Secolul al XVIII-lea a fost puternic marcat în cultura europeană de o experienţă a

încrederii optimiste în existenţa unor valori supreme ale umanităţii în a căror recuperare
constă fericirea individuală a fiecăruia şi în maxima eficienţă a educaţiei generalizate în
răspândirea acestor valori. În acest sens, Jean Jacques Rousseau a formulat ideea că
originea omului cuprinde un orizont de valori înnăscute şi pure pe care doar societatea le-a
pervertit (astfel încât această ideologie a alimentat mult timp mitul „bunului sălbatic”,
împotriva ideii lui Thomas Hobbes, pentru care originea presocială a omului reprezintă o
stare de conflict permanent). Această experienţă a încrederii în puterea educaţiei în numele
valorilor supreme a purtat numele de Iluminism şi a avut drept presupoziţie metafizică ideea
că există o subiectivitate generică receptivă la experienţa cunoaşterii a cărei facultate de
cunoaştere poate reconstrui din punctul propriu de vedere obiectul cunoaşterii.
Filosoful care a articulat această presupoziţie metafizică într-un sistem coerent a fost
Immanuel Kant (…). Pentru el, întreaga evaluare a istoriei gândirii trebuie să se orienteze
într-o direcţie critică, astfel încât să discearnă modul în care gândirea anterioară a reuşit să
enunţe vreo propoziţie necesară despre maniera în care subiectul generic poate obţine vreo
certitudine. Constatând faptul că discuţia anterioară lui asupra cunoaşterii s-a referit mai ales
la conţinutul cunoaşterii, Kant propune o evaluare a condiţiilor însele de posibilitate ale
cunoaşterii, numind critică acest ultim demers şi indicând în el adevărata sarcină a filosofiei.
Instaurarea unei adevărate metafizici (în Prolegomene) trebuie precedată cu un asemenea
demers critic. Kant realizează sub trei secvenţe proiectul său critic, examinând facultăţile de
cunoaştere în forma lor pură (Critica raţiunii pure), examinând întemeierea moralei în
facultăţile spiritului (Critica raţiunii practice) şi examinând întemeierea percepţiei
frumosului (Critica facultăţii de judecare).
În primul tratat, facultăţile cunoaşterii sunt studiate în măsura în care sunt condiţii de
posibilitate ale cunoaşterii şi din acest motiv ele sunt numite transcendentale, în opoziţie cu
caracterul transcendent al obiectelor de cunoscut. Acest caracter le face să fie nişte condiţii a
priori ale oricărei experienţe posibile, în măsura în care această expresie desemnează tot ceea
ce este anterior oricărei experienţe, este independent de orice experienţă şi face posibilă orice
experienţă. Kant avansează chiar ideea unor forme a priori determinate pentru fiecare dintre
facultăţile cunoaşterii, adică senzaţia, intelectul şi raţiunea. Considerate împreună, toate
aceste forme construiesc obiectul cunoaşterii, numit fenomen, astfel încât dincolo de el, realul
nedeterminat şi inaccesibil conştiinţei, simplu suport necunoscut pe care se proiectează
formele transcendentale, poartă numele de lucru în sine. Practic, întreaga materie a
cunoaşterii provine din experienţă, astfel încât facultăţile subiectului generic ordonează
această materie conform formelor sale. La nivelul sensibilităţii, materia este ordonată
conform celor două intuiţii apriori, spaţiul şi timpul. În colaborare cu intelectul, sensibilitatea
conduce la imaginaţia transcendentală, pentru ca intelectul să opereze cu 12 categorii a
priori, care sunt cele mai generale predicate prin care realul poate fi enunţat. Ele sunt
ordonate după cantitate (unitatea, multiplicitatea, totalitatea), după calitate (realitate, negaţie,
limitaţie), după relaţie (substanţă, cauză, comunitate) şi după modalitate (posibilitate,
existenţă, necesitate). Aceste facultăţi ale cunoaşterii ar fi fost suficiente petnru a clarifica
natura obiectului dat în cunoaştere şi pentru a rosti adevărul despre el. Totuşi, subiectivitatea
generică mai posedă o facultate ale cărei idei a priori (sufletul, lumea şi Dumnezeu) nu se
regăsesc în experienţă, deşi ea nu continuă să emită raţionamente cu pretenţii de necesitate cu
privire la ele, şi anume raţiunea. Raţiunea nu poate conduce la adevăr, deoarece obiectele
sale nu se regăsesc în experienţă, ci raţionamentele privitoare la suflet conduc la paralogisme
(fiind greşite fără intenţie), cele privind lumea conduc la antinomii (fiindcă produc perechi de
teze opuse care se pot susţine la fel de bine), iar cele privitoare la Dumnezeu conduc la
contradicţii (deoarece se poate dovedi falsitatea lor formală). Din aceste motive, principiile
raţiunii nu produc un spor în cunoaştere, dar au o valoare regulativă, fiind puncte de plecare
în stabilirea normelor eticii.
În Critica raţiunii practice, Kant este preocupat de a considera aceleaşi facultăţi ale
cunoaşterii din punctul de vedere al întemeierii valorilor morale. Evidenţierea necesităţii
acestor reguli cade în sarcina descoperirii unui imperativ care se opune celor ipotetice prin
caracterul lui necondiţionat de nici o împrejurare. Acest imperativ (numit de Kant
imperativul categoric) are în vedere obligaţia fiecăruia de a considera natura raţională drept o
valoare absolută şi de a nu îl folosi niciodată pe celălalt numai ca mijloc, ci întotdeauna ca pe
un scop în sine, graţie primatului raţiunii asupra voinţei şi a situării esenţei umane în natura
raţională.
Filosofia lui Kant a fost continuată de neokantianism în secolul al XIX-lea şi a dat
principalele direcţii ale gândirii subiectivităţii în filosofia contemporană, fie ca o continuare
la kantianism, fie ca o reacţie la acesta.