DISCIPLINA: Drept roman

TEMA: Magsitrații în epoca republicii

Autor:
Micu C. Nicoleta-Iolanda

BRAȘOV
2021/2022
1
 CUPRINS
1. INTRODUCERE ......................................................................... 3
2. REPUBLICA ROMANĂ ............................................................. 4
3. SENATUL ROMAN .................................................................... 4
4. MAGISTRATURILE ................................................................... 5

2
 1. INTRODUCERE

În ceea ce privește noțiunea de ”magistrat”, ea nefiind definită ca atare,

voi arata ce înseamnă ea potrivit limbajului comun:
– cuvântul provine din latinescul ”magister” care înseamnă
”conducător, învățător, maestru” (a se remarca opoziția cu ”minister” care
înseamnă ”slujitor, funcționar, administrator”). În Roma Antică desemna
orice conducător ales pentru a exercita o funcția legislativă, executivă sau
judecătorească;
– sensul modern provine din limba franceză, unde prin ”magistrați” se
desemnează ”membrii puterii judiciare”, adică judecătorii – magistrații de
scaun și procurorii – magistrații de parchet. Nu fac aici nici referire la cuvantul
„magistrate” din limba engleză unde, conform tradiției dreptului anglo-saxon,
se face distincție între magistrates (magistrați) și judges (judecători): primii
sunt aleși de comunitate pe o perioadă determinată să facă justiție în cauzele
de cea mai mică importanță, pe când ceilalți sunt numiți și sunt permanenți;
– în DEX din 1998, ”magistrat” este definit drept ”membru al corpului
judiciar (judecător, procuror)”, ceea ce corespunde din punct de vedere
juridic tradiției noastre pe linie franceză.
În mod obișnuit, calitățile unui magistrat sunt independența și
imparțialitatea.
”Magistratus ordinarii” (magistrați obișnuiți) și ”magistratus
extraordinarii” (magistrați extraordinari) erau două categorii de oficiali care
dețineau putere politică, militară și, în unele cazuri, religioasă în Republica
Romană.
Magistrații obișnuiți erau aleși anual (exceptând cenzorul) și serveau
pe un mandat de un an. De obicei cel puțin doi dintre magistrații obișnuiți
erau aleși pentru a împiedica preluarea unei prea mari puteri de către o
singură persoană. Prin contrast, magistrații extraordinari erau aleși doar în
circumstanțe speciale și nu totdeauna aveau un coleg. Ei erau superiorii
magistraților obișnuiți.

3
 2. REPUBLICA ROMANĂ

Republica Romană (din latină Res publica romana, „Lucrurile publice

ale Romei”) a fost organizarea de stat a Romei și a teritoriilor sale în perioada
cuprinsă între abolirea Regatului Romei (510 î.Hr.)[2] și până la numirea lui
Cezar ca dictator pe viață în anul 44 î.Hr., sau, mai probabil, până în anul 27
î.Hr., anul în care Senatul roman i-a acordat lui Octavianus titlul de Augustus.
Orașul Roma este situat pe malurile fluviului Tibru, foarte aproape de
coasta de vest a peninsulei Italia. Roma era situată pe granița dintre teritoriul
în care era vorbită limba latină, la sud de Roma, și cel în care se vorbea
limba etruscă, la nord de Roma.

3. SENATUL ROMAN

Prima și cea mai importantă instituție a Republicii Romane era Senatul

Roman. Era principalul organism de conducere a statului. Conform istoricului
Polybius, senatul dispunea de visteria statului, putea trimite soli în afara
Italiei, rezolva dispute.
Conform tradiției, a fost fondat de Romulus. În Senat existau două
partide neoficiale: optimații și popularii. Senatul a avut o importantă majoră,
iar prestigiul său s-a format prin prisma participării instituționale a
patricienilor bogați, aparținând aristocrației, și a plebeilor. În epoca
republicană era compus din 300 de membri, foști magistrați. În timpul
dictaturilor lui Sulla și Cezar, numărul senatorilor va crește la 600-900. Sub
Augustus, numărul de 600 de senatori va fi definitiv fixat.
Pentru ca un om să ajungă senator trebuia să fie cetățean roman, să
aibă statutul juridic de om liber (exceptând liberții), vârsta de minim 46 de ani
și onorabilitate. Treptat, vârstă legală va scădea la 30 de ani în Republica
romană târzie, iar liberții vor putea intra și ei în senat, în contextul conflictelor
civile și politice.

4
 Senatorii purtau toga laticlavă - cu bandă lată de purpură, inelul de aur,
pantofii "calcei", aveau un cal și locuri rezervate la spectacolele de teatru și
circ.
Magistrații care dețineau "imperium" (responsabilitate) - consulii,
pretorii, magisteri equitum, interrex și tribunii plebei - puteau convoca
senatul. Ședințele senatoriale se desfășurau într-un "templum", un loc
desemnat de magistrații care convocau senatul, fie în Curia Calabra pe
Capitoliu, fie în Comitium sau în alte temple ori teatre. Ședințele durau o zi,
dar se puteau prelungi.
Atribuțiile senatului erau decizionale, pregăteau ședințele comițiilor,
soluționau crimele grave și împărțeau jurisdicția publică la Roma și în
provincii. Pregătea ședințele, adunărilor poporului, examina proiectele de
legi, administra viață religioasă (stabilea calendarul religios, jocurile,
supraveghea activitatea preoților, structura panteonului, ridicarea lăcașelor
de cult, raporturile dintre Roma și cultele străine). Prin "senatus-consulta",
senatul dispunea de putere legislativă. Pe plan extern, senatul primea
ambasadele străine, iar pe plan informal, influențau votul comițiilor.

4. MAGISTRATURILE

În cadrul magistraturilor republicii romane, existau două principii:

anualitatea și colegialitatea. Anualitatea presupunea participarea unui număr
cât mai mare de cetățeni în administrarea Romei, dar și o limitare temporală
a puterii magistrale. Colegialitatea depindea de antipatia romanilor față de
deținerea permanentă a puterii de către un magistrat superior, care tindea
să ajungă tiran, având rolul controlului reciproc din partea participanților la o
magistratură egală că prestigiu și putere. Magistrații romani se împărțeau în:
 ordinari, ce aveau un mandat doar de un an, precum consulii,
editiil, pretorii, chestorii, tribunii plebei.
 extraordinari-își exercitau mandatul timp de 6 luni, precum
dictatorii, magister equitum. Censorii aveau 18 luni.
CONSULII:
– magistraţii anuali care au înlocuit pe regi se numesc consuli: anterior
e posibil să se fi numit praetores sau iudices.
5
 – fiecare consul avea aceeaşi putere, aceleaşi atribuţii, avea imperium,
adică dreptul de a porunci, de a conduce (!!! magistraţii nu erau organizaţi
într-un sistem ierarhic - competenţa lor era exprimată prin termenii imperium,
dreptul de a comanda o armată şi de a convoca adunările poporului: consulii,
dictatorii şi pretorii, şi potestas, dreptul de a administra: cenzorii, edilii,
questorii şi tribunii plebei) → în aparenţă fiecare consul putea să facă ce
voia, de vreme ce avea acelaşi drept ca şi colegul său → în realitate nici unul
din consuli nu făcea un act mai serios fără să primească consimţământul
prealabil al colegului său.
– puterile lor erau mult mai reduse decât ale vechilor regi, ca şi regii,
consulii au prerogative şi atribuţii de ordin militar, politic şi judiciar → însă
trebuie observat că ele suferă o triplă restrângere:
– caracterul anual al acestei magistraturi este o limitare în timp a puterii
consulare;
– la ieşirea din magistratură devenea simplu particular şi trebuia să
dea socoteală de îndeplinirea mandatului → puteau fi târâţi în judecată
pentru a răspunde de actele făcute în vremea magistraturii sale → o limitare
de fapt a puterilor consulilor;
– principiul colegialităţii are ca efect faptul că decizia unui consul poate
fi lovită de intercession (opoziţia colegului său) → fiecare consul putea anula
actele colegului său.
– în plus s-au adus importante restricţii atribuţiilor consulilor prin
crearea unor noi magistraturi şi prin legi noi (ex. lex Valeria de provocatione
prin care se acordă cetăţenilor condamnaţi la o pedeapsă capitală sau la
biciuire dreptul de a apela la popor: adunarea centuriată - provocare ad
populum).
– alegerea consulilor se făcea de către adunarea centuriată.
În epoca republicană s-au mai introdus pe lângă consuli un număr
destul de considerabil de magistraţi → principala cauză a creării de noi
magistraturi: lupta dintre patricieni şi plebei.
– consulatul nu era accesibil decât patricienilor iar plebeii reclamaseră
dreptul de a dobândi şi ei magistraturi → patricienii fiind siliţi să le acorde
accesul la magistraturi, ori de câte ori se vedeau reduşi la asemenea fapte
extreme, ridicau magistraturii acordate plebeilor unele din atribuţiile sale şi
le acordau unei noi magistraturi, create în acel moment şi rezervate, evident,
exclusiv patricienilor.
6
 – un alt motiv al creării de noi magistraturi: nevoia unei specializări a
funcţiilor administrative (quaestura şi pretorul peregrin).
– nu întotdeauna în fruntea statului se aflau consulii: în anumite cazuri
consulii au fost înlocuiţi (două cazuri: crearea decemviri-lor legibus
scribundis şi a tribunilor militari consulari potestate), suspendaţi (în
împrejurări grave când s-a simţit nevoia unui singur şef dotat cu energie
deosebită, adică în cazul dictaturii) sau li s-a acordat putere dictatorială
(senatusconsultum ultimum).
DEMEMVIRII LEGIBUS SCRIBUNDIS (cei 10 bărbaţi numiţi în
vederea redactării legilor): sunt cei 10 magistraţi care au fost puşi în fruntea
statului în scopul redactării celor XII Table.
TRIBUNII MILITUM CONSULARI POTESTATE (tribunii militari cu
putere consulară): la un moment dat Roma s-a văzut nevoită să trimită mai
multe armate în acelaşi timp, având concomitent războaie cu mai multe
cetăţi: în fruntea armatelor trebuiau să fie şefii statului, adică consulii care
erau în mod invariabil doi → pe lângă aceasta mai trebuia să fie cineva ca
să se ocupe cu celelalte sarcini ale consulilor în absenţa lor → de aceea s-
a simţit nevoia unei noi magistraturi în care numărul celor ce o deţineau să
fie variabil potrivit necesităţilor şi care să existe în locul consulilor atunci când
este nevoie (senatul stabilea dacă pe anul următor vor fi numiţi consuli sau
tribuni militari cu putere consulară).
DICTATURA: magistratură veche limitată în timp (6 luni) → dictatorul
era numit de consuli, la ordinul senatului, iar dictatorul numea un magister
equitum (general al cavaleriei): dacă termina misiunea sa înaintea celor 6
luni de zile era obligat să se demită;
– în timpul dictaturii toate celelalte magistraturi erau suspendate → de
aceea numirea unui dictator avea loc doar în cazuri grave (război, revolte
interne) → dictatorul avea în special rolul de a înăbuşi revolta plebei → când
lupta de clasă de a plebei încetează, dictatorul nu va mai fi numit decât în
caz de război → la sfr. sec. III î.e.n. dictatura dispare.
– dictatorul decreta că există tumulus (dezordine în stat), adică orice
cetăţean în stare de a purta arme trebuia să se înroleze → Roma era
ocupată de posturi militare → pentru uşurarea operaţiunilor de înrolare
dictatorul ordona iustitium (încetarea oricărei activităţi publice sau private).
SENATUSCONSULTUM ULTIMUM: senatul putea printr-un
senatusconsultum ultimum să suspende garanţiile constituţionale, atribuind

7
unuia din consuli puteri dictatoriale → acest senatusconsult avea rolul pe
care îl deţinuse anterior instituirea dictaturii, adică servea pentru înăbuşirea
revoltelor interne (Cicero a primit astfel de puteri când era consul pentru a
înăbuşi revolta lui Catilina).

QUESTORII:
– quaestores au fost magistraţi creaţi încă de la începutul republicii →
aveau atribuţii de ordin financiar (administrarea tezaurului public, plata
datoriilor statului, încasarea datoriilor faţă de stat, vânzările de mică
importanţă a bunurilor statului) şi judiciar (procesele criminale).