Piatra de poticnire

Alexandros Kalomiros

Câteva cuvinte, scrise cu dragoste și cu durere de inimă, cu privire la erezia timpurilor noastre și
adevărata Ortodoxie

Scrisă la însărcinarea și sub auspiciile Sfintei Mănăstiri a Buneivestiri a Maicii

Domnului Oinussai, Chios, 1976

Sfânta Biserică Ortodoxă a Americii de Nord BOSTON,

Ediția editată în limba engleză, 1999
 Prefață

Epoca noastră este acea perioadă de apostazie la care face referire Sfântul
Apostol Pavel în a doua epistolă către Tesaloniceni. Știu că cei circumspecți, cei
înțelepți, și cei versați vor zâmbi cu generoasă condescendență la afirmația
mea. Oamenii versați pur și simplu nu oferă asemenea aprecieri aventuroase, în
special atunci când acestea se referă la chestiuni apocaliptice. De vreme ce nu
mă consider a fi circumspect, iau aminte la cuvintele Domnului nostru: Învățați
de la smochin pilda: Când ramurile îi sunt încă fragede, și odrăslesc frunze,
cunoașteți că vara este aproape; tot astfel, când veți vedea toate aceste semne,
veți ști că este aproape, bate la uși. (Matei 24:32-33). Îmi trag concluziile, de
aceea, în baza poruncii Domnului, de vreme ce văd toate aceste semne.

Mai înainte de sosirea acestei nemaipomenite epoci, ortodocșii credeau în

ortodoxie, ereticii în erezia lor, ateii în ateismul lor, și unul încerca să convingă
pe celălalt că el se află în posesia adevărului. Adică oamenii credeau în adevăr
și se trudeau în numele lui, chiar și cei care erau neștiutori ai Adevărului.
Teribila apostazie a erei noastre nu se datorează faptului că lumea este plină de
eretici și de atei. Toate lucrurile fiind egale, ele nu pot decât să întărească
credința celor evlavioși, indiferent cât de mulți ar fi aceștia. Apostazia noastră
contemporană se datorează faptului că oamenii de azi au încetat să creadă în
adevăr; au încetat să creadă în existența adevărului și că merită să lupți pentru
acesta. Ereticii care cred în erezia lor au devenit o specie rară. Așa ciudat cum
ar putea să pară, chiar și ideologii atei care au ceva convingere în tipul lor de
ateism, sunt cumva o binecuvantare în era noastră. Oamenii de azi și-au
pierdut orice convingere. Toate sunt pentru ei relative, îndoielnice, nedefinite.
Puține lucruri pentru care merită să lupte există pentru aceștia. Puține lucruri
apar vrednice de susținerea lor, cu excepția plăcerilor acestei vieți trecătoare.

Într-o astfel de lume, un ateu și un eretic convins sunt niște ostroave vii
într-un ocean de moarte, pentru că o astfel de convingere dovedește o râvnă
pentru adevăr, care, indiferent cât de lipsită de înțelegere, întunecată sau
pasionată ar fi, nu a ars toate punțile care leagă sufletul de Dumnezeu, Care,
chiar daca ei nu știu sau nu recunosc, este El însusi Adevărul.

Oamenii zilelor noastre, așadar, nu cred în nimic în afara propriilor

distracții. Dar, pentru a avea distracții plăcute, co-existența liniștită și
cooperarea tututor oamenilor este absolut esențială pentru a asigura procurarea
bunurilor materiale. Pentru a realiza aceasta, toate frontierele trebuie să cadă.
Religiile, ideologiile și națiunile trebuie să se unească. Orice motiv de război, de
lupte, de opinii contrare trebuie să înceteze a exista. Politica coexistenței, ideile
1)
despre Statele Unite ale Europei, sincretismul masonic, mișcarea ecumenistă,
speranța pentru un stat global, sunt expresii ale setei exagerate a omului
pentru o existență netulburată în plăceri.
2)
Ecumenismul învață că adevărul nu e de gasit nicăieri. El este uciderea
speranței care a trăit în inima omului din timpuri imemoriale. Este o respingere
a Adevărului și o înlocuire a acestuia cu adevărurile fabricate de om. Aceste

2
 adevăruri fabricate de om, cu necesitate, trebuie să facă concesii, unul altuia,
pentru binele comun.
Ecumenismul este ultima și cea mai perfectă capcană pe care diavolul a
pregătit-o omenirii, precum și cel mai teribil și mai clandestin atac al său
împotriva Bisericii lui Hristos. Este acea otravă care paralizează sufletul și îl face
incapabil să creadă, să vadă lumina, incapabil chiar să înseteze de Adevar.
Întunecă mintea creștinului ortodox și îl tulbură în așa fel încât, în loc să
iubească pe bolnav și să se străduiască a vindeca boala, să sfârșească prin a
iubi însăși boala; iar în loc de a iubi pe eretic, să iubească erezia.

1) Sincretism: unirea întreprinsă sau reconcilierea doctrinelor și practicilor diverse sau opuse, în special în
religie sau filosofie; sistemul sau principiile școlii fondate în secolul al 17-lea de George Calixt, care a țintit
armonizarea sectelor protestanților și în ultimă instanță a tuturor organismelor creștine.
2) Ecumenismul este odrasla Mișcării Ecumeniste; este exprimat prin unirea diferitelor religii în rugăciuni
comune și ritualuri în ciuda diferențelor doctrinare. Este considerat de mulți, inclusiv de către autorul
lucrării de față, ca sinonim la sincretism.

Ținta sincretismului pan-religios, care este dealtfel cunoscut ca

Ecumenism, îl constituie Biserica Ortodoxă deoarece ea este Biserica lui Hristos,
speranța și sarea întregii lumi. Diavolul știe bine că, daca sarea își va pierde
gustul, toata omenirea se va descompune, și exact acesta este scopul celui ce a
fost ucigaș de oameni dintru început (Ioan 8:44).

Constantinopolul a deschis ușa din dos pentru Ecumenism în anul 1919.

Biserica anglicană sau episcopală, care a organizat mișcarea ecumenistă, a
trimis în acel an o delegație Bisericilor Ortodoxe, invitându-le să trimită
reprezentanți la întrunirea “Credință și Ordine’ a Mișcării Ecumeniste, care era
convocată la Geneva în luna august a anului următor. La acea vreme, Dorotei al
Prusiei era locțiitorul tronului ecumenic. La o ședință a sinodului patriarhal din
10 ianuarie 1919 el a afirmat “cred că este vremea ca biserica ortodoxă să se
gândească de asemenea în mod serios la subiectul unirii bisericilor creștine
individuale”. Sinodul a fost încântat să accepte sugestia locțiitorului și a
procedat la înființarea unor comisii a căror sarcină era să studieze diversele
modalități prin care ar putea avea loc unirea. Într-un an, până în ianuarie 1920,
enciclica istorică a patriarhiei ecumenice către “Bisericile lui Hristos de oriunde
s-ar afla”, a fost pregătită și expediată către toate colțurile lumii. A smuls un
răspuns entuziast unanim. Protestanții de orice confesiune au aplaudat
patriarhia ecumenică, iar patriarhia ecumenică s-a fălit de atunci încoace cu
această enciclică, ce o dovedește ca fiind o pionieră a mișcării ecumeniste.

Conform acestei enciclice, unirea bisericilor va deveni o realitate prin

ștergerea graduală a diferențelor dintre bisericile individuale. Ca prim pas,
enciclica sugera:

- Adoptarea de către toate bisericile a unui singur calendar pentru celebrarea comună a
marilor sărbători creștine (zilele sfinte);
- Schimbul de scrisori frățești;
- Contacte frățești între reprezentanții bisericilor;
- Stabilirea de relații între școlile teologice precum și schimbul de documente și
periodice ale fiecărei biserici;
- Schimbul de studenți;
- Convocarea de reuniuni pan-creștine;

3
- O examinare obiectivă si istorică a diferențelor doctrinare;
- Respectul reciproc față de practicile și obiceiurile diferitelor biserici;
- Folosirea în comun a caselor de rugăciune și a cimitirelor, pentru înmormantarea
celor de alte confesiuni;
- Implementarea de reguli comune cu privire la căsătoriile mixte;
- Ajutorul reciproc pe tărâmul edificării religioase, a filantropiei, etc.

Un episcop care a deținut tronul Constantinopolului nu a vizitat Apusul de

secole. Ultimul care a făcut o astfel de vizită a fost Patriarhul Iosif care a luat
parte la mincinosul sinod de la Florența în 1439. (La acea vreme numai Sfantul
Marcu al Efesului a refuzat să semneze unirea Bisericilor Ortodoxe Universale cu
Papalitatea.) Patriarhul a avut un sfârșit lipsit de glorie. Cu toate acestea, după
atâtea secole, el a fost cel cu care patriarhul Dorotei a vrut să rivalizeze.
Regalitatea, aristocrația, și diverși oficiali l-au primit pe Dorotei în Anglia cu
mare pompă. Totuși, el nu a putut să fie prezent la grandioasa ceremonie
pregătită în onoarea sa. El a murit de asemenea în Occident, departe de tronul
3)
său .
Cucerirea Constantinopolului de către Ecumenism a fost totuși un fapt
veritabil. În scurt timp, următorul patriarh al Constantinopolului, Meletie
Metaxakis, a recunoscut ordinele Anglicane. Un nou val de entuziasm s-a
raspândit în toată lumea protestantă. Presa de limbă engleză a zvonit că primul
pas către totala uniune exterioară a fost făcut. Ortodoxia va fi de acum înainte
capabilă să primească tainele și alte slujiri religioase din mâna clerului anglican.
În același timp, au început rugăciuni în comun cu ereticii, iar anglicanii au
început să administreze tainele lor ortodocșilor.

3) Mitropolitul Dorotei a murit subit în Londra la 6 martie 1921, la scurt timp după ce a oferit o
Panaghie episcopală
arhiepiscopului de Canterbury.

Biserica Greciei s-a alăturat curând Patriarhiei Ecumenice în ecumenismul ei.

Hrisostom, arhiepiscop al Atenei, a predicat despre dialogul dragostei cu mulți ani
înaintea patriarhului Atenagoras. Iată ce a spus la întronarea sa: “În scopul unei
astfel de cooperări și ajutorului reciproc, unitatea doctrinară, din păcate dificil
de atins, nu este o presupunere necesară, de vreme ce legătura dragostei este
de ajuns, care, la urma urmei, poate netezi drumul către unitate.”

Erezia ecumenismului, așadar, în forma pe care a luat-o astăzi, nu a

apărut o dată cu sosirea lui Atenagoras, cum ar crede unii. Și-a croit drumul său
înlăuntrul ortodoxiei în timpul lui Dorotei, Meletie Metaxakis și Hrisostom
Papadopoulos, în timp ce grecii sufereau martiraje în mâinile musulmanilor turci
în Asia Mică. Prima afirmare oficială a acestei erezii în ținuturile ortodoxe a avut
loc în anul 1920 o dată cu Enciclica Patriarhiei Ecumenice “Către Bisericile lui
4)
Hristos de oriunde s-ar afla”.

Primul simptom public al bolii, totuși, a apărut în 1924. A fost aplicarea și

implementarea primei sugestii a enciclicei de la 1920, și anume adoptarea unui
singur calendar pentru celebrarea comună a marilor sărbători creștine, prin care
unirea liturgică și de celebrare a bisericilor a fost adusă la îndeplinire.

4
 Nou-calendarism egal Ecumenism

5)
Nou-calendariștii susțin că au corectat calendarul doar pentru motive
astronomice. Ei au spus ca este jenant să urmezi un calendar învechit și
inexact. Foarte bine. Biserica totuși, nu este nicidecum preocupată de
exactitatea astronomică a calendarului, ci doar de unitatea liturgică și de slujire
și de rânduiala bisericilor locale. Chiar și așa, să presupunem că acei oameni
chiar s-au străduit în direcția corectitudinii științifice.

4) Vezi Karmiris, Ioan, “Actele dogmatice și simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale”, editia a 2-a (Groaz:
198), vol II, 957-90 (in lba greaca). Pentru textul integral în limba engleză vezi “Lupta împotriva
ecumenismului” – Biserica Ortodoxă din America de Nord, Boston, 1998, .177-181.
5) Nou-calendariștii: cei care urmează vinovata schimbare a calendarului în conformitate cu enciclica din 1920
a patriarhiei ecumenice, în ciuda faptului că Sinoadele Panortodoxe din 1583, 1587 și 1593 și multe alte
sinoade ortodoxe ulterioare au condamnat noul calendar și au pronuntat anatema asupra celor ce l-au
adoptat.

Atunci de ce nu au corectat ei calendarul în conformitate cu informațiile

științifice valabile în secolul XX? Mai degrabă, au implementat un calendar la fel
de inexact provenind din secolul al 16-lea, calendarul Papei Grigorie. De ce nu l-
au implementat pe cel pe care l-a calculat foarte atent Petre Drăghici și care a
fost supus atenției așa numitului sinod pan-ortodox de la Constantinopol în
1923? Simplu, pentru că adevăratul motiv nu a fost o corecție științifică a
calendarului, care ar fi fost o acțiune complet inutilă din punct de vedere
eclezial. Adevăratul scop al schimbării calendarului a fost să se efectueze o
unificare de celebrare a bisericilor, care putea fi realizată doar prin adoptarea
calendarului gregorian al papistașilor și protestanților de către ortodocși, astfel
încât toți să avem același calendar sărbătoresc și astfel încât primul pas al
ecumenismului, unificarea așa ziselor biserici creștine să poată începe.

Nu vine, prin urmare, dintr-un fel de dragoste patologică pentru cele 13

zile pierdute, faptul că creștinii ortodocși au rupt comuniunea ecleziologică cu
biserica inovatoare, ci mai degrabă pentru a putea rămâne ortodocși. Noul
calendarism este egal cu ecumenismul, echivalent cu o lepădare de Adevăr, o
lepădare a sfintei Biserici celui una, o lepădare a Sfintei Tradiții, o negare a
prezenței continue a Sfântului Duh în Biserică. Nou calendariștii au declarat că
rânduiala sărbătorilor Părinților Bisericii este eronată; au dereglat relația
sărbătorilor cu ciclul Sfintelor Paști și cu sărbătorile cu dată fixă; au abolit
posturi; au transformat sărbători cu dată neschimbabilă în sărbători cu dată
6)
schimbabilă, (de exemplu sărbătoarea Sfântului Gheorghe)

Au distrus armonia sărbătorilor și unitatea Bisericii Greciei cu alte biserici

ortodoxe care nu au modificat calendarul. Au facut toate acestea pentru a
celebra împreună cu denominațiunile eretice din Occident. Au preferat să
sărbătorească chiar dacă restul fraților lor se nevoiau în post.

6) Conform calendarului bisericesc tradițional, sărbătoarea Sfântului Gheorghe poate cădea cel mai devreme
în sfânta și marea
duminică a Sfintelor Paști. În acest caz, este transferată în ziua de luni a săptămânii luminate. În
conformitate cu noul calendar, totuși, sărbătoarea Sfantului Gheorghe va cădea cel mai des în perioada

5
 marelui post și, deoarece cântările în cinstea sfântului se împletesc cu temele pascale, aceasta necesită
mutarea sărbătorii Sfântului Gheorghe până aproape după două săptămâni.

Ce s-a întâmplat cu deciziile sinoadelor de la 1583, 1587 ai 1593, care în

7)
mod repetat au afurisit pe toți cei ce au acceptat schimbările gregoriene? Au
acționat de parcă nu ar fi avut cunoștință de aceste Sinoade, sau mai degrabă,
le-au ignorat în mod nerușinat.

Ne străduim, de aceea, să rămânem ortodocși în fața ereziei

contemporane a ecumenismului, care a erodat totul în biserica oficială a Greciei.
Să nu îi credeți niciodată pe cei care ar dori să vă înșele cu minciuna servită
naivilor. Ei vă vor spune: ce interes prezintă pentru voi dacă patriarhul este
eretic, și dacă arhiepiscopii și mitropolitii îl comemorează? Patriarhul nu este
capul nostru, ci Hristos. Ne cunoaștem inimile și credința. Suntem ortodocși.
Lasă-l pe patriarh să afirme orice erezie dorește. Lasă-i pe arhiepiscopi să
comemoreze pe cine doresc. Ei vor trebui să răspundă pentru sufletele lor iar
noi pentru ale noastre. Mai mult, noi suntem oile și nu este potrivit să vorbim
deschis. Aceasta este preocuparea păstorilor. Iisus, Mântuitorul nostru, Hristos,
a spus că nimeni nu poate veni la Tatăl decât prin Fiul.

În același fel, nimeni nu poate să se apropie de Fiul decât prin Biserică.

Un creștin nu poate fi de unul singur, ci doar ca un mădular al Trupului lui
Hristos, Biserica. Iar Biserica este doar acolo unde Adevărul este mărturisit.
Acolo unde ecumenismul, adică abaterea de la adevăr, este mărturisit, acolo nu
este nici Biserica, nici Hristos. Și să nu credeți că aceasta este situația doar
acolo unde ecumenismul este predicat de la amvon, deși chiar și aceasta se
întâmplă destul de des. În Biserică noi mărturisim credința noastră prin numele
episcopului pe care îl pomenim. Ortodocșii pomenesc pe arhiereii ortodocși,
arienii pomenesc pe episcopii arieni, monofiziții pomenesc pe episcopii
monofiziți, iconoclaștii pe episcopii iconoclaști, uniații pe episcopii uniați, iar
8)
ecumeniștii pomenesc pe episcopii ecumeniști. Este posibil ca orice lucru să
pară a fi ortodox în Biserică; cu toate acestea, episcopul care este pomenit de
9)
către preot ne va arăta nouă unde ne aflăm cu adevărat. În biserica uniată ,
toate lucrurile par a fi ortodoxe.

7) vezi: Calendar, Marea Enciclopedie Elenică. Ediția Pyrsos, vol 12, .274, și vol 15, Sinoadele
Constantinopolului, . 642 (în limba greacă)
8) Arienii, monofiziții, iconoclaștii, etc., sunt adepții vechilor erezii condamnate de Biserica Ortodoxă a lui
Hristos prin cele șapte Sinoade ale sale Ecumenice.
9) Biserica uniată: o mișcare religioasă mascată înființată de biserica catolică, în principal pentru a aduce
unirea creștinilor ortodocși cu Roma. Aceasta se intenționează prin infiltrarea țărilor ortodoxe cu clerici
care se imbracă și slujesc precum ortodocșii. Este de remarcat de asemenea faptul ca multi uniați folosesc
vechiul calendar.

Într-adevăr, este posibil ca părul și barba preoților să fie mai lungi sau mai
bogate decât ale celor ortodocși. De asemenea, cântarea poate fi cu mult mai
liturgică și mai tradițională, și icoanele mai austere decat în unele biserici
ortodoxe. Chiar și Crezul, într-o astfel de biserică, poate fi recitat fără adaosul
10)
Filioque. Dar preotul de acolo pomenește un episcop uniat, care la rândul lui
pomenește pe Papa de la Roma. Astfel, toate aparențele de ortodoxie sunt în
zadar.

6
 Poți spune că înseamnă prea puțin pentru tine pe cine pomenește preotul
de vreme ce tu crezi în inima ta că ești ortodox.
Ai sta, deci, într-o biserică uniată ca să primești Sfânta Împărtășanie?
Toate acolo par a fi ortodoxe. Preotul tău poate chiar să aibă părul lung și o
barbă, și poate că încă nu ți-au trimis un predicator progresist. Dar pe care
episcop îl pomenește acel preot? Iar acel episcop, ce patriarh sau arhiepiscop
11)
sau sinod pomenește cu voce tare în diptice? Îl pomenește el pe Dimitrie
patriarhul Constantinopolului? Iar Dimitrie pe cine are înscris în diptice și pe
cine pomenește la fiecare Liturghie? Nu cumva pe fratele lui mai bătrân, așa
12)
cum îl numește el pe Papa Romei, Paul al VI-lea , cu fiecare ocazie? De ce să
mai fugi de uniați de vreme ce, într-un fel sau altul, îl pomenești pe Papă?
Tragedia timpurilor noastre sunt chiar creștinii ortodocși care s-au unit cu Roma
fără a fi conștienți că acest lucru déjà s-a petrecut.
10) Filioque: doctrină eretică, adoptată oficial de către papalitate în secolul al IX-lea și introdusă în Crez,
creând o distorsiune în doctrina ortodoxă cu privire la Sfânta Treime. Filoque este un cuvânt latin care
înseamnă “și fiul”. În mod contrar Sfintei Scripturi și Tradiției Bisericii, adaosul la Crez afirmă că Dumnezeu
- Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul.
11) Diptice: la început, o tablă cu două fețe, acum niște registre, unde numele episcopilor de bună credință
(bona fide) ai Bisericii Creștine Ortodoxe sunt înscrise, și de unde sunt pomenite în timpul slujbelor divine.
Ștergerea din aceste registre constituie un act grav care semnifică faptul că persoana înscrisă acolo nu mai
este considerată a fi episcop al Bisericii. Pe de altă parte, includerea în diptice semnifică faptul că persoana
al cărei nume este inclus este de bună credință (bona fide), episcop ortodox canonic al Bisericii.
12) Potrivit acestei lucrări, actualul Papă, Ioan Paul al II-lea, este cel pomenit de episcopii patriarhiei
ecumenice. Vezi de
asemenea ‘Lupta impotriva ecumenismului’ op. cit. p.318

Turma cea mica

Noi suntem oi, dar suntem oi înzestrate cu rațiune, și de aceea cu dreptul

de a vorbi. Cât depre păstori, Bunul Păstor ne-a prevenit că mulți dintre ei sunt
tâlhari și răpitori care nu intră pe ușa din față. Oițele raționale îl urmează pe
bunul păstor pentru că îi recunosc glasul. Și nu vor urma un străin, ci se vor
depărta de el, pentru că nu recunosc vocea străinilor. (Ioan 10: 4-5).
Ecumenismul este vocea străinilor. Păstorii ecumeniști, în măsura în care
vor să pară ortodocși în scopul de a înșela, sunt în realitate lupi îmbrăcați în
piele de oaie, lucrând la distrugerea turmei. (conform Matei 7:15, Faptele
Apostolilor 20:29). Oile lui Hristos au recunoscut cu cine au de-a face și s-au
îndepărtat de acești falși păstori, în supunere față de porunca lui Hristos, a
Apostolilor și a Parinților.
Iar tabăra păstorilor asemănători lupilor, în mod batjocoritor i-a numit pe
ei vechi calendariști, precum creștinii în mod ironic au fost numiți în altă epocă
nazarineni. Acești oameni care nu au cunoscut legea! Dar au uitat că Domnul a
ales cele slabe și disprețuite ale lumii, pentru ca să îi rușineze pe cei înțelepți
(cf. Cor.1 1:27).
Ortodoxia, adevărata Ortodoxie a fost întotdeauna turma cea mică,
întotdeauna batjocorită, întotdeauna persecutată. Dar Domnul a spus “Nu te
teme turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăția”
(Luca 12:32).
Ce au fost primii creștini în ochii evreilor care nu au crezut, adică ai marii
majorități? Ce au fost ei în ochii păgânilor care se mândreau cu înțelepciunea
lor lumească? Întreabă-ți conștiința și îți va răspunde: au fost asemenea
vechilor calendariști de astăzi.

7
 Un membru al Consiliului Mondial al Bisericilor

Această chestiune este destul de simplă: Biserica oficială a Greciei este

parte din forțele ecumeniste mondiale. Este membră a Consiliului Mondial al
Bisericilor. În trecutul apropiat, o delegație oficială a ierarhilor săi a vizitat Sicilia
și a slujit în mod repetat cu romano-catolicii, cauzând astfel o mare bucurie
latinilor care erau prezenți. În presa religioasă nou calendaristă, oricine va găsi
multe referiri cu privire la participarea Bisericii oficiale a Greciei în activități
ecumeniste de-a lungul ultimilor ani. Periodicul oficial al bisericii oficiale a
Greciei, Ecclesia, este o publicație ecumenistă. Ierarhi ai Bisericii Greciei, însoțiți
de clerici uniați, sunt înfățișați în mod deschis în fotografii în timp ce se
angajează în ceremonii religioase. Dar și în lipsa tuturor acestora, chiar dacă
Biserica Greciei nu ar fi aparținut mișcării ecumeniste ca un întreg, chiar dacă
toți ierarhii ei ar fi ortodocși în convingeri, simplul fapt că sunt în comuniune cu
patriarhul ecumenic Dimitrie, după atâtea pronunțări publice sincretiste ale
acestuia, este de ajuns ca să îi consideram ca și renegați ai credinței.

Cu voce măreață, Sfantul Ioan Hrisostom a afirmat cu putere că nu doar

ereticii, ci și cei care se află în comuniune cu ei, sunt dușmani ai lui
13)
Dumnezeu.
Privitor la credință, ereticii sunt complet naufragiați; iar despre ceilalți,
chiar dacă judecata lor nu s-a împotmolit; cu toate acestea, din cauza
14)
comuniunii lor cu erezia, au fost de asemenea distruși.

În consecință, lucrurile sunt foarte clare pentru cei care doresc să rămână
ortodocși: ei trebuie să se separe de orice comuniune cu falșii păstori, și trebuie
să își asume blamul vechilor calendariști. Aici, totuși se află piatra de poticnire
care face lucrurile dificile, pentru că este dificil să faci față nu doar batjocurii
sau disprețului tăcut din partea lumii, dar și din partea celorlalți frați întru
Hristos.

Tentația pietismului

În zilele noastre, zilele falșilor profeți și ale falșilor învățători, Grecia a fost
învadată de persoane spirituale care știu cum să spună lucruri frumoase și
adevărate despre viața de rugăciune și despre lupta duhovnicească; dar când
cineva îi întreabă despre chestiuni legate de Credință, ei spun ca astfel de
lucruri afectează negativ viața spirituală și nu se cuvine ca creștinii să se ocupe
cu ele. Este ca și cum harul lui Dumnezeu ar putea exista fără o înțelegere
ortodoxă. De vreme ce aceste persoane nu se luptă pentru Credință, ei nu
ofensează pe nimeni, și sunt in termeni buni cu oricine. Majoritatea oamenilor
spun lucruri bune despre aceștia și chiar îi numesc sfinți. Totuși ei fac un rău
enorm celor nevinovați și sufletelor bine intenționate

13) Sfântul Theodor Studitul „Scrisoare catre starețul Teofil”, pg.99, 1049
14) Sfântul Theodor Studitul „Către patriarhul Ierusalimului” pg.99, 1164

8
 prin a-i convinge pe aceștia să își închidă ochii și să urmeze fără rezerve pe
patriarhii Bisericii. Dumnealor sunt cei mai eficienți aliați ai ecumenimului.
Această teribilă erezie nu ar fi prins nicicând rădăcini fără aceștia, pentru că ei îi
dezarmează exact pe aceia care ar putea fi cei mai periculoși combatanți pentru
Ortodoxie. Iată ce spune Sfântul Isidor Pelusiotul despre ei:
„Precum pescarii ascund cârligul cu momeala și în mod acoperit momesc peștele,
la fel, viclenii aliați ai ereziilor își ascund învățăturile rele și înțelegerile corupte sub
15)
masca pietismului și îi momesc pe cei simpli, aducându-i către moartea spirituală.”

Ca nu cumva să fie izgoniți din sinagogă

Când Iisus a fost pe pământ, mulți dintre evrei au recunoscut

cine era, dar nu L-au proclamat pentru că s-au înspăimântat de
consecințele unei astfel de mărturisiri. Iată ce spun Sfintele Scripturi
despre aceștia: „Totuși, și dintre căpetenii mulți au crezut în El; dar
din pricina fariseilor nu L-au mărturisit, ca să nu fie izgoniți din
sinagogă: căci au iubit slava oamenilor mai mult decat slava lui
Dumnezeu” (Ioan 12:42-43). Astăzi vedem că se întâmplă același
lucru. Mulți dintre conducătorii Noului Israel al Ortodoxiei înțeleg
bine ce se petrece. Ei înțeleg că sincretismul universal a înlocuit
ortodoxia, dar nu vor să recunoască (de multe ori nici către ei
insisi), pentru ca să nu poată pierde bunurile lumești, respectul
oamenilor, discipolii, pozițiile ocupate, salariile pe care și le
păstrează în baza unei politici de supunere cu sau fără protest din
partea lor. Acești conducători ai Noului Israel sunt în cateva cazuri
ierarhi, în altele preoți sau mireni, profesori universitari, instructori
ai unei frății religioase, etc. care sunt copleșiti de teama că ar putea
fi izgoniți din sinagogă. Astfel, ei se dezic de Hristos în fapt,
rămânând credincioși marilor preoți care L-au răstignit și Îl
răstignesc și acum.
15) Scrisoare către Timotei cititorul, .78, 252 C

O piatră în loc de pâine

Învățăturile lor au două trăsături fundamentale:
1.Introducerea unui nou tip de ecleziologie străina Ortodoxiei, conform căreia este
posibil pentru un creștin să profeseze o altă credință față de cea a episcopului
său;
2.Atacul asupra Bisericii vechi calendariste prin mijloace legitime sau nelegitime.
Unii oameni au abilitatea de a face negrul să pară alb, iar albul să pară
negru. Aceasta este una dintre caracteristicile înțelepciunii lumești. Dar
Dumnezeu i-a ales pe cei nebuni ai lumii, care au abilitatea de a detecta o astfel
de înțelepciune și de a cunoaște că aceasta nu vine de sus, ci este
pământească, trupească, demonică. (Iacob 3:15). Este o înțelepciune rece,
uscată, peticită cu literă de lege, legalistă, mândră, cerebrală. Este o
înțelepciune care nu poate întări pe nimeni, care nu poate aduce pacea lui
Hristos în inimă, dar care poate aduce doar vacarm si confuzie. Iar vacarmul și
confuzia sunt, la urma urmei, singura intenție deliberată a acestor oameni. Ei

9
 scriu lucruri numai ca să semene îndoială, vacarm și confuzie în sufletele
șovăielnice care sunt slabe și lipsite de o fundație doctrinară și spirituală.
Vai vouă, călăuze oarbe care dați pietre celor ce vă cer pâine; vouă care
vedeți lupii venind, și mânați oile în gura lor. Voi aveți o formă de evlavie.
Nimeni nu ar nega acest lucru; și totuși, iată că și pentru cei ce au o formă de
evlavie (cf.Timotei II 3:5) mintea și înțelegea lor se aseamănă cu cea a lumii.
Într-adevăr gândiți precum cei lumești pentru a păstra ordinea și disciplina. Mai
presus de toate, supunerea față de autoritate! Cât despre Adevăr, ce este
Adevărul? Câteva declarații solemne sunt un substitut acceptabil pentru adevăr.
Cât despre disciplină? Vai, dacă disciplina s-ar prăbuși! Într-adevăr, ce diferență
este între o astfel de mentalitate și cea a iezuiților? Există vreo diferență între o
astfel de ecleziologie și cea a latinilor?

Zicând că sunt înțelepți, au ajuns nebuni

Religia lui Hristos este o chestiune simplă, ar spune recent Fotie

Kontoglou, este simplitatea însăși. În ciuda acestui fapt, totuși, oamenii fac din
ea un sistem complicat precum celelalte sisteme păcătoase ale lor.

Lupta ortodocșilor tradiționali este la fel de clară precum este apa unui izvor de
munte. Ei se străduiesc să păstreze Ortodoxia neprihănită așa cum au primit-o
de la Părinți și de la Apostoli. Dar priviți cu câte văluri și inele și cu câte legi și
canoane au înfășurat Biserica lui Hristos, grăitorii săi dușmani! Atât de mult
încât ei inșiși, fără să știe cum s-a întâmplat, au ajuns în final la un
agnosticism absolut, care, în forma sa cea mai clară, este o negare a credinței.
Unul dintre ei scrie: Voi fi întrebat dacă Atenagoras este un patriarh
ortodox în ochii lui Dumnezeu. Așteaptă Dumnezeu o decizie sinodală pentru a
constata dacă acesta a căzut din odoxă? Și acesta este răspunsul la această
întrebare oportună: Noi nu suntem Heruvimi și Serafimi, având puterea de a
căuta prin arhivele din Ceruri pentru a vedea cine a fost înscris și cine a fost
șters. Care din noi ar putea spune cu absolută certitudine și siguranță că
Dumnezeu a decis într-un fel sau altul cu privire la acel preot sau episcop? Într-
adevăr, dacă noi nu avem capacitatea de a distinge între adevăr și greșeală,
între Ortodoxie și erezie, atunci pe ce se bazează credința noastră? De ce
credem în Hristos și nu în Budha? De ce îl urmăm pe Atanasie și nu pe Arie? De
ce urmăm Sinodului al 7-lea Ecumenic, care a condamnat pe iconoclaști, și nu
pe celălalt al 7-lea sinod ecumenic care a condamnat pe ortodocși? Vai de
ortodocși, dacă în timpul perioadei iconoclaste au așteptat o decizie sinodală
pentru a învăța ce anume este scris în Ceruri. Pe cine a condamnat acel sinod
ulterior? Pe ortodocși! Vai nouă, dacă părinții noștri ar fi gândit precum
dușmanii actuali ai ortodocșilor tradiționali! Apostolul Pavel scria cu privire la
astfel de oameni, că s-au rătăcit în gândurile lor și inima lor cea nesocotită s-a
întunecat. Zicând că sunt înțelepți, au ajuns nebuni (Romani 1: 21-22).

10
 Autoritatea

De o parte se află ei și întreaga Biserică Ortodoxă de peste tot din lume.

De cealaltă parte se află câțiva vechi calendariști. Cei care păstrează adevărul
par a fi într-adevăr cațiva indivizi din punct de vedere numeric. Aceiași câțiva
indivizi sunt nevoiți

să facă față nu indivizilor, ci unor biserici întregi. Cum poate fi explicată această
situație?
Chiar dacă cei care păstrează adevărul sunt cațiva, poate fi acesta folosit
ca argument împotriva lor? „Mai bine unul care face voia lui Dumnezeu decât o
mie de păcătoși.” (Sirah 16:3). „Unul poate să pună pe fuga o mie, iar doi, zece
mii.” (Deuteronom 32:30). Chiar dacă există foarte puțini din cei care stăruiesc
în Ortodoxie și evlavie, aceștia sunt Biserica; autoritatea și protecția hotărârilor
bisericești se află la ei chiar dacă acestia ar suferi în exces în numele evlaviei.
Domnul nostru ne-a spus: „Nu te teme turmă mică, pentru că Tatăl vostru a
binevoit să vă dea vouă împărăția” (Luca 12:32). Totuși, ceilalți spun: Teme-te
de turma cea mică și depărtează-te de ea.
Mentalitatea papistășească a acestor oameni a devenit foarte răspandită.
Conform acestei mentalități, creștinii se împart în ofițeri și soldați. Totuși, nu
sfinții, lăcașuri ale Duhului Sfânt, sunt ofițerii, ci mai degrabă ierarhii. Conform
acestei mentalități, este de neconceput ca un mirean, călugăr sau preot să se
ridice împotriva unui ierarh care calcă în picioare tradiția Părinților. Ceea ce s- a
petrecut de-a lungul întregii istorii a Bisericii este acum condamnat de către
dușmanii creștinilor ortodocși tradiționali. Biserica (iar pentru acești oameni,
Biserica este totuna cu ierarhia) ar spune unui sfânt care ar îndrăzni să o
mustre: Cine sunteți dvs domnule? Sunteți vreo autoritate mai mare decât
mine? Eu judec. Eu decid. Eu am autoritatea, nu dvs. Dar acestea sunt cuvinte
care pot fi auzite în zonele de dominație ale latinilor. Ele nu au fost niciodată
auzite în Biserica Ortodoxă Universală, ci doar din partea celor ce gândesc
precum latinii. Sfântul Duh este autoritatea în Biserică, și nu ierarhia. Oricine
are pe Duhul Sfânt, are autoritatea, chiar dacă el este ultimul dintre oameni. El
poate să puna la punct o mie de ierarhi. Nimeni nu-l poate pune la îndoială dar
16)
el poate suspiciona pe oricine. Dacă ierarhii îl afurisesc pe acel om, afurisania
coboară asupra lor înșiși, pentru că oricine rupe legătura cu Duhul Sfânt se rupe
el însuși de Viață.

16) de vreme ce biserica este universală în toate părțile ei, fiecare dintre membrii ei, nu doar clerul ci și si
orice mirean este
chemat să mărturisească și să apere adevarul tradiției, opunându-se chiar episcopului care ar cădea în
erezie. Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de răsărit (Crestwood, New York: Sf. Vladimir Seminary
Press, 197), p.16

În Ortodoxie, nu este important dacă ești de acord cu ierarii, ci dacă ești sau nu
de acord cu vasele Duhului Sfânt, cu Sfinții Părinți.

Abisul Papismului

Aceasta este fraților, după cum scriu ei, eclesiologia ortodoxă, adică, faptul
că ierarhii posedă întreaga autoritate. Dar pentru oamenii luați individual (adică

11
pentru clerici și mireni) a te ridica și denunța pe episcopul pe care îl acceptă
Biserica Universală, acest lucru e în mod clar protestantism.
Pentru ca cineva să scrie asemenea lucruri, acesta trebuie sa fie cu totul
ignorant atât în ce privește protestantismul cât și ortodoxia. Protestantismul nu
este refuzul de a recunoaște autoritatea Bisericii. Este refuzul de a recunoaște
că Duhul Sfânt este cel ce luminează și conduce Biserica. Pe de altă parte, când
ortodocșii vorbesc despre Biserica Ortodoxă Universală, ei nu se referă doar la
episcopi sau la Biserica Ortodoxă contemporană din lume. Biserica Universală
nu este doar biserica luptătoare, ci și biserica triumfătoare. Când unii membri ai
Bisericii Ortodoxe oficiale din lume acționează în opoziție cu Biserica
triumfătoare a Sfinților Părinți, atunci aceia care se ridică împotriva lor, pentru a
rămâne în comuniune de Credință cu Biserica Apostolilor și Sfintilor Părinți nu
sunt protestanți; ci dimpotrivă, ei sunt doar membri ai bisericii luptătoare. Ei nu
săvârșesc schisma prin neascultarea față de ierarhii contemporani care merg pe
căile lor individuale; ci mai degrabă ei constituie Biserica, pentru că ei înșiși sunt
un trup cu Biserica Apostolică Universală a lui Hristos.
Trebuie ca cineva să studieze teologia pentru a uita aceste lucruri?
Când un alt eretic, Nestorie, a ocupat tronul Constantinopolului cu sute de
ani în urmă, cei care au încetat să-l pomenească, nu erau ei simpli preoți sau
mireni, adică simpli indivizi? Cât timp a trecut înainte ca Biserica de pretutindeni
să devină conștientă de ce se petrece în Constantinopol și să-l anatemizeze pe
Nestorie? În acest interval de timp, preoții și mirenii care au încetat pomenirea
lui Nestorie au fost excomunicați de către arhiepiscopul oficial al
Constantinopolului. Acum, aceste persoane, au acționat sau nu corect prin
încetarea

pomenirii arhiepiscopului lor? Cine a fost cu adevărat vinovat de crearea

schismei, cei care au rămas credincioși Bisericii universale, sau acei preoți sau
mireni care și-au urmat arhiepiscopul eretic în scopul de a evita schisma? Într-
adevăr, cât de ușor pot să înșele aparențele! Din acest motiv canonul al 15-lea
al Sinodului Întâi și al Doilea din Anul Domnului 867 subliniază: „...aceștia nu au
rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme
și dezbinări.”
Unii oameni care fug de protestantism cad în abisul papismului. Papa îi
acceptă pe uniați cu un crez diferit de cel mărturisit de către latini. Singura lui
preocupare este ca aceștia să îl comemoreze. Ei pot să creadă cum vor atâta
vreme cât sunt supuși ai lui. Acesta este exact ceea ce spun avocații
17)
„luptei din interior”! Ei argumentează astfel: Eu doar vreau să spun că noi nu
trebuie să ne delimităm de ei (ierarhii), că nu ar trebui să ne despărțim de
dependența canonică fața de ei. Cât despre celelalte chestiuni, nu vom fi de
acord, vom protesta, ne vom împotrivi. Supunerea, în consecință, este
esențială; în vreme ce Credința este secundară; este „cealalată chestiune”.
Într- adevăr, ce greșeală ar putea găsi papistașii într-o astfel de ecleziologie?
Aici este Filioque în toată splendoarea sa! Duhul Sfânt ocupă un loc secundar,
subordonat în relația sa cu Fiul și devine dependent de El. Iconomia mistică a
Duhului Sfânt este inferioară iconomiei sacramentale a Fiului; și de vreme ce
este inferioară, își pierde treptat orice rațiune de a exista! Astfel, în cadrul
papismului, viața mistică a dispărut chiar ca un concept. Legătura reală cu
Dumnezeu nu există la romano- catolici, nici măcar în teorie. Totul este

12
 determinat de rațiune și prin supunere eclezială față de clerici. În acest fel,
acordul asupra Credinței nu este considerat indispensabil.
De aici înainte, ajugem la ciudata eclesiologie a nou-calendariștilor, în
conformitate cu care nu este deloc nefiresc ca un episcop care s-a dovedit a fi
devotat unui sincretism extrem să ceară unui călugar care aparține diocezei
sale, dar crede într-un mod diferit,

17) În opoziție cu precedura istorică și canonică a Bisericii Ortodoxe, clericii care au abandonat pe episcopii
apostați, au fost
criticați sever în vremurile noastre pentru că nu au rămas cu episcopii lor rătăciți, luptând dinlăuntru
împotriva ereziilor episcopilor lor. Mentalitatea luptei dinlăuntru se datorează unei înțelegeri eronate a
rolului episcopului, și al relației dintre credincios și episcop. Cu privire la învățatura Bisericii în această
chestiune, vezi „O listă de texte” de la finalul acestei cărți.

să îl urmeze și să îl comemoreze ca pe episcopul său. Două credințe diferite,

două mărturisiri diferite, dar un singur episcop. Faptul care poate fi observat în
viața politică a unei națiuni, unde pot să existe mai multe religii, dar unde este
un singur guvern, este transpus acum la nivel spiritual. Mai multe religii, dar o
singură autoritate. Pot acești oameni să ne explice în ce fel se deosebește
ecleziologia lor de sincretismul condamnabil?

Ce este erezia?

O mânie sfântă se naște în cititor după ce își dă seama că, deși scriitorii
nou calendariști înțeleg foarte bine erezia care atacă Ortodoxia în zilele noastre
(obligați să recunoască, de vreme ce sunt nevoiți să admită că patriarhul
Atenagoras, și cei ce gândesc asemenea, s-au dovedit ei înșiși a fi seculariști și
adepți ai ecumenismului condamnabil), ei încearcă să prezinte preoblema ca pe
o încălcare nesemnificativă a canoanelor. Ei se străduiesc cu sârguință să
stabilească faptul că întreaga problemă nu este o chestiune de credință, ci doar
cu privire la canoane, care au fost nesocotite în mod continuu de-a lungul
întregii istorii a Bisericii. Astăzi, vedeti diferite afirmații anti-ortodoxe, mișcări și
rugăciuni în comun cu ereticii, etc. din partea patriarhului Atenagoras si Iacob al
Americii, și sunteti scandalizați. Bine faceți! Eu însumi sunt înfuriat și zdruncinat
de încălcarea rușinoasă a sfintelor canoane. Dar fraților, aceste lucruri nu s-au
întâmplat doar în zilele noastre.
Ei știu foarte bine că problema nu constă în rugăciunile în comun cu
ereticii și în cele asemenea, ci în sincretismul degradant, care circulă precum
otrava cea mai ucigătoare în venele omenirii, și care s-a infiltrat chiar în
Ortodoxia oficială. „Eu bănuiesc și cred”, scrie unul dintre ei, „că patriarhul
Atenagoras, și patriarhii menționați mai sus, arhiepiscopi, mitropoliți, epicopi,
etc. sunt profund vinovați în ochii Bisericii pentru încălcarea la nivel înalt a
sfintelor canoane... și pentru strania jonglare a lui (Atenagoras) cu credința.” Cu
alte cuvinte, nu vă temeți, o, creștini, întreaga problemă este doar una cu
privire la încălcarea canoanelor. Cât despre Credință, nu este vorba despre
cădere în erezie, ci doar de o chestiune de jonglerie! „Dar”, scrie el, „dacă
patriarhul merge mai departe, dacă avanseaza către unire, atunci veți mai
vedea...”

Cu alte cuvinte, se pare ca patriarhul nu a mers suficient de departe, de vreme

ce unirea oficială nu a avut loc.

13
 Vedeți perdeaua de fum pe care au creat-o pentru a ascunde adevărul?
Toți cei care nu au înțeles deja ce se întâmplă în jurul lor, cred că întreaga
problemă constă în unirea papistașilor cu ortodocșii, precum a fost la Ferrara
Florența. Totuși, scopul unioniștilor nu se limitează la unirea celor două biserici.
Unioniștii sunt sincretiști. Ei nu sunt interesați de amestecare, ci de co-
existență. Ei nu au de gând să urmărească o uniune în felul în care și-o
imagineaza cei naivi. Ei sunt mulțumiți atâta vreme cât ideea că „toți suntem
frați” este bine înrădăcinată în mintea oamenilor, că „toți suntem la fel”, ca „nu
avem deosebiri esențiale”, si că „fiecare ne îndreptăm spre Dumnezeu, fiecare
pe calea sa.”
Această temă masonică este quintesența ecumenismului. Astăzi, acest
mod de a gândi este cultivat printre așa zisii creștini. Mâine, va fi predicat
religiilor monoteiste (iudaism, islam, etc.). După aceea va deveni crezul întregii
lumi, fără schimbări exterioare de nici un fel în cadrul diferitelor religii.
În orice caz, când un astfel de gând prinde rădăcini în mintea omului,
credința în Hristos se îndepărtează direct de sufletul omului. Hristos e un mare
mistic, un mare filosof, un mare învățător moral, poate chiar un zeu, dar în nici
un caz Dumnezeul. El este o cale, dar nu Calea. El este un adevăr, dar nu
Adevarul. El este o lumină, dar nu Lumina. Ortodoxia este o cale, dar nu Calea.
Alte căi exista, la fel de bune. O omogenizare a religiilor nu este pe cale să se
petreacă. Lăsați pe fiecare să își țină propria cale. Tot ce i se cere omului este
să nu fie fanatic; să nu creadă că Ortodoxia este singura religie care există în
lume și nimic altceva; să nu creadă că doar episcopii ortodocși sunt episcopi, și
că ereticii nu sunt nimic; să nu mai creada că doar în Hristos poate cineva să
cunoască pe Dumnezeu, și că atâtea milioane de evrei, mahomedani, budiști,
etc. sunt departe de Dumnezeu.
Aceasta este erezia cu care ne luptăm, și nu un anume fel de uniune care
încă nu s-a petrecut. Aceasta erezie este negarea lui Hristos și a Bisericii sale.
Aceasta erezie a înghițit fiecare zonă a Greciei, și a devenit un mod de gândire
și de viață pentru

greci. În ciuda acestui fapt, acești învățători, în deplină cunoștință de cauză, își
adorm fii spirituali cu astfel de afirmații găunoase precum: „dacă patriarhul
merge mai departe, dacă avansează către uniune, atunci veți vedea...” Dar
astfel de uniuni nu urmează să se petreacă, deci discipolii lor naivi nu vor avea
ocazia să vadă ce va fi. Cei mai isteți dintre apologeții nou calendariști știu
foarte bine acest lucru.

Capul și Trupul

Un ierarh eretic încetează a mai fi ierarh, își pierde preoția, este în afara
Bisericii. Oricâți îl urmează prin pomenirea lui, nu urmează un episcop, ci un om
care a căzut din harul ierarhicesc. Cum este cu putință pentru această turmă să
nu cadă și ea? De unde primesc preoții însărcinarea preoției? Poate un ierarh
căzut să ofere turmei sale Trupul și Sângele lui Hristos? Canonul al 15-lea al
sinodului Întâi și al Doilea din 867 afirmă cu claritate ca un ierarh eretic nu este
un ierarh, ci un fals ierarh, adică un fals preot. Liturghiile sale sunt false
liturghii: hirotoniile sale sunt false hirotonii, mirungerea sa nu este Sfântă
Mirungere, și toate Tainele săvârșite de acesta sunt lipsite de conținut sfințitor.
Dar în Biserică, care este un singur Trup, nimeni nu există de sine stătător. Un
preot depinde de ierarhul său. Preotul concelebrează întotdeauna cu ierarhul
său, cu ierarhul pe care îl pomenește, chiar dacă acesa se află altundeva.

14
 Oamenii, preoții, și episcopul constituie un singur Trup. Când capul unui trup
18)
moare, tot trupul moare. De exemplu, părinții Sfântului Munte care pomenesc
pe Dimitrie îl au pe acesta drept cap. Dar, după cum ei înșiși mărturisesc,
Dimitrie este adeptul unui sincretism fără margini, un predicator și un amator
pasionat al celei mai înșelătoare și periculoase erezii care a atacat vreodată
Biserica. Ca și eretic (a se citi apostat, de vreme ce sincretismul este apostazie
prin excelență), Dimitrie este mort pentru Hristos. De aceea, părinții din Sfântul
Munte care îl pomenesc pe Dimitrie, au un cap mort. Cine a văzut vreodată un
19)
trup viu cu un cap mort?
18) Sfântul Munte (de asemenea cunoscut ca Muntele Athos) este o comunitate monahală în peninsula
Halkidiki, în nordul Greciei.
19) Chiar dacă am presupune că nu ar fi mort capul, ar fi mai bine dacă, să presupunem, capul ar fi pe
moarte, sau în confuzie, sau indiferent față de credința în Hristos?

Canonul al 15-lea

Când își dau seama că nu pot să reducă la tăcere canonul al 15-lea al celui
dintâi și al doilea sinod din Constantinopol, ei crează cu dibăcie o perdea de
fum. Ei nu citează textul canonului, dar îl parafrazează, prefăcându-se că nu
văd sau nu fac referire la cea mai importantă afirmație a acestuia, care este
cheia de boltă a întegului canon: „Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe
pseudoepiscopi.” Trecând această afirmație sub tăcere, încearcă în mod legalist
să stabilească faptul că acest canon este discreționar și nu obligatoriu. Canonul
adică nu cere ca clerul să înceteze a pomeni pe episcopul care predică erezia,
înainte de a fi condamnat, ci doar afirmă că aceștia au dreptul de a înceta
comemorarea lui. Cu alte cuvinte, cel ce încetează a-l pomeni face bine, iar cel
care nu o încetează, ci continuă pomenirea ierarhului eretic, face de asemenea
bine.
Six of one; half dozen of another. șase dintr-unul; o jumătate de duzină din
celălalt.
Ca și cum ar fi același lucru.
Să acceptăm că într-adevăr, asta este defapt ce spune canonul: dacă
vreun cleric se desparte de un astfel de episcop înaintea unei clarificări
sinodale, el nu încalcă canoanele în nici un fel, și nu poate fi blamat, ci este
chiar demn de laudă. Foarte bine. Dacă ei acceptă acest lucru, atunci de ce îi
împiedică pe calugării din Sfântul Munte să înceteze a pomeni pe Dimitrie și să
devină asftel demni de laudă? Cu ce anume ar greși călugării din Sfântul Munte
dacă ar înceta a pomeni pe Dimitrie, și în locul acestuia, ar avea comuniune cu
orice altă eparhie ortodoxă? Ar fi sau nu ar fi ei vrednici de laudă? Chiar acești
învățători recunosc că ar fi. Atunci de ce îi împiedică pe călugări să înceteze
comuniunea? De ce îi amenință acuzându-i că pro ă schisma dacă încetează a
pomeni pe patriarhul ecumenic?
Să vedem totuși, dacă al 15-lea canon este defapt opțional. Iată textul
canonului:

15
 “Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres
osândit de sfintele sinoade sau de Părinți, adică, de comuniunea cu acela care propovăduiește
eresul în public și cu capul descoperit îl învață în Biserică, unii ca aceștia nu numai că nu se vor
supune certării canonicești, desfăcându-se pe sineși de comuniunea cu cei ce se numește
episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci (dimpotrivă) se vor învrednici și de cinstea
cuvenită celor ortodocși. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi și pe
pseudoînvățători și nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica
de schisme și de dezbinări.”

După citirea textului de mai sus, cine mai poate afirma că cel ce nu
întrerupe comuniunea cu ierarhul eretic, ci continuă să fie în comuniune cu
acesta, face la fel de bine? Cine ar îndrăzni să susțină că cel ce urmeaza pe
falsul episcop face bine? Cine ar pretinde că cel ce concelebrează cu un fals
episcop împărtășește credincioșilor Trupul și Sângele Domnului? Cine ar susține
că cel hirotonit de un fals ierarh este cu adevărat preot? Acela ar trebui să fie
un sincretist, un ecumenist, și un om care tăgăduiește Credința ortodoxă pentru
a susține astfel de lucruri. Știind că episcopul tău nu este episcop, vei continua
să îl pomenești de parcă ar fi ? Nu este asta o parodiere a lui Dumnezeu? Știind
că episcopul tău nu are harul preoției și nu poate săvârși Sfintele Taine, vei
continua să-l pomenești când săvârșești Sfintele Taine? Este canonul al 15-lea
opțional?

Cine săvârșește schisma?

Apărătorii noului calendarism au înțeles bine semnificația obligatorie a
canonului al 15-lea; în consecință, ei caută să treacă peste afirmația: nu pe
episcopi, ci pe pseudo episcopi i-au condamnat. Toate argumentele lor sunt în
esență opuse canonului al 15-lea și susțin vederi diametral opuse. Pentru acești
oameni, un episcop este un pseudo episcop doar atunci când a fost condamnat
de către un Sinod. Conform acestei opinii, nu Dumnezeu, ci sinodul este cel ce
retrage harul. După cum ar spune canonul, și, un episcop eretic cade din har
din momentul în care începe să-și predice în mod public erezia. El este un
pseudoepiscop chiar înainte de clarificarea sinodală.
Apărătorii noului calendarism și ai ecumenismului îi etichetează drept
misionari protestanți și schismatici pe cei care ar îndrăzni să înceteze pomenirea
și să se separe de comuniunea cu un ierarh eretic.
Canonul însă accentuează faptul că aceștia nu au rupt cu schismă unitatea
Bisericii ci de schisme și de dezbinări s-au silit să izbăvească Biserica. Cum este
cu putință ca un creștin să nu se simtă obligat să salveze Biserica de schismele
provocate de către episcopii care învață altceva față de ce învață Biserica? Din
pricina învățăturilor lor neortodoxe, acesti ierarhi, chiar dacă sunt cu miile, se
rup ei înșiși de Biserica lui Hristos, de Biserica Apostolilor și a Sfinților Părinți.
De vreme ce aceia care se separă de asemenea episcopi sunt puțini ca număr,
pare ca ei sunt cei care săvârșesc schismă. Având aceasta în minte, canonul
vorbește apăsat către toți creștinii de-a lungul veacurilor și subliniază faptul că
aparențele nu trebuie să îi înșele. Cei care rămân credincioși ierarhilor eretici
sunt cei care produc schismă. Ei sunt cei care se separă de Biserica Apostolilor
și a Părinților. Cei puțini care se separă ei înșiși de asemenea ierarhi sunt defapt
cei care izbăvesc Biserica de schismă. Este sau nu obligatoriu canonul al 15-lea?
Dacă un alt cleric nu face aceasta (adică, nu încetează pomenirea și
comuniunea cu ierarhul eretic) ci continuă să își pomenească ierarhul fără să
adopte învățăturile sale și așteaptă clarificarea și judecata (sinodului), cu nici un
chip, spun acești scriitori, nu este condamnat de către canon. Să fim rezonabili!

16
 De vreme ce acela care încetează comemorarea și comuniunea izbăvește
Biserica de schismă, nu cumva cel care continuă să rămână cu schismaticii cade
sub judecata canonului?
Dar haideți să ne minunăm de alt sofism de-al lor: Niciodată, spun ei, un
cleric nu a fost pedepsit, nici pus sub interdicție, pentru că nu s-a grăbit să se
separe imediat de un episcop eretic, ci a așteptat mai degrabă condamnarea
acestuia de catre un sinod. Adevărat, dar cum este posibil ca un cleric să fie
condamnat de către Biserică dacă el se află în afara acesteia? Dacă acesta
stăruie să rămână cu episcopul său după ce acesta a fost condamnat de către
un sinod, ce poate să îi mai facă Biserica din ce nu și-a facut el însuși? Biserica
l-a condamnat împreună cu episcopul său. Pe de altă parte, dacă el întârzie și
se pocăiește doar după condamnarea sinodală a episcopului său,

și dorește să se întoarcă în Biserică, cum poate Biserica să îl primească cu

interdicții și pedeapsă? Biserica a fost învățată de Domnul să primească pe fii
risipitori precum învață parabola. Biserica urmărește să salveze sufletele, și nu
să le arunce departe de ea.

Sinoade și sinoade mincinoase

Vai credincioșilor care stau și asteaptă judecata sinodală. Când va fi cu
putință, într-adevăr, convocarea unui sinod? Și dacă un sinod ar trebui convocat
cândva, ce fel de sinod ar fi? Va fi acesta un sinod adevărat, sau va fi un sinod
tâlhăresc? Atunci când preoții ortodocși ai Constantinopolului au încetat a-l
pomeni pe episcopul lor Nestorie, au așteptat ei condamnarea unui sinod? Din
fericire, nu. Un sinod a fost într-adevăr convocat la Constantinopol. Care a fost
totuși judecata lui? L-a îndreptățit pe Nestorie și a anatemizat pe ortodocși! Un
al treilea sinod ecumenic, a trebuit să fie convocat pentru a repune lucrurile la
locul lor. În alte cazuri însă, Ortodoxia a trebuit să îndure cenzura
„sinodală” pentru foarte multă vreme. Din fericire, ei nu țineau de acea
mentalitate care atribuie sinoadelor episcopilor acea infailibilitate care aparține
doar Bisericii.

Stupizenii

Într-o zi patriarhul Atenagoras va muri și apoi, cine știe? Poate ca îl va

succeda un bărbat mai conservator și mai prudent. Dacă va fi așa, se va sfârși
cu isteria pentru unitate și cu delirul pro papist. Cu toate acestea, dacă noi am
creat schisme, cum vom putea vindeca rănile Bisericii? Ei consideră și declară
fără rușine că credincioșii creștini ortodoci sunt o gloată de fanatici fără frâu.
Atunci când aprindem fanatismul maselor, spun ei, va fi imposibil să mai
impunem rânduiala după aceea.
Aroganților! Gloatele pe care le disprețuiți nu sunt iraționale, ci sunt oi
raționale. Dacă vreun patriarh adevărat s-ar ivi la Constantinopol, acele gloate
pe care acum le numiți schismatice vor fi primele care vor cădea la picioarele lui
și îi vor săruta mâinile. S-ar petrece un astfel de miracol! Pentru că atunci când
privim lucrurile omenește,

17
 ni se pare total neverosimilă întoarcerea unui patriarh ortodox la
20)
Constantinopol. Care dintre ierarhii Fanarului este ortodox? Care dintre ei nu
este ecumenist? Care dintre ei nu este inovator și nu gândește omenește? Iar
dintre preoții din patriarhie, care dintre ei a protestat vreodată împotriva
ecumenismului sau a sincretismului? Acest patriarh ortodox pe care îl așteaptă,
când va aparea? Cine îl va alege și cine îl va întrona? Cine l-a ales pe
Atenagoras? Oare Ortodoxia sau Masoneria, cu ajutorul lui Truman? Cine l-a
ales și l-a intronat pe Iacob, arhiepiscopul Americii, care dintre ierarhii Fanarului
a votat împotriva lui? Cine trage sforile în spectacolul de păpuși care se joacă
între Bosfor, Europa și America? Cu siguranță nu creștinii ortodocși. Cunoscând
toate acestea, cum ne putem aștepta să vedem un patriarh ortodox la
Constantinopol? A aștepta un asemenea miracol înseamnă a ispiti pe
Dumnezeu!

Biserica năimită
Unii spun că Biserica Greciei îi urmează lui Atenagoras. Nu! Aceasta este cea
mai rea calomnie
posibilă. În nici un fel, prietenii mei, nu este ea de acord cu așa o speculatie
nerușinată.
Astfel a declarat o dată un scriitor nou calendarist, într-o diatribă împotriva
ortodocșilor
tradiționali. Să vedem totusi, în ce măsura este această afirmație adevărată.
Când Atenagoras și-a desăvârșit trădarea ortodoxiei, după ce a declarat în
mod oficial Biserica ca aflându-se în eroare, și a ridicat anatema anti-papală în
vigoare de nouă secole, și după ce s-a întâlnit cu Papa la Constantinopol, și apoi
iarăși la Roma, a expediat către Sinodul Bisericii Greciei toate documentele
trădării. Iată răspunsul sinodului Bisericii Greciei:
La întrunirea Sfântului Sinod, a fost citit materialul trimis de patriarhia ecumenică, material
care relata despre vizita din 26-28 octombrie a Sanctității sale Papa al Romei, precum și copiile
adresărilor și convorbirilor

20) cartierul din Constantinopol unde se află localizată patriarhia ecumenică

schimbate atunci între ei și cu oficialii bisericii romane...

După citirea și studierea acestora, Sfântul Sinod a verificat cu deosebită satisfacție faptul că
vizita si noile întâlniri ale liderilor celor două Biserici (cea romano – catolică și cea ortodoxă) au
venit cu binecuvântarea Domnului, conform rugăciunilor fierbinți și așteptărilor Sfântului Sinod
și ale trupului cel evlavios al Bisericii...
Din anunțul oficial dat publicității după întrunire, Sfântul Sinod a observat în mod special că
cei doi lideri recunosc faptul că un adevarat dialog al dragostei (pe care ar trebui să se bazeze
toate relațiile dintre ei și dintre Bisericile lor), trebuie să fie înrădăcinat în credința totală în unul
Domn Iisus Hristos și în respectul reciproc față de diferitele lor tradiții, și că dialogul dragostei
dintre Biserici trebuie să aducă roadele unei cooperări neinteresate, a efortului comun pe plan
pastoral, social și spiritual, cu respect reciproc pentru credința creștinilor de ambele tradiții față
de cele două biserici particulare ale noastre...
În considerație față de cele prezentate, Sfântul Sinod și-a exprimat bucuria pentru
rezultatele favorabile ale vizitei patriarhului ecumenic, prea fericirea sa Atenagoras, precum și
dorința sa sinceră ca dialogul inaugurat în baza dragostei și a respectului reciproc și pe poziții
egale între Biserici ar putea ajunge rapid la o finalitate, spre slava Sfintei Biserici și a divinului
său Întemeietor.

18
 Acest text a fost făcut public pe 7 noiembrie 1967, iar eu îl transcriu aici
exact cum a fost publicat în revista Macedonia.
Este deci o calomnie să spui că Biserica Greciei îi urmează lui Atenagoras?
A protestat vreunul dintre bravii nostri ierarhi la această decizie? Și-a declinat
vreunul orice responsabilitate? Nu, nici unul. Biserica oficială a Greciei, prin
intermediul sinodului său, i-a asigurat pe greci că a fost satisfacută în mod cu
totul special de trădarea lui Atenagoras și de mesajul sincretist al acestuia. Mai
mult, și-a pecetluit această mărturisire pe de o parte, prin acceptarea Sfântului
Mir binecuvântat de către ereziarhul Atenagoras, aducându-l la Atena,
provocând pe nefericiții greci să îl venereze, și apoi, ungând pe copiii nou
botezați cu el. Pe de altă parte, din nou și-a pecetluit mărturisirea prin diferitele
concelebrări cu nevrednicul Iacob al Americii în propria catedrală din Atena, și
prin slujirile în comun în locuri diferite pe tot cuprinsul Greciei cu noul patriarh
al Alexandriei, care a făcut o mărturisire de credință atât de sincretistă și de
ecumenistă încât însuși Atenagoras ar fi invidios.
În acest fel, Biserica Greciei a proclamat faptul că ar trebui să existe
respect reciproc între Ortodoxie și tradițiile papiste. Aici este, în toată gloria sa,
sincretismul. Ortodocșii ar trebui să respecte ereziile latinilor. Există atunci vreo
diferență între acest respect și respectul pe care ortodocșii ar trebui să-l aibă
față de alte religii, în primul rând față de cele monoteiste, față de evrei,
musulmani, și apoi față de cele politeiste? Biserica Greciei nu doar că își declară
acordul fierbinte cu Atenagoras, ci cu voce tare predică aceeasi erezie:
sincretismul. Acordul său cu Atenagoras nu este doar un acord timid, pasiv, ci
este unul activ, un curs paralel, precum a promis mai marele său când s-a
întâlnit cu Atenagoras în Constantinopol. Presa zilnică a înțeles destul de bine
semnificatia diverselor afirmații și acțiuni ale Bisericii Greciei. Iată ce scria ziarul
Elefteros Kosmos pe 10 septembrie 1969:
Ieri, Sfântul Sinod al Greciei, și-a exprimat printr-un comunicat oficial simpatia profundă
pentru lumea musulmană în urma arderii moscheei Al-Aksa din Ierusalim. În același comunicat,
Sfântul Sinod se roagă pentru o rapidă realizare a păcii în lume și pentru înfrățirea tuturor
popoarelor pe pământ. Exprimarea simpatiei Bisericii ortodoxe, în particular a bisericii Greciei
față de altă credință este, după cum a anunțat patriarhul Atenagoras cu doi ani în urmă, un
semn al noii străduințe către relații mai apropiate și dialog între credința noastră și alte credințe.
După cum se știe, o întâlnire între musulmani și reprezentanți ai creștinilor celor două biserici
(sic) va avea loc curând în Creta.

Sincretismul masonic este cultivat de către Biserica Greciei cu acelasi zel și

grijă arătate de către Consiliul Mondial al Bisericilor (al cărui membru organic
este, la urma urmei) și de către patriarhia ecumenică. Nu este o simplă
chestiune de cooperare pentru unirea așa numitelor biserici, pentru că
ecumenismul nu se limiteză la așa zișii crestini, ci urmărește coexistenta tututor
religiilor, înțelegerea și reconcilierea a tot
ce este fals, și conformitatea Bisericii cu acest scop.

Ce nevoie mai avem de Hristos?

Caracteristică pentru cursul sincretist al Bisericii oficiale a Greciei este
poziția unora dintre mitropoliții săi. De exemplu, numărul din 9 mai 1969 al
revistei Macedonia îl prezintă pe mitropolitul Leonidas binecuvântând un ospăț
evreiesc. Poza a fost făcută la banchetul Ligii greco–evreiești la care a fost
prezent mitropolitul. Aceeași revistă, la numărul din 25 aprilie 1969 arată o
fotografie a aceluiași mitropolit la cimitirul evreiesc din Thesalonic în timpul unui
serviciu memorial evreiesc pentru victimele violețelor naziștilor. Într-un articol
anexă, ziarul scrie:

19
 Leonidas, mitropolit al Salonicului, spunând o rugăciune pentru victimele violenței naziste a
zis „Biserica Ortodoxă a Greciei, pe care o reprezint aici, se roagă celui prea înalt ca să le ofere
odihnă sufletelor evreilor greci...
Aici este învățătura sincretistă a Bisericii Greciei în toată gloria sa. De vreme ce
Domnul dă odihnă sufletelor evreilor care au refuzat să creadă în Hristos, ce motiv mai
are cineva să fie creștin? Ce nevoie mai este de Botez? Ce nevoie mai este de Sfintele
Taine? Într-adevăr, ce nevoie mai este de Hristos? Hristos este doar una din multe căi
care conduc către o nedeslușită „Ființă superioară” în care oricui îi este mai ușor să
creadă, de vreme ce oricine „O” înțelege conform cu preferințele sale. Iudaismul este o
altă cale la fel de bună. Modamedanismul de asemenea. Toate religiile sunt bune și căi
sigure. Sincretismul masonic a fost în sfârșit predicat în mod public și netulburat de
gurile oficiale ale bisericii oficiale și în cadre oficiale.
Să nu creadă nimeni în mod naiv că aceste pronunțări și acțiuni izvorăsc
din mintea ușuratică sau necugetată a unui individ care, doar din nefericire, se
întâmplă să fie și mitropolit al Salonicului. Mitropolitul Leonida a anunțat în mod
clar că nu era doar el singurul care se ruga pentru odihna sufletelor evreilor
(cere îl tăgăduiesc pe Hristos),

ci întreaga Biserică a Greciei pe care o reprezenta în momentul acela. Adevărul

acestei afirmații este dovedit de faptul că Biserica Greciei nu a negat în nici un
fel faptul că mitropolitul Leonida o reprezenta cu acea ocazie oficială unde au
fost prezenți oameni de peste tot din lume; nu a protestat în nici un fel
împotriva afirmațiilor acestuia care au fost publicate în presa internațională. Nici
măcar în mod individual nu a protestat vreunul dintre mitropoliții Greciei.
În secolele trecute, o acțiune asemănătoare ar fi stârnit o întreagă
furtună: mitropolitul nu ar fi putut rămâne nici o secundă pe tronul său din
pricina mâniei poporului și a celorlalți păstori care l-ar fi trimis grabnic la
mănăstirea unde și-a depus jurămintele, ca să-și plângă păcatele și să își revină
în sine. Astăzi însă, cel care predică faptul că cei care tăgăduiesc pe Hristos pot
fi la fel de bine mântuiți ca și cei ce mărturisesc pe Hristos nu doar că nu mai
aud proteste, ci mai degrabă primesc felicitări.

Ei aduc corecturi Bisericii

Nu este doar Atenagoras exponentul unui sincretism extrem, după cum
mai sus menționatul autor al studiului despre noul calendar ar dori să ne
convingă. Biserica Greciei este de aceeași părere și o afirmă în mod oficial. Cum
este posibil ca Biserica Greciei să nu fie de acord și să nu simtă „o satisfacție
deosebită” față de acțiunile și predicile lui Atenagoras? Pentru tot clerul
îmbrăcat în rasă neagră, fie ca are pașaport turcesc sau grecesc, Creștinismul
nu este Adevărul, ci un adevăr, unul printre multe altele. Biserica lui Hristos nu
este Trupul cel infailibil și sfânt al Domnului, ci o comunitate de persoane care
greșește și care are nevoie de corecție. De aici înainte, observăm că se petrec
schimbări continue în Biserică, fără nici o opoziție. Nu este doar Atenagoras cel
ce a adus corecții Bisericii prin ridicarea anatemei. Episcopii și preoții Bisericii
oficiale a Greciei aduc în fiecare zi corecții Bisericii în alte domenii. Acel imn
profund al canonului de pocăință către Maica Domnului:
„Mută să fie gura păgânilor care nu vor să se închine sfintei tale icoane...”, sub
cupolele bisericii ecumeniste nou calendariste a fost transformat în „grăitoare
sunt gurile celor evlavioși care se închină...”. Pentru acești domni, imnologia
patristică este necivilizată și barbară. Această formă de imnologie este deosebit
de deplasată într-o biserică ecumenistă.

20
Ce ar putea spune „frații în Hristos” protestanților dacă ar auzi astfel de
expresii, așa slabi la minte precum sunt cei ce se află în dragostea ecumenistă?
Dar Biserica nu este corectată doar în ce privește imnologia. Este
corectată chiar în folosirea textelor Noului Testament. În multe biserici unde
se oficiază Sfânta Taină a Cununiei, propoziția
„femeia să se teamă de barbatul său.” (Efeseni 5:33) a fost în mod sistematic
omisă în ultima vreme, ca fiind nepotrivită vederilor feministe ale vremurilor
noastre, iar textul biblic amintit este citit într-o

21
 formă trunchiată. Un teolog grec proeminent a mers până la a sugera revizuirea și corectarea
unora dintre textele noastre litrugice, în special cele ale sfintei săptămâni mari care ofensează
21)
reputația și demnitatea evreilor și a poporului evreu. Cât despre scurtarea Liturghiei,
înfățișarea „modernă” a clerului, introducerea armoniei în patru timpi (four-part harmony) și a
orgilor, și o abundență de alte detalii, ce sunt acestea altceva decât o corecție adusă Sfintei
Tradiții a Sfintei Biserici a lui Hristos? Schimbarea calendarului a fost de asemenea o altă
corecție.

Colegi
Ce se ascunde în spatele acestor corecturi aparent nesemnificative este
înspăimântător. Ce se ascunde este nu mai puțin decât o completă negare a Creștinismului.
Pentru acești oameni, Creștinismul nu este ceva în egală masura divin și uman. Este ceva pur
omenesc. Pentru ei, Biserica nu este Trupul Dumnezeului–om Hristos. În adâncul sufletului
lor, aceștia nu cred că Hristos este Dumnezeu–omul. Dacă ar fi crezut cu adevărat că este,
nu ar fi îndrăznit niciodată să „corecteze” Trupul său, Biserica. Nu cred cu adevărat nici în
Duhul Sfânt și nici în prezența sa călăuzitoare și luminătoare în Biserică. Din această îndoită
necredință, în mod conștient sau inconștient, izvorăște negarea autorității Sfinților Părinți,
care poate fi remarcată deja în Biserica oficială a Greciei în aceste din urmă vremuri.
Părinții Bisericii sunt studiați azi mai mult ca niciodată, dar asta nu ar trebui să
păcălească pe nimeni. Bătrânii noștri neștiutori de carte, sub jugul otoman, poate că nu au
putut niciodată studia textele patristice; cu toate acestea, au avut încredere absolută în
autoritatea lor.

21) Vezi Otrhodoxos Skepsis, 16 ianuarie 1960, 5-8

Iar daca au greșit involuntar, au facut-o crezând că așa învățau Sfinții Părinți.
Astăzi, pe de altă parte, majoritatea celor ce îi studiază pe Părinți, o fac cu ireverență,
mândrie și dispoziție critică. Pentru ei, Părinții nu sunt nimic altceva decât colegii lor în ale
teologiei. Nu văd nici un motiv pentru care Părinții ar trebui să fie mai respectați decât oricare
dintre ceilalți colegi. Sfințenia nu mai are nici o semnificație. Doar integritatea morală, fără
scop duhovnicesc, ci doar social, are un oarecare sens pentru „creștinii” zilelor noastre.
Biserica Greciei, într-adevăr, a înregistrat un mare succes pe acest tărâm. Înlăuntrul ei,
fariseismul s-a dezvoltat devenind o adevărată știință. Cea mai rea încălcare a sfintelor
canoane se face sub pretextul purificării moralei.
Deși o sensibilitate ipocrită prevalează pe terenul moralei, o toleranță fără granițe este
arătată în materie de credință. Aceasta se întâmplă pentru că chestiunile de credință se
referă la viața veșnică (ceva de după, intangibilă, și în esență neinteresantă pentru acești
oameni care și-au pierdut credința) în timp ce chestiunile morale se referă la „această
cetate” care, deși poate să nu fie foarte
„stătătoare”, oamenii „fără nădejde” și-ar dori să o facă mai „stătătoare” pentru găsi un
înlocuitor pentru zădărnicia existenței lor. Moralitatea este fundamentul societății. Sfințenia
însă este o depărtare de lume și de sistemele ei și pentru acest motiv societatea se uită la ea
cu ostilitate. Sfințenia respinge lumea care „zace în răutate/ ticăloșie”. Ea este cu totul
altceva decât integritatea morală. Integritatea morală privește la veacul acesta, dar sfințenia
este indiferentă față acest zadarnic veac al stricăciunii și privește către veacul viitor fără
stricăciune. De aici rezultă o separare antagonică între etică și sfințenie, deosebire
fundamentală care este complet ignorată de către conduita și învățătura Bisericii oficiale.
Biserica oficială nu este în esență nimic mai mult decât o unealtă în mâna Cezarului.
Toți o văd ca pe un mijloc de păstrare a legii și a ordinii, ca pe o putere care împrumută o
autoritate mai mare decât o poate oferi doar sabia puterii. Astfel, în mod paradoxal, vedem
 pe marii atei și pe oamenii cei mai indiferenți față de religie ajutând Biserica atâta vreme cât
au prin ea puterea de a stăpâni masele.

Către o împărățire lumească

Dacă studiază cineva cu atenție truda organizațiilor religioase care au ieșit din mijlocul
Bisericii
oficiale a Greciei în acești din urmă ani, va observa că aceste organizații și-au stabilit drept
scop o
„Grecie creștină” și nu împărăția cerurilor. În spatele acestor scopuri aparent creștine se
ascunde o oportunitate laică ce nici măcar nu este perceptibilă majorității membrilor acestora.
Setea lor pentru cantitate, putere și supremație, împreună cu disprețul pe care cei mai
devotați membri îl au pentru ascetism, precum și implicarea lor în societate, vorbește foarte
clar despre mutația survenită în orientarea spirituală a turmei bisericii oficiale. Credincioșii
acestei biserici au fost în mod gradual orientați către o împărăție lumească a lui Hristos, de
tip milenarist, sau mai precis, de tip jidovesc. Ei au început să aștepte și să lupte pentru o
utopie pe care o etichetează „guvernarea lui Dumnezeu” sau democrație creștină sau
civilizație creștină. Expresia civilizație crestină sau mai des întâlnit
„civilizatie greco-creștină” este tot timpul pe buzele lor.
Totuși, adevărații creștini „nu au aici cetate stătătoare ci o caută pe aceea ce va sa
vie” (Evrei 13:14). Această căutare pentru „o cetate stătătoare aici pe pamant” din partea
distinșilor credincioși ai bisericii nou calendariste și a credincioșilor organizațiilor religioase
este rezultatul unei otrăviri spirituale îndelungate a credinței. Chiar dacă nu a afectat prea
multe dintre caracteristicile exterioare ale Ortodoxiei, a erodat defapt însuși fundamentul
acestuia. Este extrem de dificil să găsești o persoană în cadrul bisericii oficiale care, într-un
fel sau altul, să nu fi devedit subiect al acestei coruperi. Cei care au mai rămas se simt
tulburați și înstrăinați; ei devin subiect de batjocură și sunt înfățișați ca „vechi calendariști”.
Astfel, batjocura dă pe față adevărul că există o profundă diferență de mentalitate, de vederi
și de credință între ceea ce era Ortodoxia în trecut și ce există astăzi în biserica nou-
calendaristă.
Întrebarea: „Îl urmează Biserica oficială a Greciei pe Atenagoras sau nu?” este demult
perimată. Atât Atenagoras cât și Biserica oficială a Greciei suferă în aceeași măsură de
aceeași boală. Ei sunt două tulpini ale aceleiași plante, însă doar Atenagoras a fost cel ce a
copt ambele roade.

Mărturisirile făcute în mod public în Biserici

Suporterii noilor calendariști continuă: „întrebați în scris pe episcopii Bisericii Greciei
dacă sunt de aceeași părere cu patriarhul și veți fi informați...” Nu ar trebui să uităm că, deși
politețuri și amabilități (arătate de membrii episcopiilor de calendar nou față de Atenagoras și
celor de aceeași părere cu el) sunt publicate tot timpul, devenind astfel cunoscuți pentru
greșita lor curtoazie, alte acțiuni care critică sau cenzurează (pe Atenagoras și pe colegii săi)
rămân necunoscute.
Nu este vorba despre a rămâne necunoscut. Ei știu prea bine că ceea ce este
important și demn de luat în considerație în Biserică nu este opinia personală a cuiva, ci
mărturisirea sa de credință. Ce crede un ierarh în secret este o chestiune față de care Biserica
este indiferentă. Ceea ce contează este ceea ce predica el în mod public, cu capul descoperit,
în Biserică. Din această pricină, canoanele poruncesc că doar atunci când un ierarh eretic își
predică erezia în mod public, noi trebuie să rupem comuniunea cu el. Dacă își păstrează
erezia pentru sine însuși, când nu își predică erezia, și se abține de la a avea părtășie în mod
deschis cu ereticii, Biserica îl consideră ortodox, preoția lui rămâne intactă și Tainele săvârșite
 de el sunt valide. Însă atunci când un episcop predică erezia în mod public, sau se
împărtășește în mod deschis cu cei aflați în erezie, când defapt îl tăgăduiește în mod public
pe Hristos, fără a lua în considerare ce simte el însuși în mod sincer, sau ce ar spune el însuși
în persoană unuia sau altuia, Biserica îl consideră un apostat și ca cel ce neagă pe Hristos. El
este în afara țarcului Bisericii, preoția sa este ridicată, iar Tainele săvârșite de el sunt lipsite
22)
de harul sfințitor.

22) Atunci când noii calendariști caută să respingă afirmațiile ne-ortodoxe făcute de ierarhul lor, ei spun adesea că aceste
pronunțări sunt doar păreri personale, care nu reflectă învățăturile bisericii lor. Dar atunci când astfel de opinii personale
sunt pronunțate în mod public, ele nu mai sunt private ci publice, ori, în înțelesul sfintelor canoane, „cu capul descoperit”.
Mai mult, și mai important, patriarhia ecumenică, și toate celelalte biserici aflate în comuniune cu ea, s-au despărțit în mod
oficial de Ortodoxie atunci când s-au ridicat anatemele împotriva papalități în anul 1965 și au început să pomenească numele
pontifului roman și (toate confesiunile din Est si din West) în diptice din 1968, de parcă Papa ar fi un episcop de bună
credință al Bisericii și de parcă toate confesiunile ar fi ortodoxe. Acestea nu sunt acțiuni sau păreri private, ci oficiale, decrete
sinodale, proclamate în mod solemn. Aceste decizii sunt cu atât mai condamnabile cu cât luăm în considerație faptul că
romano- catolicsmul nu a abandonat sau regretat nici una dintre erorile sale mai recente, ci a adăugat chiar mai multe,
precum doctrina privind imaculata concepție și cea a infailibilității papale. A se vedea broșura „Biserici surori – 500 ani
dupa Florența” Boston 1994.
Cu privire la chestiunea harului sfințitor al tainelor celor ce predică erezia, vedeți Apendicele K,L,M,N si O din „Lupta
împotriva
ecumenismului” op.cit.pp.255-279.

Biserica nu este o chestiune privată, și nici măcar individuală. Preoția și episcopia nu

sunt chestiuni individuale și private, ci Sfinte Taine administrate de Biserică și în Biserică.
Dumnezeu va judeca pe necredincios ca persoană, dar acesta nu poate fi preot sau ierarh al
Bisericii atunci când neagă Biserica cea care i-a oferit preoția și dezertrează în mod oficial și
public în tabăra necredincioșilor. Cei care au negat public pe Hristos pentru a evita pedeapsa
din mâna celor ce conduc temporar lumea, au fost întotdeauna considerați de Biserică străini
de ea chiar dacă era cunoscut de toată lumea că, înlăuntrul lor, ei nu au negat niciodată pe
Hristos și Biserica sa. Atunci cum ar putea ea să nu considere străini pe cei care, în lipsa
amenințării martiriului, în mod public neagă Credința și îl trădează pe Hristos?
De aceea, nu avem nevoie de nici o scrisoare privată, și de nici o asigurare personală
de la episcopii Bisericii oficiale a Greciei care urmează pe patriarhul Constantinopolului prin
comemorare. În mod public, în Biserică, „cu capul descoperit”, în momentul cel mai solemn al
Liturghiei, se declară ei înșiși adepți ai patriarhului sincretist. Ce valoare au asigurările lor
personale? Ce valoare au orice acțiuni care critică sau blamează, dacă acestea rămân
necunoscute? În mod oficial, public, în Biserici, toți ierarhii bisericii oficiale sunt de acord cu
Fanarul și îl urmează.
Acei episcopi care afirmă în conversațiile lor private că nu sunt de acord cu Dimitrie,
nu dovedesc nimic altceva decât că le lipsește seriozitatea și cinstea. Cum este posibil ca
impostura și subterfugiul acestor clerici să fie considerate drept o dovadă a dreptei lor
credințe? Cum poate un părinte duhovnicesc (care are atâta responsabilitate pentru turma pe
care o păstorește) să numească această duplicitate și oportunism politețe, sau chiar curtoazie
eronată? Prin studiile lor, nu au avut acești arhimandriți ocazia de a da peste ce are de spus
Sfântul Vasile cel Mare despre asemenea ierarhi? Cât despre cei care se pretind a mărturisi
adevărata credință ortodoxă, dar sunt în comuniune cu cei care au o altă părere, dacă sunt
preveniți și totuși se încăpățânează, nu trebuie doar sa nu fiți în comuniune cu ei, dar nici nu
23)
aveți voie să îi numiți frați.

Dacă cineva dintre căpetenii...

Toți învățătorii Bisericii, toate Sinoadele, și toate Sfintele Scripturi ne îndeamnă să ne
depărtăm de cei ce susțin alte învățături și să ne separăm de comuniunea cu ei, spune
24)
Sfantul Marcu al Efesului. „Cu voce măreață, Sfântul Ioan Hrisostom declară că nu doar
 ereticii, ci și cei care sunt în comuniune cu aceștia sunt dușmani ai lui Dumnezeu”, scrie
Sfântul Teodor Studitul către starețul Teofil. Întreaga Tradiție scrisă și nescrisă a Bisericii,
toți Sfinții și Apostolii în Sfintele Scripturi îi condamnă pe ierarhii Bisericii oficiale a Greciei
care sunt în comuniune cu patriarhul apostat și cu cei de aceeași părere.
Și totuși, câți dintre „creștinii ortodocși” ai zilelor noastre au curajul să se depărteze de
cei a căror credință este diferită de cea a Bisericii dintotdeauna și să se retragă din
comuniunea cu aceștia? Puțini, într-adevăr. Cât de mică a fost „turma cea mică”, turma lui
Hristos, întotdeauna! Și ce lut moale și ce vase de lut sunt cei rămași în lumea modernă să
mărturisească Adevărul: o gloată agramată plină de patimi, de dezbinări, îngustime de minte,
care nu a cunoscut legea! Dacă cineva dintre căpetenii ori dintre farisei a crezut în El,
întrebați-i pe apologeții noului calendarism! „Dar mulțimea aceasta care nu cunoaste Legea,
este blestemată!” (Ioan 7:49).

A devenit vreun telog „vechi calendarist”? A devenit vreun profesor universitar un

„vechi calendarist”? A devenit vreunul dintre așa–zișii ierarhi „fără cusur” vechi calendarist?
Nu, nici unul dintre înțelepții și puternicii acestui veac nu a urmat gloata analfabetă a vechilor
calendariști (acei câțiva „galileeni”) care strigă „luați aminte” că Biserica Greciei este de acord
cu Atenagoras și Demetrius și care trag alarma precum a făcut Noe atunci când a chemat
animalele să intre în arcă.

23) Patr.Orientalis, Vol 17, p.303

24) Mărturisirea credinței , XIII, 304 25) .99, 1049

Priviți în jurul vostru și observați cât de discret se comportă oamenii: cât de calm se duc
să fie botezați și cununați în biserici încăpătoare, și cu cât scrupul își aplică mirungerea „celui
mai condamnabil sincretist, Atenagoras”. Uitați-vă cât de mulți sunt și cât de remarcabili:
preoți, episcopi, oameni de știință, conducători, scriitori, farisei, învățători ai legii. Este cu
putință ca toți acestia să nu știe nimic și ca doar analfabeții „vechi calendariști” să înțeleagă
ce se petrece?
Poate că analfabeții „vechi calendariști” nu știu nimic, dar un singur lucru știu ei: ei sunt
în acord cu noii mucenici, mărturisitori, părinți, pustnici, cu vechii mucenici, cu apostolii. Nu le
pasă că sunt puțini, pentru că adevărații creștini au fost întotdeauna puțini la număr. Nu le
pasă că sunt slabi, pentru că apostolii au fost de asemenea slabi. Nu îi deranjează că sunt
neinstruiți, pentru că Hristos însuși era neinstruit. Ei sunt preocupați de un singur lucru: cum
pot rămâne credincioși Ortodoxiei, cum pot rămâne în Biserică, cum pot să pătrundă în Arcă.
Învățătorilor noilor calendariști care își liniștesc adepții prin referiri la mulțimea bisericilor din
lume, creștinii ortodocși le pot răspunde cu cuvintele Sfantului Teodor Studitul: „Cel care îi
26)
este bine plăcut Domnului este de preferat unei mulțimi imense a celor plini de îngâmfare. .
Este privilegiul dumneavoastră să preferați mulțimea celor înnecați lui Noe care a fost salvat;
27)
cât despre mine, dați-mi voie să fug către arcă împreună cu cei puțini.

Lupte în numele Ortodoxiei

Distorsiunea brută și conștientă a adevărului de către apărătorii noului calendar arată
scopul lor demagogic și nesincer. Iată ce spun ei despre creștinii ortodocși tradiționali: „S-au
despărțit de Biserica Greciei și au întemeiat ‚Biserica adevăraților creștini ortodocși’ pentru că
schimbarea calendarului a încălcat Sfintele Canoane...” Ei doar au întemeiat Biserica
Adevaraților Creștini Ortodocși (TOC) din dorința de a apăra Sfintele Canoane... Biserica
Adevăraților Creștini Ortodocși (TOC)

26) Pg.99, 1081C

 27) Pg 99, 1084A.

a fost înființată ca un mijloc... un mijloc pentru respectarea strictă a Sfintele Canoane.”

O calomnie mai vicleană cu privire la străduința creștinilor ortodocși tradiționali nici nu
ar fi putut fi concepută. Este vicleană pentru că, la prima vedere, pare să fie adevarată și
exactă. Într- adevăr, schimbarea calendarului a încălcat defapt Sfintele Canoane și, după cum
era și firesc, creștinii ortodocși tradiționali nu ar fi putut neglija să sublinieze acest lucru.
Calomnia constă în a-i prezenta pe vechii calendariști ca luptând în felul lui Don Quijote
(precum scriu ei) având ca stindard exactitatea. Aceasta este într-adevăr o calomnie diabolică
ce urmărește și are puterea de devaloriza în ochii lumii lupta creștinilor tradiționali până la
nivelul modest al unei străduințe naive și nerealiste duse de către un element fanatic.
Totuși, creștinii ortodocși nu se luptă să înființeze o preferință pentru exactitate eclezială
pe seama iconomiei bisericești. Nu a fost niciodată o problemă de exactitate sau de
iconomie. Creștinii ortodocși s-au luptat în numele Ortodoxiei. Schimbarea calendarului
sărbătorilor nu a fost doar o încălcare a canoanelor. A fost începutul demolării zidurilor
Ortodoxiei, o distrugere ale cărei pregătiri merg înapoi până în vremurile lui Theoklitos
28)
Pharmakides. Dacă luptătorii pentru Ortodoxie au fost denumiți „vechi calendariști”, acesta
se datorează faptului că inamicii Ortodoxiei au decis să înceapă demolarea ei prin
introducerea calendarului sărbătoresc papal. Dacă ar fi început cu altceva, modalitatea de
luptă și denumirea luptătorilor ortodoxiei, care astăzi sunt numiți „vechi calendariști”, ar fi
fost diferite.
Dușmanii ortodoxiei pretind că nu înțeleg scopul luptei creștinilor ortodocși tradiționali.
Ei eu scufundat vastitatea Ortodoxiei, spun ei, în treisprezece picături de apă. Cele
treisprezece zile ale calendarului sunt, pentru ei, o înspăimântătoare diferență de credință, o
chestiune de mântuire, o dogmă a Bisericii. Această distorsiune este o manifestare clasică a
neputinței în fața adevărului. Creștinii ortodocși nu s-au străduit niciodată pentru cele
treispreze zile sau pentru calendar. Mai degrabă nou calendariști au fost cei care
28) Secretarul Sfântului Sinod al Greciei 1833-1839 și apoi din 1844-1850, Pharmakides a fost cunoscut pentru îmbrățișarea
perceptelor Iluminismului occidental și pentru opoziția sa față de Tradiția Bisericii și rânduiala canonică.

au recurs la scuza exactității astronomice. În anul 1924, creștinii ortodocși din Grecia au
văzut armonia liturgică a Bisericii lui Hristos din toata lumea demolată, armonie care domnise
vreme de șaisprezece secole. Au văzut dispreț față de tradițiile Bisericii; au văzut cochetarea
sincretistă cu denominațiunile eretice ale Apusului; au înțeles că acesta a fost adevăratul
motiv al introducerii calendarului papal. Dar mai rău decat toate acestea, ei au văzut
tăgăduirea subtilă a infailibilității hotărârilor Bisericii, care a ieșit în final la suprafață în toată
splendoarea ei în anul 1965 o dată cu ridicarea anatemelor împotriva papalității. Cu alte
cuvinte, au înțeles că corabia Bisericii Greciei a naufragiat și a început să ia apă.
Schimbarea calendarului a fost prima lovitură de topor în trunchiul Bisericii, a cărei
doborâre a fost îndelung plănuită. Trebuie să fii orb ca să nu vezi și să nu înțelegi că cei care
s-au ocupat să dea prima lovitură de topor, nu se vor opri, ci vor merge mai departe. Scopul
lor nu a fost prima lovitură de topor, ci doborârea copacului. Cei credincioși au înțeles bine
acest lucru, și astăzi vedem că au avut dreptate.

Slăbirea Ortodoxiei
Creștinii ortodocși însă nu au părăsit biserica oficială din cauză că nu au știut ce este
aceea iconomie bisericească. Au plecat pentru a rămâne ortodocși. Biserica oficială a Greciei
a inaugurat un program de smulgere a sa din sânul Ortodoxiei. A rămâne în biserica oficială
ar fi fost nu doar o consimțire tacită a crimei împotriva credinței, ci defapt o suspiciune cu
privire la mântuire. În spatele acestor acțiuni se ascunde un dispreț subversiv față de Biserica
Părinților, pe care l-am observat atât de clar dezvăluit în sânul diferitelor organizații religioase
 de aici din Grecia.Când Părinții au pus calendarul sărbătoresc și imnografia Bisericii în acord
cu calendarul astronomilor lui Iulius Cezar, au știut prea bine că o dată cu trecerea timpului
va fi o rămânere în urmă. Părinții nu au fost preocupați de exactitatea astronomică. Gândirea
Părinților este radical diferită de mentalitatea laică și cu totul pe placul oamenilor a ierarhilor
Bisericii Greciei din zilele noastre.

Aceasta diferență de gândire este cel dintâi și cel mai grav pericol pentru sufletele
credincioșilor. Este o otravă invizibilă care se răspândește din ce în ce mai dens în sângele
credinciosului, și îl face pe deasupra incapabil să absoarbă oxigenul spiritual, dacă s-ar afla
vreodată în aerul pur al Ortodoxiei. Clerul, catehismele, organizațiile religioase, școlile
teologice, publicațiile, frățiile creștinilor dedicați, toate poartă ștampila secularizării care este
o reminiscență a mizeriei religiilor apusene. Cele câteva excepții constituie dezacorduri
supărătoare, cocoloașe în budincă, corpuri străine care trebuie respinse. Drept urmare, este
retragerea dintr-o astfel de Biserică o chestiune de mântuire sau nu?
De ce sunt atât de greu de găsit scrierile patristice? De ce nu au publicat organizațiile
religioase, cu impresionantele lor resurse, pe Părinți? De ce nu face Biserica presiuni asupra
guvernului pentru studierea textelor patristice în școli? Răspunsul este simplu: pentru că
Părinții nu mai sunt iubiți. Îi onorează doar cu buzele, dar îi urăsc cu inimile. În Biserica
Greciei, ei nu vor să creadă și să trăiască după cum au crezut și au trăit Părinții. Nu!
Schimbarea calendarului sărbătorilor nu a fost un act simplu și izolat, nici inspirația
întâmplătoare a unor arhiepiscopi; a fost prima prima erupție a vulcanului care a huruit
pentru o vreme - o erupție care a prevestit celelalte erupții care au urmat, și pentru care
suntem martori. În acest fel au priceput creștinii ortodocși problema calendarului, iar
timpurile au dovedit că ceea ce au înțeles ei a fost adevărat.

Raționalismul legalistic
Celelalte Biserici Ortodoxe, spun apologeții noului calendarism, deși mențin vechiul
calendar, au avut și continuă să aibă, relații canonice neîntrerupte cu Biserica Greciei. De ce
au procedat în mod diferit grecii vechi calendariști? Și acționând astfel, nu s-au plasat ei înșiși
în afara Bisericii Ortodoxe Universale? Care Biserică Ortodoxă locală a acelora care mențin
vechiul calendar a avut vrodată relații canonice cu vechii calendariști din Grecia? Biserica
Ierusalimului? A Rusiei? A Serbiei? A Bulgariei?
Nici una. Toate bisericile, de la bun inceput, au menținut .42

relații doar cu Biserica Greciei. Dacă datorită schimbării calendarului, Biserica Greciei a
devenit în mod automat schismatică (adică fără scoaterea ei în afară din partea celorlalte
Biserici), atunci toate bisericile ortodoxe locale sunt de asemenea schismatice, de vreme ce
sunt în comuniune cu o biserica schismatică.
Cu câteva modificări, putem transfera paragraful de mai sus într-o altă perioadă istorică
și să–l scriem după cum urmează: Când Nestorie a predicat pentru prima dată erezia în
Constantinopol, celelalte Biserici Ortodoxe, deși s-au păstrat în credința ortodoxă, au
continuat să mențină relații canonice neîntrerupte cu Biserica Constantinopolului și cu
Nestorie. De ce au procedat diferit acei câțiva preoți și mireni din Constantinopol? De ce au
încetat pomenirea arhiepiscopului lor, și de ce l- au denunțat în mod public? Prin aceasta nu
s-au plasat ei înșiși în afara Bisericii Ortodoxe Universale? Mai ales că excomunicarea
pronunțată de arhiepiscopului lor (cu care patriarhii și episcopii lumii se aflau în comuniune) a
picat pe capetelor lor? Ce biserică locală a celor care au păstrat nealterată credința ortodoxă
a avut relații canonice cu adevărații creștini ortodocși ai Constantinopolului? Biserica
Ierusalimului? A Antiohiei? A Romei? A Alexandriei? Nici una. Toate Bisericile au menținut
relațiile doar cu Biserica oficială a Constantinopolului și cu patriarhul Nestorie. Dacă, din
 cauza ereziei arhiepiscopului său, Biserica Constantinopolului ar fi devenit în mod automat
eretică (adică, fără proscrierea din partea celorlalte Biserici, care a venit mai tarziu), atunci
toate celelalte Biserici Ortodoxe locale ar fi devenit eretice, de vreme ce erau în comuniune
cu biserica eretică...!
Fiți atenți unde conduce un raționalism sec, neortodox și legalistic! De fapt, nici creștinii
ortodocși adevărați și nevinovați din Constantinopol, care au fost afurisiți de Nestorie nu au
fost vreodată în afara Bisericii, nici celelalte Biserici locale nu au devenit vreodată eretice, de
vreme ce niciodată nu au fost de acord cu Nestorie. Oricum, erezia lui Nestorie încă nu
devenise larg cunoscută. Zvonuri circulau, dar lucrurile au fost dovedite sau clarificate doar
locuitorilor Constantinopolului pentru că doar ei au auzit în mod personal predicile lui
Nestorie. Pentru ei, a continua comuniunea cu Nestorie ar fi fost egală cu adevărata erezie.
Ceilalți au fost îndreptățiți să rămână în comuniune până cand au putut constata dovezile
problemei.

În astfel de cazuri, comuniunea cu ereticii este ruptă încetul cu încetul de către Bisericile
dimprejur, în concordanță cu măsura conștientizării ereziei vecinilor lor. Încetarea pomenirii și
a comuniunii începe întotdeauna chiar în biserica unde a odrăslit erezia. Intervine o perioadă
de timp până când și celelalte Biserici percep erezia, și chiar orizonturi de timp mai
îndelungate pot să treacă până când sinoadele se convoacă și se pronunță excomunicările.
Același lucru s-a petrecut și cu creștinii ortodocși din Grecia. Inovația s-a petrecut în
sânul Bisericii Greciei, și de aceea a fost firesc ca creștinii greci să fie primii care rup relațiile
cu inovatorii. Celelalte Biserici, bineînțeles, au întârziat să reacționeze, ori nu au reacționat
deloc. Aceasta s-a întâmplat pentru că cele mai multe, în profunzime, susțin aceleași vederi
sincretiste precum Biserica de stat a Greciei. Ceilalți, ortodocșii veritabili (Biserica Rusă din
Catacombe și Biserica Rusă din diaspora) au trecut prin încercări atât de vizibile încât nu au
29)
reușit să observe exact ce s-a întâmplat în Grecia și nici nu au reușit să reacționeze.

În așteptarea clarificării sinodale

Ortodocșii nu așteaptă pronunțarea anatemei din partea Bisericii pentru a se separa de
eretici. Toți cei ce devin conștienti de contagiune se depărtează fără a aștepta să li se dea
ordinul din partea autorităților responsabile cu sănătatea publică. Circumstanțele pot
împiedica să fie dat un astfel de ordin, sau el poate fi dat prea târziu. Cei infectați de holeră
sunt infectați indiferent dacă medicii o știu sau nu, sau dacă o declară sau nu. Cei care sunt
lângă aceștia vor fi primii care să înțeleagă gravitatea contagiunii, și ei trebuie să fie primii
care se îndepărtează de vreme ce ei sunt în mai mare pericol decât ceilalți. Erezia este erezie,
fie că

29) Nota traducătorului: din nefericire, după moartea Mitropolitului Filarent de binecuvântată amintire în anul 1985, Biserica
Rusă din exil nu a rămas credincioasă mărturisirii originare a credinței ortodoxe. Multe comentarii responsabile asupra
acestei schimbări de curs se găsesc în scrisorile adresate diferiților episcopi ai Bisericii Ortodoxe Ruse din exil de către
numeroși clerici care au părăsit acea jurisdicție. Deosebit de semnificative sunt scrisorile pr. Seraphim Johnson, ale pr.
Michael Azkoul, ale pr. Victor Melehov, și ale clerului Misiunii Franceze. Vezi de asemenea și „ Lupta impotriva
ecumenismului”, op.cit.

a fost anatemizată sau nu. Vai celor ce rămân în comununiune cu erezia, așteptând
clarificarea sinodală.
Primul simptom al ereziei ecumenismului în Grecia a apărut la 1924 prin răsturnarea
calendarului. Cei care au fost treji au înțeles că aveau de a face cu „holera” și s-au retras fără
a aștepta dezvoltările ulterioare. Astazi ei sunt criticați. Se spune că ar fi trebuit să aștepte
până când apropiații lor ar fi descoperit de asemenea boala în casele lor. Dar apropiații lor
încă așteaptă și îi mai rețin și pe cei suficient de naivi să li se supună. Ei spun că așteaptă
medicii. Este cu putință să nu se
 fi găsit nimeni să îi informeze că medicii de la care ei așteaptă diagnosticul sunt primii care
au fost infectați?

Un regulator al Harului
Un nou calendarist scrie: „Se susține astăzi că, de vreme ce Biserica Greciei este în
comuniune cu patriarhul Atenagoras, a devenit eretică. Dacă este așa, ea a devenit astfel
astăzi. Poate că a devenit eretică chiar ieri, sau acum un an, sau acum doi ani, sau chiar cu
trei ani în urmă. În orice caz, acum cinci ani sau zece ani încă nu era eretică. Și în special,
acum treizeci de ani nu era. Prin urmare, acum 30 ani, Biserica Greciei, fiind Ortodoxă, a
caterisit pe cei doi ierarhi în discuție (adică pe Hrisostom, episcop al Florinei, și pe Gherman,
episcopul Demetriasului care s-au întors la vechiul calendar și au denunțat inovația
calendarului) împreună cu toți cei hirotoniți de către aceștia. Astfel, prin această hotărâre a
Bisericii Greciei, de vreme ce a fost luată în trecut, este în vigoare și validă pentru noi. Actele
actuale ale Bisericii Greciei, care acum este eretică (vorbesc în mod ipotetic, desigur) nu sunt
valide, iar cei caterisiți de către ea nu sunt defapt caterisiți. În orice caz, cei care au fost
caterisiți de Biserica Greciei cu douăzeci sau treizeci de ani în urmă sunt caterisiți, cel mai
sigur, caterisiți.
Așadar Hrisostom și Germanos au fost caterisiți? Dar cine i-a caterisit și de ce? Au fost
caterisiți de către cei care au răsturnat tradiția liturgică ortodoxă, de cei care au disprețuit pe
Părinți pentru a fi prieteni cu denominațiile eretice ale Apusului. Și de ce au fost ei caterisiți?
Pentru că nu au dorit să îi urmeze pe inovatori și pe disprețuitori în căderea lor nechibzuită.

Realmente, acești oameni chiar cred că Dumnezeu este un servitor al ierarhilor? Că El

este fortat să își retragă Harul de la oameni drepti și drept credincioși la porunca episcopilor?
Într-adevăr, ei predică aceasta pentru că ecleziologia lor nu este Ortodoxă, ci papală.
Ierarhia, pentru aceștia, este cea care controleaza harul lui Dumnezeu. Atâta vreme cât
ierarhia nu se opune lui Atenagoras, Dumnezeu nu își poate retrage harul de la el.
Totuși ortodocșii nu văd lucrurile în mod legalist ci ontologic. Erezia este întunecime.
Întunericul nu poate exista împreună cu lumina harului dumnezeiesc. Ereticul este eretic
pentru că s-a depărtat el însuși de Dumnezeu; asta înseamnă că s-a închis singur într-un turn
întunecos al ignoranței unde nu poate pătrunde nici o rază de lumină divină. Mai mult decât
orice alt păcat, erezia îl înstrăinează pe om de Dumnezeu. Prin erezie, omul se separă el
însuși de Dumnezeu, chiar dacă un sinod îl afurisește sau nu. Ereticii sunt în mod ontologic,
nu legalist, tăiați din Biserică. Sunt despărțiți pentru că sunt în erezie, și nu pentru că Biserica
a decis să îi îndepărteze. Ereticul (adică, cel ce predică erezia și oricine îl urmează conștient
pe cel ce predică erezia) este, în orice caz, în opoziție cu Biserica. Acela care e în opozitie cu
Biserica nu poate avea Sângele lui Hristos, care curățește de toate păcatele. Pentru că
aceasta curățare să aibă loc, trebuie ca omul să se statornicească în adevăr.
„Dumnezeu este lumină, și nici un întuneric nu este întru El”, scrie iubitul Discipol al lui
Hristos. „Dacă zicem că avem împărtășire cu El, și umblăm în întuneric, mințim și nu săvârșim
adevărul. Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtășire
unul cu altul, și Sângele lui Iisus Hristos, Fiul Lui, ne curățește pe noi de orice păcat”.
(Epistola I a Sfântului Apostol Ioan 1: 5-7)
„Oricine se abate și nu rămâne în învățătura lui Hristos, nu are pe Dumnezeu. Cel ce rămâne
în învățătura Lui, acela are și pe Tatăl, și pe Fiul” (Epistola a II-a a Sfântului Apostol Ioan
1:9). Pentru ca oamenii să aibă harul lui Dumnezeu, trebuie să aibă adevărul, pentru că,
după cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog: „Adevărul nu este nimic altceva decât harul lui
30)
Hristos.”
30) Omilia 22

De aceea, separarea celor eretici de Biserica, nu are legătură cu decizia vreunui sinod al
ierarhilor. Sinodul Ortodox este chirurgul care amputează membrul putred

din trupul Bisericii lui Hristos. În orice caz nu sinodul este cel care dă membrul morții.
Membrul era deja mort înainte ca Sinodul să decidă extirparea lui.
Într-adevăr, ierarhii au autoritatea de a afurisi, dar aceea de a afurisi pe cei care sunt
deja morți duhovnicește. Indiferent câte afurisiri pot să plouă în torente asupra unui om
ortodox și drept, chiar de la ierarhii ortodocși, el rămâne viu și neclătinat în cadrul Bisericii lui
Hristos, mustrând pe altii, el însuși nefiind mustrat de nici un om. Dacă, contrar intenției lui
Dumnezeu, un ierarh pronunță o excomunicare, judecata lui Dumnezeu nu urmează să
împlinească acestă hotărâre, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, care știa câte ceva despre
astfel de excomunicări. Sfântul Dionisie Areo itul scrie:
„Astfel, ierarhii, ca niște apărători ai legilor divine, de asemenea au puterea de a excomunica (nu prin aceea
că Divinul și Atoate-știutorul Conducător, ca să zic așa, s-ar supune în mod servil impulsurilor lor iraționale) ci
fiind ei în mod profetic mișcați de către Duhul începător, ei excomunică, după cum se cuvine, pe cei ce au fost
31)

judecați de către Dumnezeu.

Un desen expresiv a fost publicat pe prima ină a periodicului „ Scânteia Creștină”

(Ianuarie 1961, no.33). Desenul înfățișează un ierarh cu niște corbi negri ieșindu-i din gură.
Corbii, zburând împrejur și negăsind un loc să își facă culcuș, se întorc și se așează pe capul
ierarhului. La vremea aceea Pantelimon, mitropolitul Salonicului, a excomunicat nouă membri
ai organizației arhiepiscopului de atunci, Augustin Kantiotis. Sub titlu apar următoarele
cuvinte: „Precum vrabia zboară şi rândunica se înalţă în văzduh, tot aşa blestemul fără pricină
nu nimereşte.” (Pildele lui Solomon 26:2). Drept titlu al desenului de mai sus erau cuvintele:
„Blestemele și anatemele nedrepte, după cum spun oamenii, nu nimeresc, chiar dacă sunt
întrețesute cu texte biblice”. Conform Scripturilor, ele se aseamănă păsărilor negre și
înfometate cu ghiare încovoiate, care zboară deasupra prin aer, dar care se intorc să își facă
culcuș în capul celui care le-a eliberat. Textul din publicație se încheie cu o scurtă referire la
istoria Bisericii, în care oricine poate găsi exemple de afurisiri nedrepte
31) cu privire la ierarhia eclezială, capitolul 7

și de caterisiri ale celor cucernici de către episcopi înfierbântați sau neinformați.

Eruditul scriitor nou calendarist, pe care l-am menționat la început, cunoaște toate
acestea. El știe că o caterisire nedreapta, chiar de ar fi decretată de către episcopi ortodocși,
este invalidă. Dumnezeu nu este un slujitor al episcopilor așa încât să retragă la porunca lor
harul hirotoniei de la preoți sau episcopi care sunt în întregime ortodocși si drepți, doar
pentru că alți episcopi I-au poruncit să facă aceasta. Cum este cu putință să își imagineze
cineva că Dumnezeu și-ar pedepsi robii Săi pentru că sunt supuși mai degrabă voii sale sfinte
decât celei a ierarhilor călcători de lege? Cu toate acestea, erudiții mentori ai noilor
calendariști aduc acest argument, știind că este fără conținut, doar pentru a-și impresiona
cititorii.

Un neortodox caterisește un ortodox

Cu treizeci de ani în urmă, Biserica Greciei, ortodoxă fiind, a caterisit.... Iată un aspect
care trebuie examinat. Dacă o afurisire nedreaptă și o caterisire nedreaptă sunt într-adevăr
invalide chiar dacă sunt emise de către episcopi ortodocși, ce se întâmplă atunci când sunt
decretate de către ierarhi care sunt ostili ortodoxiei? De către episcopi care au căzut sub
 anatema Sinoadelor pan- ortodoxe? De către ierarhi care se străduiesc pentru împlinirea
scopurilor blestematului ecumenism? De către episcopi care pledează pentru „erezia
ereziilor”, sincretismul ecumenist? „Stați puțin”, ne-ar spune ei, „ecumenismul este o erezie
care a apărut recent”. Cu zece ani în urmă nici nu exista și acest lucru este chiar mai
adevărat pentru acum treizeci sau chiar mai mulți ani în urmă când tot clerul și mirenii
vechi calendariști au fost caterisiți și anatemizati de către Biserica Greciei.... Într-
adevăr, toți cei ce gândesc astfel se află în eroare, gravă eroare.
Care a fost scopul schimbării calendarului? Modificarea calendarului pentru ciclul
sărbătorilor fixe, precum și proiectata modificare a calendarului pascal (Pascalia) are drept
scop fundamental stabilirea unui calendar sărbătoresc comun cu denominațiile apusene. A
fost primul pas către mult- zvonita „unire a bisericilor”. Schimbarea calendarului a fost primul
act al sincretismului în țara noastră. Noii calendariști încearcă să prezinte aderarea creștinilor
tradiționali la

calendarul bisericesc ortodox ca pe o ciudățenie, ca pe o excentricitate de neînțeles care,

oricum nu poate să justifice despărțirea de comuniunea cu biserica oficială inovatoare. În
general, aceasta a fost tactica noilor calendariști: să facă în așa fel ca chestiunea pentru care
se luptă creștinii ortodocși tradiționali să pară, în toate felurile, ridicolă și fără importanță.
Apărătorii noului calendarism încearcă să prezinte schimbarea calendarului ortodox al
sărbătorilor și erezia ecumenismului ca fiind două subiecte fără nici o legatură. Cu toate
acestea, de la bun început, creștinii ortodocși tradiționali au strigat că anume Credința se află
în pericol. Lupta creștinilor ortodocși tradiționali nu a fost o luptă a unor fanatici cu minte
îngustă împotriva unui calendar mai exact și mai perfecționat, precum și-ar dori noii
calendariști să pară. A fost lupta Ortodoxiei împotriva unei noi erezii - o erezie înșelătoare și
camuflată care nici nu era pe atunci cunoscută după numele său real. Răsturnarea
calendarului ortodox al sărbătorilor a fost primul atac organizat al ecumenismului împotriva
Ortodoxiei în Grecia.
Dacă studiezi istoria și hotărârile acelui Sinod ortodox din Constantinopol care s-a
convocat sub conducerea patriarhului-mason al Constantinopolului, Meletie Metaxakis,
32)
recunoști ecumenismul în gloria sa, exact așa cum îl știm astăzi. La acel sinod, în mai 1923,
schimbarea calendarului sărbătorilor și a Pascaliei nu a fost singura hotărâre. Au fost luate de
asemenea următoarele hotărâri: renunțarea la rasă și înlocuirea acesteia cu costumul și
gulerul bisericesc al clerului heterodox;

32) Meletie Metaxakis a avut o carieră bisericească foarte activă și cuprinzătoare. Și-a început activitățile episcopale ca și
mitropolit
al Kitionului și Ciprului (1910-1918), apoi a devenit mitropolit al Atenei (1918-1920), apoi patriarh ecumenic (ca Meletie al
IV- lea, 1921-1923) și în final, patriarh al Alexandriei (ca Meletie al II-lea 1926-1935). Deși îndepărtat din poziția de
mitropolit al Atenei, a venit în America în Februarie 1921, încă purtându-se ca și cap al Bisericii Greciei, și a înființat
Arhidioceza Greacă a Americii de Nord și de Sud. Fiind ales patriarh ecumenic în anul 1921, a rămas în acea poziție până în
1923 când a fost înlăturat cu forța de către credincioși. Un ecumenist entuziast, el a fost în mare măsura responsabil pentru
adoptarea necanonică a calendarului gregorian pentru utilizare în biserică, și pentru recunoașterea ordinelor anglicane, care
sunt doar două dintre mai multe practici și învățături neortodoxe pe care le-a expus și le-a promovat. În cele din urmă,
conform spuselor arhiepiscopului Atenagoras al Tiatirei și Marii Britanii, care a fost prezent în calitate de arhidiacon și martor
ocular, lui Metaxakis i s-a organizat o înmormantare în întregime masonică, dupa moartea sa în Alexandria in 1935. Pentru
mai multe informatii despre acest individ, vedeti „Lupta impotriva ecumenismului”op.cit.

tăierea părului și a bărbilor clericilor ortodocși astfel încât aceștia să se asemene cu totul
membrilor clerului protestanților, anglicanilor și romano-catolicilor; abolirea posturilor, iarăși,
în concordanță cu practicile heterodoxe; abolirea monahismului, sau transformarea lui în
organizații cu misiune socială și educațională, din nou, conform cu exemplul Apusului ne
 ortodox. La vremea aceea, contacte și dialoguri ecumeniste sporadice avuseseră deja loc și
se desfășura o pro andă sistematică pentru urgentarea recunoașterii ordinelor anglicane și a
botezului ne-ortodocșilor. O revizuire a canoanelor Bisericii precum și o redefinire a
mărturisirii oficiale a credinței ortodoxe au fost de asemenea luate în discuție.
Prin urmare, cu treizeci de ani în urmă, Biserica Greciei fiind anti-ortodoxă și nu
ortodoxă, a caterisit și afurisit pe clericii și mirenii ortodocși tradiționali. În orice caz, drept
replică, vechii calendariști i s-au adresat cu următoarele cuvinte ale Sfantului Marcu al
Efesului:
„Sinoadele îi condamnă pe aceeia care nu sunt în ascultare față de Biserică, cei care au susținut păreri
contrare celor ale Bisericii, și care le-au predicat și s-au străduit să le răspandească. Pentru acest motiv,
Sinoadele i- au numit eretici, și au condamnat în primul rând erezia, apoi pe susținătorii ei. Eu nu predic propria
mea convingere și nici nu am adus inovații, nici nu susțin vreo doctrină ciudată și umilă, ci mă păstrez eu însumi
în acea credință pură, pe care Biserica a primit-o și a păstrat-o de la Hristos Mantuitorul. ... Cum pot fi eu
condamnat cu sentința cu care ereticii au fost condamnați? În primul rând, credința pe care o propovăduiesc ar
trebui condamnată. Dacă această credință este cucernică și corect practicată, de ce sunt eu demn de
33)

condamnare?

Nechibzuința obraznică a celor vătămători

Amintește cuiva această excomunicare a ortodocșilor de către biserica oficială
inovatoare, de vechea excomunicare a Bisericii ortodoxe de către papiști din 1054? Și aceștia
au condamnat pe ortodocși pentru că nu s-au supus „Bisericii”, adică în fața papei și a
cardinalilor săi.

33) Apomnenoneumata, Silvestru Syropoulos, X, 15-16

Și aceștia i-au numit pe ortodocși răzvrătiți împotriva autorității bisericești, și au avut de

asemenea puterea seculară de partea lor. Papiștii eu fost de asemenea inovatori și au suferit
de o boală cronică și degenerativă cu privire la credință.
Mai mult, amintește această excomunicare cuiva de celalaltă excomunicare îndreptată
împotriva ortodocșilor de către cei 340 episcopi iconoclaști care s-au adunat în „sinod
ecumenic” în anul Domnului 754? La vremea aceea ortodocșii n-au ascultat nu doar de 70
episcopi, cum au făcut creștinii ortodocși tradiționali, ci de 340 episcopi adunați în „sinod
ecumenic”. Sinodul a condamnat de asemenea pe ortodocșii de atunci ca fiind fanatici, și au
spus că aceștia au acordat o atenție excesivă unor chestiuni nesemnificative, precum erau
presupuse a fi icoanele, și că au perpetuat schisma în Biserică prin refuzul de a pomeni pe, și
de a fi în comuniune cu episcopii inovatori. Și la vremea aceea, unii erudiții lor le-au propus
ortodocșilor: „Vreți să cinstiți icoanele? Nu vă vom impiedica, atâta vreme cât le agățați ceva
mai sus. Un singur lucru cerem, să pomeniți pe ierarhii bisericii oficiale, și atunci eu voi pune
de asemenea icoane în Biserica în care slujesc, pentru că chiar și în dioceza mea sunt mulți
nostalgici după acest obicei de a avea icoane „ceea ce este atât de semnificativ” dar care cu
siguranță nu doresc să creeze schisma în Biserică.
Cât de ușor uităm istoria; sau mai degrabă o citim fără să facem efortul de a ne pune
noi înșine în locul acelor oameni despre care scrie istoria.
Deci creștinii ortodocși au fost excomunicați de către ecumeniști, care au fost atât de
plini de dragoste încât nu au dorit să sărbătorească singuri, ci împreună cu denominațiunile
eretice ale Apusului. Ce fericire și ce binecuvântare este pregătită acelor noi mărturisitori ai
Credinței pe care Domnul îi fericește: „Fericiți veți fi, când oamenii vă vor urî pe voi, și vă vor
izgoni dintre ei și vă vor batjocori și vor lepăda numele vostru ca rău, din pricina Fiului
Omului. Bucurați-vă în ziua aceea și vă veseliți, că iată, plata voastra este multă în cer;
pentru că tot așa făceau proorocilor părinților lor.” (Luca 6:22-23)
Sfântul Fotie cel Mare scrie:
 În trecut, anatema era de temut și de nedorit când era rostită de către predicatorii credinței către cei
necredincioși. Dar de când nechibzuința îndrăzneață și obraznică a celor vătămători (contrară oricarei legi divine
și umane și contrară oricărui mod de gândire, atât celei grecești cât și celei barbare) a devenit atât de
bolnăvicios de arogantă încât să întoarcă anatema, pe care ei înșiși o meritau, către apărătorii Ortodoxiei, și
precum s-au sfădit, în frenezia lor barbară, să-și împlinească păcatul împotriva bisericii, atunci cea mai de temut
și mai extremă dintre pedepse s-a degradat până la a ajunge un mit sau o glumă, și chiar a devenit vrednică de
dorit pentru cei cucernici. Cu siguranță, nu părerea cu totul impertinentă a dușmanilor adevărului face
pedepsele (în special pedepsele bisericești) demne de temut, ci mai degrabă vinovația celor ce sunt condamnați;
pentru că nevinovația transformă pedeapsa lor într-o parodie, și întoarce condamnarea asupra lor, și rezultă
cununi nepângărite și glorie nemuritoare, mai degrabă decât condamnare, pentru cel pedepsit de aceia. Pentru
acest motiv, toți cei cucernici și sfinți preferă să fie ocărâți de nenumărate ori de către cei ce s-au îndepărtat de
34)

Hristos decât să aibă, în minunate ovații, comuniune cu ticăloșii urâtori de Hristos și urâtori de Dumnezeu.

În alt loc, continuă astfel:

Pentru o lungă perioadă de timp, orice sinod eretic și orice adunare a iconoclaștilor ne-a anatematizat pe
noi (și nu doar pe noi, ci pe părinții și pe unchii noștri de asemenea - oameni care au fost mărturisitori ai lui
Hristos și splendoarea ierarhiei); dar prin anatema asupra noastră, au provocat ridicarea noastra, chiar nedorită,
în tronul arhieresc. De aceea lasați-i pe cei care, împreună cu cei dinainte, s-au rătăcit de poruncile Stăpânului și
au deschis larg poarta tuturor nedreptăților, să ne anatemizeze și acum, astfel încât să ne ridice, deși suntem
35)

șovăielnici, de la pământ către împărăția lui Dumnezeu.

34) Scrisori catre Ignatie, mitropolit al Claudiopolis, .102, 833 AE

35) Scrisoarea a șaizeci și patra către Grigorie, diacon și arhivist, .102, 877 BE

Pentru că acolo unde doi sau trei sunt adunați

Preoția vechilor calendariști, scriu dușmanii noștri, a provenit de la Hrisostom, fostul
episcop al Florinei, și de la Gherman, fostul episcop al Demetriasului. În orice caz, până în
1935, vreme unsprezece ani întregi de la schimbarea calendarului, acești episcopi s-au aflat
în schismă, adică au fost în Biserica oficială a Greciei. Prin urmare, ambii ierahi mai sus
mentionați au fost lipsiți de har.
Oricine se poate minuna aici de mentalitatea legalistă în toată splendoarea ei. Cât de
stereotipe sunt toate lucrurile pentru astfel de persoane! Cât de raționale sunt toate soluțiile
lor! Cât de mecanicistă este înțelegerea lor despre Biserică! Cu siguranță, continuă ei, dacă
un cleric schismatic sau eretic se întoarce la Ortodoxie, el este deseori primit fără hirotonire,
printr-un consiliu sau sinod local. În regulă, de acord. Aceasta trebuie să se petreacă oricum
printr-un consiliu sau sinod local. Prin ce decizie sinodală au fost ridicate consecințele
schismei de la ei? Ce sinod local sau consiliu a repus în drepturi pe cei doi ierarhi mai sus
menționați?
Nu le trece prin cap acestor indivizi că, chiar dacă ar fi garantat că, după introducerea
calendarului papal, bisericile oficiale mor duhovnicește (o presupune care respiră raționalism
de gradul n), toți acei care rămân credincioși Ortodoxiei sunt defapt cei care constituie
Biserica, Sinoadele, ierarhia, chiar dacă nu ar fi nici un cleric printre ei?
Chiar dacă numai puțini rămân în ortodoxie și cucernicie, ei sunt în Biserică, spune
Sfântul Nichifor Mărturisitorul, iar autoritatea și protecția institutiilor ecleziale locuiește în
36)
aceștia. De asemenea, Sfântul Teodor Studitul scrie către starețul Teofil „Să nu ridicăm
piatră de poticnire pentru Biserica lui Hristos care, după învățăturile Sfinților, se constituie
37)
chiar din trei ortodocăi, astfel încât să nu fim condamnați de judecata Domnului”. Domnul,
care a spus, că „unde doi sau trei sunt adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul
lor” (Matei 18:20),

36) 100, 844D.

37) 99, 1049C.

este într-adevăr mai mare decât orice Sinod. El poate repune în treapta ierarhiei pe toți
acei episcopi care au căzut și apoi s-au căit. Acestea sunt lucruri foarte simple și bine
cunoscute ortodocșilor, dar foarte dificil de înțeles pentru raționaliștii care posedă ecleziologia
papală.

De la 1920!
Boala de care suferă nou calendariștii este cea mai grozavă erezie cu care s-a confruntat
vreodată Biserica. Este o stare pe care cineva o poate eticheta în multe feluri: ecumenism,
sincretism, agnosticism, indiferență religioasă, secularism. Toxina care a otrăvit pe nou
calendariști este duhul lumesc. Iată câteva simptome ale bolii acestora: celebrarea
sărbătorilor împreună cu denominațiunile eretice ale Apusului, duhul lor anti ascetic, refuzul
de a recunoaște autoritatea Părinților Bisericii (a căror autoritate este în mod imperios
subminată în școlile lor teologice), evanghelia socială, modul secular de a îmbraca pe clerici,
acordul oficial cu de predicile și cuvintele lui Atenagoras, Dimitrie, și absoluta acceptare a
acestora de către toți, răspândirea mesajului ecumenist și extinderea acestuia la nivel pan-
religios. Astfel de acțiuni sunt comise la nivel sinodal, dar și în mod individual de către
episcopi, și sunt tolerate de către restul.
Precum latinii din vremea Sfântului Fotie, nou calendariștii zilelor noastre se străduiesc
în ceata celor răi. Boala Apusului era cronică, dar cu siguranță mortală. Moartea a venit în
Apus încetul cu încetul; otrava raționalismului s-a prelins încetul cu încetul în celulele acelui
membru al Bisericii lui Hristos. Cine poate spune exact când a început îmbolnăvirea în Apus?
Cercetând amănunțit, cineva poate ajunge înapoi până la Augustin sau chiar mai devreme.
Cine poate spune când a fost complet mort Apusul? Toți cei ce au o mentalitate
papistășească vor răspunde că Apusul a murit duhovnicește imediat ce Sinodul de la
Constantinopol a excomunicat papalitatea în 1054. Dar până și aceștia ar ezita totuși. Ar fi cu
putință, ar spune ei, ca moartea să se fi întâmplat atunci, sau poate când au sosit scrisorile
celorlalți patriarhi, în acord cu excomunicarea Constantinopolului? Și când au sosit acele
scrisori? Sau când au ajuns la o decizie celelalte patriarhii? Profunde complicații!

În orice caz, într-un fel sau altul, întrucât plasează moartea Apusului după actul de
excomunicare din partea Constantinopolului, ei învață că înainte de excomunicare, biserica
latinilor a fost o biserică vie. Însă, dacă Biserica Romei, care a fost la început în cinste, a fost
o biserică vie înainte de a fi excomunicată de către Sinodul din Constantinopol, aceasta
înseamnă că, în calitate de biserică vie, (iar cei dintâi au văzut în asta că) Roma a
excomunicat prima Biserica Ortodoxă și, prin acea excomunicare și anatemă anterioară, a
lăsat Biserica Ortodoxă fără viață înainte ca aceasta din urmă să poată lua măsuri de
excomunicare a ereticului Apus! Prin urmare, astăzi Biserica lui Hristos este Biserica eretica a
Papei !!! Aici ajungem dacă utilizăm ecleziologia apologeților noilor calendariști.
Ce s-a petrecut cu creștinătatea din Apus este același lucru cu ce se întâmplă noilor
calendariști din vremea noastră. Vestul a fost bolnav vreme de secole, și nimeni nu poate
spune cu siguranță când anume a murit duhovnicește. Nou calendariștii au fost bolnavi
decenii întregi și nimeni nu poate spune când au murit sacramental și duhovnicește. S-ar
38)
putea ca Theoclit Pharmakides să fi fost primul microb. Boala, în orice caz, a început în
1920 odată cu răspândirea primei mărturisiri eretice a patriarhiei Constantinopolului,
„enciclica patriarhiei ecumenice către bisericile lui Hristos de oriunde s- ar afla”. A fost prima
oară când o patriarhie ortodoxă a răsturnat articolul din Simbolul de Credință în Una...
Biserică și a proclamat în mod oficial credința în mai multe biserici. Pentru prima dată, o
patriarhie ortodoxă a mărturisit în mod public și într-o manieră foarte oficială că Biserica lui
Hristos nu este Una, nu este Sfântă, Universală și apostolică Biserică, cea cunoscută cu
numele de Ortodoxă, ci că toate ereziile care există pe fața pământului sunt de asemenea
„bisericile lui Hristos”. Cel mai condamnabil a fost, în orice caz, faptul că Bisericile Ortodoxe
au acceptat această marturisire eretică a ecumeniștilor din Constantinopol fără nici un protest
sau dezavuare. Acesta a fost începutul ereziei ecumeniste, și acest început a fost în 1920.
Nimeni nu a protestat vreme de patru ani, nici măcar cei care au rămas ulterior cu calendarul
bisericesc tradițional.

38) a se vedea nota de subsol nr..28

Aceasta ne descoperă cât de raționalisti sunt cei care utilizează ani sau zile, ore sau secunde,
pentru a calcula momentul în care harul Domnului s-a depărtat de noii calendariști. Biserica
noilor calendariști, spun ei, a devenit schismatică o dată cu shimbarea calendarului și, prin
urmare, a pierdut complet harul Sfintelor Taine chiar în acel moment, în 1924. În orice caz,
Biserica Greciei, și toate celelalte Biserici ortodoxe, au acceptat începând cu 1920 erezia
ecumenismului fără proteste. Însă putem vorbi despre schismă când este defapt o chestiune
de erezie? Schimbarea calendarului a fost doar o implementare a unei decizii care fusese deja
acceptată în 1920.
Enciclica de la 1920 a afirmat în mod clar: „după părerea noastră, o astfel de prietenie și
dispoziție binevoitoare a unora către ceilalți (adică, între Biserică și diferitele denominații),
poate fi arătată și demonstrată în următoarele feluri: „1) prin adoptarea unui singur calendar
pentru celebrarea comună a marilor sărbători creștine de către toate Bisericile.” Prin urmare,
această propunere a fost acceptată în 1920. Doar aplicarea ei a fost întârziată cu patru ani, și
asta este ce i-a trezit pe ortodocși. Ortodocșii au devenit conștienți de erezia ecumenismului
puțin câte puțin pe masură ce aceasta avansa și devenea mai vizibilă. Iar responsabilitatea
noilor calendariști a crescut o dată cu această conștiință crescândă până ce ridicarea
reciprocă a anatemelor din Decembrie 1965 i- a lasat fără nici un cuvânt de apărare.
De cât timp a avut nevoie sămânța ereziei latine până să devină oribilul copac pe care îl
vedem astăzi? Nu doar atât, cât timp a fost necesar pentru ca schisma dintre Apus și Răsărit
să se producă? Istoricii scriu: „Astfel, despărțirea Apusului de Biserica răsăriteană, care a
început în timpul lui Fotie, a fost desăvârșită în timpul patriarhiei lui Mihail Cerularie in 1054.”
Cu alte cuvinte, a fost nevoie de două secole pentru a se desăvârși. Chiar și așa, biserica
vestică a fost potențial eretică cu mult înainte de Sfântul Fotie. Dar chiar și în timpul
Sfântului Fotie, și probabil și după aceea, au fost momente de sobrietate, au fost în Apus și
oameni cu discernământ. Când a murit cu totul Apusul? Cine poate să spună? Dar de ce este
important să știm? Apusul era bolnav: era o corabie a cărei carenă se fisurase și care lua apă
și se scufunda. Vai celui ce vede că vasul pe care se află se scufundă

rămâne totuși liniștit în continuare și nu se grăbește să părăsească corabia.

Astăzi, printre noii calendariști, sămânța ereziei a înflorit și a devenit o plantă vizibilă
chiar și celor mai puțin informați. Nici unul dintre ei nu poate pleda pentru ignoranță. Toți noii
calendariști din zilele noastre cunosc faptul că sunt membri ai unei biserici eretice.
Faptul că Biserica Ortodoxă a tolerat atât pe Papă cât și învățăturile lui mincinoase de-a
lungul unor secole întregi mai înainte de 1054, înainte de proscrierea finală a Romei, după
cum scriu apologeții noi calendariști, nu înseamnă deloc că Apusul nu era bolnav de moarte în
 tot acest timp. Nu inseamnă nici că moartea a survenit exact în momentul punerii sub
interdicție. Proscrierea oficială a fost certificatul de deces. Certificatul de deces nu cauzează
moartea. Defapt, emiterea certificatului poate fi mult întârziată sau poate să nu mai survină
niciodată.
De aceea, nimeni nu ar trebui să fie scandalizat dacă ne aude spunând că, pe de o
parte, noii calendariști se află în erezie, și pe de altă parte, acceptăm că harul Sfintelor Taine
era încă cu ei la început, dar că a fost pierdut puțin câte puțin, pe măsură ce boala a avansat
și s-au scufundat din ce în ce mai adânc în erezie. Nici nu ar trebui să considere argumentele
creștinilor ortodocși tradiționali ca fiind contradictorii, dacă în 1937 creștinii ortodocși
tradiționali au acceptat existența harului în biserica nou calendaristă, iar mai târziu în 1950,
după ce i-au simțit pe noii calendariști că sunt persecutori sălbatici și încăpățânați ai Bisericii
lui Hristos, i-au repudiat. Nu s-a întâmplat același lucru în timpul sinodului care a avut loc în
timpul patriarhatului Sfântului Fotie în 867? Acel sinod din Constantinopol i-a excomunicat pe
papă și pe toți cei aflați în comuniune cu el. Iar în 879, la un alt sinod al Bisericii ortodoxe în
biserica Sfintei Sofia nu au fost ratificate hotărârile de la 867? În ciuda acestui fapt, sunt
multe indicii că ortodocșii, chiar și după aceste evenimente, au continuat să recunoască
39)
ostroave ale harului în Apus, pentru o vreme.
39) Când a avut loc schimbarea calendarului pentru prima dată, creștinii ortodocși tradiționali au perceput în mod
corect că mai erau câțiva arhierei în Sinodul nou calendarist al Greciei care simpatizau cu ei și care i-au sprijinit de la bun
început, precum și arhierei nou calendariști care i-au persecutat cu răutate. Arhiereii care au simpatizat cu ei nu erau doar
simpli arhierei: mitropolitul Gherman al Demetriasului era al doilea după arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos (care a
introdus noul calendar), și mitropolitul Hrisostom al Florinei a fost unul dintre cei mai respectați și erudiți ierarhi în Biserica
Greciei. Vreme de unsprezece ani, aceștia, precum și alți episcopi au susținut și simpatizat cu adevărata Ortodoxie, sperând
că Biserica oficială se va îndrepta. Când au pierdut orice speranță de îndreptare, trei episcopi au rupt în final comuniunea cu
Biserica oficială. Alți ierahi ar fi dorit să îi urmeze, dar s-au temut de persecuție.

Discernământul este esențial

Tainele Bisericii și orice are legătură cu harul lui Dumnezeu nu sunt obiectul rațiunii și
înțelegerii noastre. Să nu le cercetăm cu mândria noastră, intelectul nostru rațional și să nu
presupunem că înțelegem judecata lui Dumnezeu, care este inaccesibilă oamenilor și
îngerilor. Erezia este refuzul de a accepta harul lui Dumnezeu cel lămuritor; este o orbire
voită, adică, o condiție ireconciliabilă cu prezența Duhului cel Atotsfânt. Nu există nici har, nici
Sfinte Taine cu cei aflați în erezie, deoarece, ca cineva să ajungă să se afle în erezie
înseamnă că acesta a îndepărtat energiile necreate ale lui Dumnezeu de sine însuși. Dacă
energiile necreate ale lui Dumnezeu ar fi fost cu el, nu s-ar mai afla în erezie. Că cineva se
află în erezie, este o dovadă că acela nu are pe Duhul Sfânt, iar fără Duhul Sfânt, cum putem
vorbi de Sfinte Taine?
În orice caz, după cum există grade de sfințenie, tot așa există și grade de păcătoșenie,
la fel și grade de erezie. Erezia este, bineînțeles, cel mai grav dintre păcatele de moarte
tocmai pentru că înstrăinează pe om de Biserică. Cu toate acestea, trebuie să fim extrem de
atenți, să nu categorisim problemele în mod raționalist, îngrădindu-le în ungherele înțelegerii
noastre limitate și păcătoase. Se poate ca cineva să predice public o erezie îngrozitoare fără a
fi el însuși cu adevărat eretic, deoarece predică erezia din ignoranță; dar imediat ce i se
atrage atenția că se află în eroare, și că ceea ce spune el nu constituie învățătura Bisericii, el
își retrage cuvintele. Cineva poate să fie în comuniune cu cei aflați în erezie fără a ști că
aceștia sunt eretici. Același fapt poate constitui la un moment dat erezie, și în alt moment act
misionar. Atunci când iudaizanții au circumcis pe creștinii ne-evrei, actul lor a constituit
erezie, pentru că ei considerau circumcizia ca fiind necesară pentru mântuire, și astfel se
întorceau la sclavia legii de care Hristos ne-a eliberat. Cu toate acestea, Sfântul Pavel care a
luptat cu această erezie cu toate puterile sale sufletești, nu a ezitat să circumcidă el însuși pe
 câțiva dintre discipolii săi pentru a nu cauza sminteală și propovăduirea Evangheliei să sufere
prin aceasta lipsuri.
Oricât de raționalist ar fi un om, el este nevoit să admită că dacă o persoană comite
același păcat ca altă persoană, aceasta nu înseamnă că, orice ar fi, acesta poartă aceeași
răspundere. Este posibil ca aceași faptă în anumite circumstanțe să constituie un păcat, și în
alte circumstanțe să fie o virtute. Ca cineva să lovească pe altcineva este considerat de toată
lumea a fi păcat; cu toate acestea, când Hristos a biciuit pe schimbătorii de bani în Templu, a
fost acesta un păcat? Toți vor fi de acord că a minți este păcat. Totuși, când acel pustnic din
deșert, despre care ni se vorbește în Pateric ( Gerontikon), a spus minciuni tâlharilor pentru a
salva pe omul urmărit de aceștia, a comis el un păcat? Discernământul este virtutea virtuților,
cârma vieții în Hristos.
Introducerea noului calendar este erezie pentru că este primul act al ecumenismului , și
nici o persoană rațională nu se îndoiește că ecumenismul este erezie. Totuși, ea singură,
intrarea în comuniune cu ereticii nu este suficientă pentru a te face la fel de responsabil ca ei.
Trebuie de asemenea să fii conștient că aceștia sunt eretici. Dar când te înșeala și se prezintă
pe sine ca ortodocși, când provoacă confuzie și agitație în Biserică, atunci responsabilitatea ta
este micșorată. Putem să spunem că acei buni leviți din 1924 care au continuat să-și
pomenească episcopii chiar și după schimbarea calendarului, erau egal răspunzători cu
ecumeniștii inovatori? Noii calendariști din zilele noastre știu că se află în comuniune cu un
„sincretism condamnabil”, după cum îl numesc unii dintre autorii lor. Mai devreme, în orice
caz, mulți preoți nu au înțeles acest lucru. Cu siguranță, nu toți preoții Bisericii Greciei erau
buni leviți; au fost mulți care au fost șireți; au cunoscut care le sunt scopurile urmărite și le-
au aprobat cu bucurie. Am comite însă o mare nedreptate dacă am spune că toți au fost
vinovați, și că toți au fost conștienți.
Cineva ar putea spune că un rău este întotdeauna un rău, indiferent dacă cineva știe
sau nu aceasta. Ceea ce este adevărat. Totuși, nu trebuie să uităm ce scrie Sfântul
Evanghelist Luca: Cel ce a știut va fi bătut mult, iar cel ce nu a știut va fi bătut putin. (Luca
12:47-48). Să nu uitam pe bătrânul despre care citim în Pateric (Gerontikon) că obișnuia să
slujească în biseria arienilor dar, pentru că era simplu, nu înțelesese că aceștia erau eretici.
Dumnezeu nu s-a tulburat din cauza lui, dar către sfârșitul vieții sale, L-a ajutat pe bătrân să
cunoască adevărul și să vină la ortodocși. De aceea, cu ce drept, noi devenim mai împărați
decât Împăratul și îi condamnăm pe cei pe care Dumnezeu nu îi condamnă?

Categorisiri
De aceea, este foarte rationalist din partea noastra sa spunem ca Biserica Greciei a fost
instantaneu lipsita de har o data cu schimbarea calendarului la 1924. Acestea sunt
categorisiiri care satisfac mintea ingusta a omului si ofera solutii simpliste, si neadevarate,
problemelor noastre. Daca Dumnezeu ar proceda dupa cum gandesc rationalistii, Biserica ar fi
fost lipsita de har inca din primele secole. Intalnim atatea prefaceri in istoria Bisericii incat
este imposibil pentru oricine cu o minte umana limitata sa afle un inceput si un sfarsit, sau un
raspuns clar.
Să-i lăsăm să spună ce vor. Mitropolitul Hrisostom al Florinei nu a fost lipsit de har, și
pentru că, în mod fundamental el nu a fost niciodată de acord cu erezia, nu are nevoie de
nimeni să îl repună în harul demnității ierarhice pe care se presupune că l-ar fi pierdut.
Imediat ce a descoperit cu certitudine ce au făcut moderniștii Bisericii Greciei, a încetat orice
comuniune cu aceștia. Cei ce au nevoie să li se redea harul preoției sunt cei care se află
astăzi în comuniune cu erezia ecumenismului, care sunt conștienți pe deplin cu privire la ce
este această erezie. Aceștia sunt cei care se află în mod fundamental, adevărat și conștient în
comuniune cu „sincretismul condamnabil”. Dumnezeu privește la esența problemei și nu la
litera legii. Cu toate acestea, chiar și pentru aceștia, și pentru cei ca ei, există iconomia
 Bisericii. Dacă se vor smeri vreodată, vor părăsi argumentările lor și se vor căi (un subiect cu
privire la care ne rugăm arzător), Biserica nu va avea nevoie să îi hirotonească din nou, după
cum adeseori, prin aplicarea iconomiei ea nu îi botează pe eretici, chiar dacă aceștia nu au
botezul adevărat. Biserica lui Hristos, care este oriunde este credința și mărturisirea ortodoxă,
și nu unde se află cele mai multe mitre, are puterea, chiar și fără formalități și rituri externe,
să restaureze harul preoției care a fost pierdut imediat ce boala, care a depărtat harul, a fost
vindecată.

Rămășita harului
Fariseismul apărătorilor noului calendarism, totuși, își atinge apogeul când se ocupă de
hirotonia arhiereilor ortodocși tradiționali contemporani. Acordul tuturor arhiereilor ecumeniști
față de sincretismul masonic al ecumenismului nu îi deranjează; nici faptul că majoritatea
40)
ierarhilor noi calendariști sunt simoniaci și episcopi-adulteri. Până și chestiunea transferului
unui episcop de la o dioceză la alta, care în alte vremuri îi tulbura, pare să nu îi mai
impresioneze. O singură chestiune le pare complet inacceptabilă, faptul că episcopul „vechi
calendarist” (Akakios) a fost hirotonit de către doi episcopi. Ei își smulg hainele și strigă:
„Ce ne mai trebuie martori? (Matei 26:65); hirotonirea unui episcop de către doi episcopi
41)
este necanonică! „Vai vouă cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că dați zeciuială din izmă, din
mărar și din chimen, dar ați lăsat părțile mai grele ale Legii: judecata, mila și credința ... voi
călăuze oarbe care strecurați țânțarul și înghițiți cămila!” (Matei 23:23-24).
Utilizând aceeași metodă și aplicând exactitatea, oricine poate dovedi că toți arhiereii
Greciei sunt necanonici. Noii calendariști au încălcat atât Credința cât și canoanele, și sunt
ultimii care au dreptul să vorbească despre încălcarea canoanelor. Oamenii care hirotonesc
arhierei în timp ce mirenii strigă în biserică:”Nevrednic!” și în timp ce aceia care sunt afară îi
huiduiesc cu dispreț atât pe cei ce hirotonesc cât și pe cei hirotoniți, trebuie să aibă multă
obrăznicie pentru a judeca hirotonia ortodocșilor tradiționali.
Sfințirea adevăraților episcopi ortodocși ai Greciei, continuă aceștia, a fost înfăptuită în
afara granițelor jurisdicționale
40) Adulteri în sensul că au luat dioceze ce aparțineau altor ierarhi.
41) Hirotonirea unui episcop de către doi episcopi nu este necanonică, cu condiția să existe aprobare sinodală pentru
aceasta. Primul canon al Sfinților Apostoli, adoptat și ratificat de Sinoade ecumenice ulterioare, este explicit: „Un episcop să
fie hirotonit de doi sau trei episcopi” (cu condiția, după cum au precizat sinoadele ulterioare, ca sinodul local al ierarhilor a
acceptat și aprobat hirotonirea).

de vreme ce a fost făcută de ierarhi din America, o faptă care este interzisă de către
canoane.
„Sfântul Sinod al Bisericii Greciei”, scriu ei, „este oprit de la a hirotoni un ierarh sau un alt
cleric pentru Biserica Ciprului, ori a Cretei, a Serbiei, Bulgariei, etc.” Suntem de acord că
acest lucru este într-adevar oprit atunci când Bisericile Cretei, Ciprului, Serbiei, Bulgariei, etc.
sunt ortodoxe în toate privințele. Dacă totuși, presupunând că Biserica Ciprului a devenit
eretică, va mai continua să fie interzis de către canoane ca Biserica Greciei să hirotonească
unul sau doi episcopi pentru cei câțiva care au rămas ortodocși în Biserica Ciprului? Nu ar fi o
neglijență criminală dacă nu ar efectua astfel de hirotoniri? Atunci când Bizanțul a trimis
episcopi în Rusia ca păstori, erau aceștia considerați ca episcopi „extra-juridicționali”? Dacă
nu s-ar fi schimbat calendarul sărbătorilor în Grecia; dacă biserica oficială a Greciei nu ar fi
apucat calea ecumenismului; dacă ar fi ramas cu adevărat ortodoxă, atunci într-adevăr,
hirotonirea de episcopi greci de către ierarhia rusă din America ar fi fost considerată extra-
jurisdicțională și de aceea, necanonică. Acum însă, nu doar că aceste hirotoniri nu sunt
necanonice, nici măcar nu pot fi considerate extra-jurisdicționale, ci dimpotrivă, sunt
folositoare. În acest fel a fost pastrată în Grecia o „rămășiță a harului” (oamenii aleși dintre
„vechii calendariști”). Precum Israelul din vechime, în ciuda tuturor provincialismelor și
greșelilor lor, ei servesc ca o punte de adevăr deasupra căreia, toți cei care încă îl cinstesc pe
Dumnezeu în țara noastră, vor păși pentru a traversa torentul învolburat al actualei încercării
a ecumenismului.

Deformarea istoriei
Noii calendariști nu au respectat nici măcar istoria, iar hula lor a ajuns până la a defăima
Biserica afirmând că „... secole întregi, Biserica a tolerat pe papă și ereziile lui”. Iată ce a scris
unul dintre aceștia:
„Să nu se uite faptul că primatul papal și Filioque nu au apărut pentru prima oară în 1054 când Papa a
fost proscris, ori în 1053 sau 1052. Aceste lucruri au fost învățate în Apus timp de secole întregi. Biserica însă,
prin iconomie, a tolerat atât pe papă cât și erorile sale. Da. Fotie cel Mare însuși nu doar că a tolerat pe Papa
aflat în eroare pomenindu-l în

diptice vreme îndelungată, dar a și scris în anul 885 cu privire la Papa Ioan al VIII-lea, care murise cu trei ani
inainte: „Așadar acest Ioan, brav cu mintea, pe lângă aceasta viteaz în cucernicie... acest mult milostiv episcop
al Romei” (Mistagogia, ch.89) Oh! Dacă ar fi trăit în acea vreme anumiți ultra-zeloți contemporani sau ultra-
ortodocși! Nu ar fi ezitat, în baza acestor expresii curtenitoare, să îl insulte pe acest om sfânt în față și să-l
defăimeze ca pe un trădător.”

Nimeni nu este pe cale să se îndoiască de faptul că erorile papismului au apărut cu mult

înainte de 1054. Dar ceea ce constituie o minciună nerușinată și vicleană este aceea că
Biserica a tolerat erorile. Nu-ți vine să crezi ce citești! Marele Fotie, protagonistul condamnării
papismului, cauza primară a expulzării latinilor aflați în eroare din Biserică, este prezentat ca
tolerând erezia!!!
Acest dușman al ortodoxiei nou calendarist exploatează aici o noțiune greșită care este
foarte răspândită: aceea că schisma ar fi început la 1054. Cu toate acestea, sinodul care a
condamnat papismul și greșelile Apusului, sinodul oficial cu reprezentanți din toate
patriarhiile, nu a fost convocat la Constantinopol în timpul patriarhatului lui Cerularie în 1054,
ci în timpul lui Fotie, în 867.
„Într-adevăr”, scrie profesorul și academicianul Balanos, „în toamna lui 867, un sinod a
fost convocat la Constantinopol reunind reprezentanți ai patriarhilor. Acest sinod a
anatematizat pe Papa Nicolae și pe trimișii papali care au călătorit în Bulgaria... Astfel,
42)
schisma dintre cele două biserici a devenit definitivă.” Și, în același articol mai scrie
„Numele lui Fotie a rămas în istorie, în principal pentru că a fost nedespărțit legat de
evenimentele din vremea schismei bisericilor.”
Așadar, schisma nu a devenit definitivă în 1054, ci în 867, adică atunci când diferitele
erori (care, până la vremea aceea erau doar tendințe și subiecte teologice controversate în
lumea apuseană) au luat formă definitivă în persoana Papei Nicolae I. Biserica nu a tolerat
niciodată papismul eretic pentru nici o perioadă de timp, ci a lovit în sursa lui imediat ce
acesta și-a scos la lumină oribilul cap.
42) Vezi Fotie I „Marea encicopedie elenică”

Papismul eretic a fost condamnat o dată pentru totdeauna în timpul patriarhatului lui Fotie,
iar acea condamnare nu a fost nicicând, și nici nu ar putea fi vreodată ridicată. Au mai existat
doar reînnoiri și confirmări ale anatemei formulate în timpul lui Fotie. Dacă au existat
perioade de reconciliere cu Roma după 867, aceasta nu se datorează toleranței Bisericii față
de erezie, ci faptului că Roma și-a retractat câteodată erorile și Papa a apărut, precum
odinioară, cu figură de episcop ortodox.
Exact acest lucru s-a petrecut cu Papa Ioan al VIII-lea care s-a urcat pe tronul Romei în 872.
„Avem dovada incontestabilă că Ioan, ca și Leon al III-lea, a fost ortodox toată viața lui”,
43)
scrie Sfântul Nectarie, mitropolit al Pentapolisului. Avem patru dovezi nepieritoare că Ioan
al VIII-lea a fost ortodox și păzitor al crezului sfânt al părinților niceeni, adică al moștenirii
44)
comune a creștinilor, egalând pe Leon al III-lea, care se află printre fericiți. Latinii
intransigenți, l-au urât pe acest Papă atât de mult pentru dreapta lui credință încât l-au
45)
ponegrit ca fiind efeminat, și de aici a fost născocit mitul Papei Ioana.
Într-adevăr, acest Papa al Romei, Ioan al VIII-lea, a trimis trei ambasadori papali la
sinodul ecumenic din Constantinopol în anul 879 și a ratificat hotărârile acestui sinod. Acel
sinod care s-a convocat sub conducerea lui Fotie a anatemizat pe oricine ar îndrăzni să
adauge orice la Simbolul de Credință și prin urmare, a anatemizat pe toți latinii care au
susținut erezia Filioque, adică pe dușmanii lui Fotie și Ioan. Mai mult decât atât, acest sinod,
împreună cu ambasadorii Papei Ioan, nu doar ca l- au considerat pe Fotie egal al Papei, ci
prin urale l-au plasat pe Fotie înainte iar pe Papă al doilea. Când Procopie, episcopul Cezareei
s-a referit la Sfântui Fotie și a exclamat:
„Cu adevărat, un astfel de om este cel pe care a căzut sarcina întregii lumi!”
ambasadorii Papei nu doar că nu au protestat, ci au confirmat afirmația spunând: „iar noi,
care locuim la marginea pământului, ascultăm de acesta”. Cu alte cuvinte, l-au acceptat pe
Fotie drept mai mare decât propriul papă. Astfel, erezia cu privire la primatul papei,
43) Sf.Nectarie al Pentapolisului, „Un studiu istoric cu privire la cauzele Schismei” Vol. 1, .290
44) Vezi Enciclica din 1863 a Uneia, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, .96-108, 296
45) Vezi Ioan al VIII –lea, Papa al Romei „Marea enciclopedie elenică”

la fel ca și erezia Filioque, au fost condamnate de către Sinod, iar papa Ioan a ratificat
hotărârile sinodului.
Așadar, de vreme ce Papa Ioan a condamnat oficial falsele învățături ale latinilor prin
sinodul din 879, condamnarea papismului ereticesc prin sinodul din 867 nu putea să i se
aplice. Ioan nu a fost eretic precum predecesorul său Nicolae; ci mai degrabă el a susținut
mărturisirea de credință ortodoxă. Unde este atunci tolerarea ereziei pe care erudiții apologeți
nou calendariști o atribuie lui Fotie și Bisericii?
El mutilează în mod deliberat textul Sfântului Fotie cu referire la Papa Ioan al VIII-lea.
Dacă l-ar fi citat în totalitate (in toto), ar fi apărut destul de clar că Sfântul Fotie nu scria
despre Ioan în termeni strălucitori pentru motiv de curtoazie lumească, acoperindu-i în
acelasi timp falsele învățături, precum încearcă autorul să își convingă cititorii. Sfântul Fotie l-
a considerat în mod sincer pe Ioan un brav luptător pentru ortodoxie și un aliat al său în
bătălia pentru adevăr. Iată textul fără omisiuni:
„Ioan al meu (îl numesc al meu pentru că, și în alte privințe și în mai multe decât acelea, el ne-a apărat
părerile) deci acest Ioan, brav cu mintea, viteaz în cucernicie, viteaz de asemenea în ura și zdrobirea oricărei
46)

nedreptăți și hule.... acest mult milostiv episcop al Romei...”

Cine mai poate afișa îndoieli cu privire la reaua–credință a acestui celebru și de
căpetenie apologet al noului calendarism? El a eliminat întreaga frază: „... viteaz de
asemenea în ura și zdrobirea oricărei nedreptăți și hule....”, pentru a-și fabrica dovada cum
că Sfântul Fotie l-ar fi aclamat pe Ioan și l-ar fi numit „cucernic” în ciuda faptului că ar fi avut
cunoștință de învățăturile sale mincinoase. Citind cuvintele Sfântului Fotie fără fraza omisă,
oricine se poate indigna și întreba cum de Biserica și istoria au putut numi „Mare” un om
care, de dragul unei curtoazii lumești, ar fi uitat tot ce a spus și scris în trecut cu privire la
învățăturile mincinoase ale papismului, și s-ar fi referit la hulitorul și ereticul Papa al Romei cu
expresii precum „viteaz”, „cucernic” și „mult milostiv”. Cu toate acestea, acest dușman al
 Ortodoxiei ne spune „Nu vă tulburați! Biserica a acționat întotdeauna astfel când a utilizat
iconomia!”
46) Mistagogia Ch.89

Cei care sunt indignați de acest fel de ipocrizie sunt „ultra-zeloți” și „ultra-ortodocși”.
Dar în ciuda a tot ceea ce acest apologet al noului calendarism ne spune pentru a
micșora pe Sfântul Fotie cel Mare la nivelul abisal al prietenilor lui episcopi noi calendariști,
textul pe care a dorit să-l mutileze există și strigă cu putere. Sfântul Fotie cel Mare îl laudă pe
Ioan pentru ura sa față de hulă și pentru abilitatea de a doborî erezia; aceste lucruri erau
bine cunoscute tuturor contemporanilor Sfântului.
Unde este deci toleranța față de învățăturile mincinoase din partea Bisericii și a Sfântului
Fotie? Ortodoxia Papei Ioan a generat așa o mare prefacere în mediul său latin ereticesc
încât, vreme de secole, acest Papă a concentrat ura apărătorilor papismului eretic. Puteți
înțelege câtă umilință a cauzat acest sinod aroganței și trufiei papalității și ce lovitură mortală
a provocat ereziei. Închipuiți-vă neliniștea, dilema, contrazicerile din cadrul partidei
apărătorilor papalității (care afirmă sub jurământ că epistola Papei Ioan către Sfântul Fotie nu
este decât un fals)... în timp ce alții dau la iveală culmea
„lipsei de evlavie” din acțiunile lui Ioan pentru că el devenise de aceeași părere cu
schismaticii. Mai mult chiar, ei afirmă că acesta a hotărât toate din proprie inițiativă și pentru
că avea o gândire lipsită de bărbăție și afemeiată; iar pentru că se temea de greci (din partea
cărora nu aveai de ce să te temi la vremea aceea) a fost învins de către Sfântul Fotie. Pentru
acest motiv, ei l-au rebotezat Ioana în loc de Ioan, și de aici relatarea despre Papa Ioana s-a
47)
răspândit printre papistași. Sfântul Fotie nu a tolerat niciodată erezia.

Toleranța nu a existat niciodată

Probabil că orgoliosul nostru scriitor nou calendarist va răspunde că erezia papismului a
existat cu mult înainte de Sfântul Fotie, iar Biserica, angajând iconomia, a fost tolerantă.
Într-adevăr, este cunoscut faptul că mulți cărturari au recunoscut semințele ereziei
Filioque în Augustin, marele învățător al apusenilor. Deja de-a lungul secolelor al patrulea și
al cincilea, teologii latini discutau această părere. Filioque a apărut prima oara în

47) Elias Tantalides, Dezmintirile Papismului, vol.2 , Append.30, .243

Spania, în principal la sinoadele de la Toledo din 547 și 589. Deși a izvorât din teme ortodoxe,
a fost o extrapolare raționalistă care a apărut în timpul luptei teologice împotriva arienilor.
Din Spania, Filioque și-a găsit drum spre confesiunile locale ale națiunii franceze puțin după
767. A început să ia dimensiuni periculoase în mâinile teologilor lui Carol cel Mare, dar a
rămas tot timpul o opinie teologică (teologumena) fără nici un statut oficial. Când Carol cel
Mare a cerut Papei Leon al III-lea (+816) să adauge Filioque la Simbolul de Credință, Papa a
refuzat în mod sumar adăugirea și, în Biseria Sfântul Petru, a pus două plăci de argint având
48)
Simbolul de Credință inscripționat în limba greacă și latină, fără Filioque.
Cât despre primatul papei, acesta s-a dezvoltat o dată cu trecerea timpului ca o reacție
la descreșterea progresivă a importanței Romei. A atins o dezvoltare completă către
49)
jumătatea secolului al nouălea o dată cu apariția decretelor pseudo-isidoriene. Papa Nicolae
I al Romei, care a fost dat anatemei de Sfântul Fotie, a fost primul care a căutat să pună în
aplicare aceste false decrete. După cum scrie profesorul Vasile Stefanides de la Universitatea
din Atena în lucrarea sa „ Istoria Bisericii”, lupta Romei pentu conducerea lumii a început deja
 cu Nicolae I (858-867). Conform spuselor contemporanilor săi: „Nicolae s-a facut pe el însuși
împărat al întregii lumi.” Astfel, este ușor de înțeles de ce schisma a început din vremea sa.
Când Nicolae a încercat să supună Biserica Bulgariei sub autoritatea sa, Biserica Romei
nu adăugase Filioque la Crezul său. Cu toate acestea, Nicolae a introdus oficial învățătura
Filioque în Biserica Bulgariei. După cum scrie Stefanides:
„Învățătura cu privire la Filioque fiind introdusă
48) În scrierile lor, atât Sfântul Maxim Mărturisitorul cât și Sfântul Fotie cel Mare explică faptul că Filioque ar putea fi
înțeles într- o manieră ortodoxă (în sensul misiunii Duhului Sfânt în lume). Latinii dogmatiști de mai târziu au respins însă
această interpretare.
49) Decretele pseudo-isidoriene: o colecție de documente, falsificate undeva între anii 775 și 785 și utilizate mai întâi
de către Papa Adrian al Romei. Aceste documente, utilizate în secolele ulterioare de către Papalitate pentru a își susține
revendicările, pretindeau că Biserica Romei, și Papa în particular, dețineau „pentru totdeauna” toate provinciile, orașele,
castelele, etc. din Apus. Cu alte cuvinte, Papa revendica nu doar autoritatea spirituală asupra întregii Biserici, ci și drepturile
seculare de proprietate privată asupra unei porțiuni vaste din imperiul roman. Vezi „Papalitatea”, de Abb Guett e, p.258 ff,
pentru o istorie completă a acestor documente.

oficial în Biserica bulgară, a încetat să mai fie o chestiune de opinie teologică ( teologumena) în relațiile dintre
Bisericile Apuseană și Răsăriteană; apărând mai degrabă ca o dogmă bisericească. Pentru aceasta, Fotie a fost
primul care a combătut această învățătură ca fiind eretică. Prin intervenția lui Nicolae al Romei în biserica
bulgară, primatul papal s-a dezvoltat definitiv de la forma teoretică și indefinită care a fusese menținută până la
50)

acest moment, și a luat o formă aplicată și definită.

Prin urmare, oricine vede clar că Biserica nu a tolerat niciodată pe papă și învățăturile lui
mincinoase. Imediat ce falsa învățătură care până atunci circulase sub forma opiniei teologice
(teologumena) a luat o formă specifică, dogmatică, în timpul pontificatului lui Nicolae I,
Biserica a doborât-o cu o anatemă în sinodul de la 867. Când, la rândul său, Papa Ioan al
VIII-lea a repudiate falsele învățături ale Romei, Sfântul Fotie nu mai avea nici un motiv să se
abțină de la reluarea relațiilor cu Biserica al cărei primat îl văzuse nesuferind și zdrobind
„orice nedreptate și hulă”.

Nici măcar în diptice

Papismul eretic a fost condamnat imediat ce a apărut oficial. Acea condamnare nu a fost
niciodată ridicată, nici nu va fi cu putință vreodată a fi ridicată condamnarea papismului
eretic. Papismul a fost condamnat o dată pentru totdeauna în 867. În 879 relațiile dintre
Biserica ortodoxă și Roma au fost restaurate, dar nu cu Roma papală. Relațiile Bisericii au
fost restaurate cu Roma Ortodoxă. Ortodoxia nu s-a retras; papa s-a schimbat. Papa cel
eretic a murit și un papă ortodox a fost ales. Ioan al VIII-lea a denunțat erorile lui Nicolae I și
a susținut acea condamnare prin reprezentanții săi de la sinodul din 879. Nu a fost acolo
niciodată vorba despre vreo iconomie față de erezie. A fost doar săritura Romei de la erezie
la Ortodoxie, și iarăși înapoi, ceea ce a făcut ca Biserica să fie uneori prietenoasă, alteori
ostilă față de ea, până la 1054, când Roma s-a statornicit definitiv în eroare.
În esență, apologetul al noului calendarism menționat anterior, nu a făcut decât să
repete argumentele lui Atenagoras, care
50) Stefanides, „Istoria Bisericii”, P.354

.68

a afirmat că, înainte de 1054 a existat comuniune între Răsărit și Apus, în ciuda diferențelor
dogmatice. Cu toate acestea, este binecunoscut faptul că nu doar că nu exista comuniune
înainte de 1054, ci și că nici măcar în diptice nu apărea numele Papei. În anul 906, mai mult
de un secol înainte de 1054, Nicolae Misticul, patriarh al Constantinopolului, nota în Epistolele
sale (nr.53 si nr.54) către Papa Ioan al X-lea al Romei că numele Papei nu era de găsit în
dipticile Bisericii din Constantinopol. Cu alte cuvinte, douăzeci de ani după papa ortodox Ioan
al VIII-lea, numele Papei fusese deja șters din diptice.
 Dar dacă vrea cineva să măsoare și mai bine gradul lipsei de onestitate istorică a acestor
oameni, și dorește să înțeleagă natura acestei atât de trâmbițate toleranțe a Bisericii
Ortodoxe față de papismul eretic, lăsați-l să citească anatema Cardinalului Humbert și a
celorlalți emisari papali lăsată pe Sfânta Masă a Bisericii Sfintei Sofia în acea duminică din
iulie 1054. Ce anume a fost inclus printre motivele pentru aruncarea anatemei? Ortodocșii,
conform reprezentanților papali, erau vrednici de excomunicare pentru că, printre altele: „ei
re-botează pe latini, considerând că doar sfintele lor taine sunt valide și își lasă părul și barba
51)

să crească și nu primesc în comuniune pe clericii care procedează altfel.

Epilog
Cu cât trece timpul, cu atât mai mult, cei care stăruie de bună voie în orbire, rămân fără
de nici o scuză. Biserica lui Hristos a fost întotdeauna turma cea mică, cea ignorată, cea
persecutată, cea împovarată, fără glorie lumească și fără înțelepciune, în ochii lumii. Nu pe
mulți înțelepți, nu pe mulți chibzuiți, ci pe cele nebune ale lumii, pe cele disprețuite,
Dumnezeu le-a ales ca să rușineze pe cei înțelepți”. (I Corinteni 1:26-27). Înțelepciunea celor
înțelepți și chibzuiți ai acestui veac le-a servit doar spre a-i aduce la închipuirea de sine, acea
închipuire de sine care disprețuieste pe cei câțiva care rămân să păstreze adevărul.
Această separare dintre nou calendariști și creștinii ortodocși tradiționali reprezintă
izbăvirea Bisericii. Majoritatea, care are duhul lumii, va rămâne nou calendaristă, curățând
astfel
51) Stefanides, Istoria Bisericii, p.378

biserica lui Hristos de toți aceia care sunt „creștini” pentru că s-a întâmplat să se nască pe
pământ
„creștin”. Cei puțini, care au duhul Pescarilor, se vor refugia în Biserica lui Hristos. În zilele
noastre am devenit martorii unui eveniment istoric: adevărata Biserică a lui Hristos în Grecia,
în Rusia, în întreaga lume, scapă din îmbrățișarea sufocantă a lumii care a fost dintotdeauna
în dușmănie cu Dumnezeu. Eliberată din strânsoarea autorităților și puterilor care, în aceste
din urmă secole, i-au oferit o tiranică prietenie, ea iese la iveală acoperită de sânge, rănită,
purtând blamul lui Hristos și Semnele Lui pe Trupul ei, și totusi veșnic vie și luptătoare.
Lumea însă, zdruncinând autoritatea teocratică din trecutul îndepărtat, a lepădat de
asemenea și masca și pretentia acesteia de creștinism, și se rostogolește în ritm delirant către
o apostazie extremă. Lumea va strânge în îmbrățișarea sa pe toți cei care, în profunzime,
sunt ai ei, chiar dacă aceștia poartă numele de „creștini ortodocși”, și îi va asimila încet, cu
metodicitate diabolică.
Sunt mulți cei care se află în duhul lumesc, chiar printre creștinii ortodocși tradiționali.
Când aceștia descoperă că au pierdut confortul îmbrățișării acestei lumi, vor înceta să mai fie
ortodocși, și se vor întoarce „la propria vărsătura”. Iar mulți nou calendariști, care azi se
sufocă acum sub cupola măreață a „bisericii” lor secularizate, își vor găsi drumul înapoi către
smerita, sărăcăcioasa, disprețuita Biserică a Pescarilor. Vor avea loc realinieri. Biserica însă,
va rămâne ce a fost dintotdeauna, până la înfricoșătoarea și glorioasa zi a Domnului.

O listă de texte
( urmează alt fișier)