ARTA BAROCĂ

Baroc (în italiană și portugheză Barocco, în franceză și engleză Baroque, care înseamnă o perlă cu formă
neregulată) desemnează simultan o perioadă în istoria europeană dar și un curent artistic care a fost generat
în Roma, Italia, în jurul anilor 1600, migrând și fiind relativ rapid asimilat în celelalte țări și culturi europene, de
unde a migrat apoi și în cele două Americi dar și în alte părți ale lumii. Stilul baroc se regăsește clar reprezentat
în arhitectură, dans, filozofie, mobilier, muzică, literatură, pictură, sculptură și teatru. Barocul, ca modalitate
artistică, a excelat în arhitectură între 1600 și 1780 în întreaga Europă, având o revitalizare ulterioară în
decursul secolului al 19-lea care s-a extins uneori (spre exemplu, în România, a reînflorit până în ani
premergători Primului război mondial) până în deceniile 1901 - 1910 și 1911 - 1920; de asemenea a fost
"exportat" în cele două Americi, dar și pe alte continente; în mobilier se regăsește în special în Franța, în
perioada Regelui Soare (Ludovic al XIV-lea); în pictură a fost adoptat de către toate marile școli de pictură
europene; în sculptură a fost prezent în special în Italia, Germania, Austria, Anglia și Cehia de azi.
Indiferent de domeniul în care se regăsește, stilul baroc se caracterizează prin utilizarea exagerată a mișcării
și a clarității, respectiv a bogăției folosirii detaliilor ce simbolizează lucruri ce se pot interpreta cu ușurință și lipsă
de ambiguitate. Toate aceste elemente sunt folosite de către artiștii genului baroc pentru a produce momente de
tensiune, drama, exuberanță și grandoare în privitor, ascultător și/sau participant la actul de cultură.
Arta barocă, cu toate că nu a fost exclusiv religioasa, a reflectat spiritul contra-reformei, din sânul bisericii
catolice, care a reînsufleţit propria conştiinţă, în lupta împotriva protestantismului. Artiştii baroci s-au reîntors la
modelele Renaşterii târzii, cu temele şi emoţiile ei clasice, directe. Arta barocă a dus însa clasicismul cu o
treapta mai departe. Clasicismul din arta renascentista tindea să fie echilibrat şi rece, menţinând o distanţă
emoţionala între arta şi spectator, barocul era imperios şi neliniştit, având tendinţe spre contemplare şl implicare
a privitorului.
Se interzicea artistilor si clientilor lor apartinand lumii religioase introducerea unei idolatrii pagane,
inadmisibile, in lacasul lui Dumnezeu, a unui desfrau de imaginatie. Consiliul decreteaza deci alungarea din
tablourile si compozitiile destinate clerului a tot ce putea destepta ganduri profane si rascoli patimi in privitor.
In operele de arta intalnim adesea nevoia adanca si chinuitoare de a se imagina aievea tot ce constituie viata
martirilor, o predilectie pentru formele de autochinuire ascetica, pentru renuntare la placerile lumesti.
 Nașterea barocului este categoric legată de decizia Conciliului
de la Trient (Concilio di Trento) din anii 1545 - 1563 privind
modul în care Biserica Romano-Catolică vedea evoluția picturii și
sculpturii bisericești. Ideea era ca artiștii să realizeze opere
vizuale care să se adreseze tuturora, dar mai cu seamă celor
mulți și needucați, decât grupului extrem de restrâns, pe vremea
aceea, a celor avizați. Astfel manierismului intelectual și rafinat al
întregului secol al XVI-lea i se "opunea" prin deschidere, claritate
și lipsă de ambiguitate o reprezentare umană deschisă larg
tuturor simțurilor.
Barocul se naste în Italia și se raspandeste în restul Europei.
Arhitectura devine din nou arta dominantă. Monumentele de
forme grandioase apar ca un simbol al fortei dominatoare a Bazilica Sf. Petru din Roma - cupola
papilor sau a suveranilor cu o putere absolută.
Sculptura si pictura ajung arte ajutatoare arhitecturii, coboarte la
rolul de arte decorative. Tendinta de a crea iluzii, de a mistifica
pe privitor, devine o norma generala.
Subiectele tratate de artisti sunt cele in care sentimentul de
patos, de credinta suprema domina. Gesticulare exagerata, poze
si atitudini violent-excentrice, ori teatral-dramatice, grandoare,
contrasteaza cu linistea nobila din operele Renasterii.
Irealismul se opune in baroc traditionalismului si naturalismului
Renasterii.
In pictura, curentele care domina sfarsitul sec. al XVI-lea si
inceputul sec. al XVII-lea sunt manierismul, adica exagerarea
pana la absurd a anumitor trasaturi si eclectismul, adica
contopirea calitatilor, uneori greu de impreunat, de la operele
fruntasilor artei. Temele vor fi varitate, mergandu-se pe mitologie,
alegorie, apoteoze de sfinti sau subiecte in care intrau mari
multimi de personaje.
Acum apar Academiile, una dintre ele fiind cea fundata de Fațadă a bisericii San Carlo alle Quattro
familia Carracci la Bologna. Fontane realizată de arhitectul Francesco
Borromini
 ARTA BAROCĂ - ARHITECTURA
În arhitectura de tip baroc, accentul cade pe folosirea elementelor arhitectonice ce conferă măreție și
grandoare, așa cum ar fi: coloane masive, bolți înalte, arcade largi, domuri copleșitoare, culori de intensități
puternic contrastante (așa-numita metodă a clar-obscurului, care a fost folosită în special în pictură), volume și
spații goale impresionante.
Comparate cu clădirile realizate anterior, interiorul unei clădiri executate în stil baroc aduce ca una din
inovațiile sale esențiale folosirea unui imens spațiu interior la intrare urmat de existența unor scări monumentale
ce leagă parterul cu celelalte nivele ale clădirii. Nu întâmplător, modelul scării interioare monumentale a devenit
un laitmotiv ulterior al bunăstării burgheziei, fiind copiat la o scară proporțional redusă în diferite reședințe
aristocratice de pretutindeni.
Concomitent cu folosirea acestei scări de proporții nemaiîntâlnite până atunci în arhitectură, o altă inovație
importantă adusă de stilul baroc arhitecturii o constitue folosirea unei succesiuni de spații interioare ce cresc
progresiv atât în volum cât și în bogația decorării culminând cu fastul, chiar opulența unei săli finale, ce poate fi o
sală de recepție, o sală de conferințe sau o sală a tronului. Construcţiile civile sînt de dimensiuni importante, cu
mai multe nivele, cel mai fastuos decorat fiind primul etaj, cu plafoane ornamentate în trompe-I'oeil, stucaturi,'
parchete preţioase, oglinzi. Faţadele sînt ritmate vertical cu pilaştri, axul intrării prezintă logii, rezalituri, balcoane,
scări - monumentale, . fiind adesea terminat cu frontoane. Acoperişurile înalte, străbătute de lucarne, au adesea,
la bază, şiruri de statui reprezentînd, de regulă, zeităţi din panteonul clasic (exemple: Palazzo Odescalchi,
Roma, arh. G.LBernini; Castelul Augustusburg, Brohl, 1745.
Arhitectura religioasă cunoaşte o anume diversificare a planimetriei· bisericilor, vădind o preferinţă atît pentru
tipul central, de plan oval, cît şi pentru cel longitudinal-cruciform, în care nava centrală este flancată de suite de
capele laterale prevăzute cu multiple altare. Apare şi cupola ovoidală, realizată din "felii", cu extradosul puternic
marcat de nervuri şi terminat cu un lanternou. Pentru capelele laterale se folosesc bolţile în reţea. La exterior
primează decorul faţadei principale, marcată pe orizontală de folosirea ordinelor suprapuse (pilaştri, coloane,
semicoloane) şi încununate cu un frontan cu volute la bază. Decorul interior bogat (sculpturi, stucaturi, picturi în
trompe-I'oeil pe bolţi, altare combinînd arhitectura, sculptura şi pictura în ulei) tinde spre somptuos, atmosfera
fiind completată de regia luministică. Evoluţia poate fi urmărită de la Biserica Il Gesu din Roma (arh. G.Vignola şi
J. Delia Porta, 1568-1584) pînă la biserica de pelerinaj Vierzehnheiligen (arh. B.Neumann, 1745). Biserica Sf.
Nicolae din Praga (arh. J.C.Dientzenhoffer) sau Biserica Mînăstirii Ettal (Bavaria) (refaceri baroce Joseph
Schmutzer, 1744-1752).
 ARTA BAROCĂ - ARHITECTURA
Situată tot în Roma, pe aceeași stradă cu biserica San Carlo
alle Quattro Fontane, realizată de Borromini, Sant Andrea al
Quirinale, opera lui Bernini, este un alt exemplu de arhitectură
barocă. La Borromini am întîlnit o fațadă încărcată și un interior
lipsit de decorații. La Bernini, accentul cade pe efectele teatrale
din interior, obținute cu ajutorul luminii, al picturii și al sculpturii,
împreună cu diferite materiale utilizate cu măiestrie. Construcția
bisericii a fost terminată în anul 1670. Pentru realizarea fațadei,
Bernini folosește, la fel ca Borromini, elementele clasice ale
templului grec (coloane, pilaștrii, arhitravă, friza, cornișă,
fronton), dar spre deosebire de edificiile antice sau
renascentiste, unde domnește claritatea liniei și armonia
proporțiilor, artistul se servește și de liniile curbe, așa cum se
observă la porticul cu două coloane, deasupra căruia se află
însemnele cardinalului Pamphili, cel care a ordonat ridicarea
bisercii. În interior observăm o cupola elipsoidală, dar de data
aceasta bogat decorată cu elemente aurii și îngerași de
marmură.
Planul oval al bisericii cuprinde patru capele secundare alături
de cea a altarului. Bernini era un foarte bun scenograf și se
folosea de toate mijloacele pe care le avea la îndemînă pentru a
transmite credinciosului într-un mod cît mai sugestiv mesajul
biblic. Aici este vorba despre Sfîntul Andrei, care este prezentat
atît în pictura din altar, cît și în sculptura de deasupra. În
sculptură, Sfîntul Andrei este surprins cu ochii spre cer și cu o
mînă ridicată, îndemnînd privitorul să își îndrepte privirea spre
cupolă, adică spre lumea divină. Pentru a pune în valoare
tabloul din altar și pentru a obține un efect deosebit, Bernini a
realizat o fereastră ascunsă care luminează discret. După cum
se observă, artistul s-a folosit și în interior de elementele
specifice templului grec pe care le-a exploatat și la exterior.

Sant Andrea al Quirinale – fațada de vest

 ARTA BAROCĂ - ARHITECTURA

Planul oval al bisericii cuprinde

patru capele secundare alături
de cea a altarului
ARTA BAROCĂ - ARHITECTURA
 ARTA BAROCĂ - PICTURA
Pictura cunoaşte o mare diversitate
tematică, de la scene de inspiraţie clasic-
mitologică (fraţii Carracci), la compoziţia
religioasă, cu tendinţă marcată spre patetism
(Guido Reni, B.E.Murillo) sau spre
dramatismul exacerbat (P.P.Rubens), de la
portretul psihologic (A. van Dyck) la compoziţia
murală în trompe-l'oeil. Varietatea tehnicilor,
multitudinea viziunilor, numărul imens al
operelor, şirul impozant de nume de artişti fac
din pictura barocă un capitol fascinant al
istoriei artei. Pictura barocă a fost în floare în
multe culturi europene între sfârșitul secolului
al XVI-lea și prima jumătate a secolului al
XVIII-lea, o perioadă din istoria europeană
caracterizată de bogăție, strălucire și fast.
Pictorii care au excelat în folosirea elementelor
stilului baroc în pictură au folosit în mod Eneas scapă din Troia în flăcări, de Federico Barocci, 1598. Un tablou ce a fost pictat în clar stil
accentuat figuri umane surprinse în decursul baroc, caracterizat de: dramatismul situației descrise, finețea detaliilor ne-echivoce, puternicul
contrast dintre lumină și întuneric (clarobscur), folosirea dinamică a ambelor diagonale ale imaginii,
mișcării, puternice contraste de lumină și utilizarea expresivă a întreagii game de culori calde (alb, galben, auriu, roșu, ocru, maroniu de
întuneric (acea tehnică cunoscută sub numele diferite nuanțe)

generic de clarobscur), culori puternice, saturate și un echilibru compozițional mai degrabă dinamic decât static, considerat de multe ori
chiar dezechilibru compozițional. De asemenea, folosirea liniilor de compoziție de forme curbate, asemănătoare unor litere S multiple, a
diagonalelor repetate de tip ascendent și descendent comparativ cu liniile drepte, orizontale și/sau verticale, folosite preponderent
anterior, sunt alte elemente tipice ale barocului de tip vizual.
Tintoretto (pe numele său real Jacopo Robusti) a fost unul dintre cei mai mari pictori ai școlii venețiene, probabil ultimul mare pictor al
Renașterii italiene și fără îndoială unul din primii pictori folosind o manieră baroc în pictură. În Cina cea de taină, folosirea accentuată a
clar-obscurului, a diagonalei ascendente în jurul căreia gravitează întrega compoziție, a dramatismului momentului surprins în punctul
său critic și redat ne-echivoc cu măiestrie, precum și a culorilor saturate, ce umplu cadrul picturii, reprezintă tot atâtea elemente baroc.
În Eneas scapă din Troia în flăcări, prezentat aici, Federico Barocci face dovada însușirii și aplicării cu brio a elementelor definitorii ale
stilului baroc în pictură. În anul 1598, anul realizării picturii, acestea erau deja clar cristalizate și "standardizate," cel puțin în Italia.
 ARTA BAROCĂ - PICTURA

Peter Paul Rubens în Vânătoare de lei dovedește încă o dată măiestria sa

artistică, prin folosirea simultană a multiple elemente de baroc imagistic

Peter Paul Rubens, considerat de mulți specialiști cel mai mare pictor european, maestru incontestabil al barocului
pictural, a folosit compoziții complexe cu personaje multiple, pictate din unghiuri diferite, efectuând sincron diferite lucruri
slujind unui scop comun. Spre exemplu, în Vânătoarea de lei, artistul flamand a folosit la refuz spațiul existent, grupând șapte
vânători, dintre care trei pe cai, înarmați cu 5 sulițe, 2 săbii și multiple pumnale în jurul a doi lei, care urmează a fi străpunși
fiecare de mai multe arme simultan. Deși este considerat, de către cei mai mulți, un pictor reprezentativ al școlii spaniole, de
către alții un pictor manierist, El Greco, pictor care a excelat în a prezenta în pictura sa scene biblice și, mai ales, mistice, a
pictat și sub influența barocului. Mai exact, tehnica sa de a picta are multiple elemente baroc, și, aidoma lui Rubens, artistul
spaniol de origine greacă folosește culori saturate aplicate cu tușă groasă, de multe ori delimitând clar, dar alteori
nedelimitând limpede, aidoma artiștilor ce foloseau tehnica numită sfumato, liniile de contur dintre personaje sau dintre
personaje și fondul picturii.
 ARTA BAROCĂ - PICTURA
Antoon van Dyck (n. 22 martie 1599,
Antwerpen – d. 9 decembrie 1641, Londra) a fost
unul dintre cei mai mari pictori și creatori de
gravuri flamanzi, reprezentant al stilului baroc,
discipol al lui Rubens, inovator în folosirea
gravurii cu „acquaforte”. Devine celebru în calitate
de pictor al curții regelui Carol I Stuart al Angliei.
Pictorii francezi ai genului baroc, precum
Nicolas Poussin și Claude Lorrain, nu au făcut
altceva decât să continue tradiția clasică a
personajelor ce umplu cadrul picturii având Antoon van Dyck - „Autoportret cu Floarea
atitudini fie statuare, fie dinamice, dar întotdeauna Soarelui”, 1630
dramatice, și găsindu-se în mijlocul unor peisaje
ușor ireale ce amintesc mai degrabă de parcuri
(desigur, baroc) decât de un peisaj real.
În timp ce Rembrandt și alți maeștri olandezi ai
barocului s-au aplecat în compozițiile lor mai ales
asupra scenelor cotidiene, spaniolul Diego
Velázquez, artist neafiliat vreunei școli, dar
puternic individualizat ca pictor baroc, deși a
realizat și picturi inspirate din cotidian, mai ales în
perioada italiană, este cunoscut îndeobște pentru
realizarea de portrete minunate ale membrilor
Curții Regale a Spaniei, compoziții pline de
culoare, viață, exuberanță și realism.
Antoon van Dyck - Amor şi Psyche, 1638
 Rembrandt - Lecția de anatomie a doctorului Tulp, 1632 - Mauritshuis, Haga

Rembrandt Harmenszoon van Rijn (n. 15 iulie 1606, Leiden – d. 4 octombrie 1669, Amsterdam) a fost un pictor și
gravor olandez din secolul al XVII-lea, considerat unul din cei mai mari pictori din istoria artei, celebru și pentru
desenele și gravurile sale. Tânărul Rembrandt își începe studiile de pictură în atelierul lui Jacob van Swanenburgh
.Timp de trei ani învață aici tehnica picturii. Pânzele lui - uneori copii ale lucrărilor altor maeștri - îi atestă deosebitul
talent, ceea ce determină pe părinții săi să-l trimită în anul 1624 la Amsterdam, unde se perfecționează în atelierul lui
Pieterzoon Lastman, care călătorise în Italia și era influențat de Michelangelo Merisi zis Caravaggio. Deși studiază la el
numai șase luni, Rembrandt preia de la Lastman stilul narativ și modul de reprezentare a stărilor sufletești la figurile
înfățișate. Însă înainte de orice, descoperă tehnica clarobscurului.
 Rembrandt - Rondul de noapte - Rijksmuseum, Amsterdam

Tabloul Rondul de noapte 1642, considerat astăzi o capodoperă, a constituit la vremea sa un scandal.
Comandantul Frans Banning Cock ar fi dorit să iasă mai mult în evidență în acest uriaș tablou. Ori, Rembrandt
s-a concentrat mai mult asupra acțiunii înseși, decât asupra înfățișării figurilor; pentru el tema este defilarea,
mișcarea, acțiunea neobișnuită, și nu tabloul colectiv tradițional al unui grup. Puternicele contraste de lumină și
culoare, jocul fin al mișcării trupurilor, umbrelor și rechizitelor înviorează excepțional scena, leagă figurile între
ele, alcătuind parcă din acestea o compoziție de lumini.
 ARTA BAROCĂ - SCULPTURA
Cel mai mare geniu al barocului a fost Gianlorenzo Bernini (1598
1680), cunoscut mai ales ca sculptor, el fiind însă și arhitect, pictor și
poet. S-a născut la Napoli dar, înca din vremea copilariei sale, tatal,
de meserie sculptor, s-a mutat la Roma unde adolescentul Bernini și-
a gasit patronul în persoana cardinalului Scipione Borghese și
adevenit faimos. Papa Urban VIII a devenit urmatorul patron al
artistului, pe vremea cand acesta avea doar 26 de ani, și în 1629 a
fost numit arhitectul Bisericii Sf. Petru, cea mai mare biserica din
lumea creștină care s-a inălțat încet de-a lungul secolului. După
aceasta el nu a mai privit inapoi; a lucrat aproape in exclusivitate in
Roma și multe dintre marile monumente și simbolurl ale orașului i se
datorează partial sau chiar in totalitate.
Ca sculptor, Bernini a fost un virtuoz in pur stil baroc. Textura
pielii personajelor sale și a draperlilor sunt extraordinar de vii, deseori
draperiile părând a adia în bătaia brizei. Spre deosebire de sculptorii
care i-au precedat; operele maturității au fost create cu intentia vădită
de a fi privite dintr-un singur unghi (nu de jur-imprejur), fiind plasate,
de obicei, intr-un aranjament arhitectural din care ies la iveală către
spectator. După cum se obișnuia des în acea perioadă, artistul vroia
să-l implice privitorul in mod direct, emotional, ceea ce era imposibil
de realizat dacă il lăsa să se plimbe nestingherit in jurul operelor sale.
Dintre lucrările de mari proporții ale lui Bernini din interlorul Bisericii
Sf. Petru cea mai impresionantă piesă este Baldachinul, un baldachin
imens (29 m inăltime) poleit cu bronz înalţat deasupra locului unde se
presupune că ar fi îngropaţi Sf. Petru şi Sf. Pavel. Coloanele sale
răsucite simbolizeză continuitatea creştinismului, sugerând
întoarcerea în timp, via Constantinopole până la anticul Templu al iui
Solomon din Ierusalim; ele sunt însă caracteristice barocului care se
juca cu conceptele dasice, severe ale coloanelor, de dragul noutăţii şi
al efectelor spectaculoase. Sculpturile şi suprastructura de deasupra
baldachinului, şi însuşi baldachinul cu ciucurii din bronz sunt realizate
în aşa fel încât totul să pară abundent - îl definesc drept cel mai Baldachinul din biserica Sf. Petru din Roma. Acest baldachin
extraordinar monument al barocului. ceremonial permanent, situat deasupra inaltului altar al
Există puţine privelişti care se ridică la nivelul de grandoare pură bisericii, a fost proiectat de Bernini ca un simbo!
al celor două colonade construite de Bemini pe laturile pieţii ovale din al puterii reinnoite a bisericii catolice.
faţa Bisericii Sf. Petru din Roma.
 ARTA BAROCĂ - SCULPTURA
Însuşi Bemini declara că cele două colonade erau
ca braţele materne ale bisericii „care-i îmbrăţişează
pe catolici pentru a le întări crezurile”. Printre alte
lucrări celebre ale lui Bemini mai putem aminti
Fântâna celor patru râuri din piaţa Novena
întruchipând patru personaje grandioase. Ele
reprezentau ceea ce se credea atunci a fi cele mai
mari fluvii din lume (Dunărea, Nilul, Gangele şi Rio
Plata), fiecare erau aranjate în jurul unui obelisc
antic, care se înălţa deasupra lor.
La început pietrele sculptate, palmierii şi plantele
fântânii erau colorate. Pictarea sculpturilor sau
utilizarea materialelor colorate a fost a altă inovaţie a
lui Bernini (cu toate că ea fusese anticipată de către
grecii antici) şi una care se menţinea în cadrul baroc,
aceea de a atinge un maxim al grandorii şi de a crea
efectul iluziilor. Culori îndrăzneţe şi efecte de lumină
sunt folosite şi în Capela Comaro, care adăposteşte
Extazul Sf. Tereza realizată de Bemini, probabil
încununarea carierei sale ca sculptor.
În Fântâna celor patru râuri statuia care reprezintă
Nilul are faţa acoperită - se presupunea că pentru a
nu privi faţada Bisericii Sf. Agnese proiectată de
Francesco Borromini (1599-1667). Povestea nu este
adevărată dar ne dezvăluie câte ceva despre
rivalitatea dintre aceştia. Bazilica Santa Maria della Vittoria, capela Comaro-
Extazul Sf. Tereza, sculptură realizată de Bernini