INTERN

AL

Introducere în inginerie
Ingineria este aplicarea cunoașterii știintifice, economice, sociale, practice asupra
realitații materiale și/sau sociale in vederea proiectării, executării, intreținerii, modificării
unor structuri și/sau ansamble care să fie capabile să furnizeze/genereze rezultate,
produse, procese și/sau efecte predefinite și/sau conforme unor așteptări predictibile
și/sau controlabile.
Cuvântul inginerie are ca origine cuvântul latinesc ingeniare, „a născoci”
Ingineria este o activitate riguroasă de conceptualizare și de realizare a lucrărilor
de artă funcțională și de construcție de ansambluri structurale, mecanice, chimice,
electrice, electromecanice, electronice sau mecatronice, activitatea executându-se
potrivit regulilor artei și a unei rigori științifice.
Dacă ne dorim să aflăm când au fost puse bazele ingineriei și când a început,
putem să afirmâm că a apărut odată cu rațiunea.
Prima manifestare a ingineriei a fost folosirea unui băț pe post de unealtă, pentru
a doborâ mai ușor fructele din copac, dar și pentru a se sprijini de el. Prin ingeniozitatea
sa în curs de dezvoltare, omul a observant că acel băț ii oferă unele avantaje în lupta cu
indivizi mai puternici sau alte animale, folosindu-l ca armă.
În momentul în care un fulger a lovit un copac, a văzut focul, s-a speriat, dar
mânat de curiozitate, cărămidă de bază a ingineriei, învingându-și frica a observat ca
lângă foc este cald, și că celorlalte animale le este frică să se apropie, astfel
descoperind rând pe rând avantajele focului și cum să-l folosească, astfel punând
bazele dezvoltarii omului antic.
Principalul atu al speciei umane a fost curiozitatea si dorința de dezvoltare,
dezvoltare la baza căreia a stat ingineria, care a evoluat și s-a dezvoltat odata cu
comunicarea.
La bazele ingineriei putem considera că stau cumulativ:
- Gândirea
- Dorința de dezvoltare
- Curiozitatea
- Imaginația

Gândirea
Gândirea sau cugetarea este însușirea creierului omenesc de a reflecta în
mod generalizat și abstract realitatea obiectivă prin teorii, judecăți etc.[1]

1
 INTERN
AL

Gândirea cuprinde un „flux orientat către scopuri, idei și asociații care conduc la
o concluzie orientată spre realitate". Chiar dacă gândirea este o activitate a unei valori
existențiale pentru oameni, nu există un consens cu privire la modul în care este
definită sau înțeleasă.
Gândirea permite oamenilor să înțeleagă, să interpreteze, să reprezinte sau să
modeleze lumea pe care o întâlnesc și să facă predicții despre lumea aceasta. Este,
prin urmare, util pentru un organism cu nevoi, obiective și dorințe pe măsură ce face
planuri sau încercări în alt mod de a realiza aceste obiective.
Gândirea este cea mai înaltă etapă a cunoașterii umane. Este procesul de
cunoaștere a lumii reale înconjurătoare, care se bazează pe formarea și reînnoirea
continuă a stocului de concepte și idei, include încheierea de noi hotărâri (punerea în
aplicare a concluziilor). Gândirea permite cunoașterii unor astfel de obiecte, proprietăți
și relații ale lumii înconjurătoare, care nu pot fi percepute direct cu ajutorul primului
sistem de semnale. Formele și legile gândirii sunt obiectul logicii și al mecanismelor
psiho-fiziologice ale psihologiei și fiziologiei.

Definirea procesului de gândire

Gândirea este un proces psihic superior ce ocupă o poziție centrală în sistemul psihic
uman. Gândirea îndeplinește un rol decisiv în procesul de cunoaștere.
Gândirea se definește ca procesul psihic cognitiv care reflectă în mod abstract și
general esența lucrurilor și a relațiilor dintre ele, utilizând limba sau alt sistem de semne
ca instrument, și are drept produs: noțiuni, judecăți, raționamente.

Funcțiile gândirii
Înțelegerea
Înțelegerea reprezintă sesizarea existenței unei legături între setul noilor
cunoștințe și setul vechilor cunoștințe gata elaborate.[3] În funcție de distanța dintre
cunoștințele vechi și informațiile noi înțelegerea se poate realiza fie repede, fară
eventuale eforturi, fie treptat, dificil, prin eforturi conștiente. Dacă trebuie să fie înțeles
un text stiințific dificil, inițial se înțeleg doar câteva fragmente, apoi se surprind relațiile
dintre fragmente, pentru ca în final să se desprindă semnificația textului integral. Pentru
a ajunge la înțelegerea textului cunoștințele vechi trebuie sa fie restructurate și
îmbogățite (se caută informații suplimentare în cărți, dicționare etc.)
Rezolvarea de probleme
Rezolvarea problemelor este un demers al gândirii prin care omul, atât în activitatea
practică, cât și în cea teoretică, depășește eventuale obstacole. Când în activitatea
derulată nu există dificultate, nu există nici problemă. O situație cu care se confruntă un
individ reprezintă o problemă doar atunci când aceasta este rezolvabilă. Problema de
rezolvat ține de experiența cognitivă a subiectului.[5]
Newell și A. Simon (1961) au descris două tipuri de probleme:

2
 INTERN
AL

 probleme bine definite: cunoașterea bine a stării inițiale sau a punctului de

plecare, a scopului problemei sau starea finală;

 probleme slab definite: starea inițială și cea finală nu sunt clare, sunt confuze.
Creativitatea
Luarea de decizii

Dorința de dezvoltare
Dorința este tendință lăuntrică spre realizarea sau dobîndirea unui lucru. Prin
dorința de dezvoltare indiferent de ramură putem afirma ca este tendința lăuntrică de a
îmbunatăți acea ramură pentru care ne alocăm timp de studiu.

Curiozitatea
Curiozitatea este acea particularitate interactivă a unei ființe prin care își
explorează spontan ambiența și caută schimbări în structura sau dinamica acesteia.
Probabil majoritatea viețuitoarelor sunt curioase pentru a supraviețui, dar omul a ridicat
curiozitatea la rang de calitate fundamentală și o pune la baza tuturor conexiunilor și
implicărilor proprii.
Curiozitatea umană are trei mari direcții de manifestare, anume curiozitatea de
sine, curiozitatea cu privire la personalitatea și scopurile semenilor și curiozitatea
orientată către investigarea realului:

 Curiozitatea de sine duce la căutarea tuturor variantelor plăcerii pe care

individul și le poate oferi, sau mai duce în cazul unei curiozități elevate la
actul creativ, la căutarea acelor stări mentale și gestuale proprii care produc
schimbări în sine, în semeni sau în ambiență. Cea mai subtilă și complicată
curiozitate exersată sistematic asupra sinelui duce la cunoașterea de sine, iar
cunoașterea de sine poate atenua și până la urmă chiar înlătura mulțimea
curiozităților și implicărilor îndreptate spre exterior.
 Curiozitatea aplicată celorlalți, coroborată cu actul de relaționare și
participare, generează spațiul social al mulțimii influențelor și dependențelor
care definesc rețeaua socializantă a umanului. Curiozitatea socializată
produce relațiile lucrative și afective, ea declanșează iubirile, repulsiile și alte
atracții sau respingeri care asortează agregatul sociointeractiv. Tot
curiozitatea socială creează domeniile exprimării umane cooperante sau

3
 INTERN
AL

conflictuale, ea dă impuls către umanizare sau dezumanizare prin

consecințe.
 Curiozitatea aplicată universului este cea mai bogată în rezultate
surprinzătoare, interesante și utile. Întreaga cunoaștere fenomenală se poate
pune pe doi piloni fundamentali, anume criteriul supraviețuirii și curiozitatea
Numai impulsul de supraviețuire fără o curiozitate superioară, multiplu orientată,
capabilă să cerceteze, să problematizeze și să răspundă tuturor provocărilor realului, nu
ar duce la extrem de complicata rețea de unelte, tehnologii, proceduri de construcție și
instituții specializate operant sau decizional, prin care omul modern își valorifică
nelimitarea trupului și a minții.
Unul din cele mai elaborate fructe ale curiozității este știința. Ea oferă o lume
mereu nouă, cu alte forme, interacțiuni, calități și evenimente, în funcție de acele legi
naturale pe care omul le descoperă și le folosește pentru a extrage efecte din agregatul
universului.
În mod paradoxal nu există o singură variantă de realitate, există atâtea lumi
diferite cauzal câte tipuri de legi fundamentale și derivate extrage mintea curioasă din
experiența și din resursele imaginative proprii.
De asemenea nu există un singur tip de individ, se poate spune că sunt miliarde,
fiecare este curios în felul său propriu, fiecare acceptând și respingând alte lucruri,
fiecare dorind altă variantă de sine sau una imprevizibilă a semenului său, pentru a se
simți în siguranță sau în pericol, pentru a se satisface și împlini.
Prin curiozitate omul intră într-un anume uman și tot prin curiozitate îl părăsește
în favoarea altuia, iar procesul umanizării și reumanizării este infinit, la fel ca și
frontierele curiozității.

Imaginația ocupă o poziție aparte pe continuumul activității de cunoaștere. Pe

de o parte, ea vine în continuarea reprezentării, bazându-se direct pe memorie, pe de
altă parte, ea deviază traiectoria care merge spre gândire, făcând o buclă.
În psihologie, imaginația se definește ca proces intelectual (cognitiv) de selectare și
combinare în imagini noi, elemente din experiența anterioară sau de generare de
imagini fără corespondent în această experiență. Produsul activității imaginative nu se
reduce doar la imagini singulare, disparate, ci el presupune proiecte și planuri
complexe, care se obiectivează în diferite forme – inovații, invenții, descoperiri, opere
literare, muzicale, plastice etc.
Imaginația joacă un rol esențial în activitatea umană, incluzându-se ca verigă
componentă centrală a creativității. Ea aduce un spor considerabil la cunoașterea
realității date și a viitorului, a posibilului.
Spre deosebire de gândire, care se încapsulează în reguli și norme riguroase, ce-i
impun întotdeauna congruența sau compatibilitatea cu realitatea obiectivă, imaginația
este liberă de canoane, ea putându-se mișca nu numai pe tărâmul realului perceptibil, ci

4
 INTERN
AL

și pe cel al fantasticului și fantasmagoricului. Ea nu are așadar limite, ceea ce-i conferă

întotdeauna o notă de inedit, de noutate.
În cursul vieții, imaginația traversează o traiectorie complexă: exuberantă, irezistibilă și
nearticulată în copilărie, devine structurată, persistentă și orientată finalist constructiv în
adolescență, productivă și instrumentală în tinerețe și slabă, rigidă, la vârstele avansate.
Pe măsura dezvoltării și consolidării structurilor gândirii, imaginația se mulează din ce în
ce mai mult pe probleme reale, integrate activităților sociale actuale în domeniul artei,
tehnicii, științei.
Din punct de vedere al mecanismelor interne prin care se realizează, imaginația
se organizează în adâncime pe câteva niveluri funcționale, și anume: nivelul
oniric, nivelul reveriei și nivelul intențional orientat, în cadrul căruia se
delimitează imaginația reproductivă, imaginația creatoare și visul de perspectivă.

Conținutul informațional al imaginației

Imaginația este procesul psihic cognitiv, complex, de reflectare mijlocită,
constructivă și transformatoare a datelor experienței, a cunoștințelor, informațiilor
stocate la nivelul memoriei sau a situațiilor și evenimentelor trăite în prezent.
Imaginația își extrage conținuturile în cea mai mare parte din stocul memoriei.
Imagini, idei, cunoștințe sunt supuse unui proces de combinatorică imaginativă în
vederea elaborării de noi imagini, idei, concepții. De asemenea, imaginația își extrage
conținuturile și din zonele profunde ale inconștientului, supunându-le în timpul visului la
combinări și transformări dintre cele mai variate.
În concluzie, imaginația exploatează datele trecutului și experiența prezentă și
realizează o reflectare constructivă și anticipativă.

Funcțiile imaginației
Imaginația are o funcție cognitivă, ea având roluri importante în lărgirea sferei
cunoașterii, explorând zone noi și căutând soluții noi la problemele existente. Dacă
gândirea adâncește sfera cunoașterii, imaginația lărgește această sferă și oferă astfel
gândirii noi teritorii.
Imaginația are o funcție adaptativ reglatorie, care exprimă locul și rolul
imaginației în sistemul psihic uman, ea constituind procesul predilect al creativității.
Imaginația conferă conștiinței dimensiunea explorativă și creatoare.

Structurile operatorii ale imaginației

În calitate de proces cognitiv, imaginația dispune de o serie de procedee de
combinatorică imaginativă. Sunt operații, procedee de lucru mintal, prin intermediul
cărora imaginația intervine asupra conținuturilor sale și produce modificări, transformări,
aglutinări, tipizări, schematizări, rearanjări, substituții, analogii, adaptări, etc.

Tipuri
5
 INTERN
AL

Imaginația reproductivă
Este acea formă a imaginației  care, pe baza descrierilor verbale și a asocierii cu
imagini deja cunoscute, construiește mental imaginea unui obiect, fenomen, situație,
existentă în realitate, dar niciodată percepută direct anterior de acea persoană. Citești
un text despre junglă și-ți imaginezi jungla în toate ale ei elemente, deși nu ai fost
niciodată în vreo junglă.
Cu ajutorul acestei forme de imaginație lecturile literare, științifice capătă viață.
Liublinskaia, psiholog rus afirma: elevii care nu au atracție pentru literatură au un nivel
slab de dezvoltare a imaginației reproductive. Ei nu „văd” tablourile descrise în carte,
eroii prezentați, scenele, ei nu pot transforma conținutul lecturii în film pe care să-l
proiecteze pe ecranul conștiinței lor și să-l vizioneze așa precum se vizionează un film
la TV, computer sau cinema și de aceea lor nu li este interesantă lectura.
Imaginația productivă
Sau creatoare este forma cea mai înaltă și complexă a imaginației care
elaborează în plan mental un produs nou, inexistent în prezent, dar posibil în viitor.
Exemple de imaginație productivă din viața școlară: născocirea de către elev a unei
istorii, basm, poveste, mit … În viața practică imaginea unui aparat nou pe care o
elaborează un constructor. Acad. Corolev a inventat și construit rachete..
Imaginația productivă este o componentă a creativității. Tehnicile de stimulare a
creativității sunt valabile și în cazul imaginației productive.
După criteriul relației cu viața reală și a implicării subiectului în rezolvarea unei
sarcini de viață distingem: 1) imaginația activă și 2) imaginația pasivă.

Imaginația activă
Este imaginația ce răspunde unor nevoi de adaptare sau de transformare a
mediului în care subiectul trăiește și activează, cum ar fi elaborarea de scopuri,
proiecte, programe de acțiune, transpunerea în locul altcuiva etc. Această imaginație îi
permite subiectului să fie un element activ al vieții și să acționeze în condiții de bună
cunoaștere a situației.

Imaginația pasivă
E imaginația prin care subiectul fuge de realitate (de obicei, din cauza că nu o
acceptă sau nu-l satisface), își formează o altă lume (imaginară, evident) mult mai
comodă și mai atractivă decât cea reală. E cazul reveriilor (în rusește грезы), al viselor
diurne, al visării cu ochii deschiși.
După criteriul prezenței intenției și a efortului depus de subiect în vederea
realizării actelor imaginative distingem: 1) imaginație voluntară și 2) imaginație
involuntară.

6
 INTERN
AL

Imaginația voluntară
Presupune declanșarea intenționată a procesului imaginativ, subiectul și-a pus în
gând să realizeze anumite imagini sau să și le proiecteze și depune efort întru
efectuarea acestor acțiuni (elaborarea unui plan sau program, de exemplu).

Imaginația involuntară
Refuză participarea conștiinței subiectului la proiectarea actului imaginativ și la
realizarea lui. Actul imaginativ se declanșează de la sine și derulează după o proprie
logică. Visul nocturn poate servi drept exemplu de imaginație involuntară. Nimeni nu-și
planifică înainte de culcare să vadă vise și, cu atât mai mult, nu le determină conținutul.
Visul se întâmplă de la sine. Apare, se derulează, iar persoana este mai degrabă
martor, decât agent activ.

Produsul imaginației
Finalitatea subiectiv comportamentală a imaginației este proiectul, o imagine
nouă, o nouă idee, un nou aranjament, o nouă configurație. Fiecare dintre formele
imaginației se finalizează în plan subiectiv într-o manieră proprie.
Astfel, visul din timpul somnului este trăit ca o derulare haotică de imagini, emoții,
pulsiuni, dorințe. Reveria este trăită ca o derulare de imagini animate de proiecte,
ipoteze și aspirații. Imaginația reproductivă este trăită ca o desfășurare de imagini
despre realități și situații pe care le-am perceput. Imaginația creatoare este trăită ca
proiect, ca model, cu un anumit coeficient de originalitate. Visul de perspectivă este trăit
ca un proiect mintal al drumului propriu sau al drumului propriu al unui proiect de la
imaginare la realizare.
În concluzie, produsul imaginației îl constituie proiectul, modelele anticipative ale
realității.