ANTON-MĂRIA

DELCHIARO
FIORENTINO
Revoluţiile Valahiei

INTRODUCERE.
Unul din cele mai pie ţioase daruri pe care ni le-a făcut Italia în
domeniul cunoaşterii trecutului nostru e cartea secretarului brâncovenesc Del
Chiaro pe care acumrâvna d-lui Cristian o str ămută în româneşte.
Avem a face cu altceva decât arat ă titlul. În se colul al XVIII-lea istoria
se prezenta adesea, supt influenţa curentului „filosofic” de preschimbare ca
„Revoluţii”. I s-a părut acestui Florentin c ă lucrarea lui va întâlni mai mul ţi
cetitori dacă o va întitula „Revoluţiile Valahiei”.
De fapt e şi o istorie a terii, mai scurtă întăiu, dar pe urmă ajungând la
amănumţimi pentru Domniile pe care le-a apucat ori despre care i se putea
da lămuriri orale. Nu e de nevoe s ă subliniez impor tanţa acestorpagini care
sânt adev arate memorii ale unui om inteligent şi capabil de nep ărtinire.
Dar, cu toată valoarea ei, nu partea istoric ă e cea mai însemnată. Pe
acest străin care ne în ţelege şi ne iubeşte – ce rar ne-am împ ărtăşit noi de
iubirea acelora pe cari i-a îmbrăţişat larga, naiva noastr ă ospitalitate! Îl
intereseaz ă toată viaţa dela noi. Toatăde la ceremoniile Cur ţii, de la
petrecerile ei sim ple până la căsuţa ţeranului, pe care o laud ăpentru
curăţenie, pân ă la elementele de credin ţă şi superstiţie ale sufletului
acestuia.
Opera corespunde astfel pentru Ţara Româneasc ă, pentru principatul
muntean aceleiape care, cu mai multă învăţătură, dar nu cu mai puţin ă
simpatie şi pricepere, a închinat-o Moldovei domnescul autor care e Dimitrie
Cantemir („Descrierea Moldovei”).
Ambii par a veni ca s ă însemne pe paginile lor aspectul terilor noastre
mnainte de epoca fanariot ă, care şi nu pentru caracterul ei pretins grecesc,
ci pentru metodele ei şi turceşti şi „filosofic” apusene, a introdus schimb ări
de suprafaţă aşa de mari, dar şi, prin ele, transform ări de principii aşa de
adânci.
Şi, adaug, alături de aceşti doi cel mai înv ăţat boier muntean al vremii,
Constantin Stolnicul Can tacuzino, cel crescut şi la Vene ţia şi Padova, încerca
tot în acel moment caracteristic, o descriere m româneşte a aceleiaşi teri
româneşti de la Dunăre, descriere din care s’au salvat – cu 1 ămuririle în ita
lieneşte pentru contele Marsigli, publicate în opeiele Stolnicului, edi ţia mea –
paginile pe caie le-am tip ărit în volumul III din Studiile şi Documentele mele.
Ca unuia care am reeditat textul italian al lui Del Chiaro în 1914, traduc
ătorul îmi cere câteva rânduri de introducere. Sunt bucuros s ă le dau D-lui
Cristian care, fără a fi un profesor şi un erudit a pus atâta muncă şi atâta
dragoste, adaug şi o oarecare jertfă bănească, în cartea pe care o ofer ă
publicului românesc.
N. lor ga.
Alteţei Sale Serenissime Antonio Ferdinando Gonzaga, Duce de
Guastala şi Sabioneta, Principe de Bozolo etc.
ALTEŢĂ SERENISSIMĂ,
Vechii locuitori ai Arcadiei, pentru a-şi ap ăra de furiile furtunilor şi ale
vânturilor copacii ce-l erau. Mai dragi, obicinuiau s ă încresteze în coajele
acestor copaci numele unei zeit ăţi binevoitoare, crezând că această invocare
îndatorează divinitatea de a-şi însuşi arborele încrestat şi a-l ap ăra în mod
public de orice pericol.
Cu toată superstiţia ei, aceast ă datină a vechii păgân ătăţi mă
îndeamn ă, cu drept cuvânt, Alteţă Serenissimă» de a înscrie numele Domniei
Voastre, în fruntea cărţii mele, Istoria modernelor revolu ţii ale Valahiei.
Această provincie, care de trei veacuri geme sub greul jug al împ ărăţiei
otomane, se mângâie de tre cutele ei restrişti, v ăzând o parte din p amantul
ei cuprins ă în puterea Cezarului şi se înfăţişază apoi voioasă şi mulţumită, nu
numai c ă prin aceasta a mea Istorie, nescris ă încă de nimeni altul, ea e
scoas ă din întunericul uit arii, dar şi prin faptul c ă Istoria acestei ţări,
rămâne mobilată şi apărată de autoritatea ocrotitoare a Alteţei Voastre. Şi
într-adev ăr, Istoria acestei provincii, care nu a încetat să râvneasc ă
momentul fericit de a se putea ad ăposti sub aripele Vulturului Austriac, cui
altul s-ar putea închina, decât Alteţei Voastre Serenissime, care prin leg ături
de rudenie sunte ţi atât de aproape de Augusta Cas ă Domnitoare Austriac ă?
Secolul trecut, ca şi cele viitoare, a glorificat şi vor glorifica ilustrele
însuşiri ale împărătesei Eleonora Gonzaga, pe care Atotputernicul a
învrednicit-o s-o înalţe pe tronul Chesăresc, pentru a o încorona apoi cu glorie
(o credem cu evlavie) în Cer, unităacolo cu nenumăraţii eroi ai Serenissimei
Voastre Familii, cari revais ă, ca şi stelele strălucitoare, ne contenită
splendoare. Oricine va ceti atâ ţia autori vestiţi, cari au scris îi diferite timpuri
Istoria Serenissimei Case Gonzaga, lesne va afla, c ă la generaţiile acestei
Case s-au cultivat cu fal ă şi fără întrerupere evlavia, virtu ţile militare şi cele
mai fru moaşe ştiin ţe.
Se cuvine deci, cu deplin ă dreptate, ca aceast ă Istorie întocmit ă de
mine dup ă stăruitoare îndemnuri din partea atâtor litera ţi consacraţi din
Italia, s ă fie închinată Domniei-Voastre care, cu atâta renume şi în admira ţia
tuturora, întruneşte cele mai alese însuşiri ale Iluştrilor Voştri Str ămoşi, cari
se pot mândri c ă urmaşul lor întruneşte toate acele călit ăţi, care împ ărţite,
străluceau în ei înşişi. Dintre aceştia fie-mi îng ăduit s ă proslăvesc numai
unul (cel mai măreţ, căcie cel mai rar în veacul nostru): promo torul ştiinţelor
şi proteguitorul c ărturarilor, Mi-ar rămâne mute de spus despre ebgiile
Dormiei-Voastre, Alteţă Serenissimă, dar în afară că mă simt cu totul
nevrednic faţă de o atare sarcin ă, ea îmi este interzis ă şi de una din virtu
ţile Domniei-Voastre -modestia.
Aşa dar, umila mea t acere va învedera lumii toată mărturia smeritei
mele supuşenii, şis ă pot spera în urmă, de a putea ob ţine deosebita onoare
de a rămâne în veci, ceia ce sunt, cu cel mai pro fiind respect Al Alteţei
Voastre Serenissime, Cel mai umil, mai credincios şi mai îndatorat servitor
Antonmaria del Chiaro Veneţia, 22August, 1718
CLEMENSPAPAXI.
Ad futuiam iei memoriam, Qim sicut dilectus filius Antonius Măria de
Chiaro, Floientinus, Nobis nuper exponi fecit, ipse quemdam librum a se corn
positum, cui titulus: Istoria delle modeme Rivoluzioni della Valachia, con la
descrizione del Paese, natura, costumi, riti e leligione degli abitanti, con la
tavo la geografica di quelk provincia, în civitate Venetiarum, typis dilecti
eliam filii, Antonij Bartoli, în dicta civi tate librorum impressoris, suiş
sunptibus ad publicam utilitatem mandaverit, seu mandare intendat, verealur
autem ne, postquamin lucemprodierit, alij, qui ex alieno labore lucram
quaerunt, dictum librum în ipsius Antonii Mariae praeiuditium iteium imprimi
facere curent, Nos, eiusdem Antonii Mariae indemnitatiprovideie ipsumque
AntoniumMariam specia libus fâvoribus et gratiis prosequi volentes, et a
quibusvis excommunicationis, suspensbnis et inter dicti aliisque ecclesiasticis
sententiis, censuris et paenis a iure vel ab homine quavis occasione vel causa
latis, şi quibus quomodolibet innodatus existit, ad effectum praesentium
dumtaxat consequendum, harum serie absolv entes et absolutum fore
censentes, sup plicationibus eius nomine Nobis superhoc humiliter porrectis
inclinati, eidem Antonio Mariae ut, decennio proximo a primaeva
librihuiusmodi irrpiessione compufando durante. Dummodo tamen ab
ordirlario Io ci ac haereticae pravitatis inquisitore prius appro batus sit, nemo,
tam în Urbe, quam în reliquo stătu ecclesiastico mediate vel immediate nobis
subiecto, librum praedictum sine speciali dicti Antonii Mariae, aut ab eo
causam habentium licenţia imprimereaut ab alio vel aliis impressum vendere
aut venalem habere aut proponere possit apostolica auctoritate tenore
praesentium concedimus et indulgemus. Inhi bentes propterea utriusque
sexus Christi fidelibus, praesertim librorum impressoribus et bibliopolis sub
quingentorumducatoramauride camera et amissbnis librorum, operam et
typoram omnium, pro una ca merae nostrae apostolicae et pro alia eidem
Antonio Mariae ac pro reliqua tertiis partibus accusatori et iudici exequenti
irremissibiliter applicandorumet eo ipso absqueulla declaratione incurrendis
paenis, ne, dicto decennio durante, librum praedictumseu aii quam eius
partem, tam în Urbe, quam în reliquo stătu ecclesiastico praedictis, sine
huiusmodi licenţia imprimere, aut ab aliis impressum vendere seu venalem
habere vel proponere quoquomodo audeant seu praesumant,
mandantesproptereadilectis filiis nostris et Apostolicae Sedis de latere Legatis
seu eorum Vicelegatis aut praesidentibus, gubematoribus, praetoribus et alijs
iustitiae ministris provinciarum, civitatum, terrarumet bcorumstatus noştri
eclesias tici praedicti quatenus eidem Antonio Mariae seu ab eo causam
habentibus, praedictis în praemissis effi cacis defensbnis praesidio
assistentes, quandocumque ab eodem Antonio Măria requisiti fuerint,
praedictas contra quoscumque. Inobedientes irremissibiliter exe quantur,
nonobstantibus constitutbnibus et oidinationibus apostolicis ac quibusvis
statutis et consuetudinibus, etiam iuramento confirmatione apostolica vel
quavis firmitate alia roboratis, privilegiis quoque în dultis et litteris apostolicis
în contrarium praemisso rum quomodolibet concessis, confirmatis et
innovatis. Quibus omnibus et singulis illorum tenores praesentibus pro plene
et sufficienter expiessis ac de verboad verbum insertis habentes, illis alias în
suo robore permansuris ad praemissorum effectum hac vice dumtaxat
specialiter et expressederogamus, caete risque contrariis quibuscumque.
Volumus autem ut praesentium transumptis seu exenplis etiam impressis,
mânu alicuius notarii publici subscriptis et sigillo personae în dignitate
ecclesiastica constitutae munitis, eademprorsus fides adhibeatur quae ipsis
praesentibus adhiberetur, şi forent exhibitae vel ostensae. DatumRomae,
apud SanctamMariamMaiorem, sub annulo piscatoris, die duodecima iulii,
millesima septingentesimo decima octavo, Pontificatus noştri, anno decimo
octavo.
FCardinalis Oliverins.
1718, în 2 Iulie, Senatul.
După cele expuse de reformatorii studiului din Padova asupra petiţiei lui
Antonmaria del Chiaro, autoritatea acestui consiliu concede lui Antonio
Borteli, tipograf, supusulnostru, privilegiulde a tip ărişi vinde cartea Istoria
revolu ţiilor Valahieipe timp de 10 ani, neavând alţii în acest timp dreptulde a
retip ări atât cartea cât şi harta geografic ă, sub pedeapsa legilor,
Bartolamio Giacomazzi.
Noi, reformatorii studiului din, Padova
Având în vedere, c ădup ă revizuirea şi aprobarea Părintelui Tomaso
Măria Gennari, inchizitor, ale c ărţii intitulate Istoria revolu ţiilor Valahiei,
compus ă de Antonmaria del Chiaro, Florentin, nu se g ăseşte nimic contra
sfintei credin ţe catolice, de asemenea, după arătarea secretarului nostru,
nimic contra prin cipiilor şi bunelor moravuri, acord ăm lui Antonio Bortoli,
tipograf, dreptulde a tip ări cartea, observând ordinele m materie de tipărituri
şi prezentând cu venitele exemplare pentru bibliotecile publice din Veneţia şi
Padova.
Dată în 18 Iulie 1718.
Francesco Soranzo
Z. Piero Pasqualigo
Michael Morosini
Ageslino Cadaldini, secretar
Francesco Farnese, prin gra ţia lui D-zeu, Duce de Parma, de Piacenza,
de Castro, etc, Confalonier perpetuu al Sfintei Biserici, etc.
Fiind gata s ă apară cartea intitulat ă „Istoria mo dernelor revolu ţii ale
Valahiei, compus ă de Antonio Măria del Chiaro, Florentin şi tip ărităpe
spezele autorului în Vene ţia cu aprobare şi privilegiu, de către Antonio
Bortoli, în 1718, bucuros interzicem, m virtutea acestuiprivilegiuoric ărui
tipograf atât din oraşul Parma, cât şi din oricare alt ă localitate din Statele
noastre, tip ărirea sau retip ărirea sus zisei cărţi pe timp de zece ani
neîntrerup ţi, sub pedepsele ce vom hot ărî, în afară de pieiderea volumebr ti
părite. Ordonăm deci preşedinţilor şi magistraţilor Camerelor noastre din
Parma şi Piacenta, să dispună observarea cu sfin tenie a acestui privilegiu
acordat de noi, pentru toat ă durata de mai sus şi a se urma întocmai cele
acordate prin el.
Căci aşa e voin ţa noastră.
Dată în Colomo, 26 August 1718.
Francesco Farnese
Locul + ştampilelor
PARTEA EVTIIA. CAPITOLUL I.
Alcătuirea, situaţiuneaşi produsele provinciei.
Orice eveniment important şi vrednic de re ţinut, survenit m ultimul
timp m principatul Valahiei, adie ă m acel timp petrecut de mine, fie din dor
de studiu sau din îndeletnicirea slujbei pe lâng ă cei doi din urm ă domnitori
ai provinciei, am hot ărât de a înregistra cu bun ă credinţă şi Ură nici o
patimă, spre ştiin ţa urmaşilor, sperând c ă, opera mea nu va fi nici prea nepl
ăcutăniciprea inutil ă publicului. Am st ăruit asupra ac ţiunilor şi
evenimentelor importante şi nu asupra intrigilor şi ştirilor oculte ce s-au ivit şi
împr ăştiat printre na ţiunile străine. Voi sprijini descrierea mea pe conştiin ţă,
ţinând seamă şi de ceia ce am văzut şi de ceia ce mi-au meredin ţat peisoane
care au luat parte la evenimentele acestei ţări. Pentru o mai bun ă înţelegere
ms ă, îmi voi permite unele însemn ări asupra alcătuirii ţării, asupra
obiceiuribr, riturilorşi religiei locuitorilor, asupra felului ocârmuirii politice şi a
dependen ţei ei de Poarta Otoman ă, care este stăpână absolută a acestei
provincii.
Toată întinderea de p ământ ce ast ăzi se numeşte Valahia, e o parte
din vechea Dacie, m caie se cuprindeau provinciile, denumite de geografii de
azi Transilvania, Valahia şiMoldova, Armele romane le-au cucerit destul de
târziu, căci numai lui Traian fii sortită gloria de a cuceri Dacia şi de o a anexa
la celelalte provincii ale Imperiului roman, obţinând poiecla glorioas ă de
Dacicul. Când a c ăpătat ţara numele de Valahia e greu de aflat, şin-ar fi
poate de ultim ă importan ţă interesulde a-l afla. Unii îns ă, printre cari Enea
Silvio di Piccolomini (maitârziu Papa Pius II), au scris că, după supunerea ei de
c ătre romani, Dacia a fost redus ăla rangul de colonie dec ătre aceştia, sub
un oaiecare c ăpitande oşti fFlacco, de unde denumirea de Flachia şi că,
odată cu scurgerea timpului, prin corup ţiunea cuvântului, fu numit ă Valahia,
dup ă cum valahi locuitorii ei, îi loc de flachi. Antonio Buonfini îis ă, vestitul
istoric al Ungariei, de pe timpul lui Matei Corvin, nu împ ărtăşeşte p ăreiea lui
Piccolomini şi crede mai curând c ă Valahia îşi trage numele de la cuvântul
grec, ce msarm ă arta de a tiage cu s ăgeata, îi caie aceşti locuitori erau
foarte dibaci. Nici p ăreiea aceasta n-a fost împ ărtăşită în mod definitiv, ca şi
alta care, f ără sprijinulvreunui document antic, arvrea s ăne meredin teze
căaceiaşi provincie fu chemat ă Valahia dup ă numele unei fiice a lui
Diocleţian, dat ă de so ţie principelui caie domnea aci. Dare de prisos a st
ăruiprea mult îi atari investiga ţii.
Vom spune numai c ă turcii au dat provinciei numele de Kara Vlahia,
care m limba noastră înseamnă Valahia neagră. Moldova au dat numele de
Bogdană, adie ă în limba slavă dăruită de D-zeu, din cauza fertilit aţii
pământului, care e mai maie de cât a Valahiei.
Provincia aceasta se împarte în 17p ărţi, sau teritorii, care sunt numite
de valahi, în limba lor, jude ţe, adică judecătorii, sau vicariate sau autorit ăţi
şi numele lor sunt: Olt, Ribnic, Buzău, Argeş, Teleorman, Vlaşca, Ilfov, Iabmi
ţa, Săcureni, Prahova, Dâmbovi ţa, Muscel, Jiul de sus, Jiul de jos, Vâlcea,
Mehedin ţi şi Romana ţi; aceste din urm ă 5 judeţe sunt actualmente m
puterea nem ţilor, cari pretind şi nu f ără motive temeinice, c ă din vremuri
foarte vechiaceste jude ţe au aparţinut Transilvaniei, deci regatului Ungariei.
Ungurii şi tiansilv ănenii au dat Valahiei numele de Transalpina. În
partea ei cea mai septentrional ă Valahia se afl ă pe al 46 grad de latitudine
şi, în p ărţile ei mai meridionab, înspre Dun ărea, pe gradul 45 şi jum ătate.
Spre miaz ănoapte se mărgineşte cu Transilvania, spre r ăsărit cu Moldova,
spre apus şi miaz ăzi are Dun ărea care o înconjoar ă şi o separ ă de Serbia şi
Bulgaria, ceia ce se poate uşor vedea pe harta geografic ă anexat ă la
începutul acestei c ărţi, care va fi, sper, spre uşurarea cetitorului, cu atât mai
mult, cu cât după cercetarea celor mai buni cunosc ători, ea nu putea fi mai
exact ă şi mai fidelă.
Lungimea mconjur ătoare a Valahieia fost socotit ă la 700 mile italiene.
Pământul ţării e tot ce poate îi mai fertil şi mai desf ătător. De la Dun ăre
până la Bucuieşti (care se afl ă în mijlocul Valahiei,) şi de la Bucuieşti pân ă la
Târgovişte, caie se afl ă la o dep ărtare de 14 ore de drum, nu se vede de cât
o vast ă şi delicioas ă câmpie, în care nu se g ăseşte nici cea mai mic ă
piatră. Se v ăd multe şi foarte frumoase p ăduri; maiales de stejari aşeza ţi cu
atâta simetrie şi p ăstrate atât de curate, c ă de la un cap ăt la celălalt al p
ădurii se pot uşor descoperi peisoane ascunse. De aici, precum şi din ori caie
alt ă ramură de activitate, se poate deduce geniul incomparabil al Principelui
Constantin Brâncoveanu. De cât belşug e în ţară, ajunge constatarea c ădin
Tiansilvania se trimet lap ăşunat în Valahia z turme de cai, de porci şi de oi.
Din Valahia se mdestuleaz ă Veneţia cu ceară, vite, precum şi depozitele
sultanului cu unt şi miere, cu prisos în ţă.
În Valahia albinăritul e foarte răspândit, iar stupii se aşeaz ă în anumite
bcuri desfătătoare, feriţi de vânt şi expuşi la soare. Timpulhot ărât pentru
scoaterea al binelor din stupi, e dup ă 15 Martie, fără îns ă să fie o Duminec
ă. Cam pe timpul sărbătoarii în ălţarea Domnului, se nasc noile albine, care p
ărăsind mamele lor, îşi iau zborul şi intr ă îi stupi noi, preg ătiţi anume pentru
ele de cultivatorii, cari stropesc stupii cu ap ă s ăiată, pentru ca noile albine s
ă rămâie în ei. Dup ă ce albinele nasc a treia oar ă, îngrijitorul lor taie lâgurii
din stup şi astfel, acele albine nu mai produc şi sunt 1 ăsate astfel pân ă la 8
Septembrie. Când stupii sunt plini de faguri proprietarul lor ucide albinele, 1
ăsând totuşi în via ţă 30 până la 35 de fiecare stup, expuşi la aerpân ă la 25
Octombrie, dup ă caie sunt ad ăpostiţi în locuri mai calde şi feri ţi de frigul
iernii.
Negustorii cump ără înspre toamn ă mierea, caie se vinde cu o m
ăsură, numită în limba valahă vadră şi care echivalează cu 48 livre italiene.
Pre ţul unei vedre e de un galben, cel mult un galben şi un sfert. Negustorii se
ocup ă apoi cu mierea, separând-o de ceară etc.
În sfârşit, cea mai maie parte a Tiansilvaniei se mdestuleaz ă din
Valahia cu cele mai bune vinuri albe şi roşii, cu gust delicat şi s ănătos pentru
stomac. Caii de aici sunt iarăşi foarte c ăutaţi, nu numai de ofi teri din
Transilvania, ci şi de negustori din Pobnia; aceştia îidreseaz ă în ţările lor,
debaiasându-lde n ăravurile şi de defectele ce aveau în ţara de origine. Vân
ătorii g ăsesc din abunden ţă mistreţi, capre s ălbatece, cerbi, c ăprioare, lupi,
urşi, vulpi etc. Piecum şi p ăsări s ălbatece şi domestice. Am observat cu
mare curiozitate cum apar berzele prim avara, făcând îi grupe ocol prin aer,
cercetând parc ă locul căutat pentru aşezaie, îşi repartizeaz ă apoi locurile şi,
perechi-perechi – b ărbat şi femeie – se adăpostesc prin sate liniştite, departe
de zgomot şi pe vârfuri de case ţărăneşti reînvie vechile cuiburi, sau ci ădesc
altele noi. Nu odat ă am observat eu însumi, lucru viednic de văzut, cum
barza arunc ă afară unul din pui, imediat ce ies ă din ou ă. Ceilalţi sunt crescu
ţi apoi cu mare grij ă, până încep a sbuia şi atunci, prin Septembrie, pleac ă
cu toatele s ă ierneze m ţări mai calde.
Spun ţăranii din Valahia c ă împreun ă cu berzele pleac ă atunci şi
rândunelele, iar când acestea obosesc, sunt luate m spate de berze pân ă îşi
pot relua din nou zborul. Nu pot asigura certitudinea acestui lucru foarte
curios, cu toate repetatele m ărturii.
Animalele de vânat sunt 1 ăsate m toat ă voia de c ătre locuitorii ţării,
doritori de tiai liniştit, nu ms ăpână într-atât, ca valahii s ă fie lipsiţi de curajul
şi vrednicia ca s ă ţie piept oricărei naţiuni războinice, dar asupririle şi d ările
necontenite ce pi ătesc de câteva ori pe an, într-atât i-a deprimat, c ă din
vechea faimă romană nu le-a rămas de cât numeb. În limba lor ei îşi zic
români, patriei lor, adie ă Valahiei, ţara românească, iar limbii, limba
românească şi cu drept cuvânt, c ăci dacă e vre-o îndoială că valahii sunt
urmaşii coloniştilor romani, limba lor înl ăturăacea îndoial ă şi convinge, c ă
valaha nu este alta de cât o direct ă şi curată derivaţie din idiomul latin.
Limba valah ă totuşi con ţine şi cuvinte turceşti, greceşti, slave, ungureşti etc,
dar tlebuie ţinut seamă de vecin ătatea ţărilor şi de relaţiile ce au avut valahii
cu acele popoare.
La sfârşitul acestei descrieri voi ad ăuga un mic alfabet de cuvinte
valahe, latine şi italiene, ca adaus la acele cuvinte notate de Giovanni Lucio
în opeia sa: De regn., dalm, lib, 6, cup. 5p. 285. Edit. Amstelo-dami,
apudJoan. Blaeu, 1668, pe care le-a copiat, dup ă cum spune, dup ă fratele
Francisc Şolmirouid, episcopul bulgar ochridan. Din cauza continuelor
asupriri, au devenit atât de deprima ţi şi nepăsători, că o bună parte din
locuitorii ţării, dispera ţi, au p ărăsit căminurile, g ăsindu-şi ad ăpost în Turcia
de dincolo de Dunăie, sau în Transilvania, unde num arul lor e chiar mai mare
de cât al ţării româneşti. Trecerea m Transilvania prin trec ătoarele mun ţilor
nu e prea grea, dare ăderea unui refugiat fără paşaport în manile p ăzitorilor,
cari în Valahia se numesc plăieşi, ar însemna inevitabila pieidere a vie ţii. Toat
ă Valahia e o ţară deschis ă, fără întăriri, fără cetăţi şi fără înconjur de ziduri.
Bucuieştiul este actualmente reşedin ţa obicinuită a principelui şi e oraşul cel
mai frecventat. El e situat într-un loc foarte jos şi mocirlos şi ar fi cu totul
impracticabil din cauza noroiului, dac ăde o parte şide alta ale str ăzilor sale
principale, nu s-ar fi pus scânduri groase de stejar, în form ăde punte. Casele
principale din Valahia au în jurul lor garduri din bârne de stejar, groase şi
rotunde, bine ml ănţuite îitie ele, mate de la 6 până la 7 co ţi şi în stare s
ădureze 30pân ă la 40 de ani.
Numai curtea Principelui din Bucureşti e înconju rată cu zid, ridicat de
Prin ţul Brâncoveanu cu câteva luni înaintea mazilirii sale. Curtea din
Târgovişte e înconjurat ăcu o centură întărită, din p ământ şipietroaie, caie se
numesc m Valahia, bolovani.
Bucureştiul e aproape rotund, având o circonferinţă destul de mare;
numărul locuitorilor îis ăcare nu trece de 50.000.
— Nu corespunde întinderii locului, c ăci casele sunt rare şi izolate
unele de altele, m Ibrm ă de insule, cu câte o curte, buc ătărie, grajd şi
deosebit grădină cu arbori fructiferi, ceia ce d ă un aspect plăcut şi vioi.
Cişmele nu se găsesc, cinumaicâteva fântânicu apa rea; m schimb Dâmbovi
ţa, care ud ă Bucureştiul prin 2 ramifica ţii, conţine o ap ă uşoară şi s ănătoas
ă. Acest râu izvor ăşte din mun ţii Ruc arului, lângă hotarul Transilvaniei şi
apele sale cristaline, care ud ă poalele acestor mun ţi, conţin păstrăvi foarte
gustoşi. Mai sunt şi alte râuri cunoscute care, izvorând din mun ţii
Transilvaniei, străbat Valahia şi se vărs ă m Dunărea: Jiul, Oltul, Ialomiţa,
Prahova, Argeşul şi Buzăul. Toate aceste râuri con ţin destule variaţii de peşti,
dar nu atât de abundent cât nenum aratele iazuri, c ăci nu e domeniu
boieresc care s ă nu-şi aib ă hebşteul s ău şi caie des face peştele în zilele de
post, caie sunt foarte dese la valahi, dup ă cum vom arăta la locul lor. Din
Dun ăre se aduc în Bucureşti cantit ăţi de peşti de mărimi neobicinuite, mai
ales cega şi moronul, din cari se scot icrele, foarte mult gustate de boieri, cari
le mănâncă proaspete, preparate cuuntde lemn, piper şi zeam ăde lămâie.
Munţii mai cunoscu ţi din Valahia sunt Buceciul, foarte renumit în popor
şi de unde izvorăşte râul Prahova, cu dou ă ramificaţii: una curge în Ungaria
şi cealalt ă m Valahia, vărsându-se apoi m râul klomi ţa, care şi el izvor ăşte
din muntele Bobul. Un alt munte se numeşte Lăuta, alpatrulea Pietroasa şi al
cincilea, muntele Craiului; se cunosc apoi mun ţii Buzăului şi în sfârşit
muntele Istriţa. De Rucăr am amintit mai sus. To ţi aceşti mun ţi sunt vecinie
verzi şi acoperi ţi de brazi. Saiea se g ăseşte în cantit ăţi enorme în adâncime
le miniere ale acestei ţări şi se export ă în ţările de peste Dun ăre. Mine de
aur, argint şi alte metale zac îi adâncimile p amantului, m mari cantit ăţi,
ascunse de ochii 1 ăcomiei turceşti; numai obştia ţiganilor e obligat ă, de
Crăciun, să aducă domnitorului în loc de tribut, 15 ocale de aur, scoase din
nisipurile râului Argeş, deosebit o livr ă marelui armaş; aurul trebue s ă aibă
valoarea de 2 galbeni dramul, iar dac ă întâmplător nu au v ărsat cuvenita
cantitate de aur, ţiganii trebuie s ă o complecteze, cump ărând-o, dup ă cum
şi prisosul rămâne în beneficiul lor, dac ăcantitatea scoas ădin râu e mai
mare. Minele de aram ă sunt de asemenea pe întinderi mari, iar bcul de unde
se scoate arama, se numeşte madan, cuvânt turcesc ce mseamn ă mină;
apoi mine de fer, care se v ăd pe drumul ce duce de la Brădiceni la
Târgovişte.
Să ne întoarcemprivirea c ătre Bucureşti, la ci ădirile mai impun ătoaie
ale palatelor şi bisericilor, cu toate c ă architectura lor nu e tocmai de sam ă.
Palatul Principelui e de piatră, cu o impozant ăscarăde marmor ă, cu s ăli mari
boltite, dar destul de joase, din caie prima -pridvorul – e sus ţinută la mijloc
de un rând de coloane. A doua serveşte de Divan de judecat ă, unde au loc şi
banchetele de zile mari. Altele sunt s ăli de audien ţă, caie duc m
apartamentul Principelui şide aci în al Principesei, cari se leducea la dou
ăodăi şi un iatac, până ce Principele Ştefan Cantacuzino ci ădise, de câteva
luni, un mic palat cu 8 od ăi, într-un colţ al grădinii, care e de toat ă
frumuseţea şi aie forma p ătrată, în stil italian. În mijlocul ei, Principele
Constantin Brâncoveanu ci ădise un foişor unde lua prânzul, şi-şi făcea s iesta
dup ă mas ă, m mijlocul straturilor de flori.
Toate clădirile din Valahiasunt acoperite cu şindrila, ne fiind obiceiul
ţiglelor. Între alte biserici din Bucureşti, se afl ă trei pe culmea unui deal:
biserica şi m ănăstirea Mitropoliei, bisericile Radu-Vod ă şi Mihai Vodă. Două
hanuri mari şi frumoase sunt demne de v ăzut în Bucureşti. Hanul e un loc
înconjurat cu ziduri, f acut dup ă modelul marilor mănăstiri catolice, Iar
împrejur sunt dugheni boltite, de ap ăraie contra focului şi ţinute de negustori
creştini sau ţuici, cari pi ătesc o chirie lunar ă intendentului, care are şi îns
ărcinarea s ă încuie, sară, porţile hanului pentiu siguran ţa mărfurilor. Primul
han poart ă numele fondatorului Şerban Vod ă, iar veniturile sale sunt d
ăruite mănăstirii Cotrocenilor, zidită de acelaş ctitor, la o mii ă şi jumătate de
Bucuieşti. Al doilea e hanul Sft. Gheorghe, zidit de Principele Brîncoveanu,
avâhd la mijloc o foarte frumoas ăbiserică, purtând acelaş nume, iar
veniturile hanului sunt d ăruite Patriarhiei din Erusalim.
N-aşi vrea s ă obosesc cetitorii cu descrierea am ănunţită a topografiei
Valahiei, un rezumat ar fi totuşi necesar pentiu locurile mai renumite.
Târgoviştea a fost m vechime reşedin ţa domnitorilor, mtr-o vreme când
aceştia nu se prea temeau de turci, dar mai târziu a fost mutat ă, din ordinul
st ăpânitorilor, la Bucureşti, care mai aproape de Dun ăre şi de graniţa lor.
Totuşi Principele Brmcoveanu locuia la ţară celpu ţin 6-7 luni pe an, ceia ce nu
convenea boierilor, nici negustorilor, c ăci trebuiau s ă urmeze Curtea, cu
mare cheltuial ă. Turcii priveau şi ei cu ochi r ăi aceast ă preferin ţă a
Voevodului, c ăci Târgoviştea era mai aproape de mun ţi decât de malurile
Dun ărei şi vom vedea mai departe efectul catastrofal al acestor nemul
ţumiri.
La distan ţă de o zi de drum de Târgovişte, c ătre graniţele Transilvaniei,
se g ăseşte Câmpulungul, oraş renumit pentiu balciulanualce are loc pe la
mijlocul lui Iulie şi la caie iau parte negustori din toate p ărţile, înspre şes se
afl ă oraşul Piteşti, lenumit pentiu vinurile sale albe şi dubi; de aici eun
drumspie Ribnic, care e leşedin ţă episcopală. Mai e un oraş cu acelaş nume
Ribnic, pe ling ă Buzău. Craiova e un oraş mare, situat între Cerne ţ,
extremitatea ţării şi Bucureşti şi e reşedin ţa Banului, care e prima demnitate
dup ă Dormitor. Se află aci, în partea principal ă a oraşului, un han frumos,
zidit acum doisprezece ani de stare ţul mănăstirii Horez, pentiu venituri. Buz
ăul care poart ă numeb râuluice curge acolo, e tot reşedin ţă episcopală.
Urmând aceiaş cab, d ăm de Focşani, care e udat de râul Milcov şi desparte
Valahia de Moldova, iar pe ambeb p ărţi ale podului de peste Milcov sunt
punctele de vama. Oraşele mai principale caie sunt ocârmuite de c ătre
căpeteniile alese dintre marii boieri sunt: Târgovişte, Cerne ţ, Focşani,
Ploieşti, Gheorghiţa, Roşiorii de Vede. Mineb de sare mai cunoscute sunt:
Ribnic, Telega şi Slănicul. Pentiu delicte grave, Principeb trimetepe condamna
ţi la saline, în valah ă ocne şi unde morunii din condamna ţi, fără a se mai
cerceta cauza. Sunt cazuri de condamn ări la moarte, când Domnitorul, printr-
un act de clemen ţă, schimbă această-pedeaps ă cu ocna, dup ă ce taie întâi
urechile condamnatului. Cred c ă acest supliciu s ă fie aceiaş, pe care-l
îitiebuin ţau romanii cu condamna ţii ad metalla, precum şi cu primii martiri ai
bisericii primitive.
Salinele se aiendeaz ă celui ce ofer ă mai mult Principelui, c ărui aparţin
arendele, care ajung până la suma de 20.000 galbeni pe an, m care se
cuprind ms ă şi tutun ăritul, oieritul şi taxele de export pentru Transilvania;
pentru acest scop sunt destinate dou ă tiecători, Câmpina şi Diagoslavele, iar
o parte din taxele ce se percep la Dragoskvele, aparţin mănăstirii Sft. Ilie din
Câmpulung, unde are loc vestitul bâlci anual, de care am mai pomenit.
În ce priveşte bâlciul din Câmpulung, trebuie pomenit vechiul privilegiu
de care s-au bucurat acipreo ţii franciscani, cari veneau aci din Bulgaria s ă
supravegheze parohia catolicilor, m majoritate negustoridin Chiprovaci şi
Copilovaci şi cari tr ăiesc împrăştiaţi în diferite oraşe ale Valahiei. Aceştipreo
ţi franciscani aveau acest privilegiu, înt ărit cu pecete domneasc ă de un
voevod al Valahiei, în virtutea c ăruia încasau o anumit ă daie din mărfurile ce
se aduceau anual la Câmpulung şi care servea pentru între ţinerea lor; dar
privilegiul cu sigil, ca şi alte multe hrisoave de maie-lmportan ţă, s-a pierdut
în ultimul război dintre nemţi şi turci, când t ătarii au jefuit Târgoviştea şi mai
abs; m ănăstirea franciscanilor, din cari unii au fost lua ţi ca sclavi, dar
răscumpăraţi din mila Principelui Brîncoveanu, Se v ăd până azi rămăşiţele
uneibiserici cu clopotni ţa ei, care a fost a saşilor catolici, cari tr ăiau atunci
m Valahia şi lucru probabil, c ăci am v ăzut la intraiea bisericii noastre, a Sf.
Ion celMare din Câmpulung, urm ătoaiea inscrip ţie sepulcrală: hic requiescit
în pace generosus dominus Johanes P., hujus saxonicalis ecclestae custos, qui
obiit MCCCLXXIII. Alte urme sau inscrip ţii nu se găsesc m Valahia, din cauza
continuelor perturb ări şi unde bog ăţia ţării, n-a fost ultimul motiv al ruinii
sale. În ce priveşte fertilitatea p amantului, ede notat, c ă-ntoamnăse fac
2arături, şiapoise samănă grâul care creşte de o jumătate de palmă înălţime
până la căderea zăpezii, dup ă care, m primăvară, iesădinnoupân ăse coace.
Meiul se samănă primăvara şi se culege m Iulie; porumbul tot m prim
avară, dar se culege în August. Vi ţa de vie se mgroap ă după culesul viilor şi
r amâne astfel pân ă la timpul ridic arii.
 Să ne întoarcem la preo ţii franciscani. Ei tr ăiesc şi din venitul câtorva
terenuri mici şi mai ales din vânzarea unei cantit ăţi oarecare de vin, din
pomenile catolicilor şi dintr-o cantitate de grâu ce le d ăruieşte îi fiecare an
Domnitorul, caie, deosebit, mai vais ă gardianului franciscan din Târgovişte şi
o parte din vin ărit şi din alte impozite.
Se ştie că mănăstirea şi biserica din Târgovişte au fost zidite de Sfântul
Ioan de Capistrano.
Biserica catolic ă din Bucureştie o biat ă cas ăde lemn închinat ă Sf.
Fecioare, a c ărei icoană cu copilul m bra te, frumos pictat ă în stil grecesc, e
aşezat ă întie ate dou ă icoane, dar scandalos zugr ăvite. Una e icoana Sf.
Ştefan şi alta al Sft. Sixt (Pap ă şi Martir), dar care e legat ă şi de numele lui
Ştefan Sisto, un chirurg sas, cunoscut de mine, care a f acut pe cheltuiala sa
altarul bisericii, în cimitirul c ăreia e şi înmormântat. Biserica posed ă odoare
sacre, 6 candelabre cu cruce şi piedestale, c ădehiţă şi lamp ă, totul în argint
şi care fur ă apoi toate transportate, spre mai bun ă siguran ţă, în
Transilvania, de c ătie p ărintele Biagio Marinovici, împreun ă cu argintăria
capelei din Brădiceni; de aici oarecari neînţelegeri acum 5 ani, între zisul p
ărinte şi negustori catolici din Chiprovaci şi Copilovaci, cari se plânseră Papii,
dar odoarele n-au fost îic ă înapoiate, din cauza actualelor împrejur ări de
război.
Împăratul Leopold, de vecinieă şi glorioasă amintire, dărui preotului Elia
Mettejanici 1500 galbeni de aur, pentru ci ădirea bisericii din Bucureşti, dar o
parte din sumă a fost mtrebuin ţaţă în alte scopuri, r amânând un rest de
1200 galbeni în mâni sigure, până ce îndurarea divin ăva mgăduisăse
mdeplineasc ă dorin ţa Augustului Binefăcător.
În părţile unde locuiesc familii de negustori catolici se afl ă un paroh,
ales dintre fraţii franciscani; în Bucureşti, Târgovişte şi Câmpulung ms ă, ei se
îitituleaz ă gardiani, cu toate cănumaicele din urm ă două oraşe posed
ăbiserici propriu zise, cu altare şi clopote, cu călugări, cu paraclise, dup ă
modelul micilor m ănăstiri. În biserica din Tâigovişte se afl ă şi o org ă caie
atrage m timpul slujbii curiozitatea valahilor, cari n-au în bisericile lor nici un
fel de instrumente muzicale.
În Craiova, Brădiceni, Suţeteşti, Ribnic, Pbieşti, Aninoasa şi Perieni, se
află câte o mică capelă, iar slujbele bisericeşti sunt îndeplinite de înşişi
credincioşii.
Preotul, care e schimbat la fiecare tiei ani, cap ătă tain zilnic, plat ă
pentru liturghie, afarăde unele avantaje din partea autorit aţii parohiale. Qi
toate astea, ei tr ăiesc în mizerie şi lucru grav e c ă b ie ţii, catolicisunt câte
odat ă lipsiţi săptămâni întiegi de slujba liturghiei, cum ni s-a întâmplat anul
trecut în Bucuieşti, când mai bine de tiei luni a lipsit preotul gaidian Michel
kvich, fost custode al provinciei, ms ărcinat fiind cu o înalt ă misiune în
Ungaria din partea Principelui Nicolai Mavrocoidat, şinumai înduraiea
Domnului a cru ţat de boalăsau de moarte pe enoriaşii comunit aţii catolice,
r ămas ă fără asisten ţă religioas ă şi evitând astfel indignarea valahilor,
riguroşi observatori ai purt arilor noastre, mai ales în ce priveşte ieligia catolic
ă.
 Sunt cinci ani când chiar Sfântul Mir lipsea, pân ă ce părintele Antonie
Gunghici, pe atunci şeful catolicilor din Valahia, a arătat Papii, printr-o
scrisoaie, starea lea a catolicibr din ţară, unde sunt câţiva tineri converti ţi,
fără a poseda Ubiul Sfânt pentru miruirea lor. Papa a expediat repede dou ă
epistole Monsig-noiului Paul Iosici, aihiepiscop de Sofia, poruncindu-lmprima -
s ătieacăDunăiea m Valahia şi Transilvania şi, cu delegatul Sf. Scaun
Apostolic, s ă viziteze mănăstirile şi parohiile preo ţilor franciscani, ceia ce
nu-l fu îngădui de aceştia până atunci. În a doua îl autoriz ă, dându-l depline
puteri, de a exercita funcţiunile aihiepiscop ab unde va crede necesar, spie
mântuirea sufletelor şi pentru a servi Sf. Scaun.
În acelaş an 1715, cam prin mijlocul postului Paştelui, el ajunse m
Bucuieşti întov ărăşit de Maico di Răguşi, vicaruls ău, şide monsignoiul Paul
Iosici, vrednic apostol al viemurilor noastre, care înfrunt ă peisecuţii continue
din partea ţuicilor din Nicopol, Sofia sau Filipopol, cu vecinicile lor stoarceri de
bani de la catolici, ori de câte ori li se prczintă ocazia.
Aihbpiscopul fu primit de noito ţi cu marc bucurb şi venera ţie, cuvenite
unui atare prclat. Principele Ştefan Cantacuzino, care îi acoid ă mai târziu
audien ţă, sărutându-l chiar mâna, mă îns ărcin ă a-l ura bun venit şi m tot
timpul şederii sale la Bucuieşti, îl întie ţinu cu alimente şivinuri alese. În s
ăptămâna Patimilor s-a amenajat paraclisul nostru, ridbându-se tronul
aihiepiscopal, cu baldachin şi toate ceb necesare pentru sfin ţirea Sf. Mir de
Joia Marc, iar slujba fu oficiat ă cu pompă de însuşi Aihiepiscopul, înconjurat
de prco ţii franciscani. În zilele urm ătoarc Paştelui, avu loc cercmonia miruirii
de însuşi Monsignorul, cârc plec ă apoi m celelalte oraşe din Valahia şi
Transilvania, pentru executarea poruncii Sf. Scaun.
Reşedinţa aihiepiscopului de Sofia e actualmente în Filipopole, iar
înainte era m Chiprovaci, unde Io cuiau catolici în num ăr destul de marc,
având o marc m ănăstire a lor, aşezată într-o poziţie încântătoare, cu alte
trcischituri al ături, dar toate fur ă prcfăcute în cenuşă de cătie ţuici, în
ultimul r ăzboi, când mulţi dintrc ai noştri au fost m ăcelăriţi, iar alţii luaţi ca
sclavi. Cu toate astea zeloşii preia ţi din Bulgaria între ţin misionari, îmbr
ăcaţi turceşte, pentru a putea maiuşorasistapebie ţiicrcştini. Sunt îndrept
ăţite rugile crcştinibr cătrc D-zeu, pentru a se ăpa crcştin ătatea de ap
ăsătorul jug otoman şi a râvni la protec ţia austriac ă. Dacă în actualul r ăzboi
armeb crcştine vor bşi victorioase, e lucru nemdoelnic, că majoritatea
bulgarilor şia sârbilornu vor mai recunoaşte ca st ăpân, de cât pe împ aratul
şi pe Sfâ. Papa. Cât priveşte de convertirea valahilor, voi vorbi cu prilejul
descrierii religbi lor.
CAPITOLUL H.
Obiceiurile şi moravurile valahilor.
Valahii sunt de un temperament vioi, voinici şi rezisten ţi la oboseală şi
obişnuiţi din copilărie cu călăria.
De multe ori am remarcat curiosul spectacol, cum b ăieţi între 7-8 ani,
c ălări, conduceau grape de cai la ad ăpat, iar dac ă vre-un cal se ab ătea din
grup, b ăiatul îl striga rechemându-lcu înjur ături triviale, iar dac ă nu izbutea,
începea s ă plâng ă continuând totuşi pomehiculde înjur ături obscene, fără
îns ăs ăcunoasc ă înţelesul lor. În popor p arin ţii îns ă-şi deprind copiii cu înjur
ături şi se delecteaz ă când aceştia descuie ă primele silabe din expres ii
triviale, m ăgulindu-se chiar când combin ă noi înjurături. În timpul celor 7 ani
de şedere m Valahia n-am avut ocazia s ă aud ca cineva s ă fi fost pedepsit
pentru înjur ături, fie de către instanţele judiciare sau de cele bisericeşti. În
general valahii nu piea sunt evlavioşi, totuşi nu uit ăsă-şi Iacă cruce ori de
câte ori tiec dinaintea unei biserici, ori a unei icoane, şisunt atât de riguroşi
observatori ai zilelorde post, c ă nici nu vor s ă audă de scutirea lor m timpul
unei boli sau altei nevoi; de aici convingerea lor c ă ne pot ataca pe noi
catolici, imputându-ne uşurin ţă în nepăzirea posturilor şi considerându-se de
buni creştini, c ă în postul Paşte lui nu mănâncă de cât de dou ă ori peşte,
adie ă prima şi ultima săptămână ce ei numesc Săptămâna Mare abţinându-
se de la vin şi de la mâncăruri cu untdelemn, dar cu maipu ţină rigoare în
celelalte zile ale Păiesimii. În Valahia nu se afl ă ospătarii ca îi celelalte ţări
din Europa, mai ales ca m Italia, astfel c ă dacă cineva vrea s ă capete vin,
trebuie s ă-l cumpere de la nişte cantine subterane, numite crâşmevinul e
vândut de femei desfrânate şi de aici ruşinea mare; pentru un str ăin că să
intre în crâşmă, unde-l aşteapt ă beţia, desfrânarea şi chiar furtul. Persoane
viednice de crezut mi-au povestit, că se întâmplă ca un ţăran să vie la oraş
înainte de s ărbătoaie să-şi des Iacă produsul muncii, pentru între ţineiea
familiei sale sau plata d arilor şi s ă se abată la acele crâşme, m mijlocul
acestor femei şi altor indivizi, cari-l antreneaz ă la beţie pân ă în noapte, iar
a doua zi, când se desmeticeşte, îşi vede banii fura ţi, iar pentru plata
chefului, mai las ă haina amanet, blestemând momentul îi care a pus piciorul
în crâşm ă. Asemene cazuri; sunt îns ăpuţin frecvente şi numai pe alocuri şi
tiebuie s ă recunoaştem c ă valahii sunt iubitori de străini, ospitalieri şi
vrednici de laud ă.
Spuneam mai sus c ă-n Valahia nu se g ăsesc osp ătării; totuşi, când un
str ăin ajunge noaptea la vreo crâşm ă de tară, de obicei un bordei, gazda îi
cedeaz ă bucuros patul, îl ospătează cu ce are, îngrijeşte de caii s ăi şi la
urmă se mulţumeşte cu plata pentru vin şi fin, fără a pretinde ceva pentru g
ăzduire. Dac ă soseşte un str ăin m vre-un oraş şi mai ales în Bucureşti, e
primit cu mut ă curtoazie, dup ă importan ţa sa, chiar când nu posed ă
scrisori de recomanda ţie, E găzduit fără plată, iar dacă rămâne pentru un
timp mai lung şi e cunoscător al uneia dintre limbile italian ă, latină,
germană, etc, găseşte loc pe la vie-un boier pentru instruc ţiunea fiilor s ăi.
Cu atât mai mult dac ă străinul este chemat anume în ţară fie de domn sau
vre-un mare boier; m acest caz este primit chiar de c ăpitanul de graniţă,
care e prevenit prin ordin; îi s e ataşază o c ălăuză caie se numeşte ţimiraş,
adie ă un soldat grănicer, care poart ă o plac ă de argint având stema
Valahiei pe ea. Fiecare sat sau oraş de pop as e dator s ă asculte de acest
ţimiraş şi s ă aibă grijă de găzduire, provizii, cai şi căruţă pân ăla etapa
următoare, până ajung la locul de reşedin ţă al Principelui. Aici se iau măsuri
pentru g ăzduirea străinului, dându-l-se imediat tain zilnic de came, pane şi
lumânări, sau chiar pane şi vin de la Curte şi chiar plat ă lunară de la Visterie
dac ă e persoan ă cu vază. Afară de darurile ce obicinueşte Principele s ă facă
de zile mari, str ăinul chemat m ţarăcapătăde Paştipostav şi atlas, pentru ase
îmbr ăca după obiceiul ţării, spre a fi ferit de privirea du şm ănoasă a turcilor
ce zilnic vin m ţară şi carinu privesc cu ochi buni portul şi obiceiurile str ăine
de ei; cu toate astea, 5 sau 6 dintre noi, str ăini ce avem actualmente servicii
la Curte, cu toat ă îmbrăcămintea valahă, purtăm perucă şi palane, cravată şi
baston de India, îmbr ăcămintea valahilor e aceiaşi ca şi a turcilor, exceptând
căciula m formă poloneză, adică având în jurul ei o bând ă din blană de
astrahan, de 4 degete lăţime, ce se import ădin Rusia, iar cele mai scumpe
sunt purtate de boieri. Boierii de rangul întâi poart ă în loc de astiahan,
samur. Locuitorii ţării poart apărui scurt în schimb preoţii şi călugării îl poart
ă lung, dup ă datinele Bisericii Ortodoxe. Majoritatea valahilor poart ăbarb ă,
ca şi celelalte popoare orientale, iar al ţii poart ănumai muşte ţi;
îmbrăcămintea femeilor e un amestec de mod ă greceasc ă şi turceasc ă, fără
faţa acoperit ă. Ceb măritate îşi acoperă capul a doua zi dup ănuntă cu o
maiamă albă adus ă m jurulb ărbiei şi legat ă la spate m 2 cozi lungi atârnate.
Fetele îşig ătesc capul cup ărulpropriu împletit îi cosi ţă, din care apoi
formeaz ăun coc prins îi ace. În zile de s ărbătoaie se g ătesc cu haine bogate
şi juvaieruri scumpe, cu salbe de monete de aur de diferite m ărimi, pân ă la
vabaiea de 10 galbeni Fetele mai s ărace poart ă salbe de argint dup ă
punga lor. Jupănesele se plimb ă m oraş m r ădvane trase de câte doi cai, cu
valtrapuri de culoare veide sau albastr ă, dar nici odată roşie, culoare
rezervat ă numai familiei domnitorului. Vizitiul nu sade m faţă, pe capră ca la
noi, ci c ălare pe calul din stânga. Înlăuntrul trăsurii, când nu e de mod ă
nemţească, nu se află: locuri de şezut, dar se irrprovizeaz ă uşor cu covoare
şi perne mari, acoperite cu catifea. Servitoarea, de obicei femeie b ătrână,
care înso teste jupăneasa, sade; în dosul st ăpânei pe scândura f ărăpeme.
Boieriiumbl ă-în oraş c ălaie, înso ţiţi de un alai de slugi dup ă demnitatea ce
ocup ă, iar la intrarea m curtea palatului dese ălecă şi înainte de a sui scara
Curţii îşi scot ghetele, punând în picioare nişte pantofi, numi ţi turceşte
papuci’, acelaş obicei respectuos se întrebuin tează la vizitele între boieri.
Dac ă vizitatorul e supusul unei naţiuni orientale, îise ofer ă loc de şedere la
cap ătul divanului, loc de cinste, unde se aşează cu picioarele încrucişate sub
el, dup ă obiceiul oriental şi cu spatele rezemat de perne, care sunt înşirate
de-akngul peretului, m toat ă lungimea divanului care nu e mişcător, ci fixat
de perete. Patul nu se desface de cât noaptea, pentru dormit, aşa încât
saltelele umplute cu bumbac şi plapumele, sunt strânse înfoiat şi îndoite la
capete, formând o masă pătrată şi înaltă şi acoperită cu un cearşaf alb şi sub
ţire, cu flori de mătase şi terminat ă apoi cu perne din aceiaşipânz ă.
Fiecare odaie aie câte un c amin, care se numeşte îi limba valah ă sobă,
cu o portiţă ovalăprin caresebag ălermele şio eşirepentru fiim, iarpartea
inferioar ătransmitec ăldura prin una sau 2 coloane p ătiate sau rotunde,
lucrate cu stuh şi care înc ălzesc odaia. Ţapi terii sau alte ornamente nu se v
ăd în casele din Valahia, de cât doar vre-o icoan ă încadrată şi atârnată mtr-
un bc înalt, pe postav de Damasc sau brocard. M ăsuţa (când nu e de bmn
scump) e totdeauna acoperit ă cu un covoraş şi aşezat ă într-un colţ al odăiei;
scaune nu se întrebuinţează, în schimb sunt b ănci fixate în jurul peie ţilor şi
acoperite cu postav (ce numai la Curte e de culoaie roşie), care îmbrac ă şi
pereţii până la oarecare m ălţime, servind de razim. Odaia de mâncare se
numeşte casa mare. Caseb boiereşti îns ă au şi terase spre gr ădini, unde se
ia. Masa m timpul verii, la r ăcoare. Masa pe care se m ănâncă e în felul celor
din s ălile de mâncare din m ănăstirile catolice, neuzitându-se la valahi mese
ovale, sau rotunde, m mijlocul odăiei. Comeseniise aşeaz ă de o parte şide
alta a mesei, pe bănci lungi, cu sp atare acoperite cu 1 ăicere. Capul mesei e
rezervat st ăpânului casei, sau unei persoane cu vaz ă. Faţa de mas ă e din
pânz ă de cas ă lucrat ă din în foarte sub ţire, ca şi şervetele, dar când
acestea nu ajung pentru num arul comesenilor, atunci se servesc de un
ştergar lung, cu caie se acoper ă de, obicei farfuriile şi tacâmurile şi cu care
comesenii îşi potrivesc câte o por ţiune în loc de şervet. Pân ă se serveşte
masa invita ţii se întieţin cu gazda m odaia sa, unde se serveşte vutc ă şi se
aduce ap ă pentru sp ălatul manilor; îşi scot apoi antereelepe care le prind
numai într-o copc ă la gubr, rămânând mânieile atârnate îi lung, la spate.
Acesta e un act de bun ă cuviinţă pentru invita ţi. Preotul, care de obiceiu nu
lipseşte, spune un Tatăl nostru în greceşte sau skvoneşte şi binecuvintează
masa. Fiecare se aşează apoi dup ă rang şi dup ă ce. Preotul moaie o bucat ă
de pane în mâncaiea adus ă, ceilalţi îşi fac cruce şi înclinându-se uşor spre
gazd ă începe masa. Dac ă e zi de s ărbătoare îşi urează reciproc s ănătate şi
aceiaşi întâlnire pentru anul viitor dup ă care st ăpânul casei, dup ă ce-şi face
din nou cruce, bea primul pahar cu vin. La valahi nu e obiceiul s ăse ceară de
băut, ci se aşteapt ă invitaţia gazdei caie ofer ă de băut m acelaş pahar, care
tiece din mân ă în mân ă; străinul deprins cu at ă igien ă se; acomodeaz ă cu
greu la acest obicei.
Mesele lor sunt foarte îmbelşugate, dar mâne ărurile nu sunt bine g
ătite şi ceea ce e mai rău, ecăsunt servite destul de reci, c ăci în Valahia buc
ătăriile sunt îi; fundul cur ţilor şi deci departe de cas ă. Valahii au oroare de
mâncare de broaşte, broaşte ţestoase sau melci; s-au introdus îns ă m ultimul
timp melcii, cari se m ănâncă cu mult ă poftă, mai ales în postul Paştelur şi se
trimit chiar solda ţi la Târgovişte, m locurile unde se afl ă mănăstirea
franciscanilor, ca s ă caute melci pentru masa Domnitorului. Dup ă masă
toată lumea se întoarce m odaia unde s-a servit vutca şi acolo îşi spăl ă din
nou manile şi guia. Pentru acest scop apa e adus ă în lighene turceşti, de
aram ă spoită, cu capace g aurite, lucrate cu multă artă şi aduse special din
oraşul Serai din Bosnia, unde m-amoprit 2 s ăptămâni, în Martie 1710, m c
ălătoria mea, prin Belgrad, spre Valahia. Dup ă spălat se aduc cafele, unii mai
beau înainte un pahar cu vin, iar narghileaua e oferit ă odată cu cafeaua. În
sfârşit boierii îşi pun antereele şi, dup ă mulţumirile cuvenite, încalec ă
fiecare şi se întorc acas ă pentru somnulde dup ă mas ă, obicei ce exist ănu
numai în zilele lungi de var ă ci şi m cele de iam ă. Somnul e uşurat şide
vinurile servite din belşug la mas ă, fără îns ă să fi ameţit pe invitaţi.
Cucoanele sunt supersti ţioase, şinu m ă pot opri de a nu nota curiosul obicei,
când se iveşte o boal ă contagioas ă. Se adun ăun număr de femei şi timp de
24 oie ţesă, torc şi coasă o cămaşă de cânep ă, cărei îi dau foc în mijlocul cur
ţii, şi-n felul acesta cred c ă, împreun ă cu cămaşa, a ais şi epidemia.
 Copiii sunt îmb ăiaţi zilnic pâiă la vrâsta de 7-8 ani. Doica nu ui ă să
facă copilului un semn negru pe frunte contra deochiului; bag anele sunt
necunoscute în Valahia, dar se întrebuin ţează un fel de cutie de lemn, p
ătrată, cu fund de pânz ă tare, peste care e aşternut un postav roş, apoi
perna şi învelitoarea copilului. Cutia e prins ă de un piron m tavan, prin patru
coaide roşii în form ă de piramid ă, iar dădaca, din patul ei, leag ănă cutia
când copilul se deşteapt ă. Casele sunt foarte curate şi prin od ăi sunt
împrăştiate ierburi mirositoare ca pelin, rut ă, jaleş, mint ă, cimbru Şi alte
ierburi, care împr ăştie un miros pi acut şi s ănătos. Valahiidetest ă obiceiulde
a ţine m cas ă vase pentru necesit ăţi de noapte şi în toiul iernii se duc la
locul comun, situat departe, la extremitatea ci ădirii. De asemene sunt
indigna ţi contra chirurgilor cari se servesc de cadavre omeneşti pentru
anatomie; chirurgii au ap ărut în ultimul timp m Valahia şi trebue s ă fie aten
ţi faţă de aceast ă prejudecat ă a valahilor, care merge pân ă a-l numi
contamina ţi, în limba lor spurcaţi şi în acest caz, medicul e boicotat chiar m
cazuri urgente, ca luaie de sânge sau alt ă operaţie chirurgicală. Valahii, mai
ales femeile, pretind a cunoaşte mai simple şi mai practice leacuri medicale
pentru vindecarea bolnavilor, cari mor, cred ei, numai m urma interven ţiei
medicilor. Oamenii înţeleg ători îns ă respect ăpe medic. Medicul Prim e
foarte bine pi ătit de Visterie (Tezaurul public), cu dou ă mii de galbeni pe an,
afar ă de tain zilnic, de pane pentru serviori, de came, lumân ări de s ău şide
cear ă etc, deosebit daruridin toate p ărţile; mai ales medicului care a reuşit
s ă redea s ănătatea vieunui boier bolnav, r ăsplata e cu atât mai mare, îi
bani şi un cal de pre ţ. Valahii sunt deci m ărinimoşi, mai cu seam ă faţă de
străini, dar sunt şi răsbun ători şinu uit ă insulta niciodat ă, nici faţă de proprii
p arin ţi. Sunt plini de curtoazie între ei şi începutul şi sfârşitul unei ur ări e s
ănătatea; când se întâlnesc valahi de aceiaşi situaţie socială, îşi strâng mâna
dieapt ă, scoţând p ălăriile şi fac gestul, simulând s ărutarea reciprocă a
mânii. Când unul e de o situa ţie socială inferioară, sărută mâna boierului,
atingând apoicu fruntea mâna s ărutată. Femeile din clasa de mijloc sunt
deasemenea foarte respectuoase, s ărută şi ele mâna boierului pe care o
ating apoi de obrazul lor. Qicoanele din clasa boiereasc ă trăiesc foarte
rezervate, neavând relaţiuni sociale. Servitorul pedepsit de boier cu b ătaia,
vine şi el de s ărută mâna boierului, pro mi ţând că nu va mai repeta greşala
făcută. Femeile, la trecerea unei persoane mai de seam ă, se ridic ă repede,
în semn de respect. Ocupa ţia obicinui ă a femeilor m Valahia e ţesutul.
Războaiele de ţesut se ţin îi subsolurile caselor boiereşti, iar din pânza lucrat
ă, care e îngust ă de 3/4 de cot, se fac cămăşi, carisepoart ălungipân ăla
pământ şi sunt brodate cu floride matasă şi ismene cu brâu brodat de care
nimeni nu se poate lipsi, nici ziua nici noaptea. Fetele. Şi ţigancele roabe
lucrează în odaia jupânesein ăframebrodate cu flori de matas ă şi cu fire de
aur, care se oferă apoi la ocazii solemne, sau la vizite de fe ţe bisericeşti,
când jupâneasa ofer ă preotului n ăframa. Şi-l sărută mâna. O credinţă
superstiţioasă de care ţin şi catolicele născute m Valahia, este c ă Vinerea
Maie e oprit ă orice lucrare cu acul, c ăci în acea zi Fiul Domnului a suferit
atâtea mpuns ături.
 Valahii sunt foarte meşteri în ori care meserie. Sunt sprinteni la c ălărie,
ageri în mânuirea s ăbiei şi arcaşi dibaci; dac ă ar fi instruiţi în ştiin ţa militară
ar lâce mari progrese. Cât priveşte de meserii mecanice ei reuşesc admirabil.
Deprind uşor tot ce v ăd şi nu e lucrare manual ă pe care s ăn-o imit ă, fie de
industrie turc ă sau venetiană: am v ăzut un tân ăr servitor din casa
Cantacuzinibr caie deprinsese atât de bine desemnul, c ă lucrările sate
păreau clişeie m aramă. Un altul, fratele unui negustor cunoscut în Vene ţia,
din acei ce importează aci mărfuri din Valahia, a copiat atât de bine unele
picturi bisericeşti din Veneţia, că mtoicându-se în ţară, a pictat diverse
icoane, între care pe sfântul Francisc îngenunchiat, primind stigmatizarea,
care, se poate vedea pe altarul bisericii catolice din Târgovişte. Cât priveşte
industria sticl ariei, era o lâbric ă la 2 mile italiene departe de Târgovişte, care
producea o sticl ă foarte transparent ă şi curată, cu toate c ă era de culoare
albastră; se aducea din Polonia o sticl ă mai alb ă, dar plin ă de pete şi alte
defecte, care nu suporta compara ţia cu cea lâbricat ă m Valahia. Boierii îns
ă, ca şi străinii, obişnuiţi cu risipa, importau cristaluri din Ungaria şi din
Boemia, care erau aduse de dou ă ori pe an, de negustori ce vin din Lipsea şi
cu alte m ărfuri. Dar st ărui mai ales asupra dib ăciei cu caie valahii izbutesc
m orice meşteşug de provenien ţă italiană, nemţească, franceză etc, mai
curând ca în cea turceasc ă. Amv ăzut clişeie m lemn şi aram ă pentru
trebuin tete tipografiei, a cărui director pe timpul meu, era Antim, Mitropolitul
Valahiei, de na ţionalitate georgian ă care, sclav îi tineieţă, ajunse graţie;
talentului ce-l d ăruise D-zeu pân ă la cea mai înalt ă treaptă eclesiastică, de
unde, mai apoi, avu un sfârşit tragic, cum vom vedea la finele acestei lucrări.
Tipografia e instalat ă m Mănăstirea Mitropoliei Valahiei, şi; posed ă liteie
arabe, greceşti, româneşti şi slave. Lucr ătorii tipografi sunt valahi, instrui ţi
în aceast ă artă de meşteri, eleviai însuşi Mitropolitului Antim.
Între alte lucr ări, tip ărite pân ă azi în Valahia, sunt şi urm ătoarele:
Vechiu l şi noul Testament, dup ă vers iunea celor, 70, traduse îi valah
ă de doiboieri, fraţi Greceanu (unul din ei fu tat ăl Principesei Păuna, care
trăieşte; acum în Vene ţia). Tipărirea acestei opere s-a început sub domnia lui
Şerban Cantacuzino, cam pe la anul 1688 şi s-a terminat dup ă câţiva ani sub
domnia lui Brâncoveanu. Opera formeaz ă un volum în folio, pe hârtie bun ă,
cu marginea lat ă, cu coperta artistic; tip ărită, după care urmează p pagin ă
cu stema Valahiei, adie ăo pas ăre cu aripele desf acute, cu crucea în plisc,
având la dreapta şi la stânga soarele şi luna urmeaz ă apoi dedica ţia adresat
ă Principelui Constantin Brmcoveanu.
Epistole şi Liturghii, pentru uzul Bisericii, tip ărite m valah ă.
Psaltirea, în slavoneşte şivalah ă.
Vieţile Sfinţilor, de S. Ion Damaschin, traduse şi tip ărite m valah ă.
Antifioane, Tropare şi Imnuri, pentru tot anul, tţ) ărite mtăi în slavoneşte
şi apoi m greceşte.
Diveise cărţi de Rugăciuni, tipărite în greceşte şi valah ă.
Alexandriilessu Istoria lai Alexandra Machedon, m valah ă. Această
Istorie e mtr-adevăr foarte interesant ă, prin, mutele şi variatele bgende ce
con ţine.
 Pildele Orientalilor, traduse din francez ă în italian ăde mine şi dedicat
ă Principelui Constantin Brmcoveanu, care îns ăicina pe p ărintele Ioan
Abrami, predicator m serviciul Dormitoralui, a b traduce m gieceşte.
Mitropolitul Antim le traduse din greceşte îi valah ă, cu însemnate schimb ări
şi tip ări apoi ultimele dou ă traduceri pe cheltuiala lui Apostol Mano, m
Bucureşti, în, anul 1713.
Panegirice diverse, despre Sft. Ştefan şi împ aratul Constantin cel Mare,
compuse de preotul Maiota Candiotul, care eraprofesorulde greac ă al lui
Constantin; şi Ştefan, cei doi fii ai lui Brîncoveanu. Panegiricile erau lecitate
pederost de fiii Domnitorului, în prezenţa tatălui lor, îi zilele de patron şi erau
m ace laş timp un exerci ţiu şi un examen de cele înv ăţate. Preo tu l-profesor
era apoi r ăsplătit de Dormitor cu bani şi onoruri, ceia ce n-a împiedicat ca, în
schimb, Maiota s ăse aiate vajnic duşman al lui Brîncoveanu pe lâng ă turcii
din Constantinopole.
Istoria Judeilor, în greceşte, oper ă postumă a faimosului Alexandru
Mavrocordat, tipărită m Mitropolia din Bucureşti cu spezele Principelui Nicolai
Mavrocoidat, Dormitorul Valahiei, fiul autorului, în anul 1716, luna August.
Con ţine şi o scrisoare închinată Sfintei Treimi, din care se distinge marea în
ţelepciune a Principelui Nicolai Mavrocoidat, care se afl ă azi prizonier de r
ăzboi în Transilvania, dup acum vomvedea mai departe.
S-ar cădea, ca pe lâng ă această îhşirare de cărţi tipărite, să fie şi o
Istorie a domnitorilor valahi, dar nu e de mirare lipsa ei, c ăci cu toat ă uşurin
ţa tiparului, o astfel de Istorie, obiectiv ă, e greu de închipuit, c ăci fiecare
boier posed ă câte-o cronic ă făcută dup ă placuls ău, în care laud ă sau
ponegreşte voevo zii trecutului, dup ăbinele sau răul ce avusese familia
boierului de la aceştia.
Unii boieri p ătrund pe fiii lor din copil arie cu acest soi de istorii, astfel
c ă conţinutul ziselor cronicidevinetradi ţie îi familiile lor.
CAPITOLUL m.
Riturile valahilor.
Să nu se pară de prisos cetitorului c ă voi descrie jocurile copil ăreşti
ale valahilor, căci va vedea m ele mc ăo dovadă că ei sunt urmaşii vechilor
colonişti 1 ăsaţi de Traian după cucerirea Daciei şi cari au transmis genera
ţiilor, până în ziua de astăzi, aceleaşi jocuri mingea, titirezul, nucile, bâzâita,
de a caii, scrânciobul baba oarba şi altele, toate întrebuinţate la anotimpul br.
Au copiii şi alte jocuri turceşti, deprinse de la copiii negustorilor turci stabili ţi
în Valahia. Boierii, joac ă tableb. Şi, am remarcat c ă numără punctele de la
zaruri în limba persian ă. Ultima sară de carnaval, la ortodoxi, Duminec ă,
boieruloferă familiei şi comesenilor o distiac ţie la sfârşitul mesei. Aduc 3-4
ţigani, rândaşi de bucătărie, unşi cu funingine pe ob iaz, şist ăpânulpune
înaintea loro farfurie cu f ăină, în care sunt b agate câteva monete; ţiganii cu
mâinile la spate sunt puşi s ă scoată cu dinţii monetele, şistâmesc mare
veselie, privind fe ţeb lorcu funingine şi f ăină.
Urmează şi alte distrac ţii: s ăprinză cu gura, alergând, un ou suspendat
în aer, sau s ă trag ă cu din ţii o monet ă înfipt ă într-o lumânare lâng ă flac
ără, fără s ă o ating ă. Evident c ă se aleg cu p arul ars şibuzeb fripte. Se
maipunea o lumânare aprins ă în mijlocul unei gr ămezi de faină, în care eiau
ascunşi bani şi pe cari ţiganul trebuia s ă-l scoat ă cu din ţii, stingând
lumânarea cu n ările. Flac ăra suflat ă aprindea făina şi aprindea şi p arul
ţiganului.
Odată terminate distrac ţiile, înainte de culcare, comesenii îşi cer
iertare pentru greşelile făcute unul altuia m cursul anului şi îşi ureaz ă
reciproc s ă ajung ă s ănătoşi Pastele. Aceiaşiurare se obicinueşte la Curte cu
oarecare solemnitate, m aceiaşi sar ă de Duminec ă. Se adun ă acolo boierii
şi fe ţele bisericeşti, în numele c ărora Maiele Logofăt citeşte o mic ă
alocuţiune Principelui, cerându-l iertare, iar acesta r ăspunde, 4orim tuturor s
ănătate pentru Pastele viitor”, dup ă care îi concediaz ă.
Pastele se celebrează cu mari petreceri şi multe distrac ţii, ca
scrânciobul depildă, care se ridic ă nu numai în fiecaie sat, dar şi m pia ţa de
lâng ă Palatul domnesc, unde se instalează şi alte distiac ţii sub cerul liber, pi
ătindu-se doi gologani de persoan ă pentru un loc. Aceştibanise împart apoi
îhtie paici, slujitori ce au îns ărcinarea de a sus ţine de braţ pe Principe când
suie se ările, sau vre-o personalitate turc ă când vine m audien ţă. Paicii sunt
m număr de 12, sau mai mul ţi, dup ă voinţa Domnitorului şi sunt aleşi dintie
b ărbaţi înalţi şi bine făcuţi. În s ăptămâna Paştelui paicii str abat oraşul cu
mici vase de argint sau de porcelan fin, con ţinând ap ă mirositoare, cu care
stropesc pe trec ători pe ia. Ţă şi pe mâni, spunându-le: Christos anesti. E
vrednic de notat acest obiceip ăstrat la toate na ţiunile de rit ortodox că, din
Paşti până la înălţarea Domnului, nu se salut ă altfel de cât cu: Christos
anesti, la care se r ăspunde: alitos oneştii ceea ce mseamn ă, Cristos a înviat:
Adevărat că a înviat. Acei ce nu ştiu greceşte, se servesc de slavon eseul:
Cristos vascris, vaissena uascris. Toate aceste distrac ţii, jocuri, ca şi datina
cu ap ă parfumată, sunt m profitul paicilor şi al ce Io rial ţi slujitori ai
Principelui, cari în zilele de Paşti mai întind un covor îi anticamera şi s ălile
Palatului, pentru demnitarii şi func ţionarii cari vin de s ărută mâna
Domnitorului şi cari sosesc cu fişicuri cu bani, pe care îi împart m dreapta. Şi
în stânga. Mai ales noi str ăinii trebuie s ă fim mai darnici, pentru a nu ni se
imputa sgârcenia.
Trebuie pomenit şi despre darurile ce revars ăPrincipele cu ocazia
Paştelui. Boierul cap ătă o blan ă de sobol, patru jum ătate co ţi de postav şi
10 co ţi de atlas. Str ăinii îns ărcinaţi cu instruc ţia fiilor Domnitorului, sau
secretarii acestuia, m loc de blan ă cap ătăpostav, atlas şi o sumăde bani: 25,
30, 40, pân ă la 60 galbeni şi aceşti bani obicinuia Principele Ştefan
Cantacuzino a-l d ărui cu 10 sau 12 zile înainte de Paşti, pentru ca profitorii s
ă-şi îhgrijasc ă din timp de cele necesare. Principesa d ăruia instructorului cop
iilor s ăi o cămaşă lungă până la p ământ, dup ă moda turceasc ă, cusut ă cu
flori de matas ă alb ă, o pereche de indispensab iii cu brâu cobrat şi o basma
de asemeni cu flori de matas ă. Principesa Măria Brâncoveanu, soţia fostului
Domnitor Constantin Brâncoveanu decapitat acum tiei ani la Constantinopol,
obicinuia s ă îhfăşure în batist ă un număr de galbeni ungureşti de aur.
Jupânesele d ăruiesc de Paştiobatist ă şidou ă ouă încondeiate, art ăm care
valahele sunt foarte inscusite, şiacest obicei se întrebuin ţează şi între rude şi
amici. În special sunt foarte aten ţi valahii cu străinii, pe care nu-luit ăcând e
vorba de daruri şi mai abs fă ţă de acei ce sunt îi serviciul boierilor. Afară de
darurile aproape zilnice, str ăinii cap ătă de Paşti de la boieri, un mielsau un
ied viu, la toamn ă un vas cu vin şi de Cr ăciun un porc viu, g ăini şi vânat,
aşa c ă. străinul îşistrânge uşorun mic depozit, din care s ă. trăiască fără
mare cheltuial ă.
Găsesc util s ă descriu masa oferit ă bobrilor, de Paşti, de c ătre domni,
dup ă care cetitorul va putea deduce despre cheltuelile celorlalte festivit ăţi
de la Curte.
Dupăslujba religbas ă, la ora mesei, trâmbi ţaşii dau semnalul, şise
aduc m sala cea mare mâncărurile, Boierii de primul rang, împreun ă cu
Domnitorul, sunt servi ţi într-o odaie vecină cu vutcă şi dubea ţă, după care
îşi spală, în ordine, manile, îşi desbracă hainele care rămân prinse la gi numai
în copc ă, cu mânbile atârnate la spate, dup ă care, prânzul este anun ţat. În
frunte cu Principele se mdreapt ă toţi spre sala de mâncare, îşi ocupă locurile,
dup ă demnitatea fiec ăruia, afară de cei ce stau m pbioare la spateb
Principelui pentru a-l servi. De se întâmpl ăun Patriarh la mas ă. (cum a fost
cazulpe timpul meu, cu cel din Erusalim. Sau Abxandria), acesta ocup ă capul
mesei, la dreapta Principelui. În lipsa Patriarhului, Mitropolitului Valahbi ocup
ăun fotoliu cu sp ătar, lângă
Dormitor, m capul, mesei. Urmeaz ă apoi marii dreg ători, dup ă rang,
unul. În la ţa altuia, m ordinea urm ătoare:
Banul, care eprima demnitate dup ă Domnitor şi. Guvemeaz ă aproape
jumătate din ţară, făcând şi judec ăţile.
Vornicul, adie ăprimul judec ător.
Logofătul, primul ministru.
Spătarul, comandant al cavaleriei.
La banchete Sp ătarul stă în piebare, ţinând sabia şi cuca domneasc ă.
în atare ocaziune el, ca şi ceilal ţi boieri cari servesc îi astfel de zile, poart ă
caftane. Demnitatea spătărieise ofer ă frate lui domnitorului sau, îi lipsa
acestuia, celei maiapropiate rude.
Vistiernicul, Ministrul de fman ţe.
Clucerul, comisarulproviziilor.
Postelnicul, Mareşalul Qir ţii. Stă şi el m picioare, gata a da ordine în
Curte.
Paharnicul, care toam ă vin domnitorului.
Stolnicul, care serveşte bucate domnitorului.
Comisul, supraveghetorul grajdurilor domneşti.
Slugerul, îns ărcinat cu aprovizionarea armatei şi a Cur ţii cu came.
Medelnicerul, serveşte principelui ligheanul pentru sp ălat minele.
Serdarul, comandant de cavalerie.
Pitarul, care are grija r ădvanelor Cur ţii.
Camaraşuldc ocne, inspector general peste minele de sare.
Aga, general de infanterie, st ă-n picioare gata a da ordine mili ţiei şi
Armaşul, comandantul doroban ţilor şi a zbirilor.
 Boierii îns ărcinaţi a servi pe domnitor, dup ă un ceas de serviciu la mas
ă care durează 5-6 ore, se retrag m alt ă odaie, unde la rândul lor sunt servi ţi
cu acebaşi onoruri şi cu aceleaşibucate şi se reîntorc la masa domnitorului,
când încep toasturile înso ţie mereu de sloboziri de tunuri.
În apartamentul doamnei are bc aceiaş mas ă, cu aceiaşi orânduial ă,
cu jupănesele care ocup ă locurile, sau servesc ca şi respectivii lorb ărbaţi,
îndată ce domnitorul îşi ocup ă locul la mas ă, orchestra compus ădin
trâmbiţe şi tobe, cânt ă în curte, pân ă ce principele rădicăprimul toast,
ascultat m piebare de to ţi; atâră de mitropolit, care de obicei închin ă
înaintea dormitorului, în s ănătatea, acestuia. Principele bea m s ănătatea
fiecărui boier în parte şi toasturile conţinu ă trei ore în şir. Paharnicul toam ă
din nou câte un pahar domnitorului şi mitropolitului, care rosteşte urm
ătoarea rug ăciune, ascultat ă în picioare: în onoarea şi slava lui Dumnezeu,
care prin mila sa am ajuns sănătoşi această sfântă zi, ne rugam să; ajungem
la anul, aceiaşi zi sfântă, cu sănătate şi pace; se sbbod cele 12 tunuri mtov
ărăşite de salve de puşti, care m timpul lui Constantin Brâncoveann, erau m
număr de 2000 şi mai bine. Dup ă salve, se pornesc muzicele, adie ă
trâmbiţile, tobele, ţimbable, flautele etc. Iar îi ăuntru cânt ă muzica
bisericeasc ă. Se d ă porunc ă şi celei ţigăneşti cu vio ar ă şi cobză şi se cânt
ă şi din gur ă, dup ă dorin ţa principelui. Al doilea toast e pentru împ arat,
(termin echivoc, cu care turcii în ţebg pe Sultan, iar dormitorul pe împăratul
creştin) e urmat iar ăşide tunuri, salve şi muzici. Al treilea toast, e cel ridicat
de patriarh pentru domnitor, apoi pentru boierii ţării etc.
Acest banchet se repetă la zile mari, cu mica deosebire c ă la 1
Ianuarie, de Sfâ. Vasile, dac ă strănută un boier, i se ofer ă repede un pahar
cu vin, iar domnitorul îi d ăruieşte postav şi atlas pentru haine, iar dac ă
domnitorul str ănută, visteria îi oferă brocard aurit pentru hain ă. Ca desert,
se serveşte pi ăcintă, în care sunt b ăgaţi băni şi bilete cu con ţinut amuzant.
Fiecare boier e dator s ă cetească tare conţinutul foaiei sale de plăcintă şi se
nimeresc cuvintele: beţie, îngâmfare, făţărnicie, râvnitor de domnie, la care
domnitorul: adăoga câte un cuvânt de duh care stâmia entuziasmul
comesenibr. Aceiaş mas ă cu aceleaşi amuzamente e îi, apartamentul
doamnei, cu jupânesele pomenite. Odat ă terminate toasturile şisalvele,
armatapleac ăspie cazărmi, fiecaie companie cu steagul ei. Masa îns ă
urmează tot mai aprins ă de vinurile cele mai bune şi licherurile, care, la
meseb lui Constantin Brîhcoveanu eiau din cele mai alese din Europa.
Mâncărurile erau gustoase şi pieparate dup ă bucătăria franceză, nemţească
şi italiană. Era o veche datin ă, ca la zile solemne sau la nunt ăboieieasc ă,
farfuriile s ă nu se ridice de pe mas ă, ci se puneau una peste alta şi se
formau coloane de farfurii atât de înalte, c ă boierii, chiar m picioaie, nu
vedeau pe ceide ceaklt aparte a mesei. Domnul şi chiar boierii, trimiteau
zilnic de la masa lor, Câte unui protejat, mai ales str ăinibr, câte un fel de
mâncaie sau câteva sticle cu vin.
Din Paştipân ă la înălţarea Domnului, în fiecare Joi, b ăieţi îmbrăcaţi din
cap pân ă^i picioare, cu pir sau alte ierburi, pe caie le zmulg cu p amantul
prins de r ădăcini, joac ă şi cântă în faţa uşilor locuitorilor şi nu pleac ă, până
ce gospodina nu-l ud ă cu cofă cu ap ă. Cântecul lor vesel şi glume ţse
cheamă în româneşte: Paparudeleîn săptămâna Rusaliilor, cete de ţigani
colind ă târgul masca ţi şi cu foi de tabl ă sunătoare la căleai, care produc un
sunetbizar în timpul dansului, cu s ărituri caie ţin până ce cad leşinaţi de
oboseală şi fac spumă la gură. Aceşti dansatori se numesc de c ătie români,
căluşari.
Interesant este iar ăşi reprezenta ţia de Sf. Ion Botez ătorul, când fetele
îmbr ăcate bărbăteşte, iaruna din ele cu o sabie m mân ă, umblă pe la casele
oamenilor, unde joac ă şi reprezint ăpe Irodiada cu c ălăul, caie taie capul Sft.
Precursor, ceea ce mai curând ar trebui potrivit pe ziua de 29 August. Fata
care danseaz ă cu sabie îi mân ă, e numit ă de români Drăgaica.
Mai are bc îi Decerrbrie o alt ă reprezenta ţie cu măşti resping ătoare,
tolerat ă şi în casebboiereşti. Ac ţiunea e reprezentat ăde 2 personaje, unul
cu un plisc de barz ă cu care ţine tactul muzicii, ca un fel de castanete şi s
ărind din când m când pe spateb celuilalt, care poart ă o mare barb ă falş ă.
Primul e cloanţa, iar al do ilea, cel cu b arba, e unchiaşulDe Crăciun,
demnitarii aduc la Curte, în semn de omagiu, daruri, constând din covoare
persiane sau potire turceşti, cu capace de argint aurit, lucrate artistic, cu flori
în filigrană. Ceremonia înmân arii darurilor lui Vod ă, e întov ărăşită de
discursul logofătului, care m numele tuturor, luând ca tem ă un pasaj din
Evanghelie referitor la s ărbătoarea Crăciunului, urează Principelui şi familiei
sale toate fericirile pentru bineb patriei, guvernat ăde el cu dreptate şip
ărintească milă. După discurs, boierii s ărută pe rând mâna Voevodului care
b mul ţumeşte în pu ţine cuvinte, asigurându-l de dorin ţa sa, de a guverna
patria cap ărinte şinu ca st ăpân, dup acare ceremonia ia sfârşit.
De Crăciun, de Anul Nou şi de Boboteaz ă, caseb sunt cutreerate de
servitorii Curţii, cu urări de s ărbători fericite şi strângând bacşişuri; c ălăreţi
cu harapnicele, rândaşi de grajd cu ţesaleb, ceide buc ătărie cu micipiuli ţe
şipiluge, îisfârşit darabani, trâmbi ţaşi, cobzari şi alţi muzican ţi, creştini şi
turci, astfel c ătrebue ţinutăsau uşa încuiat ă, sau punga deschis ă.
Bobotează, care e zi foarte sobrm ă pentru Biserica Oriental ă, pentru
botezul lui Cristos, paie ii stropesc cu ap ă mirositoare obrazul celor m stare
a mul ţămi cu bacşiş şi chiar m ziua următoare, de Sf. Ioan, m cel maistraşnic
ger, mul ţimea se îmbrânceşte m râu, care în acea zi simbolizează Jordanul;
unii amici mi-au povesti, c ăpentru a se r ăzbuna împotriva cuiva, se plătia s
ă fie aruncat m ap ă, iar dac ă adversarul oferea mai mult, se arunca cel ălalt
în apă.
Toate acestea descrise, m ce priveşte datinile valahilor la diverseb
ocazii în cursul anului, se cuvine a spune ceva despre nun ţile lor, aşa c ă cine
va ceti descrierea noastr ă, să rămâie convins de grija de a nu fineglijat tot ce
arputea interesa pe cititor.
CAPITOLUL IV.
S olemnitatea nun tilor la români.
În Valahia, nu numai c ănu e obiceiul ca un tâiărs ă fie în dragoste cu o
lat ă, pentru a o lua apoi în c ăsătorie, cumse obicinueşte la noi, ci în cele mai
multe cazuri, mai ales m familiile boiereşti, partida ehot ărâtădecătie părinţii
tinerilor, fără ca aceştia s ăse fivăzut vreo dat ă şi acest obicei 1 ăudabil, se
obicinuia alt ă dată şi în unele oraşe din Italia şi pân ă în ziua de azi se men
ţine încă în cele mai însemnate lâmilii nobile din Vene ţia. Părinţii convin
asupra zestrei şi prepar ă cele necesare pentru nunt ă, caie totdeauna va
cade Duminic ă; se întind mese mari, trei zile înainte de nunt ă, în casele
ambibr logodnici, câte 2 zilnic, una pentru b ărbaţi şi alta pentru cucoane.
Joia înaintea nun ţii, în zori de zi, tarafe de lăutari cânt ă în curţile logodnicilor
timp de aproape o or ă şi conţinu ă, zilnic, îi zori de zi până Duminică, ziua
nunţii. La nuntă de vlăstar domnesc, banchetele încep de Luni înaintea nun
ţii. După concertele de mai sus, urmeaz ă altele m cursul s ăptămânii cu alţi
lăutari, cu viori cu cobze şi alte instrumente. În acele zile se invit ă comesenii
în aşa fel, c ă în cele trei zile ce preced nunta, s ănu fie omis nici un invitat la
una din cele dou ă case ale logodnicelor:
Cucoanele nobile, fie rude sau amice, se duc la nunt ă m rădvane
precedate de o numeroas ăceată de slugi, cu daruride nunt ădin partea st
ăpânilor:
Un mare berbec viu, purtat pe umerii unui servitor.
Doi miei sau iezi, deasemenea vii, purta ţiînbiaţe.
O cuşcă mare, purtat ă de doi servitori pe stinghii, cu g ăini, curcani şi
gâşte, toate vii.
Una sau dou ăbabrce cu vin ales. Unulsau 2 coşule ţe rotunde, cu
cozonaci gustoşi, făcuţi din nişeştea, lapte, zahăr şi gălbenuş de ouă; alte
coşule ţe cu fructe de sezon. Co şuie ţele sunt acop erite cu câte o b as ma
de mătas ă, cu delicate flori brodate pe la co 1 ţuri.
În general sunt surprinz ătorde mari darurile m mâncăruri, ce se revars
ădin toate părţile, atâră de pbcoanele ce sosesc din satele de pe moşiile msur
ateilor. Mare e ms ă şi numărul invitaţilor, ca şi a bucatelor caie ajung la 60 şi
chiar 70 de feluri.
Solemnitatea nunţei aie loc m sala maie, darvaia ea se serbeaz ă într-o
palate ă maie împodobită cu ramuri şi frunze, m mijlocul cur ţii, sau a
grădinii, într-un decor admirabil. Am asistat personal ca invitat, la multe
ocaziuni de acestea. Înainte de începerea banchetului, la un semnal de
trâmbi ţă şi în timp ce feciorii întind farfuriile, se servesc invitaţilor licheruri şi
dulcea ţă, boierii îşi scot antereele şi se aşeaz ă fiecare dup ă rang. Dacă se
află vreun fiu de domnitor, el ia loc m capul mesei; dac ă e un patriarh sau
arhiepiscop, acesta îi piebare, cu to ţi asistenţii, pe la mijlocul mesei, rosteşte
rug ăciunea amintită la bancheteb Curtei, de astă dată fără descărcări de
tunuri nici de puşti, îis ă în curte, răsună tarafe de lăutari nemţi sau turci, iar
m sala banchetului, câitec de psal ţi. Trei ceasuri ţin mesele de Joi şi Vineri
(aceasta din urm ă e servit ă cu mâncare de peşte), dar cel de Sâmb ătă, se
prelungeşte, din cauza unei frumoase ceiemonii, a c ăiei descriere, sper c ă
nu va fi displ acută.
Cam pe la sfârşitul celui de al doilea banchet în casa logodnicului, o rud
ă sau prieten de al acestuia, mso ţit de amici şi de slugi, cu 1 ăutari în frunte,
se pornesc spre casa logodnicei, ducându-l dup ă datina ţării, în numeb
viitorului so ţ, o frumoas ăbroboadă de cap, omată cu pietie scumpe şi
broderii, deosebit un inel de pre ţ, o centură bătută în monede de câte 5 şi 10
galbeni ungureşti, piecum şi o peieche de pantofi de atlas alb, omaţi cu perb
şi cu flori brodate; aceşti pantofi sunt deschişi la mijloc, cu cătărămi şi
butonaşi fini, în stil turcesc şi încal ţă piciorul pân ă la talp ă.
Mireasa sade pe ceva mai ridicat, îi form ă de pat de nunt ă, având de
ambele p ărţi şase fetiţe m haine vaporoase, îi chip de îngeraşi, cu cunune m
cap.
În timpul mesei, în mijlocul veseliei, îşi face apari ţia căltunarul, primit
cu aclama ţii de boierii veseli, pe cari îi amuz ă cu câte un compliment
potrivit; m schimb, i se r ăspunde cu câte un toast, iareledators ăgoleascăde
fiecaiedat ă, un pahar maie cu vin. Înainte de sfârşitul mesei de Sâmb ătă,
din casa mirelui, având m cap c aciuia cu panaş şi întov ărăşit de amici,
mirele în frânte cu 1 ăutari, se pomeşte spre casa cuscrului, unde e primit în
salon. El îi s ărută mâna, închinându-se şi îi prezint ă m dar, dou ă piei de lup
şi un covor, pe care se aşează cu to ţii şi se cinsteşte câte un pahar cu vin,
trecut din mân ă în mân ă, dup ă care se întorc acas ă, m felul cumau venit.
Duminica, ziua nun ţii, de diminea ţă, dramul de la casa mirelui spre
cea a miresei şi apoi spre biseric ă, e gătit cu ramuri de brad. În curtea
mirelui se strâng-fete din, popor gătite, şi-n cântecul 1 ăutei şi a cobzei, se
prind în hor ă, şismerite, cu ochii în jos, danseaz ă lin, nemişcate parc ă din
loc. Soseşte şi o companie sau chiar dou ă de soldaţi călări, în uniformă roşie,
numi ţi seimeni, cari sunt plătiţi de Sultan şi cari serv esc de gaid ăpersonală
a Dormitorului. În frunte cu seimenii şi to ţi boierii, mirele cu c ăciulă de preţ
şi dulamă pe umeri, c ălări pe caisuperbi şiscumpi, merg de ridic ăpe cuscru,
c ărui mirele s ărută mâna şi în mijlocul alaiului, cu cuscrul în dreapta şi alt
boier m stânga, cortegiul ajunge la casa miresei, unde aşteapt ă în trăsura cu
şase cai, mama mirelui. To ţi afară de mire, care st ă călare m curte; intr ă în
cas ă, unde aşteapt ă mireasa cu un voal de mătas ă brodat ă; soacra o
conduce de mân ă, jos în curte, c ătre mire şi atunci se vărs ă o cofă cu apă
înaintea lui. Mirele descalic ă şi ambii se întorc în cas ă, ţinuţi de mân ă de p
arin ţi şi, îngenunchi, ascult ă o rug ăciune şiprimesc binecuvântarea
preotului, care îşi primeşte, m dar, n ăfiama de pre ţ. Mireasa se ridic ăapoi,
îşi ia r ămas bun de la p arin ţi, vărsând lacrimi, care mduioşeaz ă pe asistenţi
şi alaiul, m-aceiaşioidine, cu seimenii în frunte, ţinând fiecare o ramur ăde
brad îi mână, se îidreapt ă spre biserică. În biserică, socrii ţin lumânări
aprinse m mân ă, iar preotul, dup ă rug ăciunile conform ritului ortodox,
împreuneaz ă manele mirilor îi form ă de cruce şi le pune câte o cunun ăpe
cap. Se arunc ăapoi bani prin biseric ă, iar dacă mirii sunt de condiţie mai
modest ă se arunc ă nuci, alune, castane etc. Odat ă terminat ă cununia m
biseric ă, mireasa e condus ă în casa so ţului, unde lumea ia loc la o mas ă
bogat g ătită, atâră de însurăţei, cari se retrag; fiecare m alt ă odaie, întov
ărăşiţi de rude.
La nunţile celor mainevoiaşi şi chiar la negustori, când se serveşte la
mas ă friptuia, se obişnuieşte a se împ ărţi invitaţilor câte o basma ce li se
pune pe um ăr. Atunci fiecaie comesan, arunc ă m farfurie câte o sum ă de
bani, pe care îi strânge apoi cuscrul într-o basma legat ă şi o înciedin ţează
miresei, care e adus ă în sala de mas ă, cu faţa acoperit ă şi unde s ărută
mâna cuscrului. Se îiapoiaz ă apoi în odaia ei, fiind tot timpul nelipsit ă de
soacră. Acelaş obicei e m uz şi la boieri, înspre sear ă, când cheful conţinu ă
încă, se aduce zestrea miresei, aştemutulde pat, hainele, lingeria, bijuteriile şi
altele. Masa cea din urm ă terminat ă, invita ţii s e întorc acas ă, iar mireasa
doarme pentru prima o ar ă în casa mirelui.
Luni, înaintea prânzului, tot cu alai, însur ăţelul lâce vizit ă naşului,
unde e primit cu toţi ai lui şi cinstit cu licher, cozonac şi dulcea ţă, după care
se îi toarce acas ă unde e aşteptat cu masa întins ă, la caie iau parte numai
îisur ăţeii şi părinţii lor. Soţia are faţa descoperi ă şi pentru întâia oar ă
testerrel pe cap, semnul femeiei măritate îi Valahiai.
În timpul acestui prânz intim, sosesc servitori cu alai de 1 ăutari din
partea socrului şi încălcaţi cu restul zestiei, cu argint ărie, sticlărie, servicii de
mas ă, vase de aramă în toate mărimile, pline cu bucate, sticle cu vin şi vutc
ă şi altele.
Joia ce urmeaz ă, soţulcu nevasta iau dejunul îi casa socruluis ău care-l
dărueşte un calde preţ de care se serveşte pentru întâia oar ă, la întoarcerea
spre cas ă, iar soţia sa, cap ătă caret ă cu şase cai, care r amâne pentru uzul
ei personal.
Cel ce cunun ă, se cheamă în limba valah ă naş, sau nun, iar cucoana
sa, naşă, sau nuna, cununatulse numeşte ginere (de la latinescul gener),
iartovar ăşa sa mireasăDup ă descrierea nun tei la valahi, r amâne a mai
aminti oarecari datini de botez.
Naşii sunt deobicei şi cumătrii la primul n ascut. În ce priveşte
descrieiea ceremoniei religioase, cetitorul o poate vedea la biserica gieceasc
ă (Sf. Gheorghe din Veneţia); voi. Aminti numai c ă copilul, dup ă câteva luni
de la botez, e adus m casa cumătreicuun dardinpartea lui, constând din cafea
nerăşnită, cozonac şi altele. Cum ătră îl primeşte îibra te, îl desbiacăşiîl
îmbăiaza îi ap ăcălduţă, îl şterge şi îl g ăteşte cu hăinuţe noi. Îi taie câte o
şuvi ţă de p ăr din treip ărţi ale capului – în fă ţă şi la tâmple – îi pune apoi o
scufiţă nou ă, cu câteva monede de aur cusute, şi-l retrimete p ărinţilor.
Copilul botezat e numit de c ătre cumătrii, fin sau fină, care cuvânt pare
s ă-şi tiag ă origina din latinescul qffinisCAPITOLUL V.
În mormânt ările la valahi.
Aşi descrie m primul bc mmormânt ările la boieri şi în urm ă la oameni
de rând, f ără a mă întinde prea mult, dar re ţinând exact, ceea ce poate
inteiesa pe cetitori. Întămplându-se ms ă moartea unei principese domnitoare
(ceea ce de mult nu s-a v ăzut m Valahia) cred că nu pot trece peste acest
eveniment, f ără a-l pomeni.
În 1716, Vinerea înaintea Duminicei Rusaliilor, m faptul zilei, muri în
Bucureşti, puţine zile dup ă naştere, Domni ţa Pulheria, n ăscută la
Constantinopol şi a doua so ţie a lui Nico lai Alexandru Mavrocordat, fost îi
dou ărânduri Domnul Moldovei şi apoial Valahiei, iar actualmente, prizonier
de răsboiu la nemţi, în Sibiu. Moartea a fost anun ţaţă prin sunetele cbpotelor
tuturor bisericilor iar condamna ţii civili şi chiar unii criminali, libera ţi din
închisori, spie a se ruga de sufletul celei moarte, ceace se obicinuieşte la
moartea oricărei rude apropiate de domn. Acelaş lucru a făcut şi Principele
Ştefan la moartea fratelui s ău, Spătarul Radu Cantacuzino, m Februarie
1915, Corpul Principesei frumos gătit, a fost întins pe o mas ă acoperit ă cu
covoare, mtr-una din s ălile de audien ţă, având îi jur lumân ări mari aprinse,
Avea pe piept o icoan ă a Sft. Fecioare, cu copilul m bra ţe. Sala era plină cu
soţiile marilor boieri, venite s ă formeze cortegiul defunctei lor Doamne şi
păstrau o atitudine maiestoas ă, de adânc ătăcere. Sâmb ătădiminea ţă,
înmormântarea a avut loc cu mare pomp ă, în biserica mitropolitan ădin
Bucureşti, în ordinea urm ătoare:
La ora 12, toat ă garda seimenilor care aştepta m curtea palatului în
dou ă şiruri, se porneşte pe jos, m rând câte doi, f ără arme, ţinând fiecare
câte o lumânare aprins ă.
După gardă, urma o trup ă de cazaci în aceiaş orânduire, dup ă care
veneau breslele de meseriaşi şi în urm ă, corpul neguţitorilor.
Urmau preo ţii tuturor bisericilor din Bucureşti în patrafire, de
asemenea stare ţii mănăstirilor, cu prapurele desfăşurate. Corpul defunctei
care fusese pus intr-un sicriu căptuşit cu atlas roş, fu ridicat şi purtat de 6
dintre primii mari demnitari ai ţării, adie ă de Marele Ban, Marele Vornic,
Marele Logofăt, Marele Spătar, Marele Vistier şi Marele Clucer, schimbaţi din
timp m timp cu al ţi boieri, care le luau locul. La scoborârea de pe scară,
Domnitorul ap ărut dintr-o odaie unde se între ţinea cu Patriahul Alexandriei
şi avându-lpe acesta la dreapta, luase loc m urma sicriului şi îl urm ă pe jos,
îmbrăcat îi uniformă roşie ca şi fiuls ău de la prima so ţie. Urma o c ămărăşiţă
bătrână, cu faţa acoperit ă de un lung voalnegru, apoi jupâneseleboieribr,
urmate de 14 sau 15 roabe despletite, cari boceau, dup ăstăpâna lor. La urmă
veneau rădvanele defunctei, tiase de câte şase, cai albi, în sunetele
clopotebr, procesiunea ajunge la Mitropolie, unde începe slujba religioas ă,
terminat ă cu rug ăciunea funebr ă făcută de Mitropolitul Valahiei, caie din
cauza podagrei, nu putuse urma procesiunea, dup ă care Patriarhul şi mal ţii
pielaţi sărută icoana de pe pieptul; moartei. La urm ă, Domnitorul urmat de
fiul s ău, se apropie s ă-şi ia rămas bun de la foasta sa tovarăşă, ceea ce
stârni planşetele şi bocetele întiegei asisten ţe, cari asurziră urechile. În
sfârşit, sicriul fu ridicat de primii şase mari demnitari şi adus lâng ă cavou, fii
acoperit cu capacul ce-n timpul proces iun ei era dus pe umeri de un o fi ţer
şi apoi depus m gropniţă. Patriarhul apuc ă cu o sap ăpământ din patru p ărţi,
în formă de. Cruce, şi-l arunc ă peste sicriu, intonând psalmul al 23-lea.
Principele mgenunchie, ca şi fiul s ău, arunc ă şi el câte un pumn de ţarin ă,
dup ă care şi al ţii urmar ă la fel p în ă se ump Iu gropni ţă.
După terminarea slujbelor, preo ţii căpătară câte o n ăframă de preţ, iar
cei mai de frunte, având şi bani înfăşuraţi întrânsa; Domnitorul înc ălecă apoi
şi urmat de boieri, se întoarce la Qirte unde bogate pomeni, stau: preg ătite
pentru s ăiaci, de sufletul defunctei.
Din descrierea mmormânt arii acestei Principese, cetitorul va putea
cunoaşte, felul acestei ceremonii la boieri, notând numai c ăla cucoane,
sicriul e aşezat pe tr ăsură. Rudele mortului, fie boierisau servitori, nu
obicinuiesc a lua parte la înmormântare, ca-n ate ţări, în haine negie, făcute
anume pentru aceast ă ocaziune, ci îşi vopsesc în negru hainele uzate. După
îimormân tare au bc praznice copioase şi se împart s aracilor pomeni. Zilele
hot ărâte acestorpomeni, sunt a treia, a noua, a patruzecea, apoi a treia, a
şasea şi a noua Iun ă şi un an-dup ă moarte. În fiecare din aceste zile, se
trimite la biseric ă un colac mare, o lumânaie de ceară şi o farfurie, mare cu
grău copt îi ap ă, din care apoi fiecare ia câte o lingur ă, adăugând îi limba
valah ă; D-zeu să-l ierte sufletul. Aceleaşi cuvinte repet ă şi s aracii, cari
capătă câte o lumânare, un covrig, o c ăniţă cu vin şi bani. Deosebit, se
slujeşte de c ătre patriarh, mitropolit sau episcop, o liturghie la 40 zile, care
se numeşte sarandar, de la cuvântulgrec saranda, ce msamnă 40, iar
slujitorul primeşte, dup ă importanţa gradului, o basma de pie ţ, în caie e
strâns ă o sumă de galbeni. Cei nevoiaşi fac şi ei, dup ă puteiea şi credinţa
lor, ca amintirea celor mor ţi să nu fie dată uitării. Îmi amintesc, c ă^i timpul
şederei mele la Târgovişte, locuin ţa mea se învecina cu o biseric ă, în
cimitirul c ăreia era înmormântat preotul acelei biserici. În fiecaie diminea ţă,
timp de un an de zile, preoteasa văduvă, venea s ăaprind ă tămâie în jurul
montantului şi punea o lumânare aprins ă la partea unde era capul mortului
şi şezând la p ământ, bocea pe cel mort şi povestea cântând via ţa
defunctului, iar în zile de s ărbătoare, nu uita s ă adaoge m lungul ei
pomelnic, cum obicinuia răposatuls ă-şipetreac ă acea zi Calicimea caie nu
poate aduce zilnic nici t ămâie, nici lumin ări-uşurează sufletele celor mor ţi
prin diveise p ătimiri, timp de un an întreg umblând cu capul gol pe ploaie
ninsoare, sau sub arşi ţa soarelui.
Fiindcă e vorba de morţi, voi pomeni şi de nenoroci ţii cari sunt
condamna ţi la moarte prin spmzurătoaie.
Spânzurătoarea se află într-un loc, la o jum ătate de post ă afară din
oraş, numit Târgul de afară şi aci se ţine bâlci de dou ă ori pe săptămână:
Mercuri şi Sâmb ătă Condamnatul e condus pe jos,. Pân ă la acel loc, iar celor
întâlni ţi în cale, le strig ă: iertaţi-mă; fraţilor, iar aceştia îi r ăspund: iertat să
fiiDin crăşme, femeile îi ies ă în cale cu vin, îndemnându-l s ă bea pentru a nu
sim ţi tortura morţii, iar mama sau so ţia condamnatului care-l înso ţese
şiasist ă la moartea lui, îl îndeamn ă şi ele, aşa c ă nenorocitul nu-şi prea d ă
samă la ce moarte e sortit.
Cei condamna ţi pentru furt sunt purta ţi prin uliţele populate şi cu
dugheni, lega ţi câte doi de bra ţe, bătuţi cu biciul şi obliga ţi să strige „aşa se
cuvine celui ce fură” şi s ă strige s inguri delictul comis.
CAPITOLUL VI.
Religia valahilor.
Valahii, ca şi moldovenii, ţin de Biserica Oriental ă, numită de ei
ortodoxă, deosebindu-se de latini, cari-şi zic catolici. Epoca creştin arii lor, e
greu de aflat. Unii sus ţin că datează din vremuri foarte mdep ărtate, înainte
ca bulgarii, sârbii şi alte popoare vecine să fi îmbrăţişat religia creştin ă, ceea
ce, dup ă părerea mea, nu e fără temei, dac ă ţinem seama, c ă valahii
întrebuin ţează allâbetul chirilic şi mai ales, c ă termenii bisericeşti nu sunt
luaţi din limba lor şinicidin cea greceasc ă, ci din cea ilirică şi sunt întrebuin
taţi aproape m toate bisericile la servicii divine şi liturghii. În unele biserici se
slujeşte şi în limba valah ă şi la surprinderea mea, de fă ţă cu unii boieri, mi
s-a r ăspuns că această inovaţie a fost introdus ă m timpul din urm ă, căci
preo ţii cei tineri nu cunosc alt ă limb ă decât valaha şi susţin că asistenţii
înţeleg mai bine slujbele m limba ţării de cât în cea slavon ă sau greceasc ă,
cu totulstr ăine de ei. Acesta e şi motivul pentru care Mitropolitul Valahiei s-a
hotărât a tip ări în limba ţării, câteva c ărţi bisericeşti de care am pomenit
mai sus.
Alţii sus ţin ms ă că valahii s-au creştinat pe timpu creştin arii ungurilor,
dup ă pilda Regelui lor Apostolic, Sfântul Ştefan. Cât priveşte de mtrebuin
tarea limbii greceşti în unele biserici, nu v ăd altă explicaţie, decât c ă odată
cu stăpânirea turcilor, s-au ivit c ălugării şi preoţii greci, cari n-au venit m
aceast ă bogată provincie numai cu gândul de a introduce limba lor, ci, cume
notoriu, de a se sustrage tributului şi impozitelor ce-lsufoc ă în Turcia.
Arhiepiscopul Valahiei poart ă titlulde Mitropolit, e abs de Dorm şi de Sfatul
Domnesc şi confirmat de Patriarhul din Constantinopol. El are sub ascultarea
sa 2 episcopi, pe cel de Buzău şi Ribn ic. Actualul episcop de Ribnic e cel ce a
fost anul trecut în solb la Viena cu alţi 5 boieri, la Maestatea Sa împ aratul,
care i-a d ăruit o cruce de aur încrustat ă cu diamante.
Mitropolitul Valahiei pretinde a avea jurisdic ţie spirituală şi în Ungaria.
În serviciile divine numele luiepo menit cu titlul de Arhiepiscop Mitropolit al
Ungro-Ulahiei-în timpul slujbei, poart ă^i cap o mitr ăscump ă, purtat ă numai
de el şi cei 4 Patriarhi.
Serviciile divine se lac m Valahia cu mare fast şi deosebit ă strălucire,
mai ales îi prezenţa Domnitorului. Bisericile, mai toate de aceiaşi arhitectur ă,
trebuie s ăaibăaltarul cu faţa spre Orbnt, cum se poate vedea şi în Vene ţia, îi
biserica ducal ă San Marc şki Sft. Gheorghe a grecilor sau alte multe biserici
vechi din diferite ţări creştine. Fiecare biseric ă are un altar, iar s lujbele au
loc celpu ţin odat ă pe zi.
Ritualul ceremonialului în bisericile valahe, g ăsesc de prisos a-ldescrie,
c ăci este la fel în toate bisericile de rit grecesc şi destul de cunoscut prin c
ărţile de rug ăciune, tip ărite în greceşte şi latineşte. Toate bisericile se afl ă
izolate, nefiind lipite de nici un fel de clădire, afară doar de vreo mănăstire. În
Valahia bisericile sunt zugr ăvite în interior cu chipurile Sfin ţilor şi unele din
aceste icoane sunt admirabile, fiind lucrate de meşteri, cari au deprins arta
de la pictorii moscovi ţi, carisunt des ăvârşiţi în aceast ăartă. Faţadele sunt la
fel pe din afâr ă. Partea superioar ă are zugrăvită Sfânta Treime, adie ă D-zeu
aşezat pe tron, Fiul la dreapta şi Sfântul Duh, îi form ă de porurrbiţă,
deasupra, iar de ambele p ărţi ale Domnului şi Sft. Duh, 12 alte tronuri mai
mici cu cei 12 Apostoli, având la spatele lor îngeri, cu câte o lancie în mân ă.
La dreapta şi la stânga, imediat dup ă Cristos, sunt icoaneb Sft. Fecioare şi
Sft. Ioan, ambii în picioare. La intrarea în biseric ă, pe stânga faţadei, e
înfăţişat Paradisul, cu înconjur de zid şi cu o singur ă poartă încuiat ă, iar Sft.
Petru, gata s-o deschidă, are îndărătul lui nenum araţi Sfinţi şi Sfinte, cari
stau s ă intre m slava cereasc ă, după credinţa ortodoxă, că cei drepţi nu vor
intra în Cer, nicip ăcătoşii în Infern, pân ă^i ziua Judecatei, când Mântuitorul
va pronun ţa sentin ţa, cu cuvintefe Evanghelistului: veniţi cei binecuvântaţi
şi cei păcătoşiPe un loc care corespunde cu Paradisul, adie ă la dreapta
intrării în biserică, e zugrăvită o balenă, care aruncă flăcări dintr-o gură de
infern şi provenite dintr-un fulger care porneşte de lâng ă picioarele
Atotputernicului, unde apare deasemenea un şarpe cu coada m gur ă, caie
simbolizează Vecinicia. Aproape de gura balenei stau diavolii cu furcile în mân
ă, zmulgând sufletele pe care le arunc ă în gura infernală a balenei. Ceva mai
jos sunt înf ăţişate câteva P ăcate mortale, din acele ce trimet pe făptuitori îi
Infern, iar de partea opus ă, Virtuţi, prin care se dobândeşte Paradisul.
Sfintele icoane lucrate în lelief sau îi basrelief sunt atât de detestate de
valahi, c ă le privesc chiar ca semn de idolatrie. Îmi amintesc c ă la
Târgovişte, nişte valahi veni ţi din curiozitate în biserica noastră şi apropiindu-
se ca s ă asculte mai bine orga, au refuzat s ă sărute Imaginea Sfânt ă de pe
un mic crucifix în relief, aşa c ă pentru viitor, pentru evitarea unor astfel de
inconveniente, s-a hot ărât întrebuinţarea unei cruci obicinuite. În privin ţa.
Mâncării, sunt foarte riguroşi în ab ţinerea de la orice fel de came de animal
mort; aversiunea îns ăpentru, broaşte, şipentru cei ce le m ănâncă, e de
neînchipuit, De asemenea au groază de broaştele ţestoase, fie de uscat sau
de ap ă, iar cel ce le mănâncă, e numit de vulg „spurcat” şi neviednic s
ăprimeasc ă Sfânta Grijanie. Aceiaş aveisiune aveau şi pentru melci, dar au
început a se ob icinui, dup ă cum am amintit mai sus.
CAPITOLUL VH. Despre posturile valahilor.
Patru posturi pe an sunt observate de valahi. Postul cel mare numit
Păresime, caie se ţine 40 zile şipostul Sf. Petru, care începe dup ă Duminica
Sft. Treimi şi n-are zile fixe de calendar. În acest post se poate mânca peşte,
afar ă de Mercuri şi Vineri, exceptând ziua de Sft. Ion Botez ătoruldac ă cade
în una din aceste 2 zile. Al treilea post e cel al Adormirii Prea Curatei şi ţine
14 zile, fără mâncăruri de peşte, exceptând ziua Schimb arii la Faţă. Preoţii
franciscani, ca şi mul ţi catolici din Valahia, Bulgaria şi Transilvania, p ăzesc
postul acestor 14 zile, împieun ă cu ortodocşii. În sfârşit, al patrulea post e cel
înaintea Crăciunului, de 40 zile, când se m ănâncă peşte, afară de Meicuri şi
Vineri, exceptând îns ă sărbătorile Sft. Neculai şi Sft, Spiridon. De ajunul Cr
ăciunului ca şi al Bobotezei, alte posturi, când se m ănâncăo singurădată,
sară, târziu, dar fără peşte. De asemenea mai sunt alte 2 zile, în care se ab
ţine şide lapeşte cu sânge, adie ăm29 August, T aere a Capului Sft. Ion şi m
14 Septembrie, m ălţarea Sft. Cruci.
În schimb, ortodoxii, deci şi valahii, spre deosebire de noi catolicii, au
multe zile când mănâncăcame, ca depildădin ziua Crăciunuluipân ăm ajunul
Bobotezei. Demnit ăţile eclasiastice pot fi ocupate numai de preo ţi călugăriţi.
Preoţii se pot însura, dar murind soţia, aceştia rămân celibatari. Mirenii r
ămaşi văduvi după a doua căsătorie, cu greu cap ătă dispens ăpentru o a
tieia. În m ănăstirile de c ălugări, nu e oprit ă intiarea femeilor. În cele de
călugăriţe nu sunt ca la catolici, fete tinere, ci femei vrâstnice, care, r ămase
văduve, se retrag la mănăstiri şipot ieşi când vor, fie pentru interese proprii
sau ale mănăstirei. În caz de delicte grave se taie p arul c ălug arului caie e
exclus din tagma monastec ă.
 Cele 7 Taine se deosebesc pu ţin de cele ale catolicilor. Botezul se face,
cufundându-se de 3 ori şipomenindu-se de fiecare dat ă câte un nume din Sft.
Treime, la care asisten ţa răspunde amin.
Mituirea se face şi de c ătie preo ţii obicinuiţi, dar cu autorizarea
Patriarhului care prepară Uleiul Sfânt, cu mare solemnitate, pe care îl împarte
apoi bisericilor.
Sfânta îrrp ărtăşanie pentru tot anul nu se face decât în diminea ţa Joiei
Sfinte, iar prescurile anului trecut se dau celor ce se îrrp ărtăşesc în acea zi.
Spovedania se face m picioare şi nu m genunchi ca la catolici; dup ă
spovedanie, credinciosul d ă confesorului o sum ă, după puterea pungii şi
împarte pomeni la s araci.
Prinţul Constantin Brîhcoveanu, când se spovăduia de Paşti, dădea
confesoiului s au, Arhiepiscopul Nisis, actualmente Mitropolitul Valahiei, 2000
de galbeni, iar în ziua Joiei Sfinte, acorda o larg ă amnistie şi cu generositate
creştineasc ă ierta pe boerii disgraţiaţi. Înaintea grijaniei, ortodoxul ţine post
câteva zile, ab ţinându-se delavin, mâncăruri de peşte şi cu untdelemn şi f
ăcând zilnic sute de mătăni înaintea unei icoane şi rugându-se pentru
iertarea p ăcatebr. Sft. Mas Iu e făcut de oricare preot, iar ungerea se face cu
rug ăciuni din partea clerului, dup ă caie pronun ţă cuvântul. Grecesc axios,
ceea ce msarm ă vrednic.
Valahii ar fi mai blânzi fa ţă de biserica catolic ă, dacă n-ar fi învenina ţi
cu învăţăturile unor ie fug ia ţi unguri, eretici, cari-şi câştig ă existenţa aci,
predând limba latin ă fiilor de boieri.
Anumite solemnii ăţi religioase, sunt cebbrate cu atâta fast şistr ălucire
în Valahia, că, în afară de Moscovia, nici o ţară creştin ăorientală nu o egabaz
ă.
Sărbătorile brse cebbreaz ă dup ăcabndarulvechi, 10 zile dup ă cel
catolic şi vom descrie unele ceremonii religioase începând cu Boboteaz ă,
văzută de mine la Târgovişte 3 ani consecutivi, pe când tr ăiaPrincipeb
Constantin Brîncoveanu, adie ă m anii 1711, 1712 şi 1713.
CAPITOLUL VID. Ceremoniile eclesiasticeîn Valahia.
În curtea cea mare a palatului, în fa ţa bisericii, iera improvizat un altar
cu sfeşnbe, cruce şi ceb necesare botezului apei. În fa ţa acestui altar, la 20
de paşi, pe o estiad ă exagonală cu trei trepte, acoperit ă cu postav roş, se
afla tronul Principelui, îmbr ăcat îi catifea roşb, cu franjuri de aur şib ătut cu
ţinte mari de argint aurit. La stânga acestui tron stau alte 4, mai mici,
destinate celor 4 prin ţi Brâncoveni, adie ă lui Constantin Ştefan, Radu şi
Mateiaş. Dup ă aceste 4 urma cel al arhiepiscopului care slujea şi era numai
cu 2 trepte. La dreapta Domnitorului, dar perpendicular, pe o banca lung ă cu
spătar acoperită cu covoare, şedeau, erarhic, demnitarii ţării şi căpiteniile
oastei. În faţă, de cealaltă parte, o altăbancă, la fel, pentru preia ţii străini şi
pentru egumenii principalebr m ănăstiri din ţară, după cari veneau călugării,
preoţii şi psalţii, toţi în odăjdii. Lângă Domnitor, stau m picioare, m caftanla
stânga, Postelnicul, ţinând bastonul lung de argint, m forma cărjii de pelerin,
la dreapta, Marele Spătar, care ţinea atârnat pe um ăr iataganul St ăpânului,
iar pe palma dreapt ă avea întins ă o n ăframă brodat ă, pe care Principele
punea cuca, ori de câte ori o scotea din cap.
Mitropolitul, în od ăjdii pontificale, dup ă ce corul psalţilor a intonat
antifbneb, botează apa cu o cruce mic ă, după care porneşte m procesiune
spre râul Ialomiţa, nu departe de Curte, precedat de prapuiele mănăstirilor şi
ale bisericibr şi urmat de cbr. În urmă venea armata cu steagurile desf
ăşurate. Credincioşii întâlni ţi în cale, îigenuncheau în faţa cortegiului,
plecând smeri ţi capul pân ă la p ământ. Mitropolitul cufund ă crucea îi apă;
se cufund ă apoi şi prapurele şi drapelele militare.
Înapoiat ă la Curte procesiunea, Mitropolitul se mdreapt ă de la altare
ătre Dormitor, care se grăbeşte a-l eşi îi cale. Mitropolitul îi atinge fruntea cu
aghiasmatarul, iar Dormitorul îis ărută mina şi apoi crucea. În acest timp, se
slobod 12 tunuri şi salve de puşti, dup ă care începe muzica cu trâmbi ţe,
timpane, cobze şi flaute etc, care ţine până începe s ărutatul crucii. Întăi se
îidreapt aspre ea, cei 4 fii ai Domnitorului, apoi clerul şi îi sfârşit boierii,
fiecare dup ă importanţa rangului. Mitropolitul îşi reocup ă locul şi, în picioare,
ţinând aghiazmatarul, urmăreşte defilarea fiilor de boieri, înaintea
Domnitorului, călări pe cai domneşti. În şir câte unul, cu capul descoperit şi
numai în dulama scump ă, acest mândru corp de cavaleri ajuns îi dieptul
Domnitorului, face o profund ă reverenţă, plecând respectos capul, iar ajuns
m dreptul Mitropolitului, acesta îi binecuvânteaz ă strop indu-l cu
aghiazmatarul. La urm ă, tot călare şi în caftan, defâleaz ă şi Maiele Maestru
de călărie, în Valahia Comisul-Mare, după caie, urmat de acelaş cortegiu,
Principele intr ă în biseric ă pentru slujba solemn ă, iar la ora dejunului începe
banchetul, cu aceleaşi detalii amintite de no i mai sus.
Voi trece acum la descrierea slujbei de Joia Mare când se face sp ălarea
picioarelor Apostolilor. Campe amiaz ă, toată as isten ţa de la solemnitatea
Bobotezei mai sus descris ă, se află prezentă în curtea Palatului, m aceiaşi
ordine. Acei ce reprezint ă persoanele Apostolilor trebuie s ă fie stareţii cebr
mai însemnate m ănăstiri din ţară şidacăe de iată unuldintre cei doi Episcopi
sufraganţi, al Ribnicului şi Buzăului, acesta reprezint ă pe Sf. Petru şi în
schimb, locul lui Iuda e ocupat de un preot care nu slujeşte. Corul cânt ă
antifbaneb şi versetele necesare, dup ă care primul capelan al bisericii Cur ţii
ceteşte din Evanghelie. Apoi Patriarhul sau Mitropolitul care slujeşte, începe s
ă depuie sfintele odăjdii, până la stihar, astfel cum, dup ă Evanghelie, ar fi
făcut Cristos cu acea ocaziune şi încins cu un ştergar, vărs ă apă într-un
lighian de argint şi, începând cu Iuda, urmeaz ă spălarea pic bare lor
Apostolilor pân ă ajunge la Sf. Petru care zice: Doamne, tu îmi speli mie
picioarele^ la care Mitropolitul sau Patriarhul, care reprezint ăpe Crist,
răspunde cum e scris m Evanghelie pentru acea solemnitate. Dup ă spălare,
prelatul îşi pune sfinteb od ăjdii şi reocupându-şi bcul, ţine o mic ă pred bă
pentru discipoli. Apoi clerul prezent îşi unge fruntea cu ap ădin lighean făcând
semnul crucii; acelaş lucru lâce şi Domnitorul şi boierii şi se întră apoi în
biseric ă pentru serviciul solemn. Uzul de a nu se trage clopotele la liturghia
de Joia Mare pân ă la acea de Sâmb ăta Mare, ca la noicatolicii, nu este în
Valahia, ca şi pretutindeni unde se practic ă ritul ortodox, de asemenea e de
notat c ă ortodoxii nu omitniciodat ăm slujbele lor religioase „ Slavă Tatălui”
şi Aleluia fie m S ăptămâna Mare, ca şi în slujbeb funebre. În diminea ţa
Sâmbetei Mari, în zorii, zilei, în paraclisul Cur ţii ca şi în toate celelalte
biserici, se face procesiunea funerar ă cu boana Mântuitorului mort şi se trag
toate clopotele m oraş. Ceea ce impresioneaz ă în schimb, e datina veche cu
larma asurzitoare ce fac b ăieţii toată noaptea spre Duminica Peştelui,
umplând clopotniţile şi trăgând clopotele pentru gr ăbirea Paştelui, care st
agata s ăsoseasc ă.
În diminea ţa Paştelui, în zorii zilei, se face aceiaşi preg ătire m curtea
Palatului, cu aceiaşi as isten ţă, cu mai mult fast ms ă, ca de pild ă m timpul
şederii mele, când luase parte şi Patriarhul de Erusalim. Pe altar era aşezat ă
o boană a învierii şi o evanghelie cu încheetoare. Logofătul împ ărţi asistenţei
lumân ări de ceară, oferite de Domnitor. Prelatul care slujea, apropiindu-se de
atar, îşi face cruce şi spune cu voce tare: Pre Tatăl, pre Fiul şi Treimea cea de
o fâin ţă şi nedesp ărţită… Dup ă care cânt ă Cristos a înviat, urmat de replica
corului, iarPrektulcu c ădelniţa m mân ă, tămăiază pe Dormitor şi apoi
întreaga as isten ţă. Dupăaceasta, Mitropolitul ridb ă cu ambele mâni
evanghelia şi o duce c ătre Principe, care o întâmpină şi o sărută şi primeşte
binecuvântarea, m timp ce se sbbod 12 tunuri, iar muzicile încep a cânta.
Fbcare îşi reocup ă apoi locul. C ămăraşul, închinându-se adânc şi sărutând
mâna Domnitorului, îi ofer ă o cruce mic ă bătută m diamante şi cu o n
ăframă atârnat ăla capătul de jos. Arhiepiscop ii şi episcop ii, cu câte o cruce
m mân ă, se îndreapt ă spre altar s ă sărute Evanghelia şi se îi torc apoi cu
Mitropolitul spre Domnitor, care, în picioare întinde crucea de o s ărută
fiecare. Domnitorul s ărută şi el crucea şi apoi mâna Mitropolitului, care-l
întoarce s ărutul pe frunte. Aceiaş frumoas ă ceremonie se face şi cu fiii
Domnitorului. Stare ţii vin şi ei m ordinea amintit ă, pentru acelaş schimb de
s ărutări, cu diferenţa că Domnitorul nu le s ărută mâna, ci numai crucea şi
aşezându-se, îşi pune cuca de samur cu surguciu în dreapta, format dintr-un
panaş de pene de bâtlan şi ornat cu o rozetăde diamante şi pe care peisoane
de încredere l-au evaluat la 40,000 galbeni. Dup ă stareţivine rândul bobrimii
şi slujba se termin ă, iar Domnitorul se urc ă în palat şi, îi sala de audbn ţă, pe
tron primeşte s ărutul mânii de la persoaneb cu vaz ă, (în special de la str ăini
care nu luaser aparte jos, m curtea Palatului). Principesa primeşte şi ea în
apartamentul ei pe preia ţi, căroia Ies ărută mâna, stând în picioare şi le
dărueşte câte o n ăfiamă brodată ca şi străinilor cu vază, şezând îns ă.
Boierilor ca şi jupăneselor, cari vin de s ărută mâna, Doamna le dărueşte câte
un ou roş, sau încondeiat cu flori şi alte desene bizare.
După toate aceste datini, vom trece la descrierea liturghiei solemne din
biserica Curţii, care începe dou ă ore dup ă slujba mai sus descris ă.
În sunetul clopotelor, Patriarhul sau Mitropolitul urmat de cler, intrând
m biseric ă, scoboară şi Domnitorul urmat de boierime şi se aşeaz ă pe tronul
s ău din faţa alaiului, la dreapta, înspre stran ă. Tronul are dou ă trepte şi e
făcut din lemn cu dantelerii şi înflorituri sculptate artistic, iar vârful se termin
ă în formă de baldachin. În fa ţă nu e loc de îngenunchiaie, c ăciortodoxii stau
îipicioare mbiseric ă, şinu în genunchi. Ladreaptaeun alt tron mai mic,
destinat prelatului care slujeşte, lâng ă care stau mşira ţi celelalte feţe
bisericeşti. În rând cu clerul stau, Marele Vistiemic, primul medic al
Domnitorului, care pe atunci era Bartobmeo Fenati, conte de Ungaria şi Logof
ătul, dup ă cari veneau psal ţii. La stânga Principelui stau îmbr ăcaţi în caftan,
Mareb Spătar ţinând sabia pe umăr şi buzduganul r ăzimat de mâna stâng ă,
ambele ale Domnitorului, iar cea dieapt ă acop erit ă cu o năframă, ţinea
cuca domneasc ă. La stânga marelui Sp ătar, stătea Marele Postelnic cu
bastonul de argint, dup ă care stau mşira ţi alţi 12 Postelnicei, to ţi boieri
tineri, ţinând fiecare câte un baston de lemn şi ocupau spa ţiul între dreapta
şi stânga stianei. La cap ătul stianei, stau cei4 fii ai Domnitorului, apoi ce ilal
ţi boieri şi la urmă, corul psal ţilor. La uşa bisericii sunt postaţi, îndată după
intrarea Domnitorului, 2 suli ţaşi pentru a opri îmbulzeala poporului şi al ţi 2
soldaţi la intrarea în stran ă, îndărătul pajilor şi lacheilor domneşti.
Îmbrăcaţi în hainele saceidotale se aflau Patriarhul, arhiepiscopii,
episcopii, preo ţii şi diaconii cari vor oficia împreun ă, iarcelce va sluji Sfânta
Liturghie înaintea altarului, un diacon, spune cuvintele: „ bine cuvântează
Doamne” la care Patriarhul r ăspunde cu voce tare: Lăudat fie împărăţia
Tatălui şi Fiului şi Sf. Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor Amin– Urmează
apoi Sf. Liturghie, cu rug ăciunile şi stihurile cântate în bisericile ortodoxe,
până la Evanghelie, caie, m ziua de Paşti e urm ătoarea: tJa început era
Cuvântul”…
Patriarhul stă la atar iar preia ţii cari oficiază împreună, stau îi ordine,
unul la spateb celuilalt, pân ă la uşa de intrare a bisericii, cu fa ţa spre altar.
La cetirea din Evanghelie, fiecare stih început de Patriarh, e repetat de fiecare
prelat m parte, pân ă la ultimul de la uş ă. Se poate ceti îi aceast ă zi
Evanghelia, îi limbele arab ă, greac ă, s lavon ă, latină şi valahă, dacă printre
clerul oficiant sunt dintie acei ce cunosc aceste limbi. În timpul acestei
liturghii trei diaci de Curte, vin în spatele tronului şi scriu pe întrecute sus zisa
Evanghelie „la început era Cuvântul”. Cel ce a terminat-o întâi, o prezint ă
Dormitorului cu o profund ă reverenţă şi capătă ca recorrpens ăo bucată de
postav de 4 coţi şi jumătate, care se d ă apoi şi celorlal ţi doi diaci, dar de o
calitate mai inferioar ă. Dup ă liturghie, preotul cutare din cor s ărută icoana
învierii aşezat ă mtr-un dulăpior tapisat cu brocat, ceia ce lâce apoi şi
Domnitorul cu cei 4 fii ai s ăi şi preo ţii din cor, cari înainteaz ă spre icoan ă
închinându-se, la ducere şi întoarcere, în la ţa Domnitorului şi a Principilor.
Patriarhul, dup ă oficiaie, îşi reocup ă tronul, de unde împarte anafura preo
ţilor, ce n-au oficiat cu el, piecum şi Domnitorului. Apare şi Mareb Pahamb cu
o cup ă de argint aurit, acoperită cu o năframă brodată. În cupă e vin şi felii
de pane, din care gust ă el intâiul, pentru mcredin tarea Domnitorului c ăo
poate mânca, ceia ce şi face împieun ă cu fiii s ăi şi boierii din jurul lor.
Patriarhul depune apoi od ăjdiile la altar, iar corul cânt ă, după care Patriarhul
binecuvintează pe Domnitor, pe Principi şi restul asisten ţei. În timpul
binecuvântării corul din strana dreapt ă intonează în greceşte o rug ăciune
pentru via ţa Dormitorului şi a lâmiliei sale, iar cel din stânga pentru via ţa
Patriarhului, cu care serviciul sobmn din acea zi a luat sfârşit şi eşirea din
biseric ă începe m ordinea urm ătoare:
 Preoţii se înşiră pe stânga, lăsând intrarea liber ă. Ies întâi înaltele fe ţe
bisericeşti, care rămân apoi pe loc, atâr ă până trece Principele şi Patriarhul,
sus ţinuţi amândoi, la scoborârea de pe trepte, de paici. De pe prima treapt ă
Domnitorul salut ă, plecând capul de 3 ori, clerul, boierimea şi armata în
ţinută de paradă, iar Patriarhul îi binecuvânteaz ă. Dormitorul se urc ă cu
acesta în sala de audien ţă, unde sosesc şi ceilal ţi prelaţi cari sunt trataţi cu
cafea; se mtie ţine cu eipân ă la ora mesei, la care iau parte 70 pân ă la 80
invitaţi dintre-cler şi boierime. Dup ă masă toţi scoboară din nou în biseric ă,
unde se ceteşte Liturghia învierii, dup ă care lumea se salut ă cu Un „Cristos
a înviat” şi se întoarce acas ă: boierii cu muzica în frunte, Patriarhulse
mapoiaz ă în rădvan de Curte, cu şase cai, m care ia loc, în fiind şi un
postelnic de Curte, iar de ambele p ărţi, încadrat cu câte un lung şir de
seimeni, în uniformă roşie, cu sabia pe flanc şi buzdugan m mân ă. Ceilalţi
prelaţi se înapoiază în alte trăsuri.
A doua zi de Paşti, Luni, are bc al doilea banchet, la caie iau parte
boierii de mâna a doua şi aceice-n ziua întâia au servit în caftan. Nu se sbbod
tunurile ci numai salve de puşti. În Joia Paşteluise lâce m curtea Palatului
botezul apei, obicinuit m toate bisericile de fiecare zintâi al lunii când parohul
viziteaz ă casele enoriaşilor pe cari-l aghezmuieşte. În toate zilele de Joi, din
Paşti pân ă m Rusalii, se fac procesiuni religioase, implorând cerul pentru
recolt ăbogată şi câitindu-se anumite litanii.
Cât priveşte despre alte na ţionalităţi, de altă religie de cât cea ortodox
ă şi catolic ă, mai sunt multe familii de evrei. Tr ăiesc destul de prost,
ocupându-se cu vânzarea rachiului şi cu altele, pentru a-şi sus ţine existen ţa.
În atâră de limba valah ă, vorbesc germana şi poloneza. Nu au voie s ă poarte
haine de cât de culoare neagr ă sau violetă, nici ghete galbene sau roşii, ci
numai negre. Mai sunt câteva familii de saşi transilv ăneni de leligie luteran
ă, uniide profesiune argintari, sau negustori de braşovenii, pe care le
importeazădin Braşov (m nemţeşte Cronştadt). Acestor saşi, precum
şiungurilorcalvinişti, nu le e permis să aibă biserici sau vre-un alt loc de
adunare pentru practica religiei lor. Mai sunt, dar numai m trecere,
şinegustori armeni, dar cei mai mul ţi negustori sunt greci şi chiar ţuici, dintre
cari unii foarte boga ţi. Vând diverse m ărfuri, în special coloniale, pe care
ţara nu le produce, de asemene stofe, atlasuri, covoare persiane, importate
din Constantinopol.
Se pun multe piedici turcilor pentru aşezaiea lor m Valahia şi stau mai
mult ca străini de cât ca st ăpâni ai ţării. Procesele lor civile şi criminale sunt
supuse judec aţii Divanuluiîn ceb religioase sunt judeca ţi de Besli-aga şi
Cadiuân toată Valahia, ca şi în Moldova, nu se g ăseşte nici o moscheie cât de
neînsemnat ă, aşa că pentru rug ăciunile lor, turcii sunt nevoi ţi a se aduna
mtr-un loc mai retras, unde şi le fac cu toat ă discreţia. De aici se poate
deduce rafinamentul politicii Imperiului Otoman, pentru a câştiga
devotamentul popoarebr supuse şi a le uşura uitarea libertăţii pieidu te.
PARTEA DOUA. CAPITOLUL I.
Trecerea Valahiei sub domina ţia turcilor.
 Valahii erau tributarii ungurilor şi gra ţie bog ăţiei ţării trăiau în pace şi
nimic nu-l făcea sa râvneasc ă la o fericire mai deplin ă; dar nestatornicia şi
discoidiile lor interne au fost cauza nenorocirilor şi au aţâţat pofta vecinilor de
a-l st ăpâni. Tiecutul şi hrisoave le lor, ale căror veracitate sunt în unele
privinţi suspecte, sunt m ărturia vinov ăţiei lor. Pentru, confirmarea celor de
maisus voipomeni scrisoarea lui Michel Bocignoli din Ragusi c ătie Geraido
Planio, secretarul împ aratului, datat ă în anul 1524, 29 Iunie. Aceast ă
scrisoaie e într-o frumoas ă latinească şi pentru scopul ar ătat, o voi traduce
cu toat ă exactitatea, cuvenită.
„Naţiune (spune el despie valahi) primitiv ă şi incultă, nedeosebindu-se
de vitele sale, necunoscând arta militar ă, niciafacerile publice; iubitori de
gâlceava şi discoidie, nu şovăiesc de a-şi asasina domnitorii, iarurmaiea
acestor apuc ături e cădeiea lor sub jugul otoman din s impli tributari ai
ungurilor”. Iar ceva mai departe, scrisoarea urmeaz ă: „avut-au eiun principe
(în limba lor voevod) pe caie-l chema Dracul, omcurajos şi foarte iscusit în
ştiinţa militară; nu numai că acesta îşi ap ără ţara vitejeşte, dar iama, când
îhghe ţa Dunăiea, ataca marginile Turciei pe caie le trăceaprin foc şi sabie.
Mahomet, străbunul actualului sultan, mâniat, pentru a răsbuna insulta,
trecând Dun ărea, intră m Valahia. Dracul evacuase din calea n ăvălitoruluinu
numai oamenii şi vitele, dar ori-ce i-ar putea fi folositor şi se rctrase îi p ăduri
dese, înconjurate cu smârcuri, astfel c ă turcii, pentru întieţineiea oştilor, erau
nevoi ţi să-şi aducă de aiurea proviziile. Dracul cu o ceat ă de călăreţi, în
timpulnop ţii şi chiar al zilii, pe drumuri şipoteci cunoscute numai lui, ieşea
din pădure şi ataca cetele de turci ce se îndep ărtau de tab ăra lor, m c
ăutare de nutre ţ. Alteori ataca m plin, prin surprindere, ucigând mul ţi din ei,
dup ă cârc se retrăgea cu ai s ăi în păduri, nedând răgaz duşmanului de a-l
ataca m aceleaşi condi ţii. Mahomet văzând pieiderile de oameni şi lipsit de
alimente, nemdrăznind să atace pe Dracul, ascuns îi păduri, fu nevoit s ăse
rctrag ăcu ostile sale pe aceiaşi cab, f ără pradă şi fără victorie. Dar boierii
valahi, se ăpaţi de pericoluln ăvălitorilor şiuitând foloasele aduse de Dracul,
uneltir ă prin conspira ţii perveise uciderca acestuia; def ăimând laptele sale,
1 ăudau pe turci şi, sus ţineau c ă victoria le va aduce intr-o zi mai mut ă
pagub ă decât învinşilor. Sus ţineau c ă nu pot avea de duşmanipe turci şi hot
ărâră s ă lege prietenie cu ei, pi ătind chiar un tribut. Dracul, din contra, se
sili a-l convinge s ănu ceară pacea de la învinşi, ci s ă-şi aperc cu armele
libertatea şi c ă atât cât va tr ăi el, nu va permite, nici odat ă, ca ţara s ă fie
tributară turcilor. Perzistând în aceast ă hotărâre, boierii îl atraser ă mtr-o cuis
ă şi-l măcelăriră, punând pe altul m domnie. Noul voevod cump ără pacea de
la turci cu prc ţul unui tribut anual de 12.000 galbeni ungurcşti. Fiii lui Dracul,
cu mul ţi din partizanii s ăi, se rcfugiar ă la turci, unde fur ă bine primiţi şi
aveau permisiunea de a tr ăi în rcligia crcştin ă, fiind de altfel de rit catolic.
Dar valahii, vecinie nemulţumiţi, nu suferiră mult timp domnia noului voevod
şi uciseră şi pe acesta, dar nemţelegându-se m alegerea unui nou principe,
încredinţară turcilor această alegerc. Aceştia aleseră pe unul din acei crescu
ţi la Constantinopol, şiîmputemicindu-lcu insignele domniei, îl trimiser ă în
noua provincie şi hotărâră că nimeni nu mai poate fi domnitor m Valahia
decât ales sau confirmat de c ătre dânşii. Mai mult chiar, c ă ori de câte ori
noul domnitor va primi oidin de a merge la Constantinopol, se va supune f
ără întârziere, ca şi guvernatorii celorlalte provincii. Urmarea acestei hot ărâri
fu c ă valahii c ăzură cu totulsub domina ţiunea turcilor. Cu timpul sultanul
cuceri şi Belgradul. Basarab, Principele valahilor, pe cârc îl cunoscui ca boier
privat, pe când eram îi Valahia, muri 1 ăs înd un fiu în etate de 7 ani.
Trebuie s ănotez cetitorului c ădin acest Basarab, de care men ţionează
Bocignoli în scrisoarea sa, scoboar ă familia Principelui Constantin
Brâncoveanu Basarab, acela care m anul 1714, la 26 August, fu mişeleşte
decapitat îi Constantinopol, dup ă ce a asistat la măcelărirea cebr 4 fii ais ăi,
dup acum vompomeni mai departe. Familia totuşi nu e stins ă, fiind îi viaţă
actualmente, în Noembrie 1717, Principele Constantin Basarab de
Brâncoveanu, având titlul de Prin ţ al Sfântului Imperiu Roman, unicul nepot
al celui de mai sus, în vrâst ăde 10 ani şi locuieşte m Bucureşti, împieun ă cu
Principesele v ăduve, mama şibunica.
Să urmăm cu traducerea scrisoare:
Acestui unic descendent al fostului domnitor, turcii încredin ţează tronul
Valahiei, numindu-l tutori turci pentru guvernarea ţării pân ă la majoratul s ău
şi a-ceasta cu scopul ascuns de a deprinde ţară cu prinţi de ai br şi de a o
ocupa cu totul la primul prilej. Ocuparea ţării trebuia s ăuşureze şi trecerea
oştilor, turceşti contra ungurilor, cu cari turcii începuseră războiul piecum şi
de izvor de aprovizionare, ca oricare alt ă provincie a imperiului. Dar valahii
nu acceptar ă întronarea nevristnicului prin ţ nici a tutorilor turci şi trimiţând
solie la Sultan, îl rugar ă să confirme pe Dormitorul ales de ei în locul celui
decapitat, invocând c acel numit de turci nu are nici vrâsta necesar ă unei
guvern ări, nici tradiţia ţării nu îng ăduie predarea ei în manele ţuicilor, ceia
ce nici str ămoşii lor n-au îngădui vre-o dat ă. Sultanul mâniat ordon ă,
contrar dreptului şi legilor, spânzurarea solilor valahi, iar suitei lor le taie
urechile şi-l întoarce m Valahia. Oidon ă deasemenea paşablor din Nicopob,
Vidin şi Silistra, s ă strângă oaste şi s ă pustiască Valahia, Aflând despre
aceasta, valahii chemar ă m ţară pe Ioan Conte de Sepusb [Zapolia] voevodul
Transilvaniei şi încredin ţându-l cauza lor se r ăsculară pe iată contra turcibr.
Ioan strânse oştire, intr ă în Valahia şi respinse pe turcii carise preg ătiserăa
jefui ţara. Sultanul la auzul acestei ştiri, temându-se ca ungurii s ă nu ocupe
provincia, începu a trata pacea cu valahii, oferindu-b vechile condi ţii. Valahii
primir ă bucuros pacea, dup ă slâtul contelui care nu se încrezu în statornicia
br fiind vecinie înclina ţi spre răscoală. Se stabiliseră următoarele condiţii de
pace: ţuicii s ă proclame domnitor pe unul din valahii afl ători la Curtea
Sultanului, iarvalahiis ă plătească tributul ca şi înainte, precum şi cele r
ămase m urmă, iar turcii ne mai având alt drept asupra Valahiei. Noul voevod
trimes de Sultan sosi m ţară, primit de boieri, iar contele de Sepusb se înapoi
în Transilvania. Dar valahii, nemul ţumiţi cu noua stare de lucruri, c ăutară a
o schimba şi alungar ă pe domnul trimes de Poart ă, punând în scaun pe un
altul, ceea ce înfurie pe Sultan, care totuşi îşi ascunse mânia şi trimese chiar
în ţară un ambasador cu 300 c ălăreţi cu insignele domniei, pentru noul ales,
adecă buzduganul ţintuit, stindaidul (ce se mtrebuin ţează, în timp de război,
de către guvernatorii cu titlul de Sangiaci) cu coada de cal, deosebit cuca
dormeasc ă cu surguei. Ajuns m ţară, trimisul Sultanului fu primit cu cinste de
noul voevod, dar m timp ce se prefăcu, de faţă cu boieri şi popor de a pune
cuca pe capul noului ales, îi izbi cu buzduganul m cap şi-l ucise, dup ă ordinul
Sultanului. Solda ţii turci repezindu-se apoi asupra boierilor, uciser ă mulţi din
ei şi fără a întâmpina vre-o rezisten ţă, încălecară şi plecară în spre cetatea
Giurgiului, de pe malul Dun ărei, la 12 ore dep ărtare de Bucureşti, pe care
valahii, dup ă moartea lui Dracul, deveni ţi tributari, o-predar ă turcilor.
Contele de Sepusio, Principele Transilvaniei, aflând despre aceasta, sosi m
grab ă în ajutorul ţării, pentru a preîntâmpina pericolul comun, c ăci prin
ocupaiea Valahiei, pierdeiea Transilvaniei era de neîilăturat.
Aceasta e scrisoarea lui Boccignoli în ce priveşte-pe valahi şi am men
ţbnat-o pentru a servi ca bazai fundamental ă la cele ce vorurma.
CAPITOLUL H.
Politica Turciei fa ţă de Principatul Valahiei.
Moldova şi Valahia trebuiesc privite ca dou ă corbiipe o mare furtunoas
ă, unde rare ori se bucură cineva de linişte şi odihn ă.
Prima se mărgineşte cu Polonia, iar cealalt ă cu Transilvania. F ără
îndoială că aceste provincii ar fi un ad ăpost sigur pentru un domnitor care ar
doris ăscuture jugul turcesc, dar încercarea unei astfel de întreprinderi ar
îisemna expunerea la mare pericol de nenorociri. Ucideiea unora din prin ţi, în
special ai Valahiei, au deschis din nefericire ochii turcilor, cari, cunoscând
imensele bog aţii ale ţării, au g ăsit că tributul e prea mic la ţă de veniturile
tot mai mari ale Valahiei. Aceste bog aţii aţâţau poftele lor şi-şi înt ăreau tot
mai mult ocupaţia îi aceast ă provincie tributar ă, cu atât mai mult, cu. Cât
aceast ă stăpânire uşura pregătirile lor contra Ungariei. Turcii nu uitaser ă
încă lungul şi crâncenul r ăzboi ce Mihai Viteazul, în alian ţă cu prin
ţulMoldovei şicel al Transilvaniei, i-a f acut s ă suporte şi caie nu s-ar fi sfârşit
fără ruina lor, dac ă pasiunile interne şi nestatornicia valahilor n-ar fi întrerupt
acel război, din care ţaia s-ar fi dese ătuşat de lanţurile sclaviei otomane. De
asemenea e vestit m Istoria Valahiei numele luiMatei Basarab, care a dormit
m pace peste 20 ani (unele cronici valahe spun 40), şicaie cu numeroase oşti
de bulgari şi sârbi atacase vitejeşte pe turcii ajuta ţi de tătari şi numai p
ărăsit de ostile sale Matei fu nevoit s ă se dea învins. Unii spun c ă a plătit cu
preţul vieţii cutezanţa sa, alţii susţin însă că, graţie bogăţiilor sale şi a
prieteniei cu unii din miniştrii Por ţii, obţinu iertaiea. El fu îimormântat în
mănăstirea Amota, zidit ăpe un loc râpos, unde nu pot ajunge nici tr ăsurile,
nici caii, de către Negru Vod ă care o înzestrase cu bogate venituri.
Acest Matei Vod ăzidi şi el mănăstiri, ca Plumbuita, m marginea
Bucureştiului, la dep ărtare de o or ă de drum, Biebul, nu departe de Câmpina
unde spuneam c ă se află una din vămile spre Transilvania, mai zidim
ănăstirea Strehaia, 6 ore dep ărtare de Cerne ţ, care e primulpunct de grani
ţă, la distan ţă de 4 oie de Orşova. Mai zidi Hotăranii, lâng ă Olt şi mai
înzestra cu mari venituri vestita m ănăstire de la Sfetagoia, adec ă Sf. Munte,
de lângă Salonic. Mai este ştiut c ăpentru răscoala luiMatei Basarab, ţara a
fost impus ă la un tribut, urcat la 300pungi, adec ă 150.000de galbeni, pentru
a fi scuti ă de jaf şi ruin ă. De atunci, urmaşii lui Matei au trebuit s ă renunţe
la Târgovişte ca leşedin ţă de scaun, pentru a o stabili la Bucureşti. Nu e deci
de mirare, c ă-n hărţile geografice, mai ales cele vechi, nu apare Bucureştiul,
ci numai Târgovişte cu denumirea: Sedes VoevodaeMi se povesti de către
persoane demne de încredere, c ă dup ăpărăsirea Târgoviştei ca reşedin ţă
dormeasc ă, localitatea se prefăcu într-un fel de p ădure s ălbatecă, de unde
nu se mai z ăreau casele de odinioară, ceea ce, cied, ar fi adev arat,
cunoscând făptui descris mai sus, c ă casele din Bucureşti formează mici
insule, înconjurate cu arbori fructiferi, foarte pi acute îi timpul verii. Chiar
acum dou ăzeci de ani, când Constantin Brâncoveanu a hot ărât să vină la
Târgovişte pentru vilegiatur ă, ar figăsit m pivniţa Curţii domneşti un cuib de
urşi, mari şi mici, prăsiţi şi crescu ţi acolo. Se spune iar ăşi că într-un bc
ascuns al Cur ţii, s-a g ăsit m timpul restaur arii o piatr ă cu inserţ) ţia următo
aie: Facă Voevodul Matei să cadă blestemul ceresc asupra oricărui prinţ ce va
găsi această piatră, dacă nu va reclădi Târgoviştea şi repopula ca odinioarăDe
aici şi legenda c ă Principele Constantin Brâncoveanu ar fi g ăsit mari grămezi
de monete. Dar lăsând domnitorii cari au urmat lui Matei Basarab, cu atât
mai mult cu cât nu avem nimic deosebit de la dânşii, vom aminti îns ă
despre un oarecare Graţian, Principe de Valahia şi Moldova, care e pomenit
de Uberto Mireo, autorul c ărţii intitulate: DeBello Bohemico FerdinandII.
Caesaris auspicius feliciter gesto comentarius, eccAceste sunt cuvintele sale,
traduse de mine în limba italian ă:
Toamna anului trecut 1819 a fost funestă polonejilor. Aceştia au fost
chemaţi în ajutor contra turcilor şi tătarilor, de către Graţian Principe creştin
al Moldovii şi al
Valahiei. După prima şi a doua luptă, victoria înclinase spre partea lui
Scander – Paşa,
Turcul şi a lui Galga, Sultanul tătarilor. Au fost ucişi în aceste lupte două
mii cinci sute poloni, între cari floarea nobilimii lor şi fu ucis de asemene şi
Graţian însăşi, eccCu toată silinţa mea, nuampututdadeurma acestuiprin ţ în
hrisoavele valahilor şi cât e de greu aflarea unor ştiri mai vechi, când nu se
pot g ăsi acele de un secol încoace.
CAPITOLUL m.
Antonie, Grigore, Radul şi Duca, Domni ai Valahiei.
Antonie Vod ă, strămoş, din partea tat ălui, al Principesei Măria, v ăduva
Principelui Constantin Brâncoveanu, a fost un domnitor blaj în şi iubitor de
pace. Ducea o via ţă foarte simplă şi departe de uneltirile boierimei sale, ceia
ce mtr-adev ăr e lucru rar în via ţa domnitorilor din aceste provincii. Muri dup
ă o domnie liniştit ă, lăsând poporului s ău dorinţa unui urmaş la fel. Din
nefericire se mvederar ă din nou cunoscutele tulbur ări, de oarece pe la anul
1600, Grigore Voevod, de origin ă grec (naţiune vecinie fatală Valahiei), prin
puterea banilor şi a prieteniilor, ob ţinu tronul, nu atât din ambi ţia de a
domni, cât din dorin ţa de a se r ăzbuna contra unor boieri, în special contra
Cantacuzineştilor, una din cele mai puternice şi însemnate familii care tr ăise
atunci în Valahia.
 Toţi istoricii cari amintesc de împ araţii greci pomenesc lâmilia
Cantacuzineştilor, vestită mai abs prin împ aratul Ioan Cantacuzino care se c
ălugări şi care fusese autor al câtorva opere erudite. Actualii Cantacuzini
pretind a fidescenden ţii acestuia, cu toate c ă blazonul lor repiezint ă Vulturul
Imperial, tit ărit de diploma împ aratului Leopold, care-le oferă titlul de Conte
al Sfântului Imperiu Roman.
Din ordinul acestui Antonie Vod ă, bătrânul Constantin Cantacuzino fu
închis m mănăstirea Snagov, unde fu ucis. El zidi vestita şi bogata m ănăstiie
Mărgineni, a cărei bisericăpoartăhramul Sf. ArhangheliMihail şi Gavril şi avea
o bibliotec ă frumoas acare nu ştiu îns ă dacă conţinea ceva privitor la urm
ările fatale turbur arilor din Valahia,
De la acest Cantacuzino au r ămas 6 fii, adie ă Şerban, caie ajunse
Principele Valahiei, Drăghici, Spătarul Iordache, Matei tat ăl lui Toma
Cantacuzino care locuieşte acum m Moscova, Constantin Stolnicul şi Sp ătarul
Mihai. Aceşti doi ultimi fra ţi, bine cunoscu ţi de mine şi cari de multe ori au
degnat s ă mă invite la masa lor, au fost m anul 1716, luna Iunie, ucişi,
primul, împreun ă cu prinţul Ştefan, fiul s ău, îi Constantinopol, lângă
Bostangi-Paşa, iar cel ălalt m Adrianopol, dup ă puţine zile, împreun ă cu
Radu-Dudescul, care avea de so ţie o soră a suszisu lui prin ţ Ştefan. Prinţul
Grigore, din ordinul Sultanului, pomi un corp de armat ă la atacul cetăţii
Neuheisel (Hui-War), în Ungaria, contra nemţilor, depărtându-se îns ă de la
grosul armatei Vizirului, f ără permisiunea acestuia, trupele sale au fost
complect nimicite de nem ţi, dup ă care, de fric ă, se refugiase în ţările împ
ărăteşti. Fuga sa a fost îndemnat ă şi de un Dumitru Cantacuzino din
Constantinopol, care eia mare vistemic în Valahia; acesta cu viclenie îi dase
a în ţelege, c ă Vizirul furios c ăs-a dep ărtat mişeleşte, a juiat s ă-l taie capul
şi, s ă fugă deci, cât timp mai are putinţa. Se adăpostise un timp m Vie na, de
unde plec ă apoi spre Vene ţia urmărind desfăşurarea evenimentelor. În acest
timp, un oarecare Radul, poreclit Stridiagiul, adie ă vânzător de stridii, giec
din Epir, luând cu cam ătă o mare sum ă de bani, anume 400.000 de galbeni,
ob ţinu cu ei tronul Valahiei.
Pentru a putea p 1 ăti aceast ă datorie puse maribiruri pe ţară, care nu
mai putea face faţă atâtor angarale, astfelc ă, fiind ruinat ă, se plânse Por ţii.
Aceasta avu loc m anul 1664, pe timpul înverşunatului asediu al
Candieide c ătre turci. Poarta avea la ţă de naţiunele subjugate, mai ales îi
timp de r ăzboi, o anumit ă politic ă, adie ăde a-şi tunde turmele, dar a nu le
jupui; de a ţine seamă de nevoile vasalilor pentru a evita r ăscoaie şi, în
sfârşit, de a trage foloase din discordiile interne ale supuşilor săi, mai ales ale
valahilor şi moldovenilor, cari îşi schimb ă întruna domnii, fără a observa răul
ce pricinuesc t arii.
Voevodul Grigore, refugiat m Italia, prin leg ăturile sale cu paşalele şi
unii miniştri ai Porţii din Constantinopolşi Candiei, ştiu s ăse desvinovăţească
cu atâta îndemânare, c ă fusese lechemat de Poart ă şi numit din nou în
scaunul Valahiei. Qinoscuse el dinainte şi aflase şiprin amiciis ăi turci, intrigile
unor boieri, în scopul de a-l distruge, dar primul lui gând era suprimaiea celor
5 fra ţi Cantacuzini, fiii b ătrânului care fusese ucis, din oidinul său, m
mănăstirea Snagov. Şerban, unuldin aceşti fra ţi, fugi la auzul întoarcerii lui
Grigore Voevod, dar acesta impuse celorlal ţi 4 fraţi plata unei enorme sumi
de bani, dup ă care poruncise închiderea br şi b ătaia. (In Valahia se îitiebuin
ţează bătaia, după sistemul turcesc, adie ă la tălpi, cu v ărgi lungi şi verzi. O
s ăptămână au fost b ătuţi la tălpi cu câte 100 lovituri zilnice. Constantin
Cantacuzino, cel ce a fost ucis cu fiul s ău Ştelan, în 1716, mişcat de fratele s
ău mai mic şi pi ăpând, a cerut gra ţia de a suporta, el şi bastonadele
acestuia, ceea ce i s-a admis; acest fapt generos mi s-a comunicat de c ătre
persoane vrednice de încredere, care erau de fa ţă la acel spectacol. A
suportat b ătaia, fără a scoate un geamăt sau o lacrim ă. Minunat exemplu de
m ărinimie, caie distinge inimile nobile de cele josnice. Dăruia nestins ăa lui
Grigore Voevod nu se opri aci, ci conţinu ă răsbunarea prin a stoarce bani şi
a pedepsi pe acei ce erau suspecta ţi de el. Surghiunise apoi m satele lor
mulţi boieri, ceia ce în Valahia e lucru obicinuit, c ăci la suirea pe tron a
Principelui Ştefan Cantacuzino, care urmase lui Constantin Brâncoveanu, au
ap ărut la Curte boieri şi str ăini de samă, foşti exila ţi, ce nu v ăzusempân ă
atunci. Sunt de altfel boieri vrednici s ă ocupe înalte posturi la Curte, dar cari
prefer ăsăducăo viaţă liniştită pe moşiile lor, ocupându-se de gospod arie.
Ne întoarcem la Cantacuzini, începând cu Şerban, care fusese exilat în
Candia, cucerită acum de turci. Fiind foarte manierat şi de o statur ă frumoas
ă şi impozant ă, a ştiut să-şi câştige graţia unor însemnate paşale şi s ă
ocupe mai târziu tronul Valahiei, spre liniştea familiei sale, care începuse a
respira de când m locul persecutorului lor Grigore Voevod, fu numit pe tronul
ţărei Duca-Vodă. Acest Duca a fost de neam prost, dar mulţumită imensei
sale averi, ajunse la str ălucita situaţie de a ocupa tronul Valahiei, care nu a
mai fost ocupat de persoane de neam atât de mic. Era albanez creştin, n
ascut m satul Polidani. A fost un tân ăr de toată frumuseţea, inteligent şi
iscusit şi fusese trimes de părinţiisăiîn Valahia pentru a mv ăţao meserie.
Ajunse în Bucureşti, undeseb ăgabăiat de prăvălie la un negustor de
postavuri. Se povesteşte c ă într-o noapte, izbucnind focul la o casă vecină de
Curte, Principele care era treaz începu s ă dea alarma şi intrând în odaia
pajilor cari lipseau, fiind duşi m oraş la petieceri, Domnitorul, furios, a ordonat
pedepsirea şi alungarea lor de la Curte, iar în locul lor s ă fie numiţi tineri, de
orice condi ţie, dar chipeşi la vedere. Între aceştia a fost abs şi Duca, caie se
împotrivi la început, părându-l-se mai profitabilă meseria sa. Norocul se
ţinuse îns ă de dânsul pân ă ajunse pe tronul ţării. Aduse atunci m ţară
câteva rude, c ăror le meredin ţa diferite posturi înalte, iar altor rude trimise
daruri între care şi costume na ţionale, dup ă portul jup ănesebr valahe şi de
atunci acest port s-a întins şi în ţara lor. Cum guverna ţara e uşor de m ţeles.
Tremurau de mânb boierii, v ăzându-se substitui ţi cu străini, cari ocupau
primeb dermit ăţi la Curte, pe când ei fură impuşi labirurigreb. Între al ţii,
făcea îis ăumbră lui Duca Vod ă, Şerban Cantacuzino, întors din exil şi cu mari
leg ături de prietenie cu puternicii de la Constantinopol. Pusese la cab Duca
Vod ă suprimarea acestui Şerban, prin diferite planuri care se z ădămiceau îis
ă, căci Şerban fusese totdeauna avertizat de so ţia lui Duca Vod ă cu care
între ţinea leg ături de dragoste, mai ales în lipsa lui Duca Vod aplecat la
război cu polonii, alături de turci. Şerban, caie eia Mare Logof ăt şi
supraveghea nişte construc ţii la Qirte, avu prilejul s ă râvneasc ănu numai la
doamna lui Duca, ci şi la tronul s ău. Voevodul, aflând de uneltirile dubluluis
ău rival, trimise ordin s ă fie arestat, cu gândul de a-l spânzura. Doamna lui
Duca, aflând ms ă de acest ordin, îl comunic ă lui Şerban, care se hotăra să
fugă. Era în ziua Adormirii Maicii Domnului, când Şerban invitase la prânz mai
mul ţi boieri. În timpul mesei, se refugiase la Cotroceni, (dou ă mile de
Bucureşti, unde se vede frumoasa mănăstire, zidit ă apoide el, la suirea sape
tron) chem ă 12 servitori din cei mai credincioşi şi îndrăzneţi şi, bine înarma
ţi, fugiră călări şi trecuseră Dunărea, urmând calea pân ă la Adrianopol, unde
se g ăsea atunci Sultanul şi Qirtea sa.
CAPITOLUL IV.
Şerban Cantacuzino ob ţine tronul Valahiei.
Cu ajutorul protectorilor s ăi puternici, sus ţinut şi de multe pungi de
bani, Şerban obţine tronul Valahiei şi mazilirea lui Duca Vod ă. în amintirea îns
ă a serviciilor aduse de soţia acestuia, reuşi ca Duca Vod ăs ă fie numit pe
tronul Moldovii, în locul unui domnitor care nu prea era prietenul
Cantacuzinilor. I se mcredin ţă deci insignele domniei şi luându-şi rămas bun
de la Vizir, binef ăcătoruls ău, acesta se retiase m cameiaunde era şi
Sultanul, care privind de la fereastr ăcu câtă abilitate înc ălecase Şerban, cu
toat ă statura sa masiv ă, atrase atenţia Vizirului cu aceste cuvinte de admira
ţie: Cantacuzin Şerban-Oglu, adică Cantacuzino e fiul diavolului, nume ce-a
rămas, la ţuici, pân ă azi, acestei lâmilii. Porecla era potrivit ă căci, în zece
anide domnie, Şerban Vod ă dăduse de gândit Por ţii ca nici odat ă de când
Valahia e tributar ă turcilor. Ajunse m Bucureşti (de unde plecase spre
Moldova, cu câteva zile mai înainte, Duca Vod ă), unde îşi face intrarea în
aclama ţiile poporului, bucuros de a vedea pe unul de al lui pe tron şi începe
a pune ordine în afacerile ţării. Urmărea cu străşnicie împ ărţirea drept aţii,
îndrăzneţ în hotărâri şi nemilos la neexecutarea ordinelor, trecea chiar peste
st ăruinţele mamei sale. Pe cât de sever cu cei vinova ţi, pe atât de
mărinimos era cu cei vrednici. Astfel îşi asigur ă credinţa şi dragostea
miniştrilor s ăi, mai ales a capichihaielor ce ţinea la Poart ă, doi boieri înrudi ţi
de aproape cu el. Pentru a-şi putea servi domnul şi a-l salva la nevoie, era
necesar ă o vigilenţă deosebită şi o supraveghere la cele ce se petrec m jurul
afacerilor Prin ţuluişiale ţărei. Pentru a-l ţinea în curent, expediau ştirile prin
curieri numi ţi călăraşi, îmbrăcaţi tătăieşte şi piev ăzuţi cu cai buni şi înarmaţi
cu sabie, arc şi s ăgeată. Cunoscând bine oamenii şi obiceiurile de la Curtea
Sultanului, Principele. Şerban punea pie ţ pe tot ce se petrecea la
Constantinopol şi pe lâng ă capichehaiele, care dispuneau de însemnate sumi
de bani pentru mituirea celor din jurul Vizirului, cultiva leg ăturile cu vechii
protectori şi c ăuta favoarea altora mainoi.
Turcii însă, cu toată reputaţia de barbari, au totuşi marele merit de a p
ăstra recunoştin ţă amicilor, fără deosebire de religie şi a-l ap ăra la nevoie cu
pre ţul vieţii. Prinţul Şerban avea de protector pe lâng ă Maiele Vizir, care eia
pe atunci, Caia-Mustafa-Paşa şipe Sultana-Valide, adie ăpe mama Sultanului.
Erape timpul asediului Vienei, când Şerban primise ordinul, ca şi Voevodul
Moldovii, de apomi în fruntea unui corp de 6 pân ă la 7000 de valahi, ceea ce
execut ă m grab ă, şi-şi ştab iii lag arul în marginea Vienei, unde se vede
până azi o cruce care aminteşte de acest Principe m ărinimos, care tributar
Por ţii, îmbrăţişase cauza creştin ă. Tunurile sale nu-şi trimeteau ghiulelele m
lag arul cieştin, iar activitatea sa militar ă contra nemţilor, ştia s-o
neutralizeze. Sub pretextul de a trimite spioni s ă cerceteze situa ţia
asediaţilor, el comunic ă creştinilor ştiri din lag arul turcesc. Toate aceste
servicii au fost apieciate de împ arat, care conferi lui şi urmaşilor s ăi titlul de
Conte al Sfâ. Imperiu Roman. Amv ăzut câteva tunuri şi un clopot, cump arate
de Prin ţul
Şerban de la t ătarii întorşi de la asediul Vienei şi aduse pe Dun ăre n
Valahia, pentru a încredinţa pe turci, c ăşiais ăi s -au distins prin pr ădarea
nemţilor.
CAPITOLUL V.
Principele Şerban înfricoşeaz ă pe turci.
Întors din război, Şerban Cantacuzino g ăsi ţara m ordine şi din înv
ăţămintele culese din cele v ăzute, atât de la turci cât şi de la nem ţi, se
hotărî de a pune-m aplicare grandiosuls ău plan politic. Strânse pe cheltuiala
sa vre-o 40.000 sârbi şi bulgari, viteji şi războinici, cari, cu toat ă supuşenia
turceasc ă, făceau deseori atacuri contra lor. Îi ţinea afară de ţară, gata la
primul semnal. Pentru între ţinerea acestei armate, Şerban, ca s ă nu puie noi
biruri pe ţară, recuise la următorul mijloc tributul se trimetea Por ţii escortat
de soldaţi de ai ţării până la Dunăre, de unde se întorceau cu chitan ţă de
primire din partea turcilor îns ăicinaţi să. Ducă tributul până la locul destinat.
În drum spre Adrianopol, haiduciisârbipl ătiţi de Şerban atacau convoiul, şi-lpr
ădau de pungile cu bani. Repetându-se acest sistem, turcii amenin ţau pe
Şerban, dar acesta r ăspundea răspicat, că orice s-ar întâmpla pe teritoriul
turcesc priveşte numai Poarta Otoman ă. Turcii veniţi; la Bucuieşti pentru a
cere 1 ămuriri în aceast ă privinţă, au plecat atât de msp ăimânta ţi de
Şerban care răcnea la ei, c ă nu se prea zoriau a mai veni la Bucureşti, Pe
când înainte agalele se îmbulzeau a veni m ţară cu diverse treburidin partea
Por ţii, ştiind c ă voevozii sunt darnici şi nu se întorceau cu manile goale, sub
Şerban lucrurile s-au schimbat. Odat ă, fiind nevoie de a trimite un ordin la
Bucureşti pentru a preg ăti cârc cu provizii, nu se g ăsea nimeni sase
grăbească a primi sarcina. Un ag ă mai curajos se oferi el s ă înfrunte pe
neînfricatul Şerban, care aflând prin agen ţii s aide sosirea lui, dase ordine c
ăpitanilorde la Dun ăre s ă fie primit şi escortat de o companie de c
ălăraşipân ă: în Bucureşti, pe drumuri întortochiate, pentru a-l lungi cât mai
mult calea. Turcul ajunse la Bucureşti şi se aşteptase s ă fie primit la Qirte şi
pus la tain. Ofiţeri de ai lui Şerban îns ă – Portarii – îns ărcinaţi cu primirea str
ăinilor, îl vizitarăpentru a-lurabun venit şi a-l întrcba de scopul sosirii sale.
Aga venit cu firman, amenin ţa, cerând s ă fie primit m audien ţă, dar primi r
ăspuns, c ă se va avertiza pe Vod ă de sosirea sa şi el va da oidinele cuvenite,
dup ă obiceiul Curţii. Şerban Vod ă îi puse la dispoziţie cuartir şi tain, şi-l
trimite vorb ă că nu va putea fi primit decât a doua zi. Boierii se aflau prezen
ţi la Curte, iarpoporulumpluse împrejurimile Palatului pentru a afla scopul
venirii Turcului. Un cortegiu de paici şi suliţari aduseră pe ag ă pe un cal
superb ales din grajdurile lui Vod ă, care-l aştepta m sala de audien ţă, în
mijlocul boierilor. La intrarea agăi, Vodă, m picioare, nu ridic ăprivirea spre el
decât dup ă ce termin ă rezolvarea câtorva hârtii care isep ărură mai
importante, se întoarse apoideureaz ăbun venit ag ăi, şi-l pofti s ă şază,
poruncind s ăse aduc ă cafea, şerbet şiodogaci, dup ă moda turceasc ă. Se
întoarse apoi către boieri şipref ăcându-se a nu fi mul ţumit de executarea
unor ordine, începu a r ăcni către ei cu atâta str ăşnicie, încât Turcul, care-şi
pusese capul la Constantinopol c ă el va însp ăimânta pe Vod ă, la-vederea
acestui Prin ţdeo staturăuriaşă, cu ochii mari şi vocea de tigru, într-atâta
tremura de fric ă că-şi fripse degetele cu cafeaua ferbinte şi căuta să
scurteze repede audien ţa. Şerban Vod ă atent la aceast ă scenă, îl întrcb ă
apoi de rostul venirii. Acesta scoase din sân firmanul şi îl înmân ă lui Vod ă
care s ărutăhârtia şi o duce la frunte. În picioare, Vod ă şi boieri ascultar ă-
cetirea de c ătre Divan-Effendi şi aflând conţinutul ordinului, Şerban începuse
de ast ă dată a răcni către Turc, imputându-l îndrăzneala de a fi adus ordinul
Sultanului cu atâta întârziere, oidin executat de c ătre ţară-de 2 zile şi va
comunica Por ţii incapacitatea sa, pentru care va pi ăti cu capul. Fu recondus
în urmă la cuartir cu ace laş ceremonial, cu obicinuitul dar: o sum ă de bani,
o bucat ă de postav şi atlas, iar a doua zi., îl pomi din ţară, speriat şi confuz
de cele p ăţite.
Aş avea multe de relatat de asprimea cu care Şerban Vod ă guverna
ţaia, dar fiind încă îi viaţă persoanele care mi le-au comunicat, nu voinota de
cât faptul, c ă înainte de a cere audien ţă şi a intia la Domn, boierii obicinuiau
a da bacşiş pajului de la uş ă, pentru a afla dacă Vodă e bine dispus şi atunci,
înainte dea intia, îşif ăceau cruce, ca s ăpoată trece spaima din care unii
ieşeau chiar bolnavi. Patima sa-ştiu s ă lovească şi m duşmanii de departe. A
ştiut s ăconvingăpe Ioan Sobieschi, Regele polonilor, mâniat pe Duca Vod ă al
Moldovei, fostuls ău peisecutor, ca s ăfie ridicat, chiar m ziua Cr ăciunului, din
Mitropolia din Iaşi, capitala Moldovii şi dus în Polonia ca prizonier de r ăzboi,
unde muri dup ă câtva timp la Lemberg. S ă recunoaştem îns ă şi partea bun
ă a lui Şerban Vod ă, care nu condamna la moarte fără judecata Divanului şi
fără consimţimântul boierilor. Era un om vesel şi civilizat şi iubitorde str ăini,
pentru cari eia foarte generos, între ţinea şi îicuraja talentele şi artele
frumoase. Ajuta pe dasc ălii de limba greac ă, m care fii de boieri înv ăţau
gramatica, retorica şi filozofia. Introduse la Curte un sistem de via ţă mai
civilizat; a fost primul care întrebuinţa tacâmuri de argint la mas ă. Zidi în
Bucureşti un han, pentru tot felul de negustori, care poart ă numele Hanul lui
Serbau Vod ă şi ab cărui venituri sunt destinate mănăstirii Cotroceni, zidit ă
şi înzestrat ă cu mare cheltuial ă tot de dânsul. Pe locul acestei mănăstiri
Cotroceni se afla înainte o bisericu ţă cu hramul Sfân ţilor Martiri Cozma şi
Damian, şiunde Şerban Vod ăse ascunse de oidinulde arestare al lui Duca-Vod
ă; fiindcă acea zise întâmplase a fi 15 August, clerul care avea s asfinţească
mănăstirea, a convins pe Şerban s ăo închine Adormirii Maicii Domnului, ceea
ce f ăcu. În general faptele sale eiau călăuzite de idei generoase. Introduse în
ţară ordine şi linişte, dorite de mult ă vreme de locuitori, între ţinea
coresponden ţă secretă cu diverşi prin ţi cieştini şi maieu seam ă cu
împăratul Leopold al Austriei, c ărui a trimis m misiune secret ă la Viena o
deputaţiune de boieri, cu daruri. A murit Şerban Vod ă puţine zile dup ă
asta, otrăvit de ai s ăi, cum sus ţin unii, dup ăo domnie de 9 V2aniAu rămas
văduva, care trăieşte şi ast ăzi cu trei copii, dou ă fete şiun fiu, adie
ăPrincipele Gheorghe Cantacuzino, care locueşte cu nobila sa familie îi
Braşov, oraş îi Transilvania, iubit şi respectat de toat ă lumea, m special de
ofi terii austriaci, pentru memoria p ărintelui s ău, ca şi pentru călit ăţile s ab
cu adev arat princiare.
CAPITOLUL VI.
Constantin Brâncoveanu e ales Principe al Valahiei.
Moartea neaşteptat ă a lui Şerban Vod ă puse pe boieri m frica de a nu
se trezi cu un străin pe tronul ţării. Pe de alt ă parte poporul, de frica n ăvălirii
oştilor haiduceşti între ţinute de defunctul Domn, începu s ă aclame pe străzi
pe Constantin Cantacuzino, fratele lui Şerban, cerându-l de Dorm; acesta îis
ă refuză cu hotărâre, nevoind s ă atragă urgia Porţii contra sa şi a ţării. Dar
dorin ţa generală de a vedea pe tron un Constantin, f ăcu ca noul Dormitor s
ă fie afes m persoana lui Constantin Brâncoveanu, un nepot de sor ă al
defunctului Voevod. Era atunci în vâist ă de 34 ani, b ărbat frumos şi iubit de
popor. Ocupase înainte demnitatea de Mare Sp ătar şi, m urmă, de Mare
Logofăt şi ducea o via ţă fastuoas ă, având în jurul s ău, înainte de domnb, o
suit ă de 30-40 boieri de primul rang. Unchiul s ău, Şerban, îl iubea mult
pentru caracterul şi distinc ţia manierilor sab, şi-l1 ăuda faţă de boieri, sus
ţinând c ă nimeni nu i-ar putea continua domnia cu aceiaşi pricepere. Se sus
ţine chiar c ă îi ultimele ceasuri, Şerban Vod ă l-ar fi chemat la patul s ău de
moarte, şi, încredin ţându-l pecetea domneasc ă, l-ar fi rugat s ă-şi asume
sarcina domniei, pentru liniştea sa şi a ţării. Aceiaşi rug aminte i-o făcură şi
boierii strânşi, la sfat m Mitropolia din Bucureşti. Brâncoveanu îi refuz ă cu
toată hotărârea şi se rug ă de a fi lăsat în: pace, c ăci situaţia şi veniturile
safe îi permit s ă ducă o viaţă princiară, pe când splendorile domniei sunt
vecinie supusepr ăbuşirii. Bietul prin ţ, caie a avut preş im ţirea tragicului s ău
sfârşit, a cedat ins isten ţebr rudelor, prietenilor şi aclama ţiunilor poporului,
cari i-au jurat credin ţă şi ascultare.
Intrară deci toţi în biserică, unde Mitropolitul îl încinse cu sabia, îi puse
cuca domneasc ăpe cap, şi, îmbr ăcat în hlamid ă domneasc ă, fu condus pe
tron, unde i se d ădu primul omagiu – s ărutatul mânii. Dup ă ceremonie
urmar ă funerariile lui Şerban – 3 zile după. Moarte -urmat de boierime şi de
noul Domn, pe jos, pân ă la Cotroceni, unde fu îngropat, iar pe mormânt se
înfipse un steag roş ce se vede pân ă azi. Slâtul Ţării a comunicat Porţii
alegerea lui Constantin Brâncoveanu, cerut de popor şi rug ă ca toate
prerogativele domnieis ă fie recunoscute de Poart ă, căreia atât ţara ci şi noul
Domn r amân credincioşi, mai ales în acele vremuri de r ăzboi. Turcii aprobar
ă alegerea şi trimiser ă lui Constantin Brâncoveanu insignele domniei. Pe de
alt ă parte Brâncoveanu îiştiin ţează de suirea sa pe tron şipe împ aratul
Leopold al Austriei, printr-o scrisoare omagial ă, expediat ă în grabă cu doi
boieri, cu ordinul de a ajunge pe cei patru boieri trimeşi în misiune de Şerban
Vod ă. Aceştia au fost ajunşinu departe de Buda, unde li se comunic ă
moartea lui; Şerban şi ordinul lui Brâncoveanu de a ii se remite lor darurile,
ce vor fi duse de ei împ aratului, în, numele noului dorm.
La început solii lui Şerban opuser ă împotrivire, dar ajunşi la Viena,
predar ădarurile celor 2boieri, iareise întoarser ă şi rămaseră m Transilvania,
de frica lui Brâncoveanu, ca fiind partizanii lui Şerban.
Principesa v ăduvă, cu fii ei, care luase parte la mmormântarea so ţului,
a rămas la Mănăstirea Cotroceni pentru a îngriji de slujbele religioase, dar
Brâncoveanu o puse sub supravegherea unei g arzi de 50 soldaţi, şi-l ceru
300 pungi pentru propria ei salvare, Brâncoveanu inten ţiona să întrebuinţeze
aceşti bani pentru a tempera pe puternicii de la Poartă, cari c ăutau cu tot
dinadinsuls ăpuie mânape prin ţul Gheorghe, fiul lui Şerban, care era atunci
m vrâst ă de 8 ani. Văduva lui Şerban ceruse atunci în grab ă ajutor de la
Constantin Bălăceanu, ginerele ei, care se afla în Transilvania şi care f ăcuse
parte din prima solie a celor 4bo ieri. Îl inform ăprin emisari de pericolul m
care se g ăsesc, atât ei ci şi bog ăţiile lor, dac ă vor c ădea m mâna turcilor,
cari cons iderau pe Şerban ca rebel fa ţă de Poartă.
Bălăceanu avea de so ţie pe o fiic ă a lui Şerban şi nu era deci
partizanul noul Dorm; reuşise chiar s ăconvingă pe nemţi de a trimite m
Valahi a 7 – 8 regimente sub comanda Generalului Heisler, care eliber ăpe
Principesa-v ăduvă cu fii ei şi r adică avuţiile care nu prea erau de dispre ţuit,
şi-l conduse pân ă la Braşov, unde se g ăsesc până azi. Brâncoveanu strânse
oştire, dar nu se gr ăbi să dea piept cu regimentele nem ţeşti, ci se retrase m
ţară, dând îis ă de ştire turcilor de intrarea lor. La aflarea acestei ştiri, turcii,
foarte furioşi, învinuir ă pe Brâncoveanu de incapacitate, dar acesta se ap ără
cu abilitate, c ă nu se putea opune unui duşman superior ca num ăr. Şase s
ăptămâni rămaseră nemţii în Bucureşti, dar aflând de apropierea unei armate
de 50.000 de turci şi t ătari, precum şi de ajutorul de 10.000 -unguri
răsvrătiţi, sub comanda contelui Tekeli, proclamat de turci la Alba Mia Principe
al Transilvaniei, nem ţii se retraserăîn mun ţii Valahiei şi ceruser ăajutor din
Transilvania.
Ajunşi ms ă în nunţii Branului, nemţii se văzură anticipaţi de turci, cari
sosiser ă înaintea lorpe un drum mai scurt dar mai răpos, dar fără a-şi pierde
cump ătul şi cu toat ă inferioritatea numeric ă, nemţii dădurăpiept cu turcii şi
victoria ar fi fost de partea br, dac ă ungurii sos i ţi în ajutorul lor n-ar fi fugit
chiar la începutul luptei. Generalul Heis Ier fii făcut prizonier, iar Bălăceanu,
pe când se sili s ă descalice de pe cal care se afundase îitr-o mocirlă, fu ucis.
Ştirea fiind adus ă lui Brâncoveanu care urm ărea lupta, împreun ă cu câţiva
ofiţeri turci, de pe vârful unui minte vecin, el ordon ă s ă i se aduc ă capul lui
Bălăceanu. Fu adus înaintea sa şigeneralul Heisler, cărui trimise ms ăvorbă în
taină, să fie mcredin ţat, că prinţul Brâncoveanu va lucra pentru eliberarea
sa, ceea ce şi f ăcu. Turcii seme ţindu-se dup ă victorie, maintar ă m Trans
ilvania şi intrar ă în Alba Iulia, unde proclamar ă de Principe al Transilvaniei pe
Tekeli. Dar bucuria br nu fii de lung ă durată, căci la ştirea c ă un corp de
armat ă austriac se afla în apropiere, o har ă la fug ă înapoi cu atâta iu ţeală,
că ajunseră în Făgăraş, care fusese atunci în puteiea lor, dup ă o zi şi o
noapte, îi bc de cel pu ţin 3 zile. Turcii şi tătarii se înapoiar ă apoi în ţările lor,
iar Brâncoveanu şi Tekeli cu ungurii s ăi rămaseră în Valahia, unde fură
cartiruiţi prin sate, unde se purtar ă ca îi ţară duşmană, cauzând mari
neajunsuri popula ţiei. Aici arătase Brâncoveanu iste ţimea sa politic ă,
recunoscut ă de tuici ca şi de nem ţi, cât şi de popula ţia ţării care se v ăzu
liberat ă de oaspe ţii unguri. Se plânse Por ţii că tekelianii ruineaz ă ţara prin
jafurile lor şi c ă supuşii s ăi fug peste graniţă şi dacă starea aceasta va
continua îi va fi imposibil s ă plătească tributul. Răspunsul Porţii sosi, că:
Cine, sub pretext de refugiu prietinesc, se poartă ostil în ţara voastră, merită
să fie tratat ca inamicaveţi autoritatea şi aplicaţi-o după nevoie-Brâncoveanu
scrise îi secret şi nem ţilor, că va extermina pe rebelii unguri şi va îndep arta
pe Tekeli. Împ ărţise deci oştire prin satele unde se aflau ungurii şi ucise o
mare parte din ei, iar restul se ăpă prin fugă în Moldova sau Turcia. Tekeli
văzându-se singur şi fără putere, plecă la Constantinopol, de unde Poarta îl
îndrumează cu familia sa spre Nicomedia, unde-şisfârşi zilele, uitat de lume.
Restabilind liniştea m ţară, spre mulţumirea cel puţin aparentă a ţuicilor,
Brâncoveanu cultiv ă relaţiile cu austriacii şi cu potenta ţii creştini, între
ţinând cu ei intimă coresponden ţă şi informându-l de planurile turcilor. În
acest scop el ţinea la Constantinopol doi din cei mai fideli boieri, afar ă de alţi
partizani, c ari-l costau su mi cons iderab ile,
Valahia e situat ă îitie dou ă împ ărăţii cu care formeaz ă o bălan ţă:
Principele trebuie să ducă o politic ă de echilibru. Plecând bălan ţa peste
îndatoririle stricte c ătre turci, risc ă pericolul de a pierde ţara şi libertatea
dinspre partea nem teasc ă, după pilda cu Nico lai Mavrocoidat, de care vom
vorbi mai departe. În schimb, aplecând-o spre nem ţi sau alte puteri creştine,
va pieide domnia şi via ţa dinspre partea turcilor. E vie mc ă amintirea
tragicului sfârşit, din anul trecut, al Principelui Ştefan Cantacuzino şi doi ani
mai înainte cel al lui Brâncoveanu. Detronarea acestuia s-a mai putut evita
odat ă, numai cu puterea auru Iu i, d istribu it atunc i putem ic ilo r de la
Curte a Oto man ă
CAPITOLUL VH.
Chemarea lui Brâncoveanu la Adrianopol.
La relatarea acestui fapt, trebuiesc ţinute îi samă informaţiile procurate
de Dl. Iacopo Pilarino – cetăţean al republicii veneţiene – fost Prim medic m
Valahia al Principelui Şerban Cantacuzino şi apoi al lui Brâncoveanu. În anul
1703, luna April, soseşte laDun ăreun Imbrohor, trimis de Sultan. Sosirea sa
neaşteptat ă surprinse pe toat ă lumea şi mai abs pe Vod ă, caie nu fusese
informat de Capichihaeleb sale de la Adrianopol, unde se afla atunci reşedin
ţa Curţii Imperiale. La marginea Bucureştiului îl întâmpin ă Brâncoveanu cu
cuvenitele onoruri şi îl conduse pân ă la Palat, unde Imbrohorul îi prezintă
firmanul de a pomi fără zăbavă la Adrianopol, pentru a prezenta omagiile
cuvenite Suveranului s ău. A doua zi îns ă Principeb, îmboln ăvindu-se, cap
ătă febră, iar a treia zi faţa i se umflă. Doctorul Pilarino, cu experien ţa sa,
văzu imediat c ă e vorba de un erizipel şi m scurt timp, m dou ă săptămâni,
vindec ă tumoarea şi duierile Principelui pe care lumea îl credea pieidut, iar
dup ă alte dou ă de convalescen ţă, Brâncoveanu era gata de drum, în acest
timp Imbrohorul, încurcat de situa ţie şi b ănuind c ăboala e simulat ă, ceruse
să vază pe Prinţ, dar rămase uimit v ăzându-l umflat la cap, obraz şi gât, de
abia recunoscându-l. Odat ă restabilit, Brâncoveanu urmat de suit ă pompoas
ă compus ă din oşteni, boierime, slugi şi al ţi curteni, făcuse drumul, dup ă
indicaţiile medicului Pilarino care îl întov ărăşise, cu maie. B ăgare de seamă,
în timp de 30 zile, în bc de cele 10 obicinuite. Scopul trăgânărei îns aera s ă
câştige timpul necesar, m care amicii s ăi să obţie la Poartă ca totuls
ăsesfârşeasc ă cu bine.
Dar Marele Vizir, Râmi Paşa şi sfetnicul său favorit bătrânul
Mavrocoidat, duşmanii s ăi neîmp ăcaţi, nu se lăsau îndupleca ţi de nimic şi
ţinteau la marea aveie a lui Brancoveanu şi la depunerea sa de pe tronul
Valahiei, Brancoveanu cunoştea de mult gândul rău al Vizirului şi uneltirile lui
Mavrocoidat, şinu se hot ărî a executa firmanul de a pleca din Bucureşti, de
cât dup ă ce primise scrisori de încurajare din partea altor puternici din jurul
Sultanului, ca muftiul KisIar Aga, Ali-Silictar Aga (mai târziu mare vizir), Hasan
Paşa, cumnat cu Sultanul, cari-l îndemnau s ăvie neap arat la Adrianopol,
mcrezându-se m puterea lor. Brancoveanu ajunse la Adrianopol şi-şi întinse
corturile la dou ă mile de oraş. Aici primi vizita lui Mavrocoidat şi dup ă lungi
convorbiri, Brancoveanu reuşeşte s ă-l câştige de partea sa. Apoi, cu că ţiva
boieri, se mut ă m oraş în casa Mitropolitului grec, iar dup ă 8 zile e primit în
prim ă audien ţă de Marele Vizir, care dup ă s fătul lui Mavrocoidat îl îmbrac
ă cu caftan împieun ă cu principalii boieri din suita sa, şi-l asigur ăde
reconfirmarea tronului. Cunoştea Vizirul dispozi ţia Sultanului în urma
interven ţiilor muftiului şi ale celorlalţi binevoitori ai lui Brancoveanu şi fu silit
s ă-şi ascund ă gândul şi s ă asigure pe Brancoveanu c ă chemarea sa la
Adrianopol, nu avea alt scop decât de a convinge personal pe Sultan de
neadev ărurile inamicilor, carv-l acuzară de nesupunere la ţă de Poartă. Fu
introdus apoi îi audien ţă la Sultan, care îi confirm ă tronul şi-l îmbrac ă, ca şi
pe boieri, cu. Caftan şi fii condus cu mare pomp ă la locuin ţa sa, pe un cal de
ras ă ales din grajdurile împ ărăteşti şi cu surguciulpe cap, semnul demnit aţii
şi al investirii.
Se cuvine, a reaminti c ă Poarta exercit ă drepturi absolute asupra
Valahiei şi Moldovii, asupra dormitorului şi a boierilor, dispunând de via ţa şi
averile br. De notat c ă numai Principele are voie s ă mtrebuin teze sigiliulcu
cear ă roşie, iar scrisorile adresate lui, fie chiar de miniştrii s ăi, trebuie s ă
aibă pe plic câte o cruce îi cele patru col ţuri şi o a cincea la mijloc.
Brancoveanu odat ă reconfirmat, se gr abia se întoarce m ţară, făcând
drumul numai în şase zile, pentru a-şi revedea cât mai repede lâmilia şi
supuşii s ăi şi a eşi din painjenişul de intrigi care avea s ă-l coste averea,
libertatea şi chiar via ţa, mdat ă dup ă plecarea sa îns ă, izbucni revolta
ienicerilor m Constantinopol, cari pomir ă în marş spre Adrianopol, sub
pretextul de a înlocui pe noi miniştrii, mai cu seam ă pe muftiu, precum şi pe
Sultanul Mustalâ. Revolta se întinse şi în rândurile g ărzii Sultanului, care cu
steagurile desf ăşurate intrară împreun ă în Adrianopol, asediar ă Palatul şi
puser ă la închisoare pe Sultan, unde şi muri dup ăpuţinăvreme, iar m bcul lui
fu scos din închisoare fratele acestuia, Ahmet, care fu proclamat împ arat.
Dac ă Principele ar fi fost surprins de aceste evenimente, sfârşitul s ău era
inevitabil, ca partizan al lui Mustalâ Dar ajuns în ţară şi aflând de schimb ările
de la Poartă, scrise capichihaelor, de a se adapta noii situa ţii şi în locul
foştilor protectori s ă-şi procure alţii-mai cu seamă să câştige favoaiea
Sultanei Valide. Pentru cump ăraiea noilor potentaţi impuse ţării noi biruri,
dar suportabile, ceea ce f ăcu poporul s ă spuie că: „Principele Constantin
Brancoveanu jumuleşte tarea fără s-o facă să ţipe”- Mai stărui în politica
extern ăde apropriere cu suveranii cieştini, între ţinând cu ei coiesponden ţă
prin secretari pentru limbile italian ă, latin ă, german ă şi polon ă, atâră de
greceşte şi turceşte.
Secretarii erau puşi sub ordinele lui Constantin Cantacuzino, unchiul lui
Brancoveanu, care dirija coiesponden ţa, cu toată fricţiunea între aceste dou
ă lâmilii întreţinută de uneltirile unor boieri, cari au dus la ruin ă ambele
dinastii. Fapt este c ă Principele Brancoveanu acoid ă Cantacuzinilor cele mai
de seam ă demnităţi şi păstia un respect deosebit pentru cei doi unchi ai s ăi,
Constantin şi Mihai, fra ţii lui Şerban
Cantacuzino, cari fur ă spânzuraţi în anul 1716, unul Ia Constantinopol
şi cel ălalt la Adrianopol, dup ăcumvomarăta maideparte,
Din cauza acestei discordii, moscovi ţii, cari ajunseră în 1711 până la
hotarele Valahiei, s -au v ăzut înşela ţi în speian ţa lor de a c ăp ăta proviziile
promise de c ătre ţară, Cu ocazia acestei intrări a ruşilor, Poarta ordon ă lui
Brâncoveanu s ă fie gata de război. Comandant al oştilor fii numit Sp ătaiul
Toma Cantacuzino, nepot de frate al lui Şerban Vodă, care-şistabileşte tab ăra
la Gura Urlaţilor, 8 ore de drum de Târgovişte. Era acel spătar om ales şi
curagios, cunoscând la perfec ţie limbile latin ă şi italian ă şi posedând o
cultură variată. Aici, la Gura Urlaţilor, ţinu Brâncoveanu sfat cu boierii în
privin ţa aprovizion arii ruşilor. Se hot ărâsălise comunice, c ănu lise poate da
merinde, decât dup ă ocuparea ţării şi ap ararea ei contra turcilor, cari ar
pustii-o în caz de ajutorarea inamicului lor. Ruşii, lipsi ţi de cele necesaie,
mcheiar ăpacea cumputur ă. Dimitrie Cantemir, Domnul Moldovii, trecuse de
partea ruşilor, iar sp ătarul Toma Cantacuzino sub pretextul de a se odihni
noaptea m conacul s ău de pe o colin ă învecinat ă, lăsase ordinele necesare
o fi terilor săi, şipărăsindu-şi so ţia, cărei lăsase anume instruc ţiuni, trecu cu
că ţiva partizani frontul, punându-se la ordinele ţarului, unde fu primit şi r
ăsplătit pentru devotamentul s ău. Brâncoveanu, consternat de fapta neb
ănuită a sp ătarului, plângea de durere, aşteptându-se la răzbunarea turcilor.
De frica unei nenorociri ob ţinu prin capichihaelele de la Adrianopol, cu preţul
unei sumi considerabile, permisiunea de a merge la Târgovişte, unde ajunse
m ajunul Sft. Petru, dup ă stilul vechi.
Nenorocitele împrejur ări ale ultimului timp îl f ăcură sase gândeasc ă
serios la găsirea unui ad ăpost mai sigur, unde s ă se retragă cu numeroasa
sa familie. Investise dinainte o parte din averea sa la b ăncile din Viena şi
Vene ţia, şicump ără şi în Transilvania moşii, între cari dou ă cari se numesc
Sâmb ăta, unde începu ci ădirea unui palat, c ăci amintirea groazei din anul
1703, când fu chemat la Adrianopol, nu-l d ădea linişte şi ţintea la unicul scop
de a fugi. Totuşi nu se putea hot ărî să părăsească ţara şi imensa avere
strămoşeasc ă pentru a tr ăi în ţări străine, cu sarcina unei giele familii
compus ă din so ţie, patru fiişişase fiice, toate m ăritate, afară de prima care
era v ăduvă. Ar fi putut totuşibirui greutăţile, dac ă avea maibuni miniştri şi
maipu tini duşmani, înlăuntrul ţării cât şi în afar ă, cari intrigaser ă până la
exterminarea sa.
Brâncoveanu era de o fire atât de naiv ă, că nu credea îi posibilitatea
unei tr ădări. Observai cu surprindere c ă la Curtea sa nu se ştia ce e secret
de Stat. De abia dese ălecau curierii sos i ţi din Constantinopo 1 şi s e şi co
lportau prin dughenile oraşului no ile ştiri venite de la Poart ă, iar zvonurile se
întindeau pân ă peste hotare, îmi amintesc s ă fi cetit eu însumi, la Târgovişte
unde se afla Prin tul, o gazetă, în 1713, tip ărită la… cu următoarea ştire:
Aflăm din Valahia, că în. Constantinopol etc. Etc. O ştire de mic ă importanţă,
dar urmări funeste au dovedit îis ă că turcii, căror duşmanii lui Brâncoveanu
trimeteau acele gazete, d ădeau toat ă atenţiunea acelor ştiri. Dar acestea nu
însemnau mare lucru pe lâng ă cursele întinse de acei ce rod ca viermii r
ădăcina ţării şi cari erau invidioşi de m ărinimia şi strălucirea lui
Brâncoveanu. Era aproape de al 60-lea an al vie ţii şi al 25-lea al guvern arii
sale, când hot ărâse căsătoria celuide al treilea fiu al s ău, prinţul Radu, cu
făta lui Antbh, fostul Domnitor al Moldovei care tr ăia la Constantinopol şi
frate cu Dimitrie Cantemir care a fugit la ruşi. Printr-o scrisoare respectuoas
ă comunică hotărârea sa lui Aii Paşa, Marele Vizir, care c ăzu apoi în lupta de
la Petervaradin ucis de nem ţi la 5 August 1716, zi glorioas ă pentru lumea
creştin ă şi triumfătoare pentru Serenisimul Principe Eugen. Lat ă conţinutul:
„Că din gratia divină avănd patru fii şi fiind hotărâtă de soţie, de multă
vreme, celui de al treilea fiu, fiica lui Antioh Cantemir; de oarece însă Dimitri,
Principele Moldovei, unchiul ei, s-a declarat rebel faţă de Poartă, părăsind
ţara şi trecând la ruşi, deci fidelitatea sa fără prihană faţa de Sultan,
Suveranul său, îl face, cu drept cuvânt, să se teamă ca această căsătorie
proiectată să nu pricinuiască vre-o bănuială. Dacă astfel este cazul, e gata să
anuleze contractul de căsătorie, cu toate că e contra datinilor”-
Scrisoarea era îhtov ărăşit ă de un dar de 4000 galb eni şi o frumo as ă
b lan ă de samur. Turcul rămase surprins de atâta generozitate şi discutând
cu un subaltern, îi zise: «Eu nu ştiu ce trebuie să cred de Voevodul Valahiei –
Brâncoveanu’- trebue să-l apreciez ca pe un om bun, de vreme ce adesea îmi
trimite daruri; în afară de tributul plătit la timp, îngrijeşte apoi de-care de
provizii şi tot ce-l cere stăpânul nostru; pe de altă parte am şi motive să-l
cred de om rău, constatând acuzările ce-mi parvin din Valahia. Va trebui deci
supraveghiat bine, pentru a putea lua măsuri potrivite» – Nu accept ă decât
blana, asigurând pe Brâncoveanu de solicitudinea şiprotec ţia sa. În priviri ţa
căsătoriei, Vizirul îi trimite o scrisoare de felicitare spunându-l: «Ca să
trimeată cu cea mai mare pompă cum se cuvine unui prinţ de rangul său, a
se lua soţia, care să fie condusă din Constantinopol până în Valahia cu un
cortegiu măreţ; să celebreze nunta cu fastul şi veselia cuvenită, căci, prin
graţia lui Dumnezeu, Poarta fiind în pace cu toată lumea, se poate bucura şi
el de aceiaşi linişte în ţara sa, fără a se teme de război» -
 Cine examineaz ă bine senzul acestei scrisori şi ceia ce se ftitâmpl ă lui
Brâncoveanu câteva luni mai târziu, uşor va apre ţia sistemul politicei
turceşti. Memoria lui Şerban Cantacuzino e mc ăvie în mintea lor. Maxima
lorpolitic ăe prefăcătoria, de care au uzat şi la întronarea lui Brâncoveanu,
ales f ără avizul Porţii şi dacă n-a fost depus la chemarea sa m Adrianopol, la
1703, singurul motiv a fost c ă turcii aşteptară de la el o acumulare de mai
mari averi. L ăcomia fără saţ a Sultanului Achmet nu pierdea din vedere pe
Brâncoveanu, supusul lui, poreclit de popor Altin-Bei adie ă Prinţul Aurului,
numit astfel pentru d ămicia fa ţă de oricare turc care ob ţinea lâvoarea s ă
fie trimis m „ Valahia, pentru a putea strânge avere. În schimb se imputa lui
Brâncoveanu zgârcenia, acolo unde nu era nevoie. S ă ne întoarcem la Aii
Paşa, marele vizir, care luase toate m ăsurile, ca s ă fie înlăturat orice
obstacol îi vederea r ăzboiului ce pusese la cale contra principilor creştini. Se
ştia de persoane ini ţiate că, îndată după pacea cu ruşii, în 1711, Sultanul, de
acord cu Marele Vizir, a hotărât o năpraznică exterminare a ambelor familii,
Brâncoveanu şi Cantacuzino şi c ă pregătise lista celora ce trebuiau s ă piară
ca rebeli faţă de Poartă. Vestitele bog aţii ale lui Brâncoveanu şi politica
rafinat ă a Cantacuzinilor erau un obstacol pentru succesul r ăzboiului, preg
ătit îi secret contra veneţienibr: nu erau sigur turcii de sinceritatea rivalit aţii
între aceste dou ă familii. Puser ădeci totul în mişcare pentru a urm ări
activitatea lor. Nu a fostprca greu Vizirului s ăafle chiar mai mult de cât spera.
Cunoscuta nestatornicie a valahilor, r ămas ă aproape ereditar ă la unele
familii, dăinueşte pân ă azi şi numai din respect pentru ele trec numele lor
sub t ăcerc. Marc le vizir pi ănuia să fie rcaduse în Valahiabog ăţiile lui
Brâncoveanu şi ale boierilor, cârc au fost evacuate în Transilvania de frica
turcilor şi a t ătarilor, m războiul lor cu ruşii.
Acel ce a procurat toate informa ţiile Vizirului asupra bog ăţiilor
evacuate, era persoană din sfercle înalte, şi, se afla rcfugiat m Transilvania în
urma evenimentelor ruseşti; nu era valah, damumele Msetrcceasub-t acere.
El prime a ins truc ţiunidin Valahia pentru urzirea infamei sab tr ădări. A
comandat, sub prctextul unei îis ărcinări, câteva sigilii de ale marilor boieri,
de cârc se servi mai târziu, ca s ă poată dovedi următoareb acuzări contra
bietului Principe Brâncoveanu.
CAPITOLUL VID. Capetele de acuzare trimise Por ţii Otomane contra
Principelui Brâncoveanu întâiul. C ă între ţinea coresponden ţă secret ă cu
împ aratul Austriei, cu Moscova, cu Polonia şi cu Republica Vene ţiei, cărora
procura ştiri privitoare la turci.
Al doilea. Că împăratul Leopold, prin diploma dat ă la Viena în 30
Ianuarie 1695, declara m toat ă forma pe Brâncoveanu cu succesorii s ăi în
linie b ărb ăteasc ă, ca Prin ţ al Sf. Imperiu Roman, pentru serviciile
însemnate aduse Maiest aţii Sale Chesariene.
Al treilea. Că, pentru acumulare de considerabile averi, a s ărăcit ţara
prin grele asupriri şi impozite, neaflătoare pe timpul predecesorilor s ăi.
Al patrulea. Ca, sub pretextul de a schimba aierul, locuia 9 pân ă la 7
luni la Târgovişte, aducând prin aceasta pagube, atât supuşilor s ăi cât şi
traficului din Bucureşti şi aceasta pentru a putea mai uşor fugi, într-o bun ă zi,
cu toat ă lâmilia şi bog ăţiile sale îi Transilvania, unde spre acest scop.
Al cincilea, a cump arat multe moşii, pe una din ele preg ătindu-se chiar
clădirea unui mare palat.
Al şaselea. C ă a depus sumi mari, nu numai la Viena dar şi la Vene ţia,
ţinând agen ţi în ambele aceste locuri.
Al şaptelea. Că fuga lui Toma Cantacuzino la Moscova, îi 1711, a fost cu
consiîntâmânruls ău.
Al optulea. Că şi-a procurat din Viena timpane şi trimbiţe de argint, ceia
ce era insolent, c ăci îns ăşiMarele Sultan nu le poseda.
Al nouălea. Că a bătut îi Transilvania monete de aur, în forai ă de
medalii, de o valoare de la 2 pină la 10 galbeni una.
Din aceste monete s-a trimis una la Constantinopol pentru dovedirea
exis ten ţii lor. Restul monete lor a fost g ăsit în tezaurul lui Brâncoveanu dup
ă depunerea sa, împreun ă cu multe juvaieruride o valoare considerabil ă.
Pentru scopul acestor medalii, p ărerile sunt diferite, dar cea mai curent ă e
următoarea: m ziua Adormirii; Maicii Domnului, în anul 1714, intrând îi al 6O-
lea aa. de vrâstă şi al 26-lea de domnie, Brâncoveanu proiectase pentru acea
zi un banchet solemn, la sfârşitul c ăruia avea s ă ofere fbarei nobilimii sale
medaliile de mai sus, dar vai! Exact îi acea zi, v ăzu căderea capetelor celor
4 fii ai s ăi, după care căzu şi capuls ău la picioarele c ălăului, cumvomvedea
în capitolul XI.
Acestea au fost principalele capete de acuzare trimise Por ţii cu scopul
de a extermina, împreun ă cu toat ă familia sa, peunuldinceimaibunidomnice
a avut Valahia. Marele Vizir ştia c ă Brâncoveanu trimise la Constantinopol pe
una din fiicele sab cu so tul ei, să aducă în Valahia pe Doamna sa şi pentru a
nu pierde timpul, luase toate m ăsurile ca cel ms ărcinat cu detronarea –
capugiul -să ajung ă la Bucureşti în S ăptămâna Sfânt ă, când creştinii sunt
ocupa ţi cu slujbele bisericeşti. Cu toat ă tăinuirea Marelui Vizir, un grec,
prieten al lui Brâncoveanu, afl ă de cele puse la cale şi iat acum:
Un turc din familia caimacamului din Constantinopol îmboln ăvindu-se,
fii vizitat de un prieten, secretar al Vizirului. Discutând de nouţ ăţile zilei
secretarul împ ărtăşeşte bolnavului, între altele, c ă Vlach-beiul (Prin cipeb
Valahiei) a fost declarat rebel şi îi scurt timp va fi adus la Constantinopol cu
familia sa, iar imensele sale avu ţii vor fi depuse în tezaurul Sutanului. R
ămase numai, desemnarea capugiului pentru executarea ordinului. La
această mărturisire a fost de fă ţă şi medicul turcului, doctorul An tonb
Corect, care a trăit în Valahia acum că ţiva ani şi care mi-a declarat c ă a
studiat la Roma şi cunoaşte limbile latin ă şi greac ă. Doctorul se prefăcu a nu
b ăga m seamă convorbirea dintre turci şi prepara un medicament pentru
bolnav. Ieşind de la bolnav g ăsipe celălalt grec, amicul s ău, cărui împ ărtăşi
tot ce auzise, conjurându-l a nu deşt ăinuinumele s ău. Acesta scrise în toat ă
graba lui Brâncoveanu, informându-l de toate cele puse la cale, pentru a lua
m ăsurile necesare, situaţia sa fiind foarte grav ă. Principele cetise scrisoarea
în piezen ţa câtorva miniştri şi le ceru p ăierea dac ăscrisoarea trebuie luat ă
ca atare, întrucât Vizirul îi scrisese de curând, mdemnându-l a trimite dup ă
mireas ăşi a celebra nunta în toat ăvoia. Unii dintie aceşti miniştri, între cari
unul care muri decap itat sub ochii Vo evodului, r ăspunser ă: „Alteţă, Pastele
e aproape. Grecul neavând bani de s ărbători, s-a servi de acest pretext
ipocrit şi zelos, ca s ă stoarcă bani. Atunci Principele, aruncând scrisoarea cu
dispreţ, zise: duc ă-se dracului acest cobitor de veşti rele! Dac ă n-a g ăsit
decât un astfel de pretext, nu va c ăpătaniciunban.
Principele avea motiv de a nu da crezaie ştirii, mai ales c ă nu primise
confirmaiea ei de la agen ţii săi din Constantinopol. Doamna M aria ms ă era
de p ărere ca o astfel de veste trebuie s ă aibă o bază adevărată şi propuse
mutarea lor, pentru câtva timp, la Târgovişte (de unde sosiser ă de abia
câteva s ăptămâni înainte) aşteptând acolo desfăşurarea lucrurilor. Grecul
scrise din nou Principelui dar f ără folos, căci vicleana scrisoare a Vizirului
adormise vigilen ţa Principelui, pân ă nu simţi sabia tăind capetele celor patru
nevinova ţi feciori ai s ăi şi aceiaş sabie pe grumazul s ău. În aceste zile de
nehotărâre, căzu bolnavă fiica mai maie a Voevodului, Doamna Stanca, care
în agonie chemă pe Doamna, mama ei şi surorile ei, ar ătându-le, halucinând,
o ceat ăde turci care zmunceşte de grumaz pe tat ăl ei, vroind s ă-lducă la
Constantinopol. Cu greu fu liniştit ă de cei din jurul ei, dar muri dup ă câteva
ore. Acest fapt mi-au povestit surorile defunctei, înainte de detronarea tat ătii
lor. În ziua mmormânt ărei Principesei, caie avu loc m biserica metropolitan ă
din Bucureşti, aflai de un alt caz memorabil, vrednic de a fi notat. Mitropolia
e pe vârful unui deal. În vale e palatul Brâncovenesc. În afara por ţii palatului
se afl ă o cruce depiatr ă albă, cu o inscrip ţie îi limba valah ă, că-n acelaş loc
tat ăl Principelui a fost tăiat îi buc ăţi de doroban ţii răsculaţi contra sa.
Principele Constantin scoborând c ălaie de la Mitropolie, cu tot alaiul pompos,
m dreptul aceleiaşi cruci, o g ăină îi zbură pe braţ; acest semn a fost atribui
unei iminente nenorociri, c ăci întâmplările cele mai simple sunt efecteb
misterioase ale Providen ţei.
CAPITOLUL IX.
Detronarea Principelui Constantin Brâncoveanu, declarat rebel fa ţă de
Poarta Otomană.
Era în ziua de Marţi 4 Aprilie a anului 1714, a treia zi de Paşti dup ă
calendarul nostru latin şi în 23 Martie dup acel vechi, m Marţia Sfântă la
ortodoxi, când ajunse m Bucureşti, de la Constantiaopol, capugiul Mustafa-
agaEra unuldin cei maivechi amici ai lui Brâncoveanu, ales anume de Maiele
Vizir, pentru ca sosirea sa s ă nu însp ăimânte pe Dormitor. Acesta îi trimese,
dup ă obicei, ofiţeripentru a-lsaluta şi a îngriji de tot ce avea nevoie,
îitiebmdu-l dac ă doreşte a fiprimit imediat, la Curte, m audien ţă. Turcul
răspunse cu fineţă cănu are nici o afacere urgent ă, fiind îns ă m trecere spre
Hotin şi fiind obosit, iar ziua fiind spre sfârşite, ar doris ă vadă pe Principe a
doua zidiminea ţă. A doua zi, Mercuri, obicinuitul alai conduse pe capugiu la
Curte, aşteptat de Brâncoveanu m marea sal ă de audienţă unde, sosind
Turcul, Domnitorul se ridic ă de pe tron, îl întâmpin ă până la jumătatea odăiei
şiurându-l bun venit îl pofteşte s ă şadă. Turcul răspunse c ă nu este timp de
şezut şi fiindu-lvechiprieten regret ă a-l fi adus o ştire rea, dar s ă aibă
răbdare şi s ă se supuie voinţii divine şis ă asculte de ordinele Sultanului,
şisco ţând o năframă de mătasă neagră o puse pe un um ăr al Principelui,
spunându-l: mazil, ceea ce mseamn ă detronat-Bietul Principe, surprins,
începu s ă deteste nerecunoştin ţa sălbatică a turcilor, cari răsplătesc în aşa
fel serviciile aduse împ ărăţiei în 25 şi maibine de ani şi voind a se aşeza pe
tron, fii împins la o parte de tuic, care-lspuse c ă loculs ău nu mai este pe
tron.
Fură chemaţi în grab ă principalii boieri şi Mitropolitul, şki prezen ţa lor
fu citit firmanul, în virtutea c ăruia Voevodul Constantin Brâncoveanu e
declarat cu toat ă familia sa hain, adie ă lebel şi deci detronat. De notat c ă
Mustafâ-aga, înainte de a pleca de la Marele Vizir, îl întreb ă umil ce măsuri
se ia m cazul unei provoc ări de răsvrătire a poporului de c ătre Brâncoveanu,
prin aruncare de bani prin ferestre, îi momentul cetirii firmanului de
detronare. Vizirul îi puse la dispozi ţie câţiva slujitori din cei mai fideli şi
curajoşi, şibine înarma ţi, cari vorp ăzi la uşa s ălii de audien ţă în timpul
cetirii firmanului şi cari la cel mai mic tumult vor ucide pe Principe şipeto ţi
aceice vor încerca s ă-lapeie.
Amv ăzut eu însu-mi şase din s lujitorii cari nu 1 ăs au pe nimeni s ă p
ătrund ă în sală, ca sănu comunice cu. Bietul Brâncoveanu, şinuplecar ăde
lauşăpână ce acesta nu fu dat în paza boierilor cari aveau Oidin straşnic din
partea Sultanului, ca prin semn ătură cu sigiliul lor, s ăse declare
răspunzători, cu viaţa şi aveiea, de fuga lui Brâncoveanu. Într-atâta era grija
turcilor! Pentru mai maie precau ţiune fu chemat corpul negustorilor, c ărui se
aduse la cunoştin ţăprin fbrmul ăsolemn ă, ca s ă se constituie garant pentru
boieri. În urma acestor piecautiunicapugiulpomis ăsigileze vistieria şiapoi
tezaurul privat al Principelui, adecă Cămara şi dup ăce mai d aduse anumite
oidine se înapoiaz ă la locuin ţa sa.
Bietul Principe se retrase în od ăile sale, cu sufletul agitat de gânduri
triste: mdoial ă, gelozie, fric ă şisperan ţe. Îşiaminti de scrisoarea amicului s
ău din Consiantinopol şi se c ăi de a nu-l fi ascultat. Nesfârşit ă era îns ăjalea
când se îiapoiră acas ă Doamna sa cu cei 4 fii şi tot atâtea fiice, care erau
consternate, neştiind unde se va termina nenorocirea. Plângeau de comp
ătimirea lor şi persoanele cari, din curiozitate, intrar ă în od ăile lor.
În Bucureşti era mare agita ţie. Fel de fel de versiuni circulau. Se
zvonea de o încercare de fug ă a lui Brâncoveanu, ceea ce nu corespundea
adev arului, căci însu-şi el convinse pe fiul s ău Prinţul Ştefăniţă de a renunţa
la intenţiunea sa de a fugi în Transilvania, iar de acolo, prin Viena, îi Italia, c
ăci, fără îndoială, ţuicii au dat oidine riguroase tuturor punctelor de grani ţă
pentiu a opri pe oricine va încerca s ă treacă fără paşaport, iar reuşita fugii ar
îndârji şi mai mult pe turci. Inamicii lui Brâncoveanu, pe de altă parte, pentiu
a-l sugera c ă fuga i-ar fi imposibil ă şi pentiu a înfricoşa popula ţia, au lansat
ştirea îi Bucuieşti c ăun corp de 12,000 turci stă gata de marş pentiu a tiece
ţara prin foc şisabie, m cazul unei încerc aride rebeliune.
Adevărul era c aven ea imbrohorul, adec ă şeful grajdurilor împ
ărăteşti, cu oareşicare suită, pentiu a asista la alegerea noului Domnitor.
Primise ştirea din partea capugiului c ă detronarea s-a s ăvârşit fără nici un
incident şi poate pomi spre Bucureşti pentiu a executa ordinele Porţii. În
diminea ţa zilei următoare, care era de dou ăori solemn ă, fiind Joia Mare şi
Buna-Vestire, boierii ieşir ă călări în întâmpinarea imbrohorului, care fu
salutat respectos şi condus la locuin ţa, pregătită. Aici, înainte de a se desp
ărţide boieri, îi ordon ă în mod sever ca la ora prânzului s ă fie din nou prezen
ţi, pentiu a se pune de acoid asupra, persoanei noului ales.
CAPITOLUL X.
Ştefan Cantacuzino ales Principe al Valahiei.
La ora fixat ăboieriise adunar ă la locuin ţa capugiului, care se interes ă
de numele şi titlul fiec ărui în parte, mcercar ă eis ă abag ăpe unul dintre ai
lor, dar niciunulnu fu aprobat de Tuic. La urmă, adresându-se boieribr, întreb
ă care din ei e Marele Sp ătar Ştefan Cantacuzino şi, punând mâna pe um ărui
acestuia, îl declar ă Domnitor al Valahiei şi ordon ă boierilor s ă încalece şi s
ă-l conduc ă la Curte. Unii începur ă a bănui că totul a fost pus la cale, în ţară,
de Cantacuzini şi înfăpuitapoila Constantinopol.
Neavând pe loc caftanul de domnitor, care se afla sub sigiliu în tezaur,
Turcul scoase propria lui hain ă pe care o puse pe umerii lui Cantacuzino. Dar
înainte de a se pomi alaiul, se aduse caftanul de maie sp ătar, de care noul
voevod se servia înainte îi func ţiunile solemne şi, la sunetul muzicii şi cu un
ceremonial repede improvizat, fii condus la Curte. Fu primit m b is eric ă de c
ătre M itropo lit şi preia ţi, cari o fie iar ă s lujb a cuvenit ă s itua ţiunii şi
condus apoisus, mpalat, m maiea sal ă a Divanului şi aşezat pe tronul
acoperit cu catifea roşie, Turcul ceti firmanul care declar ă pe Ştefan
Cantacuzino Domn al Valahei în locul lui Constantin Brâncoveanu, declarat
rebel fa ţăde Poarta Otoman ă. Se sloboziră şi tunurile, iar boierimea îiprezint
ăomagiile cu s arătatul mânii.
Ce privelişte rar ă! Ce schimbare unic ă! În acelaş-timp, doi Voevozi în
aceiaşi Curte: unul depus, iar altul, cum sus ţine toată lumea, impus. Pe ace
laş teatru dou ă scene cu totul opuse: aceia a Principelui Cantacuzino, plin ă
de veselie şi jubilare, fiecaie din aderen ţii s ăi hrănind speran ţe; dincolo
tristeţă şi consternare, cu nesfârşite gândurinegre.
Principele Ştefan, dup ă primirea o mag iilor, trecu In apartamentul lui
Brâncoveanu pe care-l as gură de surprindeiea întron arii sale fără voe,
precum şi de călit ăţile ce recunoaşte fostului Voevod. În timpul acestei
întrevederi am remarcat c ă Cantacuzino sta în picioare, iar Brâncoveanu caie
şedea, având cuca pe cap, îi r ăspunse cu poliţe ţa sa cunoscut ă că: e mai
bine că domnia a fost încredinţată lui decât unui străinDup ă acest schimb de
poliţe ţe, Principele Ştefan se retrase în apartamentul s ău şi aşezându-se pe
tron începu împ ărţirea demnit ăţilor care erau pân ă acum ocupate de
oamenii lui Brâncoveanu, ceiace impresiona nepl acut pe mulţi, cuvenindu-se
ca, cel pu ţin până la plecaiea lui Brâncoveanu şi în vederea rudeniei cu el, s
ănu fi făcut nici o schimbare.
A doua zi, Vinerea Maie, la ora 9 sar ă, Principele Brâncoveanu cu cei 4
fii fur ă duşi la Constantinopol c ătie o moarte fără milă. Nu putuse ob ţine
amânarea plec arii până după sărbători. Inamicii s ăi sugerară imbrohorului
pericolul unei astfel de amân ări prin sosirea nemţilor, cari l-ar putea elibera.
Principele Ştefan îl conduse cu capul gol pân ă la carată. La scoborârea se arii
din Curte, Brâncoveanu îi adres ă următoarele cuvinte precise: Finule Ştefan
dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se
voia lui. Dacă însă sunt fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea,
Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi
răsbunătoare a judecăţii divinePomidecibietul Principe, cu Doamna sa, cu cei
4 fii, Doamna celui maivrâstnic cu un băeţaş al lor, precum şi 4 gineri, r
amânând în Bucureşti so ţiile a-cestora cu copiii. Capugiul conduse convoiul,
care parcuise drumul noaptea, pân ă la Rusciuc, dincolo de Dunăie, unde
ajunse a doua zi diminea ţă, prima zi de Paşti.
În aceiaşi zi de Paşti avu loc la Constantinopol arestarea fiicei lui
Brâncoveanu, care sosise de curând cu so ţul eis ăconduc ă m Valahia făta lui
Cantemir, logodnica fratelui ei. Neştiind de detronarea p ărintelui ei, ştire
parvenit ă la Constantinopol dup ă patru zile, Principesa, înapoiat ă de la
Patriarhie unde ascultase liturghia de Paşti, g ăsi casa plin ă de turci cari o
despoiar ă de toate bijuteriile, rădicară tot ce găsiră şi o închiseră în
apartamentul femeilor din închisoarea Ceauş-Eminu iar pe so ţul ei la
Başbaclnculu adie ă la executorul debitorilor Sultanului.
După aproape trei s ăptămâni de drum ajunse la Constantinopol şi
Brâncoveanu cu toată familia sa şi în loc de a fi condus la unul din palatele
sale, cum spera, fu condus direct la închisoarea „Cele şapte turnuri”, într-un
loc întunecos, exceptând pe Doamna, nora cu copilul şi fiica, care fur ă
închise mtr-un loc mai înalt şi mai luminos. Bagajele au fost depuse în alt
aparte, din oidinul tefâerdarului.
Şi iată deci un prin ţ bogat, obicinuit din copil arie cu fast şi str ălucire,
ledus, dup ă 25 ani de domnie, la o hain ă mizerabilă, căci turcii l-au dezbr
ăcat de cele domneşti cu care plecase din Bucureşti. Peichezi ţii severe se
făcură tuturor pentru a g ăsi lucruri de pre ţ, iar imbrohorul, rămas îi acest
scop m Valahia, dase severe mştiin ţări publice de a se denun ţa, sub
pedeaps ă de moarte, pân ă la data cutare, orice cunoştin ţă despre aveiea
lui Brâncoveanu.
Mulţi s e supuser ă proclama ţiei; unii pentru a intra m gra ţiile noului
domnitor sau de frica pedepsei, alţii în fine din dorin ţa de a grăbi desfiinţaiea
lui Brâncoveanu, Dintre boierii mai intimi fur ă arestaţi şi trimişi la
Constantinopol, vistiernicul secret al lui Brâncoveanu şi primul s ău ministru,
Văcărescu, căruia se tăie capul m prezen ţa fostului său dormitor, iar cel ălalt
fu trimes în exil împreun ăcu Doamna, dup ă ce rămase v ăduvă şi cu ginerii
ei.
Imbrohorul deschise la Bucureşti tezaurul privat al lui Brâncoveanu
sigilat de capugiu şi făcu inventarul bogăţiilor găsite: bani, bijuterii de mare
valoare, vestminte superbe, în mare parte c ăptuşite cu sobol şi alte bl ănuri
de preţ aduse din Moscova. Tacâmurile, mobilele şi toate de ale casei fur ă
vândute la mezat de c ătre turci, sub ochii Principeselor rămase, iar noul
domnitor g ăsise cu cale s ă interzică, prin ordin sever, orice ajutor, fie chiar
al medicibr în caz de boal ă, dat familiei celui detronat.
În dezastrul lor Principesele r ămase izolate g ăsiră un maie ajutor îi
asisten ţa doctorului Gheorghe Tiapezundul, un fost bursier al p ărintelui lor,
care-l mtie ţinu la Padova până la terminarea studiilor sale medicale, sub
direcţiunea faimosului Antonio Vallisnieri. Acest Gheorghe Tiapezundul, cu
pericolulvie ţii sale îşi ar ătă recunoştin ţa faţă de familia binefăcătorului s ău,
iar la întoarceiea îi ţară din exil, Doamna lui Brâncoveanu îi încredinţa
misiunea de apleca la Vena şi Vene ţia, unde devine agentul ei pentru
afacerile ei private. Întrecerea imbrohorului prin satele lui Brâncoveanu
pentru a le lua în primire, inamicii lui Brâncoveanu puser ă pe ţărani s ă ias ă
m calea Turcului şi. S ă strige r ăzbunaie şi dreptate contra lui Brâncoveanu,
care era nenorocirea ţării. Turcul se piefăcu a-l comp ătimi, dar îi ţelese de
cine se puse la cale. Terminându-şi misiunea, Turcul se înapoia la
Constantinopol ducând cu sine bog ăţiile confiscate caie uluiser ăpe Sultan,
şi-l a ţâţară mai mult pofta de a le poseda.
CAPITOLUL XI.
Decapitarea Principelui Brâncoveanu şi a celor 4 fii ai s ăi.
Imbrohorul, dup ă ce comunic ă lui Brâncoveanu gravele acuzaţiuni din
partea Sultanului, ascultate cu demnitate de el, ordon ă supunerea lui ca şi a
fiului cel mare la grele torturi, pentru a zmulge mărturisirea averii lor. Dup ă
ce mărturisiră toate, după 5 zile, Duminec ă în 26 August, Adormirea Sft.
Fecioare, îi piezen ţa Sultanului care sta la o anumit ă distan ţă, imbrohorul
supuse pe Voevod la un nou interogator, la care Brâncoveanu răspunse fără
frică, dup acare, la un semn, se apropie geaktul. Când Brâncoveanu ii v ăzu
că se apropie cu sabia m mân ă, făcu o scurtă rugăciune şi se adres ă fiilor
săi cu următoarele cuvinte: fii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în
această lume; cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele
cu sângele nostruPrimul decapitat fu V ăcărescu, apoi prin ţişorul cel. Mic
Mateiaş şi al tieilea fiu Răducanu, (caie urma, s ă facă nunta dup ă învoirea
Vizirului), dup ă care fură. Decapitaţi Ştefaniţă şi Constantin, cel mai mare, iar
la urm ă, nenorocitul Voevod, p ărintele lor, care a fost spectator la aceast ă
cruzime şibarbarie.
Dupătragedie Sultanulse mdep artăiarcapetele celorucişifur
ăpurtateprinoraş, pe prăjini. Se strânse lume mult ăm jurul acestor cadavre
iarMaiele Vizir, temându-se de vre-o răscoală, căci însă-şi turcii se îngroziseră
de atâta nedieptate, oidon ă aruncarea cadavrelor îi mare, de unde, pe
ascuns, fâir ă pescuite de că ţiva creştini şi îngropate într-o mănăstire numit
ă Calchi, nu departe de Constantinopol.
În ce chinurise zb ăteanenorocita Doamn ă, când ise aduse vestea
uciderii iubitului ei soţ şi a scumpilor ei fii, îşi poate oricine imagina. Eu, care
4 ani neîntrerup ţi am avut onoarea de a fi m intimitatea acestor prin ţi, nu-mi
pot aminti aceast ă teribilă catastrofă fără a văis a lacrimi. Doamna M aria se
g ăsea atunci închis ăcunepotul, nora şi ginerii ei. Că ţiva binevoitorise
mterpuser ăpentru a ob ţine de la Vizir, în schimbul sumei de 50.000 galbeni,
eliberarea acestor nenoroci ţi, sperând c ă sângele v ărsat va fislăbit furia
turcilor. Banii fur ă împrumutaţi cu enorma dobând ă de 30°/0 Dar câtă
eroare! Neîmp ăcaţii lor duşmani din Valahia, g ăsind noi calomnii, trimiser ă
Vizirului 40.000 galbeni pentru anularea liber arii celor închişi, cari fiir ă
exilaţi la Kutajeh, de unde, dup ă 3 ani, fură liberaţi şi înapoia ţi în Valahia,
câteva luni dup ă uciderea de c ătre nemţi la Petervaradin, a aceluiaş vizir,
Ali-Paşa.
Să ne întoarcem în Valahia pentru a urm ări purtarea Principelui Ştefan
Cantacuzino.
Puţin dup ă întronarea sa trimete 2 boieri ca agen ţi la Constantinopol şi
ob ţine în schimbul unei mari sume de bani confirmarea alegerii sale. Îşi face
intrarea solemn ă m ziua de Sft. Gheorghe, îitr-o Vineri diminea ţă, având
marele penaci pe cap şi celelalte însemne pentru astfel de ocaziuni trimese
de Poart ă. Era surprinzător făptui c ă Principele Ştefan alese, între agen ţii s
ăi, pe un boier, dintr-o familie a c ărei descenden ţi au fost, fă ţa de toţi
domnitorii, intrigan ţi şi nestatornici. F ără îndoială că împrejurările politice l-
au îndemnat la acea alegere pentru a gr ăbi exterminarea Brâncovenilor, ceia
ce acel reprezentant îndeplini fără greş. Cantacuzino, pe de alt ă parte, voia
s ă-şi inaugureze domnia cu o acţiune însemnat ă, care să preocupe populaţia
şi să o distrag ă de la convingerea obşteasc ă, de vina sa m destituirea lui
Brâncoveanu. Adun ă deci, a treia Duminec ădup ă Paşti, m Mitropolia din
Bucureşti, boierimea, clerul monastic şi mirean şi populaţia şi dup ă liturghie
se comunic ă asistenţei decretul, prin care, sub severe afurisenii confirmate
de Patriarhul din Constantinopol ca şi de Mitropolitul ţării, e interzis orie ărui
voevod de a mai putea impune, îi viitor, darea numit ă văcăritul, ca şi oricui
va cuteza s ă mai propuie acest impozit. V ăcăritul a fost o dajdie, de o treime
de galben de fiecare cal sau vită, introdus ăcu mult înaintea lui Şerban
Cantacuzino şi care producea anual o mare sumăde bani, cunoscând nenum
aratele cirezi şi herghelii din Valahia. Scuti apoi de orice impozit preo ţimea,
cu impunerea ms ăde a celebra, în fiecare an, o liturghie pentru domn.
Jubilase, cu drept cuvânt, clerulpentru aceast ăoperăevlavioas ă şi
binecuvânta pe Şerban, dar se folosipreapu tinde eacumvomar ăta mai
departe. Maioidon ădărâmarea sinagogii evreilor, cu toate case afla pe un loc
retras, interzic îndu-le de a se mai putea ruga îi adun ări.
Astfel de demonstraţiuni zeloase faţă de cele religioase erau de natur
ă să impresioneze mintea poporului. Se ar ătase foarte drăgăstos şi faţă de
preoţii franciscani, mărturisindu-mi chiar îitr-o diminea ţă, când avui onoarea
de a lua masa cu el, ceea ce se întâmpla oride câte ori lua masa m mod
privat, intenţiunea de a d ărui materialul necesar restaurării bisericuţei
noastre din Bucureşti, care sta s ă se dărâme, cu condiţia de a nu ridica
clopotni ţă, pentru a nu isbi în ochii turcilor. Îi r ăspunseic ă va face o fapt ă
pbas ă, cu atât mai mult cu cât biserica e închinat ă Sft. Ştefan, Primul.
Martir, al c ărui nume poart ă şi înălţimea Sa.
Avea în sfârşit planuri mari, neîndoindu-se c ă domnia, avea s ă-l fie de
lung ă durat ă.
Obicinuia odat ăpe săptămână cel puţin, să viziteze pe p ărintele s ău,
Constantin Stolnicul, cu care se între ţinea pân ă în miezul nop ţii, întreţinea
coresponden ţă cu nemţii, moscoviţii şi polonii, din oidinul Marelui Vizir, care
socotea s ă afle, pe aceast ă cale, activitatea acestor treiputeri.
Opri maieu seam ăpe noi străinii, sub straşnice pedepse şi sub orice
pretext, de a corespunde cu amicii noştri. A interzis intrarea m ţară a
fbglietelor (gazete) tip ărite pentru aflarea ştirilor şi, lucru curios, oprise chiar
intrarea calendarebr din Vene ţia. Era o provocare, ieşit ădintr-o minte confuz
ă şi coruptă, socotită drept sistem politic, care nu avea alt scop decât inten
ţia urăcbasă de a traduce gazetele din limba, italian ă în cea greceasc ă şi a
reda, dup ă capriciul s ău, chiar m mod falş, acele ştiri cari puteau influen ţa
mintea cetitorilor.
În acest timp Marele Vizir preg ăti, grabnic şi m tain ă, războiul Moreiei.
Porunci Principelui Ştefan ca, sub pedeaps ă de moarte, s ă preg ăteasc ă, în
cutare termen, dou ă mii de care cu câte patru boi şi tot atâ ţi oameni de
fiecare car, deosebit atâtea mii de saci de făină de orz, precum şi unt şi miere
în mare cantitate. În plus ceruse şi plat ă anticipat ă a tributului pe un an. De
la începutul domniei mc ă, Principele Ştefan închide agen ţii lui Brâncoveanu
cari administrau imensele sab venituri şi, prin b ătăi şi alte maltrat ări, isbuti
să le stoarcă mari sumi de bani. Totuşi sumele acestea neajungând să
astâmpere necontenitele cereri de bani din partea turcibr, Principele Ştefan
decreteaz ă câteva împrumuturi, care aveau s ă fie acoperite de c ătre boieri
şinegustori; împrumuturi pbrdute, căci zilele guvern arii, ca şi ab vie ţii sale,
erau num arate.
Crudul Vizir nu se da înl ături de la orice ar fi putut satisface 1 ăcomia şi
ambiţia Sultanului. El declar ă într-o zi acestuia c ă vrea să facă război
creştinilor, fără a atinge tezaurul împ ărătesc. Demnitarii turci, cari se
mtoarser ădin campania de la Petervaradin, îmi comunbar ă, m trecerea
lorprin Valahia, c ănici un alt Vizir n-a zugrumat atâtea paşale, în scopul de a
le confisca averile. Faptul de a fi bogat era de ajuns motiv pentru pierderea
vieţii şi averii, cu atât mai mult când cineva era în gra ţiile Sultanului. Unul
din aceştia a fost imbrohorul ms ărcinat cu aduceiea bog ăţiilor lui
Brâncoveanu la Constantinopol. Vizirul cunoştea dragostea Sultanului pentru
acesta, a c ărei fiică în etate de 7-8 ani, era crescută la Curtea împ aratului şi
destinat ă a-l fi soţie, când va ajunge vrâsta necesar ă. împăratul obbinuia s
ă viziteze îi acest scop pe imbrohor de dou ă ori pe s ăptămână şi totuşi
Vizirul puse la calepbrirea lui. Se întâmplase la Bender o răscoală care
reclama prezen ţa unui şef iscusit care s ăo înăbuşe şi Vizirul, în semn de
mare cinste, numise paş ă de Bender pe imbrohor, cu gândul vieban de a se
ăpa de un rival. Noul paş ă îşi ocup ă postul la Bender, dar dup ă câteva luni
Vizirul ordon ă m tain ă unor demnitari de acolo, de a-l trimite o plângere cu
diferite acuzaţiuni contra paşei. Plângeiea ajunse m manile Sultanului, care
chem ă pe Vizir s ă o ceteasc ă. Vicleanul Vizir se pref ăcu a fi uimit de
conţinut, zicând c ă nu se îndoise nici odat ă de fidelitatea paşei şi de meritul
s ău de a se bucura de malta favoare a Sultanului, dar ceea ce e regretabil, e
c ă paşa împieun ă cu Principele Ştefan şi-au însuşit multe bijuterii din
inventarul lui Brâncoveanu, ceia ce ştie m mod cert de la că ţiva boeri din
Valahia. Sultanul, atins m 1 ăcomia sa, furios, porunceşte uciderea lor. Vizirul
d ădu atunci ordin grabnic de spânzurarea paşei de Bender, iar capul s ău s ă
fie trimes la Constantinopo 1. În acest fel scap ă de un rival, dar lipseşte pe
Principele Ştefan de un putemb protector.
 Dormitorul fu întristat la aflarea ştirii de pierderea amicului s ău, dar nu
se gândea nici de cum la o eventual ă pbrdere a tronului şi a vb ţii, cu toate c
ă un amic credincios (şi am fost personal martor la aceasta) îi atrase aten ţia
în mod curajos, c ă astfel de îrrpiejur ări trebubs ă-lserveasc ăde învăţământ
pentru propria sa cauz ă. Totul era îis ăde prisos, c ăci depunerea lui
Cantacuzino era hot ărâtă de Vizir, rămânând numai alegerea noului domn
într-o persoan ăde mcredeie. Câteva rude apropiate de ale Principelui Ştefan,
împieun ă cu o parte din boierime, lucraser ă sotto mano în favoarea numirii
lui Mihai Racoviţă, detronatul Domn al Moldovei. Dar Vizirul, în urma r
ăzboiului nediept şi crud contra Moreei, considerând inevitabil r ăzboiul cu
nemţii, găsise cu cab s ănumească în scaunul
Valahiei, pe Principele Nicolai Domnul Moldovii, fiul vestitului Alexandra
Mavrocordat şi trimeterea îi Moldova în bcul acestuia pe Mihai Racoviţă,
actualul Domnitor.
CAPITOLUL XH.
Detronarea lui Ştefan Cantacuzino şi înlocuirea sa cu Nicolai
Mavrocordat.
Marţi în 21 Ianuarie anul 1716, sosi m Bucureşti un capugiu pentru
executarea destituirii. Principele Ştefan, nefiind avizat de agen ţii săi din
Constantinopol, socoti venirea Turcului în scopul de a ceie bani asupra
tributului. Chem ă atunci pe Marele Sp ătar, Radu Dudescul, curmatul s ău şi
pe Marele Vistiernic şi le porunceşte pieg ătirea sumii; aceştia ms ă sfătuiră
pe Domn s ă afle mai întâi scopul venirii capugiului. Diminea ţa următoare
Turcul apare înaintea Domnului şi, dup ă cuvenitele poliţe ţe schimbate, îl
întreabă dacă se va supune bucuros, voinţii suverane a Sultanului. Domnul r
ăspunse afirmativ. Turcul scoate atunci firmanul şi i-l înmâneaz ă. Domnul s
ărută firmanul, îl duce la frunte, şi-l trece lui Divan-Efendi spre a-l citi. Con
ţinutul era următorul: deoaiece a ocupat îndeajuns tronul Valahiei, voin ţa
Marelui Sultan este înlocuirea sa cu Mavrocordat, Domnul Mo ldovii, iar
Principele Ştefan va pleca la Constantinopol, unde va tr ăi în tihnă din mila M
ariei Sale Sultanul.
După această solemnitate se aleser ă în giab ă 2 caimacami, adie ă
locţiitori, cari s ă guverneze ţara până la sosirea noului domn. În oraş circulau
fel de fel de zvonuri; se arătase mare nemul turnire mai cu seam ă de către
acei cari acoperiser ă împrumutul for ţat. Dealtfel Principele Ştefan p ărea a
nu în ţelege cauza, destituirii sale şi c ăuta chiar a gr ăbi plecarea caie
urmase în dup ă amiaza zilei a Sâmbeteiurm ătoare, în 25 Ianuarie. În aceast
ă călătorie era mso ţit de tatăl său, Constantin Stolnicul, de Doamna sa P
ăuna cu cei doi fii, Radu şi Constantin, cari din cauza timpului aspru se îmboln
ăviseră grav pe drum, întârziind c ălătoria la Constantinopol, unde ajung abia
dup ă patru s ăptămâni.
I sepermises ă descind ă îi palatul, proprietatea ţării sale, unde îlvizitar
ănecontenit prieteni şi creştini şi turci, f ăgăduindu-l fiecaie m parte sprijinuls
ău şi făcând pe Voevod să aibă toată nădejdea de a-şi întocmi din nou situa
ţia, neştiind că voinţa Vizirului, care-l hotărâse pieirea, era îndemnat ă şi de
anumite rude apropiate, caie nu erau poate decât unelte ale Justiţiei Divine
cum îi prevestise Brancoveanu laplecareadin Bucureşti.
La 10 Februarie 1716, Principele Nicolai Mavrocoidat, care sosise
repede din Moldova, îşi face intrarea solemn ă în Bucureşti, cu obicinuitul
cortegiu de boierime ieşit ă în întâmpinarea sa, unde fu primit cu salve de
tunuri, înf ăţişaiea sa m ăreaţă şi jovială dădu credinţă tuturora de a fi un st
ăpân bun, drept şi iubitorde linişte pentru aceast ă ţarăcaie, de la detronaiea
lui Brancoveanu, dec ăzuse cu totul din situa ţia ei înfloritoare. Puse în adev
ăr toată silinţa pentru a repune în ordine afacerile economice şi politice din
ţară, ajutat şi de zelul şi sfatul boierimei binevoitoare, mcepur ă însă să curgă
şi pârile boierilor contra Voevodului detronat, numindu-l tiran şi distrug ător
de ţară şi cerură ca acuzările lor precum şi unele scrisori din partea
Generalului Comandant al Transilvaniei, cari au fost interceptate de boieri, s
ă fie denunţate Porţii. Fiindcă aceste scrisori nu con ţineau lucruri grave
contra Principelui Ştefan, se ticlui o traducere, f acută de o anumită persoană,
cu adăugiri agravante, care face pe Merele Vizir s ă dea grabnic ă porunc ă
caimacanului din Constantinopol, s ăspânzureatâtpeDomncâtşipetat ăl său.
Bieţii oameni, cari erau închişi la Başbachiculi, fură conduşi îi carcerile
de la Bostangi-Başiunde, în Duminica Sfintei Treimi, în 7 Iunie 1716, la ora
patru de noapte, fură spânzura ţi, întâi Principele Ştefan şi apoi p ărintele s
ău, iar capetele lor t ăiate, apoi golite şi umplute cu câl ţi, se trimiser ă
Marelui Vizir la Adrianopol.
Dupăpuţine zile fură aduşi m Constantinopol, sub bun ă pază, Mihai
Cantacuzino, fratele Stolnicului Constantin şi Radu Dudescul, a cărui soţie era
sora Domnitorului şi ambii îşi sfârşir ă zilele pe spânzur ătoare. Doamna P
ăuna, aflând de moartea so ţului şi a socrului, ca s ă-şi salveze copii, se
ascunde împieun ă cu ei, travestiţi, într-un loc sigur, ajutaţi de prieteni, cu
toat ăsilinţa turcilor de a pune mâna pe ei. Închiria apoi o corabie şi pomi din
Constantinopol, cu mare pericol, spre a debarca dup ă patru s ăptămâni la
Messina. De aici tiecu cu copiii la Napoli şi prin Bobgna şi Ferrara, ajung la
Vene ţia, unde fiară găzduiţi, cu toat ă îngrijirea, în casa D-lui Nicolai
Caragiani şi dup ă cinci zile luar ă drumul spre Viena.
Puţine săptămâni în urmă fugise din Bucureşti şi Doamna Marin, a lui
Toma Cantacuzino, acel care luase vrednica hot ărâre de a se pune îi serviciul
ţarului şi care se găseşte actualmente m Ucraina, având gradul de general.
Se travestise în ţărancă şi împreun ă cu un băeţaş al ei, înşelând gr ănicerii,
trecu m Transilvania, unde e primit ă cu cinstea cuvenit ăde către nemţi; din
Transilvania îşi urmeaz ă apoi, cu uşurin ţă, călătoria spre so ţul ei. În acest
timp membrii familiei Cantacuzino sunt urm ăriţi cu străşnicie în ţară.
Lucrurile lor sunt vândute la mezat ca şi la Brâncoveanu, iar ei estorca ţi de
mari sumi de bani. Închisoarea şib ătaia erau pedepsile cete mai uşoare.
Numele Cantacuzino, sau a fi rudă cu astfel de nume, erau delicte
susceptibile de pedeapsa cu moartea. Unii din aceştia, văzându-se urm ăriţi
fără cruţare, cu preţul vieţii, încearcă fuga m Transilvania. Pe de at ă parte
Mavrocordat, Dormitorul, deveni tot mai aspru: destituie din demnit ăţi pe
boierii fostului regim, pe cari îi înlocueşte cu rude şiprieteni carise îmbulzeau
din Constantinopol să strângă avere. Le înparte acestora satele
Cantacuzinilor şi ale boierimei partizane, pe cari îi lipseşte de orice venituri
cu atâta cruzime şi tiranie, c ă mama Principelui Ştefan, dup ă ce perdu fiul şi
so ţul, fii redus ă m mizerie, neavând chiar pentru traiul zilnic. Am fost de faţă
şi am servit de tâlmaci, când s ărmana femeie trimite rug aminte la unul din
noii miniştri greci, de ţinător silnic alsatelor ei, s ăo miluiasc ă cu o mic
ăcantitate de făină. Casa Cantacuzinilor, care era ad ăpostul s aracilor şi al
str ăinilor, ajunse într-o stare de plâns. Grecii, mai cu seam ă cei din
Constantinopol, au fost totdeauna fatali Valahiei ori de câte ori de ţineau
frânele guvern arii. Ambiţia şi orgoliul unora din ei n-au şi ăbit de loc. Vrând
nevrând ţara suferea. Jalba la Poart ă ar fi masprit situaţia, căci Domnitorul se
bucura de toată încredeiea turcilor. Se cercase alt ă cale: m ţelegeiea cu nem
ţii prin mijlocirea secret ă a boierilor refugia ţi în Transilvania, în
telegereaerauşoar ă, căci vechea armonie între Aideal şi Valahia era întrerupt
ă. Dase Principele Mavrocordat un oidin, dup ă instigarea viclean ă a unor
boieri, s ăse confişte cirezile devie care treceau mun ţii în Valahia pentru p
ăşune, m schimbul obicinuitei dijme. Confiscarea se f ăcuse m folosul turcilor
cari şi-au pornit ostile spre Belgrad, de unde avea s ăpomeasc ă atacul spre
Petervaradin. Confiscarea pricinuind mare lips ă de came în Transilvania,
huzarii împărăteşti făcură câteva incursiuni peste munţi, mai cu samă în
ţinuturile unde p ăşunau cirezile confiscate, şi fur ăbine primiţi de ţărani, dup
ă porunca secret ă a boierilor proprietarii acelor ţinuturi. Miliţia lui
Mavrocordat trimeas ă să alunge pe huzari fiind dată peste cap, mania
Dormitorului se levars ă peste capul popula ţiei prin noi biruri şi asupriri.
Mavrocordat aştepta cu ner ăbdare succesul armelor otomane chiar la primul
lor atac asupra Petervaradinului. Aflând îis ă de înfrângerea lor, la 7 August,
cu moartea lui Aii Paşa, Marele Vizir, Domnulse sili zadarnic să ascundă
victoria creştinilor, c ăciboierimea ţării o aflase şi puse la cale o fest ă ciudată
Voevodului şi grecilor s ăi, cariocupau demnit ăţile principale la Curte.
CAPITOLUL
Fugalui Mavrocordat din Bucureşti spre Dun ăre.
O companie a unui legiment nem ţese trecu Oltul, sub comanda unui
locotenent şi ocup ă fără rezisten ţă Căinenii, sat de vam ă şi de hotar,
dincoace de Sibiu. Ştirea ajunse sub o formă exagerat ă la Qirtea lui
Mavrocordat. Vineri, 4 Septembrie 1716, o or ă înainte de apus de soare,
lumea alerga pe uli ţele Bucureştiului strigând: nem ţii nemţii! Domnitorul,
înspăimântat, îşi făcu în grab ăbagajele şi împreun ă cu ais ăi încalecară şi o
luară repede spre Giurgiu, cetate turceasc ă aşezată pe malul Dun arii, la dep
ărtare de 15 ore de drum de Bucureşti, cum s e poate uşo r v edea p e harta
geografic ă.
Către miezul nop ţii, spre a mai odihni caii, se opri. Într-un sat, Odaia şi
poposi îi bordeiul unui ţăran unde ceru de b ăut. Se încinse aici o discuţiune
între el şi Antim, Mitropolitul Valahiei, care numai vroia s ă-l urmeze, sus
ţinând că sub nici un pre ţ nu-şi poate p ărăs i turma, mai cu sam ă în
împrejur ări nenorocite ca acestea, când se putea ivi vie -o răscoalădin lipsa
Domnitorului şi a Mitropolitului. În timpul discuţiunii Mitropolitul fu chemat
afară din bordei şi i se mmân ă o scrisoaie sosit ă cu poşta din Bucuieşti. Dup
ă ce o citi, intră în cas ă şise adres ă Voevodului cu urm ătoarele cuvinte:
Alteţă, nu mai este vreme de pierdut aci, vine Principele Gheorghe, fiul
fostului Domnitor Şerban Cantacuzino, din Transilvania, cu 12.000 de turci să
ocupe Valahia.
Mavrocoidat cuprins de spaim ă, porunceşte repede preg ătirea cailor.
Din nou îndeamnă pe Mitropolit s ă-l urmeze, căci înapoierea sa la Bucureşti
n-ar avea alt scop decât întronarea noului dorm, şi-l amenin ţă căpeste
câteva zile se va reîntoarce m ţară cu o armată numeroasă de turci şi tătari,
care o va distruge ca rebel ă faţă de Poartă. Mitropolitul socotea ms ăcă
Mavrocordat nu va mai revedea ţara şi se întoaise deci la Bucureşti. În
diminea ţa următoaie – Sâmb ăta – către răsăritul soarelui, grupul lui
Mavrocoidat ajunge îi Giurgiu. Turcii, suprinşi de neaştepta ţii oaspe ţi,
credeau pe nem ţii în apropiere, şi se retraser ă parte m cetate iar al ţii se
îmbulzeau s ă treacă Dunăiea la Rusciuc. În graba fugii câtevab ăicise înecară
în Dun ăre, cu 25pân ăla 30 de ai lor, iar cei salvaţi băgaseră spaima în oraş.
Ajunse şi Domnitorul cu ai s ăi, cu multe care cu bagaje preţioase pe care b
îndrumează în grab aspre Constantinopol. Cadiul, mullaliul şi al ţi ţuici de
samă veniră s ă-l vază şi să afle motivul fugii sale grabnice.
În Giulgiu curierisosi ţi din Bucureşti aduser ămsăştirea
căniciunneamţnuse află acolo; c ă zvonul nesocotit a cauzat maie panic ă în
popor, care şi-a p ărăsit casele de frica sosirii tătarilor, căutând adăpost în
hanul lui Şerban Vod ă, în cel al Sft. Gheorghe şi în mănăstirea Cotrocenilor.
Turcii din Rusciuc, mai ales cei înrudi ţi cu bejenăriţii din Bucureşti, se mdârjir
ă contra Voevodului fugar, acoperindu-l cu insulte şi acuzându-l de ticăloşie şi
trădare faţade Marele Sultan şi eiau gata s ă-l zugrume, sau s ă-l trimeată
legat la Adrianopolunde se aflase atunci Poarta.
Mavrocoidat ştiu s ă împace pe turci, explicând fuga. Sa ca fiind
rezultatul unei alarme falşe, puse la cale de că ţiva răsvrătiţi. Turcii consimţită
a se comunica ştirea Sultanului într-o form ă mai moderat ă, iar Mavrocoidat
ceruse pentru gaida personal ă un număr de turci, fiind p ărăsit de seimeniis
ăi. Posedase el un firman care-l declara seiascher peste provinciile vecine
Valahiei; ceru m baza acestui titlu a i se trimete grabnic câteva sute de t ătari
şi turci, cu cari pomi spre Bucureşti unde sosi Joi, îi 10 Septembrie. Se opri la
locul numit Fântâna lui Radu-Vod ă, unde porunceşte t ăierea m buc ăţi a
unui boier, Brezoianu, sub pietext c ă-n absenţa sa se adunase cu al ţi boieri
la Mitropolie pentru a fi ales domn, şib ăgase mare fric ă în locuitori, mai ales
în boierii cari nu-l urmaser ă, întors la Curte porunceşte s ă fie chemat
Mitropolitul Antim care, de frica turcilor, se hot ărâse s ă asculte de oidin şi
era gata s ă fie ucis de aceştia m momentul s coborâtei din r ădvan pentru a
sui scările palatului. Nu fu dus îi fa ţa Domnitorului, ci fii închis sub paz ă
straşnică împreuna cu preotul Giovanni Abrami, veneţian de rit grec şi
predicator la Curte şi cel ce anunţase pe Mitropolit de sosirea Principelui
Gheorghe Cantacuzino.
Se luase măsuri de pază, repartizându-se pe turcii sosi ţi cu Domnitorul
îi diferite puncte ale Cur ţii şi se scoaser ă cele 14 tunuri aduse de Şerban
Vod ă de la asediul Vienei, care fiirăpostate câte 7 la cele 2por ţi; ale
palatului. Peste pu ţine zile sosiră încă 500 tătari, cari se împrăştiară prin ţară
până la hotarul Transilvaniei, ceia ce f ăcu pe nemţi să fie veghetori, cutoat ă
silinţa luiMavrocordatde a-lconvinge de prietenia sa. Trimise chiar m acest
scop pe preotul catolic Michel Iavich să negocieze cu Generalul Steinville,
Comandantul Transilvaniei şi cu Prin ţul Eugenii care tocmai asedia Timişoara.
În puterea imperialilor c ăzuse la Petervaradin, odat ă cu bagajele
turcilor şi coresponden ţa de război a Marelui Vizir. S-au g ăsit acolo scrisori şi
rapoarte de ale lui Mavrocoidat c ătre Marele Vizir contra intereselomem ţilor,
şis-au prins curieri de ai lui cu scrisori c ătre cei do iveşti ţi răsculaţi unguri,
AruatFerenz şi Pappa Ianos,
Miniştrii, pe de alt aparte, impuneau pe boieri şi negustori la grele
biruri, iar cine nu le vărsa la termenulhot ărât era condamnat la închisoare şi
b ătaie. Un copil de 8 ani, fiu al lui Radu, fratele Principelui Ştefan
Cantacuzino, fii smuls din bra ţele mamei sab, în mănăstirea Mihai Vod ă
unde era închis ă şi cu sabia m mân ă fii ameninţată cu uciderea copilului în
fă ţa ei, dac ă nu va plăti imediat cinci pungi, adec ă 2.500 galbeni. Un
membru al familiei Bălăceanu, supus torturii pentru neplata imediat ă a
sumei impuse, s-a rugat lui
D-zeu în gura mare „să vie odată nemţii, ca să scape nenorocita ţară de
jugul aspru”-Pentru aceste cuvinte, din oidinul lui Mavrocoidat, ise taie capul
şi nu ob ţine altă graţie de cât a se spovădui şi a fi înmormântat ca de moarte
natural ă. Mă aflam în camera Principelui când dase sentin ţa de moarte şi
discutând cu armaşul greceşte, îmi traduse îi latineşte convorbirea, ad
ăugându-mi c ă, cu to ţii cei 6 anitr ăitori în Valahia, nu cunosc îic ă firea lor
tic ăloasă. Am dat din umeri fără să răspund, dar mărturisesc ca nu-mi
puteam explica cruzimea acestuiprin ţ erudit şi mare iubitor de talente şi mai
cu seama generos cu străinii, faţă de cari avea o purtare atât de civilizat ă şi
le purta grija de cele necesare traiului; un om care ar merita toat ă lauda, dac
ă n-ar fi dat administra ţia ţării pe mâna câtorva miniştri, duşmani aipropriei
br ţări pe care o ruinar ă, punând patimile lor înaintea interesului şi lin iste i
publice, pe când ceilal ţi dregători, cari nu erau valahi, preş im tind parcă ce
aşteaptă pe Domnitor şi pe ei înşişi, se întreceau m a strânge avere, chiar f
ără ştirea st ăpanului lor, cum arat ă cazulurmător cunoscut personal de
mine.
În urma fugii în Transilvania cu toat ă familia ei a v ăduvei lui Radu
Dudescul, spânzurat la Adrianopol împreun ă cu Spătarul Mihai Cantacuzino şi
care era-sor ă cu Principele Ştefan, Mareb Armaş, un neîmp ăcat duşman al
casei Dudescul, fierbea de mânie din cauza-acestei fugi şi c ăuta răzbunare
prin orice mijloc. Puse la închisoare pe foasteb slugi, între care era şi v ătafiil
Curţii lui Dudescul, cu toate c ă nu-şi urmase stăpânii, şi-l ceru 300 galbeni
pentru eliberarea sa. Implorat de so ţia acestuia pentru a interveni la
eliberaiea so ţuhii ei, care era amenin ţat cu 200 lovituri zilnice pân ă la plata
sumei şi mişcat de plânseteb ei, am intervenit îi favoarea acelui nenorocit,
caie nu avea altăvinădecâtdeanu fâurmatpe fugarii s ăi stăpâni. Rugai pe
armaş s ă facă din milă ceea ce e dator s ă facă din datorb, adec ă să
elibereze pe v ătaf. Îmi ceru îis ă pentru eliberare o garan ţie pentru cei 300
galbeni ceru ţi ca pre ţ al lescump arării. Amprotestat, asigurând-l c ă voi
interveni imediat la Domnitor de a c ărui mduraie nu m ă îndoiesc. Armaşul
m ă asigură atunci repede de eliberarea prizonbrului, rugându-m ă ca Alteţa
Sa s ă nu afle nimic, Din acest fapt, ca şi din altele, se vede c ă aceştia
guvemeaz ă ţara numai pentru satisfacerea ambiţiunii şi a 1 ăcomiei lor, de
cari n-am se ăpa nici noi, str ăinii, dac ă n-am avea pro tec ţia Principelui.
Insobn ţa şi cruzimea ajunse la culme, nu cru ţau nici pe clerbii cari se bucur
ă de obicei de maie veneraţiune la ortodocşi.
Mitropolitul Antim închis la Curte a fost constrâns, prin amenin ţări, s ă
renun ţe, prin scris, la Arhiepiscopat şi m locul s ău a fost ales de c ătre Domn
şi miniştri, Achiepiscopul Mitrofan, fost duhovnicul lui Constantin
Brâncoveanu. Fu apoi despopit, acuzat de vrăjitorie şi înşel ăciune şi i se puse
potcap roş m locui celui de mitropolit. I se ridic ă şi dreptul de a purta numele
de Antim, dându-l-se numele s ău laic, Andrei. I se ceti apoi sentinţa de
închisoare pe via ţă în mănăstirea Muntelui Sinai şi pomit în miez de noapte
cu carul, sub paza câtorva turci, ajunse m Galipoli, lăngă râul Du Ic ia, care
trece prin Adrianopol, unde fu ucis şi aruncat m râu. Astfel fu sfârşitul acelui
arhiepiscop, de care multe se spuneau, dar de care nu voi spune decât, c ă
mă supun Justiţiei Divine fără a cerceta. Era dotat cu mre talente, cunoscând
sculptura, pictura şi broderia. Ridicase la perfecţiune arta tipografiei şi
înzestrase tipami ţele, m atâr ăde liteie greceşti şi slavone, cu litere arabe, cu
care tip ări Liturghiile Sft. Ioan Crisostom, ale Sfâ. Vasile şi ale Sft. Grigore,
precum şi Evanghelia, ca şi alte opere bisericeşti. Zidi din temelie, m
Bucuieşti, o m ăreaţă mănăstire, cu o frumoas ă biseric ă m slava tuturor Sfin
ţilor, mzestrând-o cu odoare pentru serviciile pontificale, care, bietul, nu le
putuse mtrebuin ţa la sfinţirea noii biserici, unde spera s ă fie chiar
înmormântat.
Ucideiea s ălbatica a Mitropolitului Antim, pe care lumea îl credea ajuns
la Muntele Sinai, aruncase Valahia îitr-o mare spaim ă. Preotul Giovanni
Abrami, veneţianul, aştepta să fie şi elucis. Mavrocordat îl închise într-o caicer
ă întunecoas ă în mănăstirea Snagov, de unde nu se ăpa nimeni cu via ţă, dar
din mila lui D-zeu, fiind mc ă în viaţă când Mavrocordat fu prins de c ătre
huzarii nemţi şi aflându-mă atunci la Târgovişte pe lăngă Domnitor, am
stăruit la comandantul husarilor, domnul Dettin, de fa ţă fiind şi Mitropolitul
Mitrofan, care ordonă e lib eiare a preotului. În afar ăde acesta se mai aflau
închişi la Curtea din Bucureşti mulţi boieri, sub straşnic ăpază, condamna ţi la
plat ăde mari sume de bani, iar. al ţii se aflau în pericol de moarte. Marele
Han alt ătarilor, m capul unei armate de 14.000 – 15.000 de oameni, venind îi
ajutorul, zadarnic, al Timişoarei şi m tiecere prin Valahia, conform obiceiului,
Domnitorul îl întâmpin ă, prezentându-l omagiile, şi-l rugase s ă oprească
dăunarea ţării de către tătarii săi. Întâlnirea avu loc m satul Comăţel, la
începutul lui Octombrie 1716, unde ţinură sfat asupra evenimentelor curente.
T ătarii îşi urmaseră drumul spre Timişoara, iar Domnitorul se înapoia la
Bucureşti, unde sosi curând şi fratele său, Ioan Mavrocordat, marele
dragoman al Por ţii. Venea din Belgrad, deabia scăpat cu viaţă, în urma mor
ţii Mare lui Vizir şi a înfrângerii turcilor la Petervaradin. Domnitorul cu toată
boierimea îl aşteptar ă la 10 mile distan ţă de Bucureşti, de unde îl conduser
ă la Curte, unde rămase 12 zile în dese consf ătuiri cu fratele s ău, cărui făcu
mustrări pentru purtarea unora din miniştri m adminis tiaiea ţării. Plec ă apoi
spre Adrianopo 1, dup ă ce primi îns ă din partea guvernului subsidii în bani.
CAPITOLUL XIV.
Principele Mavrocordat prins de sârbi şi condus în Transilvania.
Principele Mavrocordat st ăruise pe lâng ă fratele s ău, marele
dragoman, s ă rămâie la Bucureşti câteva s ăptămâni, ceia ce nu consim ţi cu
nici un pre ţ, spre marele s ău noroc, c ăci câteva zile dup aplecarea sa
Dormitorul fu prins de sârbi. Un num arde 1.200 sârbi îşi făcu apariţia m
Bucureşti, în diminea ţa zilei de Meicuri, 25 Noembrie 1716, sub comanda
domnului Dettin, bavarez, dup ăun marş făcut prin surprindere şit ăinuit de
ţăranii din cale şi cu ajutorul c ălăraşilor valahi cari se al
ăturaserăcătanelorcu steagurile lor.
De cu noapte ajunser ă la Ferăstrău, nu departe de Bucureşti, unde d
ădură de un lagăr de 400 de t ătari pe care-l m ăcelăriră în mare parte, iar
restul se ăpă prin fug ă. Avură cătanele şi marele noroc de a ajunge aci m
ultima noapte de Carnaval, când începe postul
Crăciunului la valahi, aşa c ă zgomotul pustelor br se confunda cu cel al
locuitorilor, cari intră m post cu chbte şi dese ărcări de pistoale, datin ă
obişnuită şi la celelalte posturi. Ajunşi la Bucureşti, sârbii s-au împ ărţit în 3
detaşamente: unul ocup ă punctele principale ale oraşului, al doilea porneşte
în c ăutaie de case şipr ăvălii turceşti, unde mul ţi din turci fură aruncaţi, goi,
în strad ă, iar al treilea detaşament ocup ă Curtea, fără împotrivire, mai ales
c ă şi cele 14 tunuri de gard ă erau, de câteva zile, închise în magazii.
Domnitorul, surprins m hain ă de casă şi gata de fug ă, încremenise la
vederea pistoalelor întinse spre el şi încerc ă a deruta pe n ăvălitori
ascunzându-şi identitatea, dar zărind între ei câţiva boieri, din cei refugia ţi în
Transilvania, avu curajul s ă înfrunte trădarea lor, dojenindu-l c ă nu „e prima
oară când valahii îşi pângăresc manile cu sângele voeuozilor lor”- Unul din
boieri îl asigur ă cu cuvintele: Alteţa Sa să nu aibă nici o teamă de viaţă, căci
avem ordine severe de a vă duce, nevătămat în Transilvania. Veţi sta în
camera D-voastră, bine păzit şi ferit de orice injurieAlte cete de n ăvălitori
jeliiiau prin Curte, fără a cru ţa cele 2 biserici, cea mare şi cea de jos.
Marii dreg ători ai ţării, greci constantinopolitani, se aflau îi mare spaim
ă; unii se ascunseră, alţii, între cari Portarul, Beşli-aga, Divan-Effendi-ul şiun
alt ag ă de samă, venit de câteva zile din partea Su lanului pentru chestiuni
de mare importan ţă, fură ucişi iar alţii nu găsiră scăpare decât urmând pe
Dormitor îi exil. Locuitorii, însp ăimântaţi de cele întâmplate, se, g ăseau
nehot ărâţi între speran ţa de a vedea ţara m mâni de cieştini, sau teama de
a o vedea nimicit ă de tătari şi turci. Între aceste 2 rele locuitorii aleser ă
fuga, părăsindu-şi casele de frica t ătarilor şi urmând trupele n ăvălitoare cari
se retraser ă în aceiaşi zi, spre apusul soarelui, spre Transilvania, unde fu
pornit m aceiaşi zi, dup ă amiază şi Principele cu toat ă familia sa. Era un
spectacol jalnic convoiul de bej ănari cu copii în braţe, făcând drumul pe jos
timp de 4 zile şi 4 nop ţi, din lips ă de căruţe şi cai cari nu se găseau cu nici
un pre ţ şi fără merinde, când mul ţi mureau de foame şi oboseai ă. Noi, cari
eram prevăzuţi cu cai, ajunserăm după 2 zile la Târgovişte unde sosi, dup ă
câteva oie, Comandantul Dettin cu Voevodulprizonier şi cu cei 4 fii ai s ăi,
dintre cari 2 fiind de vrâst ă fragedă, iar timpul fiind friguros, Domnitorul ob
ţinu favoarea ca restul drumului s ă fie făcut ziua cu mici popasuri, Dup ă
amiaza zilei de Luni, 7 Decembrie, grupul domnesc ajunse la Sibiu, escortat
de o companie de cuirasieri eşită m întâmpinare din ordinul Generalului
Şteinville, Comandantul Transilvaniei. I se destinase an cuartir în piaţa
oraşului, lâng ă clădirea corpului de gaid ă, p ăzit de 3 sentinele: la uşa din
strad ă, la intrarea şi la eşirea camerei prizonierului, întreaga sa familie se
bucura de toat ă libertatea prin oraş, dar Principele se mul ţumea a lua din
când îi când prânzul m oraş cu Generalul Şteinville şi se bucura din parte-l, ca
şidin cea a ofi ţerilors ăi, de toate onorurile pân ă-n ziua de azi.
Înainte de a lua drumul spre Viena, am avut de câteva ori onoarea s ă
vizitez pe Principe, caie binevoi s ă mă primească cu toată politeţa. Era
mgrijat de soarta fia ţilor Dumitru şi Joan Crisoscoleo, verii s ăi după mamă şi
neavând nici o ştire despre ei îl consolai cu speran ţa de a-şi fi g ăsit salvaiea
în provinciile turceşti, împreun ă cu ceilalţi boieri greci. Regreta de a nu fi
fosturmat de veriis ăi în Transilvania, unde via ţa le-ar fi în siguranţă, pe când
îi Valahia sunt expuşi la moarte sigur ă, ceia ce se şi întâmpl ă.
Dar înainte de a povesti am ănuntele acestei mor ţi, căpătate de la o
înalt ă personalitate, socotesc a aminti din via ţa lui Ioan Crisoscoleo şi voi
îndr ăzni de a mă folosi în acest scop de informa ţiile vrednice de încrcdere
ale p ărintelui Antonio Soffietti, actualul episcop din Chbggia. Ioan Crisoscoleo
din Constantinopol veni la Roma la vârsta de 30 ani şi fu admis în colegiul Sft.
Atanasie, de unde dup ă 2 ani, având înclinaţiuni religioase, fu acceptat în
ordinul jesuiţilor, trecând peste st ăruinţele mamei sale care se împotrivea
hotărârii sab. Aci studiase retorica şi filozofia. Nu prea dovedise destul ă
smerenb în viata ce-şi alese, ar ătând chiar un sentiment de vanitate în leg
ătură cu origina sa. În 1714 ajunse îi Vene ţia, unde cunoscu pe p ărinteb
Soffietti care c ăuta cu prudent ă s ă afle motivulplec arii sale din Roma.
Crisoscoleo îi m ărturiseşte interiţiunea de a se înapoia la Constantinopol
pentru a consola pe mama sa şi a pune m ordine unele chestiuni familiare cu
fia ţii săi, după care, peste şase luni, se va reîntoarce la Roma. P ărintele îl
prevenise de rezultatul la care se expune p ărăsind vocaţia religioas ă şi
obligaţia solemn ă ce-şi luase înaintea lui D-zeu, la intrarea m oidinul
jesuitilor. Crisoscoleo protest ă cu jurăminte c ă nu are alt ă intentiune de cât
a se înapoia dup ă 6 luni. Dup ă o Iun ăde întârziere îşi Iuă rămas bun de la
cerculpreo ţese din Vene ţia, zicând c ă pleac ă spie Padova pentru a lua
apoidrumul Constantinopolului, dar dup ă două zile fu zărit în Vene ţia, în
haine de laic, arătându-şi deci nestatornicia. La Constantinopo 1 nu g ăs i ms
ă averea închipuit ă şi dup ă un an soseşte din nou m Vene ţia, fără a maida
ochi cu p ărintele Soffiettisau cu ceilal ţi jesuiti. De aici pleac ă la Padova
unde studiaz ă medicina cu vestitul Antonio Vallisnieri, rectorul universităţii
de acolo, şi-şi ia doctoratul la Siena, de unde se întoarce prin Livomo la
Constantinopol, iar de aici pleac ă spre Valahia şi ajunge îi Bucureşti, m
August 1716, primit cu dragoste de Principele Nicoki Mavrocordat, v arul s
ău şi de fratele s ău Dumitru Crisoscoleo, care ocupase atunci demnitatea de
Marc Postelnic la Curte, schimbat ă îi urmă cu cea de Paharnic, d ătătoare de
mari câştiguri. Cei doi fra ţi se puseră să strâng ă avere. Căp ătară veniturile
câtorva sate bogate, care apar ţineau de drcpt familiei Cantacuzino, între
cârc era şi satul A fuma ţi, dep ărtarc de 4 ore de Bucureşti.
Surprinşi ms ă de năvălire a cătane lor nemţeşti şi de prinderea
Domnitorului la cârc nu se aşteptau şi r ău sfătuiţi, se refugiară la mănăstirea
Archimandritului, cârc se afla lângă palatul Cantacuzinibr din Bucurcşti, unde
se ascunser ă până dup ă pbcarca noastr ă cât şi a cătanelor cu prizonierul
lor domnesc şi tiavertiţi apoi în haine ţărăneşti luară drumul spre Giurgiu, prin
poteci neumblate. Nu departe ms ăde Bucurcşti au fost jefui ţi şi oribil
masacraţi. Iată tragicul sfârşit al lui Ioan Crisoscoleo, cârc a nesocotit pacea
sufletească religioasă, schimbând-o cu măririle şi onorurile de la nestatornica
Curte a Valahiei.
Marcle Sultan aflând de prinderea lui Mavrocordat era foarte ab ătut,
dar, în aparcn ţă, învinuise pe însuşi Principele Mavrocordat de a nu fi dovedit
destul ă îndemânare faţă de acele împrcjur ări. Puse m loculs ăupe scaunul
domn esc pe fratele acestuia, pe Ioan Mavrocoidat şi trimese boierilor şi
locuitorilor ţării un manifest, cârc eia un amestec de cruzime şi înduioşare, de
blânde ţă şi ameninţări, cârc ms ă, pe lângă instrucţiunile date noului
domnitor, a avut efectul de a întoarce din pribegie mute lâmilii din
Transilvania, prceum şi pe Doamna M aria, văduva lui Brâncoveanu, cu
ginerele şi nepotul ei; cari se bucurau de dragostea poporului, care m
ărturisea că singura cauză a rcvoluţiilor şi nenorocirilor Valahiei a fost
detronarca şiuciderea lui Brâncoveanu.
Dau aici traducerca fidel ă a manifestului, făcută cu multă pricepere de
domnul Panajotti fiul vestitului Nicu Saraffi, cunoscut mtrc negustorii oraşului:
Către voi boieri, căpitani, odda-başi, ceauşi şi seimeni, cari mâncaţi
pâinea Marelui vostru Sultan. Iată ce vă zic vouă: întoarcă-se fiecare în ţară la
casa sa; înapoiaţi-vă şi veţi trăi în pace. Sunteţi iertaţi voi, femeile voastre şi
copii voştri; vă sunt iertate casele şi satele voastre, vitele voastre şi tot ce
aveţi. Vă sunt iertate toate greşelile făptuite. Voi avea îndurare pentru voi
scutindu-vă timp de un an de orice tribut, dăjdie şi contribuţie de orice fel;
dovediţi însă supuşenie poruncilor mele şi nu abuzaţi de mila ce încerc cu
voiAjuns îi Bucureşti, unde avu loc însc ăunarea ca toat ă solemnitatea
cuvenit ă, Principele Ioan comunic ă Generalului Comandant al Transilvaniei,
în termeni curtenitori, alegerea sape tronul Valahiei în locul fratelui s ău
prizonier. Oferi o sum ă de bani pentru tot timpul armisti ţiului, men ţinând
rekţiuni de bun ă vecinătate cu Transilvania, cultivate de ambele p ărţi. Cu
toate acestea, m timp de câteva luni, biata ţară a fost mtr-una c ălcată de
continue n ăvăliri, fie din partea nem ţilor sau ale turcilor şi t ătarilor. Aceştia
din urm ă.
Trecură de trei ori, m Noembrie tiecut, prin p ărţile Oltului, unde arser ă
satele, robiseră locuitorii şi uciser ăpe bătrâni.
 Principele Ioan, uimit c ătaia e prăpădită de cei ce trebuiau s ă o apere,
strânse o mică oaste cu care pomi contra t ătarilor şi desrobi cu forţa pe mulţi
locuitori. Hot ărârea această îndrăzneaţă băgase groaza m mult ă lume, de
teama unei r ăzbunări din partea turcilor contra Dormitorului, mai cu sam ă
că fâisese chemat la Adrianopol fără a cunoaşte cauza. Sus ţineau unii c ă
Marele Han alt ătarilor îl părâse la turci de p ărtinire cu nem ţii, prin cutezan
ţa sa de a ataca pe t ătari, dar Domnitorul ştiu s ă justifice cu abilitate îidr
ăzneala sa şi în Decembrie trecut recap ătă din nou tronul Valahiei.
Iar eu la sfârşitul anului 1717, termin Istoria nesfârşitelor Revoluţii ale
Valahiei, căci ace ast ă nefericit ă ţară nu ştie mc ăpe cine s ă, dorească de
stăpân, pe Turcul sau pe Augustul împ arat.
Terminând aceast ă Istorie, mă văd îndatorat s ă satislâc curiozitatea
cetitorului m privinţa limbii valahe care aie strâns ă legăturăcu cea latin ă,
dup ă cum arat ă şi Joan Lucio în cartea sa de Regno Dalmatiae. Dar observ
cu uimire c ă conţine nu numai cuvinte italieneşti, dar dup ă o practic ăde 6
ani, remarc c ă şi verbele, îi special la trecut, au forma exactă a celor
italieneşti şi c ă într-adevăr limba valahă se trage din cea latin ă, întrebuin
ţând la tiecut, ca şi cea italian ă, verbul auxiliar a avea. Kt ă câteva exemple:
Ce ai scris? Che cosa hai scritto?
N-ai făcut b ine. Non hai fatto b ene.
Adamp ărintele Adamo Padre nostreha peccato.
Nostru ap ăcătuit.
Cristos a p ăţit Cristos ha patito per li peccati noştri pentru păcatele
noastre.
Etc.
Şi alte multe exemple la fel a-şi putea da, dar pentru a nu obosi pe
cetitori, voi adaogănumaică limba valahă conţine şi alte cuvinte str ăine,
Iatădepildă o frază scurtă, care con ţine cuvinte din patru limbi: greceşte,
latin ă, slavon ă şi italiana.
Toţi ucenicii au lăsat singur pe dascălul lor.
Iată şi începutul lui Tat ăl nostru:
Tatăl nostru, carele eşti în ceruri, sjinţească-se numele tău etc…
Numerele de la unu pân ă la zece se pronun ţă astfel:
Un, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece-

SFÂRŞIT