Donald W.

Winnicott
calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau
sisteme cu posibilitatea recuperării informației, altele decât cele pe
care a fost descărcată, revânzarea sau comercializarea sub orice
formă, precum și alte fapte similare săvârșite fără permisiunea scrisă
a deținătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislației cu
privire la protecția proprietății intelectuale și se pedepsește penal
și/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.

Lectura digitală protejează mediul

Versiune digitală realizată de elefant.ro

Mare parte din conținutul acestei cărți se bazează pe convorbirile

difuzate de-a lungul timpului de BBC și doresc să îmi exprim
mulțumirea față de producătoarea emisiunii, domnișoara Iza Benzie.
Aș dori să-i mulțumesc, de asemenea, doctorului Janet Hardenberg,
care, la prima ediție a acestei lucrări, a ajutat la pregătirea
convorbirilor pentru un public ce urma să le citească (și nu să le
asculte).

D.W.W.

INTRODUCERE
După părerea mea, această carte are nevoie de o introducere. Este
o carte despre mame și bebeluși și despre părinți și copii, iar spre
final este o carte despre copii la școală și în lume, în general.
Limbajul pe care l-am folosit crește, ca să spun așa, odată cu copilul
și sper că se modifică în așa fel încât să se adapteze schimbării de
la intimitatea îngrijirii bebelușului la relația mai detașată, potrivită
stadiului în care copilul a crescut.
Deși primele capitole se adresează în mod special mamelor, eu nu
doresc să susțin punctul de vedere conform căruia tânăra mamă
trebuie să citească neapărat cărți despre creșterea copiilor. Asta ar
însemna că ea este mai nesigură pe sine decât este în realitate.
Tânăra mamă are nevoie de protecție și de informație, are nevoie de
cele mai moderne îngrijiri medicale. Are nevoie de un medic și de o
asistentă medicală pe care să îi cunoască și în care să aibă
încredere. De asemenea, are nevoie de devotamentul unui soț și de
experiențe sexuale care să o satisfacă. Dar nu are neapărată nevoie
să i se spună dinainte cum este să fii mamă.

Una dintre ideile mele fundamentale este că cele mai bune mame
sunt cele care se bazează pe ceea ce simt în mod natural și că
trebuie făcută distincția între lucrurile care vin în mod natural și cele
care trebuie învățate; eu încerc să fac această distincție astfel încât
ceea ce este natural să nu fie alterat.

Cred că este potrivit să mă adresez direct mamelor și taților,

deoarece oamenii doresc să știe ce se întâmplă în primele etape ale
copilăriei și, într-un fel sau altul, tema capătă mai multă viață dacă o
abordez așa decât dacă aș scrie la modul abstract despre mame și
bebeluși.

Oamenii doresc să afle cum și-au început viața și cred că ar trebui

să își dorească să afle aceste lucruri. Putem afirma că, din
societatea umană, lipsește ceva atunci când copiii cresc și devin, la
rândul lor, tați și mame, fără să știe și să fie recunoscători pentru
ceea ce mamele lor au făcut pentru ei la începutul vieții.

Prin aceasta, nu vreau să spun că toți copiii trebuie să le

mulțumească părinților pentru că i-au conceput, pentru că au
colaborat la crearea unui cămin sau pentru că au gestionat bine
familia. Ceea ce mă interesează este relația mamei cu bebelușul ei
înainte de naștere și în primele săptămâni și luni de după naștere.
Încerc să atrag atenția asupra contribuției uriașe pe care o are
mama bună obișnuită, sprijinită de soțul ei, la dezvoltarea individului
și a societății, contribuție realizată prin simplul fapt că îi este
devotată bebelușului ei.
Nu cumva această contribuție a mamei devotate trece neobservată
tocmai pentru că este uriașă? Dacă această contribuție ar fi
recunoscută, atunci concluzia ar fi că toți cei sănătoși psihic, toți cei
care simt că au un loc pe lume și pentru care lumea înseamnă ceva,
toți oamenii fericiți au o datorie inestimabilă față de o femeie. A
existat un moment, în prima copilărie, când nu percepeam deloc
dependența, dar eram total dependenți.

Dați-mi voie să subliniez încă o dată faptul că recunoașterea rolului

mamei nu va fi recunoștința și nici lauda. Rezultatul va fi micșorarea
unei frici pe care o purtăm în noi. Dacă societatea în care trăim
amână deplina recunoaștere a acestei dependențe, care este un
jalon în etapa inițială de dezvoltare a fiecărui individ, atunci va
rămâne un obstacol în fața eliberării și a sănătății depline, un
obstacol care se naște dintr-o frică. Dacă rolul mamei nu este
recunoscut cu adevărat, atunci va rămâne o frică vagă de
dependență. Această frică va lua uneori forma unei frici de femeie în
general, sau a unei frici de o femeie anume, iar alteori va căpăta
forme mai greu de recunoscut, dar care includ, toate, teama de
dominare.

Din nefericire, teama de dominare nu conduce grupurile de oameni

către evitarea situațiilor în care pot fi dominați; dimpotrivă, îi împinge
către o dominare specifică sau aleasă. Într-adevăr, dacă am studia
psihologia dictatorului, ne-am aștepta să descoperim că, printre alte
elemente, acest om, în lupta sa personală, încearcă să controleze
femeia de a cărei dominare încă se teme în mod inconștient:
încearcă să o controleze purtându-se frumos cu ea, făcând diferite
lucruri în locul ei și cerându-i în schimb supunere totală și „iubire".

Mulți dintre cei ce studiază istoria socială au ajuns la concluzia că

frica de femeie este una dintre principalele cauze ale
comportamentului aparent ilogic al ființelor umane în grupuri, dar că
această cauză este foarte rar analizată în profunzime. Atunci când
este studiată până la origini în istoria fiecărui individ, această frică de
femeie se dovedește a fi frica de a recunoaște realitatea
dependenței, a dependenței inițiale din copilăria timpurie. Prin
urmare, există rațiuni sociale întemeiate pentru a începe cercetări
asupra primelor etape ale relației copil-mamă.

În prezent, importanța mamei la începutul vieții este adeseori negată

și, în schimb, se afirmă că, în primele luni de viață, este nevoie doar
de cunoașterea tehnicilor de îngrijire corporală și că, prin urmare, o
bonă bună este de ajuns. Există chiar și mame (sper că nu la noi în
țară!) cărora li se spune că trebuie să se poarte ca niște mame cu
copiii lor, acesta fiind gradul cel mai ridicat de negare a faptului că „a
te purta ca o mamă" este un comportament care ia naștere în mod

natural din faptul că ești mamă.

Buna organizare administrativă, regulile de igienă, un impuls lăudabil

de promovare a sănătății fizice, toate acestea plus multe alte lucruri
intervin între mamă și bebelușul ei, și este puțin probabil ca mamele
însele să se opună, într-un efort concertat, acestor interferențe. Scriu
această carte pentru că cineva trebuie să acționeze în numele
mamelor tinere la primul sau al doilea copil, care se află, în mod
obligatoriu, într-o stare de dependență. Sper să le sprijin astfel încât
să capete încredere în tendințele lor naturale și, în același timp, să
recunosc și să admir abilitatea și grija celor care își oferă ajutorul
atunci când mamele, tații și diferiții substituți ai părinților au nevoie
de sprijin.

PARTEA I

MAMA ȘI COPILUL
1
UN BĂRBAT STUDIAZĂ MATERNITATEA
Pentru început, cred că vă veți simți ușurate dacă vă voi spune că nu
am de gând să vă dau sfaturi cu privire la ce anume trebuie să
faceți. Sunt bărbat, deci nu voi ști niciodată cu adevărat cum este să
văd acolo, în pătuț, o bucățică înfășată din propria mea persoană, o
bucățică din mine care trăiește o viață independentă, dar în același
timp dependentă și care, treptat, devine o persoană. Doar o femeie
poate trăi această experiență și, poate, doar o femeie și-o poate
imagina, așa cum face când, dintr-o neșansă de vreun fel sau altul,
experiența reală lipsește.

Și-atunci, ce îmi rămâne de făcut dacă nu vă voi da sfaturi? Sunt

obișnuit cu situațiile în care mamele vin cu copiii la mine și când
subiectul discuției se află chiar sub ochii noștri. Copilul se agită pe
genunchii mamei, încearcă să ajungă la obiectele de pe biroul meu,
se dă jos și se târăște pe podea; se cațără pe scaune sau scoate
cărțile din rafturi; se agață de mamă, temându-se de doctorul în
halat alb care este cu siguranță un monstru care mănâncă toți copiii
cuminți și le face lucruri și mai rele copiilor obraznici. Sau cu copilul
mai mare, care stă la o masă alăturată și desenează, în timp ce
mama lui și cu mine încercăm să punem cap la cap istoricul
dezvoltării acestuia și încercăm să vedem unde anume au luat-o
lucrurile razna. Copilul ne ascultă cu o ureche, pentru a fi sigur că nu
facem ceva rău și, în același timp, îmi comunică diferite lucruri fără
să vorbească, prin desenele la care mă uit din când în când.

Ce ușor îmi este să fac asta și cât de diferită este sarcina mea
acum, când trebuie să construiesc din imaginație și experiență
bebelușul și copilul mic!

Și voi ați avut aceleași dificultăți. Gândiți-vă cum vă simțeați când

aveați un bebeluș de câteva săptămâni, cu care nu știați cum să
comunicați. Și mai apoi încercați să vă amintiți la ce vârstă a dat
semne bebelușul vostru că v-ar recunoaște ca persoane și ce
anume v-a făcut să fiți sigure, în acel moment extraordinar, că erați
două persoane care comunicau între ele. Nu a fost nevoie să faceți
totul vorbind. Ce limbaj ați folosit? Nu, v-ați trezit brusc extrem de
preocupate de îngrijirea corpului bebelușului și v-a plăcut această
stare. Ați știut cum să îl luați în brațe, cum să îl puneți jos, cum să îl
lăsați singur, permițând leagănului să vă înlocuiască; și ați învățat
cum să îmbrăcați bebelușul astfel încât el să se simtă confortabil, iar
hăinuțele să îi păstreze căldura naturală. Dar știați toate astea încă
de când erați doar niște fetițe care se jucau cu păpușile. Și mai apoi
au fost momentele

speciale în care ați făcut lucruri bine definite: l-ați hrănit, i-ați făcut
baie, i-ați schimbat scutecul, l-ați mângâiat. Uneori, urina vă uda
șorțul sau trecea prin el și vă uda ca și cum v-ați fi scăpat pe voi, dar
asta nu vă deranja. De fapt, grație acestor lucruri puteați să vă dați
seama că erați femei și mame devotate obișnuite.

Spun toate aceste lucruri pentru că vreau să știți că acest bărbat,

plăcut detașat de viața reală, departe de zgomotul, mirosul și
responsabilitatea pe care le presupune creșterea unui copil, este
conștient de faptul că o mamă încearcă lucruri reale și că nu ar rata
această experiență pentru nimic în lume. Dacă lucrurile sunt clare
până acum, vă rog să îmi permiteți să vorbesc despre ce înseamnă
să fii o mamă devotată obișnuită și să coordonezi primele etape din
viața unei noi ființe umane. Nu vă pot spune exact ce trebuie să
faceți, dar pot vorbi cu voi despre ce înseamnă asta.

Prin lucrurile obișnuite pe care le faceți, realizați de fapt, în mod

firesc, lucruri extrem de importante, iar frumusețea acestor activități
stă în faptul că trebuie să fiți deștepte și nici măcar să nu gândiți,
dacă nu vreți. Poate că ați fost extrem de slabe la matematică în
școală, sau poate toți prietenii voștri au avut burse, dar voi ați urât
manualul de istorie, așa că ați rămas repetente și ați renunțat
devreme la școală; sau poate că ați fi terminat cu succes școala
dacă nu ați fi avut pojar exact înainte de examen. Sau poate chiar
sunteți deștepte. Dar toate astea nu contează și nu au nicio legătură
cu faptul că sunteți o mamă bună sau nu. Dacă un copil poate să se
joace cu o păpușă, atunci și voi puteți fi mame devotate obișnuite, și
cred că, de cele mai multe ori, chiar sunteți. Este ciudat că un lucru
atât de important depinde atât de puțin de nivelul de inteligență!

Pentru ca bebelușii să se dezvolte în indivizi adulți sănătoși,

independenți, cu conștiință socială, ei trebuie neapărat să aibă un
început bun, iar acest început bun este asigurat în natură de
existența relației dintre mama bebelușului și bebeluș, adică de ceea
ce se numește iubire. Deci, dacă vă iubiți bebelușul, acesta are un
început bun.

Dați-mi voie să vă spun rapid că nu vorbesc despre sentimentalisme.

Cunoașteți și voi acel gen de persoane care spun încontinuu: „Eu
pur și simplu ador bebelușii". Dar oare îi și iubesc? Iubirea maternă
este destul de primitivă. Ea include posesivitate, poftă, chiar și un fel
de „să-l ia naiba de copil"; are, de asemenea, generozitate, putere,
dar și umilință. Dar sentimentalismul nu își are locul aici și le
provoacă repulsie mamelor.

Se poate întâmpla să fiți mame devotate obișnuite și să vă placă să

fiți așa

fără să vă gândiți la asta. Adeseori, chiar artiștii sunt cei care urăsc
să se gândească la artă și la scopul artei. Voi, ca mame, poate
preferați să nu întoarceți lucrurile pe toate părțile, așa că vreau să vă
avertizez că în această carte vom vorbi despre lucrurile pe care le
face o mamă devotată obișnuită prin simplul fapt că este ea însăși.
Totuși, există și mame care vor să analizeze ceea ce fac. Poate că
unele dintre voi au încheiat deja faza de creștere a copilului, iar copiii
au crescut și au plecat la studii; în acest caz, poate doriți să priviți în
urmă la lucrurile bune pe care le-ați făcut și să vă gândiți la modul în
care ați pus bazele dezvoltării copiilor voștri. Dacă ați făcut totul
bazându-vă pe intuiție, probabil aceasta a fost cea mai bună
metodă.
Este vital să reușim să înțelegem rolul jucat de cei care au grijă de
copil, astfel încât să protejăm tânăra mamă de orice ar putea să
apară între ea și copilul ei. Dacă mama nu înțelege lucrurile pe care
le face atât de bine, atunci nu știe cum să își apere poziția și își
distruge foarte ușor abilitățile naturale încercând să facă ceea ce i se
spune, sau ceea ce a făcut mama ei, sau ce găsește în cărți.

Tații sunt și ei vizați de aceste lucruri, nu doar pentru că pot fi mame

bune pentru perioade limitate, ci și pentru că pot ajuta la protejarea
mamei și a bebelușului de orice ar tinde să intervină în legătura lor,
fapt care este însăși esența și natura îngrijirii copilului.

În paginile care urmează voi încerca în mod voit să exprim în cuvinte

ceea ce face o mamă atunci când este pur și simplu devotată
bebelușului ei.

Încă avem multe lucruri de învățat despre bebelușii aflați la începutul

vieții și poate doar mamele ne pot spune ceea ce dorim să știm.
2
CUM ÎNCEPEȚI SĂ VĂ CUNOAȘTEȚI
BEBELUȘUL
Când concepe un copil, viața unei femei se schimbă din multe
puncte de vedere. Până în acest moment, poate era o persoană cu
interese multiple, o femeie de afaceri, poate o politiciană, sau o
jucătoare de tenis entuziastă, sau o femeie gata oricând să iasă să
danseze. Poate avea tendința să disprețuiască viețile oarecum
limitate ale prietenilor care aveau copii și făcea remarci obraznice
despre ei, spunând că vegetează. Poate chiar era îngrozită de
detaliile tehnice referitoare la schimbarea scutecelor. Dacă era
interesată de copii, atunci interesul ei era mai degrabă sentimental
decât practic. Dar, mai devreme sau mai târziu, și ea rămâne
însărcinată.

Se poate ca acest lucru să o deranjeze la început, căci vede foarte

limpede perturbările pe care le provoacă în viața ei „personală".
Ceea ce vede este foarte adevărat și ar fi o prostie să negăm
această realitate. Bebelușii provoacă multe probleme și, cu excepția
cazului în care nu sunt doriți, sunt o neplăcere pozitivă. Dacă o
tânără încă nu a început să dorească bebelușul pe care îl poartă,
atunci nu poate evita sentimentul că este o ghinionistă.

Totuși, experiența arată că în sentimentele și corpul tinerei care a

rămas însărcinată se produce gradat o schimbare. Să spun că își
restrânge aria de interese? Poate e mai bine să spun că sensul
intereselor ei se modifică din exterior către interior. Încet, dar sigur,
începe să creadă că centrul lumii se află în propriul ei corp.

Poate că una dintre cititoare a ajuns exact în acest punct și începe

să se simtă oarecum mândră de sine, să simtă că este o persoană
care merită respect și căreia trecătorii trebuie să-i facă loc când
trece pe stradă.
Pe măsură ce deveniți sigure că veți fi în curând mame, începeți să
faceți după cum spune proverbul: puneți toate ouăle într-un singur
coș. Începeți să vă asumați riscul de a vă permite să fiți interesate de
un singur obiect, bebelușul care urmează să se nască. Acesta va fi
al vostru în cel mai profund sens cu putință, iar voi îi veți aparține.

Pentru a deveni mamă, treceți prin multe încercări și cred că tocmai

asta vă face capabile de a vedea foarte clar anumite principii
fundamentale ale îngrijirii copilului, principii pe care femeile care nu
sunt mame le învață în ani de studiu și pe care voi le înțelegeți pe
măsură ce le experimentați în viața de zi cu zi. Dar se poate
întâmpla să aveți nevoie de sprijinul nostru, al celor care vă studiază,
pentru

că apar superstițiile și poveștile babelor — unele foarte moderne —,

care vă fac să vă îndoiți de ceea ce simțiți în mod firesc.

Haideți să vedem ce anume știe mama sănătoasă psihic normală și

despre bebelușul ei, ceea ce este de o importanță vitală, dar care
poate fi uitat de cei care doar observă copilașul. Cred că cel mai
important lucru este că voi simțiți că bebelușul merită să fie cunoscut
ca persoană și asta încă din primele momente de viață. Nimeni
dintre cei care vin să vă dea sfaturi nu va ști niciodată asta la fel de
bine ca voi.

Chiar și în uter, bebelușul este deja o ființă umană, diferită de toate

celelalte ființe umane, iar în momentul nașterii va avea deja o
experiență bogată, atât neplăcută, cât și plăcută. Desigur, este ușor
să citești pe fața unui nou-născut lucruri inexistente; deși este
evident că un bebeluș poate avea un aer foarte înțelept uneori, chiar
filosofic. Dar, dacă aș fi în locul vostru, nu aș aștepta părerea
psihologilor cu privire la cât de uman este un bebeluș la naștere —
aș merge tot înainte și aș începe să cunosc omulețul și, de
asemenea, l-aș lăsa și pe el să mă cunoască.

Deja știți câte ceva despre trăsăturile bebelușului, din mișcările pe

care le făcea pe când era în uter. Dacă ați avut parte de o sarcină cu
multă mișcare, v-ați întrebat cât de adevărată este povestea care
spune că băieții se mișcă mai mult decât fetele; și, oricum, ați fost
încântate să primiți aceste semne de viață și vioiciune produse de
mișcări. Și presupun că, în tot acest timp, bebelușul a aflat multe
lucruri despre voi. A mâncat ceea ce ați mâncat și voi. Sângele lui a
curs mai repede când ați băut un ceai dimineața sau când ați alergat
după autobuz. Într-o oarecare măsură, a știut când erați
nerăbdătoare sau surescitată sau supărată. Dacă v-ați mișcat mult în
timpul sarcinii, bebelușul s-a obișnuit cu mișcarea și este posibil să
se aștepte să îl legănați pe genunchi sau într-un leagăn. Dacă, pe de
altă parte, sunteți o persoană liniștită, atunci bebelușul s-a obișnuit
cu starea de pace și poate dori să îl țineți în poală fără să îl legănați
sau să doarmă într-un landou. Într-un fel, pot spune că vă cunoaște
mai bine decât îl cunoașteți voi, până în momentul în care se naște,
îl auziți țipând și vă simțiți destul de bine, încât să vă uitați la el și să
îl luați în brațe.

Starea mamei și a bebelușului după naștere poate fi extrem de

diferită de la un caz la altul, așa că pot trece două-trei zile până când
sunteți amândoi în forma necesară pentru a vă întâlni. Dar, dacă vă
simțiți bine imediat după naștere, nu există niciun motiv real pentru
care să nu începeți să vă cunoașteți reciproc chiar atunci. Cunosc o
mamă tânără care a avut un contact foarte rapid cu primul ei

copil, un băiețel. Încă din ziua în care se născuse, după fiecare

alăptat, bebelușul era lăsat de directoarea maternității într-un landou
lângă patul mamei lui. Micuțul stătea o vreme treaz în liniștea
camerei, iar mama întindea mâna către el; înainte să împlinească o
săptămână, bebelușul începuse să o apuce de degete și să își
îndrepte privirea în direcția ei. Această relație intimă a continuat fără
întrerupere, s-a dezvoltat și cred că a contribuit la crearea fundației
personalității copilului și a ceea ce numim dezvoltarea lui emoțională
și capacitatea de a face față frustrărilor și șocurilor prin care, mai
devreme sau mai târziu, a trebuit să treacă.

Cea mai impresionantă latură a contactului timpuriu cu bebelușul va

apărea la orele de masă, adică atunci când acesta este excitat.
Poate și voi sunteți excitate și aveți unele senzații la nivelul sânilor,
care indică o excitație utilă și faptul că sunteți gata să alăptați.
Bebelușul are noroc dacă se poate baza de la început pe voi și pe
ceea ce simțiți, astfel încât el să se ocupe de rezolvarea propriilor
pulsiuni și nevoi. Căci, din punctul meu de vedere, este foarte
neliniștitor pentru un bebeluș să descopere sentimentele care apar
odată cu excitația. Ați privit vreodată lucrurile din acest unghi?

De aici veți înțelege că veți ajunge să vă cunoașteți bebelușul în

două stări: când este mulțumit și mai mult sau mai puțin neexcitat și
când este excitat. La începutul vieții, când este neexcitat, își petrece
mult timp dormind, dar nu tot timpul, iar momentele de veghe fără
plânsete sunt prețioase. Știu că unii bebeluși nu sunt niciodată
mulțumiți și, pentru intervale lungi de timp, plâng, își exprimă
suferința, chiar după ce au fost alăptați, și adorm greu, iar în acest
caz este foarte dificl pentru mamă să stabilească un contact
satisfăcător. Dar, cu timpul, lucrurile se mai liniștesc, apare și
satisfacția și poate în timpul băii se ivește și ocazia de a începe o
relație umană.

Unul dintre motivele pentru care trebuie să vă cunoașteți bebelușul

în ambele stări — când este mulțumit, dar și când este excitat —
este că, indiferent de stare, el are nevoie de ajutorul vostru. Iar voi
nu puteți să îl ajutați dacă nu îl cunoașteți. Are nevoie să îl ajutați să
facă tranzițiile îngrozitoare de la somn sau veghea mulțumită la
atacul de lăcomie totală. Aceasta poate fi definită drept prima
voastră sarcină ca mamă, exceptând îndatoririle de zi cu zi, iar
pentru îndeplinirea ei este nevoie de multă îndemânare, de care
poate da dovadă doar mama bebelușului sau o femeie cu suflet
mare care adoptă un nou-născut.

De exemplu, bebelușii nu se nasc cu un ceas la gât, care să îi

anunțe din trei în trei ore că trebuie să mănânce. Alăptatul la ore fixe
se poate dovedi comod

pentru mamă sau asistentă medicală, iar bebelușul poate descoperi

și el mulțumirea de a mânca atunci când simte nevoia. Dar nu este
obligatoriu ca bebelușul să își dorească de la bun început să fie
alăptat la ore fixe; de fapt, cred că ceea ce așteaptă el este apariția
sânului atunci când îl vrea și dispariția sânului când nu îl mai vrea.
Se poate întâmpla ca mama să alăpteze neregulat la început, până
găsește programul de alăptare potrivit. Interesant este faptul că,
odată ce începeți să vă cunoașteți bebelușul, aflați și ce dorințe are,
chiar dacă decideți că nu i le veți îndeplini. Iar dacă vă cunoașteți
bine bebelușul, atunci veți descoperi că el își exprimă atât de
imperios dorințele doar atunci când este excitat. În rest, este foarte
fericit să își descopere mama în spatele sânului sau al biberonului,
să descopere camera în care se află mama și lumea în care se află
toate acestea. Desigur, aveți enorm de multe lucruri de învățat
despre bebeluș în timp ce îl alăptați, dar să știți că aveți și mai multe
de aflat despre el când îi faceți baie, când el stă singur în pătuț sau
când îi schimbați scutecele.

Dacă sunteți sub supravegherea unei asistente medicale, sper că

aceasta mă va înțelege atunci când spun că nu aveți decât de
pierdut dacă vă vedeți copilul doar când trebuie să îl alăptați. Sigur,
aveți nevoie de ajutorul ei pentru că încă nu v-ați refăcut după
naștere și nu vă puteți ocupa singură de cel mic. Dar dacă nu îl
vedeți când doarme sau când este treaz și se uită împrejur, probabil
aveți o senzație ciudată când vă treziți cu el în brațe doar pentru
alăptare, căci în acest moment el este un ghem de nervi, adică este
o ființă umană, desigur, dar una locuită de lei și tigri furioși. Mai mult,
este și el speriat de ceea ce simte. Iar dacă nimeni nu v-a explicat
toate aceste lucruri, atunci puteți fi la fel de speriată ca el.

Dacă, pe de altă parte, vă cunoașteți deja bebelușul pentru că l-ați

privit când stătea lângă voi, l-ați lăsat să se joace la voi în brațe și la
sân, atunci veți vedea această excitație ca pe ceva normal și o veți
recunoaște ca pe o formă de iubire. De asemenea, veți înțelege ce
se întâmplă atunci când întoarce capul și refuză să sugă, sau când
vă adoarme în brațe în loc să continue să sugă, sau când devine
agitat și nu îi mai arde de supt. Bebelușul este pur și simplu speriat
de ceea ce simte și, ca mame, sunteți singurele în măsură să îl
ajutați, prin răbdarea infinită de care dispuneți, lăsându-l să se joace,
să apuce sfârcul cu gura, poate chiar cu mâna; să îl lăsați să facă tot
ce i-ar putea face plăcere, până când, în cele din urmă, capătă
încrederea necesară pentru a-și asuma riscul și a suge. Pentru
mame nu este ușor, pentru că trebuie să vă gândiți și la voi, la faptul
că sânii sunt fie foarte plini, fie, din contră, așteaptă suptul ca să
înceapă să se umple. Dar, dacă știți ce se întâmplă,

veți fi capabile să treceți peste perioadele dificile și să îl ajutați pe

bebeluș să stabilească o legătură bună cu voi atunci când suge.

Să știți că bebelușul nu e lipsit de inteligență. Dacă vă gândiți că

starea de excitație este pentru el echivalentul unei aruncări în
groapa cu lei pentru noi, nu este de mirare că vrea să se asigure că
sunteți o sursă de lapte demnă de încredere, înainte de a vi se lipi la
sân. Iar dacă îi înșelați așteptările, bebelușul se va simți ca și cum
urmează să fie sfâșiat de fiarele sălbatice. Dați-i timp și vă va
descoperi, iar în cele din urmă veți reuși să apreciați amândoi chiar
și iubirea lui lacomă pentru sânii voștri.

Cred că un element important al contactului timpuriu al unei mame

tinere cu bebelușul ei este faptul că, prin acest contact, ea este
sigură că bebelușul este normal (indiferent de sensul pe care îl
poate avea acest cuvânt). Poate, după cum am spus, sunteți prea
obosite să începeți să vă împrieteniți cu bebelușul încă din prima zi,
dar este bine să știți că este perfect normal ca o mamă să vrea să își
vadă copilul imediat după naștere. Și nu doar pentru că de-abia
așteaptă să îl cunoască, ci și pentru că — și acesta este motivul
pentru care trebuie să îl vadă urgent — i-au trecut prin cap tot felul
de gânduri referitoare la faptul că va naște ceva îngrozitor, ceva ce
în mod sigur nu va fi perfect. Ca și cum oamenilor le-ar fi greu să
creadă că sunt destul de buni pentru a crea, în interiorul lor, ceva
bun. Nu cred că există vreo mamă care să fie pe deplin mulțumită de
copilul ei încă din primele clipe de viață ale acestuia. Afirmația este
valabilă și pentru tați, căci și ei suferă la fel de mult ca mamele de
îndoiala că ar putea crea un copil normal și sănătos. Prin urmare,
primul lucru pe care trebuie să îl facă ambii părinți este să își
cunoască bebelușul, pentru a scăpa de aceste îndoieli.

După îndoiala de mai sus, iubirea și mândria sunt cele care vă

împing să vă cunoașteți bebelușul. Mai apoi, îl veți studia cu mare
atenție, pentru a-i oferi ajutorul de care are nevoie și pe care îl poate
primi numai de la persoana care îl cunoaște cel mai bine, adică de la
mama lui.

Toate acestea vor să spună că îngrijirea unui nou-născut este o

meserie cu normă întreagă, care poate fi făcută bine doar de o
singură persoană.
3
BEBELUȘUL CA PREOCUPARE CURENTĂ
Am scris în general despre mame și despre bebelușii lor. Nu am
dorit să le spun ce au de făcut, pentru că, dacă au nevoie de sfaturi,
le pot primi foarte ușor de la instituțiile specializate. De fapt, ele chiar
sunt bombardate cu sfaturi, lucru care le derutează adeseori. Am
preferat să scriu pentru acele mame care știu să aibă grijă de
bebelușii lor, încercând să le ajut să îi descopere și arătându-le cam
ce se întâmplă. Practic, cu cât vor ști mai multe, cu atât vor avea mai
multă încredere în propria judecată. O mamă este cea mai bună
atunci când are încredere în propria judecată.

Cu siguranță, pentru o mamă este extrem de important să facă ceea

ce simte că trebuie să facă, iar această experiență o ajută să
descopere maternajul în toată complexitatea lui; pentru că, așa cum
un scriitor este surprins de bogăția de idei care apar în momentul în
care pune stiloul pe hârtie, la fel mama este încontinuu surprinsă de
ceea ce descoperă în bogăția contactului permanent cu bebelușul ei.

Ne putem întreba cum poate o mamă să învețe să devină mamă

altfel decât asumându-și pe deplin această responsabilitate? Dacă
nu face decât ceea ce i se spune, atunci trebuie să continue să facă
ceea ce i se spune, iar pentru a face lucrurile mai bine nu are decât
să găsească pe cineva mai bun care să îi spună ce să facă. Dar,
dacă este liberă să acționeze așa cum simte, atunci devine o mamă
din ce în ce mai bună.

Acesta este punctul în care tatăl poate fi de mare ajutor, degrevând-

o pe mamă de diferite sarcini. Dacă bărbatul îi oferă protecția
corespunzătoare, mama nu mai trebuie să se ocupe de ceea ce se
întâmplă în exterior când, de fapt, tot ceea ce dorește acum este să
se concentreze asupra punctului central al cercului pe care îl descrie
cu brațele, adică asupra bebelușului. Această perioadă în care
mama este în mod firesc preocupată de bebeluș nu este foarte
lungă. Legătura mamei cu bebelușul este foarte puternică la început,
iar noi trebuie să facem tot ce putem pentru a-i permite să fie
preocupată de bebeluș în acest moment, când această preocupare
este naturală.

Această experiență este bună nu doar pentru mamă, ci și pentru

bebeluș, care are cu siguranță nevoie de ea. De-abia acum începem
să realizăm cât de tare are nevoie un nou născut de iubirea mamei
lui. Bazele pentru sănătatea adultului se pun de-a lungul copilăriei,
dar sănătatea ființei umane este clădită de mamă, încă

din primele săptămâni și luni de viață. Poate că această afirmație vă

va ajuta să înțelegeți de ce, după ce nașteți, vă pierdeți temporar
interesul pentru ceea ce se întâmplă în jur. Sunteți în faza în care
clădiți sănătatea unei persoane care va face parte din societate, iar
asta este o activitate care merită toată atenția. Este ciudat că, în
general, lumea crede că este mai greu să ai grijă de mai mulți copii
decât de unul singur. Eu sunt convins că lucrurile stau invers: cu cât
numărul de copii este mai mic, cu atât tensiunea emoțională este
mai mare. Cel mai greu este să te dedici unui singur copil — din
fericire, perioada care necesită această dedicație este destul de
scurtă.

Deci iată-vă cu toate ouăle într-un singur coș! Oare ce trebuie să

faceți acum? Un singur lucru: bucurați-vă de ce aveți! Bucurați-vă de
faptul că sunteți considerată importantă! Bucurați-vă de faptul că îi
puteți lăsa pe alții să se ocupe de mersul lumii, în timp ce voi creați
un nou membru al acestei lumi. Bucurați-vă de starea introvertă în
care sunteți, de faptul că sunteți aproape îndrăgostită de propria
voastră persoană, din care bebelușul este parte integrantă. Bucurați-
vă de modul în care bărbatul de lângă voi se simte responsabil de
bunăstarea voastră și a bebelușului. Bucurați-vă că aveți
posibilitatea de a descoperi lucruri noi despre voi însevă. Bucurați-vă
că aveți mai mult ca oricând dreptul de a face ceea ce simțiți voi că
este bine. Bucurați-vă de starea de supărare pe care v-o provoacă
plânsetele și țipetele bebelușului, care refuză astfel laptele pe care i-l
oferiți cu atâta generozitate. Bucurați-vă de toate sentimentele atât
de feminine, pe care nici măcar nu puteți încerca să i le explicați unui
bărbat. Știu că vă veți bucura în special de semnele care apar unul
câte unul și din care vă dați seama că bebelușul este o persoană și
că, la rândul lui, și el vă recunoaște ca pe o persoană.

Bucurați-vă de toate acestea la modul cel mai egoist cu putință, dar

să știți că plăcerea pe care v-o procură îngrijirea bebelușului este
extrem de importantă și pentru el. Sugarul nu își dorește să
primească hrană potrivită la ora potrivită, ci mai degrabă să fie hrănit
de o femeie căreia îi place să își hrănească bebelușul. Pentru el,
moliciunea hainelor și temperatura adecvată a apei de baie sunt
lucruri de la sine înțelese. Ceea ce nu poate fi considerată de la sine
înțeleasă este plăcerea pe care o resimte mama care își îmbracă și
își spală propriul copil. Dacă simțiți această plăcere, atunci bebelușul
este și el fericit. Plăcerea maternă trebuie să fie prezentă, în caz
contrar întregul proces este mort, inutil și mecanic.

Această bucurie, care în mod normal apare de la sine, poate fi

umbrită de grijile pe care le simțiți, griji care provin, în mare parte,
din necunoaștere. Este la fel

ca în cazul metodelor de relaxare în timpul nașterii, despre care

poate ați citit. Cei care scriu aceste cărți fac tot ce pot pentru a
explica ce se întâmplă în timpul sarcinii și al nașterii, astfel încât
mama să se poată relaxa, adică să nu își mai facă griji cu privire la
necunoscut și să se bazeze pe procesele naturale. Mare parte din
durerea resimțită la naștere nu are legătură directă cu nașterea
propriu-zisă, ci cu stresul provocat de teamă, în special de teama de
necunoscut. Dacă toate aceste lucruri vă sunt explicate și dacă aveți
un medic și o asistentă bună, atunci puteți suporta partea de durere
care este inevitabilă.

Tot așa, după ce bebelușul s-a născut, plăcerea pe care o trăiți când
vă ocupați de el depinde de cât de temătoare și îngrijorată sunteți
din cauza necunoașterii și a fricii.
În paginile ce urmează doresc să le ofer mamelor informații, astfel
încât să cunoască mai bine ce se întâmplă cu bebelușul și să
înțeleagă că bebelușul are nevoie de exact ceea ce îi oferă o mamă
care se poartă natural, relaxat și cu implicare.

Voi vorbi despre corpul bebelușului și despre ce se întâmplă în

interiorul lui; despre dezvoltarea bebelușului ca persoană, despre
modul în care trebuie să îi prezentați lumea în doze mici, astfel încât
să nu îl tulburați.

Pentru început, aș vrea să lămuresc un lucru — bebelușul vostru nu

depinde de voi pentru a crește și a se dezvolta. Fiecare bebeluș
conține esența vieții. În fiecare există o scânteie vitală, iar acest
impuls către viață, creștere și dezvoltare îi aparține bebelușului încă
de la naștere și îl însoțește într-un mod pe care nu trebuie neapărat
să îl înțelegem. De pildă, dacă tocmai ați pus un bulb în jardinieră,
știți foarte bine că nu trebuie să faceți voi bulbul să se transforme în
narcisă. Voi trebuie doar să îl plantați în solul potrivit și să îl udați
exact cât trebuie, iar restul vine de la sine, deoarece bulbul are viață
în el. Sigur, îngrijirea unui copil este mult mai complicată decât
îngrijirea unui bulb de narcisă, dar exemplul îmi servește scopului,
deoarece în ambele cazuri, copil și bulb, are loc un proces care nu
este responsabilitatea voastră. Bebelușul a fost conceput în corpul
vostru și, din acel moment, a devenit un chiriaș. După naștere,
bebelușul v-a stat cu chirie în brațe. Este o situație temporară, care
nu va dura pentru totdeauna, ba chiar va dura destul de puțin. Foarte
curând, bebelușul va ajunge la vârsta școlară. Dar, pentru moment,
acest chiriaș este micuț și slăbuț și are nevoie de îngrijirea specială
pe care i-o oferă dragostea voastră. Asta nu schimbă cu nimic
tendința către viață și creștere, înnăscută în bebeluș.

Mă întreb dacă vă simțiți mai liniștite când auziți asta. Am întâlnit

mame care

nu se puteau bucura de maternitatea lor din cauza faptului că se

simțeau responsabile de procesul vital al bebelușului. Dacă acesta
dormea, ele se duceau la pătuțul lui sperând că se va trezi și, astfel,
va da semne de viață. Dacă bebelușul era mofluz, se jucau cu el și îl
gâdilau, încercând să obțină un zâmbet, care, desigur, pentru
bebeluș era doar o reacție și nu avea nicio semnificație. Genul
acesta de oameni saltă întruna bebelușii pe genunchi, pentru a-i
face să chicotească, sau îi agită în alte moduri, pentru a fi ei siguri
că procesul vital al bebelușului este în desfășurare.

Există copii care nu sunt lăsați, nici măcar când sunt foarte mici, să
stea pe spate și să nu facă nimic. Au mult de pierdut din cauza asta
și pot pierde chiar sentimentul că își doresc să trăiască. Cred că,
dacă reușesc să vă transmit mesajul că bebelușul se află în
permanență într-un proces vital (proces care este extrem de greu de
oprit), atunci veți fi capabile să vă bucurați deplin de îngrijirea
copilului. Până la urmă, viața depinde mai puțin de dorința de trăi și
mai mult de capacitatea de a respira.

Unele dintre voi ați creat opere de artă, ați desenat, ați pictat, ați
făcut modelaje din lut, ați tricotat pulovere sau ați croit rochii. În
aceste cazuri, rezultatul a fost un produs realizat de voi. Cu bebelușii
lucrurile stau altfel — ei cresc, iar voi nu sunteți decât mamele care
le oferă un mediu adecvat.

Unele persoane cred că un copil este ca lutul în mâinile unui olar.

Ele încep să îl modeleze și se simt responsabile de ceea ce vor
obține. Total greșit. Dacă asta este ceea ce simțiți, veți fi copleșite de
o responsabilitate pe care nu trebuie să v-o asumați. Dacă acceptați
ideea că bebelușul conține în el tot ce îi trebuie pentru a trăi, atunci
veți putea acorda mai multă atenție procesului de dezvoltare și veți fi
fericite să răspundeți nevoilor lui.
4
HRĂNIREA SUGARULUI
Încă de la începutul secolul XX, s-a acordat foarte multă atenție
alimentației sugarului, iar medicii și fiziologii au scris nenumărate
cărți și articole științifice pe această temă. Rezultatul acestor eforturi
este că azi putem distinge între două serii de elemente: unele fizice,
biochimice sau materiale, pe care nimeni nu le poate cunoaște în
mod intuitiv sau fără a avea cunoștințe științifice profunde, și unele
psihologice, pe care oamenii au fost întotdeauna capabili să le
cunoască, prin sentimente și prin simpla observație.

Pentru a trece direct la subiect, hrănirea sugarului este o chestiune

strâns legată de relația mamă-sugar, o punere în practică a unei
relații de iubire dintre două ființe umane. Acest lucru a fost greu de
acceptat (deși mamele simțeau că este adevărat) până când studiul
laturii fizice a acestei relații nu a reușit să îndepărteze preconcepțiile.
De-a lungul istoriei, toate mamele sănătoase trebuie să fi gândit
alăptarea bebelușului ca pe o relație între ele și copiii lor; dar au
existat și cazuri când un bebeluș a murit din cauza unei diarei severe
sau a unei boli, iar mama lui, neștiind că moartea a fost provocată de
un microb, a fost convinsă că motivul era laptele ei, care nu era bun.
Boala și moartea bebelușului le fac pe mame să își piardă
încrederea în sine și să caute sfatul unor autorități în domeniu. În
nenumărate feluri, boala fizică a complicat problema așa cum era ea
văzută de mamă și, de fapt, numai progresul uimitor din domeniul
sănătății fizice ne ajută să ne întoarcem la elementul principal, care
este legătura afectivă, sentimentele care există între mamă și
bebeluș. Pentru ca alăptatul să dea rezultate bune, această legătură
afectivă trebuie să se dezvolte.

În zilele noastre, medicii care se ocupă de corp știu destul de multe

lucruri despre rahitism pentru a-l putea preveni; știu destul de multe
despre pericolul infectării pentru a preveni orbirea ce apărea ca
urmare a infecției gonococice pe care bebelușul o contracta la
naștere; cunosc destul de bine pericolul pe care îl reprezintă laptele
muls de la vaci infectate cu tuberculoză și știu să prevină meningita
tuberculoasă, care era înainte frecventă și mortală; și știu destule
despre scorbut pe care, practic, l-au eradicat. Acum, urgența este ca
noi, cei care ne ocupăm de suflet, să exprimăm cât putem de clar
problemele psihologice cu care se confruntă fiecare mamă,
indiferent de cât de sănătoasă fizic ar fi, grație priceperii medicilor.

Sigur, nu putem face o listă exhaustivă a tuturor problemelor

psihologice cu

care se confruntă toate mamele de nou-născuți, dar putem încerca,

iar mamele pot corecta greșelile sau completa lista.

Să începem. Dacă mama la care ne gândim este sănătoasă și

locuiește împreună cu soțul ei într-o locuință decentă și dacă
presupunem că bebelușul s-a născut sănătos și la termen, atunci nu
ne rămâne decât să spunem ceva extrem de simplu: în aceste
condiții, hrănitul sugarului este doar o parte, ce-i drept una dintre
cele mai importante, a relației dintre două ființe umane. Care ființe,
mama și nou-născutul, sunt gata să se lege între ele prin legături
extrem de puternice de iubire și, evident, trebuie să se cunoască
reciproc, înainte de a-și asuma riscurile emoționale pe care le
implică o astfel de relație. Odată ce au ajuns la o înțelegere
reciprocă — adică după un interval scurt de timp sau după ceva
conflicte —, cei doi au încredere unul în celălalt și hrănirea se
desfășoară în mod natural.

Cu alte cuvinte, dacă relația dintre mamă și bebeluș a început să se

clădească și se dezvoltă firesc, atunci nu este nevoie de învățarea
tehnicilor de alăptare, de cântărirea regulată a bebelușului, de alte
analize și investigații; cei doi știu mai bine decât oricine altcineva ce
anume este bine pentru ei. În aceste condiții, bebelușul va suge
exact atâta lapte cât îi trebuie, în exact ritmul potrivit, și va ști exact
când să se oprească. Și, în acest caz, digestia și excrețiile
bebelușului nu trebuie monitorizate de persoane din afară. Întregul
proces fizic se derulează cum trebuie, pur și simplu pentru că relația
emoțională se dezvoltă în mod firesc. Aș merge chiar mai departe și
aș spune că, în asemenea condiții, o mamă poate învăța cum se
cresc bebelușii de la propriul ei bebeluș, așa cum acesta învață
despre mame de la propria mamă.

Problema este că această relație intimă fizică și spirituală dintre

mamă și bebelușul ei produce atât de multă plăcere, încât mamele
cad adeseori pradă sfaturilor celor care afirmă că această plăcere nu
este sănătoasă. Și iată tema în jurul căreia vom găsi puritanii
moderni! Ce ciudat este să îndepărtezi bebelușul de mama lui
imediat după naștere, astfel încât să-și piardă singura posibilitate
(adică mirosul) de a o regăsi după ce a pierdut-o! Ce ciudat este să
acoperi bebelușul cu un prosop atunci când mănâncă, astfel încât să
nu poată pune mâna nici pe sân, nici pe biberon, în așa fel încât să
nu se poată exprima decât prin „da" (adică sugând) sau „nu" (adică
întorcând capul sau dormind)! Ce ciudat este să începi să hrănești
bebelușul la ore fixe, înainte ca acesta să fi înțeles că pe lume există
și altceva pe lângă el însuși și dorințele lui.

În starea naturală (prin care eu înțeleg starea în care cele două ființe
sunt

sănătoase), tehnicile, cantitățile și programarea pot fi lăsate în

seama naturii. Practic, asta înseamnă că mama își poate lăsa
bebelușul să decidă cu privire la ceea ce stă în puterea lui de
decizie, deoarece ea poate decide și oferi ceea ce îi stă ei în putere,
adică laptele și modul prin care acesta ajunge la bebeluș.

Poate că este imprudent să afirm aceste lucruri când există atât de

puține mame care să nu aibă niciun fel de probleme personale și
care să nu aibă tendința de a se îngrijora și, prin urmare, de a cere
ajutor; de asemenea, există fără îndoială mame care își neglijează
bebelușii sau sunt agresive cu aceștia. Totuși, părerea mea este că
până și mamele care știu că au nevoie de ajutor se vor bucura de
aceste informații. Dacă o astfel de mamă vrea să învețe să aibă un
prim contact reușit cu al doilea sau al treilea bebeluș al ei, atunci ea
trebuie să știe ce anume își dorea la contactul cu primul copil, când
avusese nevoie de ajutor exterior; scopul ei este ca acum, cu acest
nou-născut, să nu mai depindă de sfaturile celorlalți.

După părerea mea, alăptatul natural înseamnă să îi dai bebelușului

să sugă exact atunci când el dorește asta și să încetezi exact atunci
când bebelușul nu mai vrea să sugă. Aceasta este baza pe care
bebelușul va începe să ajungă la compromisuri cu mama sa, primul
fiind acceptarea programului de supt — să zicem o dată la trei ore —
care îi convine mamei și care pare să răspundă și dorințelor
bebelușului, dacă acesta reușește să facă în așa fel încât să îi fie
foame la fiecare trei ore. Dacă intervalul este prea lung, bebelușul
începe să plângă și cea mai rapidă metodă de a restabili încrederea
este ca mama să îi dea să sugă atunci când îi este foame, urmând
să revină la un program regulat atunci când bebelușul va putea
accepta asta.

Repet, poate că vi se pare o metodă sălbatică. O mamă care a fost

învățată să îl obișnuiască pe bebeluș cu un program strict, incluzând
alăptatul la fiecare trei ore, simte că este o mamă rea dacă i se
spune să îl alăpteze ca o țigancă. După cum am spus, mama se
sperie imediat de plăcerea puternică pe care o resimte când
alăptează și simte că va fi învinuită de întreaga familie și de toți
vecinii dacă se va întâmpla ceva rău de atunci încolo. Principala
problemă este că oamenii se simt prea ușor copleșiți de
responsabilitatea de a avea un copil și, prin urmare, acceptă cu
foarte mare ușurință regulile și preceptele care fac viața mai puțin
plină de riscuri, dar și mai plictisitoare. Totuși, într-o oarecare
măsură, de vină sunt medicii și asistentele medicale și, prin urmare,
trebuie să scoatem cât putem de repede tot ce am introdus între
mamă și bebelușul ei. Chiar și ideea de hrănit la sân ar fi dăunătoare
dacă ar deveni un obiectiv care trebuie atins pentru că autoritățile în

materie au spus că este de folos.

În ceea ce privește teoria conform căreia bebelușul trebuie să învețe

cât mai devreme regulile, adevărul este că acest proces nu are
niciun rost atâta vreme cât bebelușul nu a acceptat existența lumii
exterioare și nu s-a împrietenit cu aceasta. Iar baza acestei acceptări
a realității exterioare este prima perioadă scurtă în care mama
urmează în mod natural dorințele copilului ei.

Nu vreau să spun că putem foarte bine să închidem centrele de

puericultură și să lăsăm mamele și bebelușii să se descurce singuri
cu toate problemele legate de alimentația de bază, vitamine,
vaccinuri, modul corect de a schimba scutece. Ceea ce vreau să
spun este că medicii și asistentele medicale trebuie să administreze
aceste aspecte fizice în așa fel încât nimic să nu poată tulbura
mecanismul fin de dezvoltare a relației dintre bebeluș și mamă.

Cu siguranță, dacă aș vorbi cu infirmierele care se ocupă de

bebelușii din maternități, atunci aș avea multe de spus despre
dificultățile și dezamăgirile acestora. Prietena mea, regretata doctor
Merell Middlemore, scria în cartea ei The Nursing Couple¹ (Cuplul de
îngrijire):

„Nu este de mirare că severitatea infirmierei este produsă, uneori, de

nervozitate. Ea urmărește bucuriile și tristețile cuplului mamă-
bebeluș de la o alăptare la alta și, până la un punct, are aceleași
interese cu cei doi. Poate îi vine greu să fie o simplă spectatoare la
eforturile neîndemânatice cu care mama încearcă să își alăpteze
micuțul și, poate, în cele din urmă, simte nevoia să intervină,
deoarece crede că poate pune lucrurile pe făgașul corect. Este ca și
cum instinctul matern al infirmierei intră în competiție cu cel al
mamei, în loc să îl sprijine pe acesta din urmă."

Mamele care citesc cele de mai sus nu trebuie să se întristeze dacă

au eșuat la primul contact cu unul dintre copiii lor. Există nenumărate
motive pentru care eșecurile trebuie să se producă și se pot face
multe lucruri într-un stadiu ulterior, pentru a repara ceva ce a mers
prost sau care nu s-a întâmplat. Dar trebuie să ne asumăm riscul de
a face unele mame nefericite, dacă vrem să încercăm să le ajutăm
pe acelea care pot reuși și care reușesc în îndeplinirea celei mai
importante sarcini pe care le are o mamă. Oricum ar fi, risc să
jignesc acele mame care se confruntă cu dificultăți, atunci când
încerc să transmit opinia conform căreia, dacă o mamă își
gestionează singură relația cu bebelușul ei, atunci ea face tot ce
este mai bine pentru copilul ei, pentru ea și pentru societate în
general.

Cu alte cuvinte, singura bază reală pentru relația unui copil cu mama
și tata, cu alți copii și, în cele din urmă, cu societatea, este prima
relație fericită dintre

mamă și bebeluș, dintre două ființe, între care nu există nici măcar
regula alăptatului la ore fixe și nici măcar regula conform căreia
bebelușul trebuie alăptat la sân. În relațiile interumane, lucrurile mai
complexe iau naștere din lucruri mai simple.

¹ The Nursing Couple, Merell P. Middlemore, M.D., Hamish Hamilton

Medical Books.
5
UNDE AJUNGE MÂNCAREA?
Când bebelușii încep să simtă că le este foame, în interiorul lor
apare ceva care este gata să pună stăpânire pe ei. Voi însevă
începeți să produceți anumite sunete în procesul de pregătire a
hranei, sunete care pentru bebeluș sunt un semn că se apropie
momentul când va putea să transforme, fără grijă, pofta de mâncare
într-o nevoie intensă. Veți vedea saliva scurgându-i-se din gură,
pentru că bebelușii nu își înghit saliva — salivând, ei arată lumii că
sunt interesați de anumite lucruri pe care le pot prinde cu gura. Asta
indică faptul că bebelușul intră în faza de excitație, vizibilă în special
la nivelul gurii. Mâinile joacă și ele un rol important în căutarea
satisfacției. Prin urmare, când hrăniți bebelușul, răspundeți, de fapt,
unei puternice dorințe de a mânca. Gura este pregătită. La această
vârstă, buzele au o sensibilitate deosebită și ajută la obținerea unei
senzații foarte plăcute la nivelul gurii, pe care bebelușul nu o va mai
avea niciodată de-a lungul vieții.

O mamă se adaptează în mod activ la nevoile bebelușului ei. Și îi

place să facă asta. Datorită iubirii pe care i-o poartă, ea este expertă
în reglaje fine, care altora li se par inutile sau invizibile. Indiferent
dacă alăptați sau hrăniți cu biberonul, gura bebelușului devine foarte
activă și laptele trece din sân sau din sticlă direct în gură.

Conform opiniei generale, există o diferență între copilul alăptat și

cel hrănit cu biberonul. Primul apucă rădăcina sfârcului și mestecă
cu gingiile. Este un proces care poate fi destul de dureros pentru
mamă, dar această presiune împinge laptele din sfârc în gură. Apoi,
laptele este înghițit. Bebelușul hrănit cu biberonul utilizează altă
tehnică. În cazul lui, accentul se pune pe supt, care este un aspect
minor în cazul suptului la sân.
Unii bebeluși hrăniți cu biberonul au nevoie la început de o gaură
mare în tetină, pentru că vor să primească laptele fără să sugă. Alții
sug foarte bine de la bun început și se umplu cu lapte pe față dacă
gaura tetinei este prea mare.

Dacă folosiți biberonul, trebuie să fiți pregătite să faceți schimbări

mai conștiente decât ați face dacă ați alăpta. Mama care alăptează
se relaxează, simte cum sângele i se duce la sâni și laptele apare de
la sine. Dacă folosește biberonul, trebuie să fie foarte atentă. Scoate
regulat biberonul din gura bebelușului, ca să intre aer, altfel apare
efectul de vid și laptele nu mai curge. Lasă laptele să se răcească
până ajunge la temperatura optimă și îl încearcă lipind biberonul de
braț; are la

îndemână un vas cu apă fierbinte în care să pună biberonul în cazul

în care bebelușul suge prea încet și laptele se răcește.

Acum vom discuta despre ceea ce se întâmplă cu laptele. Am putea

afirma că bebelușul știe o mulțime de lucruri despre lapte până în
momentul în care îl înghite și când acesta produce o senzație anume
în gură și are un gust bine definit. În acest moment, bebelușul este,
cu siguranță, foarte mulțumit. Apoi, laptele este înghițit și, din punctul
de vedere al bebelușului, este aproape pierdut. Pumnii și degetele
se simt foarte bine acum, pentru că sunt deja poziționate și rămân
disponibile. Dar hrana nu este complet pierdută, cel puțin nu atâta
vreme cât se află încă în stomac, de unde poate fi oricând scoasă.
Bebelușii par să știe ce se întâmplă în stomacurile lor.

Probabil știți că stomacul este un organ de mici dimensiuni, de forma

unui biberon așezat orizontal, sub coaste, în partea dreaptă, și că
este un mușchi destul de complicat, care are capacitatea
extraordinară de a face exact ce fac mamele pentru copiii lor — se
adaptează noilor condiții. Stomacul face asta în mod automat,
exceptând cazurile în care este tulburat de excitație, frică, anxietate,
tot așa cum mamele sunt în mod natural mame bune cu excepția
situațiilor în care sunt tensionate și neliniștite. Stomacul este ca o
mamă internă în miniatură. Când un bebeluș se simte în largul lui
(sau relaxat, pentru a folosi termenul din lumea adulților), acest
container cu mușchi, numit stomac, se poartă cum trebuie. Adică se
află sub o oarecare tensiune, dar își păstrează forma și poziția.

Deci laptele este în stomac și este reținut acolo. Acum începe

procesul pe care îl numim digestie. În stomac există în permanență
lichide, numite sucuri gastrice, iar în capătul superior al stomacului
există aer. Acest aer prezintă un interes deosebit pentru mame și
bebeluși. Când bebelușul înghite laptele, cantitatea de lichid din
stomac crește. Dacă atât mama, cât și copilul sunt relaxați,
presiunea din peretele stomacal se adaptează și scade puțin;
stomacul crește în volum. Dar bebelușul este, de obicei, excitat și,
prin urmare, stomacul are nevoie de ceva timp să se adapteze.
Presiunea crescută din stomac îl deranjează pe bebeluș, care are la
îndemână o soluție rapidă: râgâitul. Din acest motiv, după ce l-ați
hrănit, sau chiar în timpul mesei, este bine să fiți pregătite pentru un
râgâit scurt — dacă țineți bebelușul în poziție verticală, aveți mai
multe șanse să obțineți doar un râgâit, fără regurgitare. Iată de ce
putem vedea mame care își pun copiii pe umăr și îi bat ușor pe
spate — deoarece tapotarea delicată stimulează stomacul și îl face
pe bebeluș să râgâie mai ușor.

Sigur, se poate întâmpla foarte des ca stomacul bebelușului să se

adapteze rapid și să accepte laptele imediat, astfel încât nu mai este
nevoie de râgâială. Dar dacă mama bebelușului este tensionată
(cum se întâmplă uneori), atunci cel mic preia starea ei și, în acest
caz, stomacul va avea nevoie de mai multă vreme pentru a se
adapta la creșterea cantității de hrană ingerate. Dacă înțelegeți ce se
întâmplă, atunci veți rezolva ușor problema eructației și nu vă veți
mai mira când o masă nu seamănă cu cealaltă sau când un bebeluș
nu seamănă cu altul din acest punct de vedere.

Dacă nu înțelegeți ce se întâmplă, sigur că veți fi nelămurite. Vecina

vă va spune: „Ai grijă să râgâie după masă!" Dacă nu cunoașteți
fenomenul, nu aveți cum să comentați, așa că veți pune copilul pe
umăr și îl veți bate cu încredere pe spate, încercând să obțineți
râgâiala despre care știți că trebuie să se producă. Poate deveni ca
o religie. Astfel îi impuneți copilului ideile voastre (sau ale vecinei) și
interveniți în ritmul natural al lucrurilor care, la urma urmei, este
singurul ritm bun.

Ei bine, acest mic container musculos păstrează laptele o perioadă,

interval în care are loc prima fază a digestiei. Unul dintre primele
lucruri care i se întâmplă laptelui este că devine lapte prins. Aceasta
este prima fază din procesul natural al digestiei. Când faceți brânză
de casă, imitați, de fapt, ceea ce se întâmplă în stomac. Prin urmare,
nu trebuie să vă speriați dacă bebelușul regurgitează lapte prins.
Așa trebuie să se întâmple. În plus, bebelușii regurgitează destul de
des.

În această perioadă, în care în stomac se întâmplă tot felul de

lucruri, este foarte bine dacă bebelușul poate sta liniștit. Asta poate
însemna să îl puneți în pătuțul lui după ce l-ați hrănit sau să îl
plimbați puțin în brațe, dar aici nu vreau să vă dau eu sfaturi, căci nu
există două mame și doi bebeluși la fel. Un bebeluș mulțumit stă pe
spate și pare să se gândească la ce se întâmplă în burtica lui, unde
poate simți ceva plăcut, căci sângele se duce către părțile active ale
corpului, producând căldură. Distragerea atenției, zgomotele, agitația
produse în această primă etapă a digestiei pot provoca plânsul, pot
produce vomismente sau pot forța ieșirea rapidă a hranei din
stomac, fără ca aceasta să fi trecut prin toate modificările necesare.
Cred că știți cât este de important să țineți vecinele afară atunci când
alăptați. Și nu mă refer doar la momentul alăptatului în sine, ci și la
perioada de după, până în momentul în care hrana părăsește
stomacul. Tot acest proces este ca o ceremonie oficială care este
ratată dacă, brusc, trece un avion peste mulțime. Această ceremonie
oficială include perioada de după masă, când hrana încă nu a

fost complet acceptată.

Dacă totul merge bine, perioada delicată se termină și începeți să

auziți gâlgâieli și chiorăieli. Asta înseamnă că faza de digestie a
laptelui care are loc în stomac se apropie de sfârșit și, în mod
aproape automat, stomacul tinde acum să evacueze printr-o valvă
laptele digerat, către ceea ce numim intestinul subțire.
Nu trebuie să știți prea multe despre ceea ce se întâmplă la nivelul
intestinului. Continuarea procesului de digerare a laptelui este foarte
complexă, dar, puțin câte puțin, laptele digerat începe să fie absorbit
în sânge și să fie dus în întreg corpul. Este interesant de știut că în
lapte se varsă bila, la puțin timp după ce acesta a părăsit stomacul.
Bila se scurge din ficat la momentul potrivit și ea este cea care dă
culoarea aceea ciudată a intestinului subțire. Dacă ați avut vreodată
icter, atunci știți cât este de groaznic ca bila să nu se poată scurge
din ficat în intestin, din cauza inflamării tubului prin care trebuie să
treacă în mod normal. La icter, bila trece în sânge în loc de intestin și
colorează toată pielea în galben. Dar când bila își urmează traseul
obișnuit la momentul potrivit, bebelușul se simte foarte bine.

Dacă vă uitați într-o carte de fiziologie, o să vedeți ce se întâmplă

mai departe în procesul de digestie a laptelui, dar, pentru o mamă,
aceste detalii nu mai prezintă importanță. Esențial este că sunetul
chiorăielilor indică finalul perioadei când bebelușul trebuie să stea
liniștit și faptul că laptele a ajuns unde trebuia. Din punctul de vedere
al bebelușului, această nouă etapă este un mister, căci fiziologia
este un domeniu greu de înțeles pentru el. Dar noi știm că hrana
este absorbită din intestinul subțire și că, în final, este distribuită în
întreg corpul și, cu ajutorul sângelui, ajunge la toate țesuturile, care
sunt în continuă creștere. Țesuturile bebelușului cresc într-un ritm
extrem de rapid și au nevoie de alimentare repetată în mod regulat.
6
FINALUL PROCESULUI DIGESTIV
În ultimul capitol am descris soarta laptelui, care era înghițit, digerat,
absorbit. În intestinul subțire se petrec o mulțime de lucruri, care nu
o privesc pe mamă și care pentru bebeluș sunt un mister. Totuși,
bebelușul este din nou implicat în ultima parte a procesului, numită
excreție, în care este implicată și mama, care poate face față cu brio
acestei probe dacă știe ce implică ea.

În realitate, nu toată hrana este absorbită; chiar și cel mai bun lapte
matern conține reziduuri și, în plus, să nu uităm substanțele care
rezultă din uzura intestinului. Una peste alta, rezultă și substanțe de
care bebelușul nu are nevoie și care trebuie eliminate.

Diferitele elemente care vor forma scaunul sunt împinse către partea
inferioară a intestinelor, spre un orificiu numit anus. Cum se întâmplă
asta? Materia este împinsă către ieșire printr-o serie de contracții ale
peretelui intestinal. Știați că hrana trebuie să treacă printr-un tub
îngust și lung de 7 metri la adulți și de 4 metri la bebeluși?

Mi se întâmplă să aud de la unele mame: „Domnule doctor,

mâncarea a ieșit așa cum a intrat", adică bebelușul a avut scaun
imediat după ce a mâncat. Poate că așa par să stea lucrurile, dar
adevărul este altul. Intestinul bebelușului este sensibil, așa că
ingestia de alimente îi produce imediat contracții care, odată ajunse
la capăt, elimină scaunul. De obicei, ultima parte a intestinului, adică
rectul, este mai mult sau mai puțin goală. Aceste contracții se
multiplică atunci când cantitatea de materie din intestin este mare,
când bebelușul este excitat, sau când intestinul este inflamat din
cauza unei infecții. Treptat, și numai treptat, bebelușul începe să
controleze acest proces. Vă voi spune mai departe cum se întâmplă
asta.
Pentru început, ne putem imagina că rectul începe să se umple pur
și simplu pentru că, în intestin, există o cantitate foarte mare de
reziduuri care așteaptă să fie evacuate. Probabil că adevăratul
stimul pentru mișcarea intestinelor este produs de procesul digestiv
al ultimei alăptări. Mai devreme sau mai târziu, rectul este plin.
Bebelușul nu prea simțea ce se întâmpla când materia se afla mai
sus în intestine, dar acum, umplerea rectului îi produce o senzație
clară, chiar plăcută, care îl face pe bebeluș să dorească să elimine
scaunul. La început, nu trebuie să ne așteptăm ca bebelușul să se
țină. Doar știți prea bine că în primele etape ale vieții bebelușului,
schimbatul scutecelor ocupă o mare parte a timpului. Cum bebelușii
trebuie

să stea îmbrăcați, scutecele trebuie schimbate des, altfel apar

iritațiile (în special în cazul scaunelor lichide). Nu încercați să îl
învățați pe bebeluș să se țină când este încă foarte mic. Acest
proces începe să dea rezultate numai dacă dați dovadă de răbdare
și atenție.

Dacă bebelușul reține scaunul în rect, materia care trebuie eliminată

se usucă — apa este absorbită din ea — și apoi este eliminată sub
formă solidă. Procesul de eliminare poate fi unul plăcut, ba chiar
bebelușul poate chiui de bucurie. Vedeți ce rezultate obțineți dacă
lăsați bebelușul să își rezolve singur problemele? (Și dacă îl ajutați
numai acolo unde nu se descurcă singur.) Îi dați șansa de a
descoperi din propria experiență ce bine este să reții scaunul o
perioadă și abia pe urmă să îl elimini, ce rezultat interesant are tot
acest proces și, chiar că defecarea în sine poate fi o experiență
extrem de fericită dacă totul se desfășoară cum trebuie. Stabilirea
unei atitudini sănătoase a bebelușului față de aceste lucruri este
baza potrivită pentru următoarele etape ale educației.

Poate că vi s-a spus să lăsați bebelușul fără scutece după mese,

pentru a-l învăța de foarte devreme regulile de igienă. Dacă faceți
asta, nu reușiți decât să scăpați de schimbatul unor scutece
murdare. Și putem discuta mult pe tema asta, dar, în mod clar,
bebelușul nu va învăța nimic legat de igiena personală. Dacă nu îi
permiteți să se dezvolte natural în aceste privințe, atunci vă opuneți
proceselor firești ale organismului și, în plus, ratați câteva experiențe
interesante. De pildă, dacă aveți răbdare, veți descoperi că
bebelușul, aflat în pătuțul lui, vă transmite într-un fel sau altul că
tocmai a avut un scaun și, curând, veți bănui chiar când urmează să
aibă scaun. Sunteți acum la începutul unei noi relații cu copilul
vostru, care nu poate comunica asemeni adulților, dar a găsit o
metodă de a vă vorbi fără cuvinte. Este ca și cum ar spune: „Cred că
o să vreau să fac treaba mare. Te interesează?", iar voi răspundeți
„Da" și îi transmiteți faptul că sunteți interesate nu pentru că vă
temeți că o să se murdărească tot, sau pentru că trebuie să îl
învățați să fie curat. Vă interesează faptul că are un scaun pentru că
vă iubiți bebelușul așa cum își iubesc mamele bebelușii, adică tot
ceea ce este important pentru el este important și pentru voi. Prin
urmare, nu vă faceți griji dacă procesul de învățare a regulilor de
igienă durează mult — ceea ce contează nu este să aveți un
bebeluș curat, ci să răspundeți nevoilor unei ființe umane.

Odată cu trecerea timpului, relația cu bebelușul se va dezvolta —

uneori, îi va fi teamă de scaunul pe care trebuie să îl elimine, alteori
va simți că este ceva prețios. Pentru că ceea ce faceți se bazează
pe iubire, în curând veți putea distinge

între momentele în care îl ajutați să scape de ceva neplăcut și cele

în care primiți un dar de la el.

Merită să menționăm aici un aspect practic. După eliminarea fericită

a unui scaun, vă puteți gândi că tot ce aveți de făcut este să
schimbați scutecul și să vă vedeți mai departe de treabă. Dar se
poate întâmpla ca bebelușul să fie din nou nemulțumit, sau să
murdărească imediat scutecul curat. Este foarte probabil ca o primă
golire a rectului să fie urmată aproape imediat de o reumplere, chiar
și parțială. Dacă nu vă grăbiți și puteți aștepta, bebelușul va elimina
următorul scaun de îndată ce apare următorul val de contracții.
Fenomenul se poate repeta de mai multe ori. Dacă nu vă grăbiți, îi
permiteți bebelușului să aibă un rect gol. Rezultatul va fi că rectul își
păstrează sensibilitatea și, de îndată ce se umple, adică peste
câteva ore, bebelușul va parcurge iar întregul proces într-un mod
natural. Mamele care se grăbesc îl lasă întotdeauna pe bebeluș cu
ceva în rect. Aceste resturi vor fi eliminate, murdărind inutil scutecul,
sau vor rămâne în rect, producând desensibilizarea acestuia și
întârzierea următorului proces de eliminare a scaunului.
Administrarea fără grabă a acestor aspecte timp îndelungat îi
permite bebelușului să capete un simț al ordinii în relație cu funcțiile
excretoare. Dacă faceți totul în grabă și nu aveți timp pentru
experiența completă, atunci bebelușul își începe viața în confuzie.
Bebelușul care nu este confuz va fi capabil să vă urmărească mai
târziu și să renunțe treptat la plăcerea extraordinară de a elimina
scaunul exact când simte impulsul să o facă. El nu face asta doar
pentru a răspunde nevoii voastre de a schimba cât mai puține
scutece, ci și din dorința de a intra în contact cu iubirea pe care i-o
arătați când vă ocupați de el. Mult mai târziu, se va putea controla și
va face pe el doar atunci când va dori să vă domine, dar se va ține
când va dori să vă facă plăcere.

Vă pot povesti despre o mulțime de bebeluși care nu au avut

niciodată șansa de a descoperi singuri acest proces important al
eliminării scaunului. Cunosc o mamă care, practic, nu și-a lăsat
niciodată copiii să aibă un scaun natural. Avea o teorie conform
căreia reziduurile din rect otrăvesc copilul. Teoria este complet falsă,
iar bebelușii și copiii mici pot să nu aibă scaun zile la rând, fără ca
asta să le dăuneze. Mama despre care vorbesc îi hărțuia pe copii cu
supozitoare și clisme, iar rezultatul este absolut haotic. Cu siguranță,
nu avea nicio speranță să crească niște copii fericiți, care să o
iubească.

Aceleași principii generale stau la baza eliminării celuilalt tip de

excreții — urina.

Apa este absorbită în fluxul sangvin și substanțele inutile sunt

eliminate de rinichii copilului și strânse în vezica urinară, împreună
cu deșeurile dizolvate. Bebelușul nu simte nimic până în momentul
în care vezica s-a umplut și apare nevoia de a urina. La început,
procesul este mai mult sau mai puțin automat, dar bebelușul
descoperă treptat că, dacă se ține, primește o recompensă —
eliminarea urinei este mai plăcută după ce ai făcut un mic efort ca să
te ții. Și așa se dezvoltă o altă sursă de plăcere care îmbogățește
viața copilului, face ca viața să merite trăită și corpul să merite să
trăim în el.

Puțin câte puțin, puteți și voi să folosiți această descoperire a

copilului — faptul că așteptarea este recompensată —, pentru că
puteți observa după anumite indicii că urmează să se întâmple ceva
și puteți îmbogăți experiența bebelușului arătându-i că sunteți
interesate de acest proces. Cu timpul, bebelușului îi va plăcea să
aștepte, dar nu foarte mult, doar pentru a introduce acest eveniment
în relația de iubire care există între voi.

Înțelegeți acum de ce este nevoie de mama bebelușului pentru

eliminarea excrețiilor, tot așa cum este nevoie de ea și pentru
hrănire? Mama este singura care simte că merită să acorzi atenție
maximă tuturor nevoilor bebelușului, permițând astfel experiențelor
corporale atât de plăcute să devină parte din relația de iubire dintre
două persoane: bebelușul și mama lui.

Când lucrurile se întâmplă așa cum le-am descris mai sus și durează
un interval mai lung de timp, învățarea regulilor de igienă poate
începe fără probleme, deoarece mama și-a câștigat dreptul de a
cere astfel de lucruri, care nu depășesc posibilitățile bebelușului.

Acesta este un alt exemplu al modului în care bazele sănătății sunt

puse de o mamă normală, prin grija iubitoare obișnuită pe care i-o
arată bebelușului ei.
7
PORTRETUL BEBELUȘULUI HRĂNIT DE MAMĂ
Am spus întotdeauna că bebelușul apreciază, poate chiar din
primele clipe, faptul că mama lui este o ființă vie. Plăcerea cu care
mama face ceea ce face pentru bebeluș îl determină pe acesta să își
dea seama foarte rapid că în spatele gesturilor există o persoană.
Dar ceea ce îl face pe bebeluș să simtă persoana din mamă este,
poate, capacitatea specială a mamei de a se pune în locul copilului
și de a ști, astfel, ce simte acesta. Nicio carte nu poate înlocui
puterea mamei de a simți ce nevoi are bebelușul ei și, astfel, de a se
adapta aproape perfect.

Voi exemplifica aceste afirmații luând situația hrănitului și comparând

doi bebeluși. Unul dintre ei este hrănit de mamă, acasă, iar celălalt
este hrănit într-o instituție, un loc potrivit, dar în care infirmierele au
multă treabă și nu au timp să acorde atenție fiecărui bebeluș.

Voi lua mai întâi cazul instituției și îmi cer scuze față de infirmierele
care se ocupă de bebelușii din astfel de centre că folosesc drept
exemplu cazurile cele mai nefericite.

La ora mesei, bebelușul dintr-o instituție nu prea știe la ce să se

aștepte. El nu știe mare lucru despre biberoane sau despre oameni,
dar începe să creadă că s-ar putea să i se întâmple ceva plăcut.
Bebelușul este așezat în pătuț, iar biberonul este fixat cu ajutorul
pernelor, astfel încât să îi stea exact în dreptul gurii. Infirmiera pune
tetina în gura bebelușului, așteaptă puțin, apoi se duce la alt copil,
care plânge. La început, lucrurile se pot desfășura destul de bine,
deoarece bebelușul este stimulat să sugă din tetină și atunci laptele
se scurge și el este mulțumit; dar chestia asta care îi stă fixată în
gură începe să devină, după puțin timp, amenințătoare la adresa
existenței lui. Bebelușul plânge sau se agită și biberonul îi cade din
gură, lucru care îl mulțumește o vreme, dar, în curând, el este iar
nemulțumit, pentru că ar vrea să mai sugă, dar nu mai ajunge la
biberon, așa că începe iar să plângă. După ceva vreme, infirmiera se
întoarce și îi pune din nou biberonul în gură, doar că acesta, deși
nouă ni se pare că este același biberon cu cel de dinainte, a devenit
un obiect amenințător pentru bebeluș. Așa că procesul se repetă.

Să trecem acum la extrema cealaltă — bebelușul care este hrănit de

propria mamă. Sunt întotdeauna uimit de modul delicat în care o
mamă calmă rezolvă această problemă. Mama face tot ce poate ca
bebelușul să se simtă confortabil și pregătește un întreg cadru în
care să aibă loc hrănirea bebelușului. Acest mediu

face parte din relația umană. Dacă mama alăptează, observăm cum
îi permite bebelușului să aibă mâinile libere, indiferent de cât de mic
este, astfel încât acesta să poată pipăi sânul și să îi poată simți
căldura — iar distanța dintre sân și bebeluș este foarte mică, căci
copilul are la dispoziție doar o mică parte din lume în care lucrurile
pot fi atinse cu gura, mâinile și ochii. Mama îl lasă pe bebeluș să îi
atingă sânul cu fața. La început, bebelușii nu știu că sânii „fac parte"
din mamă. Când fața atinge sânul, ei nu își dau seama dacă
sentimentul plăcut se află în sân sau în față. Bebelușii se joacă des
cu obrajii, îi zgârie, exact ca și cum ar fi niște sâni, iar mama are
nenumărate motive pentru a-i permite micuțului să atingă și să pipăie
tot ce vrea. Fără îndoială, senzațiile bebelușului sunt foarte
puternice, iar dacă sunt puternice, atunci cu siguranță sunt și
importante.

Bebelușul are nevoie în primul rând de aceste experiențe liniștite și

are nevoie să simtă că este ținut în brațe cu iubire, adică într-un mod
viu, dar fără agitație, fără anxietate, fără tensiune. Acesta este
cadrul. Mai devreme sau mai târziu, se va produce contactul dintre
sfârcul mamei și gura bebelușului. Nu contează ce se întâmplă
exact. Mama se află acolo, în acea situație și ca parte a ei și iubește
foarte tare intimitatea relației stabilite. Vine fără idei preconcepute
privind modul în care trebuie să se poarte micuțul.

Contactul dintre sfârc și gura bebelușului îi dă acestuia din urmă idei!

„Poate că lângă gură există lucruri care merită descoperite." Începe
să curgă saliva, de fapt, începe să curgă atât de multă salivă, încât
bebelușul o înghite cu mare plăcere și nu are imediat nevoie de
lapte. Treptat, mama îi permite micuțului să își imagineze exact ceea
ce are ea de oferit, iar acesta apucă sfârcul cu gura, îi cuprinde baza
cu gingiile, îl mușcă și, poate, începe să și sugă.

Urmează o pauză. Gingiile dau drumul sfârcului, bebelușul întoarce

capul de la scena acțiunii, ideea de sân dispare din peisaj.

Înțelegeți cât este de importantă această ultimă parte? Bebelușul a

avut o idee, a apărut sânul cu tot cu sfârc, s-a produs contactul.
Apoi, bebelușul nu s-a mai gândit la acea idee, a întors capul, iar
sfârcul a dispărut. Acesta este cel mai important aspect în care
experiența bebelușului despre care vorbim diferă de experiența
bebelușului din instituție. Ce face mama când micuțul întoarce
capul? Aici nu mai avem un obiect împins în gură, care să producă
reluarea suptului. Mama înțelege ce simte bebelușul, pentru că este
o ființă vie și are imaginație. Așa că așteaptă. După câteva minute,
sau chiar mai repede, bebelușul se întoarce spre locul unde se află
mama cea dispusă să îi ofere sfârcul și are loc un nou contact, exact
la

momentul oportun. Aceste acțiuni se repetă mereu, iar bebelușul nu

se hrănește dintr-un recipient care conține lapte, ci dintr-o parte a
corpului unei persoane. Această persoană îi împrumută bebelușului
acea parte a corpului pentru că el știe ce anume are de făcut cu ea.

Faptul că mama poate face astfel de reglaje fine dovedește că este

o ființă umană, iar bebelușul nu are nevoie de mult timp pentru a-și
da seama de asta.

Aș vrea să atrag atenția asupra modului în care mama lasă

bebelușul să se întoarcă de la sân. Acesta este momentul în care ea
se definește ca mamă — când ia sfârcul de la bebelușul care nu îl
mai vrea sau nu mai știe ce are de făcut cu el. Este o operațiune
foarte delicată, pe care mamele nu o reușesc de la bun început și,
uneori, bebelușul va exprima nevoia de a face lucrurile așa cum vrea
el, refuzând hrana, întorcând capul sau adormind. Astfel de situații o
decepționează pe mamă, care vrea să își dovedească în continuare
generozitatea. Uneori, ea nu mai poate suporta tensiunea din sâni
(dacă nu i s-a explicat cum să se mulgă singură, pentru a putea mai
apoi aștepta până se întoarce bebelușul la sân). Totuși, dacă
mamele ar ști că întoarcerea bebelușului de la sân sau de la biberon
are o valoare, atunci ele ar putea trece cu bine peste aceste situații
dificile și ar interpreta întorsul capului sau somnolența ca pe un
semn că este nevoie de o atenție specială. Semn că totul să fie
astfel făcut încât masa să aibă loc în cele mai bune condiții. Mama
trebuie să stea confortabil. Bebelușul, la fel. Trebuie alocat un
interval lung de timp. Bebelușul trebuie să își poată mișca mâinile și
să aibă o parte a corpului descoperită, pentru a putea simți pielea
mamei. Poate chiar bebelușul trebuie așezat gol pe corpul gol al
mamei. Un lucru este clar — dacă bebelușul nu vrea să mănânce,
este absolut inutil să îl forțați. Singura soluție este să creați cadrul
potrivit în care bebelușul să găsească sânul și, astfel, să se
stabilească experiența potrivită pentru alăptat. Urmări ale acestor
întâmplări pot să apară și mai târziu, în etapele următoare de
dezvoltare a copilului.

Dacă tot sunt la acest subiect, aș vrea să vorbesc despre situația

mamei care tocmai a născut. Ea a trecut printr-o experiență
tulburătoare și foarte serioasă și are nevoie, în continuare, de ajutor
specializat. Este încă în grija persoanelor din instituția în care a
născut. Are toate motivele din lume să simtă că nu se poate
descurca singură și să fie sensibilă la părerile femeilor importante
care se întâmplă să fie în zonă, indiferent dacă este vorba despre
directoarea spitalului, moașă, propria mamă sau soacră. Femeia
care tocmai a născut este acum într-o situație delicată. Se
pregătește de nouă luni pentru acest moment și, din motivele pe
care le-am

enumerat deja, ea este persoana care știe exact ce are de făcut

pentru a-și alăpta bebelușul, dar, dacă cei din jur sunt încăpățânați,
nu ne putem aștepta ca ea să aibă puterea de a li se opune. Va
putea face asta când va avea doi-trei copii și multă experiență în
spate. Situația ideală este cea în care există o relație fericită între
mame și infirmierele din maternități sau moașe.

În cazul acestei relații, mama are toate șansele de a stabili așa cum
vrea ea primul contact cu bebelușul ei. Bebelușul se află alături, în
pătuțul lui, doarme în cea mai mare parte a timpului, iar ea poate să
îl privească încontinuu și să își dea seama ce minunăție de pui de
om are. Mama se obișnuiește acum cu plânsul propriului bebeluș.
Dacă plânsul o tulbură, atunci bebelușul este luat din cameră câtă
vreme ea doarme și este adus înapoi când se trezește. Iar când
simte că bebelușul vrea să mănânce sau își dorește un contact
general cu corpul ei, personalul din spital o ajută să îl ia în brațe.
Prin astfel de experiențe se stabilește contactul special dintre sânii
mamei și fața, gura și mâinile bebelușului.

Există cazul tinerei mame care nu înțelege ce se întâmplă. Nu îi

explică nimeni nimic, bebelușul este ținut în altă cameră, probabil
împreună cu alți bebeluși, și îi este adus doar la ora mesei. Se aud
mereu plânsete de copii, deci mama nu reușește să învețe niciodată
plânsul propriului bebeluș. Când este ora de alăptat, micuțul este
adus și predat mamei bine înfășat în păturică. Iar mama trebuie să ia
acest obiect ciudat și să îi dea să sugă, dar nici ea nu-și simte sânii
umplându-se bucuroși cu lapte, nici bebelușul nu are ocazia de a
explora lumea înconjurătoare și de a avea idei. Ați auzit probabil de
persoane (din jurul mamei) care, exasperate că bebelușul nu suge, îl
împing pur și simplu cu nasul în sânul mamei. Unii bebeluși chiar
trec prin astfel de experiențe oribile.

Dar chiar și mamele învață să fie mame tot din experiențe. Cred că
este mult mai bine dacă privesc așa lucrurile. Experiențele le ajută
să crească. Dacă preferă celălalt punct de vedere — conform căruia
trebuie să citească o mulțime de cărți pentru a fi, de la bun început,
mame perfecte —, au făcut o alegere greșită. Pe termen lung, avem
nevoie de mame și de tați care au descoperit cum să aibă încredere
în propria persoană. Aceste mame, împreună cu soții lor, construiesc
cele mai minunate cămine în care bebelușii pot crește și se pot
dezvolta.
8
ALĂPTATUL
În ultimul capitol am discutat despre alăptat la modul personal, iar
acum vom dezbate același subiect, dar dintr-o perspectivă mai
tehnică. Pentru început, vom afla punctul de vedere al mamei cu
privire la ce anume trebuie discutat, apoi medicii și infirmierele vor
stabili de comun acord problemele cu care se pot confrunta mamele
și pentru care au nevoie de lămuriri.

Într-o discuție între pediatri, s-a subliniat faptul că, de fapt, nimeni nu
cunoaște adevărata valoare a alăptatului. Și, de asemenea, nimeni
nu știe pe ce principii trebuie să ne bazăm atunci când decidem
momentul înțărcatului. Desigur, atât fiziologia, cât și psihologia pot
formula răspunsuri la aceste probleme. Trebuie să le lăsăm
pediatrilor sarcina studiului foarte complex al proceselor corporale, în
timp ce noi vom încerca să facem câteva comentarii din perspectivă
psihologică.

Deși psihologia alăptatului este o temă extrem de complexă, se

cunosc probabil deja destul de multe lucruri pentru a se putea scrie
ceva clar și util. Dar apare o complicație: ceea ce se scrie nu este
neapărat acceptabil, chiar dacă este adevărat. Să ne ocupăm pentru
început de acest paradox.

Este imposibil pentru un adult sau chiar pentru un copil să știe exact
ce înseamnă să fii bebeluș. Deși sentimentele pe care le trăim când
suntem foarte mici rămân depozitate undeva în fiecare dintre noi, ele
sunt extrem de greu de accesat. Intensitatea sentimentelor din
copilăria foarte mică revine în intensitatea suferinței asociate
simptomelor psihotice. Atenția acordată de bebeluș sentimentelor de
un anumit tip, la un moment dat, reapare în preocuparea persoanei
bolnave pentru frică sau durere. Când observăm direct un sugar, ne
vine greu să traducem în sentimente ceea ce vedem și auzim; sau
ne imaginăm, de cele mai multe ori greșit, pentru că aducem în
situația dată tot felul de idei care aparțin stadiilor mai târzii de
dezvoltare. Mamele care își cresc singure sugarii reușesc să
identifice cel mai corect sentimentele micuților, datorită abilității
speciale (pe care o pierd după primele luni) de a se identifica perfect
cu bebelușul pe care îl îngrijesc. Dar mamele nu prea își doresc să
comunice ceea ce știu decât atunci când au uitat deja părțile vitale
ale poveștii.

Medicii și infirmierele, care sunt buni profesioniști, nu cunosc nici ei

mai bine decât alții aceste ființe umane proaspăt lansate în aventura
devenirii, adică bebelușii. Se spune că nu există nicio relație umană
mai puternică decât cea

stabilită între bebeluș și mama lui (sau sânul acesteia) în timpul

experienței emoționante a alăptatului. Nu mă aștept ca toată lumea
să creadă asta, dar, cel puțin, trebuie să avem în minte măcar
posibilitatea existenței acestei relații atunci când comparăm valoarea
alăptatului cu cea a hrănitului cu biberonul. Este un lucru adevărat în
psihologia dinamică în general și în psihologia copilului mic în
special că adevărul suprem nu poate fi simțit pe deplin și imediat.
Când se face o descoperire în alte științe, aceasta este în general
acceptată fără mari tensiuni emoționale, dar în psihologie există
întotdeauna o tensiune, care face ceva care nu este 100% adevărat
să fie mai ușor acceptat decât adevărul însuși.

După această introducere, voi afirma, fără menajamente, că relația

dintre sugar și mama lui în timpul orgiei alăptatului este extrem de
intensă. Și că este o relație complexă, pentru că include excitația
anticipării, experiența activității în sine din timpul alăptatului, dar și
sentimentul de gratificare, produs de tensiunea instinctuală ce
rezultă din satisfacție. Mai târziu, partea sexuală a sentimentelor va
rivaliza cu sentimentele care țin de alăptatul din copilărie, iar
individul își va aminti de acestea din urmă când le va trăi pe primele.
Într-adevăr, tipul de experiență sexuală va avea caracteristici și
ciudățenii ce provin din viața instinctuală a perioadei de sugar.
Totuși, momentele instinctuale nu reprezintă totul. Mai există și
relația pe care bebelușul o are cu mama lui în perioadele dintre
orgiile alăptatului, plus experiențele excretorii care conțin excitație și
punct culminant. Bebelușul aflat în faza de dezvoltare emoțională
timpurie are o sarcină foarte grea — cea de a pune laolaltă cele
două tipuri de relație cu mama: relația în care se trezește instinctul și
relația în care mama este mediul și cea care îi răspunde nevoilor
fizice obișnuite (siguranță, căldură, protecție de necunoscut).

Nu există nimic mai bun decât experiențele fericite care conțin

excitație, gratificație și satisfacție pentru a-i defini bebelușului, clar și
mulțumitor, conceptul de mamă ca ființă umană completă. Pe
măsură ce bebelușul își cunoaște mama ca pe o ființă umană
completă, el învață și o tehnică prin care să o recompenseze pentru
tot ce i-a oferit. Astfel, bebelușul devine și el o ființă umană
completă, care are capacitatea de a-și pune probleme, cum ar fi
faptul că este dator și că încă nu și-a plătit datoria. Aceasta este
originea sentimentului de vinovăție și a capacității bebelușului de a
se simți trist când mama lui iubită este departe de el. Dacă mama
stabilește cu succes relația dublă pe care o are cu bebelușul ei,
oferindu-i un proces de alăptare sănătos și, în același timp,
rămânând singura persoană din viața lui

atâta timp cât este nevoie până când ambii se simt ca două ființe
umane complete, atunci dezvoltarea emoțională a bebelușului a
parcurs un drum lung în dezvoltarea sănătoasă, care reprezintă
baza existenței independente într-o lume populată de ființe umane.
Multe mame simt că stabilesc o legătură cu bebelușii lor încă din
primele zile și, în mod sigur, un bebeluș de câteva săptămâni îi
zâmbește mamei ca semn că o recunoaște. Toate aceste lucruri sunt
realizări ce au la bază o îngrijire maternă bună și oferirea de
gratificații instinctuale; la început, aceste realizări pot fi pierdute din
cauza problemelor cu alimentația, a dificultăților întâlnite în relație cu
alte experiențe instinctuale sau a schimbărilor din cadru, care
depășesc capacitatea de înțelegere a bebelușului. Stabilirea timpurie
a unor relații umane complete și întreținerea acestora sunt de
maximă importanță în dezvoltarea copilului.
Nu există nicio îndoială că o mamă care, dintr-un motiv sau altul, nu
poate alăpta este capabilă să ducă la bun sfârșit procesul de
stabilire a relațiilor umane timpurii, oferind gratificații instinctuale în
momentele de excitație produse de hrănirea cu biberonul. Totuși, se
pare că, în general, mamele care pot alăpta trăiesc o experiență mult
mai bogată în timpul acestui proces, care contribuie la stabilirea
timpurie a relației dintre cele două ființe. Dacă gratificarea
instinctuală ar fi suficientă, atunci alăptatul nu ar fi cu nimic superior
hrănirii cu biberonul. Dar intervine și atitudinea mamei, care este de
o importanță capitală.

Mai departe, apare o complicație care joacă un rol extrem de

important în studiul valorii alăptatului: bebelușul are idei. Fiecare
funcție este elaborată la nivelul psihicului și, încă de la bun început,
există fantasme produse de excitația și de experiența alăptatului.
Fantasma constă într-un atac violent asupra sânului și, mai apoi,
asupra mamei, pe măsură ce bebelușul devine capabil să perceapă
că mama este cea căreia i se atacă sânul. În pulsiunea de iubire
primitivă reprezentată de pulsiunea de hrănire, există un element
agresiv foarte puternic. În fantasma ce apare mai târziu, mama este
atacată violent și, deși o mică parte din această agresiune este
vizibilă, este imposibil să nu observăm elementul distructiv din
obiectivul bebelușului. Dacă procesul de hrănire se desfășoară cu
succes, el încheie orgia la nivel fizic și pune punct și fantasmei; cu
toate acestea, odată ce bebelușul pune lucrurile cap la cap și
descoperă că sânul care a fost atacat și golit face parte din mamă,
apare un grad crescut de îngrijorare cu privire la ideile sale agresive.

Bebelușul care a supt de o mie de ori este în mod clar într-o situație
diferită față de cel care a fost hrănit tot de o mie de ori, dar cu
biberonul; faptul că mama a supraviețuit este un miracol în primul
caz, mai puțin în al doilea. Nu vreau să spun

că mama care îi dă biberon micuțului nu poate face nimic pentru a

ajunge la același nivel. Și ea are contact fizic cu bebelușul ei, și pe
ea o mușcă în joacă, și se observă că, atunci când lucrurile merg
bine, micuțul se simte ca și cum ar fi alăptat. Totuși, există o
diferență. În psihanaliză, unde se insistă mult pe scoaterea la iveală
a tuturor rădăcinilor timpurii ale experienței sexuale a adulților,
analistul descoperă dovezi foarte clare că, în cazul unui alăptat
satisfăcător, acțiunea reală de a lua ceva dintr-o parte a corpului
mamei devine „modelul" tuturor tipurilor de experiențe în care este
implicat instinctul.

Se întâmplă frecvent ca bebelușul să nu poată apuca sânul, și nu din

cauza unei incapacități inerente, care este foarte rară, ci din cauza
faptului că intervine ceva în capacitatea mamei de a se adapta la
nevoile bebelușului. Sfaturile greșite de a continua alăptatul sunt
absolut dezastruoase. Transferul la biberon calmează situația și se
întâmplă adeseori ca un bebeluș care nu poate suge la sân să se
descurce foarte bine după ce este mutat la o sursă impersonală de
lapte, adică atunci când elementul care intervine este biberonul.
Situația este asemănătoare cu cea în care bebelușul se simte mult
mai bine stând în pătuț, după ce experiența minunată de a fi ținut în
brațe a fost distrusă de faptul că mama era anxioasă, sau deprimată,
ceea ce a distorsionat inevitabil procesul de susținere. De la
recunoașterea faptului că bebelușul se simte mai bine până la
înțărcarea de la o mamă tensionată sau deprimată, observatorul
care studiază fenomenul poate trage niște concluzii teoretice privind
importanța majoră pe care o are capacitatea pozitivă a mamei de a-
și îndeplini această funcție. Succesul este important pentru mamă,
uneori mai important pentru ea decât pentru bebeluș, dar este cu
siguranță important și pentru acesta din urmă.

În acest moment, este important să adăugăm că în cazul alăptatului

succesul nu înseamnă dispariția tuturor problemelor; succesul
înseamnă că mama și bebelușul au început o relație mult mai
intensă și mai bogată, în care acesta din urmă are mai multe șanse
să producă simptome care să indice faptul că întâlnește dificultăți
inerente vieții și relațiilor interumane. Când se trece la biberon, se
întâmplă adeseori ca toate problemele să dispară și medicul să
creadă că, simplificând situația, face în mod clar ceva bun. Dar asta
înseamnă că privim viața doar din perspectiva boală/sănătate. Cei
care se ocupă de îngrijirea bebelușilor trebuie să fie capabili să
gândească din perspectiva sărăciei/bogăției personalității umane,
care este cu totul altceva.

Sugarul hrănit la sân dezvoltă repede capacitatea de a folosi

anumite obiecte

ca simboluri ale sânului și, prin urmare, ale mamei. Relația cu mama
(excitată și calmă) este reprezentată în relația bebelușului cu
pumnul, cu un deget, cu o bucată de pânză sau cu o jucărie moale.
Există un proces gradat de deplasare a obiectului sentimentelor
bebelușului; un obiect vine să înlocuiască sânul numai atunci când
ideea de sân a fost încorporată în copil prin experiențe reale. Ne
putem gândi că biberonul poate fi un înlocuitor pentru sân, dar asta
se poate întâmpla numai dacă biberonul a fost introdus drept obiect
de joacă la momentul potrivit, când bebelușul avusese deja
experiența suptului la sân. Biberonul dat în locul sânului sau
combinat cu acesta în primele săptămâni trebuie să fie un obiect
independent și, într-o anumită măsură, reprezintă mai degrabă o
barieră decât o legătură între mamă și bebeluș. Pe scurt,
biberoanele nu sunt substitute potrivite pentru sâni.

Este interesant de examinat tema înțărcatului, așa cum este el

afectat de alternativele hrănitului la sân și cu biberonul. La bază,
procesul înțărcatului trebuie să fie același în ambele cazuri. Vine un
moment în dezvoltarea copilului în care acesta începe să se joace
de-a scăpatul obiectelor pe jos — în acest moment, mama știe că
bebelușul a ajuns în faza în care experiența înțărcatului devine utilă.
Adică bebelușul este pregătit pentru a fi înțărcat, indiferent dacă este
alăptat sau este hrănit cu biberonul. Totuși, într-o anumită măsură,
niciun bebeluș nu este niciodată pregătit să fie înțărcat și putem
afirma asta în ciuda faptului că, în practică, o parte dintre bebeluși se
înțarcă singuri. Înțărcatul este întotdeauna asociat cu o doză de furie
și aici apare diferența dintre sân și biberon. În cazul hrănirii la sân,
bebelușul și mama trebuie să negocieze o perioadă în care să existe
furie față de sân și idei de atac motivate nu atât de dorință, cât de
această furie. În mod evident, depășirea cu succes a acestei etape
este o experiență mult mai bogată pentru copil și mama lui decât
încheierea procesului mecanic în care biberonul este un substitut
pentru sân. Un element important în experiența înțărcatului este
faptul că mama trece cu bine de toate sentimentele legate de
înțărcare, iar asta se întâmplă pentru că bebelușul o protejează, dar
și pentru că ea se autoprotejează.

În cazurile în care bebelușul trebuie să fie dat spre adopție, apare o

problemă practică foarte importantă. Este de preferat să i se dea să
sugă o perioadă scurtă, sau să fie trecut direct pe biberon? Ei bine,
cred că încă nu știm să răspundem la această întrebare. Cu toate
informațiile și cunoștințele pe care le deținem în momentul de față,
nu suntem siguri dacă trebuie să sfătuim mama unui copil care va fi
dat spre adopție să îl alăpteze sau să îl hrănească de la bun început
cu biberonul. Multă lume afirmă că mama dă mai ușor copilul dacă a
avut o perioadă,

chiar și scurtă, în care l-a alăptat; dar, pe de altă parte, mama poate
fi extrem de deprimată dacă va trebui să se despartă de micuț după
perioada de alăptare. Este o problemă foarte complexă — poate fi
mai bine pentru mamă să fie deprimată decât să afle mai târziu că a
fost lipsită de o experiență care i-ar fi plăcut, pentru că ar fi fost
reală. Fiecare caz trebuie tratat separat, ținând cont de sentimentele
mamei. În ceea ce privește bebelușul, este clar că alăptatul și
înțărcatul bine făcute constituie o bază bună pentru adopție, dar se
întâmplă rar ca un copil ce va fi dat spre adopție să aibă un început
atât de bun în viață. Bebelușii ce vor fi adoptați au, în general, un
început de viață confuz, iar cei care îl adoptă se trezesc în brațe cu
un copilaș deja tulburat din cauza întâmplărilor complexe pe care le-
a trăit până atunci. Un lucru este sigur — toate aceste lucruri sunt
extrem de importante și, atunci când adoptăm, nu se poate să nu
ținem cont de modul în care a fost hrănit și crescut bebelușul în
primele zile și săptămâni de viață. Dacă începutul a fost confuz, va fi
greu să reluăm mai târziu, peste săptămâni sau luni, procese care ar
fi trebuit începute din primele zile de viață pentru a se derula
corespunzător.
Putem afirma că, atunci când copilul intră, mai târziu, într-o
psihoterapie de durată, este de preferat ca el să fi avut un contact cu
sânul la începutul vieții, căci acest contact creează baza unor relații
bogate, care poate fi redobândită în timpul tratamentului. Dar
majoritatea copiilor nu ajung la psihoterapie și, de fapt, foarte puțină
lume ajunge să facă psihoterapie pe termen lung. Prin urmare, este
de preferat, când se aranjează o adopție, să ne mulțumim cu
începutul mai puțin fericit al hrănirii cu biberonul care, tocmai prin
faptul că nu implică mama la nivel intim, simplifică lucrurile pentru
bebeluș. Acesta va simți că este îngrijit în mod constant, chiar dacă
în procesul de hrănire sunt implicate mai multe persoane. Bebelușul
care este hrănit cu biberonul de la bun început, deși are experiențe
mai puțin bogate, sau poate tocmai datorită acestor experiențe,
poate fi foarte bine hrănit de persoane diferite fără ca acest lucru să
îl tulbure, pur și simplu pentru că cel puțin biberonul și hrana rămân
constante. La începutul vieții, bebelușul trebuie să aibă cel puțin un
element pe care să se poată baza, altfel nu există nicio speranță că
el va fi sănătos din punct de vedere psihic.

Mai este mult de făcut în acest domeniu de cercetare și trebuie să

recunoaștem că cea mai bună sursă de noi informații este
psihanaliza pe termen lung a tuturor tipurilor de cazuri, normale,
nevrotice, psihotice, ale copiilor de toate vârstele și ale adulților.

Pentru a rezuma, putem afirma că nu putem trece așa ușor peste

problema

înlocuirii alăptatului. În unele țări și culturi, regula este ca bebelușii

să fie hrăniți cu biberonul, iar asta afectează în mod clar modelul
cultural al comunității în cauză. Din punctul de vedere al mamei,
alăptatul este cea mai bogată experiență și cea mai satisfăcătoare
metodă. Din punctul de vedere al bebelușului, faptul că mama și
sânul ei supraviețuiesc după alăptare este mult mai important decât
supraviețuirea unui biberon și a unei mame care își hrănește
bebelușul cu biberonul. Problemele pot să apară la mamă și sugar
tocmai din cauza bogăției acestei experiențe a alăptatului, dar acest
lucru nu poate constitui un contraargument, deoarece obiectivul în
creșterea bebelușului nu este evitarea simptomelor. Obiectivul
procesului de îngrijire a bebelușului nu se limitează la păstrarea
stării de sănătate, ci include crearea de condiții pentru cele mai
bogate experiențe, cu rezultate pe termen lung la nivelul creșterii
profunzimii și valorii caracterului și al personalității individului.
9
DE CE PLÂNG BEBELUȘII?
Am ales din lista de lucruri pe care doriți să le cunoașteți despre
bebelușul vostru și nevoile lui câteva, mai evidente. Așa cum
bebelușii au nevoie de laptele și căldura mamei, ei au nevoie și de
iubirea și înțelegerea ei. Dacă vă cunoașteți bebelușul, atunci sunteți
în măsură să îi oferiți ajutorul atunci când are nevoie de el și, cum
nimeni nu poate cunoaște un bebeluș mai bine decât propria lui
mamă, nimeni în afară de voi nu poate fi persoana mai potrivită
pentru a face asta. Să luăm acum situațiile în care bebelușul cere
ajutorul în mod explicit — mai precis, atunci când plânge.

După cum știți, mulți bebeluși plâng destul de des și, prin urmare,
sunteți mereu puse în situația de a decide dacă îl lăsați să plângă
sau mergeți să îl alinați, sau să îl hrăniți, sau să îi spuneți tatălui să
meargă la el, sau să îl faceți pachet și să i-l dați vecinei de la etaj,
care știe totul despre copii sau crede că știe totul. Probabil că doriți
să vă spun ce anume trebuie să faceți, dar dacă v-aș spune, atunci
ați sări: „Ce prost! Bebelușii plâng din diferite motive, prin urmare nu
putem ști ce avem de făcut până nu am descoperit motivul
plânsului". Exact așa stau lucrurile și de aceea voi începe să fac o
listă cu motivele pentru care plâng bebelușii.

Există patru feluri de plâns, deoarece, în linii mari, putem „atârna"

ceea ce dorim să spunem de unul dintre aceste patru cârlige:
satisfacție, durere, furie, suferință. Veți vedea că voi spune lucruri
normale și obișnuite, lucruri pe care orice mamă le cunoaște în mod
natural, deși nu prea s-a gândit cum să exprime în cuvinte ceea ce
știe.

Ceea ce spun este foarte simplu — plânsul îi dă bebelușului

sentimentul că își exersează plămânii (satisfacție), sau este un semn
de nemulțumire (durere), sau este o modalitate de exprimare a
supărării (furie), sau este un cântec trist (suferință). Dacă acceptați
această frază ca punct de pornire, atunci vă voi explica ceea ce
vreau să spun.

Poate că vi se pare ciudat să vorbesc în primul rând despre plânsul

produs de satisfacție, chiar de plăcere, pentru că toată lumea este
de acord că un bebeluș care plânge trebuie să fie cât de cât
nefericit. Totuși, eu cred că acesta este tipul de plâns cu care trebuie
să începem. Trebuie să recunoaștem că plăcerea face parte din
plâns așa cum face parte din exercitarea oricărei funcții a corpului
uman, așa încât o anumită cantitate de plâns îi poate face bine
bebelușului uneori, în timp ce

o cantitate mai mică nu i-ar fi fost suficientă.

Iată ce îmi spune o mamă: „Bebelușul meu plânge rar, mai ales
înainte să îi dau să mănânce. Mai plânge în fiecare zi între 4 și 5,
dar cred că atunci plânge pentru că îi place. Nu are nicio problemă,
prin urmare îi dau de înțeles că sunt prin preajmă, dar nu fac nimic
special pentru a-l alina".

Unii spun că bebelușul care plânge nu trebuie niciodată luat în brațe.

Ne vom ocupa de aceste păreri mai târziu. Alții afirmă că bebelușul
nu trebuie niciodată lăsat să plângă. Probabil că aceștia din urmă
sunt cei care le spun mamelor să nu-i lase pe cei mici să își bage
pumnul în gură, sau să își sugă degetele sau vreo jucărie, sau să se
joace cu sânul după ce au terminat de supt. Aceste persoane nu știu
că bebelușii au (și trebuie să aibă) propriul mod de a-și trăi
nemulțumirile.

În orice caz, bebelușii care plâng rar nu se simt în mod obligatoriu

(pentru că nu plâng) mai bine decât cei plângăcioși, iar dacă ar fi să
aleg între cele două extreme, eu aș paria pe bebelușul care plânge,
care și-a exersat puterile și știe ce zgomote poate scoate, cu
condiția ca micuțul să nu fie lăsat prea des să ajungă să plângă de
disperare.
Ceea ce vreau să spun este că, din perspectiva bebelușului, orice
exercițiu fizic este bun. Chiar și simpla respirație, care reprezintă o
realizare pentru noul-născut, poate fi interesantă la început, până
când devine un automatism, și tot așa, țipatul și chiuitul și toate
formele de plâns sunt cu siguranță extrem de captivante. Este
important să recunoaștem valoarea plânsului deoarece, astfel,
înțelegem cum plânsul poate funcționa ca un factor liniștitor în situații
de criză. Bebelușii plâng pentru că se simt neliniștiți sau în pericol, și
asta funcționează; plânsul este de mare ajutor și, prin urmare,
trebuie să cădem de acord că are și o parte bună. După plâns vine
vorbitul, iar mai târziu micuțul va bate la tobă.

Știți cum își folosește bebelușul pumnul sau degetul, cum îl bagă în
gură și cum reușește, astfel, să depășească frustrarea. Ei bine,
plânsul este ca un pumn care vine din interior și în calea căruia nu
se poate pune nimeni. Îi puteți ține mâinile bebelușului, ca să nu și le
mai bage în gură, dar nu îi puteți bloca plânsul în stomac. Pur și
simplu nu îl puteți face pe bebeluș să nu plângă și sper că nici nu
veți încerca. Dacă aveți vecini care nu suportă zgomotul, putem
spune că aveți ghinion, pentru că va trebui să opriți plânsul din
cauza lor, lucru care este diferit de studierea motivelor pentru care
plânge bebelușul, astfel încât să puteți preveni sau opri numai acel
plâns care este inutil și, posibil, dăunător.

Medicii spun că plânsul viguros al nou-născutului este semn de

sănătate și

putere. Ei bine, plânsul este și mai târziu semn de sănătate și

putere, o formă timpurie de terapie personală, exersarea unei funcții,
o acțiune satisfăcătoare și chiar plăcută. Dar plânsul este mult mai
mult decât atât, așa că haideți să vedem care sunt celelalte sensuri
ale plânsului.

Nimeni nu va avea dificultăți de a recunoaște plânsul de durere,

modul prin care natura vă informează că bebelușul are ceva
probleme și are nevoie de ajutorul vostru.
Când pe un bebeluș îl doare ceva, el scoate un sunet ascuțit sau
pătrunzător și, adeseori, indică, într-un fel sau altul, unde se află
durerea. De pildă, dacă are colici, ridică picioarele; dacă îl doare
urechea, duce mâna la urechea care îl doare; dacă îl deranjează
lumina, întoarce capul. Nu știe ce să facă atunci când îl deranjează
zgomotele puternice.

Nici plânsul de durere în sine nu îi face plăcere bebelușului și nimeni

nu ar putea fi de altă părere, pentru că acest tip de plâns stârnește
imediat în cei din jur dorința de a face ceva pentru a-l opri.

Foamea este un tip de durere. Da, cred că bebelușul percepe

foamea ca pe o durere. Foamea îi provoacă un fel de durere care a
fost uitată de adulți, căci puțini dintre oamenii mari mai trăiesc o
senzație dureroasă de foame. Am o bănuială că, în zilele noastre, în
Marea Britanie există foarte puțini oameni care să mai știe ce
înseamnă să te doară stomacul de foame. Gândiți-vă la tot ce facem
pentru a avea mâncare la îndemână, chiar și în timpul războiului. Ne
întrebăm frecvent ce o să mâncăm, dar ne întrebăm foarte rar dacă
o să mâncăm. Și dacă am rămas fără vreun produs care ne place,
atunci îl cumpărăm și nu ni-l mai dorim, în loc să continuăm să îl
dorim și să nu-l avem. Dar bebelușii noștri cunosc foarte bine
durerile produse de foamea acută. Mamelor le place ca bebelușii să
fie drăguți și mâncăcioși, să se excite când aud zgomotul, văd
formele și simt mirosurile care anunță că a venit ora mesei; iar
bebelușii excitați simt o durere în acest moment și o exprimă
plângând. Dacă a condus la o masă satisfăcătoare, durerea este
curând uitată.

Plânsul de durere este un plâns pe care îl auzim des după naștere.

Dar, mai devreme sau mai târziu, sesizăm alt tip de plâns de durere
— plânsul de anxietate. Cred că asta înseamnă că bebelușul începe
să știe câte ceva. El a aflat că, în anumite cazuri, trebuie să se
aștepte la durere. Când începeți să îl dezbrăcați, el știe că urmează
să îl scoateți din hainele calde, că o să-i schimbați poziția, că
sentimentul de siguranță o să dispară, prin urmare plânge imediat ce
i-ați desfăcut primul
nasture. A pus lucrurile cap la cap, are deja în spate ceva experiențe
și un lucru îi amintește de altul. Firesc, tot acest proces devine din ce
în ce mai complex odată cu trecerea săptămânilor și înaintarea în
vârstă.

După cum știți, bebelușul plânge uneori pentru că e murdar. Asta

poate însemna că nu-i place să fie murdar (pentru că, dacă rămâne
murdar un interval lung de timp, pielea i se va irita și îl va durea), dar
de obicei înseamnă cu totul și cu totul altceva — bebelușul se teme
de ceea ce va urma. El știe, din experiență, că în următoarele minute
lumea lui se va tulbura, adică va fi dezbrăcat și mișcat și îi va fi frig.

La baza plânsului de frică se află durerea și acesta este motivul

pentru care plânsul sună la fel tot timpul, dar este vorba despre
durerea de care își aduce aminte și pe care o așteaptă să apară din
nou. Dacă bebelușul a trăit sentimente dureroase extrem de
puternice, el va plânge de frică ori de câte ori se va întâmpla ceva
care reprezintă o potențială amenințare că acele sentimente vor
reveni. Și foarte curând el începe să aibă tot felul de idei, unele
dintre ele înspăimântătoare, așa că plânge din nou, pentru că ceva i-
a amintit durerea, deși acel ceva este doar în imaginația lui.

Dacă nu sunteți obișnuite să vă gândiți la astfel de lucruri, poate că

raționamentul meu vi se pare dificil și complicat, dar nu am de ales.
Din fericire, partea care urmează este extrem de ușoară, pentru că a
treia cauză de pe listă este furia.

Știm cu toții cum este să ne pierdem cumpătul și mai știm cum furia,
atunci când este foarte puternică, pare să pună stăpânire asupra
noastră în așa măsură, încât nu mai suntem capabili de autocontrol.
Bebelușul vostru cunoaște foarte bine sentimentul de furie. Oricât de
mult v-ați strădui, tot se va întâmpla să-l dezamăgiți, iar atunci el va
plânge de furie; după părerea mea, aveți un motiv de consolare —
plânsetul furios probabil înseamnă că micuțul are încredere în voi. El
speră că vă poate schimba. Un bebeluș care și-a pierdut speranța
nu se înfurie, ci pur și simplu nu își mai dorește nimic, sau are un
plâns nefericit și deziluzionat, sau începe să se dea cu capul de
pernă, sau de perete, sau de podea, sau explorează diverse lucruri
pe care le poate face cu corpul.

Este sănătos pentru un bebeluș să reușească să-și cunoască pe

deplin capacitatea de a fi furios. Pentru că, în mod clar, nu se va
simți inofensiv atunci când este furios. Știți prea bine cum arată în
astfel de situații. Țipă, dă din picioare și, dacă este destul de mare,
stă în picioare și scutură pătuțul. Mușcă, zgârie, scuipă, vomită,
murdărește totul. Dacă este foarte supărat, își poate ține respirația
până se

face albastru la față, sau poate chiar să intre în convulsii. Timp de

câteva minute, tot ce vrea este să distrugă, sau cel puțin să tulbure
pe toți și toate, și nu-i pasă dacă, în acest proces, se autodistruge.
Bineînțeles, faceți tot ce puteți pentru a scoate copilul din această
stare. Trebuie subliniat faptul că, dacă un bebeluș plânge de furie și
se simte de parcă ar fi distrus totul, dar, în același timp, adulții din
jurul lui rămân calmi și netulburați, atunci această experiență îi
întărește mult capacitatea de a vedea că ceea ce el simte ca fiind
adevărat nu este neapărat real, că fantasma și realitatea, deși sunt
la fel de importante, sunt totuși diferite. Pur și simplu nu este nevoie
să vă străduiți să îl înfuriați, pentru că o veți face oricum, fie că vreți,
fie că nu vreți.

Unii oameni trăiesc cu spaima că se vor pierde cu firea, temându-se

de ce s-ar fi putut întâmpla dacă și-ar fi trăit furia la maximum atunci
când erau copii. Dintr-un motiv sau altul, nu au făcut niciodată
experiența asta. Poate că mamele lor se temeau de ea. Dacă s-ar fi
comportat calm, i-ar fi dat încredere bebelușului, dar, purtându-se ca
și cum un bebeluș furios era un adevărat pericol, au dat totul peste
cap. Un bebeluș furios este, mai mult decât oricând, o persoană. El
știe ce vrea, știe cum să obțină acel lucru și refuză să renunțe să
spere. La început, nu prea știe de ce arme dispune. Nu știe că
țipetele lui provoacă durere, așa cum nu știe că scaunele lui
provoacă tulburare. Dar, după câteva luni, el începe să simtă că este
periculos, să simtă că poate produce durere și chiar să vrea să
producă durere; și, mai devreme sau mai târziu, din experiența
personală a durerii, el află că ceilalți pot suferi și pot obosi.

Puteți afla multe lucruri interesante dacă urmăriți la bebelușul vostru

primele semne care indică faptul că știe că vă poate face să suferiți
și că intenționează să vă facă să suferiți.

Acum ajungem la al patrulea motiv de pe lista motivelor pentru care

plâng bebelușii — suferința. Știu că nu trebuie să vă descriu ce
înseamnă tristețea, la fel cum nu trebuie să îi descriu o culoare cuiva
care nu este daltonist. Totuși, din diferite motive, pentru mine nu este
de ajuns să spun „suferință" și să trec mai departe. Unul dintre
motive este că sentimentele bebelușilor sunt foarte directe și
puternice, iar noi, ca adulți, deși apreciem aceste sentimente
puternice din copilăria noastră și, uneori, ne dorim să le retrăim, am
învățat totuși, de multă vreme, să ne apărăm și să nu mai cădem
pradă unor sentimente aproape imposibil de trăit, pe care le trăiam
în copilărie. Dacă în urma pierderii cuiva drag nu putem evita
suferința și durerea, atunci ne luăm o perioadă de doliu, pe care
prietenii noștri o

înțeleg și o tolerează. După o vreme, depășim această perioadă. Nu

ne lăsăm pradă suferinței acute la orice oră din zi sau din noapte,
așa cum fac bebelușii. Mulți oameni se apără împotriva suferinței și
durerii atât de bine, încât nu pot lua lucrurile atât de în serios pe cât
ar dori să le ia; ei nu pot simți sentimentele profunde pe care și-ar
dori să le simtă, deoarece se tem de realitatea lor. Și, astfel, sunt
incapabili să își asume riscurile de a iubi o persoană sau un lucru;
alungând aceste riscuri, ei au mult de pierdut, dar, pe de altă parte,
au și de câștigat, pentru că sunt bine protejați contra suferinței. Ce
mult iubesc oamenii filmele triste, care îi fac să plângă, arătându-le
astfel că nu și-au pierdut acest talent! Când vorbesc despre suferință
ca motiv pentru plânsul bebelușilor, trebuie să vă reamintesc faptul
că voi nu veți fi capabile să vă amintiți suferința din propria voastră
copilărie, prin urmare nu veți fi capabile să empatizați direct cu
bebelușul vostru în cazul acestor sentimente.
Chiar și bebelușii pot dezvolta măsuri de apărare puternice împotriva
tristeții dureroase. Dar eu încerc să vă descriu acel plâns trist care
există și pe care cu siguranță l-ați auzit. Aș vrea să fiu capabil să vă
ajut să înțelegeți care este locul acestui plâns trist, care sunt
înțelesul și valoarea lui, astfel încât să știți ce să faceți atunci când îl
auziți.

Când bebelușul arată că poate plânge de tristețe, puteți trage

concluzia că a evoluat foarte mult în dezvoltarea sentimentelor; dar
subliniez, așa cum am spus și în cazul furiei, că nu veți câștiga nimic
dacă încercați să provocați plânsul de tristețe. Nu veți reuși să îl
faceți să fie trist, tot așa cum nu îl puteți face să se înfurie. Dar există
o diferență între furie și suferință, pentru că, în timp ce furia este o
reacție mai mult sau mai puțin directă la frustrare, suferința implică o
serie de întâmplări ce au loc în mintea bebelușului, pe care voi
încerca să le descriu.

Dar, pentru început, câteva cuvinte despre sunetul plânsetului trist,

care, trebuie să recunoașteți, are ceva muzical. Unii cred că plânsul
trist este una dintre cele mai importante surse ale muzicii de calitate.
Și că, prin plânsul trist, un sugar se și distrează într-o oarecare
măsură. El poate, foarte bine, să experimenteze tot felul de tonuri
ale plânsului în timp ce așteaptă somnul care să îi înece suferința.
Când mai crește, îl veți auzi cum își cântă singur un cântecel trist, ca
să adoarmă. Tot așa, după cum știți deja, lacrimile aparțin mai mult
plânsului trist decât furiei, iar incapacitatea de a plânge de tristețe
înseamnă ochi uscați și nas uscat (prin care curg lacrimile atunci
când nu alunecă pe față). Prin urmare, lacrimile sunt sănătoase, atât
din punct de vedere fizic, cât și psihic.

Aș putea să vă ofer un exemplu pentru a vă explica ce anume

înțeleg prin valoarea tristeții. Voi lua un copilaș de un an și jumătate,
pentru că este mai ușor de crezut în ceea ce se întâmplă la această
vârstă decât la vârsta de sugar. Este vorba despre o fetiță adoptată
la patru luni care a avut parte de experiențe nefericite înainte de
adopție și, din acest motiv, este foarte dependentă de mama ei. Am
putea trage concluzia că nu fusese capabilă, asemenea altor copii
mai norocoși, să își construiască în minte ideea că în jurul ei există
mai multe mame bune; acesta era motivul pentru care se agăța
literalmente de mama ei adoptivă, care o îngrijea foarte bine. Nevoia
micuței de mama ei adoptivă era atât de mare, încât aceasta știa că
nu trebuie să o părăsească nicio secundă. La șapte luni, fetița a fost
lăsată în grija altcuiva pentru o jumătate de zi, iar rezultatul a fost un
dezastru, deși persoana în cauză s-a ocupat foarte bine de ea. Când
fetița a împlinit un an și jumătate, mama a decis să își ia două
săptămâni de vacanță, i-a explicat celei mici ce se întâmplă și a
lăsat-o cu persoane pe care le cunoștea bine. Fetița a petrecut mare
parte din cele două săptămâni trăgând de clanța ușii de la dormitorul
mamei, dorind să se joace cu ea și neacceptând absența acesteia.
Era prea speriată ca să fie tristă. Am putea afirma că, timp de două
săptămâni, lumea se oprise în loc pentru ea. Când, într-un final,
mama s-a întors acasă, copila a așteptat puțin ca să se asigure că
ceea ce vedea era real, apoi s-a aruncat de gâtul mamei și a început
să plângă și să suspine, după care a revenit la starea normală.

Din perspectiva noastră exterioară, tristețea era deja acolo înainte

de venirea mamei. Dar, din perspectiva fetiței, tristețea nu a existat
decât în momentul în care ea a știut că poate fi tristă în prezența
mamei și poate plânge de gâtul acesteia. De ce stau așa lucrurile?
Cred că ar trebui să admitem că micuța trebuia să facă față unui
lucru care o speria foarte tare, și anume urii pe care a simțit-o când
mama ei a plecat. Am ales acest exemplu pentru că dependența
fetiței de mama ei adoptivă (și faptul că nu putea găsi calitățile
materne la cei din jur) ne face să vedem mai ușor cât de periculos i
se părea fetiței să își urască propria mamă. Motiv pentru care a
așteptat-o să se întoarcă acasă.

Dar ce a făcut când a venit mama? Ar fi putut să se ducă să o

muște. Nu m-ar mira ca unele dintre voi să fi trăit deja această
experiență. Dar această fetiță și-a aruncat brațele de gâtul mamei și
a început să plângă cu sughițuri. Ce trebuia să înțeleagă mama din
asta? Dacă s-ar fi exprimat în cuvinte, și mă bucur că nu a făcut-o,
ar fi spus: „Eu sunt singura ta mamă bună. Te-ai speriat că m-ai urât
pentru că am plecat. Îți pare rău că m-ai urât. Mai mult, ai simțit că
eu am plecat din

cauza ta, pentru că făcuseși ceva rău, sau pentru că îmi ceruseși
mult prea multe lucruri, sau pentru că mă urâseși dinainte să plec;
adică ai simțit că tu erai cauza plecării mele — și ai simțit că am
plecat definitiv. Abia când m-am întors și ți-ai pus brațele în jurul
gâtului meu ai putut recunoaște faptul că doreai să mă alungi chiar și
atunci când eram lângă tine. Prin tristețea ta, ai câștigat dreptul de a-
ți pune brațele în jurul gâtului meu — ai arătat că ai simțit că, atunci
când te-am făcut să suferi prin plecarea mea, a fost vina ta. De fapt,
te-ai simțit vinovată de parcă ai fi fost cauza a tot ceea ce este rău
pe lume, în timp ce, în realitate, erai doar puțin cauza plecării mele.
Bebelușii sunt o sursă de probleme, dar mamele se așteaptă la asta
și le place de ei așa cum sunt. Fiind extrem de dependentă de mine,
ai fost și foarte înclinată să mă obosești teribil de tare; dar eu am
ales să te adopt și nu mă supăr niciodată pe tine atunci când mă
obosești".

Mama fetiței ar fi putut să spună toate acestea, dar, din fericire, nu

le-a spus; de fapt, nici măcar nu i-au trecut prin cap astfel de lucruri.
Era prea ocupată să își mângâie fetița.

De ce am spus toate aceste lucruri despre plânsul unei fetițe? Sunt

convins că nu există doi oameni pe lume care să descrie în același
fel tristețea unui copil și îndrăznesc să afirm că o parte din ceea ce
am spus nu este chiar foarte bine formulat. Dar nici nu este complet
greșit și sper că, prin ceea ce am spus, am reușit să vă arăt că
plânsul trist este ceva foarte complicat, ceva care înseamnă că
bebelușul vostru și-a câștigat deja un loc pe lume. Acum, nu mai
este un pai care plutește pe valuri. A început deja să își asume
responsabilitatea pentru mediul în care trăiește. În loc să reacționeze
la circumstanțe, a început să se simtă responsabil pentru acestea.
Problema este că începe să se simtă total responsabil pentru ceea
ce i se întâmplă și pentru factorii exteriori din viața lui. Dar, puțin câte
puțin, va alege lucrurile pentru care este el responsabil, din marea
de lucruri pentru care se simte responsabil.
Să comparăm acum plânsul trist cu celelalte tipuri de plâns. Puteți
observa că plânsul de durere și foame apare încă de la naștere.
Plânsul de furie apare atunci când copilul poate face conexiuni, iar
plânsul de frică, cel care indică presimțirea suferinței, indică faptul că
bebelușul a început să dezvolte idei. Suferința indică ceva mult
peste restul de sentimente acute; și, dacă mamele înțeleg cât de
prețioase sunt lucrurile care stau la baza suferinței, atunci ele nu vor
rata nimic important din dezvoltarea copilului. Părinții se bucură mai
târziu, când copilul lor spune „mulțumesc" și „îmi pare rău", dar
versiunea anterioară a acestor afirmații se

găsește în plânsul trist al sugarului, care este mult mai valoros decât
modalitățile învățate de exprimare a recunoștinței și a regretelor.

Ați observat, în descrierea pe care i-am făcut-o fetiței, cât de logic

era pentru ea să fie tristă agățată de gâtul mamei ei. Un copil
supărat nu prea ne așteptăm să fie supărat dacă are o relație bună
cu mama lui. Dacă stă în brațele mamei lui, este pentru că îi e teamă
să o părăsească, în timp ce mama probabil își dorește ca el să
plece. Dar copilașul trist poate fi luat și mângâiat pentru că, atunci
când el își asumă responsabilitatea pentru ceea ce îl face să sufere,
el câștigă dreptul de a păstra o relație bună cu oamenii. Un bebeluș
trist poate avea nevoie de iubirea voastră fizică și demonstrativă.
Dar nu are nevoie să îl gâdilați și să îl săltați pe genunchi — adică
nu are nevoie să fie distras de la tristețea lui. Să zicem că este într-o
perioadă de doliu și are nevoie de un timp pentru a o depăși. Are
nevoie doar să știe că îl iubiți în continuare și, uneori, cel mai bun
lucru pe care îl puteți face este să îl lăsați să plângă singur. Țineți
minte că, în perioada de sugar, nu există niciun sentiment mai bun
decât depășirea spontană a sentimentelor de tristețe sau vinovăție.
Acest lucru este atât de adevărat, încât, uneori, veți vedea cum
copilul este obraznic, apoi se simte vinovat și plânge, apoi este
iertat, doar pentru a retrăi ceea ce a experimentat în perioada de
revenire din tristețe.

Am descris aici diferite tipuri de tristețe, dar mai sunt multe lucruri de
spus. Cred totuși că încercarea mea de a le diferenția v-a fost de
ajutor. Nu am descris plânsul de disperare, plânsul la care ajung
toate celelalte plânsuri dacă în mintea micuțului nu mai există nicio
speranță. Acasă, aveți puține șanse să auziți acest tip de plâns, iar
dacă îl auziți, atunci sunteți depășite de situație și aveți nevoie de
ajutor, deși, după cum am încercat să explic foarte clar, sunteți mult
mai bune decât oricine altcineva la îngrijirea propriului copil. Acest
plâns de disperare și dezintegrare se aude în instituții, unde nu
există posibilitatea de a-i oferi fiecărui bebeluș o mamă. Menționez
acest tip de plâns doar pentru a fi exhaustiv. Faptul că doriți să vă
devotați îngrijirii propriului copil înseamnă că acesta este norocos; cu
excepția cazului în care intervine ceva în modul vostru de acțiune,
copilul se va dezvolta firesc, dându-vă de înțeles când este supărat
și când vă iubește, când vrea să dispăreți, când este neliniștit sau
speriat și când vrea doar să înțelegeți că se simte trist.
10
LUMEA ÎN DOZE MICI
Dacă aplecați urechea la discuțiile filosofice, auziți adeseori oamenii
folosind multe cuvinte pentru a vorbi despre ce este real și ceea ce
nu este real. Cineva spune că real este ceea ce putem atinge, vedea
și auzi. Altcineva spune că nu contează decât ceea ce simțim că
este real, cum ar fi coșmarurile sau faptul că îl urâm pe tipul care se
bagă în față când stăm la coadă. Pare o problemă dificilă. Ce
relevanță poate avea asta pentru mama care are grijă de bebelușul
ei? Sper să vă pot explica.

Mamele se confruntă cu o situație în continuă dezvoltare și

schimbare; la început, bebelușul nu știe nimic despre lume și, în
momentul în care ele și-au îndeplinit sarcina, bebelușul a crescut și
s-a transformat într-o persoană care cunoaște lumea și își poate găsi
locul în ea. Ce schimbare impresionantă!

Dar veți da și peste oameni care au probleme în relaționarea cu

lucrurile pe care noi le considerăm reale și pe care ei nu le simt a fi
reale. Pentru voi și pentru mine, lucrurile sunt mai mult sau mai puțin
reale, în funcție de moment. Toți avem uneori vise care par mai reale
decât realitatea, iar pentru unii oameni, lumea din imaginația lor este
mai reală decât ceea ce numim noi lumea reală și, prin urmare, ei nu
își pot găsi locul aici.

Să ne întrebăm acum de ce o persoană sănătoasă obișnuită are

simultan senzația că ambele lumi — lumea în care trăiește și lumea
din imaginație, lumea ei personală — sunt la fel de reale? Cum se
face că atât voi, cât și eu simțim asta? De fapt, este un mare avantaj
să fim așa: ne putem folosi imaginația pentru a face lumea reală mai
interesantă și putem folosi elementele din lumea reală pentru a ne
imagina diferite lucruri. Dar oare cum am devenit așa? Ceea ce
vreau să subliniez este faptul că nu devenim așa în mod firesc, ci
doar dacă, la începutul vieții, avem o mamă care să ne prezinte
lumea înconjurătoare în doze mici.

Cum sunt copiii când au doi, trei, patru ani? Ce putem spune despre
un copilaș care abia a început să meargă? Pentru el, orice sentiment
este extrem de intens. Noi, adulții, atingem această intensitate a
simțirii, caracteristică primilor ani, doar în momente speciale și orice
ne poate produce această stare fără să ne înspăimânte ne face
foarte bine. Pentru unii, motorul acestor sentimente puternice este
muzica sau pictura, pentru alții este un meci de fotbal sau pregătirea
pentru a mege la dans, sau faptul că au văzut-o pe Regină trecând
în mașină. Fericiți cei care sunt

cu picioarele pe pământ, dar au capacitatea de a trăi senzații

puternice, chiar și numai în visele visate și apoi păstrate în amintire.

Pentru copilul mic și cu atât mai mult pentru sugar, viața nu este
decât o serie de experiențe extrem de puternice. Ați observat ce se
întâmplă când întrerupeți joaca; de fapt, preferați să anunțați că
urmează să faceți altceva, astfel încât copilul să găsească singur
metoda potrivită pentru a încheia joaca și a tolera mai bine
intervenția voastră. O jucărie pe care copilul a primit-o de la un unchi
face parte din lumea reală și totuși, dacă jucăria îi este dată în modul
și la momentul potrivit, de persoana adecvată, atunci ea poate
căpăta un sens pe care noi, adulții, trebuie să îl înțelegem și să îl
acceptăm. Poate ne vom aminti de o jucărie din copilăria noastră și
de ce a însemnat ea pentru noi. Ce ponosită pare acum, dacă încă o
mai păstrăm pe polița de deasupra căminului! Copilul de doi, trei,
patru ani se află simultan în două lumi. Lumea pe care o împărtășim
cu el este totodată și lumea lui imaginară, pe care el o trăiește cu
intensitate. Motivul este că, la această vârstă, nu insistăm pe o
percepție exactă a lumii exterioare. Copilul nu trebuie să fie în
permanență „cu picioarele pe pământ". Dacă o fetiță dorește să
zboare, nu îi spunem: „Copiii nu zboară", ci o luăm în brațe, o
ridicăm deasupra capului, o purtăm prin aer și o așezăm sus pe
dulap, ca să se simtă ca o pasăre care a zburat către cuib.
Copilul va afla foarte curând că nu poate zbura prin simpla rostire a
unui cuvânt magic. Probabil că în vise apar scene cu zboruri magice
sau cu pași de uriaș. Unele povești, precum cele despre Ciubotele
de șapte leghe sau Covorul fermecat, vor fi contribuția adulților la
această temă. La zece ani, copilul va exersa săritura în lungime și în
înălțime, încercând să sară mai departe și mai sus decât ceilalți.
Asta e tot ce rămâne, cu excepția viselor, din senzațiile extrem de
puternice asociate atât de natural ideii de zbor la vârsta de trei ani.

Ideea este că nu trebuie să îi impunem copilului mic realitatea și

sperăm că nu va trebui să i-o impunem nici la cinci sau șase ani,
deoarece, dacă totul merge bine, până la această vârstă, copilul va fi
început deja să dovedească un interes științific față de ceea ce
adulții numesc lumea reală. Această lume are multe de oferit, atâta
vreme cât acceptarea ei nu înseamnă o pierdere a realității lumii
imaginare sau interioare.

Pentru copil, este perfect legitim ca lumea interioară să se afle atât

înăuntru, cât și în afară, prin urmare pătrundem în lumea imaginară
a copilului atunci când ne jucăm cu el și luăm parte și în alte moduri
la experiențele lui imaginative.

Să luăm un băiețel de trei ani. Este fericit, se joacă toată ziua, singur
sau cu

alți copii, este în stare să stea la masă și să mănânce ca oamenii

mari. În timpul zilei, știe destul de bine să facă diferența între ceea
ce numim lucruri reale și ceea ce numim imaginația copilului. Dar ce
se întâmplă peste noapte? Băiețelul doarme și, fără îndoială,
visează. Uneori se trezește țipând. Mama sare din pat, se duce la el,
aprinde lumina și încearcă să îl ia în brațe. Micuțul este mulțumit
acum? Dimpotrivă, continuă să țipe: „Pleacă de aici, vrăjitoareo! O
vreau pe mama mea!" Lumea din vis s-a revărsat peste ceea ce
numim lumea reală și, vreme de douăzeci de minute sau chiar mai
mult, mama așteaptă, incapabilă să facă ceva, pentru că propriul
copil o vede ca pe o vrăjitoare. Dintr-odată, băiețelul își aruncă
brațele în jurul gâtului ei și se agață de ea de parcă de-abia atunci a
intrat în cameră și, înainte să apuce să îi povestească despre
mătură, adoarme, iar mama îl așază înapoi în pătuț și se duce și ea
la culcare.

Sau să luăm o fetiță drăguță de șapte ani care povestește cum la

noua ei școală toți copiii o urăsc, iar învățătoarea este îngrozitoare și
o persecută, dând-o mereu drept exemplu și umilind-o. Desigur,
mergeți la școală și stați de vorbă cu învățătoarea. Nu vreau să spun
că toate învățătoarele sunt perfecte, dar este posibil să descoperiți
că aceea cu care vorbiți este o persoană onestă, directă, care suferă
din cauza faptului că fetița își provoacă singură suferință.

Încă o dată subliniez faptul că știm cum sunt copiii. Nu ne putem

aștepta de la ei să știe exact cum este lumea înconjurătoare. Trebuie
lăsați să își trăiască propriile amăgiri, pentru a folosi un termen
întrebuințat pentru adulți. Probabil veți rezolva problema pur și
simplu invitând-o pe învățătoare la un ceai. Peste puțin timp, fetița va
trece în extrema cealaltă și va dovedi un atașament profund față de
învățătoare, aproape de idolatrie, și se va teme de ceilalți copii din
cauza iubirii învățătoarei. Cu timpul, lucrurile se așază de la sine.

Dacă luăm cazul copiilor mai mici, de creșă, ne vine greu să ghicim
dacă o să le placă educatoarea așa cum o știm noi. Poate o
cunoașteți și poate că nu v-a făcut o impresie prea bună. Poate vi se
pare urâtă. Sau poate ați aflat că nu a avut grijă de mama ei când
aceasta a fost bolnavă. Dar ceea ce simte copilul față de educatoare
nu are nicio legătură cu cele de mai sus. Se poate întâmpla ca el să
devină dependent de această persoană și să îi fie devotat, pentru că
ea este întotdeauna prezentă, este blândă și poate foarte ușor să
devină o ființă necesară fericirii și dezvoltării copilului.

Dar toate acestea iau naștere din relația preexistentă dintre mamă și
copil. Aici avem de-a face cu niște condiții speciale. Mama
împărtășește cu copilul ei o

mică parte din lume, păstrând această parte suficient de mică, astfel
încât copilul să nu fie tulburat, dar mărind-o treptat, pentru a
răspunde capacității copilului de a cunoaște lumea. Aceasta este
una dintre cele mai importante sarcini din descrierea postului de
mamă. Și mama o îndeplinește în mod natural.

Dacă privim mai îndeaproape, vedem că mama face două lucruri

care sunt utile în acest context. Unu: face efortul de a evita
coincidențele. Coincidențele conduc la confuzie. Câteva exemple de
coincidențe: lăsarea copilului în grija altcuiva în timpul procesului de
înțărcare, sau introducerea alimentelor solide în perioada în care
micuțul are pojar. Al doilea lucru: mama are capacitatea de a
distinge între realitate și fantasmă. Capacitate care merită studiată
mai în profunzime.

Când băiețelul s-a trezit în mijlocul nopții și i-a strigat mamei lui că
este o vrăjitoare, aceasta știa în mod clar că nu este o vrăjitoare și,
prin urmare, s-a mulțumit să aștepte ca micuțul să își revină. Când, a
doua zi, el a întrebat-o dacă există vrăjitoare, ea i-a răspuns negativ.
În același timp, s-a uitat după o carte cu povești în care era vorba și
despre o vrăjitoare. Când băiețelul întoarce capul de la budinca
pregătită cu cele mai bune ingrediente și are pe față o expresie care
transmite ideea că este otrăvitoare, voi nu vă supărați, pentru că știți
că budinca este foarte bună. În schimb, găsiți metode de a trece
peste acest moment dificil și, foarte posibil, peste câteva minute
budinca va fi mâncată cu mare poftă. Dacă ați fi fost nesigure, v-ați fi
supărat imediat și ați fi băgat cu forța budinca pe gâtul copilului,
pentru a vă dovedi vouă însevă că era bună.

Capacitatea voastră de a ști ceea ce este real și ceea ce nu este

real îi este de mare ajutor copilului din toate punctele de vedere,
pentru că el nu reușește să înțeleagă decât treptat că lumea nu este
așa cum ne-o imaginăm și că imaginația nu este chiar ca lumea
reală. Dar fiecare are nevoie de cealaltă. Știți prea bine că primul
obiect pe care îl iubește bebelușul — o bucățică de pătură sau o
jucărie moale — înseamnă pentru el o parte din propria persoană și,
dacă i-o luați sau o dați la spălat, este o tragedie. Când bebelușul
începe să arunce obiectul iubit și alte obiecte (așteptându-se,
desigur, să le ridice cineva și să i le dea înapoi), atunci știți că a venit
momentul în care aveți și voi permisiunea de a pleca și a vă
întoarce.

Aș vrea să mă întorc acum la începuturi. Toate lucrurile descrise mai

sus sunt ușoare dacă începutul se desfășoară așa cum trebuie. Aș
dori să mă întorc la procesul hrănirii. Vă amintiți cum am descris
modul în care mama prezintă sânul (sau biberonul) și cum bebelușul
își aduce aminte de acest gest, și mai apoi îl face să dispără, pe
măsură ce ideea de sân dispare din mintea micuțului. Vedeți cum,
prin

aceste gesturi, mama îi face cunoștință în mod corect bebelușului cu

lumea înconjurătoare? În nouă luni, mama își hrănește bebelușul de
circa o mie de ori și face o mulțime de alte lucruri cu aceeași
capacitate extraordinară de adaptare la nevoile precise ale acestuia.
Pentru bebelușul norocos, lumea începe în așa fel încât se
potrivește cu imaginația lui, și astfel lumea se întrepătrunde cu
textura imaginației, iar viața interioară a bebelușului este îmbogățită
cu ceea ce este perceput în lumea exterioară.

Și acum să ne uităm din nou la oamenii care vorbesc despre ceea

ce înseamnă „real". Dacă unul dintre ei a avut o mamă care i-a
prezentat lumea în modul normal și bun, așa cum i-ați prezentat voi
lumea bebelușului vostru, atunci el va fi capabil să înțeleagă că
„real" înseamnă două lucruri și va fi în stare să simtă simultan cele
două tipuri de realitate. Alături, poate fi cineva a cărui mamă a eșuat
dramatic în prezentarea lumii și, prin urmare, pentru el realitatea nu
poate fi decât de un singur fel. Pentru acest om nefericit, lumea este
în exterior și toți vedem același lucru, sau totul este la nivelul
imaginației, adică personal. Îi putem lăsa pe cei doi să se certe la
nesfârșit.

Prin urmare, modul în care lumea este prezentată copilului mic și

celui în creștere este de maximă importanță. Mama obișnuită poate
începe și continua această muncă de prezentare a lumii în doze mici
nu pentru că este deșteaptă, așa cum trebuie să fie filosofii, ci pur și
simplu pentru că îi este devotată propriului bebeluș.
11
BEBELUȘUL CA PERSOANĂ
M-am tot întrebat cum să încep să descriu bebelușii ca pe niște
persoane. Este ușor de văzut că, atunci când mâncarea intră în
corpul bebelușului, ea este digerată și, mai apoi, o parte din ea este
distribuită în corp și utilizată pentru creștere. O parte din mâncare
este păstrată sub formă de energie și o parte este eliminată, într-un
fel sau altul. Aceasta este perspectiva corporală de a privi un
bebeluș. Dar dacă ne uităm la același bebeluș fiind interesați de
persoana din el, putem vedea cu ușurință că există o experiență de
hrănire imaginară, la fel de validă precum cea corporală. Una se
bazează pe cealaltă.

Cred că puteți afla multe lucruri dacă vă gândiți că tot ceea ce faceți
din dragoste pentru bebelușul vostru „pătrunde" în corpul acestuia la
fel ca mâncarea. Bebelușul le folosește pe toate și, mai mult decât
atât, el are etape în care vă utilizează și mai apoi vă uită, exact așa
cum face și cu mâncarea. Poate reușesc să explic ceea ce vreau să
spun dacă îl las pe bebeluș să crească brusc.

Avem un băiețel de zece luni care stă pe genunchii mamei sale în

timp ce aceasta stă de vorbă cu mine. Este vioi și atent și arată un
interes natural pentru lucruri. În loc să las lucrurile din jur să creeze
confuzie, aleg unul atrăgător și îl așez pe colțul mesei, între mine și
mamă. Astfel, putem continua discuția și, în același timp, putem
observa cu coada ochiului bebelușul. Puteți fi sigure că, dacă este
un bebeluș obișnuit, va observa imediat obiectul atrăgător (să îi
spunem lingură) și va întinde mâna după el. De fapt, poate că, de
îndată ce va întinde mâna, va avea brusc o reținere, ca și cum și-ar
spune: „Ar fi bine să mă gândesc încă o dată: oare ce părere are
mama despre asta? Mai bine mai stau puțin până aflu părerea ei." Și
se va întoarce de la lingură, ca și cum nici nu i-ar fi trecut vreodată
prin cap să o ia de pe masă. Totuși, peste câteva momente, va
reveni la interesul pentru acest obiect și chiar îl va atinge cu degetul.
Poate chiar o va lua de pe masă și se va uita la mama lui pentru a-i
vedea expresia. În acest moment, probabil va trebui să îi spun
mamei ce să facă, pentru că altfel ea va avea tendința de a-l ajuta
prea mult pe bebeluș sau de a-l împiedica să facă ceea ce dorește;
așa că o rog să joace un mic rol în ceea ce se poate întâmpla.

Bebelușul primește acordul mamei din privirea acesteia, așa că

apucă lingura și începe să o manevreze. Este încă destul de
încordat pentru că nu știe clar ce se va întâmpla dacă va folosi
obiectul așa cum își dorește. Și nici măcar nu știe exact

ce își dorește.

Ne dăm seama că în scurtă vreme va descoperi ce își dorește să

facă cu lingura, pentru că încep să se vadă semne de excitație în
jurul gurii. Este încă tăcut și gânditor, dar începe să îi curgă salivă
din gură. Limba îi atârnă, gura începe să dorească lingura, gingiile
încep să dorească să o muște. Și peste foarte puțin timp, bebelușul
a băgat lingura în gură. Moment în care începe să aibă față de ea
sentimente în felul agresiv, propriu leilor și tigrilor, și bebelușilor,
atunci când au pus mâna pe ceva bun. Micuțul se poartă de parcă ar
avea de gând să mănânce lingura.

Putem afirma că, în acest moment, bebelușul și-a însușit obiectul.

Și-a pierdut acea stare de liniște care ține de concentrare,
curiozitate, îndoială. În schimb, el este acum plin de încredere și
mult mai bogat, datorită proaspetei achiziții. Aș îndrăzni să spun că,
la nivelul imaginației, chiar a mâncat lingura. Așa cum mâncarea
intră în organism, este digerată și devine o parte din el, acest obiect
pe care și l-a însușit, la nivel imaginar, face parte din el și poate fi
folosit. Dar cum anume va fi folosit?

Ei bine, cunoașteți deja răspunsul, pentru că avem de-a face doar cu

un caz special al unei situații recurente acasă. Bebelușul va duce
lingura la gura mamei, ca să o hrănească și va vrea ca mama să se
joace cu el de-a mâncatul lingurii. Atenție, el nu dorește ca mama
chiar să muște din lingură și s-ar speria îngrozitor dacă ea ar face
asta. Este doar un joc, un exercițiu de imaginație. El se joacă și o
invită și pe ea la joacă. Ce altceva va mai face? Îmi va da mie de
mâncare și, probabil, va dori să mă prefac și eu că mănânc lingura.
Poate va face un gest asemănător către gura cuiva care se află în
partea opusă a camerei. Haideți să împărțim acest obiect atât de
bun! Bebelușul deja s-a înfruptat din el, de ce să nu o facă și ceilalți?
Deține ceva pe care dorește să îl împartă cu generozitate. Bagă
lingura în bluza mamei, în dreptul sânilor, apoi o găsește din nou și o
scoate. Mai apoi o ascunde sub sugativă și se bucură jucându-se
de-a pierdutul și regăsitul ei, sau prefăcându-se că mănâncă dintr-un
vas pe care îl găsește pe birou. Este o experiență bogată, care
corespunde misterului părții mediane a corpului, proceselor
digestive, timpului dintre momentul în care mâncarea este înghițită și
momentul când reziduurile ies prin partea inferioară, sub formă de
fecale și urină. Aș putea da încă multe exemple despre modurile în
care bebelușii ne arată cum se dezvoltă prin astfel de jocuri.

Acum, bebelușul a scăpat lingura din mână. Bănuiesc că interesul lui

s-a mutat către altceva. Ridic eu lingura, astfel încât să o poată lua
din nou. Da, pare să și-o dorească și reia jocul, folosind lingura exact
așa cum a făcut mai înainte, ca și

cum ar fi o prelungire a propriei persoane. Oh, iar i-a scăpat pe jos!

Sigur că nu i-a scăpat pe jos din greșeală. Poate că îi place
zgomotul pe care îl face lingura când cade pe podea. Vom vedea. O
ridic și i-o dau înapoi. Acum o ia și pur și simplu îi dă drumul din
mână; asta vrea să facă, să lase lingura să cadă. I-o dau încă o dată
și, practic, o aruncă. Gata, s-a terminat cu lingura, a început să
caute alte lucruri care să îi stârnească interesul; spectacolul s-a
terminat.

Am urmărit bebelușul în timp ce i s-a trezit interesul pentru ceva, și-a

însușit acel ceva, l-a folosit, apoi nu a mai avut nevoie de el. Acest
proces are loc în mod regulat acasă, dar este mai evident în acest
loc special, care îi dă bebelușului șansa de a trăi complet experiența.

Ce am învățat privindu-l pe micuț?

În primul rând, am urmărit o experiență completă. Datorită condițiilor
controlate, ceea ce s-a întâmplat a putut avea un început, un mijloc
și un final — a fost un eveniment complet. Acest lucru este bun
pentru bebeluș. Când vă grăbiți, nu aveți timpul necesar pentru
evenimentul complet, iar bebelușul are numai de pierdut din cauza
asta. Totuși, când aveți timp — și, cu siguranță, trebuie să aveți timp
atunci când vă ocupați de creșterea unui copil —, lăsați evenimentul
să se producă până la capăt. Evenimentele complete le permit
bebelușilor să înțeleagă noțiunea de timp. Când se nasc, ei nu știu
că orice lucru are un început și un sfârșit.

Înțelegeți cum miezul lucrurilor poate fi o sursă de bucurie (sau, dacă

este neplăcut, poate fi tolerat cu mai mare ușurință) dacă există un
sentiment puternic de început și de sfârșit?

Dacă îi lăsați bebelușului timpul necesar pentru a trăi experiențe

complete și dacă luați parte și voi la aceste experiențe, construiți
puțin câte puțin capacitatea bebelușului de a trăi deplin toate tipurile
de experiențe, fără grabă.

Și încă un lucru pe care îl remarcăm atunci când urmărim bebelușul

jucându-se cu lingura. Am văzut cum, la începutul unei activități noi,
există o doză de îndoială și ezitare. Am văzut copilul întinzând
mâna, atingând lingura și manevrând-o și, după prima reacție
simplă, am văzut cum și-a pierdut interesul. Apoi, după ce a simțit
aprobarea tacită a mamei, interesul lui a revenit. Totuși, micuțul a
fost încordat și nesigur până când a dus lingura la gură și a început
să o „mestece".

La început, dacă sunteți de față, bebelușul dorește să vă consulte

atunci când apar situații noi. Deci va trebui să știți foarte clar ce îi
permiteți să atingă și ce nu. Varianta cea mai simplă este cea mai
bună: evitați să-i lăsați la îndemână obiecte pe care nu are voie să le
ia și să le bage în gură. Bebelușul încearcă să identifice

principiile care stau la baza deciziilor voastre, astfel încât să poată

ști dinainte ce îi veți permite să facă. Mai târziu, cuvintele vor fi de
mare folos și veți spune că „e ascuțit", „e fierbinte" sau veți folosi alte
expresii pentru a-i indica pericolul pe care îl reprezintă obiectul
respectiv pentru corp; sau veți avea o altă metodă de a-i atrage
atenția că verigheta, pusă deoparte când vă spălați, nu este obiect
de joacă pentru el.

Înțelegeți cum vă puteți ajuta bebelușul să priceapă ce este bine să

atingă și ce nu? Este foarte simplu: fiți voi însevă lămurite cu privire
la ce și de ce interziceți și fiți prezente, astfel încât să puteți preveni
mai degrabă decât să reparați. În plus, dați-i micuțului obiecte care
să îi placă, pe care să le manevreze și să le bage în gură.

Încă ceva: am putea discuta și despre îndemânarea pe care o

dovedește bebelușul atunci când învață să întindă mâna după
diverse articole, să le apuce și să le ducă la gură. Sunt surprins să
văd un bebeluș de șase luni făcând tot acest ritual. Pe de altă parte,
interesele unui copilaș de un an și două luni sunt mult mai variate și,
prin urmare, nu vom vedea la el aceeași claritate așa cum am văzut
la băiețelul de zece luni.

Dar cred că cel mai bun lucru pe care l-am învățat urmărind
bebelușul este următorul: din ceea ce s-a întâmplat am înțeles că
bebelușul nu este doar un corp, ci este o persoană.

Este interesant de urmărit și de notat la ce vârste apar anumite

îndemânări, dar în cazul de mai sus a fost vorba de mai mult decât
de îndemânarea de a utiliza un obiect. Bebelușul s-a jucat. Jucându-
se, el a arătat că deja își construise în interior ceva ce poate fi numit
material pentru joacă, o lume interioară plină de viață imaginară,
exprimată prin joc.

Cine poate spune cât de devreme apar primele semne ale acestei
vieți imaginare a copilului, care îmbogățește experiența corporală și
este, la rândul ei, îmbogățită de aceasta? La trei luni, bebelușul
poate să vrea deja să pună degetul pe sânul mamei și, în timp ce
suge din el, să se joace de-a alăptatul ei. Dar ce se întâmplă în
săptămânile anterioare? Cine știe? Un bebeluș mai mic de trei luni
poate dori să își sugă pumnul sau degetul în timp ce suge la sân sau
din biberon (cum spune proverbul, să aibă și buzele unse și slănina
în pod), iar asta dovedește că avem de-a face cu mult mai mult
decât cu nevoia de satisfacere a foamei.

Dar pentru cine scriu eu aici? Pentru mame este foarte ușor să își
vadă bebelușii ca pe niște persoane, încă din primele zile de viață.
Dar există și voci care

susțin că, până la șase luni, bebelușii nu sunt nimic altceva decât
corpuri și reflexe. Vă rog să nu vă lăsați influențate de astfel de
păreri!

Bucurați-vă să descoperiți tot ce este de descoperit în persoana

bebelușului vostru, pentru că el are nevoie de asta din partea
voastră. Deci, așteptați, fără grabă, fără agitație, fără griji, momentul
în care bebelușul are chef de joacă. Acest moment este dovada
supremă că bebelușul are o viață interioară personală. Dacă acesta
găsește la voi o dispoziție asemănătoare, atunci bogăția interioară a
micuțului iese la iveală și joaca voastră devine cea mai bună parte a
relației voastre.
12
ÎNȚĂRCATUL
Mă cunoașteți deja destul de bine ca să știți că nu o să vă spun eu
când și cum să înțărcați; există mai multe metode, pe care le puteți
afla de la medicul de familie. Ceea ce vreau eu să fac este să
vorbesc despre înțărcat în general și să vă ajut să înțelegeți ce
faceți, indiferent de metoda aleasă.

De fapt, majoritatea mamelor nu au nicio problemă când trebuie să

își înțarce bebelușii. De ce?

În primul rând, pentru că procesul de alăptare s-a desfășurat foarte

bine și bebelușul chiar are de la ce să fie înțărcat. Nu le poți lua
oamenilor ceva ce nu au avut niciodată.

Îmi amintesc foarte clar un moment din copilărie când am avut voie
să mănânc zmeură cu frișcă până nu am mai putut. A fost o
experiență minunată. Acum îmi face mai mare plăcere să îmi
amintesc acea experiență decât să mănânc zmeură. Poate vă
amintiți și voi experiențe asemănătoare?

Deci, la baza înțărcatului se află o experiență pozitivă a alăptatului.

Într-o perioadă obișnuită de nouă luni de alăptare, un bebeluș a
primit sân de cel puțin o mie de ori, ceea ce înseamnă o cantitate
impresionantă de amintiri plăcute sau de material pentru vise
frumoase. Dar nu e vorba numai despre această mie de alăptări, ci
și despre modul în care s-a creat relația dintre mamă și bebeluș.
Modul sensibil în care mama s-a adaptat (după cum am spus-o de
nenumărate ori) la nevoile bebelușului i-a indus acestuia ideea că
lumea este un loc bun. Lumea a ieșit în întâmpinarea bebelușului și,
prin urmare, acesta a putut să o cunoască. Faptul că mama a
cooperat încă de la bun început cu bebelușul a dus în mod firesc la
atitudinea cooperantă a bebelușului față de mamă.
Dacă și voi credeți, la fel ca mine, că bebelușul are idei și păreri încă
de la bun început, atunci momentele de alăptare au fost adeseori
dificile, deranjând liniștea somnului sau a momentelor de
contemplare tăcută. Solicitările instinctive pot fi sălbatice și
înspăimântătoare, iar la început pot părea, pentru cel mic, adevărate
amenințări la adresa propriei existențe: a-i fi foame este sinonim cu a
fi înconjurat de lupi.

Pe la nouă luni, bebelușul s-a obișnuit cu acest fenomen și este

capabil să se stăpânească chiar și atunci când dorințele instinctive îl
copleșesc. Bebelușul a reușit chiar să recunoască și să accepte
aceste dorințe ca parte integrantă din ceea ce

înseamnă o persoană vie.

Dacă studiem un sugar pe cale să devină o persoană, observăm

cum, în momentele liniștite, acesta își vede și mama ca pe o
persoană, ca pe o entitate atrăgătoare și apreciată la adevărata ei
valoare. Și atunci, este groaznic să îți fie foame și să îți vină să ataci
cu violență această mamă! Nu e de mirare că bebelușii își pierd
adeseori pofta de mâncare. Nu e de mirare că unii dintre ei nu mai
fac conexiunea dintre mamă și sânii acesteia, ci separă mama
completă și frumoasă pe care o iubesc de obiectul atacului sălbatic
(sânii).

Adulților le vine foarte greu să se lase în voia simțurilor atunci când

între ei există o atracție reciprocă, fapt care produce multă nefericire
și multe căsnicii ratate. Baza unor relații sănătoase cu sexul opus și
baza sănătoasă pentru multe alte lucruri, în general, se pune în
copilărie, de către o mamă îndeajuns de bună, care nu se teme de
ideile sugarului ei și căreia îi place când acesta se năpustește
asupra sânului ei.

Înțelegeți acum de ce este atât de bogată experiența alăptatului atât

pentru mamă, cât și pentru bebeluș? Desigur, hrănirea se poate face
și cu biberonul, și adeseori este mai bine să se prefere această
variantă, mai simplă pentru bebeluș tocmai pentru că este mai puțin
excitantă. Dar experiența alăptatului pentru o perioadă destul de
lungă și a înțărcatului cu succes reprezintă o bază bună pentru viața
ce urmează. Ea este sursa unor vise bogate și îi face pe oameni
capabili să își asume riscuri.

Dar, după cum spune proverbul, toate lucrurile bune au un sfârșit.

Sfârșitul este parte integrantă din orice lucru bun.

În ultimul capitol am descris un bebeluș care a găsit o lingură, a luat-

o, a băgat-o în gură, s-a jucat cu ea, apoi i-a dat drumul pe jos. Deci
ideea sfârșitului jocului poate veni chiar de la bebeluș.

Este evident că la șapte, opt sau nouă luni un bebeluș este capabil
să se joace de-a aruncatul obiectelor. Este un joc foarte important,
care poate deveni exasperant, deoarece cineva trebuie să aducă
mereu înapoi lucrurile aruncate pe jos. Se poate întâmpla și pe
stradă, când ieșiți din magazin și descoperiți că bebelușul a aruncat
din cărucior un ursuleț, o pereche de mănuși, o pernă, trei roșii și un
săpun. Și probabil lângă cărucior este cineva care adună aceste
obiecte, căci bebelușul exact asta așteaptă.

Pe la nouă luni, majoritatea bebelușilor știu foarte clar cum să

renunțe la lucruri. Este posibil să se și înțarce singuri.

Obiectivul procesului de înțărcare este utilizarea capacității în plină

dezvoltare a bebelușului de a renunța la obiecte, fără ca pierderea
sânului să fie un simplu proces lăsat la voia întâmplării.

Trebuie să răspundem și la întrebarea: „De ce trebuie înțărcat

bebelușul?" De ce să nu îl alăptăm în continuare? Cred că trebuie să
vă spun că alegerea de a nu înțărca este una sentimentală. Și
oarecum nerealistă. Dorința de a înțărca trebuie să vină de la mamă.
Aceasta trebuie să fie destul de vitează pentru a face față furiei
bebelușului și ideilor îngrozitoare produse de această furie și a duce
la bun sfârșit procesul de alăptare. Nu există nicio îndoială că un
bebeluș hrănit așa cum trebuie va fi fericit să fie înțărcat când vine
momentul, mai ales pentru că această experiență îl îmbogățește
considerabil.
În mod natural, când vine timpul pentru înțărcare, deja veți fi introdus
lucruri noi în alimentația bebelușului. I-ați dat biscuiți tari, pe care să
îi molfăie, ați înlocuit o masă de lapte cu supă de legume sau
altceva. V-ați obișnuit cu faptul că orice este nou poate fi refuzat și
ați descoperit că, dacă așteptați și reveniți, puteți fi recompensate cu
acceptarea a ceea ce mai devreme fusese refuzat. De obicei, nu
este nevoie de o trecere bruscă de la 100% alăptare la sân la 0%
sân. Când (din cauza unei boli sau a altor probleme) trecerea trebuie
să se facă brusc, procesul va fi mult mai dificil.

Dacă știți dinainte că reacțiile la înțărcat sunt complexe, atunci veți

evita să lăsați bebelușul în grija altcuiva în această perioadă. Ar fi
păcat să înțărcați în aceeași perioadă când vă mutați într-o casă
nouă sau când ați decis să stați un timp cu mătușa voastră.
Înțărcatul este o experiență crucială în procesul de dezvoltare a
bebelușului, cu condiția să aibă loc într-un mediu stabil. Dacă nu îi
puteți oferi această stabilitate, înțărcatul se transformă într-un
moment în care încep să apară problemele.

Încă ceva — veți descoperi destul de ușor că bebelușul se descurcă

bine fără mesele la sân de peste zi, dar că, pentru ultima masă,
alăptatul rămâne cea mai bună soluție. Bebelușul crește, dar mersul
lui înainte nu are mereu același ritm. Veți descoperi asta puțin câte
puțin. Veți fi foarte fericite dacă micuțul este la nivelul vârstei lui
biologice, dar să știți că, uneori, va fi cu un pas în urmă. Însă, în tot
acest timp, va fi doar un bebeluș, și chiar un bebeluș micuț. Iar voi
veți fi martorele schimbărilor prin care trece el.

Când crește, băiețelul se costumează în cavaler și se luptă cu

dușmanii. Le dă ordine tuturor celor din jur. Când se ridică brusc, dă
cu capul de masă și, deodată,

se transformă într-un bebeluș care stă cu capul în poala voastră și

plânge cu hohote. Asta nu vă miră, așa cum nu vă miră nici faptul că
băiețelul care a împlinit un an se poartă uneori de parcă ar avea
șase luni. Face parte din fișa postului pe care îl ocupați acum —
trebuie să știți ce vârstă are copilul vostru, ținând cont de faptul că
aceasta se poate schimba de la un moment la altul.
Deci, este posibil să continuați să alăptați seara, după ce, peste zi,
ați înțărcat. Dar, mai devreme sau mai târziu, va trebui să înțărcați
definitiv și, dacă știți exact ce vreți să faceți, va fi mai ușor pentru cel
mic decât dacă nu vă puteți hotărî.

Acum să vedem la ce reacții vă puteți aștepta în procesul de

înțărcare pe care îl derulați cu atâta vitejie. După cum am spus, este
posibil ca bebelușul să se înțarce singur, caz în care nu vă veți
confrunta cu nicio problemă. Poate doar cu o ușoară scădere a
poftei de mâncare.

Foarte des, înțărcatul se face treptat și într-un mediu stabil, fără

probleme. În mod evident, bebelușului îi place această nouă
experiență. Dar nu vreau să credeți că este anormal dacă apar
reacții la înțărcat, chiar reacții severe. Un sugar care a fost bine până
acum poate reacționa prin pierderea poftei de mâncare sau prin
refuzarea totală a alimentelor, arătând în același timp, prin iritabilitate
și plâns, că îi este foame. Ar fi o greșeală să îl forțăm să mănânce.
Deocamdată, din punctul lui de vedere, lucrurile au luat o întorsătură
nefericită, iar voi nu puteți face nimic pentru a-l ajuta. Tot ce vă
rămâne de făcut este să așteptați, pregătite pentru întoarcerea
treptată la mâncare.

Se poate întâmpla ca bebelușul să înceapă să se trezească urlând.

Atunci îl ajutați în procesul de trezire. Sau lucrurile pot merge bine,
dar observați că sugarul este mai trist decât de obicei sau are un
plâns diferit, poate chiar muzical. Această tristețe nu este în mod
obligatoriu un lucru rău. Să nu credeți că bebelușii triști trebuie
legănați și agitați până când încep să zâmbească. Au și ei motivele
lor să fie triști, iar starea aceasta va trece dacă așteptați.

Bebelușul este trist în anumite momente, cum ar fi momentul

înțărcatului, pentru că circumstanțele au produs furie, care a stricat o
stare bună. În visele bebelușului, sânii nu mai sunt buni, sunt obiecte
pe care le-a urât și pe care acum le simte ca fiind rele, chiar
periculoase. Acesta este motivul pentru care în poveștile cu zâne
există femeia rea, care oferă mere otrăvite. Pentru bebelușul înțărcat
recent, mama cea bună are sâni răi, prin urmare este nevoie de timp
pentru depășirea acestei situații și adaptarea la noua etapă. Dar o
mamă îndeajuns de bună nu se sustrage de la această sarcină. De
multe ori, pe parcursul a 24 de ore ea trebuie să

fie mama cea rea timp de câteva minute, situație cu care se

obișnuiește rapid. Puțin câte puțin, va deveni din nou mama cea
bună. În cele din urmă, copilul crește și ajunge să o cunoască așa
cum este în realitate — nici perfectă, dar nici vrăjitoare.

Prin urmare, înțărcatul înseamnă mult mai mult decât schimbarea

alimentației, utilizarea căniței, folosirea mâinilor pentru a mânca. El
include procesul gradat de pierdere a iluziilor, care face parte din
sarcinile pe care trebuie să le îndeplinească părinții.

Mama și tatăl îndeajuns de buni nu își doresc să fie divinizați de

copiii lor. Ei suportă extremele — idealizarea și ura — și speră că, la
un moment dat, copiii îi vor vedea exact așa cum sunt: niște ființe
obișnuite.
13
ȘI TOT DESPRE BEBELUȘII CARE SUNT NIȘTE
PERSOANE
Dezvoltarea ființei umane este un proces continuu. Această afirmație
este valabilă pentru dezvoltarea corpului, a personalității și a
capacității de a relaționa cu ceilalți. Ratarea sau omiterea unei etape
are întotdeauna urmări negative.

Sănătatea înseamnă maturitate, o maturitate adecvată vârstei. Dacă

trecem cu vederea apariția accidentală a unor boli, această afirmație
este reală pentru sănătatea fizică, iar în ceea ce privește psihologia,
nu există, practic, niciun motiv pentru care sănătate și maturitate să
nu însemne același lucru. Cu alte cuvinte, în dezvoltarea emoțională
a unei ființe umane, dacă nu există șocuri sau deformări în procesul
de dezvoltare, avem de-a face cu starea de sănătate.

Dacă raționamentul meu este corect, aceasta înseamnă că toată

grija cu care mama și tata se ocupă de copil nu reprezintă doar o
plăcere pentru fiecare dintre ei, ci este și un element absolut
necesar, fără de care copilul nu poate crește pentru a deveni un
adult sănătos și valoros.

Părinții pot greși în chestiuni ce țin de corp, pot chiar să nu bage de

seamă că cel mic e rahitic, dar rezultatul poate fi doar că vor crește
un copil a cărui singură problemă vor fi picioarele deformate. La nivel
psihologic, un bebeluș lipsit de ceva extrem de normal, dar foarte
necesar, cum ar fi contactul plin de afecțiune, va fi cu siguranță
tulburat în dezvoltarea sa emoțională, lucru care se va vedea prin
apariția unor probleme personale pe măsură ce copilul va crește.
Văzute din perspectiva opusă, lucrurile stau așa: pe măsură ce
copilul crește și parcurge etapele dezvoltării interne complexe,
pentru a dobândi, în cele din urmă, capacitatea de a relaționa,
părinții pot observa dacă grija pe care i-au arătat-o a fost suficientă.
Această afirmație are un înțeles pentru fiecare dintre noi, pentru că,
în măsura în care suntem suficient de maturi sau de sănătoși ca
adulți, vom recunoaște că cineva ne-a dat un start bun în viață. Ei
bine, eu încerc să descriu exact acest start bun — care stă la baza
îngrijirii copilului.

Povestea unei ființe umane nu începe la cinci ani sau la doi ani, sau
la șase luni, ci începe exact în momentul nașterii — și chiar înainte
de naștere, dacă vreți; și fiecare bebeluș este, de la bun început, o
persoană și are nevoie să fie cunoscută astfel de către cineva.
Nimeni nu poate cunoaște un bebeluș mai bine decât propria lui
mamă.

Aceste două afirmații sunt foarte importante, dar întrebarea este cum
anume

procedăm? Oare psihologia îi poate spune cuiva cum să fie mamă

sau tată? Cred că aceasta este abordarea greșită. Eu propun să
studiem acele lucruri pe care mamele și tații le fac în mod natural și
să explicăm puțin de ce anume fac aceste lucruri, astfel încât să
devină mai încrezători.

Să vă dau un exemplu.

Să luăm o mamă cu fetița ei. Cum face să o ia pe micuță din

cărucior? O apucă de un picior și o trage? Își aprinde o țigară cu o
mână și o apucă pe fetiță cu cealaltă mână? Nu. Mama are o cu totul
altă abordare. Cred că, pentru început, îi dă de înțeles micuței că o
va lua din cărucior și o înconjoară cu brațele înainte de a o ridica; de
fapt, înainte de a o mișca, îi câștigă încrederea, iar mai apoi o ridică
din cărucior și o așază pe umăr. Și oare pe urmă nu o lipește de
propriul ei corp, astfel încât micuța să înceapă să o simtă ca pe o
persoană?

Să luăm o mamă și pe băiețelul ei. Cum îi face baie? Îl bagă în

mașina de spălat? În niciun caz. Ea știe că momentul băii este unul
special atât pentru ea,cât și pentru bebeluș, așa că se pregătește să
îl trăiască din plin. Face toate manevrele mecanice cu atenție,
testează temperatura apei cu cotul, nu lasă copilul bine săpunit să îi
alunece printre degete, dar, mai mult decât atât, face din baie o
experiență plăcută, care ajută la dezvoltarea relației dintre ea și
sugar.

De ce depune mama atâta efort? Putem răspunde foarte simplu, fără

a fi sentimentali: o face din dragoste, grație sentimentelor materne
pe care le-a dezvoltat și faptului că înțelege foarte bine nevoile
bebelușului, căruia îi este devotată.

Să ne întoarcem la gestul ridicării bebelușului. Putem afirma că, fără

a face un efort conștient, mama a ridicat bebelușul din cărucior în
patru pași. A făcut această mișcare acceptabilă pentru fetiță
parcurgând următoarele etape:

1. „avertizarea" fetiței că urmează să fie mutată;

2. câștigarea ajutorului acesteia pentru mutare;

3. luarea în brațe a micuței;

4. mutarea ei dintr-un loc într-altul, cu un scop simplu, pe care ea îl

poate înțelege.

Mama nu își ia bebelușul în brațe atunci când are mâinile reci și nici
nu îl înțeapă atunci când îi prinde scutecul cu acul de siguranță.

Mama nu își implică bebelușul în toate experiențele și sentimentele

ei personale. Uneori, micuțul plânge și urlă atât de mult, încât mamei
îi vine să îl omoare. Cu toate acestea, ea îl ia din pătuț cu aceeași
grijă, fără sentimente de răzbunare sau fără să îi arate prea tare ce
simte. Evită să îl facă pe cel mic victima propriei ei

impulsivități. Creșterea copiilor, la fel ca medicina, este o probă de

rezistență personală.

Poate că astăzi este o zi în care totul merge prost. Băiatul de la

curățătorie vine să ia hainele înainte ca acestea să fie pregătite, se
aude soneria de la ușa din față, dar, în același timp, bate cineva la
ușa din spate. Dar o mamă așteaptă să își recapete calmul înainte
de a-și lua sugarul în brațe și o face cu aceeași tehnică blândă pe
care bebelușul o recunoaște ca făcând parte integrantă din mama
lui. Această tehnică, foarte personală, este așteptată și recunoscută,
la fel cum sunt gura, ochii, culoarea și mirosul mamei. Iarăși și iarăși,
în viața ei privată, mama se confruntă cu propriile stări sufletești,
neliniști, emoții, dar bebelușului îi oferă doar ceea ce îi aparține lui.
Aceasta este baza pe care copilul poate începe să construiască
înțelegerea acelui lucru extrem de complex numit relația dintre două
ființe umane.

Oare nu putem afirma că mama se adaptează la ceea ce poate

înțelege bebelușul, că se adaptează activ la nevoi? Această
adaptare activă este esențială pentru creșterea emoțională a
copilului, iar mama se adaptează la nevoile lui în special la început,
când pot fi evaluate doar cele mai simple situații posibile.

Să explic puțin de ce face mama toate aceste eforturi și încă multe

altele, pe care nu le pot include în această scurtă descriere. Unul
dintre motivele pentru care trebuie să dau această explicație este că
există persoane care cred și le explică și altora cum că, în primele
șase luni de viață, mama nu are nicio importanță. După ei, în primele
șase luni contează doar tehnica, iar o tehnică de nivel înalt poate fi
oferită într-un spital sau acasă, de către lucrători cu formarea
necesară.

Eu sunt de părere că meșteșugul de a fi mamă poate fi învățat la

școală sau chiar din cărți, dar creșterea propriului copil este o
chestiune sută la sută personală, o sarcină pe care nu o poate
prelua și îndeplini nimeni altcineva decât mama. În timp ce oamenii
de știință studiază problema, căutând dovezi înainte de a ajunge să
creadă, ar fi bine ca mamele să susțină insistent că este nevoie de
ele, și de nimeni altcineva, încă de la bun început. Și trebuie să
adaug că această opinie nu se bazează pe discuții cu diferite mame,
pe intuiție sau pe deducții, ci este concluzia pe care simt că trebuie
să o trag după cercetări îndelungi.
Mama face toate aceste eforturi pentru că simte (și sunt de părere
că are dreptate în ceea ce simte) că pentru dezvoltarea corectă și
bogată a bebelușului este nevoie de la bun început de grija oferită
de o mamă, de preferință de aceeași persoană care l-a conceput și
purtat, de persoana care are un interes foarte profund

în cunoașterea punctului de vedere al bebelușului și care adoră să

fie întregul univers al acestuia.

Aceasta nu înseamnă că, la câteva săptămâni, un bebeluș își

cunoaște mama la fel de bine ca atunci când are șase luni sau un
an. În primele zile, el percepe doar modelul și tehnica, detaliile
sfârcului, forma urechii, calitatea zâmbetului, căldura și mirosul
respirației mamei. Destul de devreme, un bebeluș își poate face o
idee rudimentară cu privire la mamă în totalitatea ei, în anumite
momente speciale. Totuși, cu excepția a ceea ce poate fi perceput,
bebelușul are nevoie ca mama să fie prezentă încontinuu ca o ființă
completă, căci ea poate avea iubirea și caracterul necesare pentru
a-și îndeplini sarcina de mamă doar dacă este o ființă completă și
matură.

Am făcut la un moment dat o remarcă periculoasă: „Nu există

bebeluși" — ceea ce doream să spun era că, dacă te străduiești să
descrii un bebeluș, vei vedea că descrii un bebeluș și pe încă
cineva. Un bebeluș nu poate exista de unul singur, el face parte în
mod fundamental dintr-o relație.

Trebuie să luăm în considerare și mama. În cazul în care

continuitatea relației acesteia cu propriul bebeluș se rupe, atunci se
pierde ceva imposibil de regăsit. O dovadă de lipsă gravă de
înțelegere a rolului matern este să îi luăm unei mame copilul pentru
câteva săptămâni, apoi să i-l dăm înapoi și să ne așteptăm ca mama
să continue de unde rămăsese.

Voi încerca să fac o clasificare a motivelor pentru care este nevoie

de mamă.
(a) În primul rând, mama este necesară ca ființă vie. Bebelușul
trebuie să fie capabil să îi simtă căldura pielii și a respirației, să o
guste și să o vadă. Aceste elemente sunt de o importanță vitală.
Trebuie să existe acces neîngrădit la corpul viu al mamei. Fără
prezența vie a mamei, cea mai mare iscusință maternă nu folosește
la nimic. La fel se întâmplă în cazul medicilor. Valoarea unui medic
generalist dintr-un sat este dată, în măsură covârșitoare, de faptul că
este viu, că se află în sat și că este disponibil. Oamenii îi știu
numărul mașinii și știu ce pălării poartă. Este nevoie de ani de zile
de studiu și, adeseori, de toți banii părinților pentru a deveni medic,
dar ceea ce contează cu adevărat nu sunt cunoștințele acumulate de
medic și nici îndemânarea lui, ci faptul că satul știe și simte că
acesta este o prezență vie și disponibilă. Prezența fizică a medicului
răspunde unei nevoi emoționale. Același lucru se întâmplă în cazul
mamei, dar cu un accent suplimentar.

Aici se întâlnesc psihologia și elementul fizic. În timpul războiului, am

avut

ocazia să particip la discuții referitoare la viitorul copiilor care aveau

de suferit de pe urma conflagrației. Mi s-a cerut și mie părerea cu
privire la cele mai importante ajutoare psihologice care le puteau fi
oferite acestor copii la sfârșitul războiului. M-am trezit spunând:
„Dați-le de mâncare". Cineva a replicat: „Nu ne referim la sprijin fizic,
ci la ajutor psihologic". Eu am rămas la părerea că a-i oferi cuiva
hrană la momentul oportun echivalează cu a-i răspunde unei nevoi
psihologice. De fapt, iubirea se exprimă în termeni fizici.

Desigur, dacă îngrijirea fizică înseamnă să duci copilul la vaccinat,

atunci asta nu are nicio legătură cu psihologia. Un bebeluș va
aprecia grija voastră doar dacă va izbucni o epidemie de variolă în
oraș — dar, cu toate acestea, va fi deranjat de înțepătură și va
plânge. Dar, dacă îngrijirea fizică înseamnă mâncarea potrivită la
temperatura potrivită și la ora potrivită (potrivită din punctul de
vedere al bebelușului, desigur), atunci ea înseamnă și îngrijire
psihologică. Cred că aceasta este o regulă utilă. Grija pe care
bebelușul o poate aprecia este acoperirea nevoilor psihologice și
emoționale, deși, la prima vedere, totul pare legat de nevoile fizice.

Din această primă perspectivă, faptul că mama este plină de viață și

se ocupă de nevoile fizice ale bebelușului îi oferă acestuia mediul
psihologic fundamental pentru dezvoltarea emoțională primară.

(b) În al doilea rând, mama este necesară pentru a-i prezenta

bebelușului lumea. Prin tehnicile persoanei / persoanelor care au
grijă de el, bebelușul face cunoștință cu realitatea exterioară, cu
lumea înconjurătoare. Lupta cu această chestiune dificilă va
continua toată viața, dar este nevoie de ajutor în special acum, la
început. Voi explica ce vreau să spun prin acest tip de grijă, pentru
că multe mame poate nu s-au gândit niciodată în acest fel la
hrănirea bebelușului; cu siguranță doar medicii și asistentele
medicale sesizează uneori acest aspect al actului de hrănire. Iată ce
vreau să spun.

Imaginați-vă un bebeluș care nu a fost hrănit niciodată. I se face

foame, iar el este gata să găsească o soluție; împins de nevoie,
bebelușul este gata să creeze o sursă de satisfacție, dar nu are nicio
experiență anterioară, care să îi indice la ce să se aștepte. Dacă, în
acest moment, mama pune sânul exact acolo unde bebelușul este
gata să aștepte ceva și dacă i se lasă suficient de mult timp să
pipăie, cu gura și mâinile, și poate cu simțul mirosului, el va „crea"
exact ceea ce va avea de găsit. Bebelușul capătă în cele din urmă
iluzia că sânul real este exact obiectul creat din nevoie, lăcomie,
primele pulsiuni ale iubirii primitive. Văzul, auzul, gustul înregistrează
informațiile undeva și, după o vreme, bebelușul poate crea ceva
foarte

asemănător cu sânul pe care i-l oferă mama lui. Înainte de a fi

înțărcat, un bebeluș poate primi această informație despre lumea
exterioară de o mie de ori, de la o singură femeie — mama lui. De o
mie de ori a existat sentimentul că ceea ce a fost dorit a fost creat și
a fost descoperit. De aici se dezvoltă credința că lumea poate
conține lucrurile pe care le dorim și de care avem nevoie, iar
rezultatul este că bebelușul speră că există o relație vie între
realitatea interioară și cea exterioară, între creativitatea primară
înnăscută și lumea înconjurătoare, în care se află toți ceilalți oameni.

Prin urmare, a hrăni bine un sugar face parte în mod esențial din
educația lui. În mod similar, dar nu voi dezvolta aici această temă,
sugarul are nevoie de modul în care mama lui îi primește excrețiile.
Bebelușul are nevoie de modul în care mama acceptă această
relație exprimată în termeni de excreție, o relație care este în plină
desfășurare cu mult înainte ca sugarul să poată contribui la ea printr-
un efort conștient și înainte (poate la 3, 4 sau 6 luni) să înceapă să
se simtă vinovat față de mamă, adică să încerce să compenseze
atacul lacom.

(c) Ar mai fi multe de spus și, din toate acestea, voi adăuga un al
treilea mod în care mama este necesară, mama însăși și nu o
echipă de oameni bine pregătiți care să aibă grijă de bebeluș. Mă
refer la sarcina mamei de deziluzionare. După ce i-a dat bebelușului
iluzia că lumea poate fi creată din nevoi și imaginație (lucru, desigur,
imposibil dintr-un anumit punct de vedere, dar lăsăm această
discuție în seama filosofilor), după ce a stabilit încrederea în lucruri
și oameni, pe care am descris-o drept o bază sănătoasă pentru
dezvoltare, atunci va trebui să îl treacă pe sugar prin procesul de
deziluzionare, care reprezintă un aspect mai larg al înțărcatului. Cea
mai apropiată soluție care îi poate fi oferită copilului este dorința
adulților de a face realitatea mai ușor de suportat până în momentul
în care pot duce în spate întreaga greutate a deziluzionării și până
când creativitatea se poate dezvolta prin abilități mature, pentru a
deveni o adevărată contribuție în societate.

„Umbrele pușcăriei"² mi se pare expresia poetică cea mai potrivită

pentru a descrie procesul de deziluzionare și durerea profundă care
îl însoțește. Treptat, mama îl ajută pe copil să accepte că, deși
lumea poate oferi lucrurile dorite și de care este nevoie și care, prin
urmare, pot fi create, ea nu va face asta în mod automat și nici nu o
va face exact în momentul în care avem chef sau simțim dorința.

Observați cum trec treptat de la ideea de nevoie la cea de chef sau

dorință? Schimbarea indică creșterea și acceptarea realității, laolaltă
cu slăbirea subsecventă a imperativului instinctiv.

Pentru o perioadă, mama s-a sacrificat pentru copil, iar la început

pur și simplu a făcut tot ce a dorit acesta. Dar, într-un final, acest
copil devine capabil să părăsească dependența care aparține
stagiului timpuriu, când mediul trebuie să se adapteze, și poate
accepta două puncte de vedere coexistente — cel al mamei și cel al
bebelușului. Dar mama nu poate lipsi copilul de propria ei persoană
(înțărcare, deziluzionare) decât dacă, la început, ea a însemnat totul
pentru acesta.

Nu intenționez să afirm că întreaga viață a bebelușului este distrusă

dacă a existat ceva în neregulă pe când era la sân. Desigur, un
bebeluș se poate dezvolta fizic mâncând lapte din biberonul dat cu
pricepere, iar o mamă care nu are lapte destul de bun poate face
aproape tot ce trebuie în timpul hrănirii cu biberonul. Cu toate
acestea, principiul de bază este că dezvoltarea emoțională a unul
bebeluș în prima parte a vieții se construiește bine numai pe baza
relației cu o singură persoană care, în mod ideal, ar trebui să fie
mama lui. Cine altcineva poate simți și oferi ceea ce este necesar?

² „Shades of the prison house", în Ode. Intimations of Immortality

from Recollections of Early Childhood, William Wordsworth. (N.t.)
14
MORALITATEA ÎNNĂSCUTĂ A BEBELUȘULUI
Mai devreme sau mai târziu, trebuie să ne punem și următoarea
întrebare: cât de departe trebuie să meargă părinții cu impunerea
standardelor și a convingerilor personale în fața copilului aflat în
creștere? De obicei se spune că aici este vorba despre „educație".
Acest cuvânt ne aduce cu siguranță în minte acele lucruri la care
vreau să mă refer aici: este vorba despre procesul prin care facem
bebelușul să devină drăguț și curat și ascultător, sociabil, moral și
așa mai departe. Era să spun și „fericit", dar nu putem învăța un
copil să fie fericit.

Cuvântul educație mi se pare întotdeauna că este ceva legat de

dresarea câinilor. Câinii trebuie educați. Bănuiesc că putem învăța
ceva de la câini: mai precis, dacă știți exact ce faceți, câinele vostru
este mai fericit decât dacă nu știți. La fel stau lucrurile și cu copiii: și
lor le place ca voi să aveți idei clare despre lucruri. Dar un câine nu
trebuie să crească până ajunge om, prin urmare, când este vorba
despre bebelușul vostru, o luăm de la capăt și cel mai bun lucru de
făcut este să vedem cum putem renunța aproape definitiv la cuvântul
„educație".

Există o idee conform căreia simțul binelui și al răului, ca și multe

alte lucruri, se nasc natural în fiecare copil, dacă sunt îndeplinite
anumite condiții în mediul înconjurător. Dar avem de-a face cu un
proces complex, cu dezvoltarea de la impulsivitate și dorința de a
controla pe toți și toate la abilitatea de a te conforma. Nu vă pot
spune cât este de complex. Un astfel de proces ia timp. Și veți găsi
timpul necesar pentru acest proces numai dacă simțiți că merită
efortul.

Vorbesc în continuare despre bebeluși, dar este extrem de dificil să

descriu în termeni de bebeluș ce se întâmplă în primele luni de viață.
Pentru a ușura lucrurile, să luăm un băiețel de cinci-șase ani care
desenează. Voi pretinde că este conștient de ceea ce se întâmplă,
deși de fapt nu prea este. Băiețelul desenează. Ce face de fapt?
Cunoaște impulsul de a mâzgăli și de a murdări foaia. Acela nu este
un desen. Aceste plăceri primitive trebuie păstrate proaspete, dar, în
același timp, el vrea să exprime idei și chiar să le exprime în așa fel
încât să fie înțelese. Dacă termină un desen, atunci a găsit o serie
de norme care îl satisfac. În primul rând, există o foaie de hârtie de o
dimensiune și o formă anume, pe care le acceptă. Apoi, el speră să
folosească o anumită doză de îndemânare pe care a căpătat-o ca
urmare a practicii. Mai departe, știe că desenul finalizat trebuie să
aibă echilibru — știți voi, câte trei copaci pe cele două laturi ale casei
—, aceasta este expresia

corectitudinii, de care probabil are nevoie și pe care o ia de la părinți.

Punctele de interes trebuie să fie echilibrate și același lucru este
valabil pentru lumini, umbre și gama de culori. Interesul privitorului
trebuie atras de întregul desen, dar trebuie să existe și o temă
centrală, care să lege lucrurile. În cadrul acestui sistem de norme
acceptate, autoimpuse, băiețelul încearcă să exprime o idee și să
păstreze o parte din prospețimea sentimentului care îi aparținea ideii
atunci când a apărut. Aproape că îmi pierd răsuflarea povestind
aceste lucruri, și totuși copiii voștri le obțin destul de natural dacă le
dați măcar o jumătate de șansă.

Desigur, după cum am spus, băiețelul nu cunoaște toate aceste

lucruri într-un mod care să îi permită să vorbească despre ele. Și cu
atât mai puțin știe un copil ce se întâmplă în interior.

Bebelușul seamănă cu acest băiețel de cinci ani, doar că, la prima

vedere, este mult mai neclar. El nu face niciun desen și, de fapt, nici
măcar nu sunt desene, ci mici contribuții la societate, contribuții pe
care doar mama bebelușului le apreciază, pentru că are o
sensibilitate deosebită. Toate acestea pot încăpea într-un zâmbet
sau într-un gest neîndemânatic al brațului, sau un sunet care imită
suptul și care indică faptul că micuțul este pregătit pentru alăptare.
Poate că există și un scâncet prin care mama sensibilă știe că, dacă
vine repede, poate asista personal la producerea unui scaun care,
altfel, devine doar murdărie eliminată. Acesta este începutul
cooperării și al simțului social și merită tot efortul pe care îl solicită.
Câți copii care fac pipi în pat la vârste când se pot ridica și face la
toaletă, economisind astfel atâta efort, nu fac asta doar pentru a se
întoarce în copilăria mică și pentru a încerca să retrăiască
experiențele de atunci, să găsească și să corecteze ceva ce lipsea.
În acel caz, ceea ce lipsea era atenția sensibilă a mamei față de
semnalele de excitare sau tristețe, care i-ar fi permis să transforme
în ceva personal și bun lucruri care s-au irosit pentru că nu era
nimeni de față care să participe la ce s-a întâmplat.

Așa cum bebelușul are nevoie să își lege experiențele fizice de o

relație de iubire cu mama lui, tot așa are nevoie ca această relație să
reprezinte un cadru pentru fricile pe care le trăiește. Aceste frici au o
natură primitivă și se bazează pe faptul că bebelușul se așteaptă la
răzbunări crude. Micuțul se excită datorită unor pulsiuni sau idei
agresive sau distructive, pe care le exprimă țipând sau dorind să
muște, și, în momentul următor, lumea pare să fie plină de guri care
mușcă și dinți ostili și gheare și tot felul de amenințări. Astfel, lumea
bebelușului ar fi un loc înspăimântător dacă nu ar exista rolul
protector al mamei, care ascunde aceste frici îngrozitoare ce țin de
prima perioadă din viața micuțului. Mama (și nu îl uit nici pe

tată), prin simplul fapt că este o ființă umană, modifică natura fricilor
bebelușului. Puțin câte puțin, mama și toți ceilalți sunt recunoscuți de
copil drept ființe umane. Deci, în locul unei lumi pline de răzbunări
magice, copilul dobândește un părinte care îi înțelege pulsiunile și
reacționează la acestea, un părinte care poate fi făcut să sufere sau
să se înfurie. Când explic astfel lucrurile, veți înțelege imediat cât de
important este pentru copil dacă forțele răzbunătoare se umanizează
sau nu. Un singur exemplu — mama știe diferența dintre distrugerea
reală și intenția de a distruge. Ea spune „Au!" când este mușcată.
Dar nu o deranjează absolut deloc să recunoască faptul că
bebelușul vrea să o mănânce. De fapt, ea simte că această dorință
este un compliment și este modul în care micuțul își arată iubirea
excitată. Și, bineînțeles, mama nu este ușor de mâncat. Ea spune
„Au!", dar asta înseamnă doar că a durut-o. Un bebeluș poate răni
sânul mamei, în special când, din nefericire, dinții apar devreme. Dar
mamele supraviețuiesc, iar bebelușii au șansa de a fi liniștiți de
însăși supraviețuirea obiectului. De obicei le dați să roadă ceva dur,
ceva care să aibă o valoare de supraviețuire crescută, cum ar fi o
jucărie care zdrăngăne sau un inel de cauciuc, deoarece știți că
bebelușii sunt fericiți să roadă ceva la nesfârșit.

În aceste faze inițiale, tot ceea ce în mediul înconjurător pare să fie

ușor adaptabil sau „bun" este stocat în magazia de experiențe a
bebelușului drept o calitate personală, imposibil de distins, la
început, de funcționarea sănătoasă a acestuia. Și, în timp ce
bebelușul își dă seama în mod conștient de fiecare eșec,
înmagazinarea experiențelor „bune" este un proces care nu ține de
nivelul conștient.

Există două moduri în care un copil poate face cunoștință cu regulile

de igienă și moralitate și, mai târziu, cu credințele religioase și
politice. Un mod este cel în care părinții îi implantează aceste reguli
și credințe, forțând bebelușul sau copilul să le accepte, fără a
încerca să le integreze în procesul de dezvoltare a personalității
acestuia. Din păcate, există copii a căror dezvoltare este atât de
greoaie, încât acest mod este singura soluție posibilă pentru ei.

Al doilea mod este permiterea și încurajarea tendințelor înnăscute

către moralitate. Datorită comportamentului sensibil al mamei,
motivat de iubirea pe care o simte, rădăcinile simțului moral personal
al bebelușului sunt păstrate. Am văzut cum micuțul urăște să rateze
experiențele, cum preferă să aștepte și să suporte frustrarea
plăcerilor primitive atunci când așteptarea aduce cu ea căldura unei
relații personale. Și am văzut cum mama ajută la crearea cadrului
unei relații de iubire pentru sentimentele de activitate și violență ale
bebelușului. În procesul de

integrare, pulsiunile de a ataca și a distruge sunt legate de pulsiunile

de a da și a împărtăși, unele micșorând efectele celorlalte. Educația
coercitivă nu utilizează deloc acest proces integrativ al copilului.
Ceea ce descriu aici este, în realitate, construirea treptată, în
interiorul copilului, a capacității de a avea simțul responsabilității,
care, la bază, este un sentiment de vinovăție. Elementul esențial din
mediu este, în acest caz, prezența continuă a mamei sau a figurii
materne pe parcursul perioadei în care copilul învață sentimentul de
distrugere care face parte din dezvoltarea personală. Această
distrugere devine din ce în ce mai mult o trăsătură a experienței
relațiilor de obiect, iar faza de dezvoltare la care mă refer durează de
la circa șase luni până la doi ani, timp în care copilul a reușit să
fuzioneze în mod satisfăcător ideea de a distruge obiectul cu faptul
de a iubi același obiect. Mama este necesară în tot acest interval de
timp, datorită valorii ei de supraviețuire. Ea este o mamă-mediu și, în
același timp, o mamă-obiect, obiectul iubirii excitate. Copilul ajunge
să integreze treptat aceste două aspecte ale mamei și să fie capabil
să o iubească și să fie afectuos cu ea simultan. Aceasta îi produce
copilului un tip anume de anxietate, numit sentimentul de vinovăție.
Treptat, copilul devine capabil să își tolereze starea de anxietate
(vina) produsă de elementele distructive din experiențele instinctuale
deoarece el știe că va veni și ocazia de a repara și reconstrui.

Echilibrul despre care este vorba aici produce un sentiment mai

profund cu privire la ceea ce este corect și ceea ce este incorect,
decât ar face-o normele parentale impuse. Contribuția mamei este
mediul solid, de încredere, oferit de iubirea ei. Vedem și posibilitatea
ca sentimentul de vinovăție să dispară, împreună cu pierderea
încrederii în mediul înconjurător, atunci când o mamă trebuie să
plece de lângă copilul ei, sau când este bolnavă, sau, poate,
preocupată de altceva.

Dacă vrem, ne putem gândi că un copil dezvoltă o mamă interioară

bună, care simte că orice experiență care ține de relațiile umane
este un câștig fericit. Când acest lucru începe să se întâmple,
sensibilitatea proprie a mamei poate scădea în intensitate. În același
timp, ea poate începe să întărească și să îmbogățească moralitatea
copilului, aflată în plină dezvoltare.
Civilizația s-a născut din nou, într-o ființă umană proaspăt născută,
iar părinții trebuie să aibă un cod moral pregătit pentru copil când,
mult mai târziu, acesta va începe să îl caute. Una dintre funcțiile
acestui cod moral va fi umanizarea moralității înnăscute a copilului,
care este paralizantă, a urii pe care i-o poartă atitudinii supuse, în
defavoarea unui mod personal de viață. Este bine ca această
moralitate

severă să fie umanizată, dar ea nu trebuie ucisă — așa cum fac

părinții ce acordă, pe bună dreptate, o valoare prea mare păcii și
liniștii. Atitudinea supusă dă imediat rezultate foarte fericite și adulții
o confundă prea ușor cu creșterea.
15
INSTINCTELE ȘI DIFICULTĂȚILE NORMALE
Când este vorba despre boală, discuțiile și cărțile nu fac decât să ne
inducă în eroare. Atunci când bebelușul este bolnav, mama are
nevoie de un medic care să îl examineze pe micuț și să stea de
vorbă cu ea. Dar problemele cele mai frecvente ale copiilor care, de
obicei, nu se îmbolnăvesc țin de alt domeniu și cred că mamele sunt
mulțumite să li se spună că nu trebuie să se aștepte de la copiii lor
sănătoși să crească fără să le dea motive de griji și neliniște.

Copiii care sunt, de obicei, sănătoși prezintă în mod clar tot felul de
simptome.

Ce anume produce aceste probleme în perioada de sugar și în

copilăria mică? Dacă pornim de la premisa că v-ați ocupat cu grijă
constantă de cel mic, astfel încât se poate spune că ați pus bazele
sănătății noului membru al societății, atunci ce anume face ca acesta
să aibă în continuare probleme? Cred că răspunsul are strânsă
legătură cu instinctele. Aceasta este tema despre care aș vrea să
scriu acum.

Poate că în acest moment copilul vostru doarme liniștit sau strânge

în brațe un animal de pluș, sau se joacă — este unul dintre acele
momente de liniște care vă bucură. Dar știți prea bine că în sănătate
există momente de excitație care revin constant. Puteți privi această
situație dintr-un punct de vedere: copilului i se face foame, corpul are
nevoi sau instincte; sau puteți privi din alt unghi: copilul începe să
aibă tot felul de idei care îl excită. Aceste experiențe excitante joacă
un rol foarte important în dezvoltarea copilului, ajutând și, în același
timp, complicând procesul de creștere.

În timpul excitării, copilul are nevoi presante. Uneori, i le puteți

satisface. Totuși, nevoile pot fi foarte importante și, uneori, sunt
imposibil de satisfăcut pe deplin.

Acum, unele dintre aceste nevoi (de pildă, foamea) sunt universal
recunoscute și ușor de exprimat. Natura celorlalte tipuri de excitație
este mai greu de înțeles.

Adevărul este că orice parte a corpului poate fi excitată la un

moment dat. De exemplu, pielea. Ați văzut cu siguranță copii care se
scarpină pe față sau în alte locuri, pielea se excită și produce un fel
de eczemă. Există anumite părți ale pielii care sunt mai sensibile
decât restul, în special în anumite momente. Puteți trece în

revistă tot corpul copilului și puteți identifica diferitele moduri în care

se localizează excitația. Desigur, nu putem ignora părțile sexuale.
Toate aceste lucruri sunt extrem de importante pentru bebeluș și
constituie momentele-cheie ale dezvoltării sale. Ideile excitante merg
mână în mână cu excitarea fizică și nu veți fi surprinse dacă vă voi
spune că aceste idei au legătură nu doar cu plăcerea, ci și cu
iubirea, dacă bebelușul se dezvoltă bine. Puțin câte puțin, el devine
o persoană capabilă să iubească alte persoane și să se simtă iubită
ca persoană. Există o legătură foarte strânsă între bebeluș și mama
și tatăl lui, plus persoanele care se află în jurul său, iar excitațiile au
legătură cu această iubire. Sub forma unei excitații corporale, iubirea
este simțită acut în mod regulat.

Ideile legate de pulsiunile de iubire primitive sunt în mare parte

distructive și sunt apropiate de pulsiunile de furie. Cu toate acestea,
rezultatul este satisfăcător pentru bebeluș dacă activitatea conduce
la gratificări instinctuale.

Puteți observa cu ușurință că, în astfel de perioade, există în mod

inevitabil doze mari de frustrare care conduc, din perspectiva
sănătății, la supărare, chiar furie. Dar nu vă veți gândi că bebelușul
este bolnav dacă, din când în când, acesta face o scenă de furie, pe
care ați învățat să o diferențiați de tristețe, frică și durere. În cazul
furiei, inima bebelușului bate mai repede decât în orice alt moment.
Dacă vreți să îi luați pulsul, veți număra 220 de bătăi pe minut. Furia
înseamnă că bebelușul a ajuns până acolo încât să creadă în ceva
și cineva pe care să se supere.

De câte ori emoțiile sunt simțite la maximum, există și un risc

asumat, iar aceste experiențe de excitație și furie trebuie să fie,
adeseori, foarte dureroase; prin urmare, veți descoperi cum copilul
vostru perfect normal caută modalități de a evita cele mai intense
sentimente. Una dintre modalități este reducerea instinctului — de
exemplu, copilul devine incapabil să lase să se desfășoare întreaga
excitație a alăptatului. O altă metodă este să accepte anumite
alimente, dar să le refuze pe altele. Sau să primească hrana de la
alte persoane, dar nu și de la mamă. Cineva care cunoaște bine
copiii poate găsi tot felul de variații. Asta nu înseamnă neapărat că
micuțul este bolnav; pur și simplu observăm cum copiii descoperă tot
felul de tehnici pentru a controla sentimentele greu de suportat. Ei
trebuie să evite un număr important de sentimente naturale, din
cauza intensității acestora, sau pentru că trăirea lor deplină produce
conflicte dureroase.

Problemele cu alimentația sunt frecvente la copiii normali și se

întâmplă adeseori ca mamele să trăiască luni și chiar ani întregi de
dezamăgire, în care copilul le stoarce toată energia din cauza
eforturilor pe care trebuie să le depună pentru a-i

da acestuia de mâncare. Poate că un copil mănâncă numai alimente

cumpărate din comerț și refuză hrana pregătită în casă, cu
ingrediente de cea mai bună calitate. Uneori, mamele trebuie să îi
lase pe copii nemâncați o perioadă căci, dacă încearcă să îi forțeze
să mănânce, nu fac decât să le sporească rezistența. Totuși, dacă
așteaptă și nu fac un caz din asta, la un moment dat copilul va
începe din nou să mănânce. Oricine își poate imagina că o mamă
fără experiență se îngrijorează în astfel de situații și are nevoie de un
medic sau o asistentă care să o liniștească și să îi spună că nu își
neglijează copilul și nici nu îi face vreun rău.

Copiii trăiesc în mod regulat tot felul de orgii (nu doar cele legate de
alimentație), iar aceste orgii sunt ceva firesc și foarte important
pentru ei. În mod special procesele excretorii sunt extrem de
excitante, la fel și părțile sexuale ale corpului, în special în anumite
momente, când încep să crească. Desigur, este ușor de văzut
erecția băiețelului și este greu de știut ce simte fetița din punct de
vedere sexual.

Și tot legat de acest subiect — probabil ați observat deja că bebelușii

nu simt de la bun început ceea ce simțiți voi cu privire la ceea ce
este plăcut/neplăcut. Materia care a fost eliminată cu excitație și
plăcere va fi simțită drept ceva plăcut, chiar bun de mâncat și bun de
întins pe pereți și prin pătuț. Poate fi o experiență enervantă, dar
este una naturală, care nu vă va supăra foarte tare. Vă veți mulțumi
să așteptați apariția unor sentimente mai civilizate. Mai devreme sau
mai târziu, apare dezgustul și, uneori chiar brusc, un bebeluș care
obișnuia să mănânce săpun și să bea apa din cădiță va deveni
rușinos și va refuza orice alimente care seamănă cât de cât cu
excrementele (care, până de curând, erau manevrate și introduse în
gură).

Uneori observăm o întoarcere la perioada de sugar a copiilor mai

mari și atunci știm că a apărut o problemă care a blocat calea către
progres, iar copilul trebuie să se întoarcă la terenul acestei perioade,
pentru a restabili drepturile sugarilor și regulile dezvoltării firești.

Mamele urmăresc aceste lucruri și joacă un rol important; dar ele

preferă să observe un proces de dezvoltare constant și natural,
decât să își impună propriile idei cu privire la bine și rău.

Una dintre problemele care apar atunci când încercăm să îi

impunem unui copil propriile reguli despre bine/rău este că
instinctele micuțului ies la iveală și strică totul. Momentele de
experiență trăită la maximum distrug eforturile bebelușului de a
câștiga iubire prin ascultare. Rezultatul este că el se supără, în loc
să devină mai puternic datorită instinctelor.

Copilul normal nu a înăbușit complet instinctele puternice și, prin

urmare, poate suferi unele tulburări care, pentru un observator
ignorant, arată ca niște simptome. Am menționat deja furia; crizele
de personalitate și cele de opoziție absolută sunt pe locul doi și trei.
Copiii mici au adeseori coșmaruri, iar țipetele îngrozitoare de la
miezul nopții îi fac pe vecini să se întrebe ce se întâmplă. Dar
adevărul este că micuțul a avut un vis ce cuprindea unele elemente
sexuale.

Copiii mici nu trebuie să fie bolnavi ca să se teamă de câini, medici,

întuneric, sau ca să își imagineze tot felul de lucruri pornind de la
sunete sau umbre, sau forme neclare la apus; și nu trebuie să fie
bolnavi pentru a face colici sau a vărsa, sau a se face verzi la față
când sunt excitați de ceva; nu trebuie să fie bolnavi ca să refuze
contactul cu tatăl pe care îl adoră, timp de una-două săptămâni sau
să refuze să îi spună „tanti" unei mătuși; nu trebuie să fie bolnavi ca
să își pună sora mai mică în coșul de gunoi, sau să fie cruzi cu
pisica, în încercarea de a evita să își urască frățiorul nou-născut.

Și deja știți totul despre modul în care copiii curați devin murdari, iar
cei murdari devin uzi și despre cum, de fapt, între doi și cinci ani se
poate întâmpla aproape orice. Puneți totul pe seama instinctelor și a
sentimentelor extraordinare care țin de instincte și (ținând cont de
ideile legate de întâmplările fizice) de conflictele dureroase care
rezultă din toate acestea în imaginația copilului. Dați-mi voie să
adaug că, la această vârstă critică, instinctele nu mai sunt infantile
și, când le descriem, nu spunem totul dacă utilizăm cuvinte de creșă,
de tipul „foame" sau „murdărie". Când un copil sănătos de trei ani
spune „te iubesc", aceste cuvinte au același înțeles ca atunci când
sunt rostite de bărbați și femei care iubesc și sunt îndrăgostiți. Poate
fi o afirmație sexuală în cel mai simplu sens al cuvântului, implicând
părțile sexuale ale corpului și idei precum cele ale adolescenților și
adulților îndrăgostiți. Sunt în joc forțe extrem de puternice și tot ce
trebuie să faceți este să vă păstrați calmul și să vă așteptați la orice.
Odată cu trecerea timpului, lucrurile se vor liniști. Când copilul
ajunge la cinci sau șase ani, situația va fi mult mai calmă și va
rămâne așa până la pubertate, așa că veți avea parte de câțiva ani
mai ușori, în care veți putea împărți responsabilitățile cu școala și cu
profesorii.
16
COPIII MICI ȘI ALȚI OAMENI
Dezvoltarea emoțională a unui copil începe la naștere. Dacă ne
gândim la modul în care o ființă umană relaționează cu cei din
aceeași specie și dacă vedem cum își construiește personalitatea și
viața, nu putem trece cu vederea ceea ce se întâmplă în primii ani,
în primele luni, chiar săptămâni și zile de viață. Când abordăm
problemele adulților, de pildă cele legate de căsnicie, ne confruntăm,
bineînțeles, cu multe elemente ce țin de dezvoltarea ulterioară. Cu
toate acestea, în studiul oricărui individ descoperim atât trecutul, cât
și prezentul, atât copilul, cât și adultul. Sentimentele și gândurile
care pot fi numite, mai simplu, sexuale apar la o vârstă mică, mult
mai devreme decât era permis în filosofia bunicilor noștri și, într-un
fel, toată gama de relații umane este prezentă de la bun început.

Să vedem ce se întâmplă când copiii sănătoși se joacă de-a tata și

de-a mama. Putem fi siguri că sexul este un element al jocului, deși,
cel mai frecvent, nu prin reprezentare directă. Este posibil să
detectăm multe simboluri ale comportamentului sexual adult, dar în
acest moment doresc să discut despre altceva. Din punctul nostru
de vedere, este mai important faptul că acești copii, în jocul lor, își
utilizează abilitatea de identificare cu propriii lor părinți. În mod
evident, au observat multe lucruri. Putem observa în jocul lor că își
construiesc un cămin, își aranjează casa, își asumă amândoi
responsabilitatea creșterii copiilor, chiar păstrează un cadru în care
copiii din joc își pot descoperi propria spontaneitate. (Deoarece copiii
se sperie de propriile lor pulsiuni dacă sunt lăsați singuri.) Știm că
este un lucru sănătos; dacă acum copiii se joacă așa, atunci, mai
târziu, nu vor avea nevoie să li se explice cum se construiește un
cămin. Deja știu lucrurile de bază. Cu alte cuvinte, este posibil să îi
înveți pe oameni cum să construiască un cămin dacă nu s-au jucat
niciodată de-a tata și de-a mama? Eu cred că nu.
Suntem bucuroși să vedem copiii capabili să joace jocuri care arată
că pot să se identifice cu căminul și cu părinții, că au o perspectivă
matură și sunt responsabili, dar nu dorim ca ei să facă doar asta
toată ziua. Ar trebui să ne alarmăm dacă nu vor să facă altceva. În
mod normal, aceiași copii care se joacă așa după-amiază vor fi
înfometați la ora ceaiului, geloși unul pe celălalt la ora de culcare,
obraznici și neastâmpărați a doua zi; pentru că ei sunt, în continuare,
doar niște copii. Dacă sunt norocoși, căminul lor real există. Aici, ei
pot continua să își descopere spontaneitatea și individualitatea, să
se relaxeze, asemenea unui povestitor care este

surprins de ideile care îi vin pe măsură ce se „încălzește". Ne bucură

apariția acestui joc de construire a unui cămin, alături de celelalte
jocuri de-a profesorii și elevii, doctorii, asistentele și pacienții, șoferii
de autobuz și pasagerii.

Putem vedea sănătatea în toate acestea. Dar, până în momentul în

care copiii au ajuns la această etapă în care joacă jocuri, știm prea
bine că ei au trecut prin multe procese complexe de dezvoltare și că
aceste procese nu se încheie niciodată. Copiii au nevoie de un
cămin bun obișnuit, cu care să se identifice, dar au nevoie și de un
cămin stabil și de un mediu emoțional stabil, în care să aibă șansa
de a progresa constant și firesc, în ritmul lor, încă de la primele stadii
de dezvoltare. Și să știți că nu este nevoie ca părinții să știe tot ce se
întâmplă în mințile copiilor când aceștia sunt mici, tot așa cum nu
trebuie să știe toată anatomia și fiziologia pentru a crește copii
sănătoși fizic. Totuși, este esențial pentru ei să aibă imaginația de a
recunoaște că iubirea părintească nu este un simplu instinct natural
din interiorul lor, ci este un lucru pe care copilul trebuie neapărat să îl
primească de la ei.

Există și bebeluși care pornesc cu stângul în viață — sunt cei

crescuți de mame care, deși pline de bune intenții, sunt de părere
că, la începutul vieții, micuții nu sunt decât un complex de fiziologie,
anatomie și reflexe condiționate. Fără îndoială, un astfel de bebeluș
va fi bine hrănit și va crește sănătos, dar, dacă mama nu vede ființa
umană din acest nou-născut, atunci sunt puține șanse ca el să
dobândească baza sănătății psihice necesare, mai târziu, pentru a
avea o personalitate bogată și stabilă care să se adapteze la lume,
dar care să fie și parte a lumii care necesită efortul de adaptare.

Problema este că, în mod firesc, mama tinde să se teamă de

responsabilitatea uriașă pe care o are, așa că începe să caute soluții
în cărți, reguli și sfaturi. Există o singură metodă de a îngriji cum
trebuie un copil — cu sufletul; poate trebuie să adaug că mintea nu
reușește să facă asta de una singură, ci doar însoțită de sentimente
libere.

Hrănirea este doar una dintre modalitățile prin care bebelușul își
cunoaște mama, dar este o modalitate importantă. Am scris mai
înainte că bebelușul care a fost hrănit cu atenție imediat după
naștere și a fost îngrijit cum trebuie nu mai caută răspunsul la
întrebarea filosofică: „Obiectul acela este real sau există doar în
imaginația mea?" Existența reală sau iluzorie a obiectului a devenit o
problemă relativ lipsită de importanță pentru el, pentru că a găsit o
mamă care este dispusă să îi ofere iluzia și să i-o ofere în mod
constant și pentru o perioadă destul de lungă, astfel încât distanța
care există între ceea ce poate fi imaginat și ceea ce este

descoperit în viața reală să se micșoreze cât se poate de mult.

Un astfel de copil a stabilit, cam pe la nouă luni, o relație bună cu

ceva exterior lui, ceva pe care îl recunoaște ca fiind propria mamă, o
relație capabilă să supraviețuiască tuturor formelor de frustrare,
tuturor complicațiilor și chiar pierderii prin despărțire. Un bebeluș
hrănit mecanic și fără sensibilitate de către cineva care nu a dorit în
mod activ să se adapteze la nevoile lui este puternic dezavantajat,
iar dacă un astfel de bebeluș poate, totuși, concepe existența unei
mame devotate, atunci aceasta va rămâne o creatură imaginară și
idealizată.

Putem găsi foarte ușor o mamă care nu este capabilă să trăiască în

lumea bebelușului — copilul ei este obligat să trăiască în lumea
mamei. Din punctul de vedere al unui observator superficial, un
astfel de copil poate face progrese importante. Abia în adolescență
sau chiar mai târziu, copilul acesta se va răzvrăti, va face o depresie
sau își va găsi sănătatea psihică doar sfidând toate regulile.

La polul opus, mama care se adaptează activ și complex îi oferă

bebelușului ei baza necesară pentru a intra în relație cu lumea și
chiar mai multe decât atât, îi oferă o bogăție acestei relații, astfel
încât să se poată dezvolta și da roade în momentul maturității. Un
element la fel de important al acestei relații inițiale dintre bebeluș și
mama lui este reprezentat de includerea pulsiunilor puternice;
supraviețuirea bebelușului și a mamei îl învață pe primul, prin
experiență, că experiențele instinctuale și ideile excitante sunt
permise și că ele nu distrug în mod obligatoriu modelul calm al
relației, al prieteniei și al împărtășirii.

Nu trebuie să tragem concluzia că fiecare bebeluș hrănit și îngrijit cu

atenție de o mamă devotată va ajunge automat să se bucure de o
sănătate psihică deplină. Chiar și atunci când experiențele inițiale
sunt fericite, tot ceea ce s-a acumulat acum trebuie consolidat pe
măsură ce copilul crește. Și nici nu trebuie să concluzionăm că toți
copiii crescuți în orfelinate sau cu mame lipsite de imaginație sau
prea speriate pentru a avea încredere în propria lor judecată vor
ajunge direct la spitalul de nebuni sau la școala de corecție. Lucrurile
nu sunt chiar atât de simple. Eu am simplificat problema, pentru a o
putea prezenta mai clar.

Am văzut deja că un copil sănătos născut în condiții normale și a

cărui mamă l-a tratat din primele zile ca pe o persoană nu este doar
drăguț, bun și ascultător. Copilul normal are, încă de la început, o
perspectivă personală asupra vieții. Copiii sănătoși au adeseori
probleme cu alimentația; ei pot fi obraznici și încăpățânați cu privire
la modul în care își folosesc aparatul excretor; protestează des și
zgomotos, țipă, își lovesc mama cu picioarele, o trag de păr și
încearcă să îi scoată ochii; de

fapt, acești copii sunt o pacoste. Dar, prin gesturile impulsive pline
de afecțiune, spontane și sincere, prin pupături și dovezi de
generozitate, ei își recompensează din plin mamele.
Dintr-un anumit punct de vedere, cărțile par să iubească acei copii
buni, ascultători și curați, dar aceste virtuți sunt valoroase doar când
copiii le-au dezvoltat de-a lungul timpului, grație abilității lor de
identificare cu aspectul parental al vieții de familie. Procesul
seamănă cu progresul natural făcut de un copil cu talent artistic, pe
care l-am descris într-un capitol anterior.

În ziua de azi vorbim adeseori despre copilul inadaptat, dar acest

copil este cel la care lumea nu a reușit să se adapteze în mod
adecvat la început și în primele etape de dezvoltare. Atitudinea
ascultătoare și supusă a copilului este un lucru îngrozitor. Ea indică
faptul că părinții plătesc un preț foarte mare pentru a-și cumpăra
confortul și că prețul va crește și va fi plătit de ei, sau de societate, în
cazul în care ei nu vor mai face față.

Aș dori să menționez o problemă legată de această primă relație

dintre mamă și copil — este o problemă care le privește pe toate
femeile ce vor deveni mame. În momentul nașterii și în cele câteva
zile care urmează, medicul trebuie să joace un rol important pe
lângă mamă, să fie cel care răspunde de ce se întâmplă și cel în
care ea are încredere. Nimic nu este mai important acum decât ca
mama să își cunoască medicul și asistenta care lucrează cu el. Din
nefericire, nu se întâmplă întotdeauna ca un medic foarte priceput la
ceea ce înseamnă sănătate/boală fizică și la tot procesul nașterii să
se priceapă la fel de bine la relația emoțională dintre bebeluș și
mamă. Un medic are atât de multe lucruri de învățat, încât nu ne
putem aștepta de la el să fie expert în problemele de sănătate fizică
și, în același timp, să fie la curent cu ultimele descoperiri din
domeniul psihologiei mamei și copilului. Prin urmare, se poate
întâmpla ca, fără să vrea să facă rău, un medic sau o asistentă să
interfereze cu această chestiune atât de delicată a primului contact
dintre mamă și bebeluș.

Mama chiar are nevoie de medic și de asistentă, de cunoștințele lor

și de cadrul pe care îl creează și în care ea se simte în siguranță.
Totuși, în acest cadru, mama are nevoie să își găsească bebelușul și
să îi permită și bebelușului să o găsească. Ea trebuie să poată face
asta în mod firesc și nu conform regulilor din cărți. Mamele nu
trebuie să se simtă prost când descoperă că sunt specialiste în
această problemă, în care medicul și asistenta nu pot decât să o
susțină de departe.

Putem observa o tendință culturală generală de evitare a contactului

direct, a

ceea ce este clinic, a ceea ce se numea pe vremuri vulgar, adică a

nudității, a naturalului, a realului, dar și o tendință către lucrurile
opuse contactului fizic și comunicării.

Mai există o metodă prin care viața emoțională a copilului formează

baza vieții emoționale a individului de mai târziu. Am vorbit despre
modul în care pulsiunile instinctuale intră de la bun început în relația
dintre copil și mamă. Odată cu aceste instincte puternice, intră și
elementele agresive, inclusiv toată ura și furia produse de frustrare.
Elementul agresiv din impulsurile iubirii excitate și asociat acesteia
fac ca viața să pară foarte periculoasă, motiv pentru care mulți
indivizi devin, într-o măsură mai mare sau mai mică, inhibați. Cred
că este util să analizăm mai în profunzime această problemă.

Aș putea afirma că pulsiunile cele mai primitive și mai timpurii sunt

resimțite cu brutalitate. Dacă există un element distructiv în
pulsiunea de hrănire primară, atunci bebelușul nu se gândește deloc
la consecințe. Desigur, vorbesc despre idei și nu doar despre
procesele fizice reale, pe care le putem observa cu ochiul liber. La
început, copilul este antrenat de pulsiuni și abia mai apoi, treptat,
ajunge să înțeleagă că obiectul atacat în cadrul unei experiențe de
hrănire excitate este o parte vulnerabilă a mamei, cealaltă ființă
umană atât de apreciată ca persoană în pauzele de liniște dintre
excitări și orgii. Copilul excitat atacă în mod agresiv corpul mamei la
nivel fantasmatic, deși atacul pe care îl vedem nu este deloc lipsit de
forță; satisfacția vine odată cu experiența alăptării, când atacul
încetează temporar. Fiecare proces fizic este îmbogățit de fantasmă,
care se dezvoltă în mod constant în precizie și complexitate pe
măsură ce micuțul crește. În fantasma bebelușului, corpul mamei a
fost sfârtecat, astfel încât lucrurile bune să poată fi luate din el și
încorporate. Prin urmare, este extrem de important ca bebelușul să
aibă mama mereu alături, prezentă, supraviețuind atacurilor lui și, în
cele din urmă, să aibă mama care să devină obiectul sentimentelor
de tandrețe, de vinovăție și de grijă pentru ea, care apar odată cu
trecerea timpului. Faptul că ea continuă să fie o prezență vie în viața
bebelușului îi dă acestuia ocazia de a găsi acel sentiment înnăscut
de vinovăție, singurul sentiment de vinovăție valabil, care este
izvorul principal al dorinței de a repara, a recrea și a oferi. Există o
succesiune firească de iubire crudă, atac agresiv, sentiment de
vinovăție, grijă, tristețe, dorință de a repara, a construi și a dărui.
Această succesiune reprezintă experiența fundamentală a perioadei
de sugar și a copilăriei mici, dar ea nu poate deveni realitate dacă
mama sau persoana care o înlocuiește în acest rol nu este capabilă
să treacă prin toate etapele necesare alături

de copilul ei, făcând astfel posibilă integrarea diferitelor elemente.

Mai există încă un mod de a exprima unele dintre lucrurile pe care o

mamă îndeajuns de bună le face pentru copilul ei. Fără mari
dificultăți și fără să știe exact ceea ce face, o mamă bună își ajută în
permanență copilul să facă diferența dintre întâmplările reale și cele
ce au loc doar în imaginația lui. Ea alege pentru copil realitatea din
fantasma care o îmbogățește. Spunem că este obiectivă, iar această
afirmație este extrem de importantă când vine vorba despre
agresivitate. O mamă se protejează împotriva mușcăturilor profunde
și nu îl lasă pe băiețelul de doi ani să îi tragă cu un băț în cap fratelui
mai mic. Asta nu o împiedică, totuși, ca, în același timp, să
recunoască forța extraordinară și realitatea ideilor distructive și
agresive ale copilașului care se poartă destul de frumos și să nu se
alarmeze din cauza lor. Ea știe că ideile există și, atunci când apar
treptat în jocuri sau în vise, nu este surprinsă și chiar pune la
îndemână povești și cărți cu povești care fac referire la temele ce
apar spontan în mintea copilului. Ea nu încearcă să oprească ideile
distructive ale copilului și, astfel, îi permite sentimentului înnăscut de
vinovăție să se dezvolte firesc. Ceea ce sperăm să apară odată cu
creșterea copilului este acest sentiment înnăscut; moralitatea
impusă ni se pare plictisitoare.
Perioada în care devenim mame sau tați este, cu siguranță, una a
sacrificiilor. Mama îndeajuns de bună știe fără să i se spună că, în
această perioadă, nimic nu trebuie să tulbure continuitatea relației
dintre copil și ea. Oare știe ea că, prin acest comportament firesc,
pune bazele sănătății psihice a copilului, și că, de fapt, copilul nu ar
putea dobândi sănătatea psihică dacă nu ar avea, la începutul vieții,
exact această experiență pe care mama i-o oferă făcând atâtea
sacrificii?

PARTEA A II-A

FAMILIA
17
ȘI TAȚII?
În profesia mea, am întâlnit multe mame care doreau să discute
despre rolul taților în creșterea copiilor. Bănuiesc că este clar pentru
toată lumea că, în vremuri normale, mama are un rol major în
crearea relației dintre tată și copilul lui. Există tot felul de motive
pentru care tatăl nu reușește să ia parte la creșterea propriului copil.
Unul este că, de cele mai multe ori, tatăl nu este acasă când copilul
este treaz. Dar, adeseori, chiar și când tatăl este acasă, mama nu
prea știe cum să se folosească de prezența lui. Fără îndoială, este
mult mai simplu să culci copilul înainte să vină tatăl de la serviciu, la
fel cum e mai simplu să termini și gătitul și spălatul tot înainte de
sosirea lui. Dar cred că multe dintre voi știu, din propria experiență,
că un cuplu căsătorit nu are decât de câștigat dacă împarte micile
detalii zilnice ale creșterii copilului. Aceste detalii pot părea absurde
pentru străini, dar sunt extrem de importante în momentul respectiv,
atât pentru părinți, cât și pentru copil; și pe măsură ce copilul crește,
bogăția detaliilor crește și ea și relația dintre tată și mamă poate
deveni mai profundă.

Știu că, la început, unii tați sunt foarte reținuți cu privire la contactul
cu propriul bebeluș și mai știu că unii dintre ei nu își vor schimba
niciodată această atitudine. Cu toate acestea, mamele pot face în
așa fel încât tații să dea o mână de ajutor în activitățile mărunte, să
fie prezenți la baia copilului sau chiar să participe activ la ea, dacă
doresc. După cum spuneam, relația tatălui cu bebelușul depinde
foarte mult de ceea ce faceți voi, mamele.

Nu putem afirma că apariția tatălui în peisaj încă de la naștere este

întotdeauna un lucru bun. Oamenii sunt diferiți. Există bărbați care
se consideră mai pricepuți la creșterea copiilor decât soțiile lor și le
fac acestora viața amară. Acest lucru este valabil în special atunci
când tații intră în rolul de „mame" foarte răbdătoare pentru o
jumătate de oră, după care ies din rol, uitând că mamele trebuie să
fie mame bune douăzeci și patru de ore pe zi, în fiecare zi. Desigur,
există și tați care își pot crește copiii mai bine decât soțiile lor, dar,
chiar și așa, ei nu vor fi niciodată mame; prin urmare, trebuie găsită
o soluție pentru a rezolva această problemă fără a scoate complet
mama din peisaj. Dar, de obicei, mamele știu că își fac bine treaba
și, mai apoi, își pot lăsa și soții să se implice.

Dacă începem cu începutul, vedem că mama este prima persoană

pe care o cunoaște sugarul. Mai devreme sau mai târziu, anumite
calități ale mamei sunt

recunoscute de copil, care le asociază pe unele dintre ele —

blândețea, tandrețea — cu persoana ei. Dar mama are și o mulțime
de trăsături „serioase": de pildă, ea poate fi dură, severă și strictă;
într-adevăr, respectarea orelor de masă este foarte apreciată de
bebeluș din momentul în care el acceptă faptul că nu poate fi hrănit
exact când vrea el. Aș afirma chiar că anumite calități ale mamei
care nu sunt parte integrantă din ea se grupează în mintea sugarului
și conduc la clădirea sentimentelor pe care acesta le va avea pentru
tată. Un tată puternic, care poate fi respectat și iubit, este mai
valoros decât o combinație de calități materne, de reguli și sfaturi, de
permisiuni și interdicții, de lucruri moarte și intransigente.

Prin urmare, atunci când tatăl intră în viața copilului în rolul de tată,
el preia o parte dintre sentimentele pe care copilul le avea deja față
de anumite trăsături ale mamei, lucru care o eliberează pe aceasta
de o povară.

Să încerc să definesc diferitele moduri în care tatăl este valoros.

Primul lucru pe care doresc să îl spun este că tatăl este necesar
acasă pentru a o ajuta pe mamă să se simtă bine fizic și fericită
psihic. Copilul este foarte sensibil la relația dintre părinți și, dacă totul
merge bine de la bun început, el este primul care se bucură de asta.
Această bucurie se exprimă prin faptul că micuțul crește cu
convingerea că viața este ușoară, iar el însuși este mulțumit și mai
ușor de gestionat. Cred că asta ar înțelege un copil prin „securitate
socială".
Relația sexuală dintre tată și mamă reprezintă o realitate solidă în
jurul căreia copilul își poate construi fantasmele, o stâncă de care se
poate agăța și pe care o poate lovi; mai mult, ea oferă o parte din
soluția personală la problema relației triangulare.

După cum am spus deja, rolul tatălui este și să îi ofere mamei sprijin,
să o susțină în crearea autorității, să reprezinte legea și ordinea pe
care mama le sădește în viața copilului. El nu trebuie să fie prezent
tot timpul pentru a face asta, dar trebuie să apară destul de des,
astfel încât copilul să simtă că tatăl este real și viu. Mare parte din
viața copilului este organizată de mama lui, iar copiilor le place să
simtă că mamele lor pot rezolva treburile casei atunci când tații nu
sunt de față. Da, fiecare femeie trebuie să fie în stare să vorbească
și să acționeze cu autoritate, dar, dacă trebuie să reprezinte totul,
adică să aducă în viața copilului atât elementul puternic și sever, cât
și iubirea, atunci povara pe care o poartă este una prea grea. În
plus, este mai simplu pentru copii să aibă doi părinți: unul poate fi
urât, în timp ce celălalt este iubit, existând astfel o influență
stabilizatoare. Vedem uneori copii care își lovesc mamele cu
picioarele și ne dăm seama că, dacă tații ar fi de față,

atunci copiii i-ar lovi pe ei, sau, cel mai probabil, nu ar mai simți
deloc această nevoie. Se întâmplă din când în când ca un copil să
urască pe cineva, iar dacă tatăl nu este prezent ca să îi fixeze
limitele, atunci copilul își va urî mama, iar acest lucru îl derutează,
pentru că mama este persoana pe care o iubește cel mai mult pe
lume.

Al treilea lucru pe care doresc să îl spun este că tatăl îi este necesar

copilului datorită calităților pozitive pe care le are, datorită trăsăturilor
care îl diferențiază de ceilalți bărbați și personalității sale puternice.
Momentul cel mai bun în care băiețelul sau fetița își poate cunoaște
tatăl este la începutul vieții, când impresiile sunt foarte puternice.
Desigur, nu le cer taților să se impună și să îi forțeze pe copii să îi
cunoască. Unii sugari, încă de la câteva luni, își vor căuta tatăl cu
privirea, vor întinde mânuțele către el când va intra în cameră, îi vor
asculta pașii, în timp ce alții vor fugi de el, sau îl vor lăsa să intre în
viața lor treptat. Un copil va dori să știe cum e tatăl lui în realitate,
dar altul își va folosi tatăl doar pentru a visa la el și nu va reuși
niciodată să îl cunoască. Cu toate acestea, dacă tatăl este prezent și
vrea să își cunoască propriul copil, acesta va fi foarte norocos și, în
situațiile cele mai fericite, tatăl va îmbogăți substanțial lumea
copilului. Când ambii părinți acceptă cu ușurință responsabilitatea
existenței copilului, avem toate premisele necesare pentru un cămin
bun.

Modalitățile în care un tată îmbogățește viața copiilor săi sunt atât de

variate, încât este aproape imposibil să le descriem. Copiii își
creează un ideal, cel puțin parțial, bazându-se pe ceea ce văd, sau
cred că văd, când se uită la el. Ei descoperă un nou univers atunci
când tatăl le povestește despre serviciul la care pleacă dimineață și
de la care se întoarce seara.

Printre jocurile copilăriei există și „De-a mama și de-a tata", joc în

care tatăl pleacă la muncă dimineața, iar mama rămâne acasă, unde
se ocupă de treburile casnice și de copii. Treburile casnice sunt un
domeniu pe care copiii îl cunosc destul de repede și de ușor, pentru
că le este foarte apropiat fizic, pe când serviciul tatălui sau modul în
care acesta își petrece timpul când nu este la muncă reprezintă
elemente care lărgesc perspectiva copilului asupra lumii. Ce fericiți
sunt copiii unui meșteșugar care, atunci când este acasă, le arată
acestora ce minunății poate face și care, alături de ei, produce
obiecte frumoase și utile. Și dacă tatăl se implică și el în joc, atunci
cu siguranță va aduce elemente noi, care îl vor face și mai
interesant. Mai mult, informațiile pe care le are tatăl despre lume îi
permit să vadă dacă anumite jucării sau mașinării îi vor ajuta pe copii
în joaca lor, fără a stânjeni dezvoltarea firească a imaginației. Din
nefericire, unii tați strică întreg procesul atunci

când îi cumpără băiețelului o locomotivă cu aburi și, mai apoi, se

joacă ei cu jucăria sau sunt atât de mândri de ea, încât nu îl lasă pe
micuț să o folosească și, eventual, să o strice. Joaca tatălui
depășește, în acest caz, limitele firești.
Unul dintre lucrurile pe care tatăl le face pentru copiii lui este să fie
viu și să rămână așa în primii ani de viață ai micuților. Tindem să
uităm importanța acestui act atât de simplu. Deși este normal ca
micuții să își idealizeze tații, este la fel de important ca ei să aibă
experiența vieții alături de tați, când îi pot cunoaște ca pe niște ființe
umane, cu calitățile, dar și cu defectele lor. Cunosc un băiat și o fată
care erau convinși că în timpul războiului duceau o viață extrem de
fericită. În timp ce tatăl lor era la război, ei trăiau împreună cu mama
lor într-o casă cu o grădină frumoasă și nu duceau lipsă de absolut
nimic, ba chiar putem spune că trăiau în belșug. Uneori treceau prin
faze de activitate antisocială organizată și întorceau casa cu fundul
în sus. Acum, când privesc în urmă, ei înțeleg că aceste crize
regulate nu erau decât încercări inconștiente de a-și aduce tatăl
acasă. Totuși, mama reușea să îi țină în frâu, ajutată și de scrisorile
trimise de tată; dar vă puteți imagina cât de tare își dorea și ea să îl
aibă acasă, ca să se poată relaxa puțin, în timp ce el le-ar fi spus
copiilor că e ora de culcare.

Să luăm un caz extrem: am cunoscut o fetiță al cărei tată a murit

înainte de nașterea ei. Tragedia era că această fetiță avea doar un
tată idealizat, pe care urma să își fundamenteze părerile despre
bărbați. Nu fusese niciodată dezamăgită, cu blândețe, de un tată
real, prin urmare credea că toți bărbații sunt perfecți. Această
convingere făcea ca, la început, toți bărbații pe care îi întâlnea să
scoată la iveală tot ce aveau mai bun, dar, mai devreme sau mai
târziu, ei începeau să își arate și defectele, iar ea era disperată și nu
făcea decât să se plângă. După cum vă puteți imagina, viața ei s-a
transformat într-un calvar. Cât de fericită ar fi fost dacă tatăl ei ar fi
trăit, dacă ea ar fi putut vedea în el un ideal, dar și un om obișnuit,
cu defecte, și dacă el ar fi putut depăși ura pe care i-ar fi purtat-o
fiica lui atunci când ar fi dezamăgit-o.

Se știe că, uneori, între tată și fiică există o relație specială, vitală.
De fapt, orice fetiță visează să fie în locul mamei ei, sau cel puțin se
gândește uneori la asta. Când apare acest gând, mamele trebuie să
fie foarte înțelegătoare. Pentru unele mame este mai simplu să
accepte prietenia dintre tată și fiu decât cea dintre tată și fiică. Totuși,
este păcat dacă relația strânsă dintre tată și fiică este influențată
negativ de gelozii și rivalități și nu este lăsată să se dezvolte firesc;
mai devreme sau mai târziu, fetița va înțelege frustrările legate de
acest tip de relație romantică, va

crește și își va căuta în altă parte împlinirea viselor. Dacă tata și

mama au o relație fericită, aceste legături puternice dintre tată și
fiicele lui nu vor fi văzute drept o amenințare pentru relația dintre
părinți. În acest punct, frații sunt de mare ajutor, căci ei reprezintă o
etapă de trecere între tați/unchi și bărbați în general.

Se știe, de asemenea, că un băiat și tatăl lui pot fi, uneori, rivali în

relația lor cu mama. Dacă relația dintre mamă și tată este fericită,
atunci această rivalitate nu o va tulbura și nu va produce neliniște.
Sentimentele băiețelului sunt foarte puternice și trebuie luate în
serios.

Există copii care nu au petrecut niciodată o zi sau măcar o jumătate

de zi singuri cu tații lor. Mi se pare un lucru îngrozitor și pot să afirm
că este reponsabilitatea mamei să trimită, din când în când, tatăl și
fiica sau tatăl și fiul la plimbare, singuri. Acest gest va fi întotdeauna
apreciat de toți cei implicați și unele dintre aceste experiențe vor
deveni memorabile. Pentru mamă nu este întotdeauna ușor să își
trimită fiica la plimbare cu tatăl, căci poate și-ar dori să meargă ea la
plimbare cu soțul ei. Mama trebuie să meargă și ea la plimbare
singură cu soțul ei, căci altfel nu doar că va acumula frustrări, dar se
va și îndepărta de el. Dar dacă, uneori, își trimite soțul la plimbare cu
copiii, sau doar cu unul dintre ei, ea își va crește valoarea ca mamă
și soție.

Deci, dacă soțul vostru este acasă, veți vedea că merită să îi ajutați
pe el și pe copii să se cunoască mai bine unii pe alții. Nu stă în
puterea voastră să le construiți o relație bogată, căci asta depinde de
tată și de copii, dar aveți capacitatea de a face ca o astfel de relație
să fie posibilă, de a împiedica nașterea ei sau de a o distruge.
18
STANDARDELE LOR ȘI STANDARDELE
VOASTRE
Bănuiesc că toată lumea are idealuri și standarde. Toți cei care
construiesc un cămin au idee despre cum trebuie să arate lucrurile,
despre schema de culori, despre mobilă și despre cum se pune
masa pentru micul dejun. Majoritatea oamenilor știu ce casă și-ar
face dacă ar câștiga la loto, dacă și-ar dori să trăiască la țară sau la
oraș și la ce film merită să te duci.

Iar când v-ați căsătorit, v-ați gândit: „Acum pot să trăiesc așa cum
vreau".

O fetiță de cinci ani care colecționa cuvinte a auzit pe cineva

spunând: „Câinele s-a dus acasă pentru că așa a vrut el" și a
adoptat imediat expresia. A doua zi mi-a spus: „Astăzi este ziua
mea, așa că totul trebuie să fie așa cum vreau eu". Pentru a folosi și
eu același limbaj, pot afirma că, atunci când v-ați căsătorit, v-ați
gândit că, din acel moment, veți putea trăi așa cum vreți. Atenție,
asta nu înseamnă că ceea ce vreți voi este mai bun decât ceea ce
vrea soacra voastră, ci că este vorba despre dorințele voastre.

Presupunând că aveați camera sau apartamentul sau casa voastră,

imediat după căsătorie ați început să le aranjați și decorați așa cum
v-a trecut prin cap. Și când ați pus și perdelele, ați invitat oameni în
vizită, ca să vadă ce casă frumoasă aveți. În acest moment, ați ajuns
într-un punct în care v-ați exprimat personalitatea în obiectele care
vă înconjoară și, poate, modul în care ați făcut acest lucru v-a
surprins chiar și pe voi însevă. Desigur, v-ați antrenat pentru asta
toată viața.

Vă puteți considera norocoasă dacă, în acea perioadă a vieții, nu v-

ați ciondănit cu soțul referitor la detalii. Partea amuzantă este că
certurile încep, mai întotdeauna, de la „asta e bine"/ „asta nu e bine",
când, de fapt, problema reală este diferența de gusturi, după cum ar
spune fetița de mai înainte. Acest covor vi se pare bun dacă l-ați
cumpărat, l-ați ales sau ați negociat pentru el la vreun târg, iar
soțului i se pare bun dacă l-a ales el. Dar cum să faceți în așa fel
încât să simțiți că l-ați ales amândoi? Din fericire, îndrăgostiții
reușesc adeseori să își „suprapună" gusturile, deci lucrurile se
aranjează de la sine. O soluție pentru rezolvarea acestor conflicte
este ca amândoi să cadă de acord, poate chiar fără să exprime asta
în cuvinte, că soția se ocupă de casă așa cum îi place ei, în timp ce
soțul își exprimă personalitatea la serviciu. Toată lumea știe că, în
Marea Britanie, casa englezului este castelul soției lui. Iar acasă,
soțului îi place să își vadă soția coordonând tot ceea ce se întâmplă,
identificându-se cu casa. Din nefericire, foarte des se întâmplă ca

soțul să nu aibă la locul de muncă aceeași independență pe care o

are soția lui acasă. Foarte rar se întâmplă ca un bărbat să se
identifice cu profesia lui, iar situația nu face decât să se
înrăutățească odată cu dispariția micilor meșteșugari, a proprietarilor
de magazine mici, a micului comerț.

După părerea mea, discuțiile despre femeile care nu vor să fie

casnice uită un lucru: o femeie nu va ajunge să aibă nicăieri
autoritatea pe care o are la ea acasă. Pentru o femeie curajoasă,
casa este singurul loc în care se poate exprima liber și se poate
descoperi pe sine însăși. Situația perfectă este cea în care femeia,
când se căsătorește, se poate muta într-un apartament sau o casă,
astfel încât să se poată mișca fără a se lovi de rude și fără a-și răni
mama.

Am spus toate astea pentru că doresc să arăt cât de dificil trebuie să

fie momentul în care apare un bebeluș, căci, ca orice bebeluș, și el
vrea ca lucrurile să se întâmple după gustul lui. Impunându-și
dorințele, bebelușul zguduie barca și este clar că o barcă instabilă
nu este chiar ceea ce ne-am dori. Barca este independența de spirit
a mamei, proaspăt descoperită, plus respectul recent câștigat pentru
ceea ce face după propriul ei gust. Unele femei preferă să nu aibă
copii, căci pentru ele căsnicia și-ar pierde mare parte din valoare
dacă ar însemna și altceva decât consolidarea sferei lor de influență,
câștigată într-un final, după atâția ani de așteptare și planificare.

Ei bine, să presupunem că o soție tânără tocmai a reușit să își

aranjeze casa, este mândră de realizările ei și tocmai a început să
descopere ce înseamnă să fie stăpână pe propriul ei destin: ce se
întâmplă când are un bebeluș? Cred că, în timpul sarcinii, nu prea și-
a permis să se gândească la bebeluș ca la o amenințare la adresa
propriei ei independențe, proaspăt descoperită, pentru că avea o
mulțime de alte lucruri la care să se gândească. Ideea de a avea un
copil este extrem de tulburătoare, de interesantă și de plină de
inspirație și, oricum, probabil că mama se gândea că micuțul va
putea fi crescut în cadrul schemei inventate de ea și va fi fericit să
crească în sfera ei de influență. Până aici, totul este în regulă, iar
mama avea dreptate să creadă că bebelușul va fi influențat de
cultura și comportamentul din casa în care s-a născut. Totuși, mai
sunt și alte lucruri de spus, destul de importante.

Aproape de la bun început, bebelușul are propriile idei; iar dacă aveți
zece copii, nu veți găsi doi care să semene, deși toți cresc în
aceeași casă — casa voastră. Zece copii vor vedea în voi zece
mame diferite și chiar și același copil vă va privi uneori și va vedea o
mamă iubitoare și frumoasă, dar, brusc, pentru câteva

momente în care lumina nu este bună, sau poate în timpul nopții,

când intrați la el în cameră pentru că are un coșmar, vă va vedea ca
pe un dragon sau o vrăjitoare, sau altă făptură îngrozitoare și
periculoasă.

Ideea este că fiecare copil care se naște în casa voastră aduce cu el

perspectiva personală asupra lumii și nevoia de a controla bucățica
lui de lume, prin urmare, fiecare copil amenință modul în care v-ați
organizat voi lumea și ordinea lucrurilor atât de bine construită și
întreținută. Și îmi pare rău pentru voi, căci știu cât de mult apreciați
să faceți lucrurile după placul vostru.
Să vedem dacă vă pot ajuta. Cred că unele dintre problemele care
apar în această situație sunt provocate de faptul că tindeți să credeți
că vouă vă place ceea ce vă place pentru că este corect, bun,
potrivit, cel mai bine, cel mai deștept, cel mai sigur, cel mai economic
și așa mai departe. Fără îndoială, aveți adeseori dreptate să gândiți
așa, iar un copil nu poate concura cu voi când vine vorba de
experiență și cunoașterea lumii. Dar ideea este că punctul vostru de
vedere nu este cel mai bun din lume, ci este al vostru, vă place și
aveți încredere în el. Acesta este motivul principal pentru care doriți
să dominați — și de ce să nu o faceți? Casa este a voastră și, într-un
fel, de asta v-ați căsătorit. În plus, poate că vă simțiți în siguranță
numai când țineți toate frâiele în mână.

Da, aveți tot dreptul să le cereți celor din casă să se conformeze

standardelor voastre, să pună masa pentru micul dejun așa cum
hotărâți voi, să facă rugăciunea înainte de masă și să nu înjure. Dar
acest drept are la bază faptul că este casa voastră și că așa vă
place vouă să faceți lucrurile — ceea ce nu înseamnă că
standardele și gusturile voastre sunt perfecte, deși nu este exclus să
fie așa.

Copiii voștri se vor aștepta să aveți dorințe și păreri foarte clare, se

vor sprijini pe convingerile voastre și, într-o măsură mai mare sau
mai mică, își vor construi standardele pe baza standardelor voastre.
Dar, în același timp, cred că sunteți de acord cu mine că și copiii au
propriile lor păreri și idealuri și că și ei caută, din proprie inițiativă, o
stare de ordine. Copiilor nu le plac harababura permanentă și nici
egoismul continuu. Realizați faptul că grija pe care o aveți pentru
instaurarea ordinii în casă, așa cum o vedeți voi, îi dăunează
copilului și nu îi permite acestuia să își creeze un mic univers
personal, în care să își instaureze propriul cod moral? Dacă aveți
destulă încredere în forțele proprii, cred că o să vă placă să vedeți în
ce măsură vă puteți lăsa copiii să domine, prin impulsuri, planuri și
idei bine definite, influența voastră generală asupra a ceea ce se
întâmplă în casă. „Azi e ziua mea, deci totul se întâmplă așa cum
vreau eu", a spus fetița, iar afirmația ei nu a produs
haos, ci a dat naștere unei zile organizate cam ca și celelalte zile,
doar că a fost o zi creată de copil și nu de mamă, de bonă sau de
învățătoare.

Desigur, acesta este comportamentul obișnuit al mamei față de noul-

născut. Neputând fi prezentă permanent, ea îi dă să sugă la
intervale regulate, iar asta este foarte bine. Și, adeseori, reușește să
îi creeze bebelușului intervale scurte de iluzie în care să nu își dea
încă seama că sânul din vis nu produce satisfacție, indiferent de cât
de minunat ar fi. Bebelușul nu se îngrașă dacă suge la sânul din vis.
Adică, pentru a fi bun, sânul trebuie să îi aparțină mamei, care este
exterioară bebelușului și independentă de el. Nu este de ajuns ca
bebelușul să aibă ideea că i-ar plăcea să mănânce, trebuie ca și
mama să aibă ideea că ar dori să îl alăpteze. Recunoașterea acestui
lucru este o sarcină dificilă pentru copil, iar mama îl poate proteja de
dezamărigile prea timpurii sau prea bruște.

Încă de la început avem sentimentul că bebelușul este important.

Dacă îi este foame sau plânge pentru că îl deranjează ceva, orice
altceva va fi neglijat până când aceste probleme sunt rezolvate; pe
cât se poate, i se permite să fie impulsiv — de pildă, să facă scandal
fără vreun motiv anume, ci doar pentru că așa vrea el. Pentru copil
este o schimbare ciudată faptul că mama devine strictă — uneori,
mama devine strictă din cauza reclamațiilor vecinilor — și începe
ceea ce se numește „educație", fiind de neoprit până în momentul în
care reușește să îl facă pe cel mic să respecte standardele ei de
curățenie. Mama este mulțumită dacă bebelușul a renunțat definitiv
la orice speranță de a-și păstra spontaneitatea și impulsivitatea atât
de valoroase. În realitate, educația sfincteriană prea timpurie sau
prea severă duce adeseori la rezultate opuse celor dorite și un
bebeluș curat la șase luni devine, inconștient sau doar din dorința de
opoziție, murdar și extrem de greu de reeducat. Din fericire, în multe
cazuri, copilul găsește o soluție și nu este totul pierdut;
spontaneitatea se ascunde în simptome simple, cum ar fi enurezisul.
(Ca spectator, care nu a trebuit să spele și să usuce cearceafurile,
am fost încântat să văd mai mulți copii de mame autoritare făcând
pipi în pat și perseverând în acest comportament fără să știe exact
ce anume făceau.) Recompensa este uriașă pentru mama care, în
timp ce își păstrează valorile, își poate permite să aștepte ca și
copilul să își dezvolte simțul valorilor.

Dacă lăsați copilul să își dezvolte dreptul de a domina, îi sunteți de

mare ajutor. Vor apărea conflicte între dreptul vostru și al lui de a
domina, dar sunt conflicte firești și este mult mai bine decât să vă
impuneți voi părerile în fața copilului, pe motivul că știți mai bine cum
stau lucrurile. Motivul vostru este, de fapt, altul — că

vă place să faceți lucrurile așa cum vreți voi. Dați-i copilului un colț
de cameră sau un dulap, sau o bucățică de perete care să fie numai
a lui și pe care să o murdărească sau să o curețe, sau să o
decoreze după cum vrea el. Fiecare dintre copiii voștri are dreptul la
un colț de casă care să îi aparțină numai lui și, de asemenea, are
dreptul la o bucățică din timpul vostru zilnic (și din timpul tatălui), pe
care se poate baza și pe parcursul căreia voi sunteți în lumea lui.
Desigur, extrema opusă nu este deloc de folos — când mama,
neavând un stil de viață personal, îl lasă pe copil să facă ce și când
vrea. În această situație nimeni nu este fericit, nici măcar copilul.
19
CE ÎNȚELEGEM PRINTR-UN COPIL NORMAL?
Vorbim adeseori despre copii dificili și încercăm să descriem și să
clasificăm dificultățile cu care ne confruntăm; de asemenea, vorbim
despre normalitate sau despre sănătate, dar este mult mai greu să
descriem un copil normal. Știm foarte bine ce înseamnă normal
atunci când vorbim despre corp: copilul este dezvoltat conform
standardelor vârstei lui și nu suferă de nicio boală. Știm, de
asemenea, ce înseamnă o dezvoltare intelectuală normală. Însă un
copil cu un corp sănătos și un intelect normal sau chiar peste medie
poate fi foarte departe de normalitatea totală.

Putem privi lucrurile din perspectiva comportamentului și putem

compara un copil cu alți copii de vârsta lui, dar nu putem eticheta un
copil drept anormal doar pentru că se poartă altfel decât ceilalți,
pentru că „normalitatea" și așteptările noastre de la copii includ
variații foarte mari: un copil plânge când îi este foame — ne
întrebăm care este vârsta copilului. Nu este anormal să plângi de
foame când ai un an. Un copil ia o monedă din geanta mamei. La ce
vârstă se întâmplă asta? Este un lucru pe care îl fac mulți copii de
doi ani. Sau să luăm doi copii care se poartă ca și cum se așteaptă
să fie bătuți; pentru unul dintre ei, frica de bătaie este neîntemeiată,
dar pentru celălalt este o frică normală, căci este bătut acasă în mod
frecvent. Sau un copil de trei ani care încă suge la sân — este un
fenomen foarte rar în Marea Britanie, dar în alte părți ale lumii
reprezintă normalitatea. Nu vom înțelege ce înseamnă normalitatea
comparând copiii între ei.

Ceea ce vrem să știm este dacă personalitatea unui copil se

dezvoltă normal și caracterul lui se întărește într-o manieră
sănătoasă. Un copil deștept poate avea probleme de maturizare.
Dacă dezvoltarea emoțională s-a blocat la un moment dat, copilul
trebuie să se întoarcă la acel moment și să se poarte ca atunci când
era bebeluș sau foarte mic. De pildă, spunem despre cineva că se
poartă ca un copil dacă, atunci când nu îi convine ceva, devine
urâcios sau face un infarct. O persoană „normală" are alte metode
de a-și rezolva frustrările.

Voi încerca să spun ceva pozitiv referitor la dezvoltarea normală.

Dar, pentru început, să cădem de acord asupra faptului că nevoile și
sentimentele copiilor mici sunt extrem de puternice. Este de maximă
importanță să ne uităm la copil ca la o ființă care intră în viață cu
toate sentimentele puternice ale oamenilor, deși relația lui cu lumea
este de-abia la început. Adulții adoptă tot felul de metode în
încercarea de a-și regăsi sentimentele din prima perioadă a vieții,
sentimente care sunt

prețioase tocmai pentru că sunt foarte puternice.

Pornind de la această ipoteză, ne putem gândi la prima parte a

copilăriei ca la un proces gradat de construire a capacității de a
crede. Această capacitate de a crede în oameni și în lucruri se
construiește puțin câte puțin, prin nenumărate experiențe bune.
„Bune" înseamnă, aici, îndeajuns de satisfăcătoare, adică experiențe
după care se poate spune că nevoia sau impulsul au fost rezolvate
și justificate. Aceste experiențe bune sunt puse în balanță cu
experiențele rele, „rău" fiind cuvântul pe care îl folosim atunci când
apar furia și ura, care, în mod inevitabil, fac parte din viață. Fiecare
om trebuie să identifice un loc din care să acționeze și pe care să
construiască, loc în care să făurească, în interiorul sinelui, o
organizare a dorințelor instinctive; fiecare om trebuie să își făurească
o metodă personală de a trăi cu aceste impulsuri în acel tip de lume
care i-a fost destinată. Și nu este un proces ușor. Lucrul esențial pe
care trebuie să îl știe adulții despre bebeluși și copii este că viața nu
este simplă pentru aceștia din urmă, chiar dacă are tot felul de
aspecte fericite, și că nu există viață fără lacrimi, cu excepția
cazurilor de supunere fără spontaneitate.

De aici — din faptul că viața este în mod firesc plină de dificultăți și

că niciun copil nu poate evita exprimarea acestora — rezultă că toți
copiii vor prezenta simptome care, în anumite condiții, pot fi
simptome de boală. Chiar și cel mai bun și mai înțelegător mediu
familial nu poate influența faptul că dezvoltarea umană obișnuită
este un proces dificil și chiar un astfel de mediu, perfect adaptativ,
este greu de suportat, tocmai pentru că nu permite descărcarea prin
furie justificată.

Suntem astfel conduși către ideea că există două sensuri pentru

cuvântul „normal". Un sens îi este util psihologului, care are nevoie
de standarde și care numește anormal tot ceea ce este imperfect.
Celălalt sens le este util medicilor, părinților, profesorilor atunci când
vor să descrie un copil care dă semne că va deveni un membru bun
al societății, în ciuda simptomelor și a problemelor de comportament
care sunt în mod evident prezente.

De exemplu, cunosc un băiețel născut prematur. Medicii ar spune

despre el că s-a născut anormal. Timp de zece zile nu a supt, așa că
mama lui trebuia să se mulgă și să-i dea laptele cu biberonul. Acest
lucru este normal pentru un copil prematur și anormal pentru un copil
născut la termen. Bebelușul a început să sugă la sân din ziua în care
ar fi trebuit să se nască la termen, încet, dar în ritmul lui. Încă de la
început, a fost extrem de exigent cu mama lui, care și-a dat seama
că nu are altă variantă decât să îi respecte dorințele, lăsându-l pe el
să decidă când să

înceapă să sugă și când să se oprească. Pe tot parcursul copilăriei,

băiețelul țipa ori de câte ori era pus în fața unui obiect nou. Singura
soluție pentru a-l face să accepte o cană nouă, o cădiță nouă sau un
pătuț nou era să i se arate obiectul și apoi să se aștepte până când
venea el către obiect, din proprie inițiativă. Nevoia atât de puternică
de-a face lucrurile așa cum voia el ar fi fost taxată de un psiholog
drept anormalitate, dar, cum mama lui era dispusă să îi facă pe plac,
putem totuși să spunem că avem de-a face cu un copil normal. Ca
să arate și mai clar că viața era dificilă, băiețelul a început să facă
crize de plâns foarte puternice, care nu puteau fi oprite sub nicio
formă. Singura soluție era să fie lăsat în pătuțul lui până se liniștea
singur. În timpul crizelor, nici măcar nu își recunoștea mama, prin
urmare aceasta nu îl putea ajuta decât din momentul în care începea
să se liniștească și când ea redevenea mama care îi putea fi de
folos. Copilului i s-a recomandat un consult psihologic amănunțit,
dar, în timp ce mama aștepta programarea, ea a descoperit că se
înțelegea foarte bine cu micuțul fără să aibă nevoie de ajutor
exterior. Psihologul a preferat să nu mai intervină. Deși văzuse
anormalitatea atât în copil, cât și în mamă, el a ales să îi eticheteze
drept normali și să le permită să trăiască experiența atât de
prețioasă a depășirii unei situații dificile cu mijloace proprii.

În ceea ce mă privește, eu folosesc următoarea descriere atunci

când mă refer la un copil normal: un copil normal poate utiliza orice
mijloc (sau toate mijloacele) pus(e) la dispoziție de natură pentru a
se apăra de anxietate și conflicte intolerabile. Mijloacele folosite (în
sănătate) sunt strâns legate de tipul de ajutor disponibil.
Anormalitatea se manifestă printr-o limitare și o rigiditate în
capacitatea copilului de a utiliza simptome și printr-o relativă lipsă de
legătură între simptome și tipul de ajutor așteptat. Desigur, trebuie să
fim de acord asupra faptului că, în copilăria mică, abilitatea de a
judeca ce tip de ajutor este disponibil este extrem de redusă, de
unde rezultă nevoia de adaptare din partea mamei.

Să luăm enurezisul, un simptom destul de frecvent, cu care se

confruntă majoritatea celor care au de-a face cu copiii. Dacă, prin
enurezis, un copil protestează împotriva severității cu care este
crescut, cerându-și drepturile individuale, atunci simptomul nu este o
boală. În acest caz avem de-a face, mai degrabă, cu un semn care
ne spune că acest copil încă speră să își păstreze individualitatea
care i-a fost amenințată într-un fel sau altul. În majoritatea cazurilor,
enurezisul are efectul scontat. Cu răbdare și cu atenția cuvenită,
copilul va deveni capabil să renunțe la acest simptom și să recurgă
la alte măsuri de afirmare a sinelui propriu.

Să luăm refuzul mâncării — alt simptom frecvent. Este absolut

normal ca un

copil să refuze mâncarea. Presupun că mâncarea pe care i-o dați

este bună. Problema este că un copil nu poate simți întotdeauna că
mâncarea este bună. Un copil nu poate simți întotdeauna că
mâncarea bună este meritată. Cu răbdare și cu un comportament
blând, copilul va descoperi în cele din urmă ce anume este bun și ce
este rău; cu alte cuvinte, își va dezvolta gustul și va avea lucruri care
îi plac și lucruri care nu îi plac, la fel ca noi toți.

Aceste metode folosite în mod normal de copiii noștri sunt ceea ce

numim simptome — și spunem că un copil normal este capabil să
prezinte orice tip de simptom în funcție de circumstanțele date. În
cazul unui copil bolnav, nu simptomele sunt problema, ci faptul că
acestea nu își fac treaba și sunt la fel de neplăcute atât pentru
mamă, cât și pentru copil.

Prin urmare, deși enurezisul și refuzul mâncării și tot felul de alte

simptome pot reprezenta indicații serioase pentru tratament, în
realitate ele sunt altceva. Copiii care pot fi în mod clar etichetați
drept normali prezintă astfel de simptome, iar motivul este pur și
simplu faptul că viața este dificilă, inerent dificilă pentru fiecare om,
încă de la naștere.

Ce îi conferă vieții această dificultate? În primul rând, conflictul

fundamental dintre cele două tipuri de realitate: cea a lumii
exterioare, care poate fi împărtășită de toată lumea, și cea a lumii
interioare, personală, a fiecărui copil, lumea sentimentelor, a ideilor,
a imaginației. Încă de la naștere, fiecare bebeluș intră într-un proces
permanent de cunoaștere a lumii exterioare. În primele experiențe
de alăptare, ideile sunt comparate cu realitatea; ceea ce este dorit,
așteptat, gândit este comparat cu ceea ce este primit, cu realitatea
care se bazează, pentru existență, pe dorința și putința altei
persoane. De-a lungul vieții, trebuie să existe o suferință permanentă
legată de această dilemă esențială. Chiar și cea mai extraordinară
realitate exterioară ne poate dezamăgi pentru că nu este și o
realitate imaginară și, chiar dacă poate fi manipulată într-o măsură
mai mare sau mai mică, nu este o realitate ce poate fi controlată la
nivel magic. Una dintre cele mai importante sarcini ale celor care se
ocupă de creșterea copiilor mici este să îi ajute să facă tranziția
dureroasă de la iluzie la deziluzie, simplificând pe cât se poate
problema pentru ei. Mare parte din țipetele și crizele de furie din
copilărie sunt produse de această luptă dintre realitatea interioară și
cea exterioară, luptă care trebuie considerată ca fiind ceva normal.

Un aspect special al acestui proces de deziluzionare este

descoperirea de către copil a bucuriei impulsului imediat. Totuși,
când copilul trebuie să crească și

să se alăture celorlalți membri ai unui grup, el pierde mare parte din

bucuria spontaneității. Dar nu putem pierde ceva ce nu am găsit și
avut. Este foarte greu pentru mamă să fie sigură că fiecare copil a
primit cantitatea maximă de iubire, înainte de a-i cere să se descurce
cu mai puțină iubire decât i-a oferit ea! Desigur, trebuie să ne
așteptăm la conflicte și proteste în legătură cu acceptarea acestei
situații.

În al doilea rând, copilul descoperă un lucru îngrozitor: starea de

excitație este însoțită de gânduri distructive. Când suge, un bebeluș
poate simți dorința de a distruge tot ceea ce este bun: mâncarea și
persoana care are mâncarea și i-o dă lui. Este o situație
înspăimântătoare, sau care devine înspăimântătoare pe măsură ce
sugarul recunoaște că entitatea care se ocupă de el este o
persoană. De asemenea, motivul poate fi faptul că bebelușul ajunge
să țină foarte mult la persoana care este prezentă la ora de alăptat,
de parcă ar vrea și ar cere să fie distrusă sau epuizată. Pe lângă
toate acestea, apare și sentimentul că, dacă totul este distrus, nu
mai rămâne nimic în urmă și atunci ce se întâmplă dacă revine
foamea?

Deci, ce este de făcut? Uneori, copilul pur și simplu nu mai are poftă
de mâncare, fapt care îi aduce liniștea, dar îi ia ceva de preț, căci
fără poftă nu există nici experiența satisfacției depline. Prin urmare,
aici avem de-a face cu un simptom — inhibiția poftei sănătoase —
pe care trebuie să ne așteptăm să îl întâlnim la copiii despre care
spunem că sunt normali. Dacă mama știe despre ce este vorba,
atunci ea va recurge la tot felul de tertipuri pentru a depăși
simptomul, dar nu se va speria și va reuși să câștige timp, lucru
esențial în creșterea copiilor. Este minunat când copilul reușește să
o scoată la capăt cu bine datorită faptului că adultul care se ocupă
de el acționează în mod constant cu calm și naturalețe.

Toate cele de mai sus se referă la relația dintre bebeluș și mama lui.
Curând, pe lângă celelalte greutăți, apare și problema recunoașterii
și acceptării tatălui. Mare parte dintre simptomele pe care le
observați la copilul vostru au legătură directă cu complicațiile care
decurg în mod firesc din existența tatălui și din ce implică aceasta.
Totuși, toate aceste probleme nu ne fac să ne dorim să nu existe un
tată. În mod evident, este mult mai bine să apară tot felul de
simptome ca rezultat direct al geloziei pe care i-o poartă copilul
tatălui, al iubirii pentru el, sau al sentimentelor combinate, decât să
avem o situație în care copilul să crească fără să fi trebuit să se
adapteze la acest fapt dur al realității exterioare.

Nașterea altor copii produce și ea tulburări care, așa cum am spus

mai sus, sunt mai degrabă de dorit decât de evitat.

În sfârșit, cum nu pot menționa toate aspectele, copilul începe

curând să își

creeze o lume interioară personală, în care domnește magicul, iar

bătăliile sunt câștigate și pierdute. Veți vedea această lume
interioară apărând în desenele și jocurile copilului, pe care trebuie să
le tratați cu seriozitate. Această lume interioară pare să fie localizată
undeva, mai precis în corp, prin urmare este de așteptat ca și corpul
copilului să fie implicat în acest proces. De pildă, tensiunile și stresul
din lumea interioară vor fi însoțite de tot felul de dureri și tulburări
fizice. Încercând să controleze fenomenele interne, copilul va resimți
diferite dureri sau va face gesturi magice, va dansa în cerc ca un
posedat, iar când vedeți astfel de manifestări „nebunești" la copilul
vostru, nu vreau să credeți că s-a îmbolnăvit. Trebuie să vă așteptați
ca un copil să fie posedat de tot felul de persoane reale și imaginare,
de animale și lucruri, care, uneori, pot ieși din corp — în acest
moment, trebuie să vă prefaceți că le vedeți și voi și în niciun caz să
nu produceți confuzie, cerându-i copilului să se poarte ca un adult în
timp ce este încă un copil. Și să nu fiți surprinse dacă trebuie să
aveți grijă de prieteni de joacă imaginari, care sunt perfect reali
pentru copilul vostru, căci sunt născuți din lumea lui interioară, dar,
pentru moment, sunt ținuți în exteriorul personalității, dintr-un motiv
bine întemeiat.

În loc să continui să vă explic cât de dificilă este viața în mod normal,

voi încheia cu un sfat prietenesc. Aveți deplină încredere în
capacitatea copilului de a se juca. Dacă un copil se joacă, atunci
este posibil să apară un simptom sau două, iar dacă are capacitatea
de a se bucura de joacă, atât individual, cât și cu alți copii, atunci nu
se întrevăd probleme grave. Dacă micuțul dă dovadă de imaginație
bogată în joaca lui și dacă, de asemenea, jocurile care se bazează
pe perceperea exactă a realității exterioare îi produc plăcere, atunci
puteți fi mulțumită chiar dacă încă vă confruntați cu enurezis,
bâlbâieli, crize de furie, probleme digestive sau depresii. Joaca arată
că, într-un mediu destul de bun și de stabil, acest copil este capabil
să își dezvolte un stil personal de viață și, într-un final, să devină o
ființă umană completă, dorită ca atare și primită așa de întreaga
lume.
20
COPILUL UNIC
Voi vorbi acum despre copiii care, deși trăiesc în cămine obișnuit
bune, nu au frați sau surori: copiii unici. Întrebarea este: ce
importanță are dacă un copil este singur la părinți sau mai are frați
sau surori?

Dacă privesc în jur și văd atât de mulți copii, mă gândesc că există

motive foarte bune să alegi să ai un singur copil. Desigur, există și
cazuri în care părinții ar face orice să aibă o familie mare, dar, dintr-
un motiv sau altul, acest lucru este imposibil. Adeseori însă, există
un plan conștient de a nu avea decât un copil. Bănuiesc că cel mai
frecvent motiv pe care îl poate invoca un cuplu care a ales să aibă
un singur copil este cel economic: „Pur și simplu nu ne putem
permite să avem mai mult de un copil".

Bebelușii costă scump, asta e foarte clar. Părinții nu trebuie să

ignore aspectele financiare ale vieții familiale. Cunoaștem toți cazuri
de bebeluși legitimi și nelegitimi părăsiți de bărbați și femei lipsiți de
simțul responsabilității, care îi face pe tineri să nu își întemeieze
familii numeroase. Dacă oamenii invocă motive financiare, nu au
decât să o facă, dar eu cred că, în realitate, ei se tem că nu vor fi
capabili să aibă o familie mare fără a-și pierde libertatea individuală.
Dacă doi copii solicită din partea mamei și a tatălui o cantitate dublă
din orice ar solicita unul singur, atunci poate că este bine ca toate
calculele să fie făcute dinainte. Dar ne putem întreba, la fel de bine,
și dacă mai mulți copii chiar sunt o povară mult mai mare decât unul
singur.

Îmi cer iertare că vorbesc despre copii ca despre o povară. Copiii

sunt o povară și aduc bucurie datorită faptului că sunt doriți și că doi
oameni au hotărât să își asume acest fel de povară; mai precis, au
hotărât să nu o numească povară, ci copil. Există chiar și o urare
plină de umor: „Fie ca toate problemele tale să fie mici!"³ Dacă
vorbim despre cei mici doar dintr-o perspectivă sentimentală, nu va
mai avea nimeni copii! Poate că mamelor le place să spele și să
coasă, dar să nu uităm câtă muncă și câtă generozitate necesită
creșterea unui copil!

Un copil unic se bucură în mod evident de anumite avantaje. Faptul

că părinții sunt capabili să se dedice unui singur copil înseamnă că
ei pot aranja mai bine lucrurile pentru ca acesta să aibă o copilărie
fără complicații. Adică bebelușul poate începe cu cea mai simplă
relație dintre un copil și mama lui, iar această bucățică de lume se va
dezvolta gradat, în ritmul micuțului. Punerea bazelor existenței într-
un

mediu simplificat poate oferi un sentiment de stabilitate care va fi

extrem de util pe parcursul întregii vieți. Desigur, pot menționa și alte
lucruri importante pe care părinții le pot da cu ușurință copilului unic
— mâncare, haine, educație.

Să vorbim și despre câteva dezavantaje. Cel mai evident este lipsa

partenerilor de joacă și lipsa acelor experiențe bogate trăite în
relațiile cu frații și surorile mai mari și mai mici. Joaca celor mici are
multe aspecte pe care adulții nu le pătrund; chiar dacă înțeleg jocul,
adulții nu pot rămâne în interiorul lui atât de mult pe cât ar vrea
copilul. De fapt, când adulții joacă un joc cu un copil, nebunia din
joaca celui mic devine prea evidentă. Prin urmare, dacă nu există și
alți copii, copilul unic pierde simțul jocului și plăcerile produse de
inconsecvență, iresponsabilitate și impulsivitate. Copilul unic va tinde
să fie precoce, să prefere să asculte adulții vorbind și să stea de
vorbă cu ei, să își ajute mama la treburile casnice sau să folosească
sculele tatălui. Pentru el, joaca pare ceva prostesc. Copiii care se
joacă împreună au o capacitate infinită de a inventa detalii pentru
joc, așa că se pot juca la nesfârșit fără să obosească.

Dar cred că mai există un element, mult mai important: experiența

apariției unui nou frate sau a unei noi surori în familie este extrem de
valoroasă. Nu știu cum să subliniez mai bine valoarea acestei
experiențe. Perioada sarcinii este fundamentală, iar un copil care nu
a văzut schimbările prin care trece mama lui în această perioadă,
care nu a trăit momentul în care nu se mai putea așeza confortabil în
poala ei, care a înțeles puțin câte puțin motivul acestor schimbări, a
văzut și dovada palpabilă a ceea ce știa, în sinea lui, de multă vreme
și a văzut și revenirea mamei la normal, ei bine, acest copil nu are
decât de pierdut. Chiar dacă mulți copii găsesc această experiență
greu digerabilă și nu reușesc să depășească sentimentele tulburi și
conflictele care iau naștere acum, eu cred, totuși, că acel copil care
a ratat o astfel de experiență, care nu și-a văzut niciodată mama
alăptând și nu a văzut-o făcând baie unui bebeluș, este mai puțin
bogat decât copilul care a trăit toate acestea. Și poate copiii vor să
aibă și ei copii, așa cum vor și adulții. Doar că nu pot, așa că se
mulțumesc, parțial, cu păpușile. Ei pot avea copii prin procură, atunci
când are copii mama lor.

Un lucru pe care nu îl trăiește copilul unic este experiența urii, a urii

personale, care apare atunci când nou-născutul pare să amenințe
ceea ce părea să fie o relație sigură și stabilă cu mama și tata. Este
ceva normal ca un copil să fie supărat atunci când i se naște un frate
sau o soră. Primul lui comentariu este, de obicei, urâcios: „Are o față
ca o roșie", iar părinții trebuie să fie fericiți când aud

exprimarea directă a respingerii și chiar a urii, la nașterea unui nou

bebeluș. Această ură va da naștere, puțin câte puțin, la iubire, pe
măsură ce nou-născutul crește și devine o ființă umană, cu care te
poți juca și de care poți fi mândru. Totuși, prima reacție poate fi una
de frică și ură, iar primul impuls poate fi aruncarea bebelușului la
gunoi. Cred că, pentru un copil, este extrem de valoros să
descopere că fratele sau sora mai mică, pentru care începe să
nutrească sentimente de iubire, este aceeași ființă cu bebelușul pe
care îl ura acum câteva săptămâni. Toți copiii au dificultăți cu trăirea
sentimentului legitim de ură, iar faptul că un copil unic nu are șansa
de a-și exprima agresivitatea poate pune probleme serioase. Copiii
care cresc împreună joacă tot felul de jocuri, așa că au șansa de a-și
regla propria agresivitate și au ocazii prețioase pentru a descoperi
singuri cât de tare suferă atunci când îi fac rău unei persoane iubite.
Încă ceva — apariția unui nou-născut dovedește faptul că tata și
mama încă se iubesc și încă sunt atrași sexual unul de celălalt.
După părerea mea, nașterea unui nou copil într-o familie le dă
copiilor deja prezenți o siguranță cu privire la relațiile dintre părinți;
este de o importanță vitală pentru copii să simtă că între părinți
există o atracție sexuală, care menține structura vieții de familie.

O familie cu mai mulți copii mai are un avantaj față de cea cu un

copil unic. În familiile mari, copiii au șansa de a juca tot felul de
roluri, lucru care îi pregătește pentru viața în grupurile mai mari și,
mai târziu, pentru viața în lume. Copiii unici, când cresc, în special
dacă nu au mulți verișori, au dificultăți în relaționarea cu alți băieți și
alte fete. Copiii unici caută întotdeauna relații stabile, iar asta pune
pe fugă cunoștințele întâmplătoare. Membrii familiilor numeroase se
întâlnesc frecvent cu prietenii fraților și surorilor, așa că acumulează
o experiență relațională bogată până în momentul în care ajung la
vârsta întâlnirilor amoroase.

Desigur, părinții pot face foarte multe pentru copilul unic și pot alege
să o facă în acest fel, dar ei sunt expuși, de asemenea, la multă
suferință. În special în vreme de război, acești părinți trebuie să fie
foarte viteji pentru a-și lăsa copilul să plece la luptă, deși, din
perspectiva acestuia din urmă, poate acesta este cel mai bun lucru
pe care îl poate face. Atât băieții, cât și fetele au nevoie de libertatea
de a-și asuma riscuri și este extrem de frustrant să nu o poată face
din cauză că, fiind copii unici, suferința lor le-ar produce și părinților
suferință. De asemenea, fiecare bărbat și fiecare femeie devin mai
bogați cu fiecare copil pe care îl cresc și îl dau lumii.

Alt aspect: grija și atenția care trebuie acordate părinților atunci când
copiii au

crescut. Când sunt mai mulți copii, această grijă poate fi împărțită. În
mod clar, copiii unici se vor simți striviți de propria dorință de a se
îngriji de părinți. Poate că părinții trebuie să se gândească dinainte la
acest aspect. Uneori, părinții uită că, atunci când se ocupau de copil,
acesta creștea rapid și, de fapt, a fost mic doar pentru o perioadă
scurtă. În schimb, copilul poate că trebuie să se ocupe de părinți (și
poate dori să facă asta) timp de douăzeci sau treizeci de ani, sau
chiar mai mult, pentru o perioadă nedefinită. Dacă sunt mai mulți
copii, îngrijirea părinților care îmbătrânesc poate rămâne o plăcere
până în ultima clipă. Uneori se întâmplă ca un cuplu tânăr care și-ar
dori mai mulți copii să nu își poată îndeplini visul pentru că au de
purtat responsabilitatea părinților bătrâni sau bolnavi, care nu au
avut destui copii astfel încât sarcina îngrijirii să poată fi împărțită și,
deci, să nu fie o corvoadă.

Ați observat că am vorbit despre avantajele și dezavantajele situației

de copil unic pornind de la prezumția că acest copil este o ființă
sănătoasă, normală, cu un cămin obișnuit bun. În mod evident, se
pot spune mult mai multe lucruri dacă ar fi să ne gândim la
anormalități. De pildă, părinții care au un copil cu retard sunt un caz
special, care merită o analiză separată, iar mulți copii sunt atât de
dificili, încât părinții se întreabă în mod firesc dacă nu cumva alți
copii ar avea de suferit din cauza copilului dificil și a felului în care ei
sunt obligați să se poarte cu acesta. Mai apoi avem cazul copilului ai
cărui părinți au o suferință — fizică sau psihică. De exemplu, există
mame și tați care sunt mai tot timpul deprimați sau îngrijorați; unii
sunt atât de speriați de lume, încât își construiesc căminul pornind
de la ideea că lumea le este ostilă. Un copil unic trebuie să
descopere singur asta și să îi facă față tot singur. Un prieten mi-a
povestit: „Eu aveam sentimentul ciudat că trăiam ca într-o
strâmtoare. Poate era prea multă iubire, prea multă atenție, prea
multă posesivitate, care mă făceau să mă simt închis cu acești
părinți care își imaginau încă, mult timp după ce nu mai era
adevărat, că reprezentau lumea întreagă pentru mine. Acesta a fost
cel mai îngrozitor aspect al faptului că eram copil unic. Părinții mei
au dat dovadă de înțelepciune în ceea ce mă privește. M-au trimis la
grădiniță când abia începusem să merg, m-au lăsat să cresc, practic,
cu copiii din vecini, dar acasă simțeam această sufocare de parcă
legăturile familiale erau mult mai importante decât celelalte. Dacă în
familie nu mai există nimeni de o vârstă apropiată, copilul poate
deveni orgolios".
Probabil ați înțeles deja că eu înclin spre familiile numeroase și nu
spre familii cu copil unic. Cu toate acestea, este mult mai bine ca o
familie să aibă unu sau

doi copii și să facă tot ce este mai bun pentru ei, decât să aibă mulți
copii, fără a avea și forța fizică și emoțională pentru a se ocupa de
ei. În cazul familiilor cu un singur copil, nu uitați că puteți invita la voi
copiii altor familii și că este bine să începeți să faceți asta foarte
devreme. Faptul că doi copii se lovesc în cap nu înseamnă că nu ar
fi trebuit să se întâlnească. Iar dacă nu există copii care să fie
invitați, există câini și alte animale de companie, creșe și grădinițe.
Situația de copil unic prezintă dezavantaje importante, dar dacă
acestea sunt înțelese și dacă există dorința de a le depăși, atunci
problemele pot fi în mare parte rezolvate.

³ În original „May all your troubles be little ones!", unde little ones
înseamnă „mici", dar și „copii". (N.t.)
21
GEMENII
Primul lucru pe care trebuie să îl spun despre gemeni este că ei sunt
un fenomen perfect natural și că nu trebuie să îi tratăm cu
sentimentalisme sau să râdem de ei. Știu multe mame care au fost
foarte fericite să aibă gemeni și mulți gemeni care au trăit cu bucurie
experiența de a fi gemeni. Dar aproape toate mamele spun că, dacă
ar fi avut de ales, ar fi preferat să nu aibă gemeni, iar gemenii, chiar
și cei care par mulțumiți de soarta lor, îmi spun de obicei că ar fi
preferat să se nască separat.

Gemenii au și ei problemele lor. Există avantaje și dezavantaje în a

avea un frate geamăn. Ce pot să fac nu este să vă spun ce să faceți,
ci să vă dau una sau două idei cu privire la cea mai mare problemă.

Există două feluri de gemeni, fiecare cu altă problemă. Știți că

fiecare bebeluș se dezvoltă dintr-o celulă minusculă, un ovul sau o
celulă-ou fecundată. De îndată ce ovulul este fertilizat, el începe să
crească și să se dividă. Iau naștere două celule, care se divid mai
departe, producând patru, apoi opt, iar procesul continuă până când
individul cel nou este alcătuit din milioane de celule de toate tipurile,
conectate între ele, formând o unitate, asemenea ovulului fecundat.
Uneori, după prima divizare a ovulului recent fecundat, fiecare dintre
cele două celule se divide la rândul ei și apoi se dezvoltă individual,
iar acesta este începutul gemenilor identici: doi bebeluși care se
dezvoltă din același ovul fecundat. Gemenii identici sunt întotdeauna
de același sex și, cel puțin la început, seamănă foarte mult între ei.

Ceilalți gemeni nu sunt neapărat de același sex și sunt exact ca alți

frați și surori, exceptând faptul că s-au dezvoltat din două ovule care
au fost fecundate în același moment. În acest caz, cele două ovule
se dezvoltă simultan în uter. Gemenii de acest tip pot semăna între
ei la fel ca orice frați sau surori.
Când ne uităm la gemeni, indiferent de tip, ne gândim imediat că
trebuie să fie plăcut pentru fiecare copil să aibă companie, să nu fie
niciodată singur, în special când cei doi îmbătrânesc. Totuși, există o
problemă și, pentru a o înțelege, trebuie să ne amintim modul în care
se dezvoltă copiii. În condiții obișnuite și cu o îngrijire bună, imediat
după naștere copiii încep să își pună bazele personalității și ale
individualității și să își descopere propria importanță. Cu toții iubim
generozitatea și bunăvoința de a accepta punctul de vedere al
celuilalt și sperăm să găsim aceste virtuți și la copiii noștri, dar, dacă
studiem dezvoltarea emoțională a

copilului, descoperim că o generozitate sănătoasă și stabilă apare

doar dacă se bazează pe o primă experiență de egoism. Se poate
spune că fără acest egoism primar generozitatea copilului este
parazitată de resentimente. Oricum ar fi, acest egoism primar nu
este nimic altceva decât experiența copilului de a avea o mamă
bună, o mamă care este dispusă, la început, să se adapteze cât se
poate de mult la dorințele copilului, lăsând impulsurile bebelușului să
domine situația și mulțumindu-se să aștepte ca micuțul să înceapă
să accepte punctul de vedere al altor persoane. La început, mama
trebuie să fie în stare să îi dea copilului sentimentul posesiei, că el
are control asupra ei, că ea a fost creată special pentru el. La
început, mama nu îi impune bebelușului să accepte viața ei privată.
După ce trăiește experiența egoismului primar, bebelușul va fi
capabil să devină generos, fără prea multe resentimente.

De obicei, când bebelușii sosesc unul câte unul, fiecare dispune de

tot timpul necesar pentru a recunoaște dreptul mamei lui de a avea
și alte interese și se știe foarte bine că apariția unui nou copil într-o
familie îi tulbură pe cei deja existenți, uneori într-un mod destul de
serios. Nicio mamă nu își face probleme atunci când sugarul ei nu
știe să aprecieze prezența altor frați sau surori, și chiar și copiii mai
mari, de doi ani, se pot bate în loc să se joace. Într-adevăr, fiecare
bebeluș are nevoie de un interval de timp mai lung sau mai scurt
pentru a se obișnui cu un frățior sau o surioară, iar momentul în care
un copil de vârstă mică îi „permite" cu adevărat mamei lui să aibă o
nouă sarcină (adică i-o dă) este un moment extrem de important.
În cazul gemenilor, ei sunt cumva obligați să accepte un frate sau o
soră, fără să-i poată alege momentul sosirii. Aceasta este o situație
în care vedem falsitatea afirmației conform căreia lucrurile mici sunt
lipsite de importanță în primele luni de viață. Pentru gemeni este
foarte important dacă simt sau nu simt că fiecare dintre ei a avut
posesia mamei la începutul vieții. Mama de gemeni are o sarcină în
plus, pe lângă toate celelalte: să se ofere simultan, 100%, fiecăruia
dintre cei doi. Sarcina este imposibilă și mama nu va reuși să o
îndeplinească deplin, prin urmare va trebui să se mulțumească să
facă tot ce îi stă în putere și să spere că gemenii vor găsi avantaje
care vor compensa acest dezavantaj inerent al faptului că s-au
născut simultan.

Este imposibil ca o mamă să răspundă în același timp nevoilor

exprimate de doi copii. De pildă, nu îi poate lua pe amândoi în brațe
în același timp ca să îi hrănească, să le schimbe scutecele sau să le
facă baie. Mama poate încerca din

răsputeri să fie corectă cu ambii bebeluși și, dacă face aceste

eforturi cu seriozitate, încă de la bun început, va fi răsplătită pentru
ele, dar nu este deloc ușor.

De fapt, ea va descoperi că scopul acestor eforturi nu este să îi

trateze pe cei doi copii la fel, ci să se poarte cu fiecare ca și cum ar fi
copil unic. Adică va încerca, încă de la naștere, să descopere
diferențele dintre cei doi. Ea, mai bine decât oricine altcineva, trebuie
să știe să îi diferențieze imediat, chiar dacă, la început, o va face
doar prin identificarea unui semn de pe piele. Mama de gemeni va
descoperi rapid că cei doi au temperamente diferite și că, dacă se
poartă cu fiecare dintre ei ținând cont de personalitatea acestuia,
atunci fiecare frate geamăn va dezvolta caracteristici personale.
Există păreri conform cărora multe dintre problemele cu care se
confruntă gemenii au la bază faptul că aceștia nu sunt recunoscuți
întotdeauna drept persoane diferite, chiar și atunci când sunt diferiți,
fie pentru că oamenilor li se pare amuzant să nu facă diferențieri, fie
pentru că li se pare că efortul ar fi prea mare. Știu un cămin de copii
în care directoarea nu a reușit niciodată să facă diferența între două
surori gemene, deși toți copiii reușiseră să facă asta foarte bine; de
fapt, cele două fete aveau personalități destul de diferite. Directoarea
prefera să o strige pe fiecare „geamăna".

Nu este o soluție să aveți voi grijă de unul dintre gemeni și să îl dați

pe celălalt unei doici. Poate veți avea nevoie de ajutor la un moment
dat, pentru un motiv bine întemeiat (de pildă, când sunteți bolnavă),
dar, în acest caz, nu veți face decât să amânați lucrurile, căci, într-o
bună zi, copilul pe care l-ați lăsat doicii va fi foarte gelos pe copilul
care a rămas la voi, chiar dacă doica i-a fost o mamă mai bună.

Mamele de gemeni par să fie de acord asupra faptului că, deși

gemenilor le place uneori să fie confundați, ei au nevoie ca mama lor
să îi recunoască întotdeauna. Este extrem de important să nu existe
confuzii create între cei doi și, pentru asta, trebuie să existe o
persoană în viața lor care să știe exact care cine este. Cunosc o
mamă care avea gemeni identici, imposibil de diferențiat de către
străini, dar ușor identificați de mama lor, datorită diferenței de
temperament. În prima săptămână de viață, mama a schimbat puțin
rutina alăptării, purtând un șal roșu. Unul dintre gemeni a reacționat
la această schimbare și pur și simplu a rămas cu privirea ațintită la
șal — sau, poate, la culoarea lui vie — și a uitat de sân. Celălalt nu a
fost influențat de apariția șalului și a supt fără probleme. După
această experiență, mama și-a dat seama nu doar că are de-a face
cu două persoane, ci și că aceste două persoane deja nu mai trăiau
experiențe paralele. Această mamă a rezolvat problema ordinii la
masă foarte simplu: avea mâncarea pregătită și îi dădea în primul

rând copilului care părea să fie mai înfometat. De obicei, este ușor
să vezi cui îi este foame, după plâns. Dar nu vreau să spun că este
o soluție universal valabilă.

În mod clar, cea mai mare problemă în cazul gemenilor este găsirea
acelor metode prin care fiecare dintre ei să se simtă recunoscut și
înțeles în totalitate. Chiar și gemenii identici au nevoie ca mama lor
să aibă o relație completă cu fiecare dintre ei.
Mama despre care v-am vorbit avusese ideea să îl pună pe unul
dintre bebeluși în grădina din fața casei, iar pe celălalt în grădina din
spate. Sigur, nu toată lumea are două grădini, dar puteți organiza în
așa fel lucrurile încât, atunci când unul dintre copii plânge, să nu îl
apuce și pe celălalt. Plânsul simultan este o suferință nu doar pentru
voi, ci și pentru bebeluși. Când plânge, un bebeluș vrea să aibă rolul
principal și nu suportă să aibă un rival în perioada de sugar, atunci
când este dictator din instinct. Știu că efectele acestei rivalități
persistă mult timp în viața gemenilor.

Am spus că există gemeni identici. Desigur, asta nu înseamnă nimic.

Dacă cei doi ar fi identici, atunci ar reprezenta același lucru, ar fi unul
singur, ceea ce este absurd. Sunt asemănători, dar nu identici;
pericolul este că oamenii îi vor trata ca și cum ar fi identici și, după
cum am spus, dacă oamenii se comportă așa, atunci și gemenii se
vor simți derutați cu privire la propria lor identitate. Iar copiii oricum
sunt confuzi în ceea ce privește propria identitate, indiferent dacă
sunt gemeni sau nu; ei devin siguri de ei înșiși treptat. După cum
știți, copiii încep să folosească pronumele la ceva vreme după ce
învață să utilizeze celelalte cuvinte. Ei spun „mama" și „tata" și „mult"
și „câine" cu mult înainte să spună „eu" și „tu" și „noi". Este foarte
posibil ca gemenii să stea într-un cărucior și să nu își dea seama că
sunt două persoane diferite. Pentru un copil, pare mult mai firesc să
creadă că el este cel aflat în partea cealaltă a căruciorului (ca și cum
s-ar uita într-o oglindă) decât să spună (în limbajul bebelușilor): „Hei,
uite-l pe fratele meu geamăn!" Dar când unul dintre ei este luat în
brațe, celălalt se simte pierdut și înșelat. Aceasta este o problemă pe
care o poate avea orice bebeluș, dar pe care gemenii trebuie să o
aibă și să o rezolve, dacă ne jucăm și noi rolul nostru, și anume
acela în care îi tratăm ca pe două persoane diferite. Mai târziu, dacă
gemenii capătă încredere în ceea ce privește propria identitate,
atunci ei se pot amuza să exploateze această asemănare și în acel
moment, dar niciun minut mai devreme, vine vremea distracției și a
jocurilor pe tema confuziei de identitate.

Și o ultimă temă: frații gemeni se plac între ei? Este o întrebare la

care
gemenii trebuie să răspundă. Din câte am auzit, mi se pare că ideea
conform căreia gemenii țin foarte mult unul la celălalt merită
analizată. Adeseori, ei își acceptă reciproc compania, le place să se
joace împreună, detestă să fie despărțiți, dar nu reușesc să ne
convingă că se iubesc. Apoi, într-o bună zi, descoperă că se urăsc
de moarte și acesta este momentul în care pot începe să se
iubească. Nu este un scenariu general valabil, dar când doi copii au
fost obligați să se obișnuiască unul cu celălalt, de voie de nevoie,
atunci ei nu au de unde să știe dacă, în alte condiții, ar fi devenit
prieteni. După exprimarea urii, are și iubirea șanse. Prin urmare, nu
trebuie să vă bazați pe faptul că gemenii voștri vor dori să își
petreacă toată viața împreună.

Poate că o vor face, poate că nu, poate chiar vă vor fi recunoscători

vouă sau altor cauze, cum ar fi pojarul, pentru că au fost despărțiți,
căci este mult mai ușor să devii o persoană întreagă atunci când ești
singur decât alături de fratele geamăn.
22
DE CE SE JOACĂ COPIII?
Iată câteva motive, evidente, dar care merită reamintite.

Majoritatea oamenilor vor spune: „Copiii se joacă pentru că le place

să facă asta", fapt ce nu poate fi negat. Copiilor le plac toate
experiențele jocului fizic și psihic. Putem lărgi gama de experiențe de
ambele tipuri dacă le oferim materiale și idei, dar se pare că este mai
bine dacă le dăm prea puține decât dacă le dăm prea multe,
deoarece copiii sunt capabili să găsească obiecte și să inventeze
jocuri cu mare ușurință, și chiar le place să facă asta.

Se spune frecvent despre copii că „elimină ura și agresivitatea" prin

joc, de parcă agresivitatea ar fi o substanță toxică, ce poate fi
extrasă și aruncată. Această afirmație este parțial adevărată, pentru
că resentimentele reprimate și rezultatele furiei pot fi resimțite de un
copil drept o substanță toxică pe care o are în organism. Dar este
mai important să exprimăm acest lucru altfel: copilul apreciază să
descopere că pornirile de ură sau agresivitate pot fi exprimate într-un
mediu cunoscut, fără ca mediul să reacționeze cu ură sau
agresivitate față de el. Copilul simte că un mediu bun ar trebui să
poată să tolereze sentimentele de agresivitate, dacă sunt exprimate
într-o formă mai mult sau mai puțin acceptabilă. Trebuie acceptat
faptul că agresivitatea este prezentă în construcția copilului și că
acesta se simte necinstit dacă ceea ce este prezent trebuie ascuns
și negat.

Agresivitatea poate produce plăcere, dar, în mod inevitabil, poartă cu

ea o conotație reală sau imaginară de rănire a cuiva, astfel încât
copilul nu poate evita această complicație. Într-o anumită măsură,
problema aceasta este rezolvată la sursă, când copilul acceptă
disciplina exprimării agresivității sub forma jocului și nu doar atunci
când este furios.
O altă modalitate este utilizarea agresivității în activități constructive.
Dar toate aceste lucruri se dobândesc treptat. Rolul nostru este să
avem grijă să nu ignorăm contribuția socială pe care o are copilul
exprimându-și sentimentele de agresivitate atunci când se joacă, și
nu atunci când este furios. Poate că nu ne place să fim urâți sau
răniți, dar nu trebuie să ignorăm fundamentele autodisciplinei în
ceea ce privește pornirile agresive.

Este ușor de observat când copiii se joacă pentru că le face plăcere,

dar este mult mai greu de văzut când se joacă pentru a-și stăpâni
anxietatea sau pentru a-și

stăpâni idei și impulsuri care conduc la anxietate dacă nu sunt ținute

sub control.

Anxietatea joacă întotdeauna un rol important în jocul copiilor și este

adeseori un factor de maximă importanță. Dacă anxietatea tinde să
fie excesivă, joaca va deveni compulsivă sau repetitivă, sau copilul
va exagera în căutarea plăcerilor care țin de joc; iar dacă anxietatea
chiar depășește limitele, joaca devine o exploatare a gratificărilor
senzuale.

Nu este locul potrivit pentru a dovedi teoria conform căreia la baza

jocului copiilor se află anxietatea. Dar rezultatul practic este, totuși,
important. În cazul în care copiii s-ar juca numai pentru plăcerea pe
care le-o procură jocul, am putea să le cerem să nu se mai joace;
dar, atunci când joaca are legătură cu anxietățile, nu putem opri
copiii decât cu riscul de a provoca suferință, neliniști reale, sau
metode de apărare împotriva anxietății (cum ar fi masturbarea sau
reveria).

Jucându-se, copilul câștigă experiență. Jocul ocupă o parte

importantă din viața lui. Experiențele externe, dar și cele interne îl
pot îmbogăți pe adult, dar, în cazul copilului, bogăția se află în
special în joc și fantezie. Așa cum personalitățile adulților se
dezvoltă atunci când sunt experimentate în viața reală, cele ale
copiilor se dezvoltă prin propria lor joacă și prin invențiile legate de
joacă ale altor copii și adulți. Îmbogățindu-se, copiii își cresc treptat
capacitatea de a vedea bogățiile lumii reale exterioare. Joaca este
dovada continuă a creativității, care înseamnă viață.

Adulții au rolul lor aici, recunoscând locul important pe care îl ocupă

joaca și învățându-i pe copii jocuri tradiționale, dar fără a bloca sau a
corupe inventivitatea acestora.

La început, copiii se joacă singuri sau cu mama lor; ei nu simt încă

nevoia acută de a avea alți copii ca parteneri de joacă. Joaca în care
apar și alți copii cu roluri bine definite îi permite copilului să îi vadă
pe aceștia ca pe niște ființe cu existențe independente. Așa cum unii
adulți își fac foarte ușor prieteni și dușmani la serviciu, în timp ce alții
pot petrece ani în șir într-un cămin întrebându-se de ce pare că nu îi
vrea nimeni, tot așa și copiii își fac cu ușurință prieteni și dușmani în
timpul jocului, în timp ce, în alte situații, nu se împrietenesc foarte
ușor. Joaca oferă un cadru pentru inițierea relațiilor emoționale,
permițând astfel dezvoltarea contactelor sociale.

Joaca, utilizarea formelor artistice, practicarea religiei tind în moduri

diferite, dar asemănătoare spre o unificare și o integrare generală a
personalității. De pildă, joaca poate fi ușor văzută drept o legătură
între relația individului cu realitatea

interioară și relația lui cu realitatea exterioară sau împărtășită.

Dintr-o altă perspectivă, joaca este contextul în care copilul leagă

ideile de funcțiile corporale. Ar fi interesant să examinăm aici
masturbarea sau alte activități senzuale legate de fantasmele
conștiente și inconștiente care țin de ele, și să comparăm rezultatul
cu joaca adevărată, în care ideile conștiente și inconștiente sunt
reținute, iar activitățile corporale ori sunt suspendate, ori sunt
îngrădite de conținutul jocului.

În cazul unui copil a cărui masturbare compulsivă este, în aparență,

lipsită de fantasme sau al unui copil care are reverii, dar, în
aparență, nu trăiește excitări fizice localizate sau generalizate,
recunoaștem cel mai bine tendința sănătoasă existentă în joacă: cea
care leagă între ele cele două aspecte ale vieții, funcționarea
corpului și viața ideilor. Joaca este alternativa de care dispune
copilul — în locul senzualității — pentru a se păstra întreg. Se știe
că, atunci când anxietatea crește, senzualitatea devine compulsivă
și joaca imposibilă.

Tot așa, când întâlnim un copil la care relația cu realitatea interioară

nu este conectată la relația cu realitatea exterioară, cu alte cuvinte
un copil a cărui personalitate este profund clivată, sub acest aspect,
vedem foarte clar cum joaca (asemenea amintirii și povestirii viselor)
este unul dintre lucrurile care tind spre integrarea personalității. Un
copil cu o personalitate clivată nu se poate juca, sau nu se poate
juca în acele moduri general recunoscute. Astăzi (1968) aș adăuga
patru comentarii:

(1) Joaca este fundamental creativă. (2) Joaca este întotdeauna

plăcută pentru că are legătură cu existența unei linii de demarcație
neclare între ceea ce este subiectiv și ceea ce poate fi perceput în
mod obiectiv.

(3)Joaca se desfășoară în spațiul potențial dintre bebeluș și figura

maternă. Acest spațiu potențial aparține schimbării de care trebuie
să se țină cont atunci când bebelușul care este fuzionat cu mama
simte că mama se desprinde de el. (4) Joaca se dezvoltă în acest
spațiu potențial în conformitate cu oportunitatea pe care o are
bebelușul de a trăi separarea fără separare; acest lucru este posibil
deoarece starea de fuziune, la mamă, este înlocuită de starea în
care mama se adaptează la nevoile bebelușului. Cu alte cuvinte,
inițierea jocului este asociată cu experiența de viață a bebelușului,
care a ajuns în etapa în care are încredere în figura maternă.

Joaca poate fi un moment „de onestitate față de propria persoană",

asemenea îmbrăcatului la adulți. Acest lucru se poate schimba în
opusul lui la o vârstă timpurie, deoarece joaca, la fel ca vorbirea,
este posibil să ne fi fost dată pentru a ne

ascunde gândurile, dacă ne gândim la gândurile cele mai profunde.

Elementele inconștiente refulate trebuie păstrate ascunse, dar restul
inconștientului reprezintă o parte pe care fiecare individ dorește să o
cunoască, iar joaca, asemenea viselor, are funcția de autorevelație.

În psihanaliza copiilor mici, dorința de a comunica prin joacă este

utilizată în locul vorbirii de care se folosesc adulții. Adeseori, copilul
în vârstă de trei ani are mare încredere în capacitatea noastră de a
înțelege, astfel încât psihanalistul reușește cu greu să se ridice la
așteptările copilului. Deziluzia acestuia din urmă poate fi urmată de o
stare de amărăciune adâncă, iar pentru analist nu există stimul mai
puternic pentru înțelegerea mai profundă decât tristețea copilului în
fața incapacității noastre de a înțelege ce ne comunică el prin joacă.

Copiii mai mari sunt și ei la fel de dezamăgiți din acest punct de

vedere și nu sunt șocați dacă sunt neînțeleși sau dacă descoperă că
îi pot dezamăgi ei pe alții și dacă văd că educația pe care o primesc
înseamnă, în mare parte, învățarea deziluziilor și a compromisurilor.
Cu toate acestea, toți copiii (și chiar unii adulți) rămân într-o măsură
mai mare sau mai mică capabili să își recapete încrederea că pot fi
înțeleși, iar în joaca lor găsim întotdeauna poarta către inconștient și
către onestitatea nativă, care înflorește în mod miraculos în copilărie,
pentru ca, mai apoi, să involueze sub forma unui boboc.
23
COPILUL ȘI SEXUL
Până nu de mult, era greșit să legi sexul de „inocența" copilăriei. În
prezent, este nevoie de o descriere precisă. Și cum încă nu se știu
multe lucruri, învățăcelului i se recomandă să cerceteze această
temă după propriile metode, iar dacă trebuie să citească în loc să
observe, lăsați-l să citească descrieri făcute de cât mai mulți autori,
fără a crede că unul sau altul deține adevărul absolut. În acest
capitol nu intenționez să vând la bucată o serie de teorii cumpărate
angro, ci doresc să exprim în câteva cuvinte descrierea pe care o
face sexualității infantile o persoană care are în spate o formare și o
experiență de pediatru și psihanalist. Subiectul este vast și nu poate
fi îngrădit în limitele unui capitol fără a suferi distorsiuni.

Când ne gândim la diferitele aspecte ale psihologiei copilului, este

util să ne amintim că toți am fost copii. În fiecare observator adult
există amintirea completă a întregii copilării, atât fantasma, cât și
realitatea, așa cum au fost ele apreciate la vremea respectivă. Mare
parte este uitată, dar nimic nu se pierde. Ce exemplu mai bun ne-ar
putea îndrepta atenția către vastele resurse ale inconștientului?

La nivel individual, putem extrage elementele inconștiente refulate

din întregul inconștient, iar acestea vor include și elemente sexuale.
Dacă apar dificultăți în acceptarea existenței sexualității infantile,
atunci este de preferat să schimbăm subiectul. Pe de altă parte,
observatorul care este destul de liber pentru a descoperi ceea ce
este de observat, fără a se proteja prea tare (din motive personale)
de descoperirea a ceea ce trebuie descoperit, poate alege dintre
metode variate și multiple de studiu! Cea mai rodnică și, prin urmare,
cea mai necesară oricui dorește să facă din psihologie o muncă de o
viață este analiza personală, în care (dacă este parcursă cu succes)
persoana în cauză nu doar scapă de refulările active, dar descoperă
prin memorie și prin retrăire sentimentele și conflictele esențiale din
perioadele de început ale vieții.

Freud, cel care a atras atenția asupra importanței sexualității

infantile, a tras anumite concluzii în urma analizei adulților. Analistul
trăiește o experiență unică de fiecare dată când realizează o analiză
reușită, mai exact vede în fața ochilor copilăria pacientului așa cum a
trăit-o acesta. Analistul trăiește experiența repetată de a ajunge să
vadă istoria naturală a unei tulburări psihologice, cu toate influențele
psihologice și fizice, personale și de mediu, reale și imaginare, cu tot
ce a fost

conștient pentru pacient și cu tot ce a fost refulat.

În analiza adulților, Freud a descoperit că bazele vieții lor sexuale și

ale problemelor legate de aceasta se găseau în adolescență, ba
chiar în copilărie, mai exact în perioada dintre doi și cinci ani.

El a descoperit că exista o situație triangulară care nu putea fi

descrisă decât astfel: băiețelul era îndrăgostit de mama lui și era în
conflict cu tatăl lui, pe care îl vedea ca pe un rival sexual. Elementul
sexual a fost dovedit de faptul că aceste lucruri nu se întâmplau doar
la nivelul fantasmei; existau elemente fizice: erecții, faze de excitație
cu orgasm, impulsuri ucigașe și o teamă specifică — teama de
castrare. Această temă centrală a fost extrasă și numită Complexul
Oedip și rămâne și astăzi o realitate esențială, mult elaborată și
modificată, dar inevitabilă. Psihologia clădită pe tăcerea în legătură
cu această temă centrală ar fi fost sortită eșecului și, prin urmare,
trebuie să îi fim recunoscători lui Freud pentru că a mers înainte și a
definit ceea ce a descoperit în mod repetat, ducând greul reacției
publice.

Utilizând termenul „complexul Oedip", Freud a adus un omagiu

înțelegerii intuitive a copilăriei, care este independentă de
psihanaliză. Mitul lui Oedip chiar arată faptul că ceea ce Freud dorea
să descrie era, de fapt, cunoscut dintotdeauna.
În jurul nucleului complexului Oedip a avut loc o dezvoltare
spectaculoasă a teoriei, iar mare parte din criticile aduse ideii ar fi
fost justificate dacă teoria ar fi fost prezentată drept înțelegerea
intuitivă pe care a avut-o un artist cu privire la sexualitatea sau
psihologia infantilă. Dar conceptul a fost ca o treaptă pe scara
procedurii științifice. Ca și concept, a avut marele merit că s-a referit
atât la fizic, cât și la imaginație. Aveam de-a face cu o psihologie în
care corpul și mintea erau pur și simplu două aspecte ale aceleiași
persoane, legate intrinsec și care nu putea fi examinate separat
decât cu riscul de a le scădea valoarea.

Dacă realitatea centrală a complexului Oedip este acceptată, atunci

este de dorit să se examineze imediat modurile în care conceptul
este inadecvat sau nepotrivit ca soluție pentru analiza psihologiei
infantile.

Prima obiecție vine din observarea directă a băiețeilor. Unii dintre ei

își exprimă în cuvinte și destul de deschis sentimentul de iubire
pentru mama lor, dorința de a se căsători cu ea și chiar de a-i dărui
copii, prin urmare și ura față de tatăl lor; dar mulți nu se exprimă
deloc astfel și, de fapt, par să își iubească mai mult tatăl decât
mama; în orice caz, frații și surorile, bonele, mătușile și unchii iau cu
ușurință locul părinților. Observația directă nu confirmă gradul de
importanță dat complexului Oedip de către psihanalist. Cu toate
acestea, psihanalistul trebuie să

se țină tare pe poziție, deoarece în analiză el va găsi complexul

Oedip în mod regulat și, tot în mod regulat, va descoperi cât de
important este acesta, iar adeseori îl va găsi profund refulat și ieșind
la iveală doar după o analiză atentă și prelungită. Dacă, în procesul
de observare a copiilor, se examinează atent jocurile acestora,
temele sexuale și tema Oedip vor fi în mod recurent identificate
printre toate celelalte; dar, repet, examinarea atentă a jocurilor este
dificilă și, în scopuri de cercetare, cel mai bine este realizată în
cursul analizei, dacă este în scopuri științifice.

În realitate, se pare că situația completă din complexul Oedip este

pusă rareori în act în viața reală. Există, în mod sigur, aluzii la ea,
dar sentimentele extrem de intense asociate cu perioadele de
excitație instinctuală se află în cea mai mare parte în inconștientul
copilului sau sunt rapid refulate, rămânând, totuși, la fel de reale.
Crizele de furie și coșmarurile frecvente care apar în mod normal la
copiii de trei ani nu pot fi înțelese decât prin prisma atașamentului
puternic față de persoane, cu tensiuni instinctuale ce cresc în mod
periodic și cu exacerbări acute ale conflictului în minte, provocate de
conflictul dintre ură și frică pe de o parte și iubire pe de altă parte.

O modificare a ideii originale (făcută de însuși Freud) este aceea

conform căreia situațiile sexuale foarte intense și viu colorate pe
care și le amintește un adult din propria copilărie nu sunt în mod
obligatoriu episoade care ar fi putut fi observate de către părinții lui,
dar, cu toate acestea, sunt reconstrucții reale, bazate pe sentimente
și idei inconștiente din copilărie.

Ajungem astfel la un alt punct: ce se întâmplă cu fetițele? Prima

bănuială a fost că ele se îndrăgostesc de tații lor și că își urăsc
mamele și se tem de ele. Avem din nou de-a face cu un adevăr și,
din nou, partea esențială este inconștientă, nefiind un lucru pe care
fetița să îl recunoască, exceptând situațiile foarte speciale, de
încredere maximă.

Cu toate acestea, multe fetițe nu ajung în dezvoltarea emoțională

până la stadiul în care să se îndrăgostească de tații lor și să își
asume riscurile uriașe de a intra în conflict cu mamele lor. În mod
alternativ, ele își formează un atașament față de tată, dar regresia
(căci așa se numește) ia naștere dintr-o relație mai puțin puternică
cu tatăl. Într-adevăr, riscurile inerente conflictului cu mama sunt
importante, deoarece (în fantasma inconștientă) ideii de mamă îi
este asociată ideea de grijă iubitoare, mâncare bună, stabilitatea
pământului și a planetei în general; iar un conflict cu mama implică
în mod clar un sentiment de nesiguranță, vise cu pământul care se
cască, sau chiar mai rău decât atât. Prin urmare, fetița are o
problemă

specială, fie și prin prisma faptului că, atunci când ajunge să își
iubească tatăl, devine rivala mamei, care, într-un mod mai primitiv,
este prima ei iubire.

Asemenea băiețelului, fetița are sentimente sexuale fizice potrivite

cu tipul fantasmei. Ar fi util să menționăm că, în timp ce un băiețel
aflat în punctul culminant al valului sexual (când începe să meargă
și, mai apoi, la pubertate) se teme în special de castrare, la fetiță,
perioada similară îi aduce problema conflictului din relația cu lumea
fizică produsă de rivalitatea ei cu mama, care, la început, reprezenta
pentru copil lumea însăși. În același timp, fetița suferă de angoase
legate de propriul corp, angoasa de castrare asemănătoare celei
trăite de băieți, angoasa că imagini materne monstruoase o vor
ataca pentru a se răzbuna pentru dorința ei de a fura bebelușii
mamei și multe altele.

În mod evident, această descriere nu vorbește despre bisexualitate.

În mod simultan cu relația heterosexuală, este vital ca în viața
copilului să existe întotdeauna și relația homosexuală, care poate fi
ceva mai importantă decât prima. Altfel spus: un copil se identifică,
în mod normal, cu fiecare dintre cei doi părinți, dar, într-un moment
anume, în principal cu unul dintre părinți; iar acest părinte nu trebuie
să fie neapărat cel de același sex cu copilul. În toate situațiile există
capacitatea de identificare cu părintele de celălalt sex, astfel încât în
viața imaginară completă a unui copil, indiferent de sexul lui (dacă
stăm să cercetăm), putem găsi întreaga gamă de relații. În mod
firesc, situația comodă este cea în care identificarea principală se
face cu părintele de același sex, dar în examinarea psihiatrică a unui
copil este greșit să punem imediat diagnosticul de anormalitate când
copilul dorește să fie ca părintele de sex opus. Poate că acesta este
modul de adaptare al copilului la circumstanțe speciale. În anumite
cazuri, identificarea transversală poate constitui, desigur, baza unor
tendințe ulterioare homosexuale, anormale. În perioada de „latență",
între prima perioadă sexuală și adolescență, identificările
transversale sunt extrem de importante.

În această descriere, ne bazăm pe un principiu care poate că ar

trebui formulat. Baza sănătății sexuale se pune în copilărie și în
reduplicarea dezvoltării din copilăria timpurie, care are loc la
pubertate. Corolarul este la fel de adevărat, și anomaliile sexuale din
viața adultă tot în copilărie își au rădăcinile. Mai mult, baza întregii
sănătăți psihice se pune în copilăria mică și în perioada de sugar.

De obicei, jocurile copiilor sunt pline de idei și simboluri sexuale, iar

dacă există o inhibiție sexuală puternică, atunci aceasta dă naștere
și unei inhibiții în

joacă. Aici există o confuzie posibilă ce ia naștere din lipsa unei

definiții clare a jocului sexual. Excitația sexuală este ceva, iar
punerea în act a fantasmelor sexuale este altceva. Jocul sexual cu
excitație fizică este un caz special, iar în copilărie acest rezultat este
greu de atins. Orgasmul și detumescența sunt adeseori reprezentate
mai mult prin explozia de agresivitate care îi urmează frustrării, decât
printr-o eliberare reală de tensiunea instinctuală, așa cum se
întâmplă la o persoană mai mare, trecută de perioada instalării
pubertății. În somn, visele pot conduce la stări de excitare, iar în
punctul culminant, corpul găsește un înlocuitor pentru orgasmul
sexual complet, cum ar fi visele umede sau trezitul din cauza
coșmarurilor. Orgasmul sexual al băiețelului nu este la fel de
satisfăcător precum cel de după pubertate, când i se adaugă și
ejacularea; poate că acesta este mai ușor trăit de fetiță, care nu
adaugă nimic pe măsură ce înaintează în vârstă, exceptând
penetrarea. Trebuie să ne așteptăm la astfel de momente de
tensiune intelectuală repetitivă în copilărie, când trebuie să oferim
înlocuitori de puncte culminante — în special mâncare, dar și
petreceri, ieșiri în aer liber, momente speciale.

Părinții știu prea bine că adeseori trebuie să intervină și să inducă un

punct culminant printr-un gest autoritar, chiar o palmă care să
producă lacrimi. Din fericire, copiii obosesc la un moment dat și se
duc la culcare. Dar chiar și așa, punctul culminant întârziat poate
tulbura calmul nopții, când copilul se trezește din cauza unui coșmar
și are nevoie de mama sau de tata care să îl pună din nou în contact
cu realitatea exterioară și să îl asigure de stabilitatea lumii reale.

Toate excitațiile fizice au perechi la nivel ideatic, sau (altfel spus)

ideile sunt perechile experiențelor fizice. Plăcerea psihică, precum și
gratificarea și eliberarea de tensiune vin din jocul obișnuit din
copilărie, care reprezintă punerea în act a fantasmei, separat de
excitația fizică. Mare parte din joaca normală și sănătoasă din
copilărie este strâns legată de idei și simboluri sexuale; asta nu
înseamnă că toți copiii care se joacă sunt tot timpul excitați sexual.
Când se joacă, copiii se pot excita la modul general, iar, uneori,
excitația poate deveni localizată și, prin urmare, în mod evident
sexuală sau urinară, sau legată de o poftă anume, sau de altceva
bazat pe capacitatea țesuturilor de a se excita. Excitația cere un
punct culminant. Soluția evidentă pentru copil este jocul cu acest
punct culminant, în care excitația duce la ceva, la o pedeapsă, un
premiu, cineva este prins sau ucis, cineva a câștigat etc.

Putem da nenumărate exemple de fantasme sexuale puse în act,

dar nu neapărat însoțite de excitații fizice. Se știe că multe fetițe și
unii băieți se joacă des cu

păpușile și se poartă cu ele așa cum se poartă mamele cu bebelușii.

Ei nu se poartă doar așa cum s-a purtat mama lor, pentru a-i mulțumi
acesteia, dar se poartă și așa cum ar fi trebuit să se poarte mama lor
și, astfel, îi fac acesteia reproșuri. Identificarea cu o mamă poate fi
foarte completă și detaliată. La fel ca în toate aceste aspecte, există
o latură fizică a experienței, alături de fantasma care este pusă în
act, iar durerile de burtă și stările de rău pot fi cauzate de jocul de-a
mama. Fetițele și băieții își umflă burțile pentru a imita femei gravide,
și nu rar se întâmplă ca vreun copil să fie dus la medic din cauză că
are burta umflată când, de fapt, problema este că a imitat o femeie
gravidă a cărei stare nu o observase nimeni. De fapt, copiii caută
mereu umflături și, oricât de bine ați ascunde de ei informațiile
despre sex, este aproape imposibil să nu observe semnele de
sarcină. Totuși, pot păstra această informație într-un sertar din minte,
fără să o asimileze, din cauza pudicității părinților sau a propriului lor
simț al rușinii.

Toți copiii știu jocul „de-a mamele și de-a tații", care se îmbogățește
cu cantități nelimitate de material imaginativ, iar modul în care un
grup de copii alege să îl joace ne spune multe despre aceștia, în
special despre personalitatea dominantă din grup.

Copiii imită adeseori, în relațiile dintre ei, tipul de relații sexuale

dintre adulți, dar de obicei asta se face în mod secret și nu este un
fapt remarcat de persoanele care îi observă în mod intenționat. În
mod firesc, copiii se simt foarte repede vinovați când joacă astfel de
jocuri și nici nu pot să nu fie afectați de faptul că acest joc este
marcat de o interdicție socială. Nu putem afirma că aceste incidente
sexuale sunt dăunătoare, dar, dacă sunt însoțite de un sentiment de
vină puternică și sunt reprimate, ieșind din zona conștientului
copilului, atunci răul a fost făcut. Acest rău poate fi remediat prin
reamintirea incidentului și uneori putem afirma că un astfel de
incident readus ușor în memorie are valoarea de a fi un pas înainte
pe drumul dificil dintre imaturitate și maturitate.

Există multe alte jocuri sexuale cu legătură mai puțin directă cu

fantasmele sexuale. Nu vrem să afirmăm că toți copiii se gândesc
numai la sex: totuși, un copil inhibat din punct de vedere sexual este
un coleg de joacă plictisitor și sărăcăcios, asemenea unui adult
inhibat sexual.

Subiectul sexualității infantile pur și simplu nu poate fi încadrat strict

în limitele excitării organelor sexuale și ale fantasmei care ține de
această excitare. În studiul sexualității infantile, putem vedea modul
în care se construiește o excitație

specifică pornind de la excitațiile corporale de diferite tipuri și modul

în care ea evoluează către sentimente și idei mai mature,
recunoscute cu ușurință ca fiind sexuale; elementul mai matur se
dezvoltă din cel mai primitiv, iar sexualul (de pildă) din pornirile
instinctuale de canibal.

Putem afirma că ambele sexe dețin, încă de la naștere, capacitatea

de excitare sexuală, dar capacitatea primară de excitare sexuală a
diferitelor părți ale corpului are o semnificație limitată până în
momentul în care personalitatea copilului a devenit integrată și se
poate spune că „un" copil, ca persoană întreagă, este excitat în acel
mod specific. Pe măsură ce copilul se dezvoltă, tipul sexual de
excitare capătă importanță mai mare în comparație cu celelalte tipuri
de excitare (uretral, anal, oral, la nivelul pielii) și, la trei, patru, cinci
ani (ca și mai târziu, la pubertate), acest tip de excitare devine
capabil, în cadrul unui proces normal de dezvoltare, să domine
celelalte funcții atunci când este cazul.

Este un alt mod de a spune că nenumăratele elemente ale sexului la

vârsta adultă derivă din copilăria mică și că ar fi anormal și
sărăcăcios dacă un adult nu ar putea folosi în mod firesc și
inconștient toate tehnicile infantile sau „pregenitale" în jocul sexual.
Cu toate acestea, dorința de a utiliza tehnici pregenitale în locul celor
genitale în experiențele sexuale constituie o perversiune și își are
originea într-un blocaj al dezvoltării emoționale din copilăria mică. În
analiza unui caz de perversiune, găsim întotdeauna atât o teamă de
dezvoltarea în direcția sexualității mature, cât și o capacitate
deosebită de a obține satisfacție în moduri mai primitive. Există chiar
și unele experiențe reale care atrag copilul înapoi către tipurile
infantile de experiențe (de pildă, când un bebeluș s-a excitat la
introducerea unui supozitor sau i-a făcut plăcere să fie legat strâns
de asistenta medicală etc.).

Povestea construirii copilului matur pornind de la bebelușul imatur

este lungă și complexă, dar extrem de importantă pentru înțelegerea
psihologiei ființei umane adulte. Pentru a se dezvolta în mod firesc,
bebelușul și copilul au nevoie de un mediu relativ stabil.

Rădăcinile sexualității feminine. Rădăcinile sexualității unei fetițe se

află în primele ei sentimente de lăcomie în relație cu mama. Există o
creștere gradată de la atacul ei înfometat asupra corpului matern și
dorința matură de a fi ca mama ei. Iubirea pentru tată poate fi
determinată la fel de bine de faptul că fetița i-l „fură" mamei sau de
faptul că acesta o iubește foarte tare; într-adevăr, când tatăl nu este
prezent în perioada copilăriei fetiței, aceasta îl alege drept obiect al
iubirii ei doar pentru motivul că este soțul mamei. Din aceste motive,
există o asociere strânsă

între furt și dorința sexuală și dorința de a avea un copil.

Consecința celor de mai sus este că atunci când o femeie rămâne
însărcinată și are un bebeluș, ea trebuie să fie capabilă să facă față
sentimentului că acesta a fost furat din interiorul corpului mamei ei.
Dacă mama nu simte asta și nu știe aceste lucruri, atunci ea pierde
o parte din plăcerile pe care le poate aduce sarcina și pierde mare
parte din bucuria specială de a-i aduce propriei ei mame un nepot.
Această idee de furt poate provoca sentimentul de vină după
concepere și poate fi cauza avortului spontan.

Cunoașterea acestui potențial de vinovăție este extrem de

importantă în rezolvarea problemelor practice care apar în perioada
de imediat după naștere, când mama este extrem de atentă la
femeia care are grijă de ea și de bebeluș. Mama are nevoie de
ajutor, dar, din cauza ideilor derivate din propria ei copilărie timpurie,
nu poate avea încredere decât într-o imagine maternă foarte
prietenoasă sau foarte ostilă. Iar mama care este la prima naștere,
chiar dacă se bucură de o sănătate psihică perfectă, are tendința de
a se simți persecutată de asistenta medicală care o are în îngrijire.
Cauza acestui fenomen și a altor fenomene caracteristice pentru
starea de maternitate trebuie căutată în rădăcinile timpurii ale relației
dintre fetiță și mama ei, inclusiv în dorința ei primitivă de a-și câștiga
feminitatea prin extragerea acesteia din corpul matern.

Aici avem de-a face cu un alt principiu care merită formulat: în

psihoterapie, fiecare anormalitate reprezintă o tulburare a dezvoltării
emoționale. Tratamentul constă în ajutarea pacientului să își
continue dezvoltarea emoțională de acolo de unde a fost întreruptă.
Pentru a ajunge în acest punct unde s-a produs întreruperea,
pacientul trebuie întotdeauna să se întoarcă în copilăria timpurie sau
mai înainte, iar acest element trebuie să aibă o importanță extrem de
mare pentru pediatru.

Tulburările psihosomatice. Există un singur mod prin care

sexualitatea infantilă capătă importanță directă pentru pediatru:
transformarea excitației sexuale în simptome și schimbări fiziologice
care seamănă cu simptomele și schimbările produse de bolile fizice.
Aceste simptome, numite psihosomatice, sunt foarte frecvente în
toate specialitățile medicale, iar dintre ele, medicul generalist elimină
treptat toate bolile menționate în manualele de specialitate ca fiind
boli fizice.

Aceste tulburări psihosomatice nu revin regulat și nici nu sunt

contagioase, dar apar periodic la fiecare copil, deși este vorba
despre o periodicitate neregulată. Această periodicitate este pur și
simplu un indiciu pentru tensiunea instinctuală

recurentă aflată la baza tulburării.

Din cauza unor motive interne și a factorilor excitanți externi, din

când în când copilul devine foarte agitat. Poate că cel mai bun mod
de a descrie această stare este să spunem că micuțul este „pregătit
de plecare, dar nu are unde să se ducă". Studierea acestei stări de
excitare echivalează cu studierea copilăriei și a problemei copilului:
cum să îți păstrezi dorința și emoția fără a te frustra prea tare atunci
când punctul culminant producător de satisfacție lipsește.
Principalele metode prin care copiii fac față acestei dificultăți sunt:

(a) Pierderea capacității de a dori; dar aceasta poartă cu ea

pierderea simțului corpului și multe alte lucruri, ceea ce reprezintă
niște dezavantaje.

(b) Utilizarea unui tip sigur de punct culminant: mâncarea, băutura,

masturbarea, urinarea sau defecarea produse de excitație, o criză
de furie sau o bătaie.

(c) Pervertirea funcțiilor corpului astfel încât se ajunge la un punct

culminant fals — vomă, diaree, criză de bilă, agravarea unui guturai,
dureri care altfel ar fi trecut neobservate.

(d) Un amestec al tuturor celor de mai sus, cu o stare proastă, poate

cu dureri de cap și pierderea poftei de mâncare, o perioadă de
iritabilitate generală, sau o tendință de excitabilitate a anumitor
țesuturi (de pildă, toate fenomenele cuprinse în nomenclatorul
medical modern sub numele de „alergie").
(e) O organizare a excitației într-o „nervozitate" cronică, ce poate
rămâne constantă o perioadă lungă („agitație anxioasă", poate cea
mai frecventă tulburare a copilăriei).

Simptomele și schimbările corporale legate de stările și tulburările

dezvoltării emoționale formează o temă generoasă și importantă
pentru medicii pediatri.

Într-o descriere a sexualității infantile, trebuie menționată

masturbarea. Și aceasta este o temă de studiu vastă. Masturbarea
poate fi normală și sănătoasă sau poate fi simptomul unei tulburări
de dezvoltare emoțională. Masturbarea compulsivă, la fel ca alte
comportamente compulsive (frecarea pulpelor, roaderea unghiilor,
legănatul, lovitul cu capul de perete, clătinatul capului, sugerea
degetului etc.), este o dovadă de anxietate. Dacă avem de-a face cu
un comportament compulsiv sever, atunci copilul îl utilizează în
efortul său de a face față anxietății de tip primitiv sau psihotic, cum
ar fi teama de dezintegrare a personalității, teama de pierdere a
simțului corpului sau teama de pierdere a contactului cu realitatea

exterioară.

Poate cea mai frecventă tulburare legată de masturbare este

suprimarea acesteia sau dispariția ei din repertoriul de care dispune
copilul pentru a se apăra singur de anxietatea insuportabilă, de
sentimentul de pierdere sau lipsă. Copilul își începe viața având
abilitatea de a-și utiliza gura și a-și suge pumnul și chiar are nevoie
de această abilitate pentru a se alina singur. Are nevoie să își bage
mâna în gură chiar și atunci când are ceea ce este cel mai bun
pentru el: dreptul la sânul matern atunci când îi este foame. Iar când
i se face program de alăptat, are și mai mare nevoie de această
abilitate. Cât timp este bebeluș, el are nevoie de toate tipurile de
satisfacție pe care le poate obține de la propriul corp: suptul
pumnului, urinarea, defecarea, masturbarea. Fetița are și ea
satisfacții asemănătoare.

Masturbarea obișnuită nu este altceva decât folosirea resurselor

naturale pentru a obține satisfacție și o măsură de siguranță
împotriva frustrării și a urmărilor acesteia: furie, ură, teamă.
Masturbarea compulsivă înseamnă pur și simplu că anxietățile care
trebuie rezolvate sunt excesive. Poate copilul are nevoie să fie
alăptat mai des sau are nevoie ca mama să stea mai mult cu el;
poate are nevoie să știe că are întotdeauna pe cineva alături, sau
poate mama lui este anxioasă și ar trebui să îl lase mai mult timp
singur, în pătuțul lui, micșorând contactul cu ea. Când masturbarea
este un simptom, este normal să căutăm anxietatea care se află la
baza acestuia, dar este lipsit de logică să încercăm să oprim
masturbarea în sine. Totuși, trebuie să recunoaștem faptul că în
unele cazuri rare masturbarea compulsivă este continuă și atât de
obositoare, încât trebuie oprită prin măsuri represive, pur și simplu
pentru a-i permite copilului să se elibereze măcar temporar de
propriul simptom. Când se întâmplă așa, în adolescență vor apărea
probleme noi, dar nevoia de rezolvare imediată poate fi atât de
mare, încât perspectiva altor tulburări peste ani de zile pare relativ
lipsită de importanță.

Când totul decurge firesc, masturbarea care însoțește ideile sexuale

se întâmplă fără să fie observată sau este recunoscută numai prin
schimbarea ritmului respirației copilului și prin apariția transpirației la
nivelul capului. Problemele apar când există o combinație de
compulsie la masturbare și inhibiție a pornirilor sexuale. În acest caz,
copilul obosește din cauza eforturilor făcute pentru a produce
satisfacția și orgasmul pe care le atinge cu greu. Renunțarea
înseamnă pierderea simțului realității sau a simțului valorii. Dar
continuarea duce, în final, la slăbiciune fizică și la cearcănele bine
cunoscute, care indică un conflict intern și care sunt în mod frecvent
și greșit atribuite masturbării în sine. Uneori, o soluție

bună de a ajuta copilul să depășească acest impas poate fi strictețea

părinților.

Psihanaliza copiilor (ca și cea a adulților) indică faptul că organele

genitale masculine sunt mult mai apreciate la nivel inconștient decât
poate să pară prin observația directă, deși, în mod evident, mulți
copii își exprimă deschis interesul față de penisul personal, dacă li
se permite asta. Băiețeii își prețuiesc penisul la fel de mult pe cât își
prețuiesc degetele de la picioare și alte părți ale corpului, dar știu
clar că acesta are o importanță specială în excitația sexuală. Erecția
asociată cu sentimentele de iubire determină teama de castrare. La
un băiețel, excitația penisului are o paralelă în fantasmă și este
puternic influențată de tipul de fantasmă care apare în timpul
erecțiilor din copilăria mică.

Apariția excitației genitale diferă de la caz la caz. Ea poate fi complet

absentă în copilăria mică sau, dimpotrivă, erecțiile pot să apară în
mod constant încă de la naștere. Desigur, nu este de niciun folos să
producem în mod artificial excitația penisului. Se pare că
pansamentele aplicate după circumcizie stimulează frecvent erecții
și produc o asociere inutilă între erecție și durere, acesta fiind unul
dintre numeroasele motive pentru care circumcizia trebuie făcută
doar atunci când o impun cerințele religioase. Este bine ca excitația
genitală să nu fie descoperită înainte de descoperirea importanței
celorlalte părți ale corpului și, în mod sigur, orice stimulare artificială
a organelor genitale ale copilului (prin proceduri postoperatorii sau
din dorința bonelor lipsite de educație de a provoca un somn
odihnitor) reprezintă o complicație; în plus, procesul dezvoltării
emoționale a copilului este deja complex prin el însuși.

Pentru fetiță, organele genitale vizibile și tangibile ale băiatului

(inclusiv scrotul) pot deveni un motiv de invidie, în special din
perspectiva relației cu mama, care se dezvoltă odată cu identificarea
cu băiețelul. Dar lucrurile nu sunt chiar atât de simple și nu există
nicio îndoială că un număr important de fetițe sunt mulțumite cu
organele lor ascunse, dar la fel de importante, și îi lasă pe băieți să
se bucure de apendicele lor mai vulnerabile. Cu timpul, fetițele
învață să aprecieze sânii, care capătă pentru ele aproape aceeași
importanță pe care o are penisul pentru băieți. În momentul în care
fetițele știu că au capacitatea, pe care băieții nu o au, de a purta, a
face și a hrăni copii, atunci ele știu că nu au niciun motiv să îi
invidieze pe aceștia. Cu toate acestea, fetițele îi vor invidia pe băieți
dacă suferă de anxietăți produse în timpul dezvoltării heterosexuale
normale, mai precis dacă suferă de fixație asupra mamei sau figurii
materne, fixație urmată de nevoia de a fi ca un bărbat. În mod
natural, dacă unei fetițe nu i se permite sau dacă ea singură nu își
permite să

știe că organele ei genitale sunt o parte excitabilă și importantă a

propriului corp, atunci tendința către invidia de penis nu face decât
să crească.

Excitarea clitorisului este strâns legată de erotismul urinar, care

seamănă mai degrabă cu tipul de fantasmă adecvată identificării cu
bărbatul. Prin erotismul clitoridian, fetița știe ce înseamnă să fii băiat
și să te bucuri de erotismul penisului. Tot așa, un băiat poate simți în
pielea perineului senzațiile corespunzătoare celor pe care le simte
fata la nivelul vulvei.

Aceste lucruri sunt total diferite de erotismul anal, care este normal
la ambele sexe și oferă, alături de erotismul oral, uretral, muscular și
de cel la nivelul pielii, rădăcina primară a sexului.

În sociologie și în folclor, în miturile și legendele popoarelor primitive,

există nenumărate dovezi pentru penisul patern sau ancestral,
venerat sub formă simbolică și exercitând o influență uriașă. Aceste
lucruri sunt la fel de importante și în căminul modern, doar că acum
ele sunt ascunse; importanța lor iese la iveală când familia se
desparte și copilul își pierde brusc simbolurile pe care ajunsese să
se bazeze, astfel încât se trezește pe mare fără busolă și este
tulburat.

Un copil înseamnă mult mai mult decât sex, tot așa cum floarea
voastră preferată este mult mai mult decât apă. Dar un botanist ar
greși dacă ar descrie floarea fără să menționeze apa, element
important din compoziția acesteia. În psihologia de acum cincizeci
de ani, exista pericolul ca partea sexuală a vieții copilului să fie
trecută cu vederea din cauza tabuurilor referitoare la sexualitatea
infantilă.

Instinctul sexual se compune în copilărie, printr-un proces de o mare

complexitate, care include toate componentele și există precum ceva
care se îmbogățește și se complică pe parcursul întregii vieți a
copilului sănătos. Multe dintre temerile copilăriei sunt asociate cu
idei și excitații sexuale și cu conflictele psihice, conștiente și
inconștiente, ce decurg din acestea. Dificultățile vieții sexuale a
copilului sunt cauza multor tulburări psihosomatice, în special a celor
de tip recurent.

Baza sexualității adolescentului și adultului se pune în copilărie,

când se sădesc și rădăcinile tuturor perversiunilor și dificultăților
sexuale.

Prevenirea tulburărilor sexuale ale adultului, ca și a tuturor bolilor

psihice și psihosomatice (mai puțin a celor ereditare) este
responsabilitatea celor care au în îngrijire bebelușii și copiii.
24
FURATUL ȘI MINȚITUL
O mamă care are mai mulți copii sănătoși știe că fiecare dintre ei a
avut probleme serioase la un moment dat, în special pe la doi, trei
sau patru ani. Unul a avut o perioadă când țipa noaptea atât de tare,
încât vecinii credeau că este maltratat. Altul pur și simplu nu voia să
învețe să facă la oliță. Un altul era atât de curat și de cuminte, încât
mama se temea că va deveni un adult total lipsit de spontaneitate și
inițiativă. Alt copil făcea crize de furie îngrozitoare, se lovea cu capul
de perete și își ținea respirația până când mama ajungea la capătul
nervilor, iar el se făcea vinețiu și mai avea puțin și leșina. Putem face
o listă întreagă cu astfel de întâmplări ce apar firesc în viața unei
familii. Unul dintre aceste lucruri neplăcute, care poate produce mari
probleme, este obiceiul de a fura.

Copiii mici iau în mod frecvent monede din gențile mamelor. De

obicei, asta nu reprezintă o problemă. Mama tolerează
comportamentul copilului, care îi ia geanta, o întoarce cu fundul în
sus și îi caută printre lucruri. Asta o amuză. Poate că mama are
două genți, una pe care copilul nu va pune mâna niciodată și o a
doua, de zi cu zi, care este disponibilă pentru explorările micuțului.
Treptat, copilul crește și etapa este depășită. Pe bună dreptate,
mama simte că acest obicei este sănătos și face parte din relația
inițială dintre copil și ea, chiar mai departe, dintre copil și restul lumii.

Totuși, putem înțelege de ce unele mame sunt îngrijorate de faptul

că micuții lor iau obiecte care le aparțin și le ascund. O astfel de
mamă a avut deja experiența celeilalte extreme — copilul mai mare
care fură. Nu există nimic mai tulburător pentru fericirea unui cămin
decât prezența unui copil mai mare (sau a unui adult) care fură. În
locul încrederii generale și al modului simplu și liber de a lăsa
lucrurile la vedere, trebuie implementată o tehnică specială ce are
drept scop protejarea obiectelor importante: bani, ciocolată, zahăr
etc. În acest caz, în casă se află o persoană bolnavă. Mulți oameni
au un sentiment neplăcut când se gândesc la asta. Se simt stânjeniți
când sunt confruntați cu furtul, la fel ca atunci când aud cuvântul
masturbare. Exceptând cazul în care au avut de-a face cu hoți,
oamenii se simt prost când se gândesc la furt pentru că s-au luptat,
la rândul lor, cu propriile înclinații către furt din copilărie. Din cauza
acestui sentiment inconfortabil de hoție permanentă mamele își fac
adeseori griji inutile cu privire la tendințele normale ale copiilor mici
de a lua lucruri care le aparțin mamelor lor.

Dacă ne gândim puțin, ne dăm seama că într-o casă obișnuită, una

în care nu există persoane bolnave care să poată fi numite hoți, se
petrec o mulțime de acțiuni care seamănă cu furtul, dar nu sunt
numite așa. Un copil se duce în cămară și ia o chiflă sau două, sau
ia o linguriță de zahăr din bufet. Într-un mediu familial bun, nimeni nu
îl va acuza de furt pe copilul care face asta. (Dar același copil aflat
într-un mediu instituțional va fi pedepsit și etichetat conform regulilor
aplicate acolo.) Poate este nevoie ca părinții să instituie reguli pentru
a păstra echilibrul în casă. Poate trebuie să stabilească faptul că cei
mici pot lua pâine și anumite tipuri de prăjituri ori de câte ori vor, dar
nu au voie să umble la prăjiturile speciale și nici să mănânce zahăr
din bufet. Există întotdeauna o negociere în privința acestor reguli,
iar viața într-o familie constă, într-o anumită măsură, în reglarea
relației dintre părinți și copii.

Însă un copil care, să zicem, fură în mod constant mere și le dă mai

departe, fără să le mănânce el, are un comportament compulsiv și
este bolnav. Acesta poate fi numit hoț. Nu va ști să spună motivul
faptei sale, iar dacă este strâns cu ușa, va deveni un mincinos.
Problema este ce face de fapt acest băiețel? (Sigur, hoțul poate fi o
fetiță, dar este deranjant să folosim cele două pronume simultan.)
Hoțul nu caută obiectul pe care îl fură. El caută o persoană. El își
caută propria mamă, doar că nu știe asta. Pentru hoț, satisfacția nu
este produsă de stiloul furat de la Woolworths, de bicicleta luată de
la gardul vecinului sau de mărul din livadă. Un copil care suferă de o
astfel de boală este incapabil să se bucure de posesia obiectelor
furate. El nu face decât să pună în act o fantasmă care ține de
impulsurile lui de iubire primitivă și cel mai bun lucru pe care îl poate
face este să se bucure de punerea în act și de abilitatea personală
utilizată în această acțiune. Problema este că, într-un fel sau altul, el
a pierdut legătura cu mama lui. Aceasta poate fi prezentă sau nu.
Poate fi prezentă, poate fi o mamă perfectă, îi poate oferi toată
dragostea de care are nevoie. Cu toate acestea, din punctul de
vedere al copilului, tot lipsește ceva. Poate că el ține la ea, poate
chiar o iubește, dar, într-un mod mai primitiv, dintr-un motiv sau altul,
ea este pierdută pentru el. Copilul care fură este un copil care își
caută mama, sau persoana de la care are dreptul să fure; de fapt, el
caută persoana de la care poate lua lucruri, tot așa cum, atunci când
avea unu sau doi ani, lua lucruri de la mama lui pur și simplu pentru
că era mama lui și pentru că avea anumite drepturi asupra ei.

Mai există un aspect: mama lui este a lui pentru că el a inventat-o.

Ideea de mamă s-a născut treptat din capacitatea lui de a iubi.
Putem ști foarte bine că

Doamna X, care avea deja șase copii, l-a născut la un moment dat
pe Johnny, l-a alăptat, a avut grijă de el, iar peste ceva vreme a mai
avut un copil. Cu toate acestea, din punctul de vedere al lui Johnny,
când el s-a născut a și creat, în același timp, această femeie;
adaptându-se activ la nevoile lui, ea i-a arătat ce ar fi înțelept să
creeze și ceea ce, de fapt, exista deja. Ceea ce îi oferea mama lui
trebuia conceput, trebuia să fie subiectiv pentru el, înainte ca
obiectivitatea să înceapă să însemne ceva. Până la urmă, încercând
să găsim rădăcinile furtului, descoperim întotdeauna că hoțul are
nevoie să își restabilească relația cu lumea pe baza regăsirii
persoanei care, pentru că îi este devotată, îl înțelege și este dispusă
să se adapteze activ la nevoile lui; de fapt, să îi dea iluzia că lumea
conține ceea ce poate concepe el și să îl ajute să așeze ceea ce
concepe exact în locul în care există deja o persoană devotată, în
realitatea exterioară și „împărtășită".

Care este aplicația practică a acestei teorii? Copilul sănătos din

fiecare dintre noi devine doar treptat capabil să perceapă obiectiv
mama pe care a creat-o el la început. Acest proces dureros se
numește deziluzionare și nu este nevoie să deziluzionăm în mod
activ un copil mic; se poate spune mai degrabă că o mamă
îndeajuns de bună încetinește acest proces și îl lasă să se producă
doar dacă simte că micuțul îi poate face față și se poate bucura de
el.

Un copil de doi ani care fură mărunțiș din poșeta mamei se joacă de-
a copilul înfometat care credea că și-a creat mama și bănuia că avea
drepturi asupra mamei și asupra conținutului acesteia. Pierderea
iluziilor va veni foarte curând. Nașterea unui nou copil, de pildă,
poate produce un șoc îngrozitor, chiar și atunci când copilul mai
mare este pregătit pentru noul sosit și când are sentimente pentru el.
Odată cu apariția unui nou frate, copilul care credea că și-a creat
propria mamă își pierde orice iluzie și poate intra foarte ușor într-o
fază de furat compulsiv. În loc să se joace de-a „drepturi depline
asupra mamei", el poate să înceapă să fure lucruri în mod
compulsiv, în special dulciuri, și să le ascundă, dar fără să se bucure
cu adevărat de ele. Dacă părinții înțeleg ce înseamnă această fază
de furat de tip mai compulsiv, atunci ei vor acționa cu înțelepciune. O
vor tolera și vor încerca să îi ofere copilului frustrat o cantitate bine
definită de atenție personală specială, la aceeași oră în fiecare zi; și
poate că a venit și momentul în care copilul începe să primească
săptămânal câțiva bănuți. Cel mai important lucru este ca părinții
care înțeleg situația să se repeadă la copil și să îi ceară să
recunoască ce a făcut. Ei trebuie să știe că, dacă fac așa, copilul va
începe să mintă și să fure în mod constant, iar asta va fi doar din
vina lor.

Acestea sunt măsuri normale în familiile sănătoase normale, în vasta

majoritate a cazurilor problema se rezolvă în mod fericit, iar copilul
afectat temporar de compulsia la furat își revine.

Totuși, există o diferență uriașă între părinții care înțeleg atât de bine
ceea ce se întâmplă, încât să nu facă lucruri nesăbuite, și părinții
care simt că trebuie să „vindece" hoția încă de la primele semne,
pentru ca cel mic să nu devină mai târziu un hoț adevărat. Chiar și
când, într-un final, lucrurile se rezolvă, cantitatea de suferință inutilă
pe care o trăiește copilul din cauza soluției nefericite alese de părinți
este uriașă. Suferința intrinsecă este destul de mare. Și nu are
legătură doar cu furatul. Copiii care au suferit o criză severă sau
bruscă de deziluzionare se trezesc sub compulsia de a face diferite
lucruri fără să știe exact de ce, să facă dezordine, să refuze să facă
la oliță atunci când trebuie, să taie plantele din grădină etc.

Părinții care simt că trebuie să ajungă până în profunzimea acestor

acte și le cer copiilor să explice de ce au făcut ce au făcut măresc
dificultățile acestora, care sunt și-așa destul de importante. Un copil
nu poate da motivul real, pentru că nu îl știe, iar rezultatul poate fi
că, în loc să se simtă îngrozitor de vinovat din cauza faptului că a
fost neînțeles și învinovățit, copilul își va cliva personalitatea; rupt în
două bucăți, una foarte strictă, iar cealaltă stăpânită de impulsuri
negative. În acest moment, copilul nu se mai simte vinovat și, în
schimb, se transformă în ceea ce oamenii vor numi „un mincinos".

Cu toate acestea, șocul descoperirii că ți s-a furat bicicleta nu poate

fi depășit cu ajutorul informației că hoțul își căuta, în mod inconștient,
mama. Este vorba despre două probleme total diferite. Nu putem
ignora sentimentele de răzbunare ale victimei și orice încercare de
sentimentalism față de delincvenții minori este contraproductivă, căci
nu face decât să crească tensiunea opoziției generale față de
delincvenți. Judecătorii dintr-un tribunal pentru minori nu pot vedea
hoțul doar ca pe o persoană bolnavă, nu pot ignora natura
antisocială a actului de delincvență și nici iritarea pe care acesta o
produce în acel punct al societății care este afectat. Trebuie să
recunoaștem că facem presiuni incredibil de mari asupra societății
când le cerem judecătorilor să recunoască faptul că un hoț este
bolnav și, ca urmare, să îi prescrie un tratament și nu o pedeapsă.

Desigur, există și multe furturi care nu ajung niciodată în sala de

judecată, pentru că sunt rezolvate în casa copilului, de către părinți
îndeajuns de buni. Se poate afirma că o mamă nu simte că ar fi vreo
problemă dacă micuțul îi fură din poșetă și nu ar spune niciodată că
este vorba despre furt; mama recunoaște cu
ușurință faptul că acțiunea copilului este o expresie a iubirii. În
managementul copilului de patru și cinci ani sau al celui care trece
printr-o fază care include furatul compulsiv, toleranța părinților este
în mod clar pusă la încercare. Trebuie să le oferim acestor părinți tot
ce putem pentru ca ei să înțeleagă procesul și să îi ajutăm să își
însoțească fii și fiicele prin procesul de adaptare socială. Acesta este
motivul pentru care am încercat să pun pe hârtie punctul de vedere
al unei persoane, simplificând în mod deliberat problema pentru a o
prezenta într-o formă ușor de înțeles de părintele sau profesorul bun.
25
PRIMELE EXPERIMENTE INDEPENDENTE
Psihologia poate fi superficială și simplă sau profundă și dificilă. Un
amănunt curios legat de studiul primelor activități ale copiilor și al
obiectelor pe care le utilizează atunci când se duc la culcare sau
când sunt neliniștiți este că aceste lucruri par să existe într-un strat
aflat între superficial și profund, între examinarea simplă a realităților
evidente și sondarea tărâmurilor obscure ale inconștientului. Acesta
este motivul pentru care doresc să atrag atenția asupra utilizării pe
care o dau copiii obiectelor obișnuite și să arăt că avem multe de
învățat din observațiile care se fac în mod obișnuit și din realitățile pe
care le observăm în jurul nostru.

Nu vorbesc despre nimic mai complicat decât ursulețul obișnuit al

fiecărui copil normal. Toți cei care se ocupă de creșterea unui copil
pot oferi detalii interesante despre caracteristicile acestui obiect în
cazul fiecărui copil și despre alte tipuri de comportament, care nu
sunt niciodată identice la doi copii.

La început, după cum știe toată lumea, copiii își bagă pumnii în gură
și, foarte repede, dezvoltă un tipar comportamental, alegând să sugă
un deget anume, sau două degete, în timp ce, cu cealaltă mână,
mângâie o parte a corpului matern sau o bucată de cearceaf, pătură
sau poate propriul păr. Avem de-a face cu două aspecte aici: primul
— o anumită parte a mâinii ținută în gură are legătură clară cu
hrănirea excitată; al doilea este la o oarecare distanță de excitație și
este mai plin de afecțiune. Din această mângâiere plină de afecțiune
se poate dezvolta o relație cu ceva care se întâmplă să se afle în
preajmă, iar acest obiect poate deveni foarte important pentru copil.
Într-un fel, aceasta este prima lui proprietate, primul lucru din lume
care îi aparține copilului și care, totuși, nu face parte din el așa cum
fac parte degetul mare sau cele două degete, sau gura. Prin urmare,
gradul de importanță al acestei relații este dovada începutului unei
relații cu lumea.

Aceste lucruri se dezvoltă în paralel cu nașterea unui sentiment de

siguranță și cu începuturile relației pe care o creează bebelușul cu o
anumită persoană. Ele sunt dovada faptului că lucrurile merg bine în
dezvoltarea emoțională a copilului și că încep să se construiască
amintirile relațiilor. Aceste amintiri pot fi utilizate din nou în relația cea
nouă cu obiectul, pe care mie îmi place să îl numesc obiect
tranzițional. Desigur, nu obiectul în sine este tranzițional; el
reprezintă tranziția copilului de la starea în care era fuzionat cu
mama la starea în care este într-o relație cu mama ca find ceva
exterior și separat.

Deși doresc să subliniez că sănătatea este parte inerentă a tuturor

acestor fenomene, nu vreau să dau impresia că, dacă un copil nu
arată interese precum cele descrise de mine, atunci e ceva în
neregulă. În anumite cazuri, mama însăși este reținută de copil și îi
este necesară fizic acestuia, în timp ce pentru un alt copil acest
obiect tranzițional este foarte bun, chiar perfect, cu condiția ca mama
să se afle acolo, în planul secund. Totuși, se întâmplă frecvent ca un
copil să se atașeze în mod special de un obiect anume, care capătă
curând și un nume — este amuzant să căutăm originea numelui
care, adeseori, derivă din vreun cuvânt pe care copilul l-a auzit cu
mult înainte să înceapă să vorbească. Desigur, în curând părinții și
rudele îi aduc copilului jucării moi care (poate mai degrabă pentru a
le face sarcina ușoară adulților) au forme de animale sau bebeluși.
Din punctul de vedere al copilului, aceste forme nu sunt atât de
importante. Materialul și mirosul sunt cele care capătă o importanță
vitală, iar mirosul este pe primul loc, așa încât părinții învață că nu
pot spăla aceste obiecte oricum și oricând le trece lor prin cap.
Părinții atenți la respectarea igienei se trezesc forțați să poarte cu ei
o jucărie moale, murdară și urât mirositoare, doar pentru a avea
liniște. Copilul, care între timp a mai crescut, are nevoie ca această
jucărie să fie mereu disponibilă; are nevoie să i-o dea cineva înapoi
de fiecare dată când o aruncă, repetitiv, din pătuț și cărucior; are
nevoie să poată smulge bucățele din ea și să o mozolească bine cu
salivă. De fapt, acest obiect va suferi toate chinurile din lume și va
deveni subiectul unei forme foarte primitive de iubire — un amestec
de mângâiere plină de afecțiune și atac distructiv. Cu timpul, i se
alătură și alte obiecte, care au forme din ce în ce mai asemănătoare
cu animale sau bebeluși. Mai mult, pe măsură ce timpul trece,
părinții încearcă să îl facă pe copil să spună „mulțumesc", adică să
admită faptul că și păpușa și ursulețul fac parte din această lume și
nu s-au născut din imaginația lui.

Dacă ne întoarcem la primul obiect, care poate fi un scutec, o eșarfă

de lână sau batista mamei, trebuie să recunoaștem că, din punctul
de vedere al copilului, ar fi deplasat să îi cerem să spună
„mulțumesc" și să recunoască faptul că acel obiect face parte din
lumea înconjurătoare. Din punctul de vedere al copilului, acest prim
obiect a fost într-adevăr creat de imaginația lui. A fost începutul
procesului prin care copilul a creat lumea și se pare că trebuie să
recunoaștem că pentru fiecare copil lumea trebuie creată de la zero.
Lumea așa cum se prezintă capătă înțeles pentru ființa umană care
tocmai se dezvoltă doar dacă este creată la fel de mult ca atunci
când este descoperită.

Este imposibil să descriem toate proprietățile și tehnicile utilizate de

copii

atunci când sunt agitați și, în special, atunci când se pregătesc să

meargă la culcare.

O fetiță avea obiceiul să mângâie părul mamei, destul de lung, în

timp ce își sugea degetul cel mare. Când părul ei a crescut destul de
mult, a început să îl tragă peste față (în locul părului matern) și să îl
miroasă, în timp ce adormea. A făcut asta cu regularitate până când
a crescut și a vrut să se tundă, ca să semene cu un băiat. A fost
mulțumită de rezultat până când a trebuit să se culce — în lipsa
părului, a făcut o criză de furie. Din fericire, părinții păstraseră părul
tuns și i-au dat câteva șuvițe, pe care și le-a pus imediat peste față
așa cum făcea de obicei, le-a mirosit și a adormit fericită.
Un băiețel era foarte interesat de o cuvertură din lână colorată.
Înainte să împlinească un an, adora să scoată din ea firele colorate,
câte o culoare pe rând. Interesul lui pentru materiale și culori nu a
dispărut niciodată, așa că, atunci când a crescut, băiețelul a devenit
expert în culori într-o fabrică de textile.

Valoarea exemplelor nu este alta decât aceea care să ilustreze

gama largă de fenomene și tehnici folosite de copiii sănătoși în
momente de stres și despărțire. Orice persoană care are grijă de un
copil poate aduce astfel de exemple, fiecare reprezentând o materie
de studiu fascinantă, cu condiția să înțelegem de la bun început că
fiecare detaliu este important și semnificativ. Uneori găsim tehnici în
locul obiectelor, cum ar fi murmuratul/fredonatul încetișor, sau
activități mai ascunse, ca potrivirea luminilor sau studiul
întrepătrunderii marginilor — două perdele care flutură în bătaia
vântului sau suprapunerea a două obiecte care își schimbă poziția în
funcție de cum își mișcă micuțul capul. Alteori, gânditul ia locul
activităților vizibile.

Pentru a sublinia normalitatea acestor aspecte, aș vrea să atrag

atenția asupra modului în care despărțirea îi poate afecta pe cei
mici. În linii mari, când mama sau altă persoană de care depinde
copilul este absentă, nu există o schimbare imediată, datorită
faptului că cel mic are o versiune internă a mamei, care rămâne vie
un interval de timp. Dacă mama lipsește pentru o perioadă mai
lungă, atunci această versiune internă dispare puțin câte puțin;
simultan, toate aceste procese tranzitorii își pierd sensul și copilul nu
mai este în stare să le folosească. Avem acum de-a face cu un copil
care trebuie hrănit și care, dacă este lăsat singur, are tendința de a
se implica în activități care îl excită și îi produc o mulțumire la nivelul
simțurilor. S-a pierdut toată zona intermediară a contactului afectiv.
La întoarcerea mamei,

dacă absența nu a fost prea lungă, începe reconstrucția unei noi

versiuni interne, proces care necesită timp. Succesul acestei
restabiliri a încrederii se vede în revenirea la activitățile intermediare.
Ceea ce vedem la cei mici devine, în mod evident, mult mai grav
când copilul se simte abandonat la o vârstă mai înaintată și devine
incapabil de joacă și incapabil să ofere sau să primească afecțiune.
În paralel, pot exista activități erotice compulsive. Despre copiii care
au pierdut ceva se poate spune că fură pentru că, de fapt, caută
obiectul tranzițional, care s-a pierdut prin moartea sau ștergerea
versiunii internalizate a mamei.

Am întâlnit o fetiță care avea obiceiul să sugă o cârpă de lână

înfășurată în jurul degetului mare. La vârsta de trei ani, i s-a luat
cârpa și a fost „vindecată" de suptul degetului. Mai târziu, fetița a
început să își roadă unghiile în mod compulsiv, obicei care însoțea
cititul compulsiv înainte de culcare.

Rosul unghiilor a încetat definitiv când, la unsprezece ani, fetița a

fost ajutată să își amintească de cârpa de lână, de modelul imprimat
pe ea și de cât de tare o iubea.

În starea de sănătate există o evoluție de la fenomenul tranzițional și

utilizarea obiectelor către capacitatea deplină de joacă a copilului.
Este foarte ușor de observat că joaca are o importanță vitală pentru
toți copiii și capacitatea de joacă este un semn de sănătate în
dezvoltarea emoțională. Încerc să atrag atenția asupra faptului că
versiunea anterioară a acestei capacități de joacă este relația pe
care o are copilul cu primul lui obiect. Speranța mea este că, dacă
părinții înțeleg că aceste obiecte tranziționale sunt normale și chiar
sunt semne ale sănătății, atunci nu se vor simți rușinați să care tot
felul de obiecte ciudate când iau și copilul cu ei. Părinții nu vor
desconsidera aceste obiecte și vor face tot ce se poate pentru a
evita pierderea lor. Asemenea soldaților bătrâni, aceste obiecte
sfârșesc prin a dispărea. Cu alte cuvinte, ele devin grupul de
fenomene care se extind în tot universul jocului, al activităților și
intereselor culturale — acea zonă vastă aflată între lumea exterioară
și vis.

Este clar că diferențierea fenomenelor externe de vise este o

activitate dificilă. Toți ne dorim să putem face asta, astfel încât să
putem afirma că suntem sănătoși. Totuși, avem nevoie de un loc în
care să ne odihnim după acest efort, iar acest loc este reprezentat
de interesele și activitățile noastre culturale. Copilului mic îi oferim o
zonă de utilizare a imaginației mai mare decât zona noastră, prin
urmare jocul care utilizează lumea și totuși păstrează toată
intensitatea visului este considerat caracteristic pentru viața copiilor.
Copilului care tocmai începe această activitate

grea de dobândire a sănătății adulte îi oferim o viață intermediară,

mai ales între momentul trezirii și somn, iar aceste fenomene la care
mă refer și obiectele utilizate aparțin locului de odihnă pe care i-l
dăm copilului la început, când avem așteptări foarte mici cu privire la
diferențierea visului de realitate.

Ca psihiatru de copii, când intru în contact cu copiii și îi văd că

desenează și vorbesc despre ei înșiși și despre visele lor, descopăr
cu surprindere că ei își amintesc foarte ușor de aceste obiecte pe
care le foloseau când erau foarte mici. Adeseori, își surprind părinții
amintindu-și bucățile de cârpă și obiectele ciudate de care aceștia au
uitat de mult. Dacă unul dintre obiecte încă există, atunci copilul știe
unde se află acesta pe teritoriul obiectelor pe jumătate uitate; acest
obiect se află probabil în spatele sertarului de jos sau pe raftul de
sus al vreunui dulap. Pe copil îl întristează nu doar pierderea
obiectului, care se poate întâmpla uneori din greșeală, ci și faptul că
unii părinți nu înțeleg semnificația reală a acestui obiect și îl dau altui
copil. Unii părinți sunt atât de obișnuiți cu aceste obiecte încât, de
îndată ce a apărut un nou-născut, ei iau obiectul tranzițional al
familiei și i-l dau micuțului, așteptându-se la aceleași efecte ca la
bebelușul anterior. Firesc, este posibil să fie dezamăgiți, deoarece
obiectul tranzițional impus în acest fel poate să nu capete nicio
semnificație pentru cel mic. Depinde. Se poate observa cu ușurință
că introducerea unui obiect în acest mod prezintă un număr de
pericole, căci, într-un fel, îi răpește copilului șansa de a crea.
Adeseori, este util dacă cel mic poate utiliza un obiect aflat deja în
casă, căruia i se poate da un nume și care, de multe ori, aproape că
devine un membru al familiei. Din preocuparea copilului pentru acest
obiect se naște, mai târziu, preocuparea pentru păpuși, alte jucării,
animale.
Este o temă de studiu fascinantă pentru părinți. Iar ei nu trebuie să
fie psihologi ca să câștige de pe urma observării și poate a
înregistrării modului în care se dezvoltă atașamentele și tehnicile din
această zonă intermediară, caracteristică pentru fiecare dintre copiii
lor.
26
SPRIJIN PENTRU PĂRINȚII NORMALI
Dacă ați ajuns până aici cu lectura înseamnă că ați văzut că încerc
să spun lucruri pozitive. Nu am arătat cum se rezolvă problemele
sau ce trebuie făcut când copiii dau semne de anxietate, sau când
părinții se ceartă în fața copiilor, ci am încercat să dau o mână de
ajutor instinctelor sănătoase ale părinților normali, acei părinți care
au mari șanse să construiască și să mențină o familie cu copii
normali și sănătoși. Mai sunt multe lucruri de spus, dar ceea ce fac
eu este un prim pas.

Se poate pune întrebarea: de ce să ne batem capul să vorbim cu

oameni care sunt bine, când, în mod sigur, cei care au nevoie de
ajutor sunt părinții care se confruntă cu diverse probleme? Ei bine,
eu încerc să nu mă las doborât de faptul că există fără îndoială
multă suferință chiar și aici, în Anglia, în Londra, în cartierul în care
se află spitalul la care lucrez. Cunosc prea bine toate detaliile
acestei suferințe, ale anxietății și depresiei care o însoțesc. Dar
speranțele mele se bazează pe familiile stabile și sănătoase, pe care
le văd clădindu-se în jurul meu, familii care formează singura bază
pentru stabilitatea societății în următorii câțiva zeci de ani.

Se poate pune și întrebarea: de ce vă ocupați de familiile sănătoase

despre care spuneți că există și pe care vă bazați speranțele?
Aceste familii nu se pot descurca singure? Am un motiv foarte bun
pentru care ofer acest sprijin activ: există tendințe de distrugere a
acestor lucruri bune. În niciun caz nu este înțelept să presupunem că
ceea ce este bun este ferit de atacuri; mai degrabă ar trebui să
spunem că ceea ce este bun trebuie întotdeauna apărat după ce
este descoperit. Există ura și teama de lucrurile bune, iar aceste
sentimente, în general inconștiente, pot să apară sub forma unor
intervenții, răfuieli, restricții legale și tot felul de comportamente
stupide.
Nu vreau să spun că părinții sunt conduși sau deranjați de politica
oficială. În Anglia, statul face eforturi să le lase părinților libertate de
alegere și libertatea de a accepta sau refuza ceea ce statul însuși le
oferă. Desigur, nașterile și decesele trebuie înregistrate, anumite boli
infecțioase trebuie raportate, iar copiii trebuie să meargă la școală
de la cinci la cincisprezece ani. Băieții și fetele care încalcă legea
suportă consecințele legale, împreună cu părinții lor. Statul oferă o
gamă foarte largă de servicii, pe care părinții le pot accesa sau
refuza. Ca să menționăm doar câteva dintre acestea: grădinițe,
vaccinare contra variolei și difteriei, centre de consultații prenatale și
centre de pediatrie, ulei de pește și sucuri de fructe, tratament

stomatologic, lapte ieftin pentru bebeluși și lapte distribuit în sistemul

școlar pentru copiii mai mari; toate acestea sunt disponibile, dar nu
obligatorii. Toate cele de mai sus sugerează faptul că azi statul
britanic recunoaște faptul că o mamă bună este cea mai potrivită
persoană pentru a judeca în mod corect ceea ce este bun pentru
propriul ei copil, atâta vreme cât este informată cu privire la oferta
disponibilă și este educată în ceea ce privește nevoile celui mic.

Dar, după cum am afirmat deja, problema este că cei care lucrează
în aceste servicii publice nu au deloc încredere în capacitatea
mamei de a-și înțelege copilul mai bine decât o pot face ceilalți.
Medicii și asistentele sunt adeseori atât de impresionați de ignoranța
și prostia unor părinți, încât neagă în totalitate capacitatea părinților
de a fi înțelepți. Sau poate lipsa de încredere a mamelor este
rezultatul studiilor medicilor și asistentelor — aceștia sunt experți în
starea de sănătate și de boală a corpului, dar nu știu neapărat să
înțeleagă sarcina complexă a părinților. De pildă, când o mamă nu
are încredere în sfaturile lor, primul lucru care le trece lor prin minte
este că ea face asta doar pentru a-i contrazice, când, de fapt, mama
știe foarte clar că bebelușul va suferi dacă va fi dus la spital în
perioada de înțărcare, că băiatul ei ar trebui să cunoască mai bine
lumea înainte să fie dus la spital pentru a fi circumcis, că fetița ei ar
trebui să evite injecțiile și vaccinările (cu excepția cazurilor de
epidemii) pentru că este extrem de nervoasă.
Ce poate face o mamă dacă este neliniștită din cauza hotărârii
medicului de a-i scoate amigdalele celui mic? Sigur că medicul
cunoaște foarte bine problema amigdalelor, dar, adeseori, el nu
reușește să o facă pe mamă să înțeleagă că știe și cât de grav este
să iei un copil care în acel moment se simte bine și să îl operezi la o
vârstă când este prea tânăr pentru a i se explica ce i se întâmplă. Tot
ce poate să facă mama este să se agațe de convingerea că poate
evita acest eveniment și, dacă chiar crede în propriul instinct, își
poate exprima punctul de vedere în fața medicului și poate juca un
rol în luarea deciziei finale. Un medic care are respect pentru
cunoașterea specializată a părinților va câștiga ușor respectul
acestora pentru cunoștințele sale specializate.

Părinții știu că propriii lor copii, atunci când sunt mici, trebuie să aibă
parte de un mediu simplificat și că au nevoie de acest mediu până în
momentul în care pot înțelege semnificația complicațiilor și, prin
urmare, le pot accepta. Vine un moment când fiul și moștenitorul lor
își poate scoate amigdalele, dacă într-adevăr este nevoie, fără ca
asta să îi tulbure dezvoltarea personalității. Ba chiar este posibil ca
experiența aceasta să îi facă plăcere și să îl ajute să facă un pas
înainte, depășind

acest obstacol. Dar alegerea acestui moment depinde nu doar de

vârstă, ci și de firea băiatului; iar singura persoană care are o relație
atât de intimă cu el, încât să poată evalua acest lucru, este mama
lui, iar medicul o poate ajuta să ia decizia corectă.

Statul dă dovadă de înțelepciune când educă părinții fără să facă

presiuni asupra lor. Următorul pas este educarea celor care
administrează serviciile publice, întărirea respectului lor față de
sentimentele mamei obișnuite și față de modul instinctiv în care își
cunoaște propriii copii. Ea este specialistă în problema propriilor
copii și, dacă nu respectă excesiv vocea autorității, va dovedi că știe
foarte precis ce este bun și ce este rău în ceea ce privește educația
lor.

Pe termen lung, tot ce nu sprijină în mod clar ideea că părinții sunt

persoane responsabile va afecta societatea în tot ce are ea mai
profund.

Ceea ce contează este experiența individului de a se dezvolta dintr-

un bebeluș într-un copil, apoi într-un adolescent, în cadrul unei familii
care continuă să existe și care se consideră capabilă să își rezolve
problemele — problemele unei lumi în miniatură. Da, în miniatură,
dar nu mai mică în ceea ce privește intensitatea sentimentelor și
bogăția experiențelor, mai mică doar în sensul lipsit de importanță al
cantității de complexitate.

Dacă aceste rânduri ale mele nu fac decât să îi stimuleze pe alții să

scrie mai bine decât mine, să ajute oamenii obișnuiți, să le dea
motivele reale și corecte care stau la baza sentimentelor lor
instinctuale, atunci mă declar mulțumit. Ca medici și asistente,
haideți să facem tot ce putem pentru cei bolnavi cu corpul și cu
spiritul, iar statul să facă tot ce poate pentru cei care, dintr-un motiv
sau altul, au probleme și au nevoie de grijă și protecție. Dar să nu
uităm că, din fericire, există și oameni normali, bărbați și femei, în
special printre membrii mai puțin evoluați ai comunității noastre.
Aceștia nu se tem de ceea ce simt, iar noi nu trebuie să ne temem
de sentimentele lor. Pentru a scoate tot ce este mai bun din părinți
trebuie să le acordăm întreaga responsabilitate pentru ceea ce îi
privește în mod exclusiv: educarea propriilor copii.

PARTEA A III-A

LUMEA EXTERIOARĂ
27
NEVOILE COPIILOR MAI MICI DE CINCI ANI
Nevoile bebelușilor și ale copiilor mici nu sunt variabile: ele sunt
intrinseci și nemodificabile.

Trebuie să ne gândim tot timpul la copilul aflat în dezvoltare. Această

abordare este utilă și este extrem de importantă în special în cazul
copiilor mai mici de cinci ani, căci un copil de patru ani are în același
timp trei ani, doi ani și un an, este și un bebeluș pe care tocmai îl
înțărcăm, sau un nou-născut, sau chiar un făt aflat în burta mamei
sale. Copiii pendulează între vârstele emoționale.

Din punctul de vedere al personalității și al dezvoltării emoționale,

este o distanță lungă între bebelușul nou-născut și copilul de cinci
ani. Această distanță poate fi acoperită numai dacă se respectă
anumite condiții. Aceste condiții trebuie să fie suficient de bune,
pentru că inteligența unui copil devine treptat capabilă să accepte
eșecurile și să facă față frustrărilor printr-o pregătire prealabilă. După
cum se știe foarte bine, condițiile necesare creșterii fiecărui copil nu
sunt statice, stabile, fixe, ci se află într-o stare de modificare
calitativă și cantitativă care depinde de vârsta și nevoile mereu în
schimbare ale copilului.

Să studiem îndeaproape un băiețel sau o fetiță sănătoși, în vârstă de

patru ani. Pe parcursul zilei, putem observa la ei un anumit grad de
înțelegere a lumii înconjurătoare, asemănător cu cel observat la
adulți. Băiatul a devenit capabil să se identifice cu tatăl lui, iar fata,
cu mama; există chiar și identificări încrucișate. Această capacitate
de identificare se vede în comportament și în asumarea
responsabilității, pentru un interval de timp limitat și pentru o
chestiune foarte bine definită; se vede în jocurile în care sunt expuse
sarcinile și bucuriile vieții de cuplu, ale rolului de părinte, ale
pedagogiei; se vede în iubirile și geloziile violente caracteristice
pentru această vârstă. De asemenea, această capacitate există în
reveriile diurne și, în special și mai ales, în visele pe care le face
copilul în somn.

Acestea sunt câteva dintre elementele mature prezente la copilul

sănătos de patru ani, dacă luăm în considerare intensitatea trăirii
care derivă din instinctul copilului, baza biologică a excitațiilor, care
indică succesiunea evenimentelor: pregătirea cu tensiune în
creștere, punct culminant, apoi o activitate de relaxare ce urmează
unei forme de gratificare.

În visul complet, care marchează maturitatea vârstei de dinainte de

cinci ani, copilul se găsește în punctul culminant al unui triunghi din
relațiile umane. În

acest vis complet, impulsul biologic pe care îl numim instinct este

acceptat și nu este lucru ușor pentru un copil să țină pasul cu
creșterea biologică, astfel încât în vis și în posibila fantasmă din
spatele stării de veghere, funcțiile corporale ale copilului sunt
implicate în relații intense, de iubire și de ură, și de asemenea în
conflicte inevitabile.

Aceasta înseamnă că întreaga gamă a sexualității se află „la

îndemâna" copilului sănătos, cu singura excepție dată de limitările
care țin de imaturitatea fizică. În formă simbolică, și în vis și în joacă,
detaliile relațiilor sexuale țin de experiența copilăriei.

O nevoie a copilului de patru ani bine dezvoltat este să aibă părinți

cu care să se identifice. La această vârstă nu este de niciun folos să
propovăduim precepte morale și modele culturale. Factorul operativ
este părintele și comportamentul acestuia, plus relația dintre cei doi
părinți așa cum este ea percepută de copil. Cel mic absoarbe
această realitate, o imită sau reacționează împotriva ei și o utilizează
în sute de feluri în propriul proces de dezvoltare.

Mai mult, căminul, care are la bază relația dintre părinți, are funcția
de a juca un rol prin faptul că există și supraviețuiește; ura pe care o
exprimă copilul și ura care apare în dezastrele viselor pot fi tolerate
de copil datorită faptului că acest cămin continuă să funcționeze în
ciuda a ceea ce este foarte rău și datorită lucrurilor foarte bune.

Dar un copil care este uimitor de matur pentru cei patru ani ai lui
devine un țânc de doi ani care are nevoie să fie alinat pentru că s-a
tăiat la deget sau a căzut și se transformă într-un bebeluș în
momentul în care trebuie să meargă la culcare. Indiferent de vârstă,
un copil care are nevoie să fie îmbrățișat afectuos are nevoie, de
fapt, de o formă fizică de iubire care i-a fost dată în mod natural de
mama care și-a purtat bebelușul în pântece și în brațe.

Într-adevăr, bebelușul nu intră în viață ca o persoană capabilă să se

identifice cu alte persoane. Trebuie să existe o construire gradată a
sinelui ca un total sau ca o unitate și trebuie să existe o dezvoltare
gradată a capacității de a simți că lumea de afară și lumea din
interior sunt legate între ele, dar nu sunt același lucru cu sinele. Și că
acest sine este individual și special și nu seamănă niciodată cu cel al
altui copil.

Obținerea unui grad de maturitate adecvat vârstei dintre trei și cinci

ani este evidențiată în primul rând, pentru că toți copiii sănătoși
acumulează în permanență elemente pentru această etapă de
maturizare, care este atât de importantă pentru

întreaga dezvoltare viitoare a individului. În același timp, maturitatea

unui copil sub cinci ani este în mod normal compatibilă cu fiecare tip
și grad de imaturitate. Imaturitățile sunt resturile etapelor sănătoase
de dependență, caracteristice fazelor anterioare ale dezvoltării. Este
mai simplu să aduci mostre audio din diferitele faze de dezvoltare
decât să încerci să pictezi imaginea complexă a unui copil de patru
ani.

Chiar și într-o exprimare condensată, trebuie să separăm

următoarele elemente:

(1) Relație triangulară (susținută de familie).

(2) Relație între două persoane (mama care îi prezintă lumea
copilului).

(3) Mama care susține copilul în stare neintegrată (vede persoana

completă înainte ca bebelușul să se simtă complet).

(4) Iubirea mamei exprimată în terminologie de management fizic

(tehnici materne).

(1) Relația triangulară. Copilul a devenit o ființă umană completă

aflată în mijlocul altor ființe umane și prinsă în relații triangulare. În
visul-bază sau în visul inconștient, copilul este îndrăgostit de unul
dintre părinți și, prin urmare, îl urăște pe celălalt. Într-o anumită
măsură, ura este exprimată în formă directă și este norocos copilul
care poate aduna laolaltă toate reziduurile agresive latente din fazele
anterioare pentru a le utiliza în această ură, care este acceptabilă
pentru că are la bază iubirea primitivă. Totuși, într-o anumită măsură,
această ură este absorbită în capacitatea copilului de identificare cu
rivalul din vis. Aici, situația familială este cea care susține copilul și
visul acestuia. Triunghiul are o formă în realitate și aceasta rămâne
intactă. Triunghiul se găsește, de asemenea, în tot felul de relații
apropiate care permit o dezvoltare pornind de la tema centrală și o
micșorare a tensiunilor până când devin administrabile într-o situație
reală. Jocul este extrem de important aici, deoarece este atât
realitate, cât și vis și deși experiențele de joacă permit apariția unor
sentimente foarte puternice de toate tipurile, care în alte condiții
rămân blocate în visele pe care nu ni le amintim, jocul se termină
într-un final, iar cei care se joacă își strâng lucrurile și mănâncă sau
beau ceai, sau se pregătesc pentru baie și pentru povestea de
culcare. În plus, în joc (la vârsta la care ne referim) există
întotdeauna un adult în preajmă, care este implicat în mod indirect și
gata să își asume controlul. Un studiu al celor două jocuri din
copilărie (de-a mama și de-a tata, de-a doctorul și asistenta) poate fi
extrem de instructiv pentru

nou-veniții în acest domeniu, la fel ca jocurile specifice bazate pe

imitarea activității pe care o desfășoară mama în casă și a meseriei
speciale a tatălui. Studiul viselor copiilor necesită abilități speciale,
dar îl conduc în mod firesc pe cel care studiază mult mai profund în
inconștient, decât simpla observare a jocului copiilor.

(2) Relația între două persoane. Într-un stadiu anterior, în locul

relației triangulare avem de-a face cu relația mai directă dintre
bebeluș sau copil mic și mama lui. În moduri extrem de subtile,
mama îi prezintă micuțului lumea, în anumite limite, evitând
eventualele obstacole și oferindu-i acestuia ceea ce îi trebuie, în
modul și la momentul potrivit. Se observă cu ușurință că în această
relație între două corpuri există mult mai puțin spațiu decât în
modelul triangular, mai puțin spațiu în care copilul să își administreze
singur momentele dificile; cu alte cuvinte, dependența este mai mare
în acest caz. Cu toate acestea, avem de-a face cu două ființe umane
complete, conectate între ele în mod intim și interdependente. Dacă
mama este, la rândul ei, sănătoasă, lipsită de anxietăți, dacă nu este
depresivă, confuză, retrasă, atunci există un orizont larg pentru
dezvoltarea personalității copilului în chiar dezvoltarea zilnică a
relației pe care o are acesta cu mama lui.

(3) Mama care susține copilul în stare neintegrată. Și mai înainte,

desigur, există un grad și mai mare de dependență. Mama este
necesară ca fiind persoana care supraviețuiește fiecărei zile și care
poate integra diferitele sentimente, senzații, excitații, furii, supărări
etc. care formează viața bebelușului, dar pe care acesta nu le poate
asimila. Bebelușul încă nu este un întreg. Mama susține bebelușul,
ființa umană care se creează pas cu pas. Dacă este nevoie, mama
poate trece în revistă, în minte, tot ce a cuprins ziua pentru
bebelușul ei. Ea înțelege. Ea își vede micuțul ca pe o ființă umană
într-un moment în care acesta nu este capabil să se simtă integrat.

(4) Iubirea mamei exprimată în terminologie de management fizic.

Înaintea etapei 3, mama își susține bebelușul fizic, adică îl ține în
brațe. Toate detaliile îngrijirii fizice de la începutul vieții sunt, pentru
bebeluș, aspecte psihologice. Mama se adaptează activ la nevoile
bebelușului, iar la început această adaptare poate fi uimitor de
completă. Mama știe, în mod instinctiv (pentru a folosi un cuvânt
utilizat în mod frecvent), ce nevoie va deveni presantă. Ea îi prezintă
copilului lumea în singurul mod care nu produce haos, răspunzând
nevoilor pe măsură ce apar. De asemenea, exprimând iubirea în
termeni de management fizic și prin oferirea de

satisfacții fizice, ea ajută sufletul copilului să înceapă să trăiască în

corpul acestuia. Prin tehnica ei de îngrijire a copilului, mama își
exprimă sentimentele față de acesta și se construiește pe ea însăși
ca persoană care poate fi recunoscută de individul aflat în proces de
dezvoltare.

Această afirmare a nevoilor stă la baza discuției despre impactul pe

care îl au asupra copilului diferitele schimbări ce au fost observate în
tiparul familial. În felul lor, ținând cont de faptul că sunt
schimbătoare, fiecare dintre aceste nevoi este absolută. Dacă
aceste nevoi nu sunt acoperite, rezultă o deformare a dezvoltării
individuale a copilului. În mod axiomatic, cu cât nevoia este mai
primitivă, cu atât dependența individului de mediu este mai mare și
neîndeplinirea acestei nevoi, mai dezastruoasă. Procesul de
creștere a copilului în prima perioadă a vieții este o chestiune care
depășește gândirea conștientă și intenția deliberată. Este ceva ce
devine posibil numai prin iubire. Spunem uneori că un copil are
nevoie de iubire, dar ceea ce vrem să spunem este că doar cineva
care îl iubește pe acel copil poate face ajustarea necesară pentru a
răspunde nevoilor acestuia și poate grada un eșec de adaptare
pentru a urmări creșterea capacității copilului de a utiliza în mod
pozitiv eșecul.

Nevoile esențiale ale copilului de până la cinci ani aparțin

persoanelor respective, iar principiile de bază nu se schimbă. Acest
adevăr este aplicabil ființelor umane din trecut, prezent și viitor, din
orice colț al lumii și din orice cultură.

PĂRINȚII ȘI SENTIMENTUL DE A-ȘI FACE MESERIA

Se pare că părinții tineri de azi trăiesc cu impresia că, având copii,

își fac meseria; acesta este unul dintre aspectele importante care nu
apar în datele statistice. Părinții moderni așteaptă; ei planifică,
citesc. Ei știu că pot oferi cantitatea adecvată de atenție doar pentru
doi sau trei copii, prin urmare stabilesc să își îndeplinească meseria
de părinte cât de bine posibil: făcând-o ei înșiși, nu delegând altcuiva
sarcinile. Când totul merge bine, rezultatul este o relație atât de
directă, încât poate să pară alarmantă din cauza intensității și a
bogăției ei. Iar lipsa delegării responsabilităților către bone și
îngrijitoare poate da naștere la dificultăți. Triunghiul părinți-copil
devine o realitate.

Se poate observa că părinții care se „angajează" în mod deliberat în

această meserie, cea de a-l ajuta pe copil să pornească cu dreptul
pe drumul către sănătatea mentală, sunt ei înșiși individualiști. Exact
de acest individualism vor avea

părinții nevoie mai târziu, pentru propria lor dezvoltare personală. În

societatea modernă, nivelul imposturii este în scădere.

Acești părinți care simt că au de îndeplinit sarcinile trecute în fișa de

post îi oferă copilului un mediu bogat, indiferent de vârsta acestuia.
Mai mult, dacă există oferte de ajutor din altă parte, părinții nu ezită
să apeleze la el. Dar acest ajutor trebuie să fie de așa natură, încât
să nu submineze sentimentul responsabilității părinților.

Nașterea unui nou copil poate fi o experiență valoroasă sau un motiv

de tulburare pentru copilul mai mare, iar părinții care sunt dispuși să
îi acorde acestuia timpul necesar pentru a se adapta la noua situație
reușesc să evite erori care pot fi evitate. Totuși, nu trebuie să ne
așteptăm că, dacă ne îngrijorăm și ne gândim serios la această
situație, putem preveni iubirea, ura și conflictul de loialitate. Viața
este grea și este cea mai grea pentru copilul normal și sănătos aflat
în intervalul de vârstă 3-5 ani. Din fericire, viața ne și
recompensează și, în această etapă de început, își ține promisiunile,
cu două condiții: căminul să fie stabil, iar copilul să simtă fericirea și
mulțumirea din relația părinților.

Părinții care își stabilesc ca obiectiv să fie niște părinți suficient de

buni își asumă, în mod clar, o sarcină dificilă. În plus, există
întotdeauna riscul să nu fie recompensați. Se pot întâmpla multe
lucruri neprevăzute care să scadă rata de succes a părinților, dar, din
fericire, riscul de îmbolnăvire a scăzut mult față de acum 20 de ani.
Părinții caută să afle care sunt nevoile copiilor lor, iar asta este de
mare ajutor; totuși, să nu uităm că, dacă relația dintre părinți nu
merge cum trebuie, aceștia nu se pot iubi doar pentru a răspunde
nevoii copiilor de a-i vedea într-o relație stabilă.

SOCIETATEA ȘI SENTIMENTUL RESPONSABILITĂȚII

În ultima vreme, asistăm la schimbarea masivă a atitudinii pe care o

are societatea față de îngrijirea copilului. A fost înțeles faptul că
bazele sănătății mentale se pun în copilăria mică și cea mijlocie și tot
acum se construiește fundamentul pentru maturitate, în sensul de
adult care are capacitatea de identificare cu societatea, fără a-și
pierde simțul propriei importanțe.

Marile descoperiri din pediatria primei jumătăți de secol XX s-au

făcut în special în domeniul fizic. S-a dezvoltat ideea conform căreia,
dacă bolile fizice pot fi prevenite sau vindecate, în schimb,
problemele psihice trebuie lăsate să se rezolve de la sine. Pediatria
mai are încă eforturi de făcut pentru a depăși acest principiu de

bază și va trebui să găsească o modalitate prin care să facă asta

fără a pierde contactul cu îngrijirea sănătății fizice. Munca doctorului
John Bowlby, care s-a concentrat pe un singur lucru — efectul
negativ al despărțirii copilului mic de mama lui —, a produs o
schimbare foarte mare la nivelul procedurilor în ultimii ani: în ziua de
azi, mamele își vizitează copiii la spital și se face tot posibilul pentru
a evita despărțirile. Mai mult decât atât: s-a modificat și sistemul de
îngrijire a copiilor abandonați, prin desființarea aproape totală a
orfelinatelor și creșterea gradului de utilizare a caselor de tip familial.
Dar medicii pediatri și asistentele care lucrează în aceste domenii
încă nu înțeleg complet motivele care stau în spatele nevoii copilului
mic de continuitate a relației cu mama și tata. Totuși, facem un pas
important dacă recunoaștem faptul că mare parte din problemele de
sănătate mentală pot fi evitate prin evitarea despărțirilor inutile. Este
încă nevoie de o înțelegere mai profundă a modului în care se
construiește sănătatea mentală a copilului într-un context familial
normal.

Încă o dată, medicii și asistentele știu o mulțime de lucruri despre

latura fizică a sarcinii și a nașterii, despre sănătatea fizică a copilului
în primele luni de viață. Totuși, ei nu știu mare lucru despre relația
care se creează între mamă și bebeluș la primele alăptări, deoarece
este vorba despre o chestiune delicată, dincolo de reguli și indicații,
pe care doar mama știe cum să o facă. În întreaga lume, intervenția
experților în domeniul alăptării nu face decât rău, într-un moment
crucial în care mama se află la începutul creării relației cu propriul
bebeluș.

Trebuie să ținem minte că profesioniștii din acest domeniu

(asistentele medicale din maternități, inspectorul sanitar,
educatoarea, îngrijitoarea etc., fiecare dintre ei fiind specializat într-o
profesie anume) pot fi personalități imature în comparație cu o mamă
sau un tată, iar judecata părinților referitoare la o chestiune sau alta
poate fi mai sănătoasă decât cea a unui profesionist. Dacă mesajul
acestei fraze este înțeles, atunci nu ar trebui să existe probleme
legate de acest aspect. Profesionistul este util prin cunoștințele și
abilitățile speciale pe care le deține.

Ceea ce le trebuie părinților este să li se explice cauzele, nu să li se

dea sfaturi și instrucțiuni cu privire la ce și cum să facă. De
asemenea, părinții trebuie să aibă loc pentru experimente și greșeli,
din care să învețe.

Răspândirea aspectelor sociale în domeniul psihologic, care își

dovedește imediat valoarea pentru prevenire prin acceptarea
principiilor generale ale managementului, se dovedește, totuși, a fi o
amenințare serioasă la adresa vieții de familie normale sau
sănătoase. Este înțelept să ne amintim că sănătatea unei țări
depinde

de unități familiale sănătoase, cu părinți care sunt indivizi maturi din

punct de vedere emoțional. Aceste familii sănătoase sunt, prin
urmare, un teritoriu sacru, pe care nu se intră decât dacă înțelegem
în mod real valorile pozitive. Totuși, unitatea familială sănătoasă are
nevoie de ajutor din partea unor unități mai vaste. Părinții sunt tot
timpul implicați în propria lor relație interpersonală și depind de
societate în ceea ce privește propria lor fericire și integrare socială.

LIPSA RELATIVĂ A FRAȚILOR

O schimbare semnificativă în tiparul familial este lipsa relativă nu

doar a fraților și surorilor, ci și a verișorilor. Să nu ne imaginăm că
putem înlocui verișorii cu prietenii de joacă. Relațiile de sânge sunt
extrem de importante în procesul de desprindere a copilului din
relațiile bi- sau tricorporale (cu mama, cu mama și tata), către
societate în aspectul său mai larg. Este de așteptat ca un copil
modern să nu aibă, adeseori, niciun ajutor de tipul celui existent pe
vremea familiilor numeroase. Se întâmplă frecvent ca un copil să nu
aibă niciun verișor apropiat, iar în cazul copilului unic la părinți,
aceasta este o chestiune serioasă. Cu toate acestea, dacă acest
principiu este acceptat, putem afirma că singurul ajutor care poate fi
dat familiei moderne și mici este extinderea gamei de relații și
oportunități. Grădinița, centrele de zi pot face mult în acest sens,
dacă sunt de mici dimensiuni și au o echipă bună. Nu mă refer doar
la numărul acestora, ci și la nivelul lor de pregătire în domeniul
psihologiei copilului. Părinții pot folosi grădinița pentru a petrece
puțin timp fără copil, pentru a lărgi gama de cunoștințe a copilului
atât în rândul adulților, cât și al copiilor sau pentru a-l pune în contact
cu noi tipuri de joc.

Mulți părinți normali sau aproape normali devin nervoși în relația cu

copiii lor dacă stau cu ei tot timpul, zi și noapte, dar, dacă petrec
câteva ore fără copii, atunci reușesc să fie buni cu copiii în restul
timpului. Atrag atenția în mod special asupra acestui aspect, pentru
că mă confrunt adeseori în cabinet cu nevoia mamelor de a fi ajutate
atunci când își caută ceva de lucru cu normă parțială, pentru a-și
păstra sănătatea fizică și psihică. Este un subiect asupra căruia
putem discuta multă vreme, dar, în ceea ce privește familia
sănătoasă (și sper să acceptați faptul că acest tip de familie nu este
un fenomen rar), părinții pot participa la luarea deciziilor referitoare la
mersul la creșă sau la centrul de zi.

În Marea Britanie, nivelul de educație din grădinițe a atins un

standard foarte ridicat. Creșele noastre au fost un model pentru
întreaga lume, în mare parte prin influența exercitată de Margaret
McMillan și prietena mea, Susan Isaacs, care nu

mai este astăzi printre noi. Mai mult, educația cadrelor didactice din
creșe a influențat atitudinea totală privitor la sistemul de predare la
grupele mai mari de vârstă. Într-adevăr, ar fi tragic ca lucrurile să se
dezvolte altfel decât către crearea acelui tip de grădiniță care să
ofere ajutorul necesar familiei sănătoase. În contrast, centrele de zi
nu sunt create în principal pentru copii, iar autoritățile care le sprijină
nu prea dau dovadă de interesul adecvat pentru a le dota cu
personalul și echipamentele necesare. Sunt mai mari șanse ca un
centru de zi să se afle sub influența autorităților medicale care, o
spun cu părere de rău căci sunt eu însumi medic, uneori par să
creadă că tot ce contează este dezvoltarea corpului și lipsa bolilor
fizice. Cu toate acestea, centrul de zi poate face o parte din treaba
pe care trebuie să o facă o grădiniță bine utilată din punctul de
vedere al personalului și al echipamentelor și, mai mult decât atât,
poate ajuta mamele obosite și îngrijorate să fie mame suficient de
bune, oferindu-le șansa de a-și face o schimbare de program.

Centrele de zi vor continua să aibă sprijin oficial datorită valorii lor

mai evidente pentru o societate nefericită; ele trebuie să fie bine
echipate și să aibă personal adecvat, altfel pot face mai mult rău
decât bine copiilor normali din familii sănătoase. O grădiniță foarte
bună este utilă familiilor bune din vremurile moderne, care o pot
folosi pentru a rezolva problemele copiilor care nu au frați, surori,
verișori. Și, pentru că o grădiniță bună este de ajutor familiei
sănătoase, atunci ea are o valoare specială pentru comunitate, deși
este o valoare intangibilă și imposibil de cuprins în statistici. Dacă
vrem să luăm în serios prezentul, societatea trebuie să aibă un viitor,
iar viitorul provine din familia sănătoasă.
28
MAMA, EDUCATOAREA ȘI NEVOILE COPILULUI
⁴

Funcția grădiniței este să nu fie un înlocuitor pentru mama absentă,

ci să suplinească și să extindă rolul care, în primii ani ai copilului,
este jucat doar de mamă. Probabil că definiția cea mai bună a
grădiniței este cea de extensie „în amontele" familiei și nu de
extensie „în aval", către școala generală. Prin urmare, pare de dorit
ca, înainte de a discuta în detaliu rolul grădiniței și al educatoarei, să
facem un rezumat cu nevoile pe care le are copilul de la mama lui și
cu natura rolului pe care mama îl joacă în asigurarea dezvoltării
psihologice sănătoase a copilului în primii ani de viață. Nu putem
înțelege modul în care grădinița poate continua munca mamei decât
dacă privim lucrurile din perspectiva rolului mamei și a nevoilor
copilului.

Orice definiție referitoare la o nevoie a unui copil la vârsta grădiniței

și mai mic, dacă își dorește să fie scurtă, își nedreptățește subiectul.
Cu toate acestea, deși nu ne putem aștepta în stadiul actual al
cunoașterii la o definiție universal acceptată și totuși detaliată,
prezentarea generală ce urmează este, din punctul de vedere al
membrilor grupului de experți interesați de studiul clinic al dezvoltării
psihologice în perioada copilăriei, una ce poate fi unanim acceptată
de alți profesioniști în domeniu.

Este nevoie de câteva remarci preliminare cu privire la rolul mamei,

al educatoarei și al cadrului didactic ce se ocupă de copiii mai mari.

O mamă nu trebuie să își înțeleagă rolul din perspectivă intelectuală,

deoarece este perfectă pentru acest rol, datorită simplului fapt că
este orientată biologic către bebelușul ei. Devotamentul pentru el,
mai degrabă decât cunoașterea conștientă, o face suficient de bună
pentru a avea succes în primele etape de îngrijire a copilului.

O educatoare tânără nu este orientată biologic spre niciun copil, cu

excepția situației indirecte, prin identificarea cu o figură maternă.
Prin urmare, ea are nevoie să ajungă treptat să vadă că există o
psihologie complexă a creșterii și adaptării copilului, care are nevoie
de condiții de mediu speciale. În cazul ei, discuțiile despre copii o vor
ajuta să recunoască natura dinamică a creșterii emoționale normale.

O educatoare în vârstă trebuie să fie mai capabilă să evalueze din

punct de vedere intelectual natura acestei probleme de creștere și
adaptare. Din fericire, ea nu

are nevoie să știe totul, dar trebuie să fie echipată din punct de
vedere temperamental pentru a accepta natura dinamică a
proceselor de creștere și complexitatea subiectului și trebuie să fie
dornică să afle cât mai multe detalii prin observații obiective și studii
planificate. Un ajutor important pentru ea sunt discuțiile teoretice cu
specialiști în domeniul pediatriei: psihologi, psihiatri, psihanaliști și, în
mod evident, lecturile.

Rolul tatălui este extrem de important, la început prin sprijinul

material și emoțional pe care i-l dă soției, mai apoi, treptat, prin
relația lui directă cu copilul. La vârsta grădiniței, tatăl ajunge să fie
mai important pentru copil decât mama. Cu toate acestea, nu putem
prezenta cu deplină corectitudine rolul tatălui în afirmațiile care
urmează.

Anii de grădiniță sunt importanți datorită faptului că în această

perioadă copilul se află în tranziție între două etape. În timp ce din
anumite puncte de vedere importante și în anumite momente copilul
aflat între doi și cinci ani atinge o maturitate care seamănă cu cea a
adolescentului, din alte puncte de vedere și în alte momente, același
copil este (în mod firesc) imatur și infantil. Educatoarele pot lăsa pe
locul secund funcția de mame și se pot ocupa așa cum trebuie de
educația pentru școală a copilului, doar dacă îngrijirea oferită de
mamă la începutul vieții a avut succes și dacă părinții continuă să
ofere elementele de bază din mediu.

În practică, fiecare copil aflat la grădiniță este, în anumite momente

și moduri, un bebeluș care are nevoie de mama (și de tatăl) lui.
Poate, într-o măsură mai mare sau mai mică, mama nu a reușit să
fie suficient de bună și atunci grădinița are șansa de a suplimenta și
corecta eșecul matern, când acesta nu este prea sever. Din aceste
motive, educatoarea tânără are nevoie să învețe despre rolul mamei
și are șansa de a face asta prin conversațiile cu mamele copiilor
care vin la creșă și prin observarea comportamentului acestora.

PSIHOLOGIA NORMALĂ A COPILULUI MAI MIC DE 7 ANI

Între doi și cinci sau șapte ani, fiecare copil normal trăiește cele mai
intense conflicte care rezultă din tendințele instinctuale puternice ce
îmbogățesc sentimentele și relațiile personale. Calitatea instinctului
seamănă mai puțin cu cea din copilăria mică (în principal,
alimentară) și mai mult cu cea care va fi recunoscută mai târziu, la
pubertate, drept baza vieții sexuale a adulților. Fantasmele
conștiente și inconștiente ale copilului au căpătat o calitate nouă,
care face posibile identificările cu mame, tați, soții, soți, iar
complementele corporale ale acestor

experiențe fantasmatice ajung să implice stări de excitație

asemănătoare celor ale adulților normali.

În același timp, relațiile încep să se definitiveze ca relații între ființe

umane complete. Mai mult, la această vârstă, băiețelul sau fetița
învață să perceapă realitatea exterioară și să înțeleagă că mama are
și ea viața ei și nu este un obiect care să poată fi posedat, deoarece
aparține altcuiva.

Urmarea acestor dezvoltări este că ideile de iubire sunt urmate de

idei de ură, gelozie, conflict emoțional puternic și suferință
personală; iar când conflictul este prea mare, apar pierderea
capacității depline, inhibițiile, „refularea"⁵ etc., ducând la formarea
simptomelor. Exprimarea sentimentului este parțial directă, dar este
din ce în ce mai posibilă, pe măsură ce copilul se dezvoltă, astfel
încât eliberarea se obține cu ajutorul autoexprimării prin joacă și prin
vorbire.

Grădinița are funcții importante de jucat în chestiunile menționate

mai sus. Una dintre ele este oferirea zilnică a câtorva ore de
atmosferă emoțională care nu este atât de încărcată precum cea de
acasă. Aceasta îi oferă copilului „aerul" necesar pentru dezvoltare.
De asemenea, la creșă se pot forma și exprima noi relații triangulare,
între copii, cu mai puțină încărcătură decât cele de acasă.

Grădinița, care înlocuiește căminul, dar care nu este o alternativă la

căminul copilului, poate oferi șansa creării unei relații personale
profunde cu alte persoane decât părinții. Ea oferă această șansă
prin personalul angajat, prin ceilalți copii și printr-un cadru în general
tolerant, dar stabil, în care experiențele se pot trăi complet.

Totuși, este esențial să ne amintim că, simultan cu aceste dovezi de

evoluție în procesul de maturizare, există și dovezi de imaturitate. De
pildă, capacitatea de a percepe lucrurile în mod clar nu este pe
deplin dezvoltată, așa că ceea ce așteptăm de la un copil mic este o
concepție mai degrabă subiectivă decât obiectivă asupra lumii, în
special în momente de tipul mersului, culcare sau trezire. Când
apare amenințarea anxietății, copilul se întoarce cu ușurință la
poziția infantilă de dependență, urmată adeseori de consecința
reapariției incontinenței, dar și de intoleranța infantilă la frustrare. Din
cauza acestei imaturități, grădinița trebuie să fie capabilă să preia
funcția mamei care i-a dat copilului încredere încă de la bun început.

Nu putem considera că un copil de grădiniță are deja capacitatea

deplină de a menține iubirea și ura pentru aceeași persoană. Modul
mai primitiv de a rezolva acest conflict este să separăm binele de
rău. Mama copilului, care, în mod inevitabil, a stimulat în copil atât
iubirea, cât și furia, a continuat să existe și să fie ea

însăși, iar prin asta l-a ajutat pe copil să înceapă să pună laolaltă
ceea ce pare bun și ceea ce pare rău în ea; astfel, copilul a început
să aibă sentimente de vinovăție și să își facă griji cu privire la
agresivitatea care începe să se manifeste față de ea, prin iubirea
pentru ea și prin defectele ei.

Există un factor temporal implicat în dezvoltarea vinovăției și a

îngrijorării. Succesiunea este următoarea: iubire (cu elemente
agresive), ură, o perioadă de digestie, vină, reparație prin exprimare
directă sau prin joc constructiv. Dacă lipsește șansa de a repara
lucrurile, atunci copilul va reacționa prin pierderea capacității de a
avea sentimente de vinovăție și, în final, prin pierderea capacității de
a iubi. Grădinița continuă munca mamei prin stabilitatea personalului
și prin faptul că oferă șansa unor jocuri constructive, care îi permit
fiecărui copil să descopere o metodă prin care să se confrunte cu
vina care aparține impulsurilor agresive și distructive.

O sarcină foarte importantă, deja îndeplinită de mamă, poate fi

descrisă cu termenul „înțărcare". Înțărcarea înseamnă că mama a
dat ceva bun, că a așteptat până când au apărut semnele că
bebelușul era pregătit pentru a fi înțărcat și că ea și-a dus sarcina la
bun sfârșit, în ciuda reacțiilor de supărare provocate. Când copilul
trece de la îngrijirea maternă în îngrijirea grădiniței, această
experiență se repetă pe undeva, prin urmare studierea modului în
care copilul a fost înțărcat o ajută pe educatoarea tânără să
înțeleagă dificultățile ce pot să apară în prima perioadă de creșă.
Când copilul se adaptează ușor la creșă, educatoarea poate vedea
în asta o prelungire a faptului că mama și-a îndeplinit cu succes
sarcina de a-l înțărca pe cel mic.

Există și alte moduri prin care mama, fără să știe, îndeplinește

sarcini esențiale în clădirea bazelor pentru sănătatea mentală
viitoare a copilului ei. De pildă, în lipsa modului atent în care ea îi
prezintă realitatea, copilul nu are nicio variantă prin care să
stabilească o relație satisfăcătoare cu lumea.

Educația din grădiniță oferă ceea ce se află la mijloc, între vis și

realitate; accentul se pune pe joc, care este respectat în mod pozitiv,
pe utilizarea poveștilor, a desenelor și a muzicii. Acesta este
domeniul în care creșa poate oferi, cu preponderență, oportunități de
dezvoltare și poate ajuta copilul să găsească o relație funcțională
între idei care sunt libere și comportamente care au nevoie să se
lege de cele ale grupului.

Căutând și văzând în mod constant ființa umană din copilul ei, mama
l-a ajutat constant pe acesta să devină o persoană, să se integreze
într-o unitate. Acest

proces nu este finalizat până la vârsta când copilul merge la

grădiniță și în această perioadă el are nevoie în continuare de un tip
personal de relație, în care fiecare copil este cunoscut pe nume, este
îmbrăcat și tratat conform cu ceea ce este și ceea ce simte. În cazul
favorabil, individualitatea copilului devine de-a lungul timpului atât de
stabilă, încât copilul este cel care va dori să se alăture activităților de
grup.

Din punctul de vedere al copilului, îngrijirea lui fizică începând de la

naștere (sau chiar dinainte) a fost un proces psihologic. Tehnica
mamei de a-l ține în brațe, a-i face baie, a-l alăpta, tot ce a făcut ea
pentru copil, toate s-au strâns și au format prima idee de mamă pe
care și-a făcut-o copilul, iar la această idee s-au adăugat modul în
care arată mama, celelalte trăsături fizice și sentimentele ale
acesteia.

Capacitatea copilului de a simți felul în care corpul este locul în care

trăiește sufletul nu se poate dezvolta în lipsa unei tehnici foarte bune
de manevrare, iar când grădinița continuă să ofere un mediu fizic și
îngrijire corporală, ea nu face decât să îndeplinească sarcina
esențială a igienei mentale. Servirea mesei nu înseamnă niciodată
doar introducerea hranei în corp, ci este un alt mod în care
educatoarea continuă munca făcută de mamă. Grădinița, ca și
mama, își arată iubirea dându-i de mâncare copilului, și, ca și mama,
se așteaptă să fie refuzată (urâtă, suspectată), dar și acceptată (i se
acordă încredere). În grădinițe nu există loc pentru ceea ce este
impersonal sau mecanic deoarece, pentru copil, aceasta înseamnă
ostilitate sau (și mai rău) indiferență.
Descrierea rolului mamei și a nevoilor copilului, așa cum a fost
făcută în această secțiune, subliniază faptul că educatoarea trebuie
să cunoască funcțiile materne, fapt compatibil cu ideea că sarcina ei
principală se referă la funcțiile educaționale ale școlii primare. Avem
puțini profesori de psihologie, dar există pretutindeni o sursă de
informații care poate fi accesată de educatoare dacă i se indică să
facă acest lucru: observarea modului în care mamele și tații au grijă
de propriii lor copii în mediul familial.

ROLUL EDUCATOAREI

Pe baza ipotezei conform căreia grădinița suplimentează și extinde

în anumite direcții funcția căminului bun, educatoarea preia în mod
firesc unele dintre atribuțiile și îndatoririle mamei pe perioada când
copilul este la grădiniță, fără a încerca să își exprime propriile nevoi
și să dezvolte o legătură maternă emoțională. Datoria ei este, mai
degrabă, să mențină, să întărească și să îmbogățească relația
personală

a copilului cu familia lui, introducând în același timp în peisaj o lume

mult mai largă de oameni și oportunități. Astfel, încă de la intrarea
copilului la grădiniță, crearea unei relații sincere și cordiale între
educatoare și mamă va ajuta la nașterea unui sentiment de
încredere în mamă și de liniștire în copil. Stabilirea unei astfel de
relații va ajuta mama să detecteze și să înțeleagă acele tulburări ale
copilului care se nasc din lucruri ce se întâmplă în casă și, în multe
cazuri, această relație îi va oferi educatoarei șansa de a le ajuta pe
mame să capete mai multă încredere în capacitățile lor materne.

Mersul la grădiniță este o experiență socială în afara familiei, care

creează o problemă psihologică pentru copil și reprezintă o
oportunitate pentru educatoare — cea de a avea prima contribuție la
igiena mentală a copilului.

Intrarea la grădiniță îi poate crea anxietăți și mamei, care poate

interpreta greșit nevoia copilului de oportunități de dezvoltare dincolo
de granițele casei și care poate simți că această nevoie se naște ca
urmare a incapacității ei, și nu a dezvoltării naturale a copilului.

Aceste probleme, care apar odată cu intrarea copilului la grădiniță,

exemplifică faptul că, pe toată perioada cât copilul merge la
grădiniță, educatoarea are o dublă responsabilitate și o dublă
oportunitate. Ea are oportunitatea de a ajuta mama să își descopere
propriul potențial matern și de a ajuta copilul să depășească
problemele psihologice inevitabile cu care se confruntă ființa umană
aflată în proces de dezvoltare.

Loialitatea față de cămin și respectul față de familie sunt

fundamentale în menținerea unor relații solide între copil, educatoare
și familie.

Educatoarea își asumă rolul de prieten bun la suflet și înțelegător,

care va fi nu doar elementul de stabilitate din viața copiilor în afara
căminului, ci și o persoană hotărâtă și constantă în comportamentul
față de ei, care le va judeca în mod corect bucuriile și suferințele, va
fi tolerantă cu inconsecvențele lor și va fi capabilă să îi ajute când
vor avea nevoie. Oportunitățile ei se află în relația personală cu
copilul, cu mama, cu toți copiii văzuți ca grup. Ea are, spre deosebire
de mamă, cunoștințele tehnice obținute în cadrul formării pe care a
urmat-o și o atitutinde obiectivă față de copiii pe care îi are în
îngrijire.

Pe lângă educatoare și relația ei cu copiii luați individual, cu mamele

acestora și cu copiii luați ca grup, mediul de la grădiniță ca un tot
unitar are contribuții importante la dezvoltarea psihologică a
copilului. El oferă un mediu fizic mai adecvat capacităților copilului
decât mediul de acasă, în care mobila este făcută pe

măsura adulților, spațiul este comprimat de dimensiunile caselor

moderne, iar în jurul copilului sunt în mod inevitabil mai multe
persoane preocupate de treburile casnice decât de crearea unor
situații în care copilul să își poată dezvolta noi capacități prin joacă
— o activitate creativă esențială pentru dezvoltarea oricărui copil.
De asemenea, grădinița îi oferă copilului parteneri de aceeași vârstă
cu el. Este pentru prima oară când copilul experimentează ce
înseamnă să faci parte dintr-un grup de persoane egale și, astfel, el
este confruntat cu nevoia de a dezvolta capacitatea de creare a unor
relații armonioase într-un grup de acest tip.

În primii ani de viață, copiii își asumă simultan trei sarcini

psihologice. În primul rând, își creează o concepție despre ei înșiși
drept un „sine" care are o relație cu realitatea, așa cum încep să o
conceapă. În al doilea rând, ei își dezvoltă o capacitate de
relaționare cu o persoană, și anume cu mama lor. Mama l-a ajutat pe
copil să se dezvolte în aceste două privințe până la un nivel destul
de avansat, înainte să ajungă la grădiniță și, într-adevăr, la început,
mersul la grădiniță este un șoc pentru relația personală cu mama.
Copilul depășește acest șoc dezvoltându-și altă capacitate, și anume
capacitatea de a crea relații personale cu alte persoane decât
mama. Tocmai din cauză că educatoarea este obiectul acestei relații
personale, în afara mamei, mama trebuie să recunoască faptul că,
pentru copil, educatoarea nu este o persoană „oarecare" și nu se
poate comporta „oricum". De pildă, mama trebuie să accepte ideea
că propriul ei copil va ajunge treptat să o împartă cu alții, fără să se
supere.

Capacitatea de a o împărți crește pe măsură ce copilul parcurge un

al treilea tip de dezvoltare, și anume cel al capacității de a crea relații
cu mai multe persoane. Gradul de dezvoltare a acestor trei elemente
până la admiterea la intrarea la grădiniță depinde foarte mult de
experiențele pe care le-a avut anterior copilul cu mama lui. Cele trei
procese de dezvoltare vor continua în paralel.

Pe măsură ce se derulează, procesul de dezvoltare creează

probleme „normale" care se manifestă în mod frecvent în
comportamentul copilului la grădiniță. Deși apariția acestor probleme
este normală și frecventă, copilul are nevoie de ajutor pentru a le
rezolva, căci eșecul în acest caz poate lăsa urme pentru toată viața
asupra personalității copilului.
Cum copiii de vârstă preșcolară tind să fie victimele propriilor lor
emoții și agresivități puternice, educatoarea trebuie, uneori, să îi
protejeze pe copii de ei înșiși și să exercite controlul și îndrumarea
necesare pentru situația dată și, în plus, să se asigure că există
destule activități satisfăcătoare în domeniul jocului, care să

îi ajute pe copii să își canalizeze agresivitatea în direcții constructive

și să dobândească abilități utile.

De-a lungul întregii perioade despre care vorbim, există un proces

bidirecțional între casă și grădiniță, iar stresul care se naște într-unul
dintre medii se manifestă ca tulburări de comportament în celălalt.
Când comportamentul copilului este tulburat acasă, educatoarea o
poate ajuta pe mamă să înțeleagă ce se întâmplă, din experiența pe
care o are ea cu problemele copilului de la grădiniță.

Datorită faptului că știe care sunt fazele normale de creștere,

educatoarea trebuie să fie pregătită pentru schimbările bruște și
dramatice de comportament și să învețe să tolereze sentimentele de
gelozie produse de schimbările din mediul familial. Scăpările
referitoare la igienă, problemele de alimentație și de somn,
întârzierea vorbirii, activitatea motorie inadecvată, plus alte
simptome pot fi doar simple probleme de creștere sau, în forme
exagerate, devieri de la normă.

Educatoarea se va confrunta în prima perioadă de mers la grădiniță

cu modificări de comportament dramatice, între dependență maximă
și independență totală; de asemenea, spre finalul perioadei de mers
la grădiniță, cu confuzia dintre bine și rău, dintre fantasme și
realitate, dintre proprietatea personală și bunurile altora.

Educatoarea trebuie să aibă cunoștințele necesare pentru a o

îndruma pe mamă către soluția adecvată, în cadrul grădiniței sau
trimițând-o la un specialist.

Organizarea și împărțirea sarcinilor și a activităților din grădiniță stau

la baza dezvoltării depline a potențialului emoțional, social,
intelectual și fizic al copilului. Educatoarea joacă un rol esențial în
aceste activități, în combinarea sensibilității și a cunoașterii limbajului
și exprimării simbolice a copilului, în evaluarea nevoilor speciale ale
copiilor din cadrul unui grup. Mai mult, ingeniozitatea și inventivitatea
aplicate în oferirea echipamentului necesar trebuie combinate cu
înțelegerea valorii diferitelor forme de joacă, de exemplu: dramatic,
creativ, liber, organizat, constructiv etc.

În perioada preșcolară, joaca este modalitatea principală prin care

copilul rezolvă problemele emoționale legate de dezvoltare. Joaca
este și o metodă de exprimare pentru copil — un mod prin care
spune și cere lucruri. Educatoarea trebuie să înțeleagă asta, dacă
dorește să ajute copilul să depășească problemele dureroase care
sunt inevitabile și de care adulții de multe ori nici nu își dau seama;
educatoarea are nevoie să învețe cum să dezvolte și să folosească
ceea ce a înțeles din semnificația jocului la copilul preșcolar.

Procesul educativ din grădiniță are nevoie ca educatoarea să fie

gata să exercite restricții și control asupra acestor impulsuri și
dorințe instinctuale, comune tuturor copiilor, dar care sunt
inacceptabile în cadrul comunităților din care provin aceștia. În
același timp, educatoarea trebuie să ofere instrumentele și
oportunitățile necesare dezvoltării creative și intelectuale a copiilor,
plus mijloacele prin care aceștia să își exprime fantasmele și viața
dramatică.

Și, în final, inseparabilă de munca ei cu copiii este capacitatea

educatoarei de a lucra în armonie cu ceilalți membri ai echipei și de
a păstra în sine calitățile care fac din ea o femeie.

⁴ Extras dintr-un raport UNESCO. Autorul a făcut parte din echipa de

experți care a întocmit raportul, prin urmare acest capitol nu îi
aparține în întregime.

⁵ Acest cuvânt este utilizat în sensul lui tehnic, psihologic.

29
A INFLUENȚA ȘI A FI INFLUENȚAT
Nu există nicio îndoială că o piatră de hotar în cercetarea științifică a
psihicului uman a fost dificultatea cu care s-a confruntat omul când a
trebuit să recunoască existența și importanța sentimentelor
inconștiente. Desigur, oamenii au dovedit de multă vreme că știu de
existența inconștientului; ei știau, de pildă, cum e să simți că o idee
vine și pleacă, să îți amintești ceva despre care credeai că e uitat, să
fii capabil să îți utilizezi inspirația, fie ea benignă sau malignă. Dar
există o diferență foarte mare între astfel de flashuri intuitive de
recunoaștere a realității și aprecierea intelectuală a inconștientului și
a locului pe care îl ocupă acesta în schema lucrurilor. A fost nevoie
de mult curaj pentru descoperirea acestor sentimente inconștiente, o
descoperire ce va fi pentru totdeauna legată de numele lui Freud.

A fost nevoie de curaj pentru că, odată ce acceptăm inconștientul,

ne aflăm pe o cale care, mai devreme sau mai târziu, ne duce către
ceva foarte dureros — recunoașterea faptului că, oricât ne-am
strădui să vedem răul, animalitatea, influența negativă ca pe ceva
exterior nouă înșine sau ca pe ceva ce se strecoară în noi din afară,
într-un final descoperim că tot ce fac oamenii, toate influențele care îi
împing să facă ceea ce fac, toate acestea formează natura umană
din noi înșine. Desigur, există medii dăunătoare, dar (dacă avem un
start bun în viață) dificultățile cu care ne confruntăm în astfel de
medii sunt provocate în principal de existența unor conflicte
fundamentale în noi înșine. Și acesta este un lucru pe care omul îl
știe de multă vreme prin sclipiri intuitive; putem spune chiar că
omenirea știe asta încă din momentul în care a avut loc prima
sinucidere.

Nu este ușor pentru oameni să admită nici că influențele bune și

lucrurile pe care i le atribuie lui Dumnezeu vin, de fapt, din propria lor
fire.
Astfel, capacitatea noastră de a analiza natura umană poate fi
oricând blocată de teama descoperirilor pe care le putem face.

Pe fundalul recunoașterii inconștientului și a conștientului din firea

umană, putem studia cu mare folos detaliile relațiilor interumane. Un
aspect al acestui subiect atât de vast este reprezentat de cuvintele:
a influența și a fi influențat.

Studiul locului pe care îl joacă influențarea în relațiile umane a fost

întotdeauna de mare importanță pentru profesori, dar și pentru cei
care cercetează viața socială și politica modernă. Acest studiu ne
implică în analiza sentimentelor care sunt mai mult sau mai puțin
conștiente.

Există un tip de relații umane care, dacă este înțeles, ajută la

elucidarea unora dintre problemele legate de influențare. Acest tip
de relații umane își are rădăcinile în prima perioadă a vieții
individului, când unul dintre contactele principale cu altă ființă umană
se făcea la ora alăptatului. În paralel cu alăptatul fiziologic obișnuit,
mai există îngurgitarea, digestia, reținerea, respingerea lucrurilor și a
oamenilor și evenimentelor din mediul copilului. Deși copilul crește și
devine capabil să dezvolte alte tipuri de relații, această primă relație
persistă, mai mult sau mai puțin, de-a lungul întregii vieți, iar în limba
engleză găsim multe cuvinte sau expresii care pot fi folosite pentru a
descrie relația cu mâncarea, cu oamenii sau cu obiectele. Având
asta în minte, putem să privim la problema pe care o studiem și,
poate, să vedem puțin mai departe sau puțin mai clar.

În mod clar există bebeluși nesatisfăcuți și, tot așa, există mame
care își doresc (în van) ca hrana pe care o oferă să fie acceptată
rapid. La fel, putem descrie oameni care sunt la fel de nemulțumiți
sau care se simt frustrați în relațiile cu alți oameni.

Să luăm, de pildă, persoana care se simte goală pe dinăuntru și se

teme să se simtă așa, și se teme de agresivitatea suplimentară pe
care acest vid o pune în apetitul de care dă dovadă. Poate că
această persoană este goală pe dinăuntru dintr-un motiv cunoscut: i-
a murit un prieten bun, a pierdut ceva de valoare sau este deprimată
din motive mai subiective. O astfel de persoană are nevoie să
găsească un obiect nou cu care să se umple, o persoană nouă care
să poată lua locul celei dispărute, un nou set de idei sau o filosofie
nouă care să înlocuiască idealurile pierdute. Se observă cu ușurință
că o astfel de persoană este ușor de influențat. Cu excepția cazului
în care poate trăi cu depresia, tristețea sau disperarea și poate
aștepta o vindecare spontană, acest om trebuie să caute o influență
nouă sau să cadă în plasa unei influențe puternice care apare în
jurul lui.

Ne putem imagina foarte ușor și o persoană care are nevoie să

ofere, să umple oamenii, să le intre sub piele, ca să își dovedească
sieși că ceea ce are de oferit este de calitate. Desigur, avem aici de-
a face cu îndoiala inconștientă privitoare exact la calitatea lucrului
care se oferă. O astfel de persoană predă la catedră, organizează,
face propagandă, își atinge scopul influențându-i pe ceilalți să
acționeze. O astfel de mamă le va da prea multă mâncare copiilor
sau îi va controla și direcționa; există o legătură între această dorință
anxioasă de a umple și foamea anxioasă pe care am descris-o.
Există o teamă de foame anxioasă în ceilalți.

Nu există nicio îndoială că impulsul de a-i învăța pe ceilalți există în

toate

aceste exemple. Toți avem nevoie să lucrăm pentru a ne păstra

sănătatea mentală, chiar și profesorii, medicii, asistentele. Cât de
normală/anormală este pornirea aceasta ține de gradul de anxietate.
Dar, per total, cred că elevii preferă să simtă că profesorii nu au
această nevoie urgentă de a preda lecții, nevoia de a-și ține la
distanță propriile dificultăți.

Acum, ne putem imagina cu ușurință ce se întâmplă când aceste

extreme se întâlnesc și „donatorul" frustrat se întâlnește cu
„donatarul" frustrat. Avem o persoană goală, care caută neliniștită o
influență nouă, și o persoană care vrea cu tot dinadinsul să pătrundă
în cineva și să îl influențeze. În cazul extrem, în care una dintre
persoane o „înghite" pe cealaltă, rezultatul poate fi o imitare
grotescă. Astfel de imitări ale unei persoane de către alta se observă
în acele cazuri de maturitate falsă des întâlnite, sau explică de ce
unele persoane par să joace tot timpul un rol. Un copil care joacă
rolul unui erou poate fi un lucru bun, dar această bunătate pare, pe
undeva, instabilă. Un alt copil se poartă rău, întruchipând un
personaj admirat și temut, și simțim că răutatea nu face parte
intrinsecă din el, pare forțată, copilul nu face decât să joace un rol.
Se întâmplă frecvent să vedem un copil bolnav care imită boala
cuiva care tocmai a murit și pe care l-a iubit foarte mult.

Vom vedea că această relație intimă dintre cel care influențează și

cel care este influențat este un tip de relație de iubire și poate fi ușor
confundată cu iubirea adevărată, în special de cei doi direct implicați.

Între cele două extreme se află majoritatea relațiilor profesor–elev. În

aceste relații, profesorului îi place să predea lecții și își extrage
mulțumirea din succes, dar nu are nevoie în mod absolut de succes
pentru propria sănătate mentală. Tot așa, elevul se poate bucura cu
ceea ce are de oferit profesorul, fără a fi forțat de anxietate să se
poarte ca profesorul, să rețină tot așa cum i-a fost predat sau să
creadă tot ce îi predă profesorul. Profesorul trebuie să fie capabil să
tolereze îndoielile sau suspiciunile din partea elevului, așa cum
mama tolerează mofturile pe care le face copilul în fața mâncării, iar
elevul trebuie să tolereze faptul că nu primește imediat sau așa cum
vrea, ceea ce pare acceptabil.

De aici rezultă că unii dintre cei mai entuziaști membri ai tagmei

profesorale pot fi limitați în munca practică pe care o desfășoară cu
elevii exact din cauza entuziasmului, pentru că acesta îi face
intoleranți la îndoieli și la testele la care supun elevii tot ce primesc,
sau la reacția inițială de respingere. În practică, acestea sunt lucruri
enervante, care nu pot fi evitate decât prin aplicarea unei discipline
exagerate și nesănătoase.

Aceleași considerații se aplică și la modul în care părinții își cresc

copiii. Cu cât relația influențat–cel care influențează apare mai
devreme în viața copilului sub forma unui înlocuitor de iubire, cu atât
efectul acesteia va fi mai puternic.
Dacă o femeie speră să fie mamă fără a trebui, vreodată, să se
confrunte cu dorința copilului de a face mizerie atunci când simte
nevoia acută de a defeca, dacă speră să nu se confrunte niciodată
cu șocul dintre comoditatea ei și spontaneitatea copilului, ne putem
gândi că dă dovadă de iubire superficială. Poate va reuși să
stăpânească dorințele copilului, dar rezultatul, dacă va fi un succes,
va fi considerat plicticos; iar succesul de acest tip se transformă
rapid în eșec, deoarece protestul inconștient al copilului poate să
apară brusc sub forma unei incontinențe urinare căreia nu i se
găsește cauza. Oare nu seamănă cu situația elev–profesor de mai
sus?

Un profesor bun este cel care tolerează frustrările exprimate în fața

modului spontan în care oferă sau dă de mâncare — frustrări care
pot fi resimțite destul de acut. Când învață să fie civilizat, copilul
simte și el frustrările în mod acut și este ajutat să se civilizeze nu
atât de preceptele profesorului, cât de capacitatea acestuia de a
face față frustrărilor inerente procesului de predare.

Frustrarea profesorului nu se termină odată cu recunoașterea

faptului că procesul de predare a lecțiilor este întotdeauna unul
imperfect, că greșelile sunt inevitabile și că, uneori, orice profesor se
poartă răutăcios sau incorect, sau chiar face lucruri rele. Cel mai
greu de suportat este faptul că, uneori, toate învățăturile profesorului
sunt respinse. Copiii aduc la școală îndoieli și suspiciuni situaționale
care țin de firea și de experiențele lor și fac parte integrantă din
tulburările lor de dezvoltare emoțională. De asemenea, copiii sunt
întotdeauna înclinați să deformeze ceea ce învață la școală,
deoarece se așteaptă să găsească aici mediul de acasă reprodus
sau reprezentat prin opusul lui.

Profesorul trebuie să suporte aceste dezamăgiri și, în schimb, copilul

trebuie să suporte toanele, defectele și inhibițiile profesorului.
Uneori, chiar și profesorii se trezesc cu fața la cearceaf.

Cu cât studiem mai atent, cu atât vedem mai clar că, dacă profesorii
și elevii trăiesc sănătos, atunci ei sunt angajați într-un proces de
sacrificare reciprocă a spontaneității și independenței, proces care
face parte la fel de bine din educație ca și predatul și învățatul
diferitelor materii. Oricum ar fi, educația nu reprezintă mare lucru
dacă această materie — „oferă și primește" — este absentă sau
dacă este distorsionată de una dintre personalități, care o domină pe
cealaltă.

Ce concluzie putem trage de aici?

Așa cum se întâmplă adeseori când analizăm procesul educațional,

toată această analiză ne-a condus la concluzia că nimic nu este mai
înșelător în evaluarea metodelor educaționale decât simplul succes
sau eșec academic. Succesul poate să însemne doar că un copil a
descoperit că metoda cea mai simplă de a se descurca la o materie
anume sau cu un profesor anume, sau chiar cu sistemul educațional
este să stea cu gura deschisă și cu ochii închiși sau să înghită tot ce
primește, fără nicio analiză critică. Fals — asta ar însemna negarea
totală a îndoielilor și a suspiciunilor reale. O astfel de situație nu este
satisfăcătoare din punctul de vedere al dezvoltării individuale, dar
reprezintă totul pentru un dictator.

În analiza influenței și a locului pe care trebuie să îl ocupe aceasta în

educație am observat că, în acest domeniu, prostituția înseamnă
utilizarea greșită a ceea ce poate fi numit cea mai sfântă trăsătură a
copilului: îndoielile despre propria persoană. Dictatorul știe totul
despre asta și își exercită puterea oferind soluții gratuite pentru a
scăpa de aceste îndoieli. Ce trist!
30
DIAGNOSTICUL EDUCAȚIONAL
Ce îi poate spune util un medic unui profesor? În mod evident,
medicul nu îl poate învăța să predea, și nimeni nu vrea un profesor
cu atitudine terapeutică față de elevii săi. Elevii nu sunt pacienți.
Sau, cel puțin, nu sunt pacienți în relația cu profesorul atunci când
acesta le predă lecția.

Când un medic studiază domeniul educațional, se confruntă curând

cu o întrebare: toată munca unui medic se bazează pe diagnostic;
care este echivalentul diagnosticului în procesul didactic?

Diagnosticul este atât de important pentru medic, încât, la un

moment dat, a existat tendința în școlile de medicină să se ignore
subiectul terapiei sau să fie aruncat într-un colț în care să fie rapid
uitat. La nivelul actual al educației medicale, nivel care a fost atins
acum trei sau patru decenii, oamenii vorbeau cu entuziasm despre o
fază nouă în educația medicală, în care terapia va fi principala
materie predată. Avem acum metode remarcabile de tratament:
penicilină, chirurgie de mare precizie, vaccinare împotriva difteriei
etc., iar publicul este păcălit și crede că practica medicinei s-a
îmbunătățit, dar nu știe că exact aceste descoperiri nu fac decât să
amenințe baza medicinei de calitate, care este diagnosticul corect.
Dacă o persoană se simte rău, are febră și i se dă antibiotic, atunci
se face bine și crede că i s-a făcut un serviciu. În realitate, din punct
de vedere sociologic, aceasta este o tragedie, pentru că medicul
este scutit de nevoia de a pune un diagnostic — doar pacientul a
reacționat la medicamentul prescris orbește. Diagnosticul pus pe
baze științifice este partea cea mai prețioasă a moștenirii noastre
medicale și face diferența între profesia de medic și vracii, osteopații
și ceilalți oameni pe care îi consultăm când vrem să ne vindecăm
rapid.
Întrebarea este ce vedem când căutăm echivalentul diagnosticului în
profesia didactică? Poate greșesc, dar mă simt obligat să spun că nu
prea văd nimic perfect echivalent. În confruntările mele cu această
profesie sunt adeseori tulburat de faptul că marea masă de copii
sunt educați fără să li se pună mai întâi un diagnostic. Îmi vin în
minte și excepții evidente, dar cred că afirmația anterioară rămâne
valabilă. Oricum ar fi, cred că ar fi util ca un medic să arate ce
anume, după părerea lui, pot câștiga profesorii dacă ar inventa ceva
echivalent cu diagnosticul.

În primul rând, ce s-a făcut deja în această direcție? Există o metodă

prin care diagnosticul intră în fiecare școală: dacă un copil are un
comportament perturbant,

tendința este să fie dat afară din școală (exmatriculat sau mutat la
altă școală, după presiuni indirecte). Poate că este un lucru bun
pentru școală, dar este rău pentru copil, iar majoritatea profesorilor
vor fi de acord că cel mai bun lucru este ca astfel de copii să fie
eliminați de la bun început, când consiliul profesoral sau dirigintele
„regretă că nu mai poate primi niciun elev în plus în clasă". Totuși,
este extrem de dificil pentru un diriginte să fie sigur că, atunci când
refuză cazurile mai ciudate, nu elimină copii extrem de interesanți.
Dacă ar exista o metodă științifică de selecție a elevilor, atunci ea ar
fi cu siguranță folosită în sistemul educațional.

Avem la îndemână metode științifice de măsurare a nivelului de

inteligență — coeficientul de inteligență. Diversele teste sunt bine
cunoscute și utilizate pe scară largă, deși uneori sunt folosite ca și
cum ar însemna mai mult decât înseamnă în realitate. Un IQ este
valoros indiferent la ce capăt al scalei se află. Este util să știm, grație
acestor teste bine pregătite, că un copil care are rezultate slabe la
școală poate atinge un nivel mediu al notelor și, astfel, să aflăm că
problema se află în dificultățile emoționale cu care se confruntă sau
poate chiar în metoda de predare inadecvată. De asemenea, este
util să știm că un copil are un nivel intelectual atât de slab, încât nu
va putea niciodată să beneficieze de ceea ce îi oferă un sistem
educațional creat pentru copii cu creier dezvoltat. În cazul
handicapului mental, diagnosticul este de obicei evident chiar înainte
de testare. Este un adevăr general recunoscut că existența școlilor
pentru elevii cu handicap mental și a centrelor ocupaționale pentru
cei cu retard grav trebuie să facă parte din orice sistem educațional.

Totul clar până în acest punct. Dacă dispunem de metode științifice,

punem și diagnostic. Totuși, majoritatea profesorilor simt că este
firesc ca în clasa lor să aibă și copii deștepți și copii mai puțin
deștepți și se adaptează în mod natural la nevoile diferite ale elevilor,
cu condiția ca numărul elevilor să nu fie prea mare, astfel încât să
poată face activități individuale. Ceea ce îi deranjează pe profesori
nu este atât diferența dintre capacitățile intelectuale ale elevilor, ci
cea dintre nevoile lor emoționale. Chiar și în domeniul educației, unii
copii sunt mulțumiți dacă li se îndeasă pe gât informațiile, în timp ce
alții învață în propriul ritm și după propria metodă, aproape în secret.
În ceea ce privește disciplina, există diferențe mari între grupuri și
nicio metodă severă și rapidă nu dă rezultate. Dacă într-o școală
funcționează blândețea, în alta, aceasta duce la eșecuri totale:
libertatea, bunătatea, toleranța pot produce victime, tot așa cum
poate face și o atmosferă strictă. Mai apoi, avem de-a face cu
nevoile emoționale ale diferitelor tipuri de copii — cât de tare se

bazează pe personalitatea profesorului, care sunt sentimentele

mature și primitive care se dezvoltă în copii cu privire la persoana
profesorului. Toate aceste elemente variază și, deși profesorul
suficient de bun reușește să le lămurească, există adeseori
sentimentul că unor copii li se refuză lucruri de care au nevoie doar
pentru a răspunde nevoilor majorității, care s-ar simți deranjați dacă
școala ar trebui să se adapteze doar la nevoile speciale ale unui
singur copil sau doi. Sunt probleme serioase care ocupă mințile
profesorilor zi după zi, iar sugestia unui medic este că s-ar putea
face mai multe decât se fac azi, dacă s-ar lucra mai mult asupra
diagnosticului. Poate că problema stă în clasificarea încă nu foarte
bine definită. Sugestiile de mai jos vă pot fi de folos.

În orice grup de copii există unii care au familii satisfăcătoare și unii

care au familii nesatisfăcătoare. În mod evident, primii își folosesc
familiile pentru a se dezvolta emoțional. În cazul lor, cea mai mare
parte din testare și punere în act are loc acasă, iar părinții unor astfel
de copii sunt capabili și dornici să își asume responsabilitatea. Copiii
aceștia vin la școală ca să primească aici ceva în plus: ei vor să
învețe diferite materii. Deși învățatul este enervant, ei își doresc un
anumit număr de ore de muncă în fiecare zi, care le vor permite să ia
examenele și, într-un final, să ajungă să lucreze asemenea părinților
lor. Ei se așteaptă ca la școală să se organizeze jocuri, pentru că
asta nu se poate face acasă, dar joaca în sensul obișnuit al
cuvântului este ceva ce se întâmplă acasă, în limitele vieții de
familie. La polul opus sunt ceilalți copii, care vin la școală cu alt
scop. Ei vin cu ideea că școala le poate oferi ceea ce familia nu a
reușit să le ofere. Ei nu vin la școală ca să învețe, ci ca să fugă de
acasă într-o altă casă. Asta înseamnă că ei caută o situație
emoțională stabilă în care să își poată trăi propria labilitate
emoțională, un grup în care să devină și ei, treptat, membri, un grup
care poate fi testat cu privire la capacitatea de a se opune
agresivității și de a tolera ideile agresive. Ce ciudat că aceste două
tipuri de copii se găsesc în aceeași clasă! Desigur, există
posibilitatea de a avea tipuri diferite de școli, în mod planificat, școli
adaptate la aceste grupuri cu diagnostice extreme.

Profesorii sunt, în funcție de fire, mai potriviți pentru un tip sau altul
de management al copiilor. Primul grup de copii vrea o predare
clasică, cu accentul pe instrucția școlară; cel mai mulțumitor proces
de predare se face cu copiii care provin din familii satisfăcătoare
(sau cu familii bune la care se întorc, în cazul școlilor cu internat). Pe
de altă parte, cu celălalt grup de copii, cel cu familii nesatisfăcătoare,
este nevoie de o viață școlară organizată, cu echipe profesorale
adecvate,

mese la ore fixe, supravegherea ținutei, managementul toanelor

elevilor, al extremelor de supunere sau necooperare. Aici accentul
se pune pe management. Profesorii care lucrează cu acest tip de
elevi trebuie aleși în funcție de stabilitatea temperamentală, de
gradul de satisfacție din viața privată și nu de capacitatea de a
explica regulile aritmeticii. Asta se poate face numai în grupuri mici;
dacă sunt prea mulți elevi în grija unui profesor, cum să mai
cunoască el personal fiecare elev, cum să administreze schimbările
zilnice, cum poate un profesor să facă diferența între crizele
maniacale, produse în mod inconștient, și testarea conștientă a
autorității? În cazurile extreme, trebuie luate măsuri adecvate și
acestor copii trebuie să li se ofere o alternativă la familia pe care o
au (sub forma unui cămin). Aceasta este singura soluție pentru ca
școala să își îndeplinească misiunea și pentru ei. Căminele mici au
marele avantaj că, datorită grupurilor mici, fiecare copil poate fi
supervizat tot timpul, pentru o perioadă lungă și într-o manieră
personală, de către o echipă mică și constantă de profesioniști.
Relația dintre profesioniști și ceea ce rămâne din viața de familie a
fiecărui copil este o chestiune delicată și care consumă mult timp. În
același timp, această relație este dovada faptului că pentru acest tip
de copii trebuie evitate grupurile mari.

O selecție după criteriile deja menționate se face în școlile private:

există tot felul de școli, tot felul de învățători și învățătoare, așa că
selecția se face treptat, prin ceea ce aud părinții unii de la alții sau de
la firme specializate, astfel încât copiii ajung în școlile potrivite. Cu
toate acestea, când avem de-a face cu școli normale, de stat,
situația este diferită. Statul trebuie să acționeze oarecum orbește.
Copiii trebuie să meargă la școala de lângă casă și este greu de
imaginat că în fiecare cartier vor fi atât de multe școli, încât să se
răspundă tuturor extremelor. Statul poate observa diferența dintre un
copil cu retard mental și unul inteligent și, de asemenea, poate
sesiza și comportamentul antisocial, dar aplicarea unui principiu atât
de subtil cum este diferențierea copiilor cu familii bune de cei cu
familii rele este extrem de dificilă. Dacă statul își propune să separe
familiile bune de cele rele, se vor face greșeli dramatice, care îi vor
tulbura pe părinții foarte buni — aceștia sunt neconvenționali și nu se
iau după aparențe.

În ciuda acestor dificultăți, se pare că merită, totuși, să atragem

atenția asupra acestui fapt. Uneori, extremele ilustrează în mod util
ideile. Este ușor de spus că un copil cu comportament antisocial și
cu o familie disfuncțională are nevoie de o școală specială, iar asta
ne ajută să vedem că acei copii „normali" pot fi și ei împărțiți în două
categorii — unii ai căror familii se implică și pentru care educația
este

un plus bine-venit, alții care așteaptă ca școala să le dea toate

calitățile esențiale care le lipsesc acasă.

Subiectul este și mai complex din cauza faptului că unii dintre copiii
care pot fi puși în aceeași categorie cu cei care au o familie
nesatisfăcătoare au, de fapt, un cămin bun, dar nu pot profita de el
din cauza dificultăților personale cu care se confruntă. Multe familii
cu mai mulți copii au câte unul care pur și simplu nu poate fi strunit.
Pentru a ilustra acest punct, este utilă împărțirea simplificată în copii
cu familii care pot relaționa cu ei și copii cu familii care nu se
descurcă în creșterea lor. Mai mult, putem separa copiii care au
pornit bine în viață, dar care au eșuat din cauza familiei, de copiii
care au început prost și au continuat tot așa. Alături de aceștia din
urmă sunt cei ai căror părinți le-ar fi putut oferi lucrurile necesare
dacă nu ar fi intervenit ceva pe parcurs — o operație, o ședere lungă
în spital, o mamă care a trebuit să se despartă de copil din cauza
unei boli etc.

În câteva cuvinte am încercat să arăt că meseria de profesor se

poate baza foarte bine pe diagnostic, asemenea meseriei de medic.
Am ales un singur tip de clasificare, pentru a fi clar în ceea ce
doream să spun. Asta nu înseamnă că nu există și alte modalități de
împărțire a copiilor, poate chiar mai importante. Împărțirea după
vârstă și sex a fost îndelung discutată de profesori. O altă împărțire
utilă este după tipurile psihologice. Ce ciudat este să predai unei
clase care cuprinde și copii retrași și preocupați, dar și extravertiți și
visători! Ce ciudat să predai același lucru unui copil aflat într-o fază
depresivă și aceluiași copil după ce a depășit faza și a devenit mai
optimist! Ce ciudat să ai aceeași metodă pentru a domoli starea de
veselie adevărată și pentru a gestiona entuziasmul contradepresiv
instabil sau bucuria maniacală!

Desigur, profesorii se adaptează și își adaptează în mod intuitiv

metodele de predare la condițiile variate și variabile cu care se
întâlnesc. Într-un fel, această idee de clasificare și diagnosticare este
deja depășită. Dar sugestia pe care o fac aici este că activitatea
didactică trebuie să se bazeze în mod oficial pe diagnostic, tot așa
cum se bazează și practica medicală de calitate, și că înțelegerea
intuitivă de care dau dovadă profesorii cu talente speciale nu este
suficientă pentru întregul corp profesoral. Este un amănunt extrem
de important, în special din perspectiva planificării pe care o face
statul și care tinde întotdeauna să treacă cu vederea talentele
individuale, pentru a produce creșterea cantitativă a teoriei și
practicii acceptate.
31
TIMIDITATEA ȘI TULBURĂRILE NERVOASE LA
COPII
Medicul are sarcina de a se îngriji, cel puțin pentru moment, de
nevoile individuale ale unui pacient — ale pacientului adus la el
pentru consultație. Prin urmare, poate că un medic nu este persoana
potrivită să le țină discursuri profesorilor, căci profesorii nu au
niciodată ocazia de a-și acorda toată atenția unui singur copil.
Adeseori, profesorii simt dorința de a face ceea ce este excelent
pentru un copil anume, dar se rețin de teamă să nu perturbe întregul
grup.

Nu vreau să spun că profesorul nu este interesat să studieze la nivel

individual copiii aflați în grija lui, iar ceea ce poate spune un medic îl
poate ajuta să vadă mai clar ce se întâmplă când, de pildă, un copil
este timid sau fobic. O înțelegere mai bună poate duce la scăderea
anxietății și la un management mai eficient al situației, chiar dacă
sfaturile directe sunt puține.

Există un lucru pe care îl face medicul și l-ar putea face mai des și
profesorii. Medicul obține de la părinți o imagine cât se poate de
clară a istoricului copilului și a stării lui actuale și încearcă să
conecteze simptomele pentru care a venit la consultație cu
personalitatea acestuia și cu experiențele lui externe și interne.
Profesorul nu are întotdeauna destul timp sau nu are șansa de a
face asta, dar eu sugerez și faptul că șansa de a pune un diagnostic
apare și nu este folosită. Adeseori, profesorul știe cum sunt părinții
copilului, în special când este vorba despre părinți „imposibili",
exagerat de agitați sau neglijenți; iar situația din familie poate fi
aflată. Dar mai sunt multe alte aspecte aici.

Chiar dacă ignorăm dezvoltarea internă, putem înțelege multe lucruri

dacă ne raportăm la evenimente cum ar fi moartea fratelui/surorii,
mătușii sau bunicii/bunicului preferat și, desigur, pierderea unuia
dintre părinți. Pot întâlni un copil care se descurca normal până
când, să zicem, fratele mai mare a fost lovit de o mașină și a murit,
iar de atunci copilul a devenit morocănos, are dureri în brațe și
picioare, are insomnii, îl enervează școala, își face greu prieteni. Pot
descoperi cu ușurință că nimeni nu a făcut efortul de a căuta toți
acești factori sau de a-i lega între ei, iar părinții, care au toate
elementele la îndemână, au trebuit să facă față propriei lor dureri și
nu și-au dat seama de conexiunea dintre schimbarea din starea
copilului și pierderea din familie.

Consecința acestei lipse de căutare a istoricului este că profesorul i

se alătură medicului școlii pentru a face împreună o serie de greșeli
care nu vor face decât să

tulbure copilul, care tânjește după cineva care să îl înțeleagă.

Desigur, în majoritatea cazurilor, etiologia nervozității și timidității

copiilor nu este atât de simplă; foarte des se întâmplă să nu existe
niciun factor perturbator extern clar, dar metoda profesorului trebuie
să fie de asemenea natură încât, dacă acest factor există, el să nu
fie ratat.

Îmi amintesc întotdeauna de un caz foarte simplu de acest tip — cel

al unei fete inteligente, în vârstă de 12 ani, care devenise agitată la
școală și enuretică noaptea. Se pare că nimeni nu observase faptul
că ea se lupta cu suferința produsă de moartea fratelui preferat.
Acest frate mai mic fusese internat pentru o săptămână sau două,
din cauza unei febre produse de o infecție, dar nu a revenit imediat
acasă pentru că a început să aibă dureri ce s-au dovedit a fi semnul
unei tuberculoze osoase la șold. Sora s-a bucurat, împreună cu
familia, că cel mic a fost internat într-un spital bun pentru tuberculoși.
Timpul trecea, iar el avea dureri din ce în ce mai mari, până când a
murit din cauza unei tuberculoze generalizate, iar sora lui s-a
bucurat din nou. Toți spuseseră că moartea a fost o eliberare pentru
el.
Evenimentele s-au succedat în așa fel încât fetița nu simțise
niciodată o suferință acută, dar suferința era acolo, așteptând să fie
recunoscută. Am prins-o cu o întrebare neașteptată: „Țineai mult la
el, nu-i așa?", la care și-a pierdut controlul și a izbucnit în lacrimi.
Rezultatul a fost întoarcerea la normalitate la școală și oprirea
enurezisului nocturn.

O astfel de șansă pentru terapie directă nu apare în fiecare zi, dar

acest caz ilustrează neputința profesorului și a medicului care nu știu
să „culeagă" o poveste clară. Uneori, diagnosticul se lămurește
numai după investigații îndelungi. O fetiță de zece ani mergea la o
școală în care profesorii erau foarte atenți la nevoile individuale. M-
am întâlnit cu profesoara ei, care mi-a spus: „Este o fetiță nervoasă
și timidă, la fel ca mulți alți copii. Și eu am fost îngrozitor de timidă,
așa că înțeleg nervozitatea asta. Cred că pot struni copiii nervoși din
clasa mea, așa încât în câteva săptămâni își pierd o mare parte din
timiditate. Dar cu fetița asta nu știu ce să fac: indiferent ce fac, pare
neschimbată; nu e nici mai bine, nici mai rău".

S-a întâmplat ca fetița să meargă la psihanaliză, iar timiditatea nu a

dispărut decât atunci când s-a descoperit și analizat o bănuială
ascunsă: o tulburare psihotică gravă, care nu ar fi ieșit la iveală
decât prin analiză. Profesoara avusese dreptate când indicase
diferența dintre acest copil timid și alții care semănau cu ea la nivel
superficial. Toată bunătatea din lume nu era decât o capcană pentru
ea, toate cadourile nu erau decât mere otrăvite. Câtă vreme era
bolnavă, nu putea nici să

învețe, nici să se simtă în siguranță, în plus era tot timpul stresată să

pară la fel cu ceilalți copii, ca să nu arate că avea nevoie de ajutorul
pe care oricum nu spera să îl primească sau să îl accepte. După ce
fetița a fost tratată un an sau chiar mai bine, aceeași profesoară a
reușit să o supravegheze așa cum îi supraveghea și pe ceilalți copii,
iar fetița a devenit una dintre cele mai bune eleve din școală.

Mulți dintre copiii excesiv de nervoși au în eșafodajul lor psihologic

așteptarea unei persecuții și este util să îi diferențiem de alți copii.
Astfel de copii sunt adeseori persecutați; practic, ei cer să fie bătuți
— se poate spune chiar că, uneori, ei sunt cei care produc bătăuși în
rândul colegilor. Nu își fac ușor prieteni, deși pot crea niște alianțe
împotriva vreunui dușman comun.

Acești copii suferă de tot felul de dureri și de tulburări de apetit, dar

ceea ce este interesant este faptul că adeseori se plâng că au fost
loviți de profesori.

Din fericire, știm că obiectul acestei plângeri nu este declarația

adevărului divin. Este vorba despre chestiuni mult mai complexe,
adeseori doar o minciună sau o formulare greșită și subtilă, care
sunt întotdeauna un semnal al suferinței, un semnal al unor
persecuții inconștiente mult mai grave, ascunse, și cu atât mai
îngrozitoare pentru copil. Sigur, există și profesori răi, și chiar
profesori care lovesc copiii cu agresivitate, dar se întâmplă rar ca
acești copii să dea peste un astfel de profesor. Plângerea făcută de
copil este aproape întotdeauna un simptom al unei boli psihologice
de tip persecutoriu.

Mulți copii își vor rezolva problemele legate de ideile delirante de

persecuție continuând să facă mici răutăți și, astfel, producând un
profesor cu adevărat persecutor, care îi va pedepsi în mod constant.
Un astfel de copil îl constrânge pe profesor să fie sever, iar existența
unui astfel de copil într-un grup poate crește nivelul de strictețe
asupra tuturor, când, de fapt, aceste măsuri sunt „bune" pentru un
singur copil. Uneori este util să lăsați acest copil în grija unui
profesor care nu îi cunoaște problemele și să vă ocupați doar de
educarea sănătoasă a copiilor sănătoși.

Desigur, este înțelept să amintim că nervozitatea și timiditatea au un

aspect sănătos, normal. În departamentul meu pot recunoaște
anumite tipuri de tulburări psihologice după simpla absență a
timidității normale. Un copil va sta în preajma mea cât timp examinez
alt pacient și va veni direct la mine, cățărându-se pe genunchii mei,
deși nu mă cunoaște. Copiii mai normali se tem și îmi cer diferite
lucruri folosind tehnici prin care să se asigure că nu există niciun
pericol. Ba chiar îl preferă în mod deschis pe tatăl lor și afirmă asta.
Această nervozitate normală este în mod mai evident vizibilă în
cazul copiilor

care abia încep să umble. Un copilaș care nu se teme de străzile

Londrei sau de o furtună este bolnav. În interiorul unui astfel de copil
există tot felul de frici, așa cum există și în interiorul altora, dar el nu
poate risca să le vadă în exterior, nu își poate lăsa imaginația să
zboare cu el. Părinții și profesorii care folosesc fuga în realitate drept
scut principal împotriva intangibilului, grotescului, fantasticului sunt
adeseori păcăliți să creadă că un copil care nu se teme de „câini,
doctori, negri" este doar un copil rațional și viteaz. Dar în realitate
copilașul trebuie să se poată teme, să se elibereze de răutatea
interioară prin identificarea acestei răutăți în persoanele, lucrurile și
situațiile exterioare. Testarea realității modifică treptat temerile
interioare, iar acesta este un proces care durează atâta vreme cât
trăim. Pe scurt, copilașul care nu se teme ori se preface, arătându-
se mai curajos decât este, ori este bolnav. Dar, dacă este bolnav și
plin de frici, poate fi liniștit de către ceilalți, pe măsura puterii lui de a
vedea în exterior bunătatea care există și în interiorul lui.

Timiditatea și nervozitatea sunt, prin urmare, chestiuni care trebuie

diagnosticate și analizate în relație directă cu vârsta copilului.
Conform principiului că orice copil normal poate fi învățat lucruri noi
la școală și că elevii bolnavi nu fac decât să risipească energia și
timpul profesorilor, este important să se poată ajunge la o concluzie
privind normalitatea sau anormalitatea simptomelor din fiecare caz
individual. Sugestia mea este că utilizarea corectă a poveștilor poate
fi de ajutor — dacă este combinată cu cunoașterea mecanismului
dezvoltării emoționale a copilului.
32
EDUCAȚIA SEXUALĂ ÎN ȘCOLI
Copiii nu pot fi puși toți la grămadă și descriși ca și cum ar fi un grup
compact. Nevoile lor diferă în funcție de influența pe care au primit-o
acasă, de ce tip de copil sunt și de sănătatea lor. Cu toate acestea,
într-o mică prezentare pe tema educației sexuale este mai potrivit să
vorbim la modul general și să nu încercăm să adaptăm teza
principală la cerințele individuale.

Copiii au nevoie de trei lucruri simultan:

1. Au nevoie în jurul lor de persoane cărora să li se destăinuiască, în

virtutea simplului fapt că sunt ființe umane de încredere, care dețin
capacitatea de a fi prieteni.

2. Au nevoie de informații din domeniul biologiei, alături de informații

din alte materii care se predau la școală — se presupune că biologia
prezintă adevărul (atâta cât este cunoscut) despre viață, creștere,
înmulțire, relația dintre organismele vii și mediu.

3. Au nevoie de un mediu emoțional continuu și constant în care să

descopere, fiecare în felul lui, dezvoltarea sexualității în cadrul
sinelui și modul în care aceasta modifică, îmbogățește, complică și
inițiază relațiile umane.

O cu totul altă chestiune este informarea despre sexualitate, făcută

de cineva care vine la școală, ține un discurs și apoi pleacă.
Lucrurile stau în așa fel încât persoanele care simt o nevoie urgentă
să îi învețe pe copii despre sexualitate ar trebui descurajate. În plus,
dacă personalul școlii nu poate vorbi despre un subiect anume,
atunci nici nu va tolera subiectul în cauză. În domeniul sexualității
există ceva mai bun decât informațiile despre sex — și anume
descoperirea lui de către individul însuși.
În școli cu internat, faptul că unii angajați sunt căsătoriți și au familii
care se dezvoltă în acel mediu oferă o influență favorabilă și
naturală, mai stimulantă și instructivă decât o mulțime de discursuri.
Copiii care merg la centre de zi intră în contact cu familiile rudelor și
vecinilor.

Problema cu discursurile este că aduc ceva dificil și intim în viețile

copiilor într-un moment ales la întâmplare, și nu ca urmare a
acumulării nevoii copilului.

Un alt dezavantaj al discursurilor despre sex este că prezintă foarte

rar o imagine completă și reală. De pildă, vorbitorul va avea un parti-
pris, cum ar fi

feminismul, ideea că femeia este pasivă și bărbatul este activ, o

trecere de la jocul sexual la sexul genital matur, o teorie falsă despre
iubirea maternă care elimină trăsăturile mai dure și păstrează numai
sentimentalismul și așa mai departe.

Chiar și cel mai bun discurs despre sex sărăcește subiectul, care,
abordat din interior, prin experimente și experiențe, are un potențial
de o bogăție infinită. Adolescenții sănătoși pot descoperi în ei înșiși
dorința sufletească și corporală de unire cu corpul și sufletul, doar
într-o atmosferă creată de maturitatea adulților. În ciuda acestor
observații importante, se pare că trebuie să existe spațiu și pentru
experții adevărați, care prezintă funcția sexuală și discursul despre
ea ca pe o temă de studiu. Oare nu ar fi o soluție ca experții să fie
invitați să le vorbească angajaților din școli, iar profesorii să
dezvolte, în mod organizat, discuții pe marginea subiectului?
Profesorii ar fi liberi să se comporte cu copiii conform propriei
personalități, dar pe baza solidă creată de informațiile obținute.

Masturbarea este un produs auxiliar al sexualității, de o importanță

deosebită pentru toți copiii. Niciun discurs despre masturbare nu
poate acoperi complet subiectul, care este atât de personal și de
individual, încât doar discuțiile între patru ochi cu un prieten sau un
confident prezintă valoare. Este inutil să îi spunem unui grup de copii
că masturbarea nu este dăunătoare, căci, poate, pentru unul dintre
ei masturbarea este dăunătoare, compulsivă, supărătoare, pe scurt,
este dovada unei boli psihice. Poate că pentru ceilalți este inofensivă
și chiar nu le face nicio problemă, iar faptul că este adusă în discuție
sub aspectul că ar putea fi dăunătoare o transformă într-o chestiune
complexă. Totuși, copiii apreciază faptul că pot vorbi cu cineva
despre toate aceste lucruri, iar persoana la care se gândesc în
primul rând este mama. Dacă mama nu o poate face, atunci trebuie
să existe alte persoane disponibile, poate chiar trebuie stabilită o
consultație la un medic psihiatru. Oricum ar fi, dificultățile nu sunt
rezolvate de educația sexuală care se face în școală. Mai mult,
această educație sexuală alungă total poezia și transformă funcția și
organele sexuale în ceva lipsit de romantism și banal.

Ar fi mai logic să subliniem, la ora de educație artistică, faptul că

ideile și avânturile imaginației sunt însoțite de manifestări corporale,
care trebuie respectate și luate în considerare, asemenea ideilor.

Cei care se ocupă de creșterea adolescenților au o problemă

evidentă. Dacă cei care susțin varianta în care copiii își descoperă
singuri și reciproc sexualitatea nu țin cont de faptul că există și
posibilitatea ca unele fete să rămână însărcinate, atunci tot discursul
lor este inutil. Avem de-a face cu o problemă reală, care trebuie

luată în considerare, căci copilul nelegitim are o poziție nefericită și o

sarcină mai grea decât copilul obișnuit, dacă dorește să reușească
în viață și să se integreze în societate. Cu excepția situațiilor când
este adoptat de mic, copilul nelegitim și abandonat va fi marcat pe
viață, și chiar într-un mod dramatic. Toți cei care au adolescenți în
îngrijire trebuie să rezolve această problemă conform propriilor
convingeri, dar opinia publică trebuie să țină cont de faptul că
riscurile și accidentele există și în cazul celor mai bune planuri de
creștere și educație.

În școlile în care nu există nicio interdicție în ceea ce privește

sexualitatea, există foarte puțini copii nelegitimi, iar când există
cazuri de sarcină, acestea se întâmplă în cupluri în care cel puțin
unul dintre parteneri are probleme psihice. Un exemplu este cel al
copilului care, temându-se și fugind în mod inconștient de jocurile
sexuale, sare direct într-o falsă maturitate sexuală. Mulți copii care
nu au avut, la începutul vieții, relații satisfăcătoare cu mamele lor
ajung să aibă prima relație interpersonală odată cu prima relație
sexuală, care devine, astfel, extrem de importantă pentru ei. Totuși,
din perspectiva exterioară, această relație este marcată de o
maturitate nesigură, căci nu s-a dezvoltat treptat, din relația imatură.
Dacă într-un grup există mulți copii de acest tip, supravegherea
sexuală trebuie să fie strictă, deoarece societatea nu se poate ocupa
decât de un număr finit de copii nelegitimi. Pe de altă parte, în
majoritatea grupurilor de adolescenți, aproape toți sunt mai mult sau
mai puțin sănătoși și, în acest caz, avem de răspuns la întrebarea:
ne ocupăm de acești copii ținând cont de nevoile celor sănătoși sau
de teama societății față de ce s-ar putea întâmpla câtorva membri
bolnavi sau cu comportamente antisociale?

Adulții urăsc să se gândească la faptul că, în general, copiii au un

simț social foarte puternic. Tot așa, adulții urăsc să se gândească la
sentimentele de vinovăție ale copiilor foarte mici și, destul de
frecvent, părinții implantează moralitatea acolo unde s-ar fi putut
dezvolta o moralitate naturală, care ar fi devenit o forță stabilă și
prosocială.

Adolescenții obișnuiți nu își doresc să aibă copii nelegitimi și fac tot

ce trebuie pentru ca acest lucru să nu se întâmple. Dacă au ocazia,
ei avansează în jocurile și relațiile sexuale până la punctul în care
înțeleg că toate acestea conduc la un singur lucru: conceperea
copiilor. Este un proces care poate dura ani de zile. Dar, de obicei,
această dezvoltare are loc și atunci acești noi membri ai societății
încep să se gândească și la căsătorie, la crearea cadrului în care pot
să apară bebelușii și copiii.

Educația sexuală are foarte puțin de-a face cu această dezvoltare

naturală prin care fiecare adolescent trebuie să treacă singur. Un
mediu matur, calm și nemoralizator este atât de util, încât putem
spune că este extrem de necesar. Părinții și profesorii, în special cei
care vor să fie de folos în acest moment critic al dezvoltării, trebuie
să fie capabili să facă față opoziției surprinzătoare pe care
adolescenții o pot arăta față de adulți.

Când părinții nu sunt capabili să ofere ceea ce este necesar,

personalul școlii sau chiar școala poate face mult pentru a răspunde
acestor lipsuri, prin exemplu, prin integritate, onestitate și
devotament personal, răspunzând la întrebări, și nu organizând
sesiuni de educație sexuală.

Pentru copiii mai mici, răspunsul este biologia, prezentarea obiectivă

a naturii, fără eliminarea părților obscene. Când sunt mici,
majoritatea copiilor vor să aibă animale de companie, să afle tot felul
de lucruri despre ele, să colecționeze flori și insecte și să înțeleagă
cum funcționează acestea. Undeva, înainte de adolescență, află din
ce în ce mai multe despre animale, despre modul în care acestea se
adaptează la mediu și despre abilitatea lor de a-și adapta mediul la
propriile nevoi. Printre toate acestea apar și înmulțirea speciei,
anatomia și fiziologia copulării și sarcinii. Profesorul de biologie pe
care copilul îl iubește nu va neglija aspectele dinamice ale relației
dintre părinții-animale și modul în care viața de familie se dezvoltă
evolutiv. Nu va fi nevoie de aplicarea conștientă a ceea ce se predă
la această materie, pentru că totul va fi foarte evident. Lucrurile vor
sta cam așa: prin elaborare subiectivă, copiii vor transfera
sentimentele și fantasmele umane în lumea animală, mai degrabă
decât să aplice orbește așa-numitul proces instinctiv animal în lumea
umană. La fel ca orice alt profesor, profesorul de biologie va avea
nevoie de capacitatea de a îndruma elevii către obiectivitate și
abordare științifică, știind, în același timp, că această materie va fi
foarte dificilă pentru unii dintre elevi.

Predarea biologiei poate fi una dintre cele mai plăcute și antrenante

sarcini ale unui profesor, în special pentru că un număr foarte mare
de copii apreciază această introducere în studiul vieții. (Alții, desigur,
înțeleg viața mai bine prin istorie, limbi clasice, experiențe
religioase.) Dar aplicarea biologiei în viața și sentimentele personale
ale fiecărui copil este o cu totul altă chestiune. Legătura dintre
general și particular se face prin oferirea de răspunsuri delicate la
întrebări delicate. La urma urmei, ființele umane nu sunt animale.
Oamenii sunt animale care au în plus un bagaj de fantezie, spirit,
suflet sau potențial interior, sau cum vreți să îi mai spuneți. Unii copii
ajung la suflet cu ajutorul corpului, alții ajung la corp cu ajutorul

sufletului. Adaptarea activă este cuvântul de ordine în întreg

procesul de îngrijire și educare a copilului.

Pentru a rezuma cele de mai sus: copiilor trebuie să li se ofere

informații complete și corecte despre sex, dar nu ca pe ceva separat,
ci ca pe ceva făcând parte din relația dintre copii și persoane
cunoscute, în care aceștia au încredere. Educația nu înlocuiește
explorarea și înțelegerea individuală. Inhibițiile reale sunt rezistente
la educație, iar problemele de gravitate medie, în care psihoterapia
nu este disponibilă, pot fi rezolvate cu ajutorul unui prieten
înțelegător.
33
VIZITAREA COPIILOR LA SPITAL
⁶

Fiecare copil are o linie a vieții care începe la naștere, iar sarcina
noastră este să avem grijă ca această linie să nu se întrerupă. Există
un proces continuu de dezvoltare interioară, care poate produce
progrese constante doar dacă și îngrijirea copilului este constantă.
De îndată ce copilul–persoană a început să își creeze relații cu alte
persoane, aceste relații sunt foarte intense și nu pot fi influențate și
modificate fără a fi puse în pericol. Nu voi insista prea mult asupra
acestui subiect, deoarece mamele în mod firesc nu își lasă copiii să
plece înainte să fie pregătiți pentru această experiență, iar când sunt
plecați, sunt nerăbdătoare să meargă să îi vadă.

În momentul de față există un val de entuziasm pentru vizitarea

copiilor atunci când sunt internați. Problema cu valurile de entuziasm
este că ele nu țin cont de dificultățile reale și, mai devreme sau mai
târziu, se lovesc de o reacție. Singurul lucru înțelept care poate fi
făcut este să îi facem pe oameni să înțeleagă motivele pro și contra
vizitelor la spital. Pentru că există probleme serioase din punctul de
vedere al îngrijirii medicale oferite de asistenta medicală.

De fapt, ce înseamnă munca asistentei? Poate că, la început,

aceasta era o modalitate de a-și câștiga existența, la fel ca multe
altele; dar, puțin câte puțin, infirmiera s-a implicat tot mai profund în
ce făcea, a făcut eforturi ca să învețe toate tehnicile dificile și, într-un
final, a devenit asistentă medicală. Ca asistentă medicală, are un
program lung, și așa va fi întotdeauna, pentru că nu vor fi niciodată
destule asistente, iar munca este greu de împărțit. Această
profesionistă are responsabilitatea absolută pentru douăzeci sau
treizeci de copii care nu sunt ai ei. Mulți dintre ei sunt foarte bolnavi
și au nevoie de îngrijire atentă. Iar ea este responsabilă pentru tot ce
li se întâmplă, chiar și pentru ce fac infirmierele tinere când ea nu
este de față. Asistenta medicală își dorește foarte mult să îi vindece
pe copii și asta poate însemna că trebuie să urmeze niște
instrucțiuni foarte clare date de medic. Pe lângă toate acestea, ea
trebuie să fie pregătită să relaționeze cu medici și studenți la
medicină, care și ei sunt tot ființe umane.

În afara orelor de vizită, asistenta își asumă îngrijirea copilului și tot

ce are ea mai bun iese la iveală. Adeseori se întâmplă să își
dorească să fie de gardă, pentru că este tot timpul îngrijorată cu
privire la ce se întâmplă în secția ei. Unii dintre

copii devin atât de dependenți de ea, încât nu suportă să o lase să

plece acasă fără să își ia la revedere. Și vor să știe exact și când se
întoarce. Totul este legat de partea cea mai bună a firii umane.

Acum, să vedem ce se întâmplă în orele de vizită. Se observă

imediat o diferență, sau cel puțin se poate observa o schimbare. Din
acest moment, responsabilitatea copilului nu mai este complet în
mâinile asistentei. Situația poate fi foarte fericită, iar asistenta poate
fi bucuroasă să împartă responsabilitatea cu altcineva; dar, dacă
este foarte ocupată și, în special, dacă în secția ei există cazuri
dificile și unele dintre mamele venite în vizită sunt sâcâitoare, este
mult mai simplu să facă toată treaba singură decât să o împartă.

Veți fi uimiți dacă vă voi povesti ce lucruri se întâmplă în timpul

vizitelor la spital. După ce părinții au plecat, copiii se simt rău, iar
starea lor are multe explicații. Poate că această stare proastă de
după orele de vizită nu are prea mare importanță, dar ea poate
indica faptul că micuții au primit înghețată sau morcovi, că băiețelul
care era la regim a mâncat dulciuri, fapt care a dat complet peste
cap rezultatele analizelor ce urmau să stea la baza tratamentului.

Fapt este că în orele de vizită asistenta trebuie să renunțe la

controlul pe care îl deține asupra situației, iar eu cred că, uneori, ea
habar nu are ce se întâmplă în acest interval de timp. Și este o
realitate care nu poate fi evitată. Iar pe lângă problemele alimentare,
mai apare și pericolul infecțiilor.
După cum mi-a povestit o asistentă foarte bună, o altă problemă
este că, din momentul în care mamele au putut să își viziteze zilnic
copiii la spital, ele trăiesc cu impresia că aceștia plâng încontinuu,
lucru care nu este deloc adevărat. Este adevărat că, dacă îți vizitezi
copilul internat, vizita ta îl poate face să plângă. De câte ori mergi la
el, îi întărești amintirea despre tine și îi reaprinzi dorința de a fi
acasă, prin urmare se poate întâmpla destul de des să îl lași
plângând. Dar noi suntem de părere că acest tip de suferință nu este
nici pe departe la fel de dăunătoare ca suferința produsă de
indiferență. Dacă nu vizitați copilul mult timp și el vă uită, atunci,
după una–două zile de suferință, își revine și adoptă asistentele și
pe ceilalți copii, începând o viață nouă. În acest caz, ați fost uitată și
va trebui ca micuțul să își reamintească de voi, mai târziu.

Nu ar fi atât de rău dacă mamele s-ar mulțumi să intre și să își vadă

copiii doar pentru câteva minute, dar, în mod firesc, mamele nu pot
face asta. După cum este de așteptat, ele vor intra în salon și vor
folosi tot timpul pe care îl au la dispoziție. Unele par să „facă
dragoste" cu copiii lor: le aduc tot felul de cadouri, în

special mâncare, și le cer reacții pline de afecțiune, apoi petrec mult

timp luându-și la revedere, stând în pragul ușii și făcând cu mâna
până când copilul este absolut epuizat de efortul acestei despărțiri.
Mamele au tendința ca, în drum spre ieșire, să treacă pe la cabinetul
asistentelor medicale pentru a le spune că în salonul unde se află
copilul lor nu este destul de cald sau că cel mic nu a primit destulă
mâncare la cină etc. Puține sunt mamele care profită de momentul
plecării pentru a-i mulțumi asistentei pentru ceea ce face, adică
pentru un lucru extrem de important. Este foarte dificil să recunoști
că există cineva care are grijă de copilul tău la fel de bine ca tine.

Prin urmare, înțelegeți că, dacă o asistentă ar fi întrebată, imediat

după încheierea orelor de vizită: „Soră, dacă ai avea puteri absolute,
ce ai face în legătură cu orele de vizită?", răspunsul ar putea foarte
bine să fie: „Le-aș interzice!" Dar, într-un moment mai favorabil, ar
putea recunoaște că vizitele sunt un lucru natural și foarte bun.
Medicii și asistentele văd utilitatea acestor vizite dacă se pot adapta
la ele și dacă pot convinge părinții să fie cooperanți.

Spuneam că orice sparge viața copilului în fragmente este dăunător.

Mamele știu acest lucru și se bucură că există șansa unor vizite
zilnice, prin care să păstreze contactul cu copiii în perioadele
nefericite în care este nevoie de internare.

Mie mi se pare că atunci când copiii se simt rău, problema este mult
mai simplă: toată lumea înțelege ce are de făcut. Cuvintele par
inutile când vorbim cu un copil mic, iar când copilul este bolnav chiar
nu mai este nevoie de ele. Copilul simte că se întâmplă ceva care îl
va ajuta să se facă bine, iar dacă asta înseamnă o internare în spital,
atunci o va accepta, chiar cu lacrimi în ochi. Situația se schimbă
dacă cel mic trebuie internat fără să se simtă rău sau să fie bolnav.
Îmi amintesc cazul unei fetițe care se juca pe stradă când, brusc, a
apărut o ambulanță care a luat-o și a dus-o la un spital de boli
infecțioase, deși ea se simțea foarte bine. Motivul era unul simplu: cu
o zi înainte, când fetiței i se făcuse un exudat faringian, se
descoperise că era purtătoare de difterie. Vă dați seama ce
experiență îngrozitoare pentru fetița care nu a putut nici măcar să își
ia la revedere de la părinți! Când nu putem explica de ce ne
comportăm într-un anumit fel, ne așteptăm ca toți ceilalți să își piardă
încrederea în noi; iar fetița despre care am povestit nu și-a revenit
niciodată complet după această experiență. Dacă vizitele ar fi fost
acceptate, poate că rezultatul ar fi fost mai fericit. Cred că într-o
astfel de situație părinții trebuie să fie lăsați să își viziteze copilul
măcar pentru a-i prelua furia cât încă este „proaspătă".

Am vorbit despre nevoia de internare ca despre ceva nefericit, dar

lucrurile pot

fi văzute și din cealaltă perspectivă. Când copilul este destul de

mare, o perioadă de internare sau de mutare în altă parte, să zicem
la o mătușă, poate fi foarte prețioasă, permițându-i acestuia să
capete o imagine exterioară asupra propriului cămin. Îmi amintesc
de un băiețel de doisprezece ani care, după ce a petrecut o lună într-
un cămin pentru convalescenți, a spus: „Știți, eu cred că nu sunt
copilul preferat al mamei. Îmi dă întotdeanua tot ce vreau, dar eu
cred că, de fapt, nu mă iubește". Și avea dreptate: mama lui făcea
eforturi supraomenești, dar avea propriile probleme, care interferau
în relațiile cu copiii, prin urmare a fost un demers sănătos ca
băiețelul să își poată vedea mama de la distanță. S-a întors acasă
pregătit să abordeze situația într-un nou mod.

Din cauza propriilor probleme, unii părinți nu sunt ideali. Cum

afectează asta vizitele la spital? Dacă, atunci când merg în vizită,
părinții se ceartă în fața copilului, ei nu fac decât să îi producă
suferință, iar copilul își va face griji cu privire la asta și după plecarea
lor. Un astfel de eveniment poate afecta grav refacerea sănătății
fizice a copilului. Iar unii oameni pur și simplu nu își pot respecta
promisiunile; ei spun că vor veni sau că vor aduce o jucărie sau o
carte specială, dar nu o fac. Și mai există și problema părinților care,
deși fac cadouri, cumpără haine și fac o mulțime de alte lucruri care,
desigur, sunt foarte importante, pur și simplu nu sunt capabili să
ofere o îmbrățișare la momentul potrivit. Pentru acești părinți poate fi
mai ușor să își arate afecțiunea într-un salon de spital. Vin devreme,
stau cât se poate de mult, aduc din ce în ce mai multe cadouri. După
plecarea lor, copilul abia mai respiră. Odată, o fetiță m-a implorat
(era undeva aproape de Crăciun): „Te rog, ia toate cadourile astea
de pe patul meu!" Era pur și simplu copleșită de dovezile de iubire
care luaseră această formă indirectă și nu aveau nimic de-a face cu
starea ei de spirit.

Mi se pare că toți copiii care au părinți directivi, neserioși, extrem de

agitați nu au decât de câștigat de pe urma faptului că pot sta o
perioadă în spital fără să fie vizitați. Asistenta care se ocupă de
salon are câțiva copii de acest gen în îngrijire și o înțelegem foarte
bine când, uneori, simte că toți copiii se simt mai bine dacă nu îi
vizitează nimeni. Ea se ocupă și de copiii ai căror părinți locuiesc
mult prea departe pentru a veni să îi viziteze, dar și de copiii orfani,
care reprezintă cele mai dificile cazuri. În mod clar, orele de vizită nu
o ajută pe asistentă în îngrijirea acestor copii, care au solicitări
deosebite de la ea și de la infirmiere, tocmai din cauză că nu au
încredere în oameni. Pentru copiii cu familii/cămine nefericite, o
internare în spital poate fi o primă experiență pozitivă. Unii dintre ei
nu cred în oameni nici într-atât

încât să fie triști; ei trebuie să devină prieteni cu oricine apare în

preajmă, iar când sunt singuri se leagănă înainte și înapoi sau se
lovesc cu capul de pernă sau de pereții pătuțului. Nu aveți niciun
motiv să vă lăsați copilul să sufere din cauza faptului că este în
același salon cu acești copii nefericiți, dar, în același timp, trebuie să
știți că munca asistentei medicale este îngreunată de faptul că alți
copii sunt vizitați de părinții lor.

Când totul merge bine, se poate întâmpla ca principalul efect al

internării să fie apariția unui nou joc: după „De-a mama și de-a tata",
„De-a școala", acum copiii se joacă „De-a doctorul și asistentele".
Uneori, victima este un bebeluș, alteori este o păpușă, un câine sau
o pisică.

Ceea ce vreau să spun este că introducerea vizitelor frecvente la

copiii internați este un pas înainte important și este o reformă ce
trebuia făcută de multă vreme. Salut această nouă tendință ca pe o
măsură care scade suferința și care, în cazul copiilor care abia
învață să meargă și trebuie să petreacă un timp internați în spital,
face diferența dintre o stare bună și una foarte proastă. Am atras
atenția asupra dificultăților, care pot fi foarte reale, din cauza faptului
că sunt de părere că vizitele la spital sunt foarte importante.

Azi, când intrăm într-un salon, vedem un țânc care stă în picioare în
pătuț, dornic să stea de vorbă cu cineva, și care ne poate întâmpina
cu: „Mama mea vine să mă vadă!" Acest motiv de laudă este un
fenomen nou. Și vă pot povesti despre un băiețel de trei ani care
plângea și pe care asistentele nu reușeau să îl liniștească. L-au luat
în brațe, dar degeaba! Nu asta voia. Într-un final au descoperit că
trebuiau să pună un scaun anume lângă patul micuțului. Asta l-a
liniștit, dar a avut nevoie de ceva timp înainte să poată explica: „Ăsta
e pentru tata, o să stea pe el mâine când vine să mă vadă".

După cum observați, aceste vizite înseamnă mai mult decât

prevenirea părților negative ale internării. Dar părinții trebuie să
încerce să înțeleagă dificultățile pe care le-am explicat, astfel încât
medicii și asistentele să poată implementa un lucru despre care știu
că este bun, dar despre care știu și că poate distruge calitatea
muncii responsabile, pe care ei o fac pentru voi.

⁶ În deceniul trecut, au avut loc multe schimbări în practica

spitalicească. În multe spitale, părinții își vizitează copiii când doresc,
iar când este nevoie, se internează împreună cu aceștia. Rezultatele
sunt, în general, recunoscute ca fiind bune atât pentru copii, cât și
pentru părinți, dar, în majoritatea cazurilor, chiar și pentru

angajații spitalelor. Am păstrat capitolul în forma lui din 1951,

deoarece aceste schimbări încă nu au ajuns în toate spitalele și
deoarece există dificultăți inerente în aplicarea metodei moderne,
dificultăți care trebuie recunoscute.
34
ASPECTE ALE DELINCVENȚEI JUVENILE
Delincvența juvenilă este un subiect vast și complex, dar voi încerca
să spun câteva lucruri simple despre copiii antisociali și despre
relația dintre delincvență și o viață de familie marcată de lipsuri.

Știți că testarea tuturor copiilor dintr-o școală de corecție poate avea

rezultate care merg de la normal (sănătos) la schizofrenie. Cu toate
acestea, toți delincvenții au ceva în comun. Ce anume?

Într-o familie normală, un bărbat și o femeie, soț și soție, își asumă

responsabilitatea comună pentru creșterea copiilor. După nașterea
acestora, mama (cu sprijinul tatălui) îi ajută să se dezvolte, studiind
personalitatea fiecăruia, răspunzând problemelor fiecăruia, căci
acestea afectează societatea în cea mai mică celulă a ei, și anume
familia și căminul.

Cum este un copil normal? Mănâncă, crește și zâmbește? Nu, un

copil normal nu este așa. Dacă are încredere în propriii părinți, un
copil normal face toate grozăviile din lume. De-a lungul timpului, el
își testează puterea de a distruge, de a dezmembra, de a speria, de
a-i obosi pe ceilalți, de a-i epuiza, de a minți, de a fura. Toate
motivele care duc oamenii în tribunale (sau în spitale de nebuni) își
au echivalentul normal în copilărie, în relația copilului cu propriul lui
cămin. Dacă acest cămin rezistă în fața tuturor atacurilor copilului,
atunci micuțul începe să se joace; dar numai după ce a făcut niște
teste, în special dacă există ceva îndoieli cu privire la stabilitatea
relației familiale și a căminului (prin care înțeleg mult mai mult decât
„casă"). La început, copilul trebuie să fie conștient de existența unui
cadru, și numai acesta îi va da libertate, abilitatea de a se juca, de a-
și face propriile desene, de a fi un copil iresponsabil.
Și de ce trebuie să se întâmple așa? Realitatea este că fazele inițiale
ale dezvoltării emoționale sunt încărcate de conflicte și tulburări
potențiale. Relația cu realitatea exterioară nu este încă ferm stabilită;
personalitatea nu este încă bine integrată; iubirea primitivă are un
scop distructiv, iar copilul mic încă nu a învățat să își tolereze și
administreze instinctele. Dacă mediul în care crește este stabil și
personal, va reuși să facă asta și chiar mai mult decât atât. La
început, are nevoie absolută să trăiască într-un cerc de iubire și
putere (cu toleranța care rezultă de aici), altfel ajunge să se teamă
de propriile gânduri, de propria imaginație și nu se mai dezvoltă
emoțional.

Acum, ce se întâmplă cu copilul care nu are un cămin potrivit și nu

dobândește ideea de mediu ca parte a propriei naturi? Părerea
generală este că, descoperind că este „liber", copilul începe să se
distreze. Dar suntem departe de adevăr. Când descoperă că are un
cadru de viață distrus, copilul nu se mai simte liber. El devine anxios,
iar dacă mai are speranțe, atunci începe să caute un cadru în afara
casei. Copilul care nu își găsește în propriul cămin sentimentul de
siguranță începe să caute în altă parte cei patru pereți; el este încă
plin de speranță, caută la bunici, la unchi și mătuși, la prietenii de
familie, la școală. El caută o stabilitate exterioară, fără de care ar
înnebuni. Oferită la momentul oportun, această stabilitate ar fi putut
crește în interiorul copilului, odată cu el, așa cum cresc oasele, astfel
încât, puțin câte puțin, în primele luni și primii ani din viață, el ar fi
trecut de la faza de dependență și nevoie de a fi îngrijit la faza de
independență. Adeseori se întâmplă ca un copil să obțină din relații
și de la școală ceea ce i-a lipsit în propriul cămin.

Copilul antisocial se uită puțin mai departe, către societate, în loc să

se uite la propria familie sau la școală, pentru a găsi stabilitatea de
care are nevoie pentru a trece prin fazele inițiale și esențiale ale
dezvoltării emoționale.

Voi da un exemplu. Când un copil fură zahăr, el caută mama cea

bună, propria lui mamă, de la care are dreptul să ia orice este dulce.
De fapt, această dulceață este a lui, pentru că el a inventat-o pe
mamă, împreună cu dulceața ei, din capacitatea lui de a iubi și din
creativitatea lui primară, indiferent de ce anume înseamnă asta.
Putem spune că își caută și tatăl, care o va proteja pe mamă de
atacurile copilului, atacuri făcute în exercițiul iubirii primitive. Când un
copil fură ceva în exteriorul propriei lui case, el își caută în
continuare mama, dar o caută cu un sentiment al frustrării mai
puternic și dorind în același timp, din ce în ce mai tare, să găsească
și autoritatea paternă care să pună o limită la efectul real al
comportamentului său impulsiv și la punerea în act a ideilor care îi
vin când este în stare de excitație. În cazurile de delincvență definită
conform legii, pentru noi, ca observatori, lucrurile sunt dificile, căci
ceea ce vedem noi este nevoia acută a copilului de a avea un tată
sever, care o va proteja pe mamă atunci când o găsește. Tatăl sever
evocat de copil poate fi și iubitor, dar, în primul rând, trebuie să fie
sever și puternic. Numai cu o imagine paternă severă și puternică
poate copilul să își recâștige impulsurile de iubire primitive, simțul
vinovăției, dorința de a repara. Dacă nu este prins, delincventul nu
face altceva decât să devină din ce în ce mai inhibat în iubire și, ca
urmare, din ce în ce mai deprimat și mai depersonalizat, ca într-un
final să devină incapabil să simtă realitatea lucrurilor, cu excepția
realității

violenței.

Delincvența indică faptul că mai există speranță. Veți vedea că

atunci când un copil se poartă antisocial, asta nu înseamnă în mod
obligatoriu că este bolnav, iar acest comportament nu este, de multe
ori, decât un SOS pentru a primi control din partea oamenilor
puternici, iubitori, siguri pe ei. Totuși, mulți delincvenți sunt bolnavi
într-o măsură mai mică sau mai mare, iar cuvântul „boală" se
potrivește în context datorită faptului că, în multe cazuri, simțul
siguranței nu a intrat în viața copilului destul de devreme pentru a fi
încorporat în credințele acestuia. Aflat sub controlul unei mâini de
fier, un copil antisocial poate să pară în regulă, dar dați-i libertate și
va simți curând amenințarea nebuniei. Prin urmare, va face acte
împotriva societății (fără să știe ce face) pentru a restabili din exterior
controlul.
Copilul normal, ajutat în fazele inițiale de propriul lui cămin, își
dezvoltă capacitatea de autocontrol. El dezvoltă ceea ce se numește
uneori un „mediu intern", cu tendința de a descoperi medii bune.
Copilul bolnav, antisocial, care nu a avut șansa de a-și dezvolta un
„mediu intern" bun, are o nevoie absolută de control din afară dacă
vrea să fie fericit, să se poată juca sau să poată munci. Între aceste
două extreme, copil normal — copil antisocial–bolnav, există copiii
care pot dobândi credința în stabilitate dacă se află sub controlul
unor persoane iubitoare un număr de ani. Un copil de șase sau
șapte ani are mai multe șanse să beneficieze de un astfel de ajutor
decât unul de zece sau unsprezece ani.

În timpul războiului, mulți dintre noi am trăit experiența acestui mediu

stabil, oferit cu întârziere în cămine pentru copii evacuați, în special
pentru cei care erau dificil de cazat. În anii războiului, copiii cu
tendințe antisociale erau tratați ca niște bolnavi. Școlile speciale
pentru copii neadaptați, care au fost însoțite de aceste cămine, fac
muncă de profilaxie pentru societate. Ele tratează delincvența ca pe
o boală cu și mai mare ușurință, deoarece majoritatea copiilor nu au
ajuns încă în fața tribunalelor pentru minori. Aici este cu siguranță
locul pentru tratarea delincvenței drept o boală a individului și tot aici
este locul pentru cercetare și șansa de a câștiga experiență. Știm cu
toții ce treabă bună se face în școlile de corecție, dar faptul că
majoritatea copiilor de aici au fost deja condamnați de un tribunal
face lucrurile dificile.

În aceste instituții, numite uneori internate pentru copii neadaptați,

există șansa ca aceia care văd în comportamentul antisocial un SOS
trimis de nu copil bolnav să își joace rolul și să învețe în același timp.
În timpul războiului, fiecare internat sau grup de internate aparținând
Ministerului Sănătății avea un comitet de

conducere, iar în grupul cu care eram eu în legătură, acest comitet

chiar era interesat de munca în internat și își asuma
responsabilitatea pentru asta. Desigur, în astfel de comitete puteau fi
aleși și magistrați, astfel încât să intre în contact direct cu
managementul real al copiilor care încă nu au ajuns în fața
tribunalului pentru minori. Nu este de ajuns să vizitezi școli de
corecție sau internate, sau să auzi oamenii vorbind despre asta.
Singura modalitate interesantă este să îți asumi responsabilitatea,
chiar dacă indirect, prin sprijinirea inteligentă a celor care se ocupă
de creșterea băieților și a fetelor cu tendințe spre comportament
antisocial.

În școlile pentru așa-numiții neadaptați, personalul poate lucra în

scopuri terapeutice, iar asta schimbă complet lucrurile. Eșecurile vor
ajunge în fața judecătorului, dar succesele devin cetățeni ai statului.

Acum, să revenim la tema copiilor lipsiți de viață de familie. În afara

neglijării lor (caz în care ajung în fața tribunalului pentru minori, ca
delincvenți), mai există două modalități de a-i aborda. Pot fi trimiși la
psihoterapie personală sau li se poate oferi un mediu stabil, puternic,
cu îngrijire și iubire personală și doze din ce în ce mai mari de iubire.
De fapt, prima metodă (psihoterapia) nu funcționează fără cea de-a
doua. Iar în cazul unui înlocuitor de cămin adecvat, psihoterapia
poate deveni inutilă — soluție foarte fericită, dacă ne gândim la
faptul că nu este aproape niciodată disponibilă. Vor trece ani de zile
până când va exista un număr cât de cât adecvat de psihanaliști
formați în mod corespunzător, care să ofere tratamentele personale
atât de necesare în multe cazuri.

Psihoterapia personală este direcționată către creșterea capacității

copilului de a-și desăvârși dezvoltarea personală. Asta înseamnă
multe lucruri, inclusiv stabilirea unei capacități bune de a simți
realitatea lucrurilor adevărate, atât în interior, cât și în exterior, și
stabilirea integrării personalității individuale. Dezvoltarea emoțională
deplină înseamnă toate astea și multe altele. După aceste elemente
primitive, vin primele sentimente de grijă și vinovăție și impulsurile
primare de reparație. Iar în familie apar primele situații triangulare,
împreună cu toate relațiile complexe interpersonale care țin de viața
într-un cămin normal.

Mai departe, dacă totul merge bine și dacă acești copii devin capabili
să se administreze pe sine și să administreze și relația cu adulții și
cu ceilalți copii, urmează etapa în care ei încep să se confrunte cu
complicații, cum ar fi o mamă deprimată, un tată cu episoade
maniacale, un frate cu accese de cruzime, o soră cu crize de furie.
Cu cât ne gândim la aceste lucruri, cu atât înțelegem mai bine de ce
bebelușii și copiii mici au nevoie neapărată de mediul propriei lor
familii și, dacă se

poate, de stabilitatea mediului fizic. Din aceste observații vedem cum

copiii lipsiți de viața de familie trebuie să primească ceva personal și
stabil, când sunt încă destul de tineri pentru a folosi acest „ceva". În
caz contrar, acești copii ne vor forța mai târziu să le oferim stabilitate
sub forma unei școli de corecție sau, în ultimă instanță, sub forma
celor patru pereți ai unei celule de închisoare.

Astfel, revin la ideea de a „menține" dependența și de a ne confrunta

cu ea. Decât să fim obligați să facem față unui copil sau adult
antisocial, este mult mai bine să „ținem" bine un copil încă de la
începutul vieții acestuia.
35
RĂDĂCINILE AGRESIVITĂȚII
Cititorul și-a dat seama din diferitele exemple ciudate presărate prin
această carte că eu cunosc faptul că bebelușii și copiii țipă și mușcă
și lovesc cu picioarele și își trag mamele de păr, și au impulsuri
agresive sau distructive, sau neplăcute într-un fel sau altul.

Procesul de îngrijire a bebelușilor și a copiilor este complicat de

episoadele distructive care pot avea nevoie de măsuri deosebite și,
în mod sigur, au nevoie de înțelegere. O explicație teoretică a
rădăcinilor agresivității poate fi de folos în înțelegerea acestor
evenimente frecvente. Totuși, cum să fac pentru a prezenta în mod
corect acest subiect vast și dificil și, în același timp, să țin minte că
mulți dintre cititorii mei nu studiază psihologia, ci sunt implicați în
partea practică a creșterii copiilor?

Pe scurt, agresivitatea are două înțelesuri: 1. o reacție directă sau

indirectă la frustrare, 2. una dintre cele două surse principale de
energie ale unui individ. Analiza acestor definiții simple dă naștere
unor probleme extrem de complexe, iar mai jos voi începe doar să
elaborez pe marginea temei principale.

Suntem de acord că nu putem vorbi despre agresivitate doar sub

aspectul sub care se prezintă aceasta în viața unui copil. Subiectul
este mai vast și, în orice caz, avem întotdeauna de-a face cu un
copil care se dezvoltă, iar ceea ce ne interesează cel mai tare este
modul în care lucrurile cresc unul dintr-altul.

Uneori, agresivitatea apare într-o formă simplă și se dezvoltă, sau

are nevoie de cineva care să o întâmpine și să facă ceva, astfel
încât să prevină urmările negative. La fel de frecvent se întâmplă ca
impulsurile agresive să nu se exprime deschis, ci să apară sub
formă opusă. Poate că este o idee bună să analizez câteva dintre
diferitele tipuri de forme opuse ale agresivității.

Pentru început, trebuie să fac o observație generală. Este o hotărâre

înțeleaptă să presupunem că, la nivel fundamental, toți oamenii sunt
la fel, și asta în ciuda eredității care ne face să fim ceea ce suntem și
ne face indivizi diferiți. Ceea ce vreau să spun este că există
anumite trăsături în natura umană, care pot fi găsite în toți bebelușii,
în toți copiii și în toți oamenii, indiferent de vârstă. O explicație
cuprinzătoare a dezvoltării personalității umane de la cea mai mică
vârstă și până la independența adultă poate fi aplicată tuturor
ființelor umane, indiferent de sex, rasă, culoarea pielii, religie, clasă
socială. Aparențele pot varia, dar există numitori

comuni. Un bebeluș poate avea tendința către agresivitate, pe când

altul poate să nu dea nicio dovadă de agresivitate la început; totuși,
ambii au aceeași problemă. Pur și simplu cei doi copii își
gestionează diferit impulsurile agresive.

Dacă ne uităm și încercăm să vedem punctul de pornire al

agresivității la un individ, ceea ce descoperim este realitatea mișcării
infantile. Aceasta începe chiar dinainte de naștere, nu doar prin
răsucirile bebelușului din burta mamei, ci și prin mișcările bruște ale
membrelor, care o fac pe mamă să spună că simte copilul mișcându-
se. O parte a copilului se mișcă și, mișcându-se, întâlnește ceva. Un
observator poate numi asta o lovitură sau un șut, dar substanța
loviturii sau a șutului lipsește, pentru că bebelușul (nenăscut sau
nou-născut) nu a devenit încă o persoană care ar putea avea un
motiv clar pentru o acțiune anume.

Prin urmare, în fiecare copil există tendința de a se mișca și de a

obține un tip de plăcere musculară prin mișcare, și de a câștiga din
experiența de a se mișca și de a atinge ceva. Dacă analizăm mai
departe această trăsătură, putem descrie dezvoltarea unui bebeluș
observând un progres de la simpla mișcare către acțiuni care
exprimă furie sau către stări care denotă ură și controlul urii. Putem
continua cu descrierea modului în care loviturile întâmplătoare pot
deveni lovituri date cu scopul de a face rău și, cu această ocazie,
putem descoperi o protejare a obiectului care este în același timp
iubit și urât. Mai mult, putem identifica modul de organizare a ideilor
și impulsurilor distructive într-un copil anume, sub formă de tip de
comportament. Iar în dezvoltarea sănătoasă, toate acestea pot
indica modul în care ideile distructive conștiente și inconștiente, și
reacțiile la aceste idei, apar în visul și jocul copilului și, de
asemenea, în agresivitatea îndreptată către ceea ce copilul
consideră în mediul său imediat drept obiect ce merită să fie distrus.

Putem înțelege că aceste lovituri infantile timpurii conduc la

descoperirea lumii care nu este copilul și la începuturile unei relații
cu obiectele exterioare. Prin urmare, ceea ce va deveni curând
comportament agresiv este, la început, un simplu impuls care
conduce la o mișcare și la începuturile explorării. Astfel,
agresivitatea este întotdeauna legată de stabilirea unei distincții clare
între ceea ce este sine și ceea ce nu este sine.

După ce sper că am lămurit faptul că toți oamenii sunt la fel, în ciuda

faptului că fiecare este în mod fundamental diferit, mă pot referi
acum la unele dintre multele elemente opuse agresivității.

Un prim exemplu: contrastul dintre copilul îndrăzneț și copilul timid.

La primul, tendința este să obțină eliberarea dată de exprimarea
deschisă a agresivității și

a ostilității, iar la celălalt, există tendința de a găsi această

agresivitate nu în sine, ci în altă parte, și de a se speria de ea sau de
a o aștepta temător să vină de undeva, din lumea exterioară. Primul
copil are noroc pentru că descoperă că ostilitatea exprimată este
limitată și ireversibilă, în timp ce al doilea nu ajunge niciodată la
rezultate satisfăcătoare, ci continuă să aștepte apariția unor
probleme. Iar în unele cazuri, acestea nu se lasă așteptate.

Unii copii tind în mod clar să vadă în agresivitatea celorlalți propriile

impulsuri agresive controlate (refulate). Această tendință se poate
dezvolta în mod nesănătos, deoarece rezerva de persecuții se poate
termina și trebuie completată cu iluzii. Prin urmare, găsim un copil
care așteaptă în mod constant să fie persecutat și care, poate,
devine agresiv autoapărându-se de vreun atac imaginat. Aceasta
este o tulburare, dar tiparul poate fi găsit sub forma unei faze din
perioada de dezvoltare a aproape oricărui copil.

Analizând alt tip de opoziție, putem pune față în față copilul mai
degrabă agresiv cu copilul care își reține agresivitatea în „interior" și,
ca urmare, devine tensionat, exagerat de controlat, serios. Urmează,
în mod firesc, un grad de inhibare a tuturor impulsurilor și a
creativității, căci creativitatea este legată de iresponsabilitatea
copilăriei și de viața trăită cu inima liberă. Cu toate acestea, în cazul
alternativei din urmă, deși copilul pierde ceva din libertatea
interioară, putem afirma că există un câștig în autocontrolul care
începe să se dezvolte, împreună cu atenția față de ceilalți, și o
protejare a lumii față de ceea ce, altfel, s-ar manifesta drept
cruzimea copilului. În starea de sănătate, în fiecare copil se dezvoltă
capacitatea de a se pune în locul altora și de a se identifica cu
obiecte și persoane exterioare.

Unul dintre lucrurile neplăcute legate de autocontrolul excesiv este

că la un copil drăguț, care nu i-ar face rău nici măcar unei muște, pot
să apară regulat izbucniri ale sentimentelor și comportamentelor
agresive, o criză de furie, de pildă, sau o acțiune răutăcioasă. Aceste
lucruri nu au valoare pozitivă pentru nimeni și cel mai puțin pentru
copil, care, mai târziu, poate nici nu își va aminti ce s-a întâmplat. Tot
ce pot face părinții în acest caz este să găsească o modalitate de a
depăși acest episod stânjenitor și să spere că, odată cu creșterea
copilului, se va dezvolta și o modalitate mai plină de sens pentru
exprimarea agresivității.

Într-o variantă mai matură ca alternativă la comportamentul agresiv,

copilul visează. Visând, distrugerea și uciderea sunt trăite în
fantasmă, iar această visare este asociată cu excitare corporală,
fiind o experiență reală și nu doar un exercițiu intelectual. Copilul
care poate gestiona visele se pregătește pentru tot felul de

jocuri, de unul singur sau cu alți copii. Dacă visul conține prea multă
distrugere sau implică amenințări severe la adresa obiectelor sacre,
sau dacă intervine haosul, atunci copilul se trezește țipând. Aici
mama își are rolul ei — ea trebuie să fie disponibilă și să îl ajute pe
copil să se trezească din coșmar, astfel încât realitatea exterioară să
își poată juca încă o dată rolul de element care conferă siguranță.
Acest proces de trezire poate dura chiar și o jumătate de oră.
Coșmarul însuși poate fi o experiență satisfăcătoare pentru copil,
deși asta poate părea ciudat.

În acest punct, trebuie să fac o distincție clară între visul de noapte și

reveria diurnă. Nu mă refer la combinarea fantasmelor pe care le
avem când suntem treji. Elementul esențial cu privire la visul nocturn
în opoziție cu reveria diurnă este că persoana care visează doarme
și poate fi trezită. Visul poate fi uitat, dar el a fost visat și asta este
ceea ce contează. (Există și visul real care continuă în starea de
veghe a copilului, dar aceasta este o altă poveste.)

Am vorbit despre joc, care își are originile în fantasmă și în

rezervorul complet a ceea ce poate fi visat, și despre straturile
profunde și chiar cele mai profunde ale inconștientului. Se va vedea
imediat ce rol important joacă în dezvoltarea sănătoasă modul în
care copilul acceptă simbolurile. Un lucru înseamnă altceva și, prin
urmare, suntem eliberați de conflictele brutale și tulburătoare
produse de adevărul gol goluț.

Este neplăcut când un copil își iubește mult mama și, în același timp,
vrea să o mănânce; sau când un copil își iubește și urăște tatăl
simultan și nu poate deplasa nici iubirea și nici ura către un unchi;
sau când un copil dorește să scape de frățiorul nou-născut și nu își
poate exprima în mod satisfăcător acest sentiment, pierzând o
jucărie. Unii copii sunt așa și suferă din cauza asta.

Totuși, în mod obișnuit, acceptarea simbolurilor începe devreme.

Acest proces îi permite copilului să aibă spațiu de manevră în
propria experiență de viață. De pildă, când bebelușii adoptă foarte
devreme un obiect care devine obiectul lor preferat, acesta îi
reprezintă atât pe ei, cât și pe mama lor. Obiectul este simbolul
uniunii dintre ei, așa cum este degetul mare pentru copilul care își
suge degetul, iar acest simbol poate fi și el atacat, dar și apreciat
mai mult decât toate celelalte posesiuni ulterioare.
Jocul, bazat pe acceptarea simbolurilor, conține posibilități infinite. El
îi permite copilului să experimenteze tot ce se găsește în realitatea
lui psihică interioară, care este baza pe care se dezvoltă simțul
identității. În această realitate se găsesc atât agresivitatea, cât și
iubirea.

În copilul care se maturizează apare o alternativă la distrugere, și

încă una foarte importantă. Aceasta este construcția. Am încercat să
descriu în parte modul complex în care, în condiții de mediu
favorabile, o dorință constructivă se leagă de modul în care copilul
aflat în procesul de creștere acceptă responsabilitatea pentru propria
latură distructivă. Apariția și menținerea jocului constructiv sunt cele
mai importante semne de sănătate la un copil. Acest element nu
poate fi implantat din exterior, tot așa cum nici încrederea nu poate fi
sădită din afară. Jocul constructiv apare odată cu trecerea timpului,
ca rezultat al totalității experiențelor de viață ale copilului în mediul
creat de părinți sau de cei care acționează ca părinți.

Această relație între agresivitate și construcție poate fi testată dacă îi

retragem copilului (sau, la fel de bine, adultului) șansa de a face
ceva pentru cei dragi și apropiați sau șansa de a contribui, de a
participa la satisfacerea nevoilor familiei. Prin „a contribui" eu înțeleg
a face lucruri de plăcere sau a fi ca altcineva, dar, în același timp, a
descoperi că de astfel de lucruri este nevoie pentru ca mama să fie
fericită sau ca lucrurile din casă să se desfășoare normal. Este
sinonim cu „găsirea locului". Un copil participă prefăcându-se că îi
dă de mâncare bebelușului sau face patul, sau dă cu aspiratorul, sau
gătește, condiția ca participarea să fie satisfăcătoare fiind să ia
cineva în serios această prefăcătorie a lui. Dacă lumea râde de ce
face micuțul, atunci acțiunea acestuia devine simplă imitare, iar
copilul trăiește un sentiment de neputință și inutilitate. Acesta este
momentul în care copilul poate avea o criză de agresivitate sau
distructivitate.

Cu excepția situațiilor experimentale, astfel de lucruri se pot întâmpla

pe neprevăzute, căci nimeni nu înțelege că un copil are nevoie să
dea mai mult decât are nevoie să primească.
Vom vedea că activitatea unui copil sănătos este caracterizată de
mișcări naturale și de tendința de a se lovi de lucruri, pe care va
ajunge să le folosească, în timp ce, simultan, țipă, scuipă, face pipi și
caca, pentru a exprima furie, ură, răzbunare. Copilul ajunge să
iubească și să urască simultan, și să accepte această contradicție.
Unul dintre cele mai importante exemple de fuziune dintre
agresivitate și iubire este dorința de a mușca – aceasta apare după
vârsta de cinci luni. Până la urmă, este o dorință care se integrează
în plăcerea de a mânca tot felul de alimente. Totuși, la origine,
obiectul cel bun, corpul mamei, este cel care stârnește dorința de a
mușca și produce ideile legate de acțiunea în sine. Astfel, mâncarea
ajunge să fie acceptată drept un simbol al corpului matern sau
patern, sau al corpului oricărei alte persoane iubite.

Tot acest proces este foarte complicat și e nevoie de mult timp

pentru ca un bebeluș și un copil să stăpânească ideile și excitațiile
agresive și să fie capabili să le controleze fără a-și pierde
capacitatea de a fi agresivi atunci când trebuie, indiferent dacă este
vorba despre ură sau iubire.

Oscar Wilde spune: „Cu toții ucidem ceea ce iubim". Învățăm în

fiecare zi că iubirea vine la pachet cu suferința. În procesul de
creștere a copiilor vedem că aceștia au tendința de a iubi lucrul pe
care îl fac să sufere. Suferința face parte intrinsecă din viața
copilului, iar întrebarea este: cum va reuși copilul vostru să găsească
o soluție pentru a pune aceste forțe agresive în slujba vieții, iubirii,
jocului și (în cele din urmă) activității profesionale?

Și asta nu este totul. Rămâne întrebarea: unde se află punctul

originar al agresivității? Am văzut că în procesul de dezvoltare al
nou-născutului apar primele mișcări naturale și țipetele și că acestea
pot fi plăcute, dar nu au un sens agresiv clar, deoarece copilul încă
nu este pe deplin organizat ca o persoană. Cu toate acestea, dorim
să știm cum se întâmplă, chiar foarte devreme, ca un copil să
distrugă lumea. Această informație este de importanță vitală
deoarece exact resturile acestei distrugeri infantile „neintegrate" pot
distruge lumea în care trăim și pe care o iubim. În vrăjile copilăriei,
lumea poate fi anihilată foarte simplu închizând ochii și poate fi
creată din nou prin deschiderea ochilor și exprimarea unor noi
dorințe. Otrăvurile și armele explozive dau vrăjilor infantile o realitate
care este, de fapt, exact opusul magiei.

Marea majoritate a copiilor sunt destul de bine îngrijiți în primele

etape ale vieții, încât să realizeze, în personalitatea lor, un anumit
grad de integrare, iar pericolul unei distrugeri masive provocate de
distructivitatea lipsită de sens să fie aproape absent. Pentru a
preveni un astfel de fenomen, cel mai important lucru pe care îl
putem face este să recunoaștem rolul pe care îl joacă părinții în
facilitarea procesului de maturizare al fiecărui copil în cadrul vieții de
familie; în special, putem învăța să evaluăm rolul pe care îl joacă
mama la începutul vieții, când relația copilului cu ea se schimbă
dintr-o relație pur fizică într-una în care copilul recunoaște atitudinea
maternă, iar ceea ce era pur fizic începe să fie îmbogățit și complicat
cu factori emoționali.

Dar întrebarea rămâne: ce știm noi despre originile acestei forțe care
există în mod intrinsec în toate ființele umane și stă la baza activității
distructive sau a echivalentului acesteia, în suferința aflată sub
autocontrol? În spatele a toate acestea se află distrugerea magică.
Acest lucru este normal pentru copiii aflați în primele etape

de dezvoltare și merge în paralel cu creația magică. Distrugerea

primitivă sau magică a tuturor obiectelor ține de faptul că (pentru
copil) obiectele trec de la stadiul în care sunt o parte din „mine" la
stadiul în care sunt „ne-mine", de la stadiul de fenomene subiective
la cel în care sunt percepute obiectiv. În mod obișnuit, această
schimbare are loc în faze subtile și gradate, în paralel cu schimbările
treptate din copilul aflat în dezvoltare, dar, în lipsa atenției materne,
schimbările se produc brusc și în moduri pe care copilul nu le poate
prevedea.

Însoțindu-și cu atenție copilul în această etapă vitală a dezvoltării

inițiale, mama îi dă timpul necesar pentru a dobândi tot felul de
abilități necesare în trăirea șocului produs de recunoașterea
existenței unei lumi aflate în exteriorul controlului lui magic. Dacă
proceselor de maturizare li se alocă suficient timp, atunci copilul
devine capabil să distrugă, să urască, să lovească și să țipe în loc să
anihileze lumea în mod magic. Astfel, agresivitatea reală este văzută
ca o realizare. Prin comparație cu distrugerea magică, ideile și
comportamentele agresive capătă o valoare pozitivă, iar ura devine
un semn de civilizație, dacă avem în vedere întregul proces al
dezvoltării emoționale a individului, în special primele etape.

În această carte am încercat să descriu doar aceste etape subtile

prin care, dacă există o mamă și o îngrijire suficient de bune,
majoritatea copiilor dobândesc sănătate și capacitatea de a renunța
la controlul și distrugerea magică și de a se bucura de agresivitatea
care există în ei și simultan de recompense, relații tandre și bogăția
interioară personală care alcătuiesc lumea copilăriei.