2.

Dacă o limbă conţine trei termeni pentru culori, aceasta conţine un cuvânt
pentru roşu.
3. Dacă o limbă conţine patru termeni pentru culori, ea are un termen fie pentru
verde, fie pentru galben, nu însă pentru ambele.
4. Dacă o limbă conţine cinci termeni pentru culori, ea are cuvinte atât pentru
verde, cât şi pentru galben.
5. Dacă o limbă conţine şase termeni pentru culori, atunci aceasta conţine un
termen pentru albastru.
6. Dacă o limbă conţine şapte termeni pentru culori, atunci ea are un termen
pentru maro.
7. Dacă o limbă conţine opt sau mai mulţi termeni pentru culori, atunci ea
conţine de asemenea termeni pentru violet, roz, portocaliu, gri sau o combinaţie a
acestora.
Se deduce de aici faptul că oamenii aparţinând unor culturi diferite şi care
vorbesc limbi diferite percep culorile într-un mod foarte asemănător, prin urmare
percepţia unei anumite culori depinde în mod esenţial nu de limba vorbită, ci de modul
în care este alcătuită retina ochiului la oameni, ea este o chestiune care ţine de aspectul
biologic, nu de cel lingvistico-cultural. După părerea noastră, studiul efectuat de Berlin
şi Kay nu demonstrează lipsa totală de fundament a ipotezei Sapir-Whorf, ceea ce, de
altfel, nici nu pretind cei doi cercetători americani, ci doar faptul că presupoziţia
conform căreia limbajul este singurul factor ce acţionează asupra percepţiei umane este
eronată şi ea trebuie nuanţată. Astfel, rolul limbajului nu trebuie să fie nici anulat în
mod definitiv, dar nici nu trebuie să fie supradimensionat. Există, fără-ndoială, o
influenţă pe care limbajul o exercită asupra modalităţii omului de percepere a lumii şi a
cărei importanţă nu poate fi subestimată, însă, aşa cum am mai spus, acesta nu este
singurul element determinant ce acţionează asupra culturii.

2.3.3. Normele
Cuvântul normă provine din limba latină (norma), unde desemna un instrument
de formă pătrată, utilizat de dulgheri sau de zidari în activitatea lor. Din perspectivă
sociologică, normele reprezintă un sistem de reguli şi de standarde, prin intermediul
cărora o societate impune oamenilor cum anume să se comporte. Rezultă de aici faptul
că normele diferă de la o societate la alta, aceste diferenţe putând fi uneori chiar
contradictorii atunci când analizăm două culturi în paralel. De exemplu, în România şi
în spaţiul cultural european culoarea asociată doliului este negrul, în timp ce în unele
ţări din Asia, albul este culoarea asimilată doliului. De asemenea, dacă unii tineri de sex
opus se sărută în public, acest gest este considerat la noi ca nefiind ieşit din comun, ci
doar o modalitate a celor doi de a-şi exprima afecţiunea unul pentru celălalt, în timp ce
în alte culturi acest gest este considerat ca fiind de neacceptat, motivele care impun
această neacceptare fiind de mai multe tipuri: probleme de igienă, lipsa respectului faţă
de ceilalţi, nerespectarea normelor sociale ce impun ca femeile şi bărbaţii să aparţină
unor clase sociale diferite etc.
Normele se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii. Un prim criteriu are în
vedere caracterul intern al normelor, conţinutul acestora, mai exact stabilirea a ceea ce
trebuie/nu trebuie să facă o persoană ce aparţine unei anumite societăţi:
- norme proscriptive, care specifică ceea ce nu trebuie să facem, de exemplu, în
societatea noastră, normele religioase impun ca în perioadele de post să nu aibă loc
căsătorii;
- norme prescriptive, ce precizează ce anume trebuie să facem, de exemplu
faptul că studenţii şi profesorii trebuie să vină îmbrăcaţi în mod decent la universitate şi
să nu utilizeze un limbaj pornografic.
Un alt criteriu după care pot fi clasificate normele este acela privitor la forma sau
caracterul lor extern:
- norme formale – se referă la sistemul de reguli şi de legi, ce au caracter explicit
şi se adresează tuturor membrilor unei societăţi, fără excepţie. De exemplu, violenţa,
violul, crima etc. sunt considerate în mod explicit comportamente sociale deviante,
persoanele care recurg la asemenea comportamente fiind supuse unor sancţiuni
prevăzute de legislaţia statului în cauză. Legile, de altfel, pot fi considerate ca fiind
norme formale, în această categorie mai putând fi incluse diversele regulamente sau
reguli, precum aceea care impune unei persoane care doreşte să conducă un automobil,
să posede în prealabil un permis de conducere, ceea ce înseamnă că respectiva persoană
trebuie să probeze faptul că are anumite cunoştinţe din domeniul respectiv şi că posedă
anumite aptitudini fizice şi psihologice necesare conducerii automobilului.
- norme informale – sunt acelea care, deşi sunt cunoscute de majoritatea
membrilor unei culturi, totuşi ele nu au un caracter oficial, nu apar într-un cod de legi,
nu sunt înregistrate ca atare. Un exemplu comun de normă informală este aceea
referitoare la modul în care trebuie să ne îmbrăcăm atunci când mergem la şcoală sau la
serviciu. Deşi nu există nici-o regulă explicită referitoare la îmbrăcăminte, este totuşi de
presupus că persoanele care adoptă ţinute vestimentare radical diferite de acelea ale
majorităţii, nu vor trece neobservate, iar implicaţiile acestui fapt pot să fie minore sau
ceva mai grave, în funcţie de caz. De exemplu, un elev care vine la şcoală îmbrăcat altfel
decât ceilalţi colegi de-ai săi, poate avea surpriza să nu fie primit de paznicul şcolii, ceea
ce nu constituie nici-o tragedie, se poate duce acasă şi reveni la şcoală în alte haine; dacă
însă, o persoană merge la un interviu de angajare îmbrăcată radical diferit de normele
informale impuse de societate, atunci poate avea surpriza de a nu reuşi să se angajeze,
în ciuda cunoştinţelor şi abilităţilor pe care le posedă.
Un alt criteriu de clasificare al normelor are în vedere gradul lor de importanţă
în raport cu ceea ce impune o anumită cultură:
- moravurile – au o înaltă semnificaţie morală. Ele „sunt idei, afirmaţii puternice
cu privire la ceea ce este drept şi greşit şi, în raport cu aceasta, permis şi interzis în
situaţii date. Moravurile sunt norme cărora oamenii le acordă o mare importanţă şi faţă
de care pretind o conformare strictă” (Mihăilescu 2003). În interiorul fiecărei societăţi, se
pretinde ca moravurile să fie respectate; în caz contrar, se poate ajunge la sancţiuni
foarte drastice. Aceste norme cu caracter moral fac distincţia între ceea ce este bine şi
ceea ce este rău, precizând şi sacţiunile corespunzătoare acţiunilor considerate a fi rele.
Există şi o ierarhie a acestor sancţiuni, aşa cum există şi o ierarhie a moravurilor;
îndeobşte, se consideră că pedofilia, crima sau violul sunt printre cele mai grave
asemenea acţiuni, deci pedepsele corespunzătoare lor sunt mai mari decât în cazul
altora.
- cutumele – nu au o componentă morală puternică, fiind norme ce
reglementează comportamentul cotidian al oamenilor. Încălcarea lor nu aduce
prejudicii deosebite. Exemplele cele mai frecvente sunt acelea referitoare la obişnuinţa
de a saluta persoanele cu care te intersectezi în activitatea de zi cu zi, de a fi punctual la
întâlnirile cu prietenii sau cu alţi oameni, de a-ţi respecta promisiunile făcute altora etc.;
toate aceste acţiuni sunt parte a interacţiunii sociale curente, iar nerespectarea lor nu
aduce un oprobiu general, nu transformă o persoană într-un criminal sau într-un pericol
public. „Este nepoliticos să nu te saluţi cu prietenii, dar mult mai grav este să nu le
restitui banii pe care ţi i-au împrumutat” (ibid.).
 2.3.4. Valorile
Valorile sunt definite, din punct de vedere sociologic, ca reprezentând un set de
idei colective despre ceea ce este adevărat sau fals, bun sau rău, drept sau nedrept,
demn de a fi dorit sau nu etc. într-o anumită cultură (Kendall 2011). Ele au o
componentă ideală, abstractă. Valorile sunt standarde prin intermediul cărora oamenii
apreciază propriul lor mod de viaţă. Componenta principală a valorilor este
reprezentată de convingeri, ce reprezintă concepţiile oamenilor despre lumea în care
trăiesc, despre ceilalţi oameni şi despre ei înşişi.
Sociologul american Robin Williams a întreprins o analiză relativ vastă a
societăţii americane, ajungând la concluzia că, în ciuda diversităţii culturale care îşi face
simţită prezenţa la tot pasul pe tărâmul american, există totuşi zece valori comune
majorităţii americanilor (Macionis 2005, Kendall 2011). Acestea sunt:
1. Egalitatea oportunităţilor. Încă din primii ani ai săi de existenţă ca stat
independent, S.U.A. s-a manifestat împotriva existenţei unui sistem social închis,
structurat pe verticală în diverse caste, fiind promotoarea unui sistem social deschis, în
care, fiecărui om i se oferă oportunităţi egale de a reuşi în ceea ce îşi propune să
realizeze.
2. Individualismul. Fiecare american în parte este responsabil pentru propriile
reuşite sau eşecuri. Metoda cea mai potrivită de a avea succes este efortul susţinut,
precum şi abilităţile individuale.
3. Dorinţa de a reuşi, de a avea succes. Încă din timpul şcolii, modul de viaţă
american încurajează competiţia, aceasta fiind privită drept calea cea mai potrivită a
unei persoane de a reuşi în viaţă. Americanii pun un mare preţ pe „faptul de a fi mereu
un învingător”, de a fi mai bun decât ceilalţi, de a-ţi măsura capacităţile fizice şi
intelectuale în competiţie cu ceilalţi.
4. Activitate continuă şi muncă. În cultura americană, acţiunea este valorizată
infinit superior în raport cu reflecţia, cu meditaţia. De aici rezultă o atitudine foarte
decisă a oamenilor în faţa încercărilor şi greutăţilor vieţii, americanii fiind întotdeauna
mai tentaţi să controleze evenimentele decât să se supună în mod pasiv şi să se
autoconsoleze că aşa a fost să fie, că totul ţine de soarta fiecăruia.
5. Eficienţă şi accent pus pe latura practică. Latura practică este superioară
celei teoretice, cunoştinţele nu au nici-o valoare dacă nu sunt puse în practică. Orice
demers se traduce în bani, orice acţiune este tradusă în termeni de eficienţă. Americanii
doresc întotdeauna ca totul să fie mai mare (bigger), mai bun (better) şi mai rapid (faster).
6. Progres şi confort material. Prin confort material, americanii nu înţeleg
numai satisfacerea nevoilor de bază, precum hrana, o locuinţă oarecare şi îngrijire
medicală, ci acele lucruri care fac viaţa să merite să fie trăită. A avea cât mai mulţi bani este
un ideal american explicit, oamenilor nu le este ruşine de faptul că au reuşit să devină
foarte bogaţi şi nimeni nu doreşte sub nici-o formă să-şi ascundă acest status de om
bogat. În general vorbind, cultura americană este una optimistă, orientată spre viitor, noul
fiind considerat întotdeauna ca fiind superior vechiului.
7. Democraţie şi încurajarea liberei iniţiative. Fiecare individ are anumite
drepturi fundamentale, pe care statul nu trebuie să le încalce. Sistemul politic american
este unul de tip democratic, în cadrul căruia conducătorii sunt aleşi prin vot popular.
Economia americană este în aşa fel alcătuită, încât fiecare persoană este încurajată să
participe în mod activ la viaţa economică.
8. Libertate. Este privită ca o valoare aflată în strânsă relaţie cu ideea de
responsabilitate. Americanii sunt liberi să-şi caute fericirea, să-şi atingă obiectivele pe
care le urmăreşte, fără ca statul să îi pună diverse obstacole inutile. Amestecul statului
în drepturile individuale trebuie să fie nul.
9. Ştiinţă şi tehnologie. Americanii se consideră a fi o naţiune raţională, ce
priveşte cu încredere ştiinţa şi tehnologia, considerându-le pe acestea capabile să le
schimbe viaţa în bine. Cunoaşterea ştiinţifică nu trebuie să fie ruptă însă de realitate, nu
trebuie să devină o abstracţie şi o speculaţie lipsită de contact cu latura practică a vieţii.
Spiritul american afirmă astfel supremaţia raţiunii şi a cunoaşterii ştiinţifice în raport cu
credinţa.
10. Rasism şi superioritate afişată manifest a unor grupuri faţă de altele. Există
în S.U.A. o tendinţă puternică a oamenilor de a valoriza excesiv grupul din care fac
parte, precum şi de a considera că celelalte grupuri sunt calitativ inferioare. Această
valorizare excesivă atinge paliere diferite; ea se referă, mai întâi, la valorizarea grupului
rasial sau etnic; în alt sens, valorizarea are legătură cu probleme ce ţin de gen/sex; nu în
ultimul rând, se întâlnesc frecvent situaţii de valorizarea clasei sociale. În capitolul ce
tratează problemele specifice ale grupului în sens sociologic, va fi abordată distincţia
introdusă de sociologul american W. G. Sumner între in-groups şi out-groups. Probabil că
nu este întâmplător faptul că tocmai un sociolog american a stabilit această distincţie, ce
se referă la tendinţa oamenilor de a-i discrimina pe aceia care nu aparţin grupului lor, ci
unui alt grup, ce este privit în termeni de rivalitate. În general, cultura americană
valorizează mai degrabă albii în defavoarea persoanelor de culoare sau a asiaticilor,
bărbaţii în dauna femeilor şi bogaţii în defavoarea săracilor. Putem adăuga, în
concluzie, că, deşi americanii se descriu pe ei înşişi ca pe o naţiune egalitaristă, totuşi
unii sunt mai egali decât alţii (Macionis 2005).
Se pune întrebarea acum dacă valorile descrise mai sus pot fi considerate drept
repere pentru majoritatea oamenilor, indiferent de cultura căreia îi aparţin. Este greu
însă de afirmat că aceste valori sunt împărtăşite cu adevărat de toţi oamenii, indiferent
dacă ei fac sau nu parte dintr-o societate cu un grad înalt de dezvoltare tehnologică.
Pentru nenumăraţi semeni de-ai noştri, credinţa, idealurile religioase stau mai presus
decât cunoaşterea de tip raţional; adesea, ei nu manifestă nici-o aplecare pentru nici-un
domeniu al cunoaşterii ştiinţifice, mulţumindu-se cu frânturi de cunoaştere religioasă.
Pentru oamenii din alte societăţi, individualismul nu poate fi tratat ca pe o valoare în
sine; cu adevărat importante sunt valorile colective, nu cele individuale.
De exemplu, în spaţiul cultural japonez, setul dominant de valori este profund
diferit de cel specific americanilor. Deşi Japonia este, ca şi S.U.A., o societate profund
industrializată, în care tehnologia joacă un rol fundamental şi unde majoritatea
populaţiei locuieşte în mediul urban, totuşi există diferenţe considerabile între valorile
specific americane şi cele japoneze. Aceste diferenţe se explică prin faptul că istoria şi
tradiţia Japoniei au contribuit din plin la cristalizarea unui set de valori specific acestei
culturi (Sullivan 2004). Valorile cele mai importante ale culturii japoneze sunt
următoarele:
1. Colectivitatea, comunitatea, grupul sau familia sunt valori mai importante
decât individualismul. Există o legătură foarte puternică între japonez şi familia din
care el face parte, dar şi între acesta şi locul de muncă căruia îi aparţine. Fiecare individ
înţelege faptul că trebuie să fie responsabil faţă de ceilalţi, recunoaşterea pe care grupul
o conferă fiind infinit mai importantă decât încercările fiecăruia de a se diferenţia, de a
urma propriul mod de viaţă în sens individual.
2. Autocontrolul, refuzul de a avea orice fel de dispute cu ceilalţi cu scopul de
a fi mereu armonie între cei apropiaţi. Încă din copilărie, copiii sunt educaţi de părinţii
lor în spiritul ajutorării semenilor, al respectului aproape necondiţionat faţă de aceştia.
Ei nu trebuie să fie conflictuali, ideile/convingerile proprii sunt mai puţin importante
decât faptul de a trăi în armonie cu ceilalţi.
3. Tradiţia şi autoritatea. Japonezii acordă un foarte mare respect legilor,
regulilor, tradiţiilor etc. Motivul acestui respect necondiţionat în faţa autorităţii nu are
legătură cu frica, cultura japoneză nu este o cultură a fricii, a obedienţei bazată pe
spaimă, ci pe faptul că respectul datorat autorităţii face parte din obligaţiile
fundamentale civice, este o condiţie de bază a existenţei armoniei sociale. Această
armonie nu este impusă din afară, ci este asumată din interior de majoritatea
japonezilor.

2.4. Diversitatea culturală

Cultura are o structură eminamente socială. Datorită acestui fapt, ea nu se poate

transmite de la o generaţie la alta prin intermediul geneticii. Modalităţile proprii de
transmitere a culturii sunt învăţarea şi interacţiunea cu ceilalţi. Ceea ce înseamnă că nu
există nimic aprioric în analiza acestui fenomen; cultura poate fi dobândită doar după
ce copilul se naşte şi intră în relaţie cu cei din jurul său. Procesul prin care un individ
asimilează/interiorizează valorile, normele, comportamentele etc. grupului în cadrul
căruia trăieşte, sau, în limbaj sociologic, cultura acelui grup, se numeşte enculturaţie.
Astfel, un băiat care s-a născut în România în mediul urban în jurul anului 2000, cel mai
probabil şi-a petrecut o parte din copilărie jucându-se cu jucăriile cumpărate de părinţii
săi sau de alţi adulţi, s-a uitat la televizor la desene animate, s-a jucat la calculator, a
mers la grădiniţă unde a deprins primele elemente ale socializării secundare, a înţeles că
grădiniţa/şcoala fac parte din formarea sa, iar ele se bazează pe un personal specializat
(educator, învăţător sau profesor), cărţile fiind parte esenţială a acestei formări, precum
şi deprinderea scrisului, cititului sau a efectuării de operaţii matematice etc. Toate
acestea alcătuiesc firescul însuşi pentru un asemenea copil născut şi crescut într-o
cultură în care educaţia are aceste coordonate; dimpotrivă, pentru un copil care s-a
născut în aceeaşi perioadă în comunitatea Jie din Uganda, copilăria înseamnă joaca cu
vacile, iar învăţătura presupune asimilarea informaţiilor pe care i le furnizează ceilalţi
membri ai tribului, căci profesori şi şcoală în sensul uzual nu există sau el nu are acces
la acestea. Când ajunge la vârsta maturităţii, el va trebui să se supună unei ceremonii de
iniţiere, ce presupune că va fi uns cu conţinutul nedigerat al stomacului unui bou
sacrificat special pentru această ocazie (Ferraro, Andreata 2010). Ulterior, va avea trei
sau patru soţii simultan. În concluzie, ambii copii aparţin unor societăţi cu o cultură
specifică, în cadrul căreia sunt integraţi şi al cărei stil de viaţă îl vor asimila puţin câte
puţin.
Etnocentrismul este acea tendinţă de a utiliza normele şi valorile specifice unei
anumite culturi drept standarde prin intermediul cărora sunt judecate practici sau
comportamente ale oamenilor ce aparţin unei alte culturi. De exemplu, în unele culturi
unde preceptele religioase sunt dominante, se consideră că avortul este o practică
profund imorală, fiind similar crimei. În societăţile europene laice, însă, avortul este
privit ca fiind un lucru firesc, singurii care pot decide în acest sens fiind părinţii
biologici, ce, din varii motive, nu îşi asumă responsabilitatea naşterii şi creşterii unui
copil. Vorbim în acest caz de o responsabilitate care ţine exclusiv de propria conştiinţă,
responsabilitatea socială sau juridică este nulă. Etnocentrismul conţine, în acelaşi timp,
convingerea că principiile/normele/judecăţile de valoare proprii sunt superioare în
raport cu acelea aparţinând unei alte culturi. Într-un studiu realizat în anul 2007, s-a
evidenţiat faptul că nivelul etnocentrismului este diferit de la o societate la alta, cele mai
scăzute valori fiind înregistrate în anumite state occidentale (apud. Brinkerhoff, White,
Ortega, Weitz 2011). Astfel, la întrebarea „Cultura noastră este superioară celorlalte?”,
gradul de adeziune al oamenilor a atins următoarele valori: Suedia 21%, Marea Britanie
31%, Germania 42%, Canada 52%, S.U.A. 55%, Iordania 59%, Brazilia 62%, Japonia 69%,
China 71%, Mexic 73%, Ghana 73%, India 93%.
Atitudinea opusă etnocentrismului este relativismul cultural, ce se referă la
convingerea că fiecare cultură are un anumit set de norme şi valori, ce-i conferă acesteia
o identitate aparte. Toate comportamentele sociale trebuie evaluate în funcţie de
contextul, de cultura în care are loc. De aici rezultă faptul că nu există nici-un criteriu
universal, general de evaluare a comportamentelor umane; nici-un comportament nu
este bun în sine sau rău în sine. Moralitatea nu este altceva decât o convenţie; ceea ce
este considerat a fi bun într-o anumită societate, este privit ca fiind rău în alta. Şi totuşi,
adepţii acestei perspective se confruntă cu o reală dificultate atunci când sunt nevoiţi să
evalueze moralitatea unor acţiuni precum uciderea sau violarea unor copii, tortura sau
schilodirea unor oameni care nu au comis nici-o crimă sau vreun act de violenţă şi nici
nu au incitat pe nimeni la crimă sau violenţă etc. Este imposibil să apreciezi că
asemenea comportamente ar putea fi vreodată, în cadrul oricărei societăţi, apreciate ca
fiind bune. De asemenea, este greu de identificat, dacă nu imposibil, o cultură în cadrul
căreia familia să nu fie privită ca o valoare în sine, sau în care moartea să nu fie
înconjurată de o aură asemănătoare unei taine, indiferent dacă unii oameni cred sau nu
în nemurirea sufletului. Prin urmare, aşa cum se poate vedea şi mai sus, susţinătorii
relativismului cultural se confruntă cu evidenţa existenţei unor universalii culturale, ce
fac imposibilă susţinerea fără rezerve a acestei perspective asupra culturii.
Relativismul cultural a dat naştere unei tendinţe aparent paradoxale, dar care are
o bază foarte largă de aplicare în diverse culturi ale lumii actuale. Este vorba despre
xenocentrism, ce reprezintă convingerea că operele
artistice/ideile/produsele/tehnologiile/serviciile etc. aparţinând unei culturi străine
sunt superioare celor din interiorul propriei culturi. Xenocentrismul este prin urmare
un tip de convingere aflată în opoziţie cu etnocentrismul. De exemplu, unii dintre noi
sunt convinşi că produsele alimentare străine sunt superioare celor româneşti, deşi o
analiză atât cantitativă, cât şi calitativă poate să demonstreze contrariul. De asemenea,
unii oameni preferă să achiziţioneze anumite produse de îmbrăcăminte străine, al căror
preţ este mai mare decât al celor autohtone, deşi calitatea acestora este similară.

Subculturile sunt parte a culturii globale a unei societăţi, dar, în acelaşi timp, ele
păstrează un caracter distinct, ce se exprimă prin cristalizarea unui set de valori proprii,
a unor norme şi moduri de viaţă specifice. Uneori, ele adoptă şi un limbaj propriu,
denumit argou, ce permite membrilor unei subculturi să confere un înţeles special
anumitor cuvinte sau expresii. Unul dintre cele mai cunoscute tipuri de argou este cel
utilizat în interiorul puşcăriilor sau de membrii diverselor găşti. Trăsătura
fundamentală a argoului în aceste cazuri este faptul că nu poate fi înţeles de persoanele
din afara găştii, în acest sens el având şi rolul de a furniza şi de a menţine coeziunea
specifică grupului. Dar şi de a-i da acestuia identitatea specifică. Societăţile alcătuite
dintr-un număr mare de subculturi sunt denumite adesea societăţi pluralistice. Trebuie
însă reţinut faptul că subculturile, deşi diferă substanţial de cultura dominantă a unei
societăţi, totuşi ele nu se află în contradicţie cu aceasta. Spre deosebire de subculturi,
contraculturile au drept caracteristică esenţială tendinţa permanentă şi manifestă de a
intra în conflict cu cultura dominantă. De exemplu, o sectă religioasă ce propune o
credinţă de tip creştin diferită de cea ortodoxă este o subcultură dacă setul de
convingeri religioase ale adepţilor respectivei secte nu contrazice flagrant dogma
ortodoxă, propunându-şi să o submineze şi să-i distrugă autoritatea. În acelaşi timp, o
grupare anarhistă nu poate fi privită ca fiind o subcultură, ci o contracultură şi aceasta
deoarece ea respinge principiile fundamentale după care funcţionează o societate
democratică.
Studiile efectuate de sociologi au arătat nu numai că oamenii împărtăşesc valori,
norme şi comportamente diferite, ci şi că reperele fundamentale după care se
structurează percepţia umană, spaţiul şi timpul, sunt receptate nu numai subiectiv, de
către fiecare individ în parte, ci şi social. Altfel spus, percepţia asupra timpului şi
spaţiului sunt, deci, determinate cultural. Antropologul american Edward T. Hall (1914-
2009) a susţinut faptul că percepţia timpului este diferită de la o cultură la alta,
introducând, în acest sens, o distincţie relevantă între culturile monocrone şi culturile
policrone. Oamenii care aparţin unor culturi monocrone, de exemplu cei din mediul
urban european sau american, receptează timpul în mod liniar, organizându-se într-o
manieră conformă acestei perspective monocrone. Activitatea întreprinsă de aceştia
presupune realizarea unei singure sarcini şi nu a mai multora concomitent, precum şi
fixarea unui program strict, abaterile de la program fiind permise doar în situaţiile de
maximă urgenţă; de asemenea, punctualităţii i se acordă o reală consideraţie, timpul
care se scurge în vederea aşteptării unei persoane fiind considerat irosit. Presiunea pe
care timpul o efectuează asupra psihicului indivizilor este enormă; aceştia trăiesc în
permanenţă cu obsesia că timpul nu le ajunge, atât în ceea ce priveşte realizarea
activităţilor profesionale, cât şi a celor de natură familială. Culturile policrone se
raportează la timp într-un mod fundamental diferit; oamenii sunt obişnuiţi să deruleze
mai multe activităţi în acelaşi timp, ei neacordând punctualităţii o importanţă majoră.
Preocuparea dominantă a oamenilor din aceste culturi este aceea de a iniţia şi de a
menţine relaţiile sociale, pe a căror importanţă mizează chiar mai mult decât pe
finalizarea unei sarcini la termenul convenit. Graba şi tendinţa neîntreruptă de a efectua
cât mai multe sarcini într-un timp cât mai scurt, dar nu cu scopul de a le face cât mai
temeinic, ci mai degrabă în vederea multiplicării lor, specifice culturii monocrone, sunt
privite de aceia care trăiesc într-o cultură policronă ca un pas esenţial spre
dezumanizarea/robotizarea/alienarea omului.

Priveliştea oferită de un magazin în care sunt expuşi la vânzare câini şi pisici nu

pare să conţină în sine nimic ieşit din comun; în fiecare oraş important din România
există cel puţin un pet shop în care sunt oferite amatorilor spre achiziţionare diverse
animale de companie. Totul însă se schimbă radical dacă respectivul magazin nu este
situat în interiorul unui mall, ci într-o piaţă unde se comercializează produse alimentare,
iar câinii şi/sau pisicile jupuiţi şi pârliţi atârnă de o funie într-un galantar. Acestă
imagine poate să reprezinte pentru un european obişnuit un adevărat şoc cultural. Ştim
cu toţii că în China câinii şi pisicile sunt considerate animale comestibile, însă, cu toate
acestea, şocul pe care-l avem atunci când vedem cu proprii ochi un asemenea obicei
culinar este foarte mare. Şi aceasta nu este singura situaţie în care trăirile noastre,
manifestate cu precădere prin sentimente de respingere, sunt extrem de intense.
Şocul cultural desemnează acest complex de trăiri, indus de contactul cu o
cultură ale cărei obiceiuri/comportamente sunt profund diferite de cele specifice
propriei culturi; în aceste situaţii, oamenii se simt dezorientaţi, revoltaţi, nesiguri, chiar
cuprinşi de spaimă. Aşa cum am sugerat şi mai înainte, arta culinară este unul dintre
cele mai mari furnizori de diversitate culturală, dar şi provocatoare de şocuri culturale.
Oricât ar putea părea de bizar, probabil că nu există vreun produs de natură animală
sau vegetală – cu excepţia, binenţeles, a celor care prezintă trăsături nocive evidente,
fiind otrăvitoare – care să nu fie consumat în interiorul unei anumite culturi. Caii,
şobolanii, broaştele, termitele, păianjenii, diversele specii de gândaci şi alte asemenea
animale pe care noi le considerăm de neatins sub aspect culinar, pot fi parte a meniului
cotidian al unor oameni din alte societăţi, cu menţiunea că aceştia nu le consumă doar
din strictă necesitate, fiindcă nu au altceva de mâncare, ci mai ales datorită culturii în
care trăiesc. Şi nu e vorba doar de anumite specii de animale, ci şi de anumite organe ale
acestora, sau chiar de excentricităţi precum prepararea fătului de vacă sau oaie etc. De
altfel, unele dintre acestea sunt considerate adevărate delicatese, preţurile pe care unii
oameni sunt dispuşi să le plătească pentru ele fiind exorbitante.
Este uşor de înţeles faptul că nu numai obiceiurile culinare ale oamenilor pot
provoca şocuri culturale. Pentru o persoană în vârstă, un concert de muzică heavy-
metal poate fi un adevărat şoc cultural; acelaşi sentiment îl poate avea un european la
vederea acelor rituri de iniţiere din alte culturi, în care curge mult sânge, sau în care
oamenii merg pe cărbuni încinşi, ori unii tineri sunt puşi să vâneze cu mâinile goale un
animal foarte periculos, punându-şi viaţa în pericol etc. – toate acestea sunt doar câteva
exemple de situaţii ce pot provoca şocuri culturale. Vom încheia expunerea despre
diversitatea culturală cu observaţia că acest contact între culturi produce, la un nivel
mai mult sau mai puţin profund, un şoc cultural, ce inspiră adesea atât o reacţie de
teamă sau de respingere, cât şi o fascinaţie irezistibilă; altfel spus, alteritatea intrigă,
naşte întrebări, îi trezeşte omului dorinţa de cunoaştere, arătându-i feţe nevăzute ale lui
însuşi. Iar cel mai bine se poate vedea acest lucru în atracţia irezistibilă pe care o
manifestă oamenii faţă de istorisirile narate de cei care au intrat în contact cu alte
culturi, care au fost martorii unor comportamente/obiceiuri etc. diferite în raport cu
acelea practicate în interiorul propriei culturi. În acest sens, antropologul Ralph Linton
(1968) remarca: „Istorisirile despre obiceiuri străine au fost dintotdeauna o preocupare a
noastră şi sunt ascultate cu acelaşi amestec de mulţumire de sine şi de invidie
nemărturisită, care constituie elementul de atracţie chiar şi al celor mai mici bârfe. Cel
mai vestit dintre toţi povestitorii despre alte popoare, Herodot, dedică o bună parte din
istoria lui la ceea ce am numi astăzi descrieri de cultură. El merge chiar atât de departe,
încât precizează unele dintre diferenţele cele mai izbitoare dintre greci şi egipteni sub
raportul obiceiurilor, exprimându-şi mirarea reală că aceşti barbari se retrăgeau în casă
pentru funcţia excretoare, în loc de a ieşi în stradă, cum procedau grecii civilizaţi”.