Broșură Săptămâna de Consacrare 2021

PRACTICÂND
RECUNOȘTINȚA
Prelegeri pentru săptămâna

de consacrare în isprăvnicie
• noiembrie 2021 •
Pantelimon 2021
CUPRINS
Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
1. Înțelepciunea recunoștinței. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
2. Justețea recunoștinței. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
3. Roadele recunoștinței . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20
4. Pericolele lipsei recunoștinței . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27
5. Recunoștința în acțiune. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 32
6. Recunoștința și uimirea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38
7. Piedici in calea recunoștinței. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45
8. Recunoștință și suferință . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51
Povestiri pentru copii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58
Program muzical – Între mulțumire și nemulțumire. . . . . . . . . 71
Introducere
Broșura pe care o aveți în față reprezintă un program realizat de

Uniunea Română, prin care își propune să aducă în atenția credincio-
șilor câteva chestiuni care țin de domeniul isprăvniciei creștine.
Isprăvnicia constituie un subiect larg, care acoperă toate aspectele
vieții, cu precădere pe cel al credinței practice.
RECOMANDĂRI DE FOLOSIRE A MATERIALULUI

Mai întâi va fi prezentată povestirea pentru copii, apoi va urma
predica. La finalul broșurii veți găsi un program muzical ce poate fi
folosit în biserici de Ziua Recunoștinței.
PERIOADA
Vă recomandăm să prezentați aceste predici în luna noiembrie,
câte două în fiecare Sabat.
Prelegeri pentru săptămâna de consacrare în isprăvnicie • noiembrie 2021 3

1
Înțelepciunea
recunoștinței
„Pacea lui Hristos, la care ați fost chemați ca să alcătuiți un singur

trup, să stăpânească în inimile voastre și fiți recunoscători.” (Coloseni
3:15)
În vremea noastră, în care primează interesul personal, iar soci-

etatea este caracterizată de egoism și materialism, cum putem avea o
inimă plină de recunoștință?
„Nimic nu este mai onorabil decât o inimă recunoscătoare”, spunea
odinioară Seneca, un filosof roman, care a trăit pe vremea Domnului
Hristos. De atunci până astăzi, în fiecare veac, oamenii au descoperit
valoarea deosebită a recunoștinței. În secolul trecut, un fotbalist en-
glez, Albert Clarke, afirma că „trebuie să înțelegem că în viața de zi cu
zi, nu fericirea ne face recunoscători, ci recunoștința ne face fericiți.”
Cu alte cuvinte, recunoștința este avantajoasă pentru mine și pen-
tru tine, deoarece ea este adevărata sursă a fericirii și, în același timp,
recunoștința este o atitudine binefăcătoare. În mod obișnuit, prin re-
cunoștință, sau gratitudine, înțelegem atitudinea de recunoaștere a
unei binefaceri primite (vezi DEX ‚98).
Cum apare această stare de dorit? Începutul recunoștinței este
mulțumirea, dar recunoștința este mai mult decât atât. Recunoștința
este o mulțumire completă. Dacă mulțumirea se exprimă în cuvinte,
recunoștința se va vedea în fapte.
Cu o precizare importantă: adevărata recunoștință nu este încer-
carea de a răsplăti un bine primit, ci tocmai înțelegerea faptului că
niciodată binele primit nu va putea fi recompensat îndeajuns. Ea este
conștientizarea repetată a binelui primit, și nu încercarea zadarnică de
a stinge datoria.
MOTIVE DE RECUNOȘTINȚĂ
Este de dorit ca fiecare credincios să devină conștient că „orice ni
se dă bun și orice dar desăvârșit sunt de sus ... de la Tatăl luminilor”
(Iacov 1:17). Așadar putem fi recunoscători pentru părinți, familie,
prieteni, cunoscuți și necunoscuți, vecini, pentru urările primite și
oferite, pentru privilegiul rugăciunii și pentru toate lecțiile de viață
primite.
Natura înconjurătoare este o altă sursă continuă de motive de re-
cunoștință: razele soarelui, pomii înfloriți, zborul și cântecul păsărilor.
Niciodată nu o să-I putem răsplăti lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a
dat. Cu ce I-am plăti? Cu lucruri pe care tot El ni le-a oferit deja? Dacă
ar fi așa, am intra într-un ciclu nesfârșit de îndatorare. Însă harul Lui
achită datoriile, nu le mărește. Iar noi nu Îi mulțumim din obligație,
ci pentru că este plăcerea noastră să-I mulțumim, să ne exprimăm bu-
curia pentru ce ne-a dat, să-L lăudăm, să-I aducem lauda și slava care
I se cuvin.
Cei care cred în Isus Hristos au și mai multe motive de recunoș-
tință. Merită cu prisosință să reflectăm asupra binecuvântărilor zilni-
ce. În Scriptură există sute de versete despre laudă și mulțumire, ceea
ce dovedește importanța subiectului.
6 PRACTICÂND RECUNOȘTINȚA
ÎN VREMURI GRELE
Recunoștința autentică este înrădăcinată în conștiența perma-
nentă a prezenței lui Dumnezeu. David a experimentat-o și s-a rugat:
„Dumnezeule, trebuie să împlinesc juruințele pe care Ți le-am făcut;
Îți voi aduce jertfe de mulțumire. Căci mi-ai izbăvit sufletul de la
moarte, mi-ai ferit picioarele de cădere ca să umblu înaintea lui Dum-
nezeu, în lumina celor vii” (Psalmii 56:12-13).
În încercări necruțătoare, în vremuri de necaz și încercare, David
a manifestat recunoștință. De exemplu, Psalmul 6 este o plângere și o
rugăciune înălțată atunci când era copleșit de suferință fizic și emoți-
onal, o rugăciune de a fi eliberat de această suferință. În Psalmul 18,
David Îl slăvește pe Dumnezeu și Îi mulțumește pentru eliberare de
dușmani. El se concentrează pe cine este Dumnezeu, precum și pe
ceea ce a făcut El. O zi a recunoștinței este văzută ca un eveniment
printre neamuri și David proclamă măreția Domnului printre națiuni.
În Psalmul 26, David caută ajutorul Domnului, încrezător în
integritatea Sa, ca să vestească mulțumiri și să povestească lucrările
minunatele ale lui Dumnezeu, intervențiile Sale minunate (vers. 7).
În Noul Testament se citează adesea din Psalmul 69. David este per-
secutat și strigă către Dumnezeu să-l vindece și să-i facă dreptate. El
declară că va lăuda numele Lui prin cântare și Îl va mări cu mulțumire
(Psalmul 69:30).
Și în Noul Testament, Domnul Isus atrage atenția mulțimilor
asupra faptului nefericit că oamenii nu au obiceiul să-I mulțumească
lui Dumnezeu și se complac în indiferență. Leprosul samaritean I-a
adus mulțumiri după ce a fost vindecat: „Unul din ei, când s-a văzut
vindecat, s-a întors slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu
faţa la pământ la picioarele lui Isus şi I-a mulţumit. Era samaritean”
(Luca 17:15-16). Dar Hristos dorea mai mult decât atât. Întrebarea
Lui, probabil rostită cu tristețe, „Oare n-au fost curățiți toți cei zece?
Dar ceilalți nouă unde sunt?” dovedește că Dumnezeu așteaptă să-I
aducem slavă pentru ceea ce face în viețile noastre.
BENEFICIILE ACTULUI RECUNOȘTINȚEI
De ce este bine să manifestăm mulțumire? În urma numeroaselor
rezultate pozitive, mulți consilieri și terapeuți recomandă scrierea unui
jurnal personal, în care să fie notate cât mai multe motive de recunoș-
tință. Un cercetător american, Robert Emmons, a studiat psihologia
recunoștinței și explică efectele ei benefice asupra vieții emoționale și
sociale. Recunoștința are abilitatea de a vindeca și energiza. Când o
practicăm, relațiile cu ceilalți se îmbunătățesc vizibil și redobândim
echilibrul emoțional.
Mai mult, recunoștința este cea mai înaltă formă de activita-
te mentală. G. K. Chesterton, scriitor și gânditor englez, a spus că
„mulțumirile sunt cea mai înaltă formă a gândului și recunoștința este
fericirea dublată de mirare... Oamenii înțelepți au ca prioritate să ma-
nifeste recunoștința, pentru că ea este mentalitatea înțelepților.”
„UN LUCRU FRUMOS FAȚĂ DE MINE!”

(Marcu 14:1-9, Luca 7:36-50)
Poate că cel mai cunoscut exemplu de recunoștință se află în Noul
Testament, în legătură cu persoana Domnului Hristos. Isus și priete-
nii Săi au fost poftiți de Simon la un ospăț special, o masă de expri-
mare a recunoștinței pentru faptul că Simon fusese vindecat de lepră.
Înconjurat de apropiați și invitați, Mântuitorul îi avea de o parte pe
Simon, cel vindecat de boala incurabilă, și de cealaltă parte pe Lazăr,
cel înviat din morți. Marta slujea la masă, în timp ce Maria Îl asculta
pe Isus.
Atât cât a înțeles, Maria a simțit că trebuie să prețuiască momen-
tul special și, inspirată de Duhul Sfânt, a reușit să ofere peste veacuri
unul dintre cele mai valoroase modele de gratitudine.
„În mila Sa, Isus îi iertase păcatele, îl ridicase la viață pe fratele
ei iubit și inima Mariei era plină de recunoștință. Ea Îl auzise pe Isus
vorbind despre moartea Lui apropiată și, în iubirea și întristarea ei
adâncă, dorise să-L onoreze. Cu mari sacrificii personale, cumpărase
un vas de alabastru «cu mir de nard de mare preț», cu care să-I ungă
corpul. Acum mulți spuneau că în curând El avea să fie încoronat ca
rege. Durerea ei s-a preschimbat în bucurie și era nerăbdătoare să fie
ea cea dintâi care să dea onoare Domnului ei” (Ellen White, Hristos,
Lumina lumii, cap. 62, „La ospățul din casa lui Simon”).
Maria a adus vasul, l-a spart și a vărsat întregul conținut pe capul
și picioarele lui Isus, apoi a îngenuncheat plângând, a umezit picioare-
le Lui cu lacrimile ei și le-a șters cu părul ei lung și despletit. Autorul
evangheliei, Ioan, spune că s-a umplut casa de mirosul de nard. Mișcă-
rile ei poate că nu ar fi fost observate, dar parfumul a făcut cunoscută
fapta ei tuturor celor de față.
Reacția participanților nu a întârziat: Risipă! Putea să ajute să-
racii! … „Ce rost are...?” S-a și calculat imediat prețul vasului cu mir
de nard curat: trei sute de dinari, contravaloarea a trei sute de zile de
muncă, aproximativ salariul pe un an de zile.
Maria se temea de reacția Martei și, de asemenea, se temea că va
fi mustrată pentru că a făcut lucruri extravagante. Însuși Învățătorul
ar fi putut crede despre ea că este nechibzuită. Fără să se apere sau să
se scuze, era gata să se retragă, dar a auzit glasul Domnului: „Lăsați-o
în pace. De ce îi faceți supărare? Ea a făcut un lucru frumos față de
Mine... Ea a făcut ce a putut; Mi-a uns trupul mai dinainte pentru
îngropare” (Marcu 14:6-8).
Lacrimi pe obraji, lacrimi de pocăință pentru ceea ce făcuse în
trecut și de recunoștință, deoarece Isus îi oferea iertarea. Lacrimi de
bucurie, pentru că o viață nouă i se deschisese în față și experimentase
noul început, a doua șansă.
Picioarele Domnului, care nu fuseseră spălate de Simon, erau
acum umezite de lacrimile necontenite ale Mariei. Nu îndrăznea să
ceară un prosop și, dintr-un impuls, și-a desfăcut părul, chiar dacă
faptul era o încălcare a etichetei vremii. A șters picioarele lui Isus cu
părul ei și le-a sărutat.
COMENTARIILE LUI ELLEN WHITE
Darul frumos mirositor, pe care Maria se gândise să-l împrăștie
pe trupul mort al Mântuitorului, a fost turnat pe trupul Lui viu. Iosif
din Arimateea și Nicodim nu I-au adus Domnului Hristos un dar
de iubire cât a fost în viață. Cu lacrimi amare, ei au adus miresmele și
mirurile lor costisitoare pentru trupul Lui rece, inconștient.
Dar Maria, revărsându-și iubirea asupra Mântuitorului în timp
ce El era conștient de devoțiunea ei, L-a uns pentru înmormântare.
Și, când a pătruns în întunericul marii Lui încercări, El a luat cu Sine
amintirea acelei fapte, o arvună din iubirea pe care urma să o aibă
pentru veșnicie de la cei mântuiți ai Lui (vezi Ellen White, lucrarea și
capitolul menționate anterior, din care se va citași în continuare).
Maria nu cunoștea deplina semnificație a actului ei din acea zi și
nici nu putea explica de ce a ales acea împrejurare pentru a-L unge pe
Isus. Duhul Sfânt făcuse planul și ea ascultase de îndemnurile Lui.
„Inspirația nu Se pleacă să ofere lămuriri.”
Domnul Hristos a intervenit și a spus patru lucruri în favoarea
femeii. În primul rând a apreciat gestul – „a făcut un lucru frumos
pentru Mine”. În al doilea rând, le-a spus că, pe săraci, oamenii îi au
întotdeauna lângă ei, dar pe El L-au avut doar puțin. Al treilea aspect
prezentat de Isus a fost: „ea Mi-a uns trupul pentru înmormântare”,
iar al patrulea este promisiunea că oriunde se va vesti Evanghelia, se va
istorisi gestul acestei femei. Și multe inimi urmau să fie binecuvântate
prin acel act de recunoștință, care o deosebește pe această Marie de
celelalte Marii.
Gestul Mariei i-a mustrat și pe ucenici, pentru că și ei aveau mare
nevoie să învețe lecția de a exprima mulțumirea. În curând, aveau să
fie lipsiți de prezența Mântuitorului și să nu mai aibă posibilitatea
de a-L aprecia. Prea târziu și-au dat seama că ar fi putut face multe
lucruri pentru ca Isus să simtă iubire și recunoștință din partea lor.
„Mustrarea aceasta au simțit-o foarte tare atunci când au luat de pe
cruce trupul zdrobit al Domnului lor.”
„Cuvintele spuse cu indignare: «Ce rost are risipa aceasta?» au
adus cu putere în fața lui Hristos sacrificiul cel mare care s-a făcut
vreodată – darul Său personal ca ispășire pentru o lume pierdută.
Domnul voia să fie atât de darnic față de familia omenească, încât
să nu se poată spune că El putea face mai mult. Dăruindu-L pe Isus,
Dumnezeu a dat tot cerul. Din punct de vedere omenesc, o jertfă ca
aceasta era o risipă fără rost. Pentru felul omenesc de a judeca, între-
gul Plan de Mântuire este o risipă de milă și de mijloace. Lepădarea
de sine și jertfa din toată inima ne întâmpină pretutindeni. Pe drept
cuvânt, oștirea cerească privește cu uimire la familia omenească, ce
refuză să fie înălțată și îmbogățită prin iubirea fără margini arătată în
Hristos. Pe bună dreptate îngerii ar putea să strige: «Ce rost are risipa
aceasta?»
Dar ispășirea pentru o lume pierdută trebuia să fie totală, îm-
belșugată și desăvârșită. Dăruirea lui Hristos era îndestulătoare ca
să ajungă la fiecare ființă creată de Dumnezeu. Ea nu putea fi re-
strânsă, așa ca să nu întreacă numărul acelor care urmau să primeas-
că Darul cel mare. Nu toți oamenii sunt mântuiți. Cu toate acestea,
planul de mântuire nu este o risipă, din cauză că nu rezolvă tot ce
a fost plănuit la inițierea lui. Trebuia să fie îndeajuns și încă să mai
rămână” (Ibidem).
RISIPEȘTE RECUNOȘTINȚĂ!
Iosif Țon a numit gestul Mariei „extravaganța iubirii”, adică risipă
pentru Domnul Isus, dăruind totul. Acolo oamenii și atitudinile lor
au fost diferite, un Iuda, un Simon sau o Marie.
Domnul Isus a avut răbdare cu fiecare, însă numai despre Maria
a spus: „Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate, căci a iubit mult. Dar
cui i se iartă puțin iubește puțin.” Și doar ei i-a adresat cuvintele: „Ier-
tate îți sunt păcatele!”, „Credința ta, te-a mântuit; du-te în pace!” (Luca
7:47,48,50)
Femeia aceasta nu și-a putut plăti iertarea primită, doar și-a ex-
primat respectul și mulțumirea față de Acela i-a oferit iertare. Ea a
trăit recunoștința.
Am întâlnit în acest caz doi oameni și două simboluri, pe Simon
și pe Maria. Ei reprezintă două categorii de oameni: recunoscătorii și
nerecunoscătorii, înțelepții și cei lipsiți de înțelepciune.
Te-ai oprit astăzi să-I mulțumești Domnului pentru ceea ce a fă-
cut pentru tine?
Tu ce lucru frumos ai dori să faci pentru El?!
Viorel Răducan
Trezorier Conferința Oltenia
2
Justețea
recunoștinței
În unele țări occidentale, precum Marea Britanie, SUA sau Ca-

nada, există sărbători prin care I se mulțumește lui Dumnezeu pentru
recoltă. Sărbătoarea, cunoscută ca Ziua Recunoștinței (Action de grâ-
ce, în franceză, sau Thanksgiving, în engleză) se celebrează în a doua zi
de luni din octombrie în Canada, iar în Statele Unite ale Americii în a
patra zi de joi din luna noiembrie.
Oare este de ajuns doar o zi a recunoștinței într-un an de 365
de zile? De ce doar în două sau trei țări este dedicat un timp special
pentru mulțumire? Suntem noi prea departe de aceste teritorii pen-
tru a ne „molipsi” de gratitudine? Nu cumva un ocean de nepăsare ne
desparte de Acela sau de aceia cărora le pasă de noi? Este această tristă
realitate doar o caracteristică a vremurilor noastre? Cu două milenii
în urmă, evanghelistul Luca a inserat în textul sacru cuvintele Mântu-
itorului: „Oare n-au fost curățiți toţi cei zece? Dar ceilalți nouă unde
sunt?” (Luca 17:17).
Unul din zece...? Procentul acesta ne oferă un prilej de reflecție,
de introspecție. Nouă zecimi de nerecunoscători? Din zece binecu-
vântări primite anul acesta să fi trecut eu pe lângă nouă și să fi re-
marcat doar una pentru care i-am mulțumit Dătătorului? Nu anihila
glasul conștiinței! Întoarce-te, mulțumește, dă slavă lui Dumnezeu
pentru viață, pentru vindecare! Pe drumul dintre speranță, credință
și vindecare te-ai îndepărtat prea mult de Acela care te-a vindecat?
Poate aștepți diagnosticul comisiei medicale: Vindecat! Nu uita! De-
cizia specialiștilor se bazează adesea doar pe o examinare exterioară.
„Domnul nu Se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbește
ochii, dar Domnul Se uită la inimă” (1 Samuel 16:7).
Ești preocupat mai degrabă de reintegrarea socială, familială? Te
interesează decizia preoților-medici pentru a avea documentul legal
de reinserție socială, familială?
O radiografie cerească va scoate la iveală lipsa de recunoștință la
dimensiuni pandemice. Absența gratitudinii este de fapt virusul care ne
infectează pe cei mai mulți dintre noi cu efecte letale pe termen veșnic.
Cum este posibil să primești darul sănătății și să uiți de Dătătorul vieții?
Diagnosticul corect pare a fi amnezie spirituală sau nerecunoștință cro-
nică? Un autor american de cărți de literatură motivațională, cunoscut
ca Zig Ziglar, face o afirmație interesantă despre păstrarea echilibrului
între componenta emoțională și cea spirituală: „Recunoștința este cea
mai sănătoasă emoție umană. Cu cât ești mai recunoscător pentru ceea
ce ai, cu atât vei avea mai multe lucruri pentru care să mulțumești ….”
Să fii recunoscător este o datorie creștină. Recunoștința față de
Dumnezeu poate fi asemănată cu un sol bun în care poate crește planta
gingașă a păcii aceleia care întrece orice pricepere (Filipeni 4:6,7). Gra-
titudinea înseamnă recunoașterea faptului că Dumnezeu este Dătăto-
rul oricărui dar bun și desăvârșit și călăuza creștinului la fiecare pas al
vieții. Deoarece Dumnezeu face ca toate lucrurile să lucreze împreună
spre binele celor care Îl iubesc (Romani 8:28) și deoarece nimic nu este
ascuns de ochii „Aceluia cu care avem de a face” (Evrei 4:13), de ce să
ne temem? Creștinul care își înalță astăzi glasul în laudă, cândva se va
alătura corurilor de laudă ale oamenilor mântuiți și îngerilor necăzuți.
Schimbarea direcției vieții dinspre domeniul material către do-
meniul relațional trebuie să înceapă prin conștientizarea aspectelor
deficitare. Ellen G. White face o constatare și pune următoarea în-
trebare: „Pentru ce recunoștința noastră este atât de mărginită? Ea e
numai ca un mic val superficial prin comparație cu marea revărsare a
iubirii care curge spre noi de la Tatăl” (Mărturii, vol. 9, p. 59).
Lipsa unui țel în viață, tensiunile și absența unei viziuni legate
de viitor ne afectează personal, familial, social și spiritual. O autoare
americană, Melody Beattle ne prezintă un remediu foarte accesibil:
„Recunoștința dă sens trecutului, aduce pace zilei de azi și creează
viziunea pentru mâine.”
O viziune de ansamblu a vieții va avea ca rezultat o schimbare de
paradigmă.
Recunoștința te face să încetezi să mai iei viața ca pe un bun ca-
re-ți aparține. Asta te ajută să vezi toate lucrurile bune pe care deja le
ai în viața ta.
Dumnezeu ne-a oferit fiecăruia dintre noi miliarde de lucruri
pe care nu le-am cerut niciodată, nici nu le-am gândit sau comandat
dinainte. Ai cerut doi rinichi? Sau glande lacrimale care să asigu-
re lubrifierea ochilor? Ai comandat cumva un strat de ozon care să
înconjoare planeta? Sinapse pentru creier? Nu. Dumnezeu ni le-a
oferit ca dar. Fie că recunoaștem existența miracolelor sau nu, ele se
întâmplă în fiecare clipă, în existența noastră și în afara ei. Ceea ce
avem de făcut este să decidem ce atitudine adoptăm față de minunile
care ne înconjoară.
Albert Einstein, cel care a formulat teoria relativității, afirmă ur-
mătoarele: „Există doar două moduri de a-ți trăi viața: unul ca și cum
nimic nu e un miracol, altul, ca și cum totul e un miracol.”
Apariția vieții, legile care o susțin, toate mărturisesc despre dra-
gostea lui Dumnezeu, atât despre cea descoperită în lucrarea creațiu-
nii, cât și despre cea descoperită în sacrificiul răscumpărării.
PENTRU CE SĂ FIM RECUNOSCĂTORI?

Domnul Isus trăiește și încă mijlocește pentru noi. Pentru aceasta
ar trebui să-I aducem recunoștința inimilor noastre zilnic.
„Lăsați binecuvântările prețioase ale lui Dumnezeu să trezească
recunoștința în inimile voastre! Nu puteți număra binecuvântările lui
Dumnezeu, iubirea şi bunătatea care vă sunt arătate, pentru că sunt la
fel de multe ca picăturile de ploaie”.
Un exemplu de exprimare a recunoștinței este cel al femeii prinse
în adulter. Când a fost adusă la Isus, ea și-a arătat recunoștința pentru
îndurarea Sa iertătoare prin devotament și printr-un gest de iubire
jertfitoare de sine. Pentru această femeie păcătoasă, lumea nu avusese
decât dispreț și silă, însă Celui fără de păcat I-a fost milă de slăbiciu-
nea ei și i-a întins mâna în ajutor. Când fariseii ipocriți au acuzat-o,
Isus a îndemnat-o: „Du-te și să nu mai păcătuiești“ (Ioan 8:11).
Exprimați-vă recunoștința pentru binecuvântările pe care le aveți,
arătați-vă aprecierea pentru atențiile pe care le primiți! Păstrați-vă ini-
ma plină de făgăduințele prețioase ale lui Dumnezeu, pentru a putea
scoate din comoara adunată în ea cuvinte care vor fi mângâiere și tărie
pentru alții.
Pentru vestea cea bună a Evangheliei, pentru făgăduințele și asi-
gurările ei, noi trebuie să ne exprimăm recunoștința, căutând să le fa-
cem bine altora.
„Noi trebuie să ne exprimăm recunoștința față de El pentru că
suntem acceptați ca lucrători pentru a colabora cu Domnul Isus Hris-
tos” (Lucrarea misionară medicală, p. 255).
CÂND SĂ FIM RECUNOSCĂTORI?

Să urmărim numai două citate revelatoare în acest sens:
„Deoarece Dumnezeu este întotdeauna și pretutindeni la lucru,
făcând bine, nu există niciun timp când inimilor celor care-L cinstesc
pe Dumnezeu li se permite să fie lipsite de practica recunoștinței care
îmbogățește sufletul. În fiecare clipă este o altă ocazie de a observa,
accepta și aprecia cu recunoștință faptele minunate ale lui Dumnezeu,
care face minuni chiar în lucrurile obișnuite” spunea Sam Crabtree
despre „practica recunoștinței”.
Prin inspirație, Ellen G. White ne îndeamnă: „Dimineața, ziua la
amiază și noaptea, recunoștința ta să se înalțe către cer ca un parfum
plăcut” (Divina vindecare, p. 253).
DE CE SĂ FIM RECUNOSCĂTORI?
Bunătatea manifestată de Dumnezeu prin faptul că ascultă rugă-
ciunile noastre și răspunde ne face să avem obligația serioasă de a ne ex-
prima recunoștința pentru favorurile pe care ni le oferă. Ar trebui să-L
lăudăm pe Dumnezeu mai mult decât o facem. „Dacă ați putea vedea
multele pericole prin care sunteți conduși în siguranță în fiecare zi de
către acești mesageri ai cerului, din inima voastră ar țâșni recunoștința și
și-ar găsi exprimare pe buzele voastre” (Mărturii, vol. 4, p. 567).
Recunoștința este de fapt cheia care descuie inima celor bolnavi
către vindecare: „Recunoștința și optimismul le deschid inima ca să pă-
trundă puterea vindecătoare a lui Dumnezeu, energiile ființei întregi
sunt puse în mișcare, iar forțele vieții triumfă” (Divina vindecare, p. 118).
Recunoștința te face să încetezi să mai iei viața ca pe un bun ca-
re-ți aparține. Asta te ajută să vezi toate lucrurile bune pe care deja le
ai in viața ta.
CUI SĂ-I FIM RECUNOSCĂTORI?

Înainte de toate, recunoștința noastră ar trebui să se îndrepte că-
tre Creator: „Într-o cerere simplă, spuneți-I Domnului nevoile voas-
tre și exprimați-vă recunoștința față de harul Său. În felul acesta Îl
invitați pe Isus ca oaspete bine-venit în căminul și în inima voastră”
(Îndrumarea copilului, p. 524).
CUM SĂ FIM RECUNOSCĂTORI?

Un mod util, plăcut și la îndemână, atât pentru cei mici, cât și
pentru adulți, este să ne exprimăm bucuria și recunoștința prin cân-
tări: „Muzica a fost dată pentru a îndeplini un scop sfânt, acela de a
înălța gândurile către cele curate, sfinte și înălțătoare și pentru a trezi
în suflet adorarea și recunoștința față de Dumnezeu” (Patriarhi și pro-
feți, p. 594).
„Exprimați-vă lauda și recunoștința prin cântări! Când suntem is-
pitiți, în loc să dăm glas simțămintelor noastre, să înălțăm prin credință
o cântare de recunoștință către Dumnezeu” (Divina vindecare, p. 254).
Recunoștința poate fi exprimată și prin daruri, așa cum a făcut
femeia cu vasul de alabastru. „[Maria] a simțit că nimic nu era prea
scump pentru a-I fi dăruit lui Isus. Cu cât mirul era mai prețios, cu
atât putea să-și exprime mai bine recunoștința față de Mântuitorul ei”
(Istoria mântuirii, p. 208).
Unei persoane care nu-și exprima recunoștința așa cum dorește
Dumnezeu, Ellen White îi scria: „Tu ai avut emoții de recunoștință,
dar nu ai experimentat recunoștința și umilința aprinse de neîntrecu-
ta Lui iubire” (Mărturii, vol. 4, p. 215).
Un scriitor american, William Arthur Ward, surprinde astfel in-
utilitatea recunoștinței, atunci când rămâne neexprimată: „Să simți
recunoștința și să nu o exprimi este ca și cum ai împacheta un cadou
fără să-l dăruiești niciodată”.
„Domnul nu are nevoie de darurile noastre. El nu Se îmbogățește
prin ceea ce Îi putem noi oferi. Psalmistul spune: «Totul vine de la
Tine și din mâna Ta primim ce-Ți aducem». Cu toate acestea, Dum-
nezeu ne oferă ocazia să ne arătăm prețuirea față de îndurarea Sa, prin
efortul de a le transmite și altora ceea ce primim de la El, punându-ne
pe noi înșine pe locul doi. Acesta este singurul mod posibil prin care
putem să ne manifestăm recunoștința și dragostea față de Dumnezeu”
(Review and Herald, 6 dec. 1887).
„DECESUL” RECUNOȘTINȚEI
A murit recunoștința din inimă? Frământați de griji și poveri,
adesea uităm că, Dumnezeu este deasupra zbaterilor noastre fără
odihnă și că El are pregătită deja soluția la orice problemă pentru
care noi nu găsim rezolvare. Nu ar fi mai înțelept să urmăm sfatul
apostolului Pavel? El ne îndeamnă: „Nu vă îngrijorați de nimic, ci,
în orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu,
prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri. Și pacea lui Dumnezeu, care
întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos
Isus” (Filipeni 4:6.7).
De ce uneori se pare că nu avem deloc dispoziția de a fi mulțu-
mitori, deși s-ar cuveni să fim profund recunoscători? Iată una dintre
posibilele cauze, la care poate că nu ne-am gândit vreodată:
„Recunoștința pe care I-o aducem lui Dumnezeu pentru binecu-
vântările Sale este foarte mult afectată de alimentele pe care le punem
în stomac. Îngăduirea apetitului este cauza disensiunii, a certurilor, a
discordiei și a multor altor rele. Se spun cuvinte nerăbdătoare, se fac
lucruri lipsite de bunătate și se manifestă pasiunea, și toate acestea
pentru că nervii creierului sunt îmbolnăviți din pricina poverii aduna-
te asupra stomacului” (Divina vindecare, p. 53).
REÎNVIEREA RECUNOȘTINȚEI
Cu fiecare An Nou mulți luăm hotărâri bune, printre care și aceea
de a fi mulțumitori. Transformarea vieții prin recunoștință poate fi
în capul listei pentru anul ce vine cu pași repezi, pentru că ea aduce
în viața noastră beneficii majore: „Dacă vrei să-ți transformi viața, în-
cearcă să fii recunoscător mereu. Vei avea o viață complet nouă” (Ge-
rald Good).
Apostolul Pavel spunea:
„Negreșit, evlavia însoțită de mulțumire este un mare câștig. Căci
noi n-am adus nimic în lume și nici nu putem să luăm cu noi nimic
din ea” (1 Timotei 6:6,7).
„De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre bi-
nele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt
chemați după planul Său (Romani 8:28)
Nu sunt acestea suficiente motive ca să fim recunoscători? Nu este
iubirea lui Dumnezeu cel mai mare argument pentru care merită să
zâmbim chiar și în fața celor mai aprige încercări, încrezându-ne în El și
în înțelepciunea Lui nesfârșită? Atunci să începem chiar de acum!
Liviu Avrămiea
Trezorier Conferința Moldova

3
Roadele
recunoștinței
Puterea vindecătoare
a spiritului de recunoștință
Lumea în care trăim este caracterizată, printre altele, de ego-

ism, distanțare și individualism. Chiar dacă ne este greu să accep-
tăm, faptul că trăim într-un asemenea mediu, modul nostru de
gândire și de viață este influențat de ceea ce se întâmplă în jurul
nostru. Pandemia care a pus la grea încercare întreaga omenire a
accentuat și mai mult tendințele de izolare, agravând relațiile ori-
cum fragile dintre oameni, conducând la manifestarea în masă a
nemulțumirilor de tot felul, la ură și chiar violențe. Soluțiile oferi-
te de oamenii de știință, politicieni și lideri sunt limitate și, de cele
mai multe ori, ineficiente.
Privind lucrurile dintr-o perspectivă mai largă vedem că savanții
și medicii fac eforturi supranaturale pentru a furniza remedii eficiente
care să atenueze suferința fizică și psihică cu care se confruntă din ce
în ce mai mulți oameni, dar știm cu toții că, oricât de bune ar fi inten-
țiile și oricât de mari ar fi investițiile, nu există medicamente sau pro-
ceduri chirurgicale care să vindece maladiile spirituale care, la rândul
lor, afectează tot mai mulți oameni.
În ciuda tuturor evidențelor incontestabile, există un remediu, unul
care și-a dovedit efectele binefăcătoare asupra ființei umane de-a lungul
timpului. Este puterea vindecătoare a spiritului de recunoștință.
Sfânta Scriptură este plină de cuvinte care ne încurajează să ne
exprimăm recunoștința. Iată câteva dintre ele: „Frumos este să lăudăm
pe Domnul și să mărim Numele Tău, Preaînalte, să vestim dimineața
bunătatea Ta și noaptea, credincioșia Ta” (Psalmii 92:1,2); „Lăudați
pe Domnul, căci este bun, căci în veac ține îndurarea Lui” (Psalmii
136:1); „Să mergem înaintea Lui cu laude, să facem să răsune cântece
în cinstea Lui” (Psalmii 95:2).
Isus Hristos, la rândul Său, Și-a exprimat mulțumirea la adresa
Tatălui la învierea lui Lazăr, înaintea înmulțirii pâinilor, la Cina cea de
taină și, cu siguranță, în multe alte situații. El nu a încetat niciodată
să mulțumească; mai degrabă, mulțumirea a fost parte integrantă a
frumuseții vieții și misiunii Sale.
Apostolul Pavel, în situații uneori chiar dramatice, dă glas spi-
ritului de recunoștință și îi încurajează pe creștini să facă la fel. În 1
Tesaloniceni 5:18 el spune: „Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate
lucrurile, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Isus Hristos, cu pri-
vire la voi.”
Din nefericire, cei mai mulți oameni sunt preocupați mai degrabă
cu problemele și dificultățile de tot felul și mai puțin cu binecuvântă-
rile și privilegiile de care se pot bucura zilnic. Recunoștința cultivată și
împărtășită acționează rapid și eficient. Aduce pace în suflet și influ-
ențează în sensul cel mai bun cursul vieții noastre. Putem deschide un
orizont vast pentru manifestarea recunoștinței meditând la darurile
minunate oferite de Dumnezeu cu generozitate tuturor ființelor vii.
Să ne gândim la darul vieții, al harului, la familie, la natură, la capaci-
tatea de a învăța sau la muzică, la literatură și la tot ceea ce ne pot oferi
bun și frumos artele, la posibilitatea de a sluji dezinteresat nevoile se-
menilor și la multe alte domenii ale vieții.
ÎNCEPE PRIN A MULȚUMI
A spune „mulțumesc” – fie lui Dumnezeu, fie altor persoane –
poate părea la început o formalitate socială, o corvoadă politicoasă
sau o disciplină manierată care poate fi lipsită de încântare. Poate fi
o obligație grăbită și nesinceră, ca răspuns la un beneficiu sau un gest
altruist din partea unei alte persoane. Recunoștința autentică este însă
ceva diferit. Dacă provin din obligație, nu din har, cuvintele noastre nu
produc încântare și bucurie. Recunoștința are de-a face cu inima. Cu
ce fel de inimă?
Recunoștința din inimă vine de la Hristos. Așa cum am văzut
în 1 Tesaloniceni 5:18, trebuie să mulțumim în toate împrejurările,
pentru că „aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus” pentru
noi. Prin atingerea harului, prin locuirea Cuvântului Său în noi și lu-
crarea Duhului Sfânt, El realizează această transformare pe care noi
o numim „un miracol”. În felul acesta cuvintele apostolului Pavel de-
vin o realitate: „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în voi în
toată înțelepciunea. Învățați-vă și sfătuiți-vă unii pe alții cu psalmi, cu
cântări de laudă și cu cântări duhovnicești, cântând lui Dumnezeu cu
mulțumire în inima voastră. Și orice faceți, cu cuvântul sau cu fapta,
să faceți totul în Numele Domnului Isus și mulțumiți, prin El, lui
Dumnezeu Tatăl” (Coloseni 3:16-17).
Inimile recunoscătoare nu folosesc unități mici de măsură. Ini-
mile îmbogățite de cuvinte pline de credință vor fi pline de recunoș-
tință. Dacă simt o lipsă acută a recunoștinței în viața mea ar trebui
să cercetez dacă sunt la fel de înrădăcinat în Hristos pe cât aș putea
crede că sunt. Ca să putem deveni un izvor de mulțumire, este esențial
să vedem importanța fundamentală a rădăcinilor noastre în Hristos.
Trebuie să fim „înrădăcinați și zidiți în El, întăriți prin credință, după
învățăturile … date, și sporind în ea cu mulțumiri către Dumnezeu”
(Coloseni 2:7).
Ne confruntăm cu o problemă serioasă: „Mulțumește!” este o po-
runcă biblică, dar este o poruncă pe care noi nu o putem respecta.
„Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împo-
triva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu și nici
nu poate să se supună”(Romani 8:7). Deci, Hristos a murit pentru ca
noi să ne putem bucura de o inimă mulțumitoare, pentru a da naștere
în noi la ceea ce altfel nu ar exista.
Recunoștința față de Dumnezeu este astfel un indiciu că o per-
soană este vie, trează din punct de vedere spiritual. Spiritul de recu-
noștință arată cu siguranță că inima Îl iubește pe Dumnezeu și are
încredere în El. Billy Graham spunea că un spirit de recunoștință este
una dintre cele mai evidente semne ale unui creștin a cărui inimă este
în armonie cu Domnul. În schimb, lipsa acesteia ridică o problemă
serioasă: Unde se află inima lui? O persoană nu va fi pe deplin și cu
adevărat recunoscătoare decât dacă Dumnezeu face mai întâi o lucra-
re în inimă. O inimă recunoscătoare este asemenea unui punct de ac-
ces. Trebuie să intrăm pe porțile lui Dumnezeu cu mulțumire: „Intrați
cu laude pe porțile Lui, intrați cu cântări în curțile Lui! Lăudați-L
și binecuvântați-I Numele” (Psalmii 100:4). După ce intrăm, nu ne
oprim, ci continuăm să mulțumim – nu din datorie, ci din inimi pline
de recunoștință.
RECUNOȘTINȚA CREEAZĂ CEVA

CE NU A EXISTAT ÎNAINTE
Practicarea recunoștinței favorizează rezultate și realizează lu-
cruri care altfel nu ar exista. Acesta este modul în care Dumnezeu a
conceput funcționarea ei. Consecințele care decurg fie din recunoștin-
ță, fie din lipsa acesteia sunt inevitabile, și nu opționale. Nimeni nu
poate scăpa de ordinea fundamentală pe care Dumnezeu a institu-
it-o în univers. Jon Bloom spune pe bună dreptate: „Recunoștința este
atât un indicator vital al sănătății sufletului nostru, cât și un puternic
apărător al fericirii sufletului nostru.” Între florile care cresc din solul
inimii transformate, recunoștința este cu siguranță cea mai frumoasă.
Exprimarea recunoștinței este atât de simplă, dar are un efect atât de
mare! Are o putere transformatoare care nu trebuie subestimată.
BIRUINȚA ASUPRA EGOISMULUI
Recunoștința ne eliberează de egoism. Este practic imposibil să
fii egoist și, simultan, și recunoscător. Omul caută neîncetat recunoaș-
tere și elogii. În lumea noastră, cei mai mulți se întreabă: Ce pot face
Dumnezeu, pastorul sau biserica pentru mine? Acesta, din păcate,
este modelul egoist de a vedea sensul vieții. Isus ne-a arătat un alt mo-
del și anume cel altruist. Pavel spunea: „Fiecare din voi să se uite nu la
foloasele lui, ci și la foloasele altora. Să aveți în voi gândul acesta, care
era și în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși
n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci
S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se ase-
menea oamenilor” (Filipeni 2:4-7). Judecând lucrurile din această
perspectivă mă voi întreba mai degrabă ce pot face eu pentru Dumne-
zeu, pentru biserică sau pentru semeni. Adevărata bucurie derivă din
modul în care punem zilnic în valoare acest principiu.
RECUNOȘTINȚA ESTE CALEA SPRE FERICIRE

Ne putem întreba: Mulțumirea produce fericire? Sau este invers?
Este vechea întrebare despre găină și ou. Dar poate că mulțumirea și
fericirea sunt două ingrediente din același vas, cu aromele lor indivi-
duale care se amestecă și dau un gust fenomenal vieții. Recunoștința și
fericirea sunt ca două roți montate pe aceeași punte; merg împreună.
Și, când lucrează împreună, totul funcționează în armonie.
Filozoful Alain de Botton a scris: „De fiecare dată când ne simțim
mulțumiți de ceea ce avem, ne putem considera bogați, oricât de puțin
am avea în realitate.” Psihologul creștin Gary Collins merge atât de
departe, încât spune: „Ingredientul de bază al sănătății mintale este
recunoștința.” Prezența acesteia în inimă reduce stresul interior și pro-
duce pace. Scriitorii Bibliei nu aveau nevoie de studii aprofundate ale
jurnalelor psihologice pentru a ști ceva ce Solomon exprimă atât de
frumos: „Cel cu inima mulțumită are un ospăț necurmat” (Proverbele
15:15).
UN ALT BENEFICIU AL PRACTICĂRII RECUNOȘTINȚEI ESTE
FAPTUL CĂ EA DUCE LA POCĂINȚĂ.
Apostolul Pavel vorbește despre legătura dintre manifestarea re-
cunoștinței și pocăință în Romani 2:4, unde citim următoarele: „Nu
vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință?” Persoa-
na care este recunoscătoare pentru bunătatea lui Dumnezeu va fi mai
pregătită să se pocăiască. Am putea să parafrazăm învățătura lui Pavel
și să spunem: „Recunoștința inimii pentru bogățiile bunătății, îngă-
duinței și îndelungii Lui răbdări deschide calea către pocăință.” Lecția
este clară: Trăiți recunoștința ori de câte ori aveți ocazia!
CUVINTELE PLINE DE AFECȚIUNE AU UN EFECT DE

VINDECARE ȘI DE REFACERE
„Cuvintele prietenoase sunt ca un fagure de miere, dulci pentru
suflet și sănătoase pentru oase” (Proverbele 16:24). Acest lucru este
valabil atât pentru cel care vorbește, cât și pentru cel care ascultă cu-
vinte pline de har. De ce aș face asta? În principal, pentru că astfel Îl
onorez pe Dumnezeu, iar în al doilea rând, pentru că mulți oameni au
nevoie de cuvinte de apreciere pentru a se putea ridica, pentru a mer-
ge mai departe, pentru a gusta fericirea autentică. A nu folosi aceste
oportunități înseamnă a-i priva de scânteia ce poate trezi speranța de
care ar putea avea nevoie chiar în acea zi.
PURTĂTORI DE LUMINĂ PE CALEA SPRE CERURI

„Creștinii sunt puși ca purtători de lumină pe calea spre ceruri. Ei
trebuie să reflecte lumii lumina pe care o primesc de la Hristos. Viața
și caracterul lor trebuie să fie astfel încât prin ei și alții să ajungă să aibă
o concepție corectă despre Hristos și lucrarea Sa.
Dacă noi Îl reprezentăm cum se cuvine pe Hristos, atunci vom
face ca slujirea Sa să apară cât mai atrăgătoare, cum de fapt și este.
Creștinii care adună întunecime și tristețe în sufletele lor și care mur-
mură și se plâng le dau celorlalți o falsă imagine a lui Dumnezeu și a
vieții creștine. Ei lasă impresia că Dumnezeu nu are plăcere să-i vadă
pe copiii Săi fericiți și, prin aceasta, dau o mărturie falsă despre Tatăl
nostru ceresc.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 116
CONCLUZIE
Suntem chemați să ne folosim influența pentru a împărtăși recu-
noștința pe toate căile posibile. După un timp, vom culege și roadele.
Vom fi mai mulțumiți, mai fericiți și, cu siguranță, vom avea mai mul-
tă pace în suflet, în cămin, în biserică și în lumea în care trăim. Acesta
a fost și rămâne scopul lui Dumnezeu pentru noi. Avraam a primit
făgăduința: „… toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine”
(Geneza 12:3). În calitate de copii ai lui Dumnezeu avem marea fa-
voare să contribuim la vindecarea lumii în care există încă prea multă
răutate, ură și tristețe.
Iacob Elisei Nădășan

Trezorier Conferința Transilvania Nord
4
Pericolele lipsei
recunoștinței
Mai ții minte când aveai cinci ani și primeai un mic cadou de la
cineva? Dacă nu spuneai nimic, care era prima și, de multe ori, singura
întrebare pe care părintele tău ți-o adresa? Lasă-mă să ghicesc. Nu
cred că te întreba dacă îți place cadoul, nici dacă este exact ce așteptai.
Dacă și la tine a fost ca la majoritatea copiilor, atunci întrebarea inevi-
tabilă era: „Cum spui?”
Nu o să îți dau răspunsul la această întrebare, deoarece sunt sigur
că îl știi și l-ai repetat de multe ori de-a lungul vieții. Însă recunoștința
nu se oprește la vârsta copilăriei, atunci este doar începutul formării
noastre ca persoane, un drum deschis spre maturizarea ulterioară. De
fapt însăși unitatea bisericii are de-a face cu recunoștința „Pacea lui
Hristos, la care ați fost chemați ca să alcătuiți un singur trup, să stă-
pânească în inimile voastre și fiți recunoscători” (Coloseni 3:15). O
biserică lipsită de recunoștință va cădea ușor în capcana legalismului
exacerbat și, din păcate, acest aspect nu va rămâne doar la nivel de
biserică, ci se va transmite prin repercusiuni ușor sesizabile și în soci-
etate, și, mai ales, în familie.
A spune mulțumesc nu este o formă de înălțare a eului pentru
persoana față de care arătăm recunoștință. În primul rând, mulțumi-
rea mă ajută pe mine să am o stare de spirit care să îmi ofere împlinire
sufletească: „O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă
oasele” (Proverbele 17:22).
Isus era în drum spre Ierusalim... Zece oameni doreau să Îi iasă
în întâmpinare, dar știau că lucrul acesta nu era posibil pentru ei decât
de departe. Aveau și o cerere: milă. Atât. „Pe când intra într-un sat,
L-au întâmpinat zece leproși. Ei au stat departe, și-au ridicat glasul
și au zis: «Isuse, Învățătorule, ai milă de noi!»” (Luca 17:12,13). Iar
după ce au fost vindecați, unul singur se întoarce să-I mulțumească
lui Isus pentru minunea făcută: „Unul din ei, când s-a văzut vinde-
cat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare” (vers. 15). Chiar
dacă minunea pare deja pe deplin realizată, de fapt de acum urmea-
ză marea minune. Pentru că știe să-I fie recunoscător lui Isus, acest
om, care era samaritean, primește mai mult decât toți ceilalți, ba chiar
primește cel mai de preț dar posibil, mântuirea: „Isus a luat cuvântul
și a zis: «Oare n-au fost curățiți toți cei zece? Dar ceilalți nouă unde
sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă și să dea slavă
lui Dumnezeu?» Apoi i-a zis: «Scoală-te și pleacă; credința ta te-a
mântuit»” (Luca 17:17-19) Și toate acestea pentru că, atunci când știi
să fii recunoscător, primești mai mult decât s-ar putea să te fi așteptat.
Ceilalți nouă leproși nu au știut că Isus avea de oferit un dar mai mare
decât vindecarea fizică. Unde s-a făcut diferența între cel care a primit
nu doar vindecarea de lepră, ci și mântuirea? Recunoștința – acesta
este singurul răspuns plauzibil și autentic în acest caz. Și atunci vine
firesc întrebarea: Îți poți pierde chiar și mântuirea dacă nu știi să fii
recunoscător? Iată o întrebare care are puterea să ne facă cel puțin
să vedem care ar fi pericolele la care este expusă o persoană lipsită de
gratitudine.
Adesea, lipsa recunoștinței este doar o etapă înspre dezvoltarea
egoismului, autosuficienței și a oricăror alte forme de manifestare ale
înălțării eului. Există însă situații în care lipsa recunoștinței nu este
doar o etapă în dezvoltarea acestor trăsături de caracter, ci este rezul-
tatul final al unui mod de raportare la persoanele din jur.
Știi care este principalul lucru pe care îl face un om caracterizat
ca fiind lipsit de recunoștință? Știi ce atitudine ar trebui să aibă și ce
vorbe ar trebui să spună pentru a demonstra lipsa de apreciere față de
gestul, fapta sau bunăvoința de orice fel a altcuiva? Pentru a fi nerecu-
noscător nu trebuie să faci NIMIC, e atât de simplu. Și poate vei sta
liniștit că nu ai greșit cu nimic pentru că tu chiar nu ai făcut NIMIC.
Grimasele de pe fața ta, felul cum faci un anumit lucru și modul
în care te manifești vorbesc uneori mai puternic decât cuvintele despre
tine și modul tău de a fi recunoscător față de tot ce îți oferă Dumne-
zeu, direct sau prin intermediul semenilor tăi.
Lipsa de recunoștință este dezvoltată adesea și de o înțelegere
greșită asupra unor drepturilor pe care avem impresia că le avem; con-
siderăm că este numai normal să primim un anumit lucru sau să ne
fie făcută o favoare. Gândirea orientată mereu spre drepturile mele
generează adesea exigențe mari. Însă mare atenție la exigențele mele!
Sunt exigent doar cu ceilalți sau și cu propria persoană? În fața lui
Dumnezeu, orice om onest înțelege un lucru foarte evident: Tot ce am
și sunt este un har din partea Cerului și nicidecum un drept care mi
se cuvine, motiv pentru care este imperios necesar să fiu recunoscător.
Într-o zi eram la vulcanizare împreună cu băiețelul meu. Îl lua-
sem cu mine, deoarece îi cunoșteam pasiunea pentru mecanică auto
atât cât o pricepe la cei cinci ani ai lui. Privea fiecare prizon care se
deșuruba, nu îi scăpa din atenție niciun amănunt legat de centrarea
roții, iar sunetele care făceau ca aerul să intre în anvelopă erau o ade-
vărată fascinație. Însă ce a fost cel mai interesant pentru el doar apoi
a urmat. Patronul vulcanizării, observându-i interesul și pasiunea, s-a
apropiat de el și i-a povestit cât de grea este meseria lui și ce bine i-ar
prinde un ajutor. Privindu-l direct în ochi l-a întrebat dacă nu ar putea
să apese pe pedala care eliberează aerul în anvelopă, convingându-l
totodată că, dacă acceptă acest lucru, pentru el ar fi cel mai mare ajutor
pe care l-ar putea primi în ziua aceea. După ce, plin de satisfacție, a
realizat slujba încredințată, băiatul meu a dat să se întoarcă spre mine
să îmi povestească plin de pasiune tot ce a făcut el, ca și cum eu nu
aș fi văzut. Însă nici nu începe bine să îmi relateze cele întâmplate, că
patronul îl cheamă la el în birou și băiețelul îmi vine de acolo cu 10 lei.
L-am întrebat ce e cu acei bani, iar el îmi spune cu mândrie: „Cum, nu
știi? Am lucrat și nenea mi-a spus că asta este plata pentru ajutorul pe
care i l-am dat eu.” Orice i-aș fi spus eu, în mintea lui, el considera că a
meritat pe deplin acei bani. La fel sunt convins că ai oferit și tu sume
mult supraevaluate pentru o muncă prestată de cineva sau pentru un
ajutor primit sub orice formă și asta doar ca să îți arăți recunoștința.
Însă oare te-ai regăsit cel puțin o dată în ipostaza copilului meu de
a crede că meriți un lucru care a fost oferit ca dar? Dacă da, atunci e
primul semnal care ar trebui să aprindă în mintea ta un beculeț roșu
pe care să scrie cu litere mari: PERICOL! Dacă ești doar un copil, în
perioada formării, macazul încă se poate schimba mai ușor în viață,
dar, dacă ești înaintat în vârstă și conștientizezi că ești în acest pericol
înseamnă nu doar că Duhul Sfânt lucrează la inima ta, ci și că Îi oferi
posibilitatea să te schimbe și lucrul acesta este întru totul posibil.
Până și marele drept de a ne numi copii ai lui Dumnezeu este un
privilegiu și un har, nu un lucru care ni se cuvine, ca urmare a merite-
lor pe care le-a, avea ca urmare a acțiunilor noastre. „Dar tuturor celor
ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să
se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). Acest „drept” al nostru
este oferit ca un semn al iubirii divine: „Vedeți ce dragoste ne-a arătat
Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Și suntem. Lumea nu ne
cunoaște, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El” (1 Ioan 3:1). Odată ce
Îl cunoști pe Dumnezeu nu ai cum să nu fii recunoscător nu doar lui
Dumnezeu, ci și tuturor oamenilor pe care îi recunoști ca fiind copii
ai lui Dumnezeu.
Poți să Îl cunoști pe Dumnezeu, poți să vorbești despre El, dar,
dacă uiți să Îi fii recunoscător, riști să te afli în pericolul de a-ți umple
mintea și timpul cu lucruri care nu au nimic de a face cu Împărăția
cerurilor și, inevitabil, ca o consecință nedorită, să pierzi viața veșnică.
Apostolul Pavel spune: „Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu,
nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit, ci s-au dedat
la gândiri deșarte și inima lor fără pricepere s-a întunecat” (Romani
1:21). Ai avut ocazia să vezi un om cu inima întunecată? Ce îți aduci
aminte? Dacă inima lui era întunecată, ce ai putut citi pe fața lui? Sunt
aproape sigur că nu ai avut cum să vezi recunoștință.
Și acum hai mai aproape de propria persoană, te rog, să te așezi
în fața oglinzii. Dar, de data aceasta, fără să te intereseze cum îți stă
haina pe tine sau dacă te prinde culoarea ochilor, dacă se potrivește
cu aspectul tenului tău. De fapt te invit, așa cum cred că bine ți-ai
dat seama, în fața oglinzii sufletului tău să vezi aici imaginea pe care
o reflectă lumina oglinzii spre tine. Un suflet deschis și cald, mulțu-
mitor și plin de recunoștință la adresa lui Dumnezeu și a semenilor
îți va plăcea și ție cum se vede în oglindă. Cât despre inima care s-a
întunecat, amintită de Pavel în Romani, mi-ar face plăcere să nu te
întâlnești niciodată cu ea și, cu atât mai mult, să nu o vezi în oglindă
atunci când îți privești în față singurul lucru care îl vei duce cu tine în
ceruri, caracterul.
Ioan Feier
Trezorier Conferința Transilvania Nord

5
Recunoștința
în acțiune
Când citești amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă, dai peste
un personaj pe care nu ai cum să-l uiți – Mătușa Mărioara. O astfel
de mătușă am și eu: o femeie categorică, fermă, care știe ce așteptări
are de la viață.
A observat ea într-o zi că nepoțica nu prea știe să mulțumească
atunci când i se face un serviciu, când primește ceva sau este compli-
mentată. S-a gândit să-i dea o lecție spunându-i: „Te iau cu mine în
oraș, te duc la cea mai luxoasă cofetărie, unde vei primi o prăjitură
gustoasă și o înghețată cu fructe. Asta cu o singură condiție – să spui
MULȚUMESC ori de câte ori situația o cere.” Cuprinsă de încântare,
nepoțica aștepta cu nerăbdare momentul ospățului.
La farmacie, doamna care vindea medicamente i-a oferit o acadea.
Mătușa nu a auzit niciun cuvânt de mulțumire din partea Andrei, nici
sărut-mâna, nici n-a observat măcar un gest prin care să reacționeze
la amabilitatea asistentei. La ieșire, mătușa i-a spus doar atât: „Vom
anula vizita noastră la cofetărie!”
Andra a plâns, a implorat, a promis, însă mătușa Mărioara a ră-
mas fermă pe poziție.
Dacă Andra și-a învățat lecția sau nu încă nu știu cu exactitate.
Un lucru este însă cert: oamenii sunt tot mai nerecunoscători față
de Dumnezeu pentru nenumăratele binecuvântări primite în fiecare
clipă.
A fi binecuvântat, a primi un dar este ceva pasiv, nu activ. Poți să
stai ca un ciot pe un butuc și să primești o binecuvântare, dar să nu
răspunzi. Întreaga lume primește răsăriturile, apusurile, ploaia, mun-
ții și nenumărate alte frumuseți și beneficii. Însă nu toată lumea răs-
punde cu recunoștință.
Mulțumirea este activă. Răspunde. Se manifestă prin comporta-
mente. De fapt, nu poate fi oprită să facă acest lucru.
1. RECUNOȘTINȚA EXPRIMATĂ
Luca 17:11-19
Cât de repede uităm... De ce numai un lepros vindecat s-a întors
să-I mulțumească lui Isus?
Iată 9 posibile motive pentru care cei nouă nu s-au întors:
- unul a așteptat să vadă dacă vindecarea a fost reală;
- unul a fost curios să vadă cât va dura;
- unul a spus că o să-L întâlnească pe Isus mai târziu;
- unul a stabilit că nu a avut lepră niciodată;
- unul s-a gândit că oricum s-ar fi făcut bine;
- unul a dat slavă preoților;
- unul a zis: „Isus nu a făcut nimic cu adevărat”;
- unul a argumentat: „Orice rabin ar fi făcut-o”;
- unul a exclamat: „Mă simțeam deja mult mai bine”.
Cel care s-a întors să mulțumească era samaritean.
Ellen White spune că „aceia care uită să-I mulțumească lui Dum-
nezeu pentru binecuvântările primite și să aprecieze cu adevărat ceea
ce face Dumnezeu pentru ei, sunt în primejdia gravă de a-L uita cu
totul.”
Un copil primește un cadou pe care îl înșfacă și fuge. Părintele
imediat îl corectează: „Spune mulțumesc!” Dacă nu s-ar întâmpla așa,
copilul ar deveni un adult care nu știe să mulțumească.
Recunoștința se bucură de ceva, iar recunoștința exprimată spo-
rește acea bucurie. Să fii recunoscător și totuși să nu exprimi asta este
ca și cum ai învăța o melodie, dar nu ai cânta-o niciodată, ca și cum ai
inspira adânc, dar fără să mai expiri, ca și cum ai cumpăra un cornet
de înghețată, dar l-ai lăsa să se topească și să curgă pe jos sau ca și cum
ți-ai cumpăra o rochie de mireasă, dar n-ai purta-o niciodată. Recu-
noștința este completă, desăvârșită, când este exprimată.
2. COSTUL MULȚUMIRII
Exprimarea recunoștinței nu costă aproape nimic. Oricine o poa-
te face oricând. Necesită însă harul lui Dumnezeu și efortul nostru de
a asculta. A fi cu adevărat recunoscător necesită o lucrare a lui Dum-
nezeu, o transformare miraculoasă a inimii. Nu există nicio împreju-
rare în care ajutorul lui Dumnezeu pentru tine să nu fie suficient. „Și
Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna
în toate lucrurile din destul, să prisosiți în orice faptă bună” (2 Corin-
teni 9:8).
Deși exprimarea mulțumirii nu costă aproape nimic, pregătirea
pentru a mulțumi va costa ceva. Costă intenționalitate, dorință, pre-
gătire, transformarea inimii, un teanc de cărți poștale și plicuri, timbre
și timp. Dacă nu ne amintim faptele Sale puternice, cu siguranță nici
nu Îi vom mulțumi. În asta constă practica sănătoasă a recunoștinței.
O învățătoare, conștientă de valoarea mulțumirii – atât ca atitudi-
ne, cât și ca sentiment – a inițiat un proiect cu elevii ei de clasa a treia.
Fiecare copil din clasă putea să scrie pe o foaie de hârtie câteva motive
de mulțumire. Învățătoarea le-a expus la avizierul clasei. A realizat
câtă bogăție există în sufletul lor. Proiectul a prins viață și au decis să
adune mulțumirile într-un caiet al clasei. Ținta era să scrie o mie de
motive de mulțumire. Clasa a devenit altfel un colectiv unit, de copii
veseli, atenți și preocupați de binele altora. Mulțumirea personală le-a
adus o stare sufletească pozitivă, n-au mai existat certuri și jigniri între
ei. În pauze se mobilizau să scrie motive de recunoștință. Acest cost al
mulțumirii este aproape neglijabil, dar rezultatele sunt imense.
3. RECUNOȘTINȚA NU E O CORVOADĂ
Este o expresie a încântării inimii. Inima recunoscătoare aduce
bucurie nu numai beneficiarului, ci și binefăcătorului. Beneficiarul re-
cunoscător înțelege că binefăcătorul nu a fost obligat să furnizeze be-
neficiul. Totul este har, este ceva cu totul nemeritat. Cel recunoscător
se vede pe sine ca o persoană care nu are ceva ce tocmai a primit de la
altcineva care avea.
Dumnezeu primește darurile noastre, însă El nu așteaptă să pri-
mească ceva ce fusese oferit de El. Am ajuns pe scenă fără ceva ce poa-
te fi adus lui Dumnezeu, nimic cu care să-L impresionăm. După cum
îi spunea Pavel lui Timotei: „Căci noi n-am adus nimic în lume și nici
nu putem să luăm nimic din ea”, motiv pentru care „evlavia însoțită
de mulțumire este un mare câștig” (1Timotei 6:6,7). Iov a exprimat
cam același lucru astfel: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol
mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat și Domnul a luat.
Binecuvântat fie Numele Domnului” (Iov 1:21).
Un om nemulțumit că era sărac cârtea împotriva lui Dumnezeu:
„Dumnezeu”, zicea el, „împarte bogății tuturor, numai mie nu-mi dă
nimic! Cum aș putea să-mi croiesc și eu un drum în viață dacă nu am
cu ce?”
Un bătrân, auzindu-l, se apropie de el, îl apucă de mâna dreaptă
și îi zise:
– Ai vrea să ți se taie mâna asta pentru o mie de lei?
– Nu, negreșit că nu!
– Dar mâna stângă?
– Nici!
– Ai vrea să-ți dai ochii pentru zece mii de lei?
– Nu mi-aș da un ochi pentru nimic în lume!
– Ei vezi, răspunse bătrânul, ce bogății ți-a dat Dumnezeu? Și tu,
în loc să ai o inimă recunoscătoare, să-I mulțumești lui Dumnezeu
pentru tot ce-ai primit fără nicio contribuție personală, vorbești de
parcă tot ce ai primit nu ți-e de folos.
„Recunoștința nu este doar cea mai importantă dintre virtuți, ci și
părintele tuturor celorlalte” spunea Marcus Tullius Cicero.
Studiile arată că „mulțumirea alungă frustrarea, lipsa de încrede-
re, invidia, impulsul de a-i vorbi de rău pe ceilalți, tendința de a cârti
atunci când ceva nu merge cum vrei tu.”
Comentariul Biblic Adventist spune următoarele despre leprosul
samaritean: „Dându-și seama că puterea divină îl eliberase de legătu-
rile bolii lui respingătoare, doar unul dintre ei a pus mulțumirea pe
primul loc. Samariteanul acesta apare în relatarea Evangheliei ca un
exemplu de recunoștință absolută.”
Nancy Leigh Demoss, realizatoare de emisiuni de la un post na-
țional de radio, spunea următoarele: „Mulțumirea începe prin a-I spu-
ne lui Dumnezeu că nu este dator să-ți facă niciun bine. Meritam să
merg în iad, dar Dumnezeu mi-a dat viața veșnică, pe Isus Hristos și
pe Duhul Sfânt. Doamne, dacă nu mi-ai da nimic altceva bun în viața
aceasta decât mântuirea, aș fi o femeie binecuvântată. Îmi voi petrece
întreaga veșnicie mulțumindu-Ți.”
Într-o zi, un om simplu, cunoscut pentru viața sa curată, a fost
întrebat de un vecin:
– Cum faci tu de ești întotdeauna atât de mulțumit? Niciodată
nu te-am văzut supărat.
– Foarte simplu, răspuns celălalt. În fiecare dimineață când mă
trezesc, privesc întâi cerul. Așa îmi aduc aminte de Dumnezeu, de
milă și de bunătate. Apoi privesc pământul. Astfel îmi amintesc de
moarte și de judecata de apoi. În cele din urmă, privesc în jurul meu
lumea întreagă ce se trezește în fiecare dimineață la viață. Așa îmi aduc
aminte de semenii mei, de cei care suferă de boli sau neputințe, de cei
ce au o viață mai grea decât a mea și pe care i-aș putea ajuta. În felul
acesta mă bucur pentru ceea ce sunt și pentru ce pot face. Bunătatea
izvorâtă din dragoste aduce întotdeauna liniște și mulțumire, atât în
sufletul celui care primește cu recunoștință, cât și în sufletul celui care
dăruiește cu drag.
Există totuși vindecare de lipsa de recunoștință? Dumnezeu va
folosi un verset, un cântec, o tragedie, o mărturie pentru a ne trezi
amintirea bunătății Sale. În fiecare dimineață când te trezești, privește
mai întâi cerul, apoi pământul, apoi pe cei din jurul tău. Aceasta este
metoda pe care ți-o propune Dumnezeu ca să înveți lecția pentru ca, la
final de zi, să poți spune cu încântare în suflet un mare „Mulțumesc!”
Ciprian Șandru
Departamentul Isprăvnicie

6
Recunoștința
și uimirea
Dacă ar trebui să alegem dintre toate cărțile Bibliei una singură,

oare în dreptul căreia ne-am opri? Toate sunt frumoase, toate conțin
adevăruri profunde și mântuitoare, iar alegerea ar fi destul de difici-
lă. Cred că unii ar alege Cartea Psalmilor, pentru că aici găsești cele
mai multe rugăciuni, imnuri, făgăduințe pline de încurajare, profeții
precum și o teologie care ne ajută să-L cunoaștem mai bine pe Dum-
nezeu. Cartea Psalmilor, alături de cea a lui Daniel și Apocalipsa, este
plină de speranță, pentru că întotdeauna binele biruiește răul. Este
cartea de inimă a Mântuitorului. Chiar și atunci când suferea pe cruce
a rostit versuri din această carte (Psalmii 22:1).
Însă motivul pentru care am ales de această dată Cartea Psal-
milor este altul. În nicio altă carte a Bibliei nu vom întâlni atât de
multe exprimări ale recunoștinței, gratitudinii, mulțumirii față de bu-
nul Dumnezeu. Autorii psalmilor sunt uimiți de actele mărețe ale lui
Dumnezeu. Universul și lumea creată sunt pline de minuni (Psalmii
19:1-6) care trebuie observate, văzute și recunoscute. Dumnezeu a
așezat frumusețe in fiecare lucru creat, o frumusețe care ne uimește
și ne îndeamnă la recunoștință (Psalmii 139:14). Minunea răscum-
părării, cu toate binecuvântările ei, poate fi văzută doar de cei care
au vedere spirituală și apreciază acest dar prețios al lui Dumnezeu
(Psalmii 32:1-5).
Vă invit să ne oprim în dreptul unui psalm, Psalmul 103, al cărui
autor este bine cunoscutul scriitor, împărat și profet David. Acest imn
a fost numit o ,,stea de primă magnitudine în galaxia Psalmilor” (D.
Kidner). Este un psalm unic. Aici David nu vorbește despre vrășmași,
oameni răi, necazuri sau circumstanțe rele. Este cântecul în care au-
torul vorbește cu sine însuși. Privește spre inima sa și spune: Trebuie
să-L lauzi pe Dumnezeu! „Binecuvântează, suflete, pe Domnul și tot
ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt! Binecuvântea-
ză, suflete, pe Domnul, și nu uita niciuna din binefacerile Lui” (Psal-
mii 103:1-2).
Recunoștința, gratitudinea, sau lauda, este o abilitate spirituală
prin care vedem harul lui Dumnezeu, suntem uimiți și avem dorința
de a exprima acest lucru.
Datorită păcatului, inima noastră este deseori dominată de mo-
tivații și dorințe egoiste. Vrem să fim lăudați noi, apreciați și așezați
în centrul atenției, dându-L pe Dumnezeu la o parte. În acest imn
descoperim că a-L lăuda pe Dumnezeu cu toată inima noastră este o
luptă cu noi înșine. Nu este ceva natural, nu este o plăcere a sufletului
să facem acest lucru. Păcatul își pune amprenta asupra modului în
care gândim și acționăm, de aceea este nevoie de regenerarea întregii
ființe (Psalmii 51:10).
Lauda nu este ceva de care Dumnezeu are nevoie. Nu, noi avem
nevoie. În condițiile păcatului avem nevoie să ni se poruncească să-L
lăudăm pe Dumnezeu. Dumnezeu nu ar fi Dumnezeu dacă nu ar po-
runci acest lucru. Lauda, uimirea și închinarea transformă gândirea
și viața noastră. Recunoaștem cine este El, cine suntem noi și nevoia
dependenței totale de El. Prin laudă, prezența lui Dumnezeu devine o
experiență reală (Psalmii 22:3).
De aceea vă invit ca, prin intermediul Psalmului 103, să intrăm îm-
preună cu David în școala în care învățăm să-L lăudăm pe Dumnezeu.
A UITA BINEFACERILE LUI DUMNEZEU
ÎNSEAMNĂ A NU-L LĂUDA
Pentru a nu uita, pregătim tot felul de liste. De exemplu, nu mer-
gem la cumpărături fără o listă pregătită. Avem și lista de rugăciune
personală, a familiei sau a bisericii. David ne recomandă o altfel de lis-
tă: lista binefacerilor lui Dumnezeu. Sunt cele mai importante binefa-
ceri pentru viața noastră, pentru care Dumnezeu merită să fie lăudat.
Mai întâi, David prezintă cinci binefaceri care n-ar trebui uitate, pen-
tru că a uita înseamnă a nu-L lăuda pe Dumnezeu. Care binefacere
este pe primul loc dintre cele cinci?
„El îți iartă toate fărădelegile tale” (vers. 3 pp). Aceasta este în ade-
văr cea mai mare nevoie, le depășește pe toate celelalte. Doar Dumne-
zeu poate ierta, doar El poate asigura sufletul nostru de iertarea Lui.
Fără iertarea lui Dumnezeu nu putem fi liberi de vinovăție. Noi Îi
cerem mereu iertare lui Dumnezeu, dar aici David nu cere iertare, ci
își exprimă bucuria și convingerea că Dumnezeu deja l-a iertat. Când
medităm la acest adevăr prețios, inima se umple de uimire și recunoș-
tință. În exprimarea lui David mai întâlnim un cuvânt important care
merită a fi reținut. Câte păcate ne iartă Dumnezeu? Toate! Expresia
„toate fărădelegile” o întâlnim în Leviticul 16:21, când marele-preot,
în Ziua Ispășirii îndepărta în mod simbolic de la sanctuar toate păca-
tele poporului, iar oamenii se întorceau acasă cu aceea convingere că
viața lor este din nou curată.
În realitate, toate păcatele pot fi iertate datorită jertfei de la Gol-
gota. Ellen White surprinde un adevăr și mai profund: „Prin moartea
Sa , Domnul Isus nu a adus doar iertarea păcatelor. El a făcut acest
sacrificiu infinit nu doar pentru ca păcatul să fie îndepărtat, ci pentru
ca natura umană să poată fi refăcută, reînfrumusețată și reconstruită
din ruine, ca să poată sta în prezența lui Dumnezeu” (Mărturii, vol.
5, p. 455).
Tocmai din acest motiv, în partea a doua a versetului, David
adaugă: „El îți vindecă toate bolile tale”. Avem nevoie de iertare, dar și
de vindecare spirituală, vindecare de cea mai cruntă boală a omenirii,
boala păcatului. Desigur, autorul face aluzie și la vindecarea deplină,
spirituală și fizică, ce va avea loc la revenirea lui Isus Hristos. Psalmul
107:20 ne spune cum face Dumnezeu lucrul acesta : „A trimis Cu-
vântul Său și i-a tămăduit”. Cuvântul Lui este medicamentul care ne
vindecă de toate bolile.
„El îți izbăvește viața din groapă, El te încununează cu bunătate și
îndurare” (vers. 4). „Groapa”, în Cartea psalmilor este o metaforă pen-
tru vinovăția păcatului (Psalmii 40: 1-4) pe care David a experimen-
tat-o și de unde Dumnezeu l-a scos. Când se întâmplă acest lucru nu
se poate să nu Îl lauzi pe Dumnezeu: „ … mi-a pus în gură o cântare
nouă, o laudă pentru Dumnezeul nostru” (vers. 3). Dar groapa este și
mormântul de unde doar El ne poate izbăvi.
„El îți satură de bunătăți bătrânețea și te face să întinerești iarăși
ca vulturul” (Psalmul 103:5). Se spune că vulturul poate trăi chiar
sute de ani și își păstrează vitalitatea. Când adevărata cunoaștere a
lui Dumnezeu pătrunde în inimă, acest lucru înseamnă restaurare a
demnității umane și vitalitate spirituală.
Binefacerile lui Dumnezeu cuprind trecutul, prezentul, precum
și viitorul veșnic. Vă invit să ne alcătuim propria listă a binefacerilor
lui Dumnezeu, să notăm ce a făcut Dumnezeu pentru noi chiar în
această săptămână.
ÎL LAUD PE DUMNEZEU PENTRU CEA CE ESTE EL

David ne chemă să-L lăudăm pe Dumnezeu nu doar pentru cea
ce a făcut, face și va face în viitor. Să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru
cea ce este El.
„Domnul este îndelung răbdător și bogat în bunătate” (Psalmul
103:8). Prin aceste cuvinte, David ne trimite la experiența lui Moise
când a cerut să vadă slava lui Dumnezeu, fața lui Dumnezeu (Exodul
34:6), iar Dumnezeu i-a spus că acest lucru nu se poate. Chiar dacă
a fost cel mai privilegiat dintre pământeni, Moise nu putea vedea fața
lui Dumnezeu. În schimb a văzut nu cum arată Dumnezeu, ci cum
este Dumnezeu: „îndelung răbdător, bogat în bunătate...”. Și noi sun-
tem privilegiați, pentru că, prin Isus Hristos, vedem ceea ce Moise n-a
putut să vadă. Dumnezeu a luat chip de om, iar noi putem să vedem
slava lui Dumnezeu, să vedem cum este Dumnezeu fără să fim dis-
truși (Ioan 1:14) . Ucenicul Ioan a fost toată viața uimit de iubirea lui
Dumnezeu (1 Ioan 3:1-2).
Meditând la cuvintele care Îl descriu pe Dumnezeu avem motive
de uimire și laudă la adresa Lui.
ÎL LAUD PE DUMNEZEU PENTRU CEEA CE NU FACE

„El nu se ceartă fără încetare și nu ține mânia pe vecie” (Psalmul
103: 9). Din cauza păcatului, uneori, Dumnezeu ne ceartă așa cum și
părinții își ceartă copiii, spre binele lor. Mânia, deși este manifestată
uneori de Dumnezeu, nu face parte din natura Sa. Însă iubirea Lui
este veșnică și face parte din natura Lui. Mânia Lui este provocată
de păcatele noastre, dar se exprimă doar pentru ca noi să apreciem
iubirea Lui. Israelul din vechime a provocat deseori mânia lui Dumne-
zeu (Psalmii 106:29) . Scopul mâniei nu este rănirea noastră, ci, mai
degrabă, vindecarea. Nu distrugerea, ci salvarea, este scopul mâniei.
„El nu ne face după păcatele noastre” (Psalmii 103: 10). Niciodată,
Dumnezeu nu ne pedepsește după cum merităm. „Harul lui Dumne-
zeu este mai mare decât păcatul nostru, iar iubirea Lui, mai măreață
decât mânia Lui” (A. Weiser).
David ilustrează măreția harului lui Dumnezeu făcând analogii
cu distanțe spațiale: „Ci, cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât
este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El; cât este de de-
parte răsăritul de apus, atât de mult îndepărtează El fărădelegile noas-
te de la El” (vers. 11,12). Pe urmă, adaugă o altă analogie: „Cum se
îndură un Tată de copiii lui așa se îndură Domnul de cei ce se tem de
El” (vers. 13). Nu există pe pământ o legătură mai puternică decât cea
dintre părinte și copil. Dumnezeu ne consideră copiii Săi (Ioan 1:12).
LAUD PE DUMNEZEU PENTRU CĂ EL ȘTIE CINE SUNTEM
Omul, coroana creațiunii, creat după chipul lui Dumnezeu, există
doar prin puterea și susținerea lui Dumnezeu. Cu atât mai mult, ființa
umană căzută în păcat are nevoie de mila și puterea lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu uită, El știe că suntem doar țărână. Florile de pe câmp,
în frumusețea lor, vorbesc despre măreția Creatorului, dar ne aduc
aminte că suntem trecători. Este bine să învățăm „să ne numărăm bine
zilele, ca să căpătăm o inimă înțeleaptă” (Psalmii 90:12).
În contrast cu natura trecătoare a ființei noastre „bunătatea Dom-
nului ține în veci” (Psalmul 103:17).
Iubirea lui Dumnezeu nu se bazează pe iubirea și ascultarea noas-
tră. Mai degrabă iubirea Lui ne motivează să ascultăm de El și să-L
iubim.
ÎL LAUD PE DUMNEZEU ÎMPREUNĂ CU ÎNTREGUL UNIVERS

Imaginea tronului (vers. 19) îl determină pe autor să vorbească
despre cea ce se întâmplă acolo în mod continuu, așa cum se spune și
în Apocalipsa 4:8.
Nimeni nu poate tăcea în fața tronului lui Dumnezeu. Chiar și
pe acest pământ, când întâlnim măreția în natură sau într-o operă de
artă, nu putem să nu ne exprimăm aprecierea. Ființele cerești care stau
în jurul tronului nu pot tăcea, ele Îl laudă pe Dumnezeu pentru ceea
ce este și face (Apocalipsa 5). Dacă ar fi dată la o parte cortina și am
vedea ceea ce doar cu ochii spirituali se poate vedea, am fi rușinați de
lipsa noastră de laudă și recunoștință la adresa lui Dumnezeu. Dar
cea ce ne uimește și mai mult este faptul că lui Dumnezeu Îi produce
bucurie exprimarea laudei noastre și dorește ca glasurile noastre afec-
tate de păcat să se unească în laudă cu cele cerești (Psalmul 103:20).
Vocea lui David nu este singuratică, ea face parte din simfonia și corul
Universului.
Psalmul se încheie în același mod în care a început. David se în-
toarce din nou spre inima sa și spune: „Binecuvântează, suflete, pe
Domnul” (vers. 22). Suflete al meu, trebuie să-L lauzi pe Dumnezeu!
Ar fi bine să învățăm pe de rost acest psalm și, într-un fel, să de-
vină psalmul fiecăruia dintre noi, așezând pe lista aducerii-aminte ne-
număratele binefaceri ale lui Dumnezeu. Doar în acest mod nu va mai
fi loc pentru nemulțumiri și plângeri în viața noastră. Lauda și recu-
noștința va deveni ceva natural și o plăcere. Să începem chiar acum
acest exercițiu spiritual și să spunem împreună cu David „Binecuvân-
tează, suflete, pe Domnul”! Amin.
Ioan Câmpian Tătar

Director Casa de pensii, Uniunea Română
7
Piedici in calea
recunoștinței
„Lăudaţi pe Domnul, căci este bun, căci în veac ţine îndurarea

Lui. Aşa să zică cei răscumpăraţi de Domnul, pe care i-a izbăvit El
din mâna vrăjmaşului.” (Psalmul 107:1,2)
De mai multe ori, autorul psalmului, inspirat de Duhul lui

Dumnezeu, după ce prezintă diferite momente din istoria poporului
lui Dumnezeu, repetă: „O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru
bunătatea Lui şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor!” (vers.
8,15,21,31).
Cel mai semnificativ este modul în care se încheie psalmul. Au
fost prezentate situații dramatice în care au fost oamenii și, de fiecare
dată, a fost descrisă intervenția salvatoare a lui Dumnezeu. Prezen-
tarea se încheie astfel: „Oamenii fără prihană văd lucrul acesta şi se
bucură, şi orice nelegiuire îşi închide gura! Cine este înţelept să ia sea-
ma la aceste lucruri şi să fie cu luare aminte la bunătăţile Domnului”
(vers. 42,43).
Deduc din acest mod de încheiere al psalmului că nu oricine vede
ceea ce este evident și trebuie să fie văzut, că nu oricine este pregătit să
sesizeze, să remarce intervenția lui Dumnezeu în viața lui sau în jurul
lui și nu oricine este pregătit să-I mulțumească lui Dumnezeu și să-L
laude pentru lucrul acesta.
M-am întrebat de ce uităm atât ușor binele care ni s-a făcut și
de ce ne aducem aminte atât de ușor, peste ani, un cuvânt care ne-a
deranjat cândva?
În Luca 17, am găsit un răspuns parțial legat de vindecarea celor
zece leproși. Este o vindecare colectivă.
Deseori, Isus a realizat o vindecare a unei persoane, dar, de data
aceasta, un grup întreg beneficiază de eliberarea de cea mai teribilă
boală – lepra, simbolul păcatului. Când au pornit spre templu să se
arate preotului și au fost vindecați, în sufletul celor zece leproși s-a
născut o tensiune. Erau sub presiunea îndemnului de a se grăbi să
primească acea confirmare pe care o așteptau de multă vreme, care le
dădea posibilitatea de a-i întâlni pe cei dragi, dar, în același timp, s-a
născut în sufletul lor simțământul că ar trebui să exprime recunoș-
tința. Erau în tensiune: să meargă mai departe sau să se întoarcă? Să
continue să se bucure, de ceea ce au primit sau să vină și să-L bucure
prin recunoștința lor, pe Cel care a dus bucuria în viața lor? Doar unul
dintre ei se întoarce.
Aici este descrisă o prima dificultate care face, într-o oarecare
măsură, dificilă exprimarea recunoștinței. Ca să exprimi recunoștința
trebuie să te întorci, implică o întoarcere și nouă nu prea ne place să
ne întoarcem, în special la situațiile care ne-au îndatorat în vreun fel.
Îmi aduc aminte de o experiență pe care o povestea o familie din
Spania. De mulți ani erau acolo și multe persoane venite din România
au stat în casa lor, beneficiind pentru o anumită perioadă de ajutor
și găzduire. „Ceea ce mă surprinde”, spunea doamna, „este că, deseori,
când îi întâlnesc pe cei care au stat în casa noastră, ei ori se fac că
nu mă văd, ori întorc capul, ori trec pe partea cealaltă a străzii.” Și se
întreba de ce așa. Pentru că recunoștința presupune o întoarcere, pre-
supune recunoașterea faptului că ești îndatorat față de cineva care ți-a
făcut un bine, iar nouă nu ne place experiența aceasta.
Dar prin ideea de întoarcere mai este exprimat și un alt gând. Ca
să te întorci, trebuie să-ți aduci aminte cine a fost sau cine este sursa
binecuvântării tale. Leprosul știe de unde a primit binecuvântarea, el
știe că a cerut și a primit fără niciun merit, știe că a primit ceva ce nu
merita și gândul acesta îl determină să se întoarcă.
Noi suntem la fel ca toți leproșii din întâmplarea aceasta deoarece
și noi am cerut de la Dumnezeu o mulțime de lucruri pe care nu le
meritam. El a revărsat în viața noastră o mulțime de binecuvântări
ca răspuns la cererile noastre, pentru că El este bun și, ca Părinte al
nostru, Se simte bine împărtășindu-ne din cele ce sunt ale Lui. Și, fără
merit, am primit cel mai mare DAR pe care putea să-L ofere: Domnul
Isus Hristos.
Se povestește despre un proprietar de restaurant din Londra,
care, simțindu-se îndatorat față de Dumnezeu, a făcut un anunț la
Societatea Misionară Britanică: în restaurantul lui puteau mânca gra-
tuit toți cei care lucrau pentru Dumnezeu într-un fel sau altul. Într-un
oraș ca Londra erau mulți misionari și pentru toți avea cel puțin o
masă de oferit. Într-o zi, președintele societății a însoțit un grup de
misionari în restaurant și, după ce au mâncat, președintele s-a dus la
proprietar să-i mulțumească. Tocmai atunci proprietarul deschisese
sertarul unde ținea banii și președintele a fost surprins sa vadă în ser-
tar un cui imens care se afla între bani. Președintele a întrebat: „Ce faci
cu acest cui?” El a răspuns: „Îl ţin aici, ca să-mi aduc aminte, când mă
uit la bani, cât de mult Îi datorez eu lui Dumnezeu. Îl ţin aici să-mi
amintească faptul că tot ce am este de la El.”
Îmi mai vine în minte și o altă întâmplare. Proaspăt ieșit de pe
băncile facultății cu diploma de contabil, un tânăr își propune să se
uite, pentru că tatăl lui era un mic comerciant, la afacerea tatălui. Și
a început de la casa de marcat. Când a deschis sertarul a văzut că aici
erau și facturi, și bani, și acte, și toate lucrurile. Și i-a zis: „Tată, nu
merge așa! Tu nici măcar nu știi care este profitul dacă le ții toate la
un loc.” Tatăl i-a spus: „Eu știu care îmi este profitul. Acum treizeci de
ani, când am venit în această țară, nu aveam altceva decât o cămașă și
o pereche de pantaloni. Acum, fratele tău este medic, sora ta este pro-
fesoară, tu ești proaspăt contabil, casa în care stăm este plătită, avem
o mașină, prăvălioara merge. Dacă scazi cămașa și pantalonii, restul
este beneficiu.”
Am putea să ne uităm și noi în urmă la anii din trecut și la reali-
tățile prezente. Să ne întoarcem la Cel care este sursa acestor binecu-
vântări și să-I mulțumim.
Al doilea gând. Spuneam că cei zece erau sub o tensiune: pe de o
parte, nevoia de a exprima recunoștința, iar pe de altă parte, nevoia de
a se bucura de binecuvântările primite. Recunoștința face necesară ex-
primarea ei. Ce credeți: doar acela care s-a întors era recunoscător? Eu
cred că dacă i-ați fi oprit și pe ceilalți în drumul lor spre preot și i-ați
fi întrebat: „Sunteți bucuroși, sunteți recunoscători?”, cu siguranță că
ar fi răspuns afirmativ. Dar unul singur a considerat că recunoștința
trebuie să fie și exprimată. Nu este de ajuns să o tezaurizezi în suflet,
trebuie să o exprimi. De aceea spunea David în Psalmul 50:14: „Adu
ca jertfă lui Dumnezeu mulțumiri.”
Am citit despre o soră care a venit într-o zi la pastor și i-a spus:
„Am adus un dar de mulțumire, o mie de lei pe care să-l folosiți în
biserică.” Iar pastorul i-a răspuns: „Mă bucur că simțiți în inimă recu-
noștința și pentru că o și exprimați, dar pentru ce faceți darul acesta de
mulțumire?” Ea a spus: „Știți, anul trecut am avut unele probleme cu
sănătatea și am cheltuit o mie de lei. Anul acesta n-am avut nevoie de
medicamente, iar banii aceștia pe care nu i-am cheltuit pe medicamen-
te vreau să-I dau Domnului ca mulțumire.” La scurtă vreme, vine din
nou cu cinci sute de lei și spune că sunt tot ca dar de mulțumire. Pen-
tru ce? „Săptămâna trecută, în urma furtunii, mai multe case au rămas
fără acoperiș. Casa noastră a fost ocrotită și aș vrea să-I mulțumesc lui
Dumnezeu. Aș vrea să-mi exprim recunoștința și printr-un dar.”
Cu siguranță că au fost mulți și suntem cu siguranță mulți recu-
noscători pentru că n-am cheltuit bani pe medicamente și pentru nu
am fost afectați de furtună sau de inundație. Dar această recunoștință
trebuie exprimată.
Să trecem în revistă câteva motive de recunoștință:
• Deuteronomul 8:10: „Când vei mânca şi te vei sătura, să bine-

cuvântezi pe Domnul Dumnezeul tău pentru ţara cea bună pe
care ţi-a dat-o.” Să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru prospe-
ritate, să-I mulțumim pentru faptul că nu am suferit de foame.
Iar atunci când te îmbraci și ți se pare că haina este mai strâmtă
și poate te deranjează că te-ai îngrășat, adu-ți aminte că este așa,
deoarece întotdeauna ai fost îndestulat.
• Când plătești taxele și ești ispitit să murmuri și să zici: „Prea mult
dau”, mulțumește-I lui Dumnezeu! Dacă plătești taxe înseamnă
că ai avut de lucru.
• Mulțumește-I lui Dumnezeu pentru iarba pe care o tai în jurul
casei, pentru ferestrele pe care trebuie să le cureți sau pentru mi-
cile reparații pe care trebuie să le faci în casă. Aceasta înseamnă
că ai unde locui.
• Când ți se pare că prețul motorinei sau al benzinei este prea mare,
mulțumește-I lui Dumnezeu! Înseamnă că ai cu ce te deplasa.
• Și dacă mergi la cumpărături și nu găsești loc de parcare decât
în celălalt capăt al parcării, mulțumește-I lui Dumnezeu că nu
trebuie să parchezi în față, acolo unde parchează persoanele cu
dizabilități.
• Să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru puterea de lucru. Să-I
mulțumim lui Dumnezeu și când avem febră musculară și ne
doare puțin spatele, asta înseamnă că suntem activi.
• Să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru programul prea încărcat,
înseamnă că suntem folositori.
• Dacă ți se pare că ai prea multe rufe de călcat și e prea mare gră-
mada de haine care trebuie spălate și călcate, mulțumește-I lui
Dumnezeu – înseamnă că-i ai pe cei dragi acasă.
• 1 Tesaloniceni 5:18 spune: „Mulțumiți lui Dumnezeu pentru
toate lucrurile, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Isus Hris-
tos cu privire la voi.”
• În Psalmii 92:1 citim: „Frumos este să lăudăm pe Domnul…”
• În Coloseni 1:12 spune să-I mulţumim Tatălui, care ne-a învred-
nicit să avem parte de moştenirea sfinţilor, în lumină.
• În Psalmii 119:62 citim: „Te laud pentru judecăţile Tale.”
• 2 Corinteni 9:15 spune: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pen-
tru darul Lui nespus de mare!”
• Ioan 3:16: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat
pe singurul Lui Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să
aibă viaţa veşnică.”
În văzul întregului univers, pe vârful Golgotei, pe cruce, atunci
când Fiul lui Dumnezeu s-a așezat pe ea, a făcut-o cu intenția ca orici-
ne vede crucea, oricine întâlnește crucea, să știe că este iubit și pentru
lucrul acesta trebuie să mulțumim Domnului.
Vali Bădescu
Trezorier Conferința Muntenia
8
Recunoștință
și suferință
Să nu ne apropiem de subiectul recunoștinței crezând că totul va

fi strălucitor și dulce și doar buchete de flori. Înțelegerea recunoștinței
în asociere cu suferința umană este esențială pentru o trăire creștină
autentică. Persoana care nu poate să vadă scopurile bune ale lui Dum-
nezeu în suferință și să aibă încredere în El că are un plan prin aceasta,
nu poate și nu va putea să-I fie recunoscător.
În 1897, Johnson Oatman Jr. a scris cântecul „Count Your Bles-
sings” (Numără-ți binecuvântările) :
„Când ești aruncat de furtuni pe valurile vieții,
Când ești descurajat, crezând că totul e pierdut,
Numără-ți multele binecuvântări, numește-le una câte una,
Și vei fi surprins de ceea ce Domnul a făcut.
Numără-ți binecuvântările, numește-le una câte una.
Numără-ți binecuvântările, privește ce Domnul a făcut.”
Să observăm că acest cântec nu laudă numărarea binecuvântărilor

doar atunci când soarele strălucește după o noapte odihnitoare sau
când îți merg bine afacerile, sănătatea și viața. Din contră, să ne amin-
tim binecuvântările atunci când furtuna ne lovește și suntem descu-
rajați, chiar când credem că totul e pierdut. Dar nu este. Nu e totul
pierdut. Niciodată nu este așa pentru cel care crede.
Când ești foarte bolnav, ai nevoie de o înțelegere sănătoasă a su-
ferinței, în lumina Bibliei. Când ești sărac, ai nevoie de o înțelegere
bogată a adversității. În această lume decăzută, furtuna te va arunca pe
valurile vieții cu siguranță. Iar când acest lucru se întâmplă, nu vom fi
recunoscători dacă nu avem o înțelegere biblică a scopurilor Domnu-
lui atunci când îngăduie suferința, ci vom acumula rămășițe spirituale
care provin din nemulțumire. Extinde-ți meditația asupra Dumneze-
ului care a rânduit aceste binecuvântări pe care le numeri. Este impo-
sibil să ținem cont de toată bunătatea pe care ne-o oferă. Numărarea
binecuvântărilor poate reorienta inimile dezorientate.
SUFERINȚA POATE FI BENEFICĂ PENTRU

CEI CE ÎL IUBESC PE DUMNEZEU
Ce înseamnă că Dumnezeu are un plan când îngăduie suferința?
Dumnezeu nu irosește niciun singur moment de suferință. Suferința
poate deveni o binecuvântare. Este un mijloc nu un scop în sine. Îl
slăvim pe Dumnezeu atunci când avem încredere că durerea din viața
noastră nu ne poate despărți de El.
Putem vedea tragedii dureroase din viața noastră și prin ochii cre-
dinței, nu doar prin cei ai disperării. Iată ce ne încurajează Scriptura:
„Ba mai mult, ne bucurăm chiar și în necazurile noastre, căci știm
că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruință în încercare, iar bi-
ruința aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înșală, pentru
că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Du-
hul Sfânt, care ne-a fost dat” (Romani 5:3-5).
„Frații mei, să priviți ca o mare bucurie când treceți prin feluri-
te încercări, ca unii care știți că încercarea credinței voastre lucrează
răbdare. Dar răbdarea trebuie să-și facă desăvârșit lucrarea, pentru ca
să fiți desăvârșiți, întregi și să nu duceți lipsă de nimic” (Iacov 1:2-4)
„De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci, chiar dacă omul nostru
de afară se trece, totuși omul nostru dinăuntru se înnoiește din zi în zi.
Căci întristările noastre ușoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai
mult o greutate veșnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile
care se văd, ci la cele ce nu se văd, căci lucrurile care se văd sunt trecă-
toare, pe când cele ce nu se văd sunt veșnice” (2 Corinteni 4:16-18).
În ce fel schimbă Dumnezeu suferința în binecuvântare? Pavel
spune că „necazul nostru ușor, temporar, ne pregătește o inestimabilă
glorie eternă” (2Corinteni 4:17 BVA). El confirmă acest fapt din nou
în Epistola către romani: „Eu socotesc că suferințele din vremea de
acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să
fie descoperită față de noi” (Romani 8:18).
Din perspectiva Scripturii, pentru cei credincioși, suferința este
temporară și niciodată peste puterile celui ce suferă. În cartea Genezei,
Iosif rămâne milostiv față de frații săi convingători, care au intenționat
sclavia sa pentru a-i face rău. El rămâne milostiv deoarece crede că
Dumnezeu a intenționat faptele lor pentru bine: „Voi, negreșit, v-ați
gândit să-mi faceți rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să
împlinească ceea ce se vede azi, și anume să scape viața unui popor în
mare număr” (Geneza 50:20).
Dumnezeu ne oferă totul: „El, care dă tuturor viața, suflarea și
toate lucrurile.” (Faptele 17:25). Și asta include și lucrurile neplăcute
și dureroase:
- Calamitate. Dumnezeu declară:
„Eu întocmesc lumina și fac întunericul; Eu dau propășirea și
aduc restriștea; Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri” (Isaia 45:7);
„Cine a spus și s-a întâmplat ceva fără porunca Domnului? Nu ies
din gura Celui Preaînalt răul și binele?” (Plângerile lui Ieremia 3:7).
- Suferință. „Domnul i-a zis: «Cine a făcut gura omului? Și cine
face pe om mut sau surd, cu vedere sau orb? Oare nu Eu, Domnul?»”
(Exodul 4:11);
„Înveselește-ne tot atâtea zile câte ne-ai smerit, tot atâția ani câți
am văzut nenorocirea!” (Psalmii 90:15).
- Adversitate. „Dar Iov i-a răspuns: «Vorbești ca o femeie nebu-
nă. Ce, primim de la Dumnezeu binele, și să nu primim și răul?» În
toate acestea, Iov n-a păcătuit de loc cu buzele lui” (Iov 2:10).
- Foamete. „A chemat foametea asupra țării și a tăiat orice mijloc
de trai. Le-a trimis înainte pe un om: Iosif, a fost vândut ca rob (Psal-
mii 105:16-17).”
Aceasta nu este o listă completă. Dumnezeu Însuși creează aceste
situații dificile, dar în El nu este răutate. Sufletul înțelept și plin de har
va crede că Dumnezeu face ca toate lucrurile să lucreze spre binele celor
ce Îl iubesc (Iosif, prin sclavie, a fost înălțat). Acest fel de suflet sănătos Îi
mulțumește lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, știind că Dumnezeu
lucrează mereu punând un bine desăvârșit în orice lucru, chiar și în difi-
cultățile care par imposibil de rezolvat. Când a venit foametea, Dumne-
zeu nu a isprăvit lucrarea, El a salvat toata familia lui Iosif prin foamete.
Știm, de exemplu, că dificultățile dezvoltă caracterul și că un ca-
racter puternic este de dorit ca să poată face față lumii prin maturitate
și încredere în Dumnezeu. Este nevoie de încredere într-un Dumne-
zeu atotînțelept pentru a fi recunoscător în situații grele. Este foarte
frumos să reușești să faci față unor situații grele într-un mod liniștit,
și frumusețea recunoștinței în lucruri mici deschide posibilitatea de a
observa nenumărate alte lucruri.
O persoană recunoscătoare are întotdeauna un context sigur, plin
de credință în care poate procesa veștile rele. „El nu se teme de vești
rele, ci inima lui este tare, încrezătoare în Domnul. Inima îi este mân-
gâiată, n-are nicio teamă” (Psalmii 112: 7-8). Recunoștința ne ajută
să depășim frica, depresia, furia, amărăciunea, chiar ideea de suicid
și multe altele. Gândește-te numai: un om nu poate să își spună sieși:
„Nu fii depresiv!” Nu funcționează. Nu poți decide să nu fii depresiv.
Dar omul poate decide să fie mulțumitor și atunci, în mod indirect,
luptă cu depresia, cu frica sau alte sentimente negative. Aduceți-vă
aminte că Dumnezeu ne îndeamnă să Îi aducem mereu mulțumire
pentru orice lucru. Chiar și cele mai neînsemnate viețuitoare pot avea
rolul lor în natură deși pot părea dezagreabile sau chiar înspăimân-
tătoare. La fel și experiențele vieții pot părea uneori dificil de înțeles,
dar încrederea în călăuzirea lui Dumnezeu ne dă speranță și putere să
mergem înainte.
NU AR TREBUI SĂ ÎNCERCĂM
SĂ ÎNCHEIEM CU SUFERINȚA?
Doar pentru că Dumnezeu poate schimba suferința în binecuvân-
tare, nu înseamnă că vom deveni masochiști sau sadici. Nu ne arun-
căm cu capul înainte și spunem: Ce-o fi, o fi. Ne străduim să eliminăm
cât mai mult din suferință. Dar, într-o lume căzută, nu vom putea
scăpa de toată suferința. Ne luptăm să vindecăm boli, să construim
poduri care nu se prăbușesc și să inventăm produse utile și servicii.
Doar o escatologie suprasolicitantă pretinde că vom putea încheia
toată suferința, toată foametea și tot conflictul, aici și acum. Această
lume nu este casa noastră. Pământul nu e cerul. Nu încă. Domnul va
veni. El a promis că va face totul nou. Atunci pământul va fi impecabil.
RECUNOȘTINȚĂ IPOCRITĂ?
Recunoștința adevărată este o alegere. De exemplu, nu putem să
oprim depresia prin a ne spune să nu fim depresivi. Totuși, realizând
că mulțumirea vindecă depresia, vom fi motivați să găsim lucruri care
să ne facă mulțumitori. Pentru că depresia ne face să ne simțim jalnic
și nu ne dorim asta, eliberarea pe care o putem simți când practicăm
mulțumirea ne oferă un stimulent pentru a căuta motive să fim recu-
noscători, minimalizând astfel mizeria bârfelor, pregătindu-ne pen-
tru starea de bine, de mulțumire. Când ești nemulțumit, este greu să
ajungi să ai sentimente reale de mulțumire, acestea pot părea a fi prea
departe de tine. Prima dată pocăiește-te, lipsa de mulțumire e greșită,
deci admite răul dintr-o inimă lipsită de mulțumire. Cere-I lui Dum-
nezeu o inimă nouă și plină de mulțumire. Ca un copil ascultător,
începe să fii mulțumitor. Fă asta așteptând ca Dumnezeu să îți dea
o mulțumire sinceră, din inimă. Această așteptare este un alt cuvânt
pentru credință. Actul de mulțumire poate aprinde o creștere a recu-
noștinței în inima sinceră. Inimile pline de recunoștință vor căuta să
se exprime prin mulțumire și acest sentiment va crește sub călăuzirea
lui Dumnezeu. Iov a spus: „Da, mă va ucide: n-am nimic de nădăjduit,
dar îmi voi apăra purtarea în fața Lui” (Iov 13:15). În situații deosebit
de grele, noi Îi putem aduce onoare lui Dumnezeu chiar dacă nu sim-
țim că nevoia de a face asta și ne putem ruga ca atunci când inima este
liniștită, iar sentimentele bune vor urma rugăciunilor noastre.
„Fii recunoscător!” este o poruncă, iar porunca trebuie împlinită.
Trebuie să căutăm să creștem în gânduri și sentimente care se potrivesc
cu bunătatea lui Dumnezeu în toate circumstanțele. Este ca și când un
copil învață să folosească ața dentară, să mănânce broccoli sau să se spele
în urechi. La început nu vrea să facă nimic, dar, după ce se maturizează,
face aceste lucruri fără să îi spună cineva sau să îl supravegheze. Și-a
însușit porunca. Cere-I lui Dumnezeu să facă la fel cu inima ta.
SUFERINȚA ȘI DRAGOSTEA NOASTRĂ PENTRU DUMNEZEU

De multe ori nu reușim să fim recunoscători când suntem con-
fruntați cu adversități, pentru că nu vedem planul lui Dumnezeu în
acel moment. Putem accepta că e bine să Îi mulțumim lui Dumnezeu
când criza e pe sfârșite, dar când este în toi?
Totuși, prin credință, suntem motivați să Îi mulțumim pentru
suferință chiar atunci când suferim – să Îi mulțumim că El lucrează
binele pentru cei care Îl iubesc. Necazurile poate că ne lipsesc acum
de confortul și mulțumirea pe care ni le dorim, dar putem ști și crede
că aceste adversități ne vor aduce mai mult confort și mulțumire mai
târziu. Deci adu mulțumire cât mai repede! După cum se ruga Walter
Rusell Bowie, preot episcopalian: „Învață-ne să... fim eficienți în a vor-
bi cuvântul plin de mulțumire și fericire.”
Va fi la fel la sfârșit pentru cel credincios și cel necredincios? Nu.
Atunci când înțelegem Romani 8:28, noi nu mulțumim situației ad-
verse. Ci noi Îi mulțumim unui Dumnezeu atotînțelept, care nu risi-
pește nimic și care îngăduie încercările spre binele celor care Îl iubesc.
Ai reținut și ai înțeles condiția menționată în Romani 8:28? Dum-
nezeu face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele celor
ce Îl iubesc. Deci chiar dacă suferim, întrebarea cheie e: Îl iubești pe
Dumnezeu? Chiar dacă trecem printr-o suferință grea, știind că a fost
permisă de Dumnezeu, Îl putem iubi pe Dumnezeul care a permis
suferința atunci când avem credința că El se folosește de ea ca să ne
aducă glorie dincolo de orice comparație. Îl pot iubi pe dentistul care
îmi găurește dinții. Îl pot iubi pe antrenorul care îmi cere să mai dau
niște ture pe deal atunci când plămânii mei sunt gata să explodeze.
Toate sunt spre binele meu, iar durerea pe care o experimentez este
ruta pe care trebuie să merg ca să pot obține binele pe care îl vreau.
MULȚUMIREA ȘI LACRIMILE
Adesea pare imposibil omenește să ții mulțumirea și suferința
aproape una de alta în același timp. E complicat și e nevoie de har. Dar
este har pentru aceasta, Biblia așa ne învață. Ca și Pavel, ne putem
vedea ca fiind „ca niște întristați, și întotdeauna veseli” (2 Corinteni
6:10). Putem fi mulțumitori chiar și în lacrimi.
IDEEA CENTRALĂ
Avem nevoie să acceptăm acest adevăr: Dumnezeu produce ceva în
viața noastră și prin suferință. Produce ceva în noi, și produce ceva prin
noi și pentru alții. A nu accepta asta, înseamnă a ne întoarce privirile
de la El, iar atunci când nu Îi mulțumim – da, chiar și pentru durere
–, ni se întunecă inima și cădem în confuzie, în patimile întunecate ale
inimii. Dacă nu acceptăm suveranitatea lui Dumnezeu, urmările sunt
tragice. Dacă nu credem că Dumnezeu poate aduce bine și din sufe-
rința noastră, nu Îi vom mulțumi. Dacă nu Îi mulțumim, El ne va lăsa
pradă inutilității pe care o preferăm. Dar să nu uităm, recunoștința
este un imperativ al Scripturii și, implicit, o făgăduință. Deci „Mulțu-
miți totdeauna lui Dumnezeu pentru toate lucrurile căci aceasta este
voia lui Dumnezeu cu privire la voi!”
Abel Iștoc
Trezorier Conferința Banat
Povestiri pentru copii
1. ÎNȚELEPCIUNEA RECUNOȘTINȚEI
Într-o zi, Howard Kelly, pe atunci un tânăr sărac care vindea dife-
rite mărfuri din poartă în poartă ca să-și plătească studiile la universi-
tate, avea în buzunar doar o monedă de 10 cenți și îi era foame.
S-a gândit să ceară ceva de mâncare la următoarea casă. Dar ner-
vii l-au trădat când i-a deschis ușa o femeie deosebită. S-a simțit jenat
și, în loc să ceară ceva de mâncare, a cerut un pahar cu apă. Ea l-a privit
pe tânărul înfometat, așa că i-a adus un pahar mare cu lapte.
După ce l-a băut încet tânărul a întrebat:
– Cât vă datorez?
– Nu-mi datorezi nimic, răspunse ea. Mama mea ne-a învățat că
trebuie să fim mereu buni cu cei care au nevoie de noi...
Și el a răspuns:
– Vă mulțumesc din suflet!
Când a plecat de la casa aceea, Howard Kelly nu numai că se sim-
țea mai ușurat, dar și încrederea în Dumnezeu și în oameni a devenit
mai puternică. Fusese pe punctul de a abandona studiile din cauza
sărăciei.
Peste mai mulți ani, femeia s-a îmbolnăvit grav. Medicii din satul
ei erau îngrijorați și au trimis-o în oraș. L-a căutat pe Dr. Howard
Kelly pentru o consultație.
Când a auzit numele satului din care provenea pacienta, medicul
a simțit în ochi o lumină specială și o senzație plăcută. Imediat, Dr.
Kelly a urcat din holul spitalului în camera ei.
Îmbrăcat în halat, doctorul a intrat să o vadă. Capriciile destinu-
lui: era ea, a recunoscut-o imediat. S-a întors în cabinet hotărât să facă
tot posibilul să-i salveze viața. Din ziua aceea a urmărit cazul femeii
cu cea mai mare atenție. A fost nevoie de o intervenție chirurgicală pe
cord deschis și se bolnava recupera foarte încet…
După o lungă luptă, a învins boala. Era în sfârșit sănătoasă!
Dat fiind că pacienta era în afara oricărui pericol, Dr. Kelly a cerut
biroului administrativ să-i trimită factura cu totalul cheltuielilor, ca
s-o aprobe. A verificat-o și a semnat-o. Mai mult, a scris ceva pe mar-
ginea facturii și a trimis-o în camera pacientei.
Factura a ajuns în camera pacientei, dar ei îi era teamă să deschidă
plicul, pentru că știa că va trebui să muncească tot restul zilelor ei ca să
poată plăti costul unei intervenții atât de complicate…
În sfârșit, a deschis plicul și ceva i-a atras imediat atenția: pe mar-
ginea facturii erau scrise aceste cuvinte: „Plătită integral acum mulți
ani, cu un pahar de lapte.”
2. JUSTEȚEA RECUNOȘTINȚEI
Doi oameni care se cunoșteau de mult timp călătoreau odată,
vara, pe un drum. Unul avea în traista sa trei pâini, iar celălalt, două
pâini. De la o vreme, li s-a făcut foame și au poposit la umbra unei
răchite pletoase, lângă o fântână cu ciutură. Și-a scos fiecare pâinile pe
care le avea și au început să mănânce împreună, ca să aibă mai mare
poftă de mâncare.
Tocmai când așezau pâinile, un al treilea drumeț, necunoscut, i-a
ajuns din urmă și s-a oprit lângă ei, dându-le ziua bună. Apoi i-a rugat
să-i dea și lui ceva de mâncare, căci era tare flămând și n-avea nimic de
mâncare la el și nici de unde cumpăra.
– Poftim, om bun, ospătează împreună cu noi, îi ziseră cei doi
drumeți călătorului străin. Căci mila Domnului! Unde mănâncă doi
mai poate mânca și al treilea.
Călătorul străin, flămând cum era, fără să mai aștepte multă pof-
tire, se așeză jos lângă cei doi, și începură să mănânce cu toții pâine
goală și să bea apă rece din fântână, fiindcă altă băutură nu aveau. Și
mâncară toți la un loc, și mâncară până ce gătiră de mâncat toate cele
cinci pâini, de parcă nici n-ar fost.
După ce-au terminat de mâncat, călătorul străin scoase cinci lei
din pungă și-i dădu, din întâmplare, celui ce avusese trei pâini, zicând:
– Primiți, vă rog, oameni buni, această mică mulțumire de la
mine, pentru că mi-ați dat de mâncare la nevoie. Nu sunt vrednic să vă
mulțumesc pentru binele pe care mi l-ați făcut, căci nu vedeam lumea
înaintea ochilor de flămând ce eram.
Cei doi nu prea voiau să primească, dar, după multă stăruință din
partea celui de-al treilea, au primit. De la o vreme, călătorul străin și-a
luat ziua bună de la cei doi și apoi și-a căutat de drum. Ceilalți mai
rămaseră oleacă sub răchită, la umbră, să odihnească mâncarea. Și, din
vorbă în vorbă, cel ce avusese trei pâini îi dădu doi lei celui cu două
pâini, zicând:
– Ține, frate, partea dumitale și fă ce vrei cu ea. Ai avut două pâini
întregi, doi lei ți se cuvin. Și mie îmi opresc trei lei, fiindcă am avut trei
pâini întregi, și tot ca ale tale de mari, după cum știi.
– Cum așa?! zise celălalt cu dispreț. Pentru ce numai doi lei, și nu
doi și jumătate, partea dreaptă ce ni se cuvine fiecăruia? Omul putea
să nu ne dea nimic, și atunci cum rămânea?
– Cum să rămână? zise cel cu trei pâini. Atunci aș fi avut eu po-
mană pentru partea ce mi se cuvine de la trei pâini, iar tu, de la două,
și pace bună. Însă acum noi am mâncat degeaba, și banii pentru pâine
îi avem în pungă în plus: eu trei lei și tu doi lei, fiecare după numărul
pâinilor pe care le-a avut. Mai dreaptă împărțeală decât aceasta nu
cred că se mai poate nici la Dumnezeu sfântul...
– Ba nu, prietene, zise cel cu două pâini. Eu nu cred că mi-ai fă-
cut parte dreaptă. Haide să ne judecăm și cum a zice judecata, așa să
rămână.
– Haide și la judecată, zise celălalt, dacă nu te mulțumești. Cred
că și judecata are să-mi găsească dreptate, deși nu m-am târât prin
judecăți de când sunt.
Și așa, porniră ei la drum, cu hotărârea să se judece. Și cum ajun-
seră într-un loc unde era judecătorie, se înfățișară înaintea judecătoru-
lui și începură a spune împrejurarea de la început, pe rând fiecare; cum
s-a întâmplat de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună,
câte pâini a avut fiecare, cum a mâncat drumețul cel străin la masa lor,
împreună cu ei, cum le-a dat cinci lei drept mulțumire și cum a găsit
cu cale să-i împartă cel cu trei pâini.
Judecătorul, după ce i-a ascultat pe amândoi cu luare-aminte, i-a
zis celui cu două pâini:
– Și nu ești mulțumit cu împărțeala ce s-a făcut, omule?
– Nu, domnule judecător, zise nemulțumitul. Noi n-am avut de
gând să luăm plată de la drumețul străin pentru mâncarea pe care
i-am dat-o; dar, dac-așa s-a întâmplat, apoi trebuie să împărțim drept
în două ceea ce ne-a dăruit oaspetele nostru. Așa cred eu că ar fi cu
cale, când e vorba de dreptate.
– Dacă e vorba de dreptate, zise judecătorul, apoi fă bine de îna-
poiază un leu celuilalt, care spui c-a avut trei pâini.
– De asta chiar mă mir, domnule judecător, zise nemulțumitul cu
îndrăzneală. Eu am venit înaintea judecății să capăt dreptate și văd că
dumneata, care știi legile, mai rău mă nedreptățești. De-ar fi să fie tot
așa și judecata dinaintea lui Dumnezeu, apoi vai de lume!
– Așa ți se pare dumitale, zise judecătorul liniștit, dar ia să vezi că
nu-i așa. Ai avut dumneata două pâini?
– Da, domnule judecător, două am avut.
– Tovarășul dumitale, a avut trei pâini?
– Da, domnule judecător, trei a avut.
– Ceva de băut ați avut vreunul?
– Nimic, domnule judecător, numai pâine goală și apă rece din
fântână, fie de sufletul cui a făcut-o acolo, în calea trecătorilor.
– Adineaori, parcă singur mi-ai spus, zise judecătorul, că ați mân-
cat toți la fel de mult. Așa este?
– Așa este domnule judecător.
– Acum, ia să facem socoteala următoare, ca să se poată ști hotă-
rât care câtă pâine a mâncat. Să zicem că s-a tăiat fiecare pâine în câte
trei bucăți la fel de mari; câte bucăți ai fi avut dumneata, care spui că
ai avut două pâini?
– Șase bucăți aș fi avut, domnule judecător.
– Dar tovarășul dumitale, care spui că a avut trei pâini?
– Nouă bucăți ar fi avut, domnule judecător.
– Acum, câte fac la un loc șase bucăți și cu nouă bucăți?
– Cincisprezece bucăți, domnule judecător.
– Câți oameni ați mâncat aceste cincisprezece bucăți de pâine?
– Trei oameni, domnule judecător.
– Bun! Câte bucăți vin de fiecare om?
– Câte cinci bucăți, domnule judecător.
– Acum, ții minte câte bucăți ai fi avut dumneata?
– Șase bucăți, domnule judecător.
– Dar de mâncat, câte ai mâncat dumneata?
– Cinci bucăți, domnule judecător.
– Și câte ți-au mai rămas în plus?
– Numai o bucată, domnule judecător.
– Acum să ne oprim aici, în ceea ce te privește pe dumneata, și
să luăm pe celălalt la rând. Ții minte câte bucăți de pâine ar fi avut
tovarășul dumitale?
– Nouă bucăți, domnule judecător.
– Și câte a mâncat el de toate?
– Cinci bucăți, ca și mine, domnule judecător.
– Dar câte i-au mai rămas în plus?
– Patru bucăți, domnule judecător.
– Bun! Ia, acuș avem să ne înțelegem cât se poate de bine! Va să
zică, dumneata ai avut numai o bucată de pâine în plus, iar tovarășul
dumitale, patru bucăți. Acum, o bucată de pâine rămasă de la dum-
neata și cu patru bucăți de la celălalt fac la un loc cinci bucăți?
– Chiar cinci, domnule judecător.
– Este adevărat că aceste bucăți de pâine le-a mâncat oaspetele
dumneavoastră, care spui că v-a dat cinci lei drept mulțumire?
– Adevărat este, domnule judecător.
– Așadar, dumitale ți se cuvine numai un leu, fiindcă numai o bu-
cată de pâine ai avut în plus, și aceasta ca și cum ai fi avut-o de vânzare,
deoarece ați primit bani de la oaspetele dumneavoastră. Iar tovarășu-
lui dumitale i se cuvin patru lei, fiindcă patru bucăți de pâine a avut în
plus. Acum, dar, fă bine și înapoiază un leu tovarășului dumitale. Și
dacă te crezi nedreptățit, du-te și la Dumnezeu, și las’ dacă ți-a face și
El judecată mai dreaptă decât aceasta!
Cel cu două pâini, văzând că nu mai are încotro, dădu înapoi un
leu tovarășului său, cam cu părere de rău, și plecă rușinat.
3. ROADELE RECUNOȘTINȚEI
Moș Biriș trăia într-un sat uitat de lume.
A rămas singur și era tot mai frământat de gândul că, fiind bătrân,
va pleca din lumea aceasta fără să lase nimic în urma lui. După multă
chibzuială s-a dus la preotul din sat și i-a făcut următoarea propunere:
„Te rog să vorbești cu un pictor de icoane să facă o pictură pe sticlă
care să fie așezată pe perete în holul bisericii în așa fel încât atunci
când vor veni credincioșii la biserică să vadă și să-și aducă aminte de
mine când nu voi mai fi.”
Zis și făcut. Moș Biriș a plătit din economiile sale munca pictoru-
lui și era fericit că lasă ceva în urma lui. La scurt timp însă, în timpul
unei furtuni, geamurile fiind deschise pictura a căzut din locul ei și s-a
făcut numai cioburi. Bătrânelul nostru a fost foarte trist.
După o vreme însă a făcut un alt plan. A pus în joc ultimele sale
economii pentru a construi o cruce înaltă din marmură, urmând ca
aceasta să fie așezată în fața bisericii din satul lui. Ea va rezista mult
timp și, cu siguranță, oamenii nu vor uita sacrificiile uriașe făcute de el
pentru construcția crucii.
Mare i-a fost bucuria când a văzut terminată crucea. Foarte cu-
rând a venit însă vestea tulburătoare pentru Moș Biriș că un fulger a
lovit și a distrus acest monument în care investise toate economiile
sale.
Întristat pentru toate cele întâmplate, Moș Biriș stătea pe prispa
casei sale privind în gol de-a lungul uliței. La capătul străzii, îl zări pe
cerșetorul satului care se apropia, abia târându-și picioarele prin noro-
iul care se făcuse în urma ploilor. Când cerșetorul a ajuns în fața casei,
plictisit de atâta singurătate, Moș Biriș îl chemă în casă. I-a pus un
lighean cu apă să se spele, l-a îmbrăcat cu cele mai bune haine păstrate
cu grijă în dulap și apoi i-a pregătit o mâncare gustoasă. Omul nostru
era uluit de tot ce se întâmpla. Îl știa pe Moș Biriș că este un om bun
și credincios, dar nici chiar așa.
În sfârșit, când au terminat de servit mâncarea, au ieșit pe pridvo-
rul casei unde cerșetorul și-a luat rămas bun mulțumind pentru bună-
tatea arătată față de el. Chiar în acele momente, norii plumburii care
erau adunați deasupra satului s-au risipit și razele plăcute ale soarelui
l-au învăluit pe bătrânelul nostru. Atunci și-a zis: „În sfârșit Dumne-
zeu îmi zâmbește.” Chiar dacă târziu, Moș Biriș a înțeles totuși că tot
ce contează, ce rămâne în urma noastră sunt gesturile pline de iubire
și recunoștință. Nimic nu poate șterge din memoria oamenilor faptele
noastre altruiste.
4. PERICOLELE LIPSEI RECUNOȘTINȚEI

Pentru Andrei era prima zi de școală în noul oraș în care se mu-
tase împreună cu mama și tata. Era nerăbdător să își întâlnească noii
colegi și, în același timp, dorea să facă o impresie bună în fața lor așa
că, în ziua dinainte de a merge prima dată la școală, a lucrat niște mici
semne de carte pe care să le ofere cadou colegilor, semne pe care a de-
senat un trandafir și a scris un text din Biblie.
Însă, când Andrei s-a întors de la școală, mare i-a fost surpriza
mamei să îl vadă cu un ochi umflat și cu buza spartă, astfel că a în-
ceput o discuție pe care doresc să v-o povestesc și vouă. Este discuția
dintre Andrei și mama lui:
– Andrei, ce s-a întâmplat?
– Mamă, haide să ne așezăm la masă și îți povestesc tot... După
ce m-a prezentat clasei, învățătoarea mi-a oferit timp să spun ce vreau
despre mine, iar eu, emotiv cum sunt, am spus că nu am multe ce să le
spun despre mine, dar le-am pregătit un cadou. Le-am oferit semnele
de carte și toți, dar toți, au fost foarte încântați, mai puțin Marius...
– Marius? Cine este Marius? a întrebat mama.
– Marius este noul meu coleg de bancă. Iar când a primit semnul
de carte și l-a citit s-a apropiat de urechea mea și a întrebat dacă textul
este din Biblie?
– Păi, Andrei, întrebă iar mama, doar s-a aplecat Marius spre tine
și ți s-a spart buza?
– Nuuuu mama, replică Andrei. I-am spus ca da, textul este din
Biblie, iar el atunci mi-a spus încet: „Pocăitule!” Problema este că nu
s-a oprit aici. În pauza mare a strigat mereu la mine: „Pocăitul! Pocă-
itul!” Așa că i-am spus să se oprească... Nu m-a ascultat... și a urmat
lupta.
– Lupta?!? Andrei, tu nu te-ai bătut niciodată, spuse mama.
– Mama nu te speria, veni răspunsul lui Andrei, m-am luptat și
ghici ce? Am câștigat.
Când a auzit, mama și-a pus mâna în semn de dezaprobare pe
frunte, însă Andrei a continuat:
– Nu doar că am câștigat, dar i-am sucit mâna la spate și l-am
pus să îmi promită că nu mai îmi spune niciodată „pocăitul”. După ce
a promis, mi-a venit în minte cea mai bună idee din această zi. I-am
strâns mâna mai tare la spate și l-am întrebat dacă nu vrea să vină
sâmbăta aceasta la biserică... și ghici! Nu doar că vine, dar trebuie să
vorbim și cu pastorul.
– Cu pastorul?? se miră mama. Ce are pastorul de-a face cu asta?
– Păi i-am strâns mâna mai tare și i-am spus dacă nu cumva ar
dori să devină si el pocăit. Prima dată a refuzat, însă, când i-am prins
și cealaltă mână, nu a mai avut de ales și a zis că vrea să se boteze.
– Andrei, dar nu așa se convertesc oamenii! spuse din nou mama.
– Cum nu, mamă? Nu spune Pavel: „M-am luptat lupta cea bună,
mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința”(2 Timotei 4:7)? Eu toate
le-am făcut: m-am luptat și am păzit credința...
– Andrei, nu așa...
Și de aici a început o discuție lungă între Andrei și mama lui, dis-
cuție din care Andrei a priceput că lupta de care amintește Pavel este
pentru desăvârșirea caracterului, că datoria lui Andrei în fața colegilor
este să fie un exemplu de copil al lui Dumnezeu. Și, poate, cel mai
important este că în ziua aceea a priceput că Marius trebuie să vadă în
el că într-adevăr este pocăit, pentru ca mai apoi singur să își dorească
să fie și el pocăit ca Andrei.
5. RECUNOȘTINȚA ÎN ACȚIUNE
În urmă cu multă vreme a trăit un rege care, în ciuda stilului său
de viață luxos, nu era nici fericit, nici împăcat cu sine însuși. Într-o zi,
regele a dat peste un servitor care cânta fericit în timp ce lucra. Acest
lucru l-a făcut pe rege să se întrebe de ce el, conducătorul suprem al
ținutului, era nefericit și posomorât, în timp ce un umil servitor avea
atât de multă bucurie în viața lui. Regele l-a întrebat pe slujitor: „De
ce ești atât de fericit?” Omul a răspuns: „Majestate, eu nu sunt nimic
altceva decât un servitor, iar familia mea și cu mine nu avem nevoie
de prea mult – doar un acoperiș deasupra capului și o mâncare caldă
pentru a ne umple stomacul”.
Regele nu a fost satisfăcut cu acest răspuns. Mai târziu în cursul
zilei, el a cerut sfatul sfetnicului său de încredere. După ce a ascultat
problema regelui și povestea servitorului său, sfetnicul a replicat:
– Maiestate, eu cred că servitorul nu face parte din Grupul 99.
– Grupul 99? Ce anume este acesta? a întrebat regele.
Consilierul a răspuns:
– Maiestate, pentru a înțelege cu adevărat ce înseamnă Grupul
99, puneți 99 de monede de aur într-o pungă și lăsați-o la ușa acestui
slujitor.
Împăratul a poruncit să se facă așa. Când omul a văzut punga, a
luat-o cu el în casă. Când a deschis-o, un mare strigăt de bucurie s-a
auzit venind din casa lui… Atât de multe monede de aur!!! A început
să le numere și, după ce le-a numărat de mai multe ori, s-a convins că
erau 99. Dar o întrebare nu îi dădea pace: „Ce s-a putut întâmpla cu
ultima monedă de aur? Cu siguranță, nimeni nu ar lăsa doar 99 de
monede!” A căutat peste tot, dar ultima lipsea. În cele din urmă, epu-
izat, a decis că trebuie să muncească mai mult decât oricând pentru a
câștiga acea monedă de aur și a întregi suma.
Din acea zi, viața slujitorului s-a schimbat: muncea foarte mult, a
devenit morocănos și își critica familia pentru că nu îl ajuta să câștige
acea monedă de aur. Chiar s-a oprit din cântat în timp ce lucra. Martor
al acestei transformări drastice, regele era din ce în ce mai nedumerit.
Neînțelegând ce s-a întâmplat cu slujitorul său, regele s-a îndrep-
tat din nou către sfetnic pentru a afla un răspuns. Acesta i-a spus:
– Maiestate, el a intrat acum în Grupul 99.
Grupul 99 este un nume dat acelor oameni care au suficient pen-
tru a fi fericiți, dar nu sunt niciodată mulțumiți, pentru că tânjesc me-
reu după mai mult și se luptă pentru acel unu în plus, spunându-și în
sinea lor: „Trebuie să obțin acest ultim lucru și apoi voi fi fericit pentru
toată viața.”
6. RECUNOȘTINȚA ȘI UIMIREA
Bunica Maria a fost prima adventistă din familia Colon și locuia
în Mayaguez, Puerto Rico. În casa ei era multă activitate. La demisol,
bunicul avea un atelier de mobilă, de unde se auzea mult zgomot. Ne-
poții alergau prin curte și prin casă, iar bunica pregătea mâncarea în
bucătărie, de unde veneau mirosuri plăcute. Bunica era singura adven-
tistă din familie, dar acest lucru nu era ușor. La altarul de dimineață
și seară, îi invita pe ai casei să vină la închinare împreună cu ea, dar,
de multe ori, cânta, se ruga și citea din Biblie singură. De fapt nu era
tocmai singură , în cameră erau doi papagali, Pepe și Suzi.
Curând, Pepe si Suzi au învățat cântecele și predicile scurte ale
bunicii. Cântecul ei preferat era „Santo, Santo, Santo” („Sfânt, sfânt,
sfânt”). În momentul În care bunica începea să cânte, și papagalii cân-
tau cu toată puterea: „Santo, Santo, Santo”.
Bunica rostea și predici scurte, pe care foarte repede le-au învățat
și papagalii. Predica preferată a papagalilor era: „Pregătește-te, păcă-
tosule, Isus vine!”
În atelierul bunicului lucra un angajat cu numele Carlos, care era
foarte leneș. Îi plăcea să fumeze tare mult. Papagalii, când îl vedeau,
strigau cu o voce răgușită: „Carlos, du-te și lucrează!” Într-o zi, Carlos
s-a supărat pe papagali și a deschis colivia, ca să scape de ei. Papagalii
au zburat afară din colivie. A doua zi, dis-de-dimineață, o vecină a fost
trezită de țipetele papagalilor: „Pregătește-te, păcătosule, Isus vine!”
Apoi au început să cânte „Santo, Santo, Santo”. Femeia a ieșit repede
din casă, iar în stradă a întâlnit alți vecini care fuseseră treziți de cân-
tecul papagalilor care se refugiaseră într-un pom.
Bunica a auzit și ea zgomot în stradă și a ieșit să vadă ce s-a întâm-
plat. A recunoscut imediat vocea papagalilor și le-a explicat vecinilor
cum au învățat papagalii să cânte și să predice. Le-a spus cum în fieca-
re dimineață papagalii cântă împreună cu ea și Îl laudă pe Dumnezeu.
Papagalii doar repetă cuvinte, astfel i-a creat Dumnezeu, dar ei
nu înțeleg și nu știu ce rostesc. Dar noi știm din Biblie cât de mult ne
iubește Dumnezeu. Cu mult mai mult ar trebui să-L lăudăm noi pe
Dumnezeu și să le spunem și altora despre iubirea Lui.
7. BARIERE ÎN CALEA RECUNOȘTINȚEI

Un om merge în vizită la rabin.
– Rabi, îi zise el, mi se pare că ne-ați povestit ceva în legătură cu
lauda…
– Da, răspunse rabinul, iată cum suna: Când primești vești bune,
Îi mulțumești Domnului, iar când primești vești rele, Îl lauzi pe Dom-
nul.
– Desigur, răspunse omul, ar fi trebuit să țin mine. Dar, Rabi,
cum îți dai seama care vești sunt bune și care sunt rele?
Rabinul zâmbi:
– Ești înțelept, fiule. Da, pentru a fi sigur, întotdeauna să-I mul-
țumești Domnului.
8. RECUNOȘTINȚA ȘI SUFERINȚA
Cu toții avem nevoie să învățăm acest joc pentru a ne vindeca
sufletul de boala nemulțumirii, a lipsei de recunoștință.
– Se pare că tu ești ușor de mulțumit… cu orice, spuse Nancy. (…)
Pollyanna chicoti încetișor.
– Știi, asta-i din cauza jocului meu…
– Jocul tău?
– Da, „jocul mulțumirii”.
– Nu prea înțeleg.
– Ei bine, este vorba de un joc pe care tata m-a învățat să-l joc și
este, într-adevăr, minunat, spuse Pollyanna. Dintotdeauna l-am jucat,
vreau să spun, de când eram foarte mică. Pe urma le-am spus tuturor
despre el și acum îl joacă și doamnele de la Asistență…
– Ce fel de joc e ăsta? Eu nu prea mă pricep la jocuri.
Pollyanna râse din nou, dar apoi, brusc, oftă.
– Am început să-l joc odată cu sosirea unui butoiaș misionar care
conținea… numai niște cârje.
– Cârje?
– Da, așa a fost. Știi, îmi doream de mult o păpușă și tata a cerut
în scris asta. Însă, când a sosit butoiașul, doamna care l-a trimis i-a
spus tatei că n-avea nicio păpușă, ci doar niște cârje, pe care le-a trimis
cu gândul că, poate, vor folosi, vreodată, vreunui copil bolnav. Așa am
început noi jocul…
– Nu văd cum putea fi vorba de un joc în acea situație! zise Nancy
cam încruntată.
– Păi vezi, tocmai în asta consta jocul, să găsești în orice împreju-
rare ceva de care să te poți bucura, spuse Pollyanna, extrem de serioa-
să. Deci, jocul a început odată cu primirea cârjelor…
– De ce vrei să mă prostești? Ce prilej de bucurie poți găsi când
primești niște cârje în locul unei păpuși pe care ți-o dorești de multă
vreme?
Pollyanna bătu din palme amuzată.
– Firește că ai de ce te bucura! zise ea. Însă trebuie să mărturisesc
cinstit că, la început, nici eu nu prea înțelegeam cum vine asta. Dar
știi, Nancy, tata m-a învățat.
– Sper că ai să-mi explici și mie cum vine asta, zise Nancy.
– Ei bine, poți fi bucuroasă că… n-ai nevoie de cârje, spuse veselă
fetița. E foarte simplu, trebuie doar să înțelegi.
– E… e cam ciudat, spuse Nancy, privind-o pe Pollyanna cu tea-
mă.
– Dar nu e ciudat deloc, e minunat, crede-mă! zise Pollyanna
cu însuflețire. De atunci, tata și cu mine l-am jucat mereu. Cu cât ne
mergea mai rău și ne era mai greu, cu atât ne plăcea mai mult jocul. E
adevărat, câteodată este peste măsură de greu să-l joci... Ca, de pildă,
când tata m-a părăsit, iar mie nu mi-au mai rămas decât doamnele de
la Asistență…
– Sau când te aruncă cineva într-o mansardă mizerabilă, chiar
sub acoperiș, zise Nancy printre dinți.
Însă Pollyanna nu auzi. Oftă îndurerată, cu gândul la tatăl ei.
– Mi-a fost atât de greu când am rămas singură pe lume! Încer-
cam tot timpul să joc acest joc, ca să-mi fie mai ușor. Când am venit
aici, doream mult să fiu înconjurată de obiecte frumoase. Îmi doream
o oglindă. Însă trebuie să recunoști că nu ar fi fost plăcut să-mi văd
pistruii în oglindă. Apoi… priveliștea care se vede de la fereastra mea.
Când am descoperit-o, mi-am dat seama că am de ce să mă bucur.
Dacă mereu cauți lucruri bune și frumoase, cele urâte și rele dispar, le
uiți, nu-i așa? Acum înțelegi?
Program muzical –
Între mulțumire și nemulțumire
1. POEZIE 1 –
ÎȚI MULȚUMESC
Pentru toate mulțumirile ce Ți s-ar cuveni Ție,
Mi-ar trebui, Doamne, o veșnicie;
De aceea am ales azi vreo câteva,
Iar pe celelalte Ți le voi spune
la tronul de slavă, cândva.
Îți mulțumesc, Doamne, că, pe lumea asta,

Tu mi-ai împărțit frumos zilnica pâine:
Nu mi-ai dat-o azi pe cea de mâine
Și ai făcut bine, să înțeleg să depind
Încontinuu de Tine.

Îți mulțumesc, Doamne, că nu m-ai ascultat
Și mi-ai dat o colibă când Ți-am cerut un palat.
O, Doamne, nu știam ce-Ți cer.
Palatul meu o fi pe vreundeva,
prin cer
Îți mulțumesc, Doamne, că, de-atâtea ori,

Când să m-abat din cale, m-ai lovit cu nuiaua dragostei Tale.
Mi se părea atunci că ești rău și mă doare,
Dar Tu erai bun și durerea –
o binecuvântare.
Îți mulțumesc, Doamne, când Te-am rugat ceva,

Fie c-ai zis NU, fie c-ai zis DA.
Și, mai presus de toate, Îți mulțumesc
Că, pe când muream eu,
ai murit Tu.
2. CUGETĂRI DESPRE MULȚUMIRE

1. Cu o persoană mulțumită e o plăcere să stai de vorbă.
2. Mulțumirea face să-ți radieze fața de bucurie.
3. Mulțumiți-vă cu ce aveți, fiindcă atâția au mai puțin decât voi!
4. Mulțumirea este un dar de la Dumnezeu. De la niciun creștin
n-ar trebui să lipsească.
5. Nu-ți lua ca manta nemulțumirea, căci vei avea un suflet sărac!
6. Dacă părinții nu știu să fie recunoscători, același lucru îl vor
face și odraslele lor.
7. Nu te însoți cu nemulțumitorii, fiindcă vei ajunge și tu ca ei!
8. Mulțumiți-vă cu ce aveți, căci El Însuși a zis: „Nicidecum
n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi.”
3. POEZIE 2 – (VA FI RECITATĂ DE DOI COPII)
NEMULȚUMIȚII
(1)
Aș fi și eu mai mulțumit dacă-aș avea de ce
Dar spuneți dacă n-am dreptate:
De dimineața e-nnorat,
Și eu voiam să fie azi un cer senin...
(2)
E frig și eu voiam să fie cald...
Și toate sunt numai pe dos!
Sau mi se pare mie?...
(1)
Duminică aș vrea să fie joi
Și noaptea – zi aș vrea să fie!
(2)
Aș vrea să merg ‚napoi
Și toți mă-mping ‚nainte...
Aproape că nu am cuvinte
Când văd pe unii fericiți și
Mulțumiți cu soarta lor.
(1)
Eu parcă vreau să stau la zidul plângerii?
Aștept de mult să vină îngerii
Să-mi dea și mie ce mi-ar place.
Dar n-am ce face.

(2)
Buchetul de flori roșii, pe care le-am primit,
Mi-ar fi plăcut să fie cu flori albe.
Și-așa pățesc necontenit.
(1)
Când m-am născut, veni să mă întrebe cineva
De ce culoare-aș vrea să-mi fie ochii?...
Și-atunci spuneți-mi: Aș putea
Să fiu satisfăcut și fericit?
E clar că lumea e pe dos.
De asta sunt morocănos.
(2)
Eu... ce să spun!?
Vedeți și voi cum e starea de lucruri.
Vreau să îmi dați doar un motiv
Să vrei, să poți ca să te bucuri.
4. LECȚIA RECUNOȘTINȚEI
Recunoștința este o lecție importantă mai ales pentru cei mici. Ei
învață încă din primii ani să ia de la viață ceea ce este pozitiv.
I-aș încuraja pe copii să spună pe rând câte un motiv de mulțu-
mire. Ce apreciați voi cel mai mult din ce vi se oferă, ceva ce v-a adus
bucurie în suflet, împlinire, satisfacție... cum vreți voi s-o numiți.
Cine dorește să-și exprime recunoștința?
(răspunsul copiilor) ...........................................................................
O parte a versetului 16 din Matei 21 spune așa: „Da, le-a răspuns
Isus. Oare n-ați citit niciodată cuvintele acestea: «Tu ai scos laude din
gura pruncilor»?”
Copilașii prezenți astăzi la biserică au rostit laude la adresa Ce-
rului.
Dumnezeu să-i ajute să obțină în continuare nota maximă la „Re-
cunoștință”
5. POEZIE 3 –
CÂRCOTAȘII
(va fi recitată de două persoane)
(1)
Între nemulțumiții soartei
mi-am găsit și eu un loc de frunte.
Și parcă-mi face bine să mă plâng așa,
ca să m-audă cineva...
(2)
Durerile de gât mă strâng,
Și când te-aud pe dumneata
Oftând de cât de mult mă înțelegi,
Sunt fericit!
Deh! Ce să-i faci?
O altă fericire n-am găsit!
(1)
Și-n fiecare zi eu întâlnesc câte-un confrate
Ajuns în deznădejde ca de moarte
Și, când aude oful meu,
Îl laudă pe Dumnezeu,
Că parcă nu-i mai este greu
Cu viața lui...
(2)
Ați înțeles:
Nimeni n-a suferit mai mult ca mine!
Tristeți, necazuri și dureri,
Amărăciuni, poveri,
Nenorociri, suspine,
Nu cad pe alții tot așa de mult
Cum cad în fiecare zi pe mine.
(1)
Și dacă n-ai cu ce te lăuda de bine,
Te lauzi cu ce-i rău,
Ca nu cumva
Să te invidieze cineva...
Nu, nu!
(2)
Nu mă interpretați greșit!
Chiar că... mai mult ca mine
Nimeni nu a suferit!
6. GEST DE RECUNOȘTINȚĂ
(un fiu sau o fiică îi poate oferi mamei un buchet de flori)
Dragă mamă,
În această zi a recunoștinței, mă îndrept cu gratitudine spre tine,
pentru că-ți datorez atât de mult și atât de multe.
Fără dragostea ta, am fi rămas săraci și fără perspectivă.
Îmi amintesc cu drag cum ne-ai unit mâinile în rugăciune și ne-
ai sădit în suflet iubirea de Dumnezeu. Ai crescut cu multă jertfă un
mănunchi de... copii, iar mângâierile și zâmbetul cald au fost de bun
augur pentru noi.
Doar tu ne-ai spus că: „Ce e val ca valul trece”, învățându-ne să
privim mereu spre Cer, acolo de unde vine salvarea noastră.
În viață, problemele nu te-au ocolit, dar tu, cu tact și înțelepciune,
ai știut să treci peste ele.
Pentru mine ești cea mai bună mamă din lume și-ți mulțumesc!
A ta fiică (Al tău fiu)...
7. UN CREȘTIN NEMULȚUMIT
(va fi prezentată de trei persoane)
(Povestitorul)
Un creștin nemulțumit, mai de fiecare dată, observa partea goală
a paharului. Pesimismul își pusese amprenta pe sufletul lui:
(1)
— Ai văzut ce zile călduroase au fost anul acesta?
(2)
— A fost secetă, nu va fi recoltă bogată.
(1)
— În toamna aceasta Dumnezeu ne-a binecuvântat cu multă
ploaie.
(2)
— Stai să vezi, toate o să putrezească în pământ.
(1)
— Ia privește ce trandafiri frumoși a creat Dumnezeu!
(2)
— Nu observi ce spini mari au?
(1)
— Ai auzit ce mesaj interesant a transmis vorbitorul astăzi?
(2)
— Nu vezi că a depășit cu 5 minute ora stabilită?
(1)
— Viața este atât de frumoasă când te trezești dimineață și te
simți sănătos.
(2)
— Vai... viața e grea, zilnic te năpădesc necazurile.
(1)
— Mă bucur că a mai trecut o zi și nu mi-a lipsit pâinea de pe
masă.
(2)
— Dar cine poate trăi doar cu pâine când alții mănâncă atâtea
bunătăți!
(Povestitorul)
Însă, într-o bună zi, creștinul nostru și-a venit în fire. Schimbând
registrul a zis:
(2)
— Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce-a făcut pentru mine!
(Povestitorul)
Cu mulțumire în suflet a pășit tăcut prin viață recunoscându-L
pe Dumnezeu în toate căile sale.

Broșură Săptămâna de Consacrare 2021

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Broșură Săptămâna de Consacrare 2021

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PRACTICÂND

Prelegeri pentru săptămâna

Broșura pe care o aveți în față reprezintă un program realizat de

RECOMANDĂRI DE FOLOSIRE A MATERIALULUI

Prelegeri pentru săptămâna de consacrare în isprăvnicie • noiembrie 2021 3

„Pacea lui Hristos, la care ați fost chemați ca să alcătuiți un singur

În vremea noastră, în care primează interesul personal, iar soci-

„UN LUCRU FRUMOS FAȚĂ DE MINE!”

În unele țări occidentale, precum Marea Britanie, SUA sau Ca-

PENTRU CE SĂ FIM RECUNOSCĂTORI?

CÂND SĂ FIM RECUNOSCĂTORI?

CUI SĂ-I FIM RECUNOSCĂTORI?

CUM SĂ FIM RECUNOSCĂTORI?

Prelegeri pentru săptămâna de consacrare în isprăvnicie • noiembrie 2021 19

Lumea în care trăim este caracterizată, printre altele, de ego-

RECUNOȘTINȚA CREEAZĂ CEVA

RECUNOȘTINȚA ESTE CALEA SPRE FERICIRE

CUVINTELE PLINE DE AFECȚIUNE AU UN EFECT DE

PURTĂTORI DE LUMINĂ PE CALEA SPRE CERURI

Iacob Elisei Nădășan

Prelegeri pentru săptămâna de consacrare în isprăvnicie • noiembrie 2021 31

Prelegeri pentru săptămâna de consacrare în isprăvnicie • noiembrie 2021 37

Dacă ar trebui să alegem dintre toate cărțile Bibliei una singură,

ÎL LAUD PE DUMNEZEU PENTRU CEA CE ESTE EL

ÎL LAUD PE DUMNEZEU PENTRU CEEA CE NU FACE

ÎL LAUD PE DUMNEZEU ÎMPREUNĂ CU ÎNTREGUL UNIVERS

Ioan Câmpian Tătar

„Lăudaţi pe Domnul, căci este bun, căci în veac ţine îndurarea

De mai multe ori, autorul psalmului, inspirat de Duhul lui

• Deuteronomul 8:10: „Când vei mânca şi te vei sătura, să bine-

Să nu ne apropiem de subiectul recunoștinței crezând că totul va

Să observăm că acest cântec nu laudă numărarea binecuvântărilor

SUFERINȚA POATE FI BENEFICĂ PENTRU

SUFERINȚA ȘI DRAGOSTEA NOASTRĂ PENTRU DUMNEZEU

4. PERICOLELE LIPSEI RECUNOȘTINȚEI

7. BARIERE ÎN CALEA RECUNOȘTINȚEI

Îți mulțumesc, Doamne, că, pe lumea asta,

Prelegeri pentru săptămâna de consacrare în isprăvnicie • noiembrie 2021 71

Îți mulțumesc, Doamne, că, de-atâtea ori,

Îți mulțumesc, Doamne, când Te-am rugat ceva,

2. CUGETĂRI DESPRE MULȚUMIRE

Prelegeri pentru săptămâna de consacrare în isprăvnicie • noiembrie 2021 73

S-ar putea să vă placă și