Bazele Statului, Dreptului Şi Legislaţia Muncii: Ion Mihai Moroşan

UNIVERSITATEA AGRARĂ DE STAT DIN MOLDOVA
ION MIHAI MOROŞAN
BAZELE STATULUI,
DREPTULUI ŞI
LEGISLAŢIA MUNCII
- MANUAL -
CHIŞINĂU 2014
CZU 340.12+349.2(075.8)
M 90
Recomandată spre publicare de Senatul Universităţii Agrare de Stat

din Moldova, proces-verbal nr. 9 din 21.12.2012.
Recenzenţi:
Dumitru BALTAG, doctor habilitat în drept, profesor universitar
Oleg BONTEA, doctor în drept, conferenţiar universitar
Lucrarea de faţă prezintă în mod sintetic şi cuprinzător întregul

domeniu a materiei Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii Republicii
Moldova.
Manualul oglindeşte starea actuală a instituţiilor juridice din cadrul
ramurilor de drept al Republicii Moldova.
Lucrarea este un instrument didactic util pentru studenţi, cadre
didactice, practicieni precum şi pentru toţi cei interesaţi de studiul dreptului.
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Moroşan, Ion Mihai.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii: Manual / Ion
Mihai Moroşan; Univ. Agrară de Stat din Moldova. – Chişinău:
S. n., 2014 (CE UASM). – 575 p.
Bibliogr.: p. 559. – 100 ex.
ISBN 978-9975-64-259-0.
340.12+349.2(075.8)
M 90
ISBN 978-9975-64-259-0.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 3
Introducere în Bazele Statului,

Dreptului şi Legislaţia Muncii
Obiectivele Studiului. Disciplina de învăţământ superior nejuridic
intitulată “ Bazele Statului, Dreptului şi Legislaţia Muncii ” a fost întrodusă
ca disciplină obligatorie de studiu pentru toate facultăţile şi specialităţile
(exceptând specialitatea 38 Drept) a Universităţii Agrare de Stat din
Moldova şi are ca principal obiectiv de a introduce pe studenţii UASM,
dar şi a altor instituţii de învăţământ superior din ţară în studierea şi cunoaş-
terea noţiunilor şi conceptelor de bază ale ştiinţelor juridice şi statale în
general şi a legislaţiei muncii în special, în utilizarea corectă a terminologiei
şi limbajului de elementar, corespunzător unui specialist cu studii superioare
nu de specialitate, în formularea judecăţilor şi corelaţiilor dintre elementele
de cunoaştere asimilate prin studiu. Sarcina disciplinei “ Bazele Statului,
Dreptului şi Legislaţia Muncii ” constă în formarea unei conştiinţe juridice
comune adecvate studenţilor nespecialişti în drept. Cunoştinţele însuşite
la această disciplină constituie baza teoretică necesară pentru activitate în
orice domeniu al economiei naţionale cu excepţia celor care necesită
cunoştinţe aprofundate în drept.
Potrivit Programei analitice a cursului fiecare temă în parte urmăreşte
câteva obiective specifice menţionate în cuprinsul temei respective, toate
fiind însă conexe şi subordonate obiectivului general al acestei discipline.
Ştiinţa, în general, poate fi definită ca totalitatea cunoştinţelor despre
natură, societate şi gândire, exprimate în concepte, categorii, noţiuni şi
principii şi acumulate de omenire în decursul timpului.
Ştiinţa este un sistem cu subsistemele precizate şi anume:
¨ subsistemul ştiinţelor naturii,
¨ subsistemul ştiinţelor despre societate şi
¨ subsistemul ştiinţelor despre gândire.
Fiecare din aceste subsisteme pot fi considerate ca sistem în raport
de propriile lor componente. Ştiinţele sociale studiază societatea umană,
formele istorice de organizare socială şi modalităţile specifice de
manifestare a realităţii socio-umane. La rândul său, subsistemul ştiinţelor
sociale poate fi considerat sistem în raport cu componentele sale:
¨ ştiinţele de tip nomotetic,
4 Ion Mihai MOROŞAN
¨ ştiinţele istorice,
¨ ştiinţele juridice împreună cu cele ce se referă la aspectele
normative ale acţiunii umane şi
¨ cercetarea epistemologică a ştiinţei.
Ştiinţele juridice, subsistem al ştiinţelor sociale, pot fi considerate
sistem în raport cu componentele acestora:
¨ teoria generală a dreptului,
¨ ştiinţele juridice istorice,
¨ ştiinţele de ramură,
¨ ştiinţele ajutătoare sau auxiliare.
Disciplina de învăţământ “ Bazele Statului, Dreptului şi Legislaţia
Muncii ” ca conţinut va cuprinde în prima sa parte cunoştinţe de bază,
esenţiale din teoria generală a dreptului, a statului, şi din alte ştiinţe juridice
ramurale, dar în a doua sa parte în special cunoştinţe mai aprofundate în
domeniul dreptului şi legislaţiei muncii.
Manualul este menit şă completeze lipsa surselor bibliografice la
această disciplină şi cuprinde întrebări de autoevaluare a cunoştinţelor
studenţilor, pentru a se autoaprecia, care sînt repartizate după fiecare temă
respectiv.
PARTEA 1. BAZELE STATULUI ŞI

DREPTULUI
TEMA 1. ASPECTE INTRODUCTIVE CU
PRIVIRE LA STAT SI DREPT
1.1. Noţiunea şi originea statului şi dreptului.
1.2. Esenţa şi formele statului.
1.3. Aparatul de stat.
1.4. Esenţa dreptului.
1.5. Dreptul în sistemul reglementării relaţiilor sociale.
1.6. Norma juridică.
1.7. Izvoarele dreptului.
1.8. Tehnica elaborării actelor normative ale dreptului.
1.9. Sistemul dreptului.
1.10. Realizarea dreptului.
1.11. Interpretarea normelor juridice.
1.12. Raportul juridic.
1.13. Răspunderea juridică.
1.1. Noţiunea şi originea statului şi dreptului.

O primă chestiune care se cere a fi analizată în studiul statului şi
dreptului este aceea a însăşi noţiunii de stat şi de drept.
Cuvântul „drept” derivă din latinescul “directus” – care evocă sensul
de direct, rectiliniu. Totodată, la originile termenului „drept” a stat şi cu-
vântul latinesc „dirigo” care însemna a cârmui, a dirija sau orienta, a
conduce. Prin evoluţie şi combinarea acestor termeni, cuvântul „drept” a
început a exprima ideea de „conducere” sau „cârmuire dreaptă” a oame-
nilor, de a-i dirija pe linia dreaptă a conduitei sau faptelor stabilite prin
norme sau legi, de “a decide” în mod corect, “drept” în baza legilor. În
limba română termenul drept este întrebuinţat în două sensuri:
a) într-un prim sens el reprezintă ansamblul regulilor juridice edictate
de-a lungul timpului într-o societate, denumit şi drept obiectiv, întrucât el
este creat general şi impersonal; cu precizarea că atunci când se face referire
numai la normele juridice în vigoare la un moment dat ne referim la
conceptul de drept pozitiv, cu alte cuvinte această noţiune de drept pozitiv
nu este altceva decât dreptul obiectiv în vigoare.
b) dacă ne referim însă la drepturile unei persoane, la posibilitatea,

prerogativa persoanei de a dobândi un drept în temeiul unei norme juridice
vorbim despre dreptul subiectiv.
Distincţia dintre dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv este impusă de
realităţile juridice diferite pe care le reflectă cele două noţiuni. Dreptul
obiectiv este format din totalitatea normelor juridice care există independent
de raportul juridic concret în care părţile apar ca subiecte de drept titulare
de drepturi şi obligaţii, în vreme ce dreptul subiectiv aparţine unui subiect
de drept determinat, titular al dreptului într-un raport juridic concret.1
Dreptul este ansamblul regulilor de conduită care reglementează
raporturile dintre oameni, neinteresând îndatoririle omului faţă de
Dumnezeu sau îndatoririle omului faţă de el însuşi. Specificul cel mai
evident al dreptului, ca fenomen social, îl constituie caracterul său normativ.
Normativitatea juridică are caracter imperativ, prin aceasta înţele-
gându-se că dreptul stabileşte ceea ce trebuie să fie, nu ceea ce este, adică
stabileşte conduita pe care trebuie să o aibă oamenii în anumite împrejurări.
Cetăţenii nu au posibilitatea să opteze între conduita prescrisă prin norma
juridică, ci sunt datori să o respecte.
Obligativitatea dreptului este asigurată, la nevoie, prin forţa de
constrângere a statului. Această obligativitate a dreptului este atât de
puternică încât a generat şi statuarea principiului de drept conform căruia
nimeni nu poate invoca nerespectarea normelor juridice sub pretextul
necunoaşterii lor (“Nemo censetur ignorare legem” – principiu formulat
de romani, care se referea la faptul că nimeni nu poate invoca în favoarea
sa necunoaşterea legii, aceasta nefiind o scuză pentru absolvirea de
răspundere în cazul încălcării normelor juridice).
Sancţiunea încălcării normelor juridice îmbracă o formă oficială, fiind
aplicată de organe special investite ale statului cu putere de a judeca şi de a
transpune hotărârile luate de instituţiile abilitate, în plus orice persoană
vătămată într-un drept al său recunoscut de lege trebuie să apeleze la justiţie,
pentru că nimeni nu este mai presus de lege şi nu-şi poate face singur dreptate.
Desigur interesul societăţii este ca normele juridice să fie respectate
din convingere fără a se recurge la sancţiune şi constrângere, motiv pentru
care se încearcă desfăşurarea unei campanii de educare şi influenţare a
1
Deleanu, Ioan, Marţian, Iovan. Introducere în teoria generală a dreptului. Arad: Ed.
Universitatea de Vest “Vasile Goldiş”, 2002, pp. 9-24.
cetăţenilor în spiritul respectării legilor prin diferite mijloace de informare

în presă, în şcoli, organizaţii sociale etc.
Fenomenul „drept” nu poate fi pe deplin înţeles şi explicat în afara
conexiunii sale organice cu fenomenul „stat”. Legătura acestor existenţe
social-istorice este obiectivă, ea fiind reflectată deopotrivă de întregul
proces al apariţiei şi evoluţiei lor de-a lungul mileniilor ca şi de logica
cunoaşterii lor ştiinţifice. Noi nu putem concepe statul fără drept sau dreptul
fără stat căci, în măsura în care statul „creează” sau etatizează” normele
generale de conduită din societate, transformându-le în „drept”, dreptul
— la rândul său — „normativizează” statul conferindu-i o anumită structură
instituţională, atribuţii şi funcţii bine determinate. Cu alte cuvinte, statul
conferă dreptului (normelor) forţă de obligativitate generală în timp ce
dreptul conferă, la rândul său, statului stabilitatea structurilor sale, fixând
şi permanentizând un tip determinat de instituţii, relaţii şi funcţii specifice
ordinii şi organizării statale. Într-o imagine mai plastică, statul şi dreptul
ne apar ca faţetele inseparabile ale unei monezi din care una ne înfăţişează
instrumentul sau mecanismul instituţionalizat al puterii, iar cealaltă,
normele şi regulile general obligatorii după care se constituie, organizează
şi funcţionează puterea în societate ca putere de stat.
Această legătură indisolubilă stat-drept este reflectată şi în definiţiile
date celor doi termeni : „drept” şi „stat”, fiecare dintre definiţiile respective
având elemente esenţiale care fac parte din definiţia celuilalt. Astfel, în
definiţia statului, dreptul este cuprins în acel element definitoriu care
reflectă caracterul instituţionalizat, organizat al puterii. Acest caracter este
de neconceput fără drept, adică fără ansamblul normelor obligatorii în
funcţie de care se constituie, organizează şi funcţionează puterea publică.
În acelaşi timp, în definiţia dreptului sunt cuprinse elemente specific statale
în sensul că normele dreptului sunt fie norme create, fie consacrate de
către stat, al căror obligativitate generală este asigurată, la nevoie, prin
constrângerea factorilor de putere competenţi.
Cuvântul „stat” provine din latinescul „status” care iniţial nu avea
un înţeles sau sens strict determinat, exprimând ideea generică de ceva
„stabil” — „stabilitate”, în înţeles de poziţie, stare, situaţie stabilă, fel de
a fi etc. Cu timpul, prin asociere cu alţi termeni sau atribute cuvântul
„status” primeşte treptat în limbajul roman antic şi o semnificaţie politică
în expresii ca, de exemplu, „status civitas” (care desemna starea sau felul
de a fi a guvernării cetăţii) sau,”status rei romanae” (în înţelesul de „stat”,
„stare”, situaţie a lucrurilor, a „treburilor” romane), sau „status rei publicae”

(„situaţia” treburilor publice) etc. În funcţie de criteriile avute în vedere şi
din perspectivele din care a fost studiat, termenului „stat” i s-au dat mai
multe accepţiuni. Astfel, de exemplu, termenul sau cuvântul „stat” poate
fi înţeles şi explicat în două mari sensuri sau accepţiuni, şi anume : în sens
istorico-geografic şi în sens politico-juridic.
În acest circuit de conexiuni „stat-drept” legătura de reciprocă
determinare este, poate, cel mai relevant ilustrată de conţinutul categoriei
politico-juridice contemporane a „statului de drept” în care statul, deşi
creator şi garant al ordinii de drept, se subordonează el însuşi ordinii
instituite prin normele dreptului. Prin drept, statul îşi autolimitează puterea.
În accepţiunea sau sensul istorico-geografic, prin stat se înţelege
populaţia organizată pe un anumit teritoriu, delimitat prin frontiere, precum
şi relaţiile economice, politice, culturale ale acesteia. În această accepţiune
noţiunea „stat” are înţeles larg, fiind sinonimă cu aceea de „ţară” sau „patrie”.
În această accepţiune statul are ca elemente definitorii: populaţia, organizarea
politică a populaţiei şi, respectiv, teritoriul (delimitat prin frontiere), adică
limitele geografice ale extinderii organizării politice a acelei populaţii.
Sensul politico-juridic al termenului „stat” este mai restrâns ca sferă,
dar mai relevant pentru conţinutul pe care îl exprimă. În acest sens, prin stat
se înţelege organizaţia politică de pe un anumit teritoriu, formată din
totalitatea organelor, mecanismelor sau instituţiilor autorităţii publice prin
intermediul cărora se realizează organizarea şi conducerea generală a
societăţii. Aşadar, în accepţiune sau sens politico-juridic prin „stat” se înţelege
doar una din laturile sensului istorico-geografic. Pentru sensul politico-juridic
al noţiunii sau termenului „stat” se utilizează în mod curent termeni diferiţi,
ca de exemplu „putere de stat”, „putere publică”, „autoritate publică”, „forţă
publică”, „aparat de stat”, „organe de stat”, „mecanism de stat” etc.
În limbaj curent, utilizarea lor ca sinonime nu deformează esenţa
ideii pe care o exprimă. În limbajul de specialitate însă între conţinutul
acestor termeni se poate face o oarecare distincţie realizându-se o mai
mare rigoare în exprimarea conţinutului respectiv. De exemplu, prin
noţiunea de „stat” se exprimă întregul fenomen statal, fiind termenul de
maximă generalitate, în timp ce prin termenul „aparat”, „mecanism”,
„organ” etc. se exprimă aspectul structural şi funcţional al „statului”, iar
prin „putere”, „autoritate” de stat sau „publică” se exprimă însuşirea sau
calitatea acestui aparat, mecanism etc. de a exercita autoritatea, adică de a
organiza şi la nevoie de a impune în temeiul normelor de drept organizarea,

conducerea şi dirijarea acelei societăţi prin aplicarea constrângerii juridice.
Totodată, prin conceptul de „putere” de stat se mai înţelege „conţinutul”
sau „esenţa” statului în timp ce prin „forma” statului se înţelege modul de
deţinere, organizare şi exercitare a puterii, modul de funcţionare a
mecanismului sau organelor de stat, structurarea lor instituţională.
Ca existenţă social-istorică „dreptul” — înţeles în sens larg ca totalitate
a normelor juridice, împreună cu instituţiile şi activitatea de elaborare şi
aplicare a normelor juridice — a avut şi are o dublă origine şi determinare:
pe de o parte, dreptul s-a format ca o acumulare de-a lungul timpului a
normelor şi practicilor juridice impuse de experienţa social-politică de
organizare şi exercitare a puterii de stat în viaţa socială şi, pe de altă parte,
ca o creaţie umană bazată pe cunoaşterea şi generalizarea teoretică, doctrinară
a normelor, a activităţii de elaborare, interpretare şi aplicare a acestora în
viaţa socială. Cu alte cuvinte, dreptul a apărut atât ca un produs al experienţei
şi practicii social-istorice anonime, cât şi al creaţiei şi elaborărilor teoretice
a diferiţilor legiuitori, jurişti sau doctrinari ai timpului.2
În concluzie putem afirma, că dreptul se identifică a fi instrumentul,
mijlocul, la îndemâna Statului pentru apărarea valorilor sociale de bază
pe care societatea le identifică, le generează şi trebuie să le conserve.
Valorile apărate prin drept sunt diverse, ceea ce face din drept un ansamblu
unitar, sistemic, de astfel de reguli stabilite de stat sau acceptate de acesta,
cum este cazul obiceiurilor, a normelor de drept internaţional la care
Republica Moldova a aderat. Toate aceste reguli obligatorii, în măsura în
care nu sunt respectate de cei vizaţi, vor fi impuse prin intermediul forţei
de constrângere a Statului. Pentru că acolo unde este drept (norme juridice)
este şi stat şi forţa specializată de stat care să impună respectarea dreptului.
Cea mai mare interconexiune între stat şi drept rezultă din conceptul
Statului de Drept. Într-o definiţie simplă, în zilele noastre, prin stat de
drept înţelegem acel stat democratic şi social, care se înfiinţează şi
funcţionează în baza şi cu respectarea strictă a legii, în care drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului sunt garantate.
Conceptul de stat de drept este însă unul complex, care a evoluat în
timp.
2
Deleanu, I., Marţian, I. Introducere în teoria generală a dreptului. Arad: Ed. Universitatea
de Vest “Vasile Goldiş”, 2002, pp. 71-90.
Statul de drept îşi are originea în lucrările filosofului german

Immanuel Kant care aprecia că statul are ca scop doar ocrotirea dreptului
şi garantarea libertăţii, el neavând atribuţii în legătură cu binele general,
cu fericirea, cu nivelul de trai sau cel cultural al oamenilor. Singura
preocupare a statului imaginat de Kant trebuia să fie asigurarea aplicării
dreptului şi împiedicarea încălcării acestuia.
Continuatorii ideilor lui Kant afirmau că doar statele care există pentru
realizarea justiţiei pot fi legitimate ca state de drept.
Ulterior, alti filosofi au sintetizat conceptul statului de drept în trei
principii:
1) accesul la putere se face prin vot popular, liber exprimat,
2) exercitarea puterii se realizează în baza legii şi
3) puterea izvorăşte din voinţa suverană şi liber exprimată a poporului.
Conform lui Hans Kelsen, statul de drept există într-o formă
independentă de lege, are misiunea de a crea dreptul, iar mai apoi, de a i se
supune în mod deliberat.
Prin urmare, statul de drept asigură supremaţia Constituţiei şi domnia
legilor, dar acestea trebuie să fie conforme cu ideea de justiţie şi cu
echitatea, fiind expresia voinţei întregii societăţi.
Deci, putem afirma, că statul de drept contemporan se caracterizează
prin următoarele trăsături:
- este fundamentat pe supremaţia legii;
- are la bază existenţa unui cadru democratic;
- accesul la putere se face prin vot liber exprimat de către populaţie;
- puterea de stat este subordonată legii;
- puterea se structurează piramidal şi se difuzează unui număr mare
de organisme;
- garantarea pluralismului politic;
- limitarea fiecăreia dintre cele trei puteri (legislativă, executivă şi
judecătorească) prin celelalte două;
- independenţa totală a justiţiei;
- recunoaşterea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului;
- participarea cetaţenilor la exercitarea puterii.
1.2. Esenţa şi formele statului

Statul este principala institutie politica a societatii. Statul este o
organizaţie politică formată din reprezentanţi ai populaţiei de pe un anumit
teritoriu, care sunt investiţi cu atribuţii de putere care constau în posibilitatea
de a lua decizii obligatorii, în numele întregii populaţii, decizii concretizate
în norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului care, dacă nu sunt
respectate de bună-voie, sunt aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere3.
În mod sintetic, statul ar mai putea fi definit „ca o putere organizată
asupra unei populaţii, pe un anumit teritoriu”4, sau, într-o altă definiţie
care a fost dată statului, bazată pe teoria clasică, este aceea formulată de
prof. Mircea Djuvara, conform căreia „Statul reprezintă ... suveranitatea
unei populaţii numită naţiune, aşezată pe un teritoriu”5 sau, „autoritatea
pe care o organizaţie publică o deţine şi care-i dă liberă facultate de
organizare şi de creare a dreptului pe teritoriul respectiv”6.
Statul se identifică şi se remarcă prin trei elemente fundamentale,
absolut necesare pentru a putea vorbi de stat în înţelesul deplin şi modern
al cuvântului. Unii autori definesc statul prin prisma celor trei elemente
componente şi anume:
a) populaţia (naţiunea);
b) teritoriul;
c) puterea publică (sau suveranitatea).
Populaţia reprezintă elementul personal al statului, denumită generic
colectivitate umană, socială, cea asupra căreia acţionează statul. Între
populaţie determinată generic, fiecare membru al acesteia şi instituţiile
statului există o legătură juridică (cetăţenie), morală şi, uneori, tradiţiona-
list-religioasă. Populaţia se raportează la un anumit teritoriu pe care este
aşezată, faţă de care are anumite drepturi şi obligaţii, dar şi interese. Statul
este o societate umana organizata, o societate stabilizata în interiorul unor
frontiere permanente. Cei ce loeuiese pe un teritoriu delimitat de frontiere
şi sînt supuşi aceleiaşi puteri pot avea calitatea de cetăţean, de membru al
statului respectiv, ori calitatea de strain, ori pe cea de apatrid. Naţiunea
nu trebuie confundata cu naţionalitatea sau cu poporul.
Naţionalitatea exprima apartenenţa indivizilor la o anumita naţiune,
3
Boboş, Gh. Teoria generală a statului şi dreptului. Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică,
1983, p. 26.
4
Riqaux, F. Introduction a la Science du Droit. Bruxelles: Vie Ouvriere, p. 34.
5
Djuvara, M. Drept şi sociologie. Bucureşti, 1936, p. 63
6 Idem, p. 64.
în timp ce poporul desemneaza masa indivizilor indiferent de naţionalitatea

lor, constituita ca suport demografic al statului.
Fundamentul oricarui stat rezida în unitatea poporului. Iata de ce art.
10 al Constituţiei prevedc că “statul are ca fundament unitatea poporului
Republicii Moldova. Republica Moldova este patria comuna şi indivizibila
a tuturor cetaţenilor “. Mai mult ca atît, “Statul recunoaşte şi garanteaza
dreptul tuturor cetaţenilor la pastrarea, la dezvoltarea si la exprimarea
identitajii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase”7.
Teritoriul. Giorgio de Vecchio defineşte teritoriul ca fiind „o suprafaţă
de pământ bună de locuit în raport permanent cu populaţia”.Teritoriul este
dimensiunea materială a statului şi reprezintă acea porţiune de pământ şi ape,
delimitată de hotare naturale sau convenţionale, pe care locuieşte în mod
permanent poporul sau naţiunea şi asupra căruia se exercită puterea de stat.
Teritoriul statului cuprinde solul. subsolul, apele si coloana de aer, asupra
carora Statul îsi exercita puterea. Unii autori consideră teritoriu al statului şi
navele maritime, aeriene, rachetele cosmice. sateliţii artificiali, precum şi terenul
pe care este situata reprezentanta diplomatică dintr-un stat strain.
Indivizibilitatea teritoriului se interpreteaza în sensul ca statul nu
poate fi segmentat, nu poate fi obiectul unei divizari totale sau parţiale.
Unitaţile teritoriale nu constituie “state”, chiar daca unele din ele benefi-
ciaza de autonomie prevazuta de statute speciale.
Suveranitatea (puterea publică) – acel element de formă şi caracter
propriu statului. Puterea este un fenomen legat de autoritate, care se
caracterizeaza prin:
1. posibilitatea de a coordona activitatea oamenilor conform unei
voinţe supreme, de a comanda, de a da ordine
2. necesitatea de a se supune acestei comenzi.
Prin urmare, autoritatea presupune coordonare, comanda şi supunere.
Toţi indivizii unui stat deţin o serie de drepturi şi obligaţii corelative,
determinate de o putere supremă, unitară, care este tocmai subiectul ordinii
juridice. Statul ordonă comportamentul indivizilor, conferă sau limitează
libertăţile acestora, obligă şi sancţionează pe toţi cei ce nu se conformează.
Un stat nu poate fi suveran dacă este dependent de un alt stat, dacă nu
poate acţiona liber în interesul general al poporului pe care-l reprezintă.
7
Constituţia RM din 29.07.94 (data intrarii in vigoare: 27.08.1994). In: Monitorul Oficial
al RM, nr. 1 din 18.08.1994.
Suveranitatea implică două trăsături esenţiale: supremaţia şi inde-

pendenţa.
a) Supremaţia este acea însuşire a puterii de stat de a fi superioară
faţă de orice altă putere sau autoritate existentă în interiorul acelui stat.
Supremaţia conferă puterii de stat competenţa unică şi exclusivă de a
dispune şi organiza în mod liber toate problemele legate de teritoriu,
populaţie, dezvoltare socială, regim juridic, relaţii internaţionale etc.
b) Independenţa este acea latură a suveranităţii care conferă puterii
de stat dreptul exclusiv de a hotărî asupra tuturor problemelor sale interne
şi externe fără amestecul unei alte puteri din afară, de a se manifesta ca o
putere „neatârnată”8 faţă de nici o altă putere externă.
Puterea de stat este suverană, unitară şi exclusivă. Ea emană de la
popor, aparţine acestuia, statul fiind în fapt forma de manifestare a puterii
poporului. Aşadar, un stat suveran este statul care deţine puterea pe teritoriul
său şi dictează ordinea de drept, iar în exterior nu primeşte dispoziţii de la
nimeni şi nu este subordonat vreunei forţe externe9. Aceste trăsături ale
suveranităţii nu trebuie nici absolutizate dar nici minimalizate. Ele nu conferă
statului posibilitatea de a se comporta discreţionar, abuziv şi dictatorial nici
în relaţiile interne, nici în cele internaţionale. Un adevărat stat suveran se
întemeiază pe norme şi principii de drept democratice şi ale dreptului
internaţional. De aceea, suveranitatea unui stat presupune respectarea
suveranităţii celorlalte state şi ale normelor dreptului internaţional. Asumarea
de obligaţii internaţionale nu înseamnă limitarea sau cedarea suveranităţii,
cu condiţia ca acele obligaţii să nu fi fost impuse, ci liber asumate de statul
respectiv, prin înţelegeri, convenţii, tratate, acorduri internaţionale.
Conform art. 2 din Constituţia RM “Suveranitatea naţională
aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi
prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie. Nici
o persoană particulară, nici o parte din popor, nici un grup social, nici un
partid politic sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita puterea
de stat în nume propriu. Uzurparea puterii de stat constituie cea mai gravă
crimă împotriva poporului”.10
8
Popa, Nicolae. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Ed. Actami, 1996, p. 105
9
Idem
10
Constituţia RM din 29.07.94 (data intrarii in vigoare: 27.08.1994). In: Monitorul Oficial
al RM, nr. 1 din 18.08.1994.
Dat find faptul ca activitatea statului este complexa, pot fi diferenţiate

diverse funcţii ale lui. In dependenţă de sfera de activitate a statului funcţiile
acestuia se pot grupa în funcţii interne şi funcţii externe.
In conţinutul funcţiilor interne ale statului se gasesc expresia politică
interna, activitatea lui pentru soluţionarea sarcinilor interne ale vieţii societajii
şi statului. In cadrul funcţiilor interne un loc aparte revine funţiei legislative-
funcţie politico-juridica ce fixează normele obligatorii de viata comuna. Funcţia
legislativă – stabileşte dreptul, normele genrale şi obligatorii de conduită.
Funclţia executivă caracterizeaza activitatea concreta a statului în
urmarirea scopurilor speciale. Activitatea executiva se desfăşoară în diferite
direcţii care corespund diverselor scopuri sociale.
Funclţia social-economăi- se manifestă diferenţiat de la stat la stat,
de la o etapa de dezvoltare la alta.
Funcţia culturală – asigurarea unor condiţii corespunzătoare de
instruire şi educare a tuturor cetăţenilor.
Forma de stat reprezinta o categorie complexă ce determina modul
de organizare, conţinutul puterii, structura interna şi externă a acestei puteri.
Forma de stat se caracterizeaza prin trei elemente componente:
· forma de guvernamînt;
· structura de stat;
· regimul politic.
Forma de guvernamînt caracterizeaza modalitatea de formare si
organizare a organelor statului, caracteristicile şi principiile care stau la
baza raporturilor dintre accstea şi. in special, dintre organul legiuitor şi
organele executive, inclusiv şeful statului. Conform art.1 al Constituţiei
RM 11 “Forma de guvernămînt a statului este republica ”
Din punct de vedere al formei de guvernamînt statele se împart în
monarhii şi republici.
Monarhia absoluta
Monarhia limitata (constitutională) se caracterizeaza prin limitarea
puterii monarhului prin legea suprema a statului (constituţie).
Monarhia parlamentara dualista se caracterizeaza prin faptul ca
monarhul si parlamentul, din punct de vedere legal stnt egali.
Monarhia parlamentara contemporana(Anglia, Belgia, Olanda,
Ţările scandinave etc.) Puterea monarhului, de cele mai multe ori, poarta
un caracler simbolic.
11
Idem
Republica este o astfel de forma de guvernammt, în care puterea

suprema aparţine unui organ ales pe un timp limitat. Persoanele care
compun organul electiv sînt responsabile juridic de activitatea lor.
Republica parlamentara se caracterizeaza prin faptul ca fie ca lipseste
şeful statului, fie ca acesta este ales de catre parlament, raspunde în faţa acestuia.
Republica prezidenţială se caracterizeaza prin alegerea sefului de stat
de catre cetaţeni, fie direct (prin vot universal, egal, secret si liber exprimat),
fie indirect (prin intermediul colegiilor electorate (de exemplu, S.U.A.).
Structura de stat caracterizeaza organizarea puterii in teritoriu. Ea
se refera la faptul daca avem de-a face cu o singura entitate statala sau cu
o grupare într-un stat a mai multor entitaţi statale.
Dupa structura dc stat diferenţiem:
-state simple sau unitare;
-state compuse (complexe) sau federative.
Confederaţia constituie o asociaţie de state independente, formate din
considerente economice şi politice atît de ordin intern, cît şi de ordin extern,
care nu da naştere unui stat nou, ca subject de drept international. Statele
confederale urmaresc realizarea unor seopuri comune pentru soluţionarea
carora îşi aleg un organism comun, unde sînt reprezentate toate statele membre.
Regimul politic include ansamblul metodelor şi mijloacelor de
conducere a societaţii, ansamblu care vizeaza atît raporturile dintre stat şi
individ, cit şi modul în care statul concret asigura şi garanteaza drepturile
subiective. Din punct de vedere al regimului politic se disting doua categorii
de state; state cu regimuri politice democratice şi state cu regimuri politice
autocratice (totalitare).
Articolul 5 al Constituţiei RM stipulează “Democraţia în Republica
Moldova se exercită în condiţiile pluralismului politic, care este
incompatibil cu dictatura şi cu totalitarismul. Nici o ideologie nu poate fi
instituită ca ideologie oficială a statului”12.
1.3. Aparatul de stat

Spre deosebire de accepţiunea noţiunii de stat prin care acesta este
înţeles, de regulă, ca fiind mecanismul de organe ale autorităţii publice,
sau ca ansamblul aparatului sau organelor de guvernare, statul poate fi
înţeles şi din perspectiva calităţii, a însuşirii sau capacităţii acestui meca-
12
Idem
nism de organe de a exercita autoritatea asupra întregii societăţi, de a asigura

sau impune, la nevoie, printr-un ansamblu de norme, o anumită organizare
şi conduită general-obligatorie în societate. Dintr-o asemenea perspectivă
se poate vorbi de stat ca „putere de stat”. Altfel spus, “puterea de stat” nu
este altceva decât însuşirea sau calitatea specifică a structurilor organizate
de a genera autoritatea la nivelul întregii societăţi.
Cele două accepţiuni ale statului — ca „mecanism sau aparat organizat
al guvernării” şi ca „putere” sau „autoritate publică” nu pot fi separate
căci, aşa cum nu putem concepe un mecanism existent şi organizat în sine,
nici însuşirile sau calităţile acestuia nu pot fi considerate ca existente în
afara lui.
Având la bază “autoritatea”, „puterea” devine expresia relaţiei de
forţă, exprimând capacitatea de a impune un anumit comportament social,
capacitatea de a convinge, a comanda, a dispune, a obliga, capacitate ce
rezultă din însuşirile ori calităţile intrinseci sau cu care a fost socialmente
investit subiectul puterii. Relaţia de putere se întemeiază atât pe convingere
– ca asumare liberă şi conştientă a unui comportament determinat pe plan
relaţional – cât şi pe posibilitatea subiectului puterii de a-şi manifesta
autoritatea punând în mişcare constrângerea, în vederea realizării acelui
comportament. De aceea, autoritatea şi, deci, puterea nu trebuie înţeleasă
numai din perspectiva sau latura sa coercitivă (ca un fenomen exclusiv
restrictiv şi represiv), ci şi din cea pozitiv-normativă, ca o necesitate
înţeleasă pentru viaţa şi activitatea socială organizată.
Ca relaţie socială, relaţia de putere este esenţială, obiectiv-necesară
pentru existenţa oricărei forme de comunitate socio-umană. Ea constituie
liantul necesar între toate structurile şi componentele care alcătuiesc
comunitatea socială.
Indiferent de varietatea tipurilor şi formelor de state, ale mecanismului
sau aparatului puterii constituite de-a lungul istoriei, „puterea de stat”
prezintă, la rândul ei, câteva trăsături caracteristice, care îi delimitează
atributele (puterea puterii) faţă de toate celelalte forme de autoritate socială
(morală, părintească, religioasă etc.).
Prezentăm în cele ce urmează câteva caracteristici mai importante
ale „puterii de stat” :
— este forma oficială a puterii politice, legitimată ca putere publică,
având ca obiect guvernarea întregii societăţi, pe baza unui sistem de norme
şi instituţii general-obligatorii. Conceptului de „politică” i s-au dat mai
multe accepţiuni, dar în general înţelegem „ştiinţa guvernării statelor”13.

Aspectul politic ce trebuie avut în vedere la studiul statului şi puterii politice
îl constituie distincţia dintre cei care deţin puterea, care comandă, şi cei
care sunt conduşi, care se supun acestei conduceri. Puterea politică depinde
de structura economico-socială a societăţii, de condiţiile istorice, ideologice
etc. şi, la rândul ei, determină conducerea societăţii în direcţia preconizată
de forţele politico-sociale care se află la guvernare, care deţin puterea;
— puterea de stat – în accepţiunea contemporană – aparţine organelor
sau instituţiilor puterii, este o putere organizată, instituţionalizată, nefiind
una personală, întrucât nu este nici individuală şi nu aparţine nici unui
grup de persoane fizice, chiar dacă persoanele fizice cuprinse în aceste
structuri reprezintă sau acţionează ca mandatari investiţi cu autoritatea
publică. De aceea, puterea de stat are un caracter permanent, de continuitate
— indiferent de schimbarea persoanelor care o exercită, cu excepţia situa-
ţiilor de schimbări revoluţionare, când este suprimat şi caracterul de
continuitate instituţional, fiind creat unul nou ;
— puterea de stat se manifestă în principal prin aceea că este singura
putere care instituie şi aplică norme cu caracter de obligativitate generală,
denumite generic norme juridice. Aceste norme sunt elaborate şi aplicate
de organe cu competenţe determinate şi sunt asigurate în aplicarea lor prin
forţa coercitivă a statului. Alături de normele juridice, în viaţa socială mai
acţionează şi alte categorii de norme: morale, religioase, etice, estetice,
obiceiuri etc., care au însă un specific al lor, atât prin origine şi destinaţie
cât şi prin autoritatea prin care le este garantată aplicarea;
— puterea de stat nu monopolizează toate formele de putere (politică
sau nepolitică) din viaţa socială (exceptând statele totalitare, în care se
tinde spre un anumit monopol). Astfel, alături de puterea de stat coexistă -
fie în consens, fie neutre, fie în opoziţie - diverse forme ale puterii şi
organizaţiilor politice, sindicatelor, mass-media etc., care au rolul de contra-
pondere, de echilibrare, de influenţare a puterii de stat. Cu alte cuvinte,
puterea de stat nu absoarbe, nu acoperă, nu suplineşte şi nu se substituie
tuturor celorlalte forme ale puterii politice;
— puterea de stat, spre deosebire de alte forme ale puterii în societate,
se bazează, în ultimă instanţă, pe constrângerea juridică. Aceasta se
13
Ceterchi, I., Craiovan, I. Introducere în teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL,
1993, p. 112.
realizează numai în temeiul normelor de drept. Fără forma de drept, fără lege,
nu poate exista constrângere statală. Constrângerea juridică specifică puterii
de stat apare sub forma unor sancţiuni şi răspunderi stabilite prin norme juridice.
Ele sunt de mai multe categorii, în funcţie de domeniul, importanţa şi gradul
de pericol social al faptelor prin care se încalcă dreptul: penale, administrative,
financiare, civile, disciplinare, materiale etc. Constrângerea este alternativa
convingerii. Când între prevederile normei juridice şi acţiunea sau conduita
umană există o deplină coincidenţă de interes şi desfăşurare, relaţia sau raportul
social respectiv se exteriorizează, se materializează ca „liber asumat” conştient,
izvorât din convingere sau necesitate înţeleasă. Când însă conduita sau acţiunea
umană este neconcordantă sau în conflict cu norma de drept, apare necesitatea
aplicării constrângerii;
— puterea de stat este în esenţa ei unică, deoarece originea sau izvorul
şi, totodată, titularul unic şi exclusiv al puterii de stat este poporul. Într-o
societate organizată ca stat nu pot exista, în acelaşi timp şi în mod concurent,
sau paralel, mai multe puteri de acelaşi tip statal, ci una singură, suverană;
— puterea de stat este suverană. Suveranitatea exprimă dreptul
exclusiv al statului de a-şi exercita autoritatea, de a organiza, decide şi
rezolva toate problemele interne şi externe ale ţării în mod liber, fără
imixtiuni ale altor puteri din interiorul sau din afara ţării, respectând însă
dreptul internaţional şi suveranitatea altor state. Dintre toate trăsăturile
puterii de stat, cea la care se fac în mod curent referiri şi care se distinge în
mod deosebit faţă de celelalte trăsături, este suveranitatea, ca atribut esenţial
şi inalienabil al oricărui tip de stat.
— în fine, puterea de stat are vocaţia globalităţii, ceea ce înseamnă că ea
se poate exercita asupra tuturor aspectelor societăţii respective, din toate
domeniile vieţii, stabilindu-şi singură limitele. Această vocaţie a globalizării
trebuie înţeleasă însă în mod nuanţat, în sensul că ea nu se manifestă în mod
fatal ca o putere „totalitară”, nelimitată sau absolută, ci poate atinge asemenea
limite – aşa cum o atestă istoria generală a statului. „Globalitatea” are în acest
context înţelesul de capacitate sau posibilitate a puterii de stat de a cuprinde în
sfera relaţiilor sale de putere societatea în ansamblul ei, în limitele unei anumite
ordini de drept pe care o instituie ea însăşi în temeiul suveranităţii sale.
Pentru a-şi realiza funcţiile sale, statul are nevoie de un mecanism
sau aparat alcătuit dintr-un sistem de instituţii (de organe), al căror mod de
funcţionare şi repartizare a competenţelor sunt prevăzute în diverse acte
normative, în principal în Constituţie sau legi organice.
Elementul de bază al aparatului statului îl constituie organul de stat14

care reprezintă „acea parte componentă a aparatului de stat, investită cu
competenţă şi putere şi care se caracterizează prin aceea că cei care o
compun au o calitate specifică – deputaţi, funcţionari de stat sau magistraţi”.
În problematica organizării şi exercitării puterii şi a raportului dintre
organele constitutive ale autorităţii publice s-a ajuns, de-a lungul timpului,
la cristalizarea unor instituţii sau organisme distincte în sfera puterii şi la
ideea „separaţiei puterilor în stat”. Aşa cum am relatat mai sus, între
constantele politico-juridice sau trăsăturile definitorii ale statului constatăm
în existenţa structurii de organizare a oricărui tip de stat contemporan
prezenţa a trei categorii fundamentale de organe:
— Organele puterii legislative – cu principala funcţie de a elabora
legile. Având denumiri diferite (parlament, congres, adunare, divan etc.),
forme diferite de constituire, de organizare internă şi de activitate, aceste
organe sunt investite cu puterea de a legifera;
— Organele puterii executive (sau administrative, centrale şi locale)
– au principala funcţie de a asigura executarea legilor, organizarea şi
administrarea vieţii sociale, potrivit prevederilor legii. Ele poartă denumiri
diferite – guvern, cabinet sau consiliu de miniştri, fiind constituite dintr-
un complex aparat de organizare şi activitate specializată pe diferite domenii
sau compartimente ale vieţii sociale, conduse de miniştri sau alţi înalţi
funcţionari publici. Structuri ale organelor puterii executive sunt constituite
şi pe plan local, în funcţie de particularităţile organizării şi împărţirii
administrativ-teritoriale a ţării respective;
— Organele judecătoreşti – îndeplinesc funcţia jurisdicţională, adică
de rezolvare a litigiilor care apar în procesul aplicării legilor, a restabilirii
dreptului încălcat. Ele desfăşoară o activitate specializată prin organe
proprii (judecătorii, curţi de apel, procuratură, avocatură, etc.).
O asemenea macrostructură a autorităţilor publice sau ale organelor
statului este rezultanta unui îndelungat proces de evoluţie istorică a
societăţii însăşi, a practicii şi doctrinei acumulate în domeniul organizării
statului. În acest context s-a cristalizat şi ideea principiului „separaţiei
puterilor” în stat. (Aceste probleme fac obiectul de studiu nemijlocit al
Dreptului Constituţional, care va fi studiat la tema respectivă).
14
Popa, Nicolae. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Ed. Actami, 1996, p. 108.
1.4. Esenţa dreptului

În sens strict tehnic, restrâns, dreptul este privit ca o ştiinţă – ansamblu
de idei, noţiuni, concepte şi principii. Ştiinţa care se ocupă cu studiul acestora
se numeşte ştiinţa juridică. Dreptul ca ştiinţă constă în analiza profundă a
realităţilor (relaţiilor) sociale, economice, politice şi de altă natură privite în
dinamica lor în raport cu normele juridice care le reglementează.
Dreptul este influenţat de o serie de factori externi. Definind obiectul
ştiinţei juridice autorii caută să analizeze conexiunea dreptului cu alte
fenomene sociale, prezentând factorii de configurare a dreptului şi
formulând judecăţi de valoare asupra fenomenului juridic în societate.
Când vorbim despre factorii de configurare a dreptului, vorbim despre
acele cauze sau forţe motrice care-l determină, orientându-i reglementările.
Factorii care configurează dreptul pot fi grupaţi astfel:
-cadrul natural
-cadrul social-politic
-factorul uman
Cadrul natural influenţează dreptul prin intermediul:
-factorilor de ordin geografic (de exemplu: luarea unor măsuri
legislative privind diminuarea poluării mediului înconjurător)
-factorilor de ordin biologic (de exemplu: luarea unor măsuri
legislative privind stabilirea regimului juridic al unor terenuri, a mării
teritoriale etc.)
-factorilor de ordin demografic (de exemplu: luarea unor măsuri
legislative privind stimularea creşterii demografice)
Cadrul social-politic influenţează dreptul prin intermediul:
- factorului economic (nivelul de dezvoltare economică impune luarea
unor măsuri legislative pe măsură, de exemplu în ţara noastră după
proclamarea independenţei şi suveranităţii s-au adoptat actele normative
necesare trecerii la economia de piaţă şi anume măsuri legislative privind
proprietatea privată, protecţia consumatorului, pedepsirea concurenţei
neloiale, combaterea evaziunii fiscale etc.).
- în sfera factorului social avem şi influenţa pe care o exercită
structurile organizatorice ale societăţii (grupurile de interese, grupurile
de presiune, societatea civilă etc. - un exemplu al influenţei grupurilor de
presiune asupra evoluţiei dreptului prin intermediul lobby-ului: în ţara
noastră chiriaşii şi proprietarii caselor naţionalizate abuziv în timpul
regimului comunist au desfăşurat numeroase acţiuni pentru influenţarea
centrelor de decizie şi realizarea scopurilor lor; un alt exemplu al acţiunii

grupurilor de acţiune asupra evoluţiei dreptului este şi atunci când acestea
sunt reprezentate de sindicate, iar influenţa lor se poate materializa prin
organizarea de greve şi mitinguri)
- un alt factor esenţial care influenţează dreptul este factorul politic
întrucât dreptul, privit ca ansamblu de norme juridice, reprezintă
instrumentul prin care puterea politică aflată la onducerea unei ţări stabileşte
decizii obligatorii pentru cetăţenii săi.
- factorul cultural ideologic (exemplu: dreptul este, în acelaşi timp,
influenţat şi de creaţia spirituală, religie şi cultură)
- factorul istoric, etnic, naţional (structura etnică, prezenţa minori-
tăţilor naţionale influenţează şi ele dreptul, de exemplu chiar în legea
administraţiei publice locale a fost introdus un articol referitor la drepturile
minorităţilor naţionale.)
Factorul uman influenţează dreptul datorită faptului că dreptul se
raportează în permanenţă la prezenţa omului în societate, la capacitatea sa
de a influenţa şi transforma socialul, reglementându-i drepturile şi libertăţile
fundamentale; în plus dimensiunea umană a dreptului tinde să se interna-
ţionalizeze prin faptul că s-a trecut la cooperarea statelor în materia drep-
turilor omului.
Funcţiile dreptului reprezintă direcţiile fundamentale ale acţiunii
mecanismului juridic, în îndeplinirea cărora participă întregul sistem al
dreptului, instanţele sociale special abilitate, instituţii cu competenţe în
domeniul realizării dreptului.
Altfel spus funcţie a dreptului este acea direcţie fundamentală a
acţiunii mecanismului juridic la îndeplinirea căreia participă întregul sistem
al dreptului (oameni, instituţii sau norme juridice) împreună cu autorităţile
publice, care au competenţe în domeniul realizării dreptului. Prin funcţiile
dreptului se definesc, deci, acele direcţii generale spre care tinde reglemen-
tarea juridică a relaţiilor sociale.15
Dreptul se manifestă pe două mari direcţii de acţiune:
a) reglează, stabileşte modul de desfăşurare al raporturilor sociale,
asigurând astfel funcţionalitatea mecanismului social general;
b) sancţionează pe cei care nu se conformează conduitei prescrise de
norma juridică.
15
Rădulescu, Anca, Corbeanu, Ion, op. cit., p.39.
Dreptul este conceput, organizat şi funcţionează ca un sistem, are

anumite părţi componente (structuri) cum ar fi: ramuri de drept, instituţii
juridice, norme juridice.
Dreptul mai trebuie privit şi ca un instrument de soluţionare a litigiilor
„de reglementare a relaţiilor complexe dintre indivizi şi grupurile existente”.
Dincolo de nuanţele cercetării dreptului, acesta se prezintă ca un
factor fundamental în organizarea social-politică a societăţii, în apărarea
şi garantarea valorilor fundamentale ale comunităţii.
Funcţia normativă a dreptului. Funcţia normativă derivă din rolul
superior al dreptului, din faptul că este destinat să asigure subordonarea
acţiunilor individuale faţă de o conduită-tip. Aceasta reprezintă de fapt o
funcţie de sinteză, implicând toate celelalte funcţii.
Funcţia normativă ca funcţie distinctă a dreptului se regăseşte
transpusă în fundamentala relaţie drept – stat: dreptul este creat de stat ca
un comandament impus de societate, statul este apărat şi consolidat de
către drept. Astfel statul, prin intermediul dreptului urmăreşte să normeze
modul în care trebuie să se desfăşoare acţiunile persoanelor (fizice sau
juridice) în cadrul societăţii, o conduită prototip, de referinţă care să fie
esenţa cerinţelor societăţii, aşa cum este conceput, înţeles şi aplicat acest
comandament al nevoilor sociale la un moment dat de către autorităţile şi
instituţiile statului şi totodată cum este hotărât, îmbrăcând forma normei
juridice. Normativitate înseamnă atât direcţionare, direcţiile spre care se
tinde cât şi limitele acestor direcţii. conducere a societăţii, funcţie distinctă,
absolut necesară ştiind că, în relaţia drept-stat vom regăsi totdeauna o
interacţiune: dreptul este creat de stat ca un comandament impus de societate
şi concomitent statul este apărat şi consolidat de către drept.
Funcţia de instituţionalizare a organizării social politice. Dreptul
asigură cadrul de funcţionare legală a întregului sistem de organizare socială.
Inexistenţa dreptului în cadrul statului ar prejudicia forţa organizată de
impunere a propriei voinţe. Astfel, prin intermediul normelor juridice, a
dreptului sunt create şi organizate autorităţile şi instituţiile politice
fundamentale ale statului, se realizează legătura indestructibilă dintre stat şi
drept şi rolul pe care fiecare din cele două fenomene îl joacă pentru celălalt.
Funcţia de conducere a societăţii. Dreptul exercită un rol important în
conducerea societăţii. Actul normativ juridic este un act de conducere socială.
Legea este forma universală de exprimare a dezideratelor sociale majore.
Conducerea societăţii este o activitate politică, în primul rând şi, în
acelaşi timp, o activitate juridică. Pentru a armoniza politicul cu juridicul

în această materie a conducerii societăţii, Statul cu ajutorul dreptului
stabileşte pentru fiecare autoritate a sa o anumită competenţă - capacitate
juridică de drept public - pentru ca fiecare dintre aceste structuri de putere
să ştie ce au de realizat, care le este puterea, încât puterile fiecărei instituţii
politice să nu se suprapună puterii altei instituţii şi aceste instituţii să
contribuie distinct şi toate împreună la îndeplinirea rolului statului de
instituţie politica fundamentală a societăţii16.
Aşadar, dreptul este instrumentul fundamental al statului în condu-
cerea societăţii. Şi totuşi, dreptul nu este o simplă tehnică ce vizează statu-
rile superficiale ale societăţii. Dreptul este o îmbinare de acte de gândire,
de viaţă, de experienţă; este un act de decizie şi conducere ce concentrează
cerinţele esenţiale ale vieţii în comun.
Funcţia de apărare şi garantare a valorilor esenţiale ale societăţii.
Prin valori esenţiale ale societăţii se desemnează printre altele valorile
democratice stipulate în Constituţie cum ar fi suveranitatea şi independenţa
naţională, unitatea statului, pluralismul politic, fără de care nu pot exista
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.
Simpla recunoaştere a valorilor esenţiale ale societăţii, neacompaniată
de anumite instrumente poitico-juridice de garantare, nu poate să contribuie la
realizarea acestei funcţii a dreptului. Astfel, ocrotind şi garantând ordinea
constituţională, proprietatea, individul, dreptul apare ca un factor implicat în
procesul dezvoltării sociale. Ca instrument al controlului social, dreptul previne
dezorganizarea, asigură coeziunea interioară a colectivităţilor, defineşte cadrul
general de desfăşurare a proceselor sociale şi sancţionează conduitele deviante.
Din analiza funcţiilor dreptului rezultă ca acestea reprezintă factorii
care determină opţiunea statului suveran şi independent în reglementarea
relaţiilor din societate.
Principiile dreptului. Principiul reprezintă un element fundamental,
o prescripţie de bază vizând conţinutul normei juridice. Sistemul dreptului
ar fi de neconceput fără aceste principii pentru că ele reprezintă chintesenţa
idealului de justiţie, adică scopul existenţei dreptului.
Principiile generale ale dreptului reunesc, esenţializează un număr
foarte mare de cazuri concrete, ele rezumă fie aprecierile individuale ale
relaţiilor juridice, fie elementele lor de drept sub forma unor definiţii.
16
Iorgovan, Antonie. Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală. Bucureşti:
Galeriile J.L.Calderon, 1994, p. 136.
Rolul cel mai important al principiilor dreptului se manifestă în

procesul de creare a dreptului, în modalităţile în care aceste principii de
drept sunt transpuse în norme juridice. Cu cât normele juridice vor
răspunde, prin conţinutul şi principiile pe care le înglobează, nevoilor
sociale prezente şi viitoare, cu atât adeziunea cetăţenilor la ordinea juridică
va fi mai pronunţată.
Dacă ierarhizăm principiile, vorbim în primul rând despre principiile
fundamentale sau constituţionale (independenţa judecătorilor, eligibilitatea
reprezentanţilor puterii, pluralismul politic etc.) şi despre principiile
particulare, specifice unor ramuri de drept (principiul legalităţii
incriminării şi a pedepsei – drept penal, principiul libertăţii contractuale sau
principiul bunei credinţe – drept civil, principiul oralităţii, contradictorialităţii
sau publicităţii – dreptul procesual). Prezentăm câteva principii fundamentale:
Conform principiului separaţiei puterilor în stat avem conturate
următoarele 3 puteri în stat: puterea legislativă, executivă şi judecătorească.
Principiul egalităţii şi libertăţii. Într-o societate democratică, statul
garantează juridic şi efectiv libertatea şi egalitatea indivizilor, adică, îşi
autolimitează exercitarea puterii în raport cu subiectele de drept.
Cadrul în care indivizii pot să se mişte după bunul plac este trasat de
puterile publice care se manifestă într-un sistem politic pluralist.
Libertăţile – garanţii pe care statul le creează şi le recunoaşte
cetăţenilor, trebuie să nu rămână doar pur teoretice, declarative, se cere şi
o aplicare efectivă a acestora din partea statului. Aceasta s-ar traduce într-
o atitudine categorică şi operativă împotriva oricărei persoane care ar atenta
la limitarea sau eliminarea acestor drepturi.
Principiul libertăţii trebuie coroborat cu principiul egalităţii. Oamenii
sunt egali în faţa legii şi această egalitate îşi are fundamentul în regulile
dreptului natural, recunoscut de dreptul obiectiv. Egalitatea nu trebuie
confundată cu egalitarismul, ea trebuie privită ca o „protecţie egală” oferită
de stat individului.
Statul realizează normativitatea socială care asigură oamenilor câmp
de manifestare, decidenţi ai propriului destin, cu drepturi, libertăţi şi obligaţii.
Libertatea şi egalitatea duc la echilibrul vieţii, adică la capacitatea
oamenilor de a se manifesta în plenitudinea fiinţei lor, de a acţiona în
limitele nealterării egalităţii şi libertăţii celorlalţi.
Libertatea şi egalitatea sunt interdependente, nu putem spune despre
doi oameni că sunt egali dacă unul este liber şi altul nu.
Legile reprezintă, de fapt, esenţa idealurilor de libertate şi egalitate

ale omenirii şi ale societăţii date.
Principiul dreptăţii, echităţii şi justiţiei Acest principiu readuce în
prim plan problema existenţei unor prescripţii, fundamente preexistente,
desprinse din raţiune sau dintr-o ordine supraindividuală. Între aceste
prescripţii se numără dreptatea, echitatea şi justiţia.
Justiţia, ca instituţie de aplicare a legii, trebuie să urmărească
înfăptuirea dreptăţii şi tratarea oamenilor cu excluderea oricăror forme de
subiectivism, dovedindu-şi imparţialitatea.
Echitatea vine din latinescul aequitas şi semnifică potrivire,
cumpătare, dreptate.
Justiţia reprezintă acea stare generală ideală a societăţii, realizabilă
prin asigurarea pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi, stare care
reprezintă satisfacerea drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor.
Acest principiu, al echităţii şi justiţiei, îşi găseşte aplicarea atât în
activitatea legiuitorului, cât şi în cea a celui care aplică dreptul.
Odată stabilite criteriile şi valorile esenţiale, egalitatea trebuie
asigurată prin puterea de constrângere. Justiţia este, deci o virtute raţională,
manifestarea raţiunii în acţiune. Realizarea unei justiţii concrete nu
reprezintă doar o necesitate socială, este suficientă o justiţie formală, care
asigură, prin reguli, egalitatea între membrii unei comunităţi date. Justiţia
poate reprezenta, fără a face o pledoarie exagerată, victoria absolută asupra
egoismului, iar cine face apel la justiţie, face trimitere la subordonare faţă
de o ierarhie de valori unanim recunoscută.
Principiul pluralismului politic este un principiu indispensabil de-
mocraţiei şi existenţei statului de drept şi exprimă excluderea unui partid unic
şi permiterea existenţei şi accesului la guvernare a mai multor partide politice.
Principiul Nemo censetur ignorare legem este principiul de drept
conform căruia nimeni nu are voie să nu cunoască legea, ceea ce înseamnă
că niciodată cetăţenii nu vor putea invoca în apărarea lor necunoaşterea
legii. Aceasta este o prezumţie absolută, de la care există puţine excepţii, ca
de exemplu rămânerea izolată a unui teritoriu dintr-o cauză de forţă majoră.
Principiul legalităţii, care exprimă faptul că toţi destinarii normelor
juridice (fie ei persoane juridice ori persoane fizice) sunt obligaţi a respecta
legea.
Principiul responsabilităţii potrivit căruia, un individ este responsabil
dacă se raportează voluntar şi conştient la normele legale.
Principiul exercitării suverane a puterii de stat de către popor.

Cât priveşte importanţa practică a principiilor de drept trebuie
precizate următoarele trei aspecte:
- principiile dreptului sunt cele care trasează linii directoare pentru
întregul sistem juridic, fără ele neputând exista dreptul, sau chiar activitatea
legislativă a statului;
- principiile au un rol semnificativ în administrarea justiţiei, pentru
că judecătorii trebuie să cunoască nu doar litera ci şi spiritul legii;
- există cazuri când într-o anumită situaţie legea tace, iar în aceste
condiţii judecătorul va soluţiona cauza în temeiul principiilor de drept.
1.5. Dreptul în sistemul reglementării relaţiilor sociale

Normele sociale reprezintă, în terminologia sociologică, reguli
standard de comportament împărtăşite de două sau mai multe persoane cu
privire la conduita care trebuie considerată ca social acceptabilă.
Caracteristica normelor sociale este că ele sunt rezultatul creaţiei oamenilor
şi privesc raporturile dintre oameni
Normele tehnice se referă la necesitatea adaptării comportamentului
uman faţă de natură, guvernată de legi obiective, care nu depind de voinţa
omului. Aceasta presupune că omul nu le poate schimba, însă trebuie să le
cunoască şi să încerce să le instrumenteze în mod corect. De exemplu
normele de folosire ale unei maşini, ale unui utilaj sunt norme tehnice
care trebuie cunoscute şi aplicate, dacă aceste norme tehnice nu sunt
cunoscute şi respectate nu se va putea obţine rezultatul dorit.
Obiceiul reprezentat de moravuri sau datini este o categorie de reguli
sociale care au apărut încă de la începuturile existenţei umane. Obiceiul
se formează şi apare spontan, ca urmare a aplicării repetate şi prelungite a
unei conduite, până când aceasta se transformă în deprindere, în automatism
de comportament.
Obiceiul se formează încet şi încetează greu a mai acţiona, ieşind
din uz, în general, prin căderea în desuetudine. În orânduirea primitivă şi
feudală el a avut un câmp extins de aplicare, reglementând relaţii de familie,
rudenie, uzuri vestimentare etc., iar în societatea modernă şi contemporană
obiceiul continuă să existe, însă doar într-o mică măsură.
Cu timpul societatea a fost interesată să consolideze anumite obiceiuri
cu ajutorul puterii publice, situaţie în care obiceiul juridic este izvor de
drept şi devine normă juridică – cutumă. În această situaţie el devine
obligatoriu, la fel ca şi celelalte norme juridice, încălcarea sa atrăgând

sancţiunea organizată a statului.
O altă categorie de norme care coordonează comportamentul uman
este reprezentată de normele de convieţuire care cuprind: normele de
bună-cuviinţă, normele protocolare, de politeţe, şi de curtoazie sau diferite
reguli de cultură, igienă sau bunăvoinţă. Apariţia acestor norme este
rezultatul necesităţii aprecierii, respectului, a preţuirii reciproce care
contribuie la întreţinerea raporturilor interumane. Un segment important
al normelor de convieţuire socială este reprezentat de normele de
deontologie profesională, care nu sunt o creaţie imediată a unei organizaţii,
ci se formează treptat şi spontan. Desigur este posibil ca ele să fie însuşite
într-o manieră activă prin înscrierea lor într-un statut.
Importanţa normelor de convieţuire socială reiese din faptul că în
anumite situaţii poate interveni un act normativ prin care norma de
convieţuire socială să dobândească forţă juridică, devenind normă juridică.
Altă categorie de norme nejuridice sunt normele organizaţiilor
nestatale, norme care sunt creaţia unor organisme sociale, economice,
politice sau religioase care îşi stabilesc cadrul de organizare şi funcţionare
sau raporturile interne dintre membri. De exemplu intră în această categorie
societăţi comerciale, asociaţii, uniuni profesionale şi cluburi sportive care
îşi pot elabora norme cu caracter statutar.
Normele acestor organizaţii nestatale se aseamănă cu normele
juridice, pentru că şi ele stabilesc drepturi şi obligaţii pentru membri lor şi
sancţiuni în cazul nerespectării acestora. Ele au caracter convenţional ş i
statutar fiind cuprinse în statute, convenţii sau în acte de constituire şi nu
trebuie confundate cu normele juridice pentru că le lipseşte un element
esenţial al dreptului – şi anume apărarea şi garantarea lor, la nevoie, cu
ajutorul forţei coercitive a statului.
Morala este ansamblul de reguli de conduită care reflectă ideea cu
privire la ceea ce este bine şi rău, corect şi incorect, just şi injust. Caracte-
ristic moralei este faptul că ea se bazează pe convingerea intimă şi conştiinţa
personală a fiecăruia, mobilul său fiind datoria internă a persoanei faţă de
sine însăşi.
Încălcarea normelor morale atrage sancţiuni exterioare subiectului, cum
ar fi de exemplu o reacţie a mediului social faţă de fapta imorală – oprobriul
public, sau sancţiuni de factură internă, din sfera conştiinţei subiectului, sub
forma regretelor, a părerilor de rău sau a mustrărilor de conştiinţă.
Între drept şi morală există o corelaţie puternică, fiecare însă

păstrându-şi identitatea. În ceea ce priveşte asemănările şi deosebirile
dintre drept şi morală trebuie făcute următoarele precizări. Atât dreptul,
cât şi morala reprezintă un ansamblu de reguli de conduită şi sunt o
reprezentare a conştiinţei sociale.
Deosebirea este însă că normele morale dintr-o societate nu sunt
absolute şi nici nu sunt unitare, ele deosebindu-se în funcţie de natura
grupului social, a colectivităţii naţionale, sociale sau religioase în care se
manifestă. Dreptul în schimb este şi trebuie să fie unitar asigurând o ordine
juridică unică într-o societate anume. O altă deosebire este aceea că normele
morale au un caracter spontan în apariţia lor, în vreme ce normele de drept,
cu excepţia cutumei, sunt rezultatul unei acţiuni conştiente şi organizate.
Din punctul de vedere al sancţiunii deosebirea este foarte mare,
întrucât respectarea normelor de drept este asigurată prin forţa coercitivă
a statului, în vreme ce normele morale au ca sancţiune oprobiul public,
marginalizarea, desconsiderarea, regretul, mustrarea de conştiinţă.
Legătura strânsă dintre normele morale şi cele juridice este aceea că
cele mai multe norme au atât natură morală, cât şi juridică, de exemplu
normele penale care cer persoanelor să aibă o atitudine respectuoasă faţă
de viaţa, demnitatea, proprietatea altora sunt în acelaşi timp şi norme cu
un puternic conţinut moral.
De aceea nu este indiferent dacă în societate normele morale sunt
respectate, dacă educaţia morală a cetăţenilor este puternică şi dacă factorii
educaţionali sunt eficienţi în activitatea lor, deoarece aceasta contribuie în
acelaşi timp şi la educaţia juridică a cetăţenilor. Cu toate acestea există
însă şi norme morale care nu au relevanţă juridică (ca de exemplu relaţiile
de prietenie) precum şi norme juridice care nu au neapărat un conţinut
moral (normele cu caracter procedural, normele tehnice sau organizatorice).
1.6. Norma juridică

Viaţa în societate presupune un sistem de legături sociale care-l pun
pe individ într-un permanent şi diversificat contact cu semenii săi. Toate
aceste relaţii interumane, care se formează zi de zi, alcătuiesc „viaţa
socială”. Aceasta impune indivizilor un anumit comportament, absolut
necesar pentru existenţa în acelaşi spaţiu a acestora.
Asupra comportamentului uman îşi exercită influenţa mai multe categorii
de norme sociale ( cum ar fi: normele morale, religioase, obişnuielnice, tehnice,
juridice) care orientează conduita indivizilor şi îi obligă să se adapteze pentru

a realiza scopurile social-politice existente în societate.
În tot acest sistem al normelor sociale, normele juridice ocupă un loc
foarte important. Existenţa dreptului ca şi apariţia sa ţine de necesitatea
obiectivă a stabilirii unor reguli de comportament social obligatorii – norme
de drept. Norma de drept este o regulă de conduită generală, impersonală
şi obligatorie, care exprimă voinţa electoratului, reprezentat de organul
legislativ, regulă al cărei scop este de a asigura ordinea socială şi care
poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală la nevoie prin constrângere.
Caracterele normei juridice.
1. Caracterul social al normei juridice derivă din faptul că ea
stabileşte comportarea, respectiv conduita pe care trebuie să o aibă oamenii
în raporturile dintre ei şi societate. Obiectul de reglementare juridică îl
constituie raporturile sociale.
2. Caracter general, tipic şi impersonal . Caracterul general rezultă
în aceea că norma de drept este destinată tuturor sau unor grupuri ori
categorii sociale. Aceasta înseamnă că regula conţinută vizează conduita
obligatorie fără a determina, concretiza şi nomnaliza respectivele persoane.
Caracterul impersonal rezultă din faptul că norma de drept conţine o regulă
de conduită tipică, regulă care se adresează tuturor oamenilor sau unor
grupuri umane şi nu unor persoane individuale.
3. Caracter obligatoriu rezultă din faptul că că norma intervine în
domeniile esenţiale ale societăţii, prevederile sale nefiind lăsate la liberul
arbitru al individului, ea fiind impusă la nevoie prin constrângere de stat.
Având în vedere toate aceste caractere, putem defini norma juridică
ca fiind o regulă de conduită generală, obligatorie şi impersonală, impusă
sau recunoscută de puterea de stat în scopul asigurării ordinii sociale, a
cărei respectare este asigurată la nevoie prin intervenţia forţei de
constrângere a statului.
Structura. normei juridice
Structura internă sau logico-juridică, integrează trei elemente:
-ipoteza
-dispoziţia
-sancţiunea
Ipoteza stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele la care se referă
prescripţia acesteia, precum şi categoria sau categoriile subiecţilor de drept
cărora li se adresează.
În raport de precizia formulării sale în text ipoteza poate fi:

a) determinată în situaţia în care în această parte a normei sunt
stabilite exact condiţiile de aplicare a dispoziţiei;
b) relativ-determinată, în situaţia în care în această parte a normei
sunt prezentate împrejurările în care se aplică dispoziţia dar nu este precizat
conţinutul concret al acestor împrejurări.
În funcţie de complexitatea împrejurărilor cuprinse în norma juridică,
distingem între:
a) ipoteze simple – se are în vedere o singură împrejurare în care se
aplică dispoziţia,
b) ipoteze complexe – când se prevăd mai multe împrejurări în care
toate sau fiecare în parte pot să conducă la aplicarea dispoziţiei.
După numărul împrejurărilor luate în considerare pentru aplicarea
normei, distingem între:
a) ipoteză unică – o singură împrejurare poate conduce la aplicarea
dispoziţiei normei juridice;
b) ipoteză alternativă – se prevăd mai multe modalităţi, însă
îndeplinirea uneia dintre ele conduce la aplicarea normei de drept.
Dispoziţia este acel element structural care stabileşte conduita care
trebuie respectată, în condiţiile şi împrejurările sale de ipoteză. Altfel spus,
dispoziţia stabileşte drepturile subiective şi obligaţiile corespunzătoare ce
revin subiecţilor vizaţi de norma juridică.
Dispoziţia normei juridice poate fi clasificată după mai multe criterii.
Astfel, în funcţie de conduita prescrisă, distingem între:
a) dispoziţii onerative – care obligă la îndeplinirea unei anumite conduite;
b) dispoziţii prohibitive – care obligă la abţinerea de a săvârşi o
anumită faptă.
c) dispoziţii permisive – care oferă subiectului de drept posibilitatea
de a opta pentru conduita ce doresc să o urmeze.
După gradul lor de generalitate, distingem între:
a) dispoziţii generale – au o sferă largă de aplicare, făcând referire
de obicei la o ramură de drept;
b) dispoziţii speciale – se referă la o anumită categorie de relaţii
dintr-o ramură de drept;
c) dispoziţii de excepţie – care au rolul de a proteja mai eficient o
serie de valori sociale, venind să completeze dispoziţiile generale sau pe
cele speciale.
Sancţiunea prevede consecinţele ce decurg din nerespectarea dis-

poziţiei. Sancţiunile sunt de mai multe feluri. În funcţie de natura şi gravi-
tatea lor pot fi:
a) sancţiuni penale
b) sancţiuni administrative
c) sancţiuni disciplinare
d) sancţiuni civile.
După conţinutul lor, sancţiunile pot fi:
a) patrimoniale – se referă la bunurile şi veniturile subiectului de
drept sancţionat;
b) nepatrimoniale – vizează nemijlocit persoana celui vinovat.
Structura tehnico-juridică (externă) se referă la forma de exprimare
a conţinutului şi a structurii logice a acesteia, la redactarea ei. Norma
juridică nu este elaborată şi nu apare distinct, ci, de regulă, ca parte a unui
act normativ, care poate îmbrăca mai multe forme (lege, hotărâre, ordo-
nanţă, regulament, etc.) în funcţie de autoritatea care l-a emis.
La rândul său, indiferent de forma sub care apare, actul normativ este
structurat în capitole, secţiuni, articole şi alineate. Elementul de bază al actului
normativ este articolul care, de obicei, conţine o dispoziţie de sine stătătoare.
Însă, nu orice articol coincide cu o regulă de conduită. Sunt situaţii în care
un articol cuprinde mai multe reguli de conduită sau, în mod contrar, un
articol poate să cuprindă doar un element al normei juridice (în această
situaţie, pentru a stabili conţinutul normei cu toate elementele sale logico-
juridice este necesar să coroborăm mai multe articole).
Structura tehnico-juridică a normei nu se suprapune totdeauna struc-
turii logico-juridice a acesteia, motiv pentru care, pe planul doctrinei, unii
autori au susţinut o construcţie atipică a normelor juridice din ramura
respectivă. Astfel, în domeniul dreptului penal, sunt autori care consideră
că normele de drept penal conţin doar dispoziţia şi sancţiunea. Considerăm
că un asemenea punct de vedere nu poate fi reţinut deoarece şi normele de
drept penal conţin toate cele trei elemente numai că acestea vor putea fi
identificate printr-o interpretare logică, în fiecare caz, a ansamblului
reglementărilor din Codul penal – atât parte generală, cât şi parte specială.
Clasificarea normelor de drept se face în raport cu anumite criterii.
1. În funcţie de ramura de drept. Potrivit acestui criteriu normele
de drept pot fi:
-norme de drept constituţional
-norme de drept civil

-norme de drept administrativ
-norme de drept penal
-norme de drept al familiei
-norme de drept al muncii, etc.
2. În funcţie de forţa juridică a actului normative în care se conţin
normele se clasifică în:
- norme cuprinse în Constituţie
-norme cuprinse în legi organice
-norme cuprinse în legi ordinare
-norme cuprinse în alte acte nomative subordonate legilor (Decrete
ale Preşedintelui, Hotărîri ale Guvernului sau ale consiliilor locale,
dispoziţiile primarului, ordonanţele ministerelor, etc.)
3. În funcţie de modul de reglementare al conduitei prescrise
normele juridice se clasifică după cum urmează:
-norme imperative – sunt normele de la care, în privinţa compor-
tamentului prescris, subiecţii nu se pot abate. Aceste norme în funcţie de
prescripţia ce o conţin pot fi:
-norme onerative, sunt normele care impun o anumită conduită
-norme prohibitive, acelea care interzic o anumită conduită
-norme dispozitive-sunt normele care acordă posibilitatea unui larg
comportament subiecţilor de drept. Ele sunt de două feluri:
-norme permisive, cele care permit o anumită conduită
-norme supletive , cele care, atunci când subiecţii tac, suplinesc voinţa
acestora.
Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanei.
Normele juridice acţionează pe coordonate precum timpul, spaţiul şi
persoana. În principiu, aceasta înseamnă că norma juridică are o anumită
durată, mai îndelungată sau mai scurtă de acţiune în timp şi că ea se aplică
pe teritoriul statului care a edictat-o şi asupra persoanelor aflate pe acest
teritoriu. Astfel, norma juridică acţionează simultan sub 3 aspecte:
1) pe o anumită durată – în timp;
2) pe un anumit teritoriu – în spaţiu;
3) cu privire la anumite subiecte – asupra persoanei.
Deci normele juridice se succed – din punct de vedere a timpului;
coexistă – din punct de vedere a spaţiului; sunt determinate – categoriile
de subiecţi.
Acţiunea normei juridice în timp. Acţiunea normei juridice în timp

trebuie să fie analizată sub trei aspecte:
a) momentul intrării în vigoare;
b) perioada în care norma se află în vigoare;
c) ieşirea din vigoare.
Norma juridică se aplică în intervalul de timp cât este în vigoare.
Intrarea în vigoare are loc fie la data publicării ei în M.Of. al R.M., fie la
data menţionată în cuprinsul legii (această dată trebuie să fie ulterioară
datei publicării legii civile în M.Of. al R.M.) .şi este legată de necesitatea
aducerii ei la cunoştinţa tuturor celor care trebuie să o respecte. Din
momentul intrării în vigoare, norma juridică se aplică pe deplin în cazul
relaţiilor sociale pentru care a fost edictată, nimeni nu se poate sustrage de
la respectarea ei pe motiv că nu o cunoaşte. Dacă s-ar accepta o astfel de
apărare, autoritatea normei juridice ar fi pusă sub semnul arbitrariului şi s-
ar crea o stare de instabilitate juridică ce ar genera dezordine.
O normă juridică când intră în vigoare are drept obiectiv reglemen-
tarea relaţiilor sociale viitoare, ceea ce înseamnă că norma juridică nu retroac-
tivează, adică nu se aplică situaţiilor care preced intrarea ei în vigoare (
principiul neretroactivităţii ) şi nici nu ultraactivează, adică nu se aplică
situaţiilor ivite după ieşirea sa din vigoare ( principiul neultraactivităţii ).
Potrivit principiului neretroactivităţii, norma juridică nu poate şi nu
trebuie să producă efecte juridice pentru trecut, ci numai pentru viitor.
Însă, din anumite raţiuni, legiuitorul a stabilit în mod expres anumite
excepţii de la principiul neretroactivităţii normei juridice ( adică situaţii
când se admite aplicarea retroactivă a legii ).
Ieşirea din vigoare a normei juridice se poate realiza prin:
- expirarea termenului - este aplicabilă în cazul normelor juridice
temporare, acestea încetează să mai producă efecte ca urmare a ajungerii
la termen, termen care este precizat în chiar textul actului normativ, iar în
cazul normelor juridice instituite pentru situaţii excepţionale acestea
încetează să mai producă efecte ca urmare a încetării situaţiei de excepţie;
- abrogare – este cea mai întâlnită modalitate de ieşire din vigoare a
normei juridice. Abrogarea reprezintă cauza de încetare a acţiunii normei
de drept ca urmare a intrării în vigoare a unei norme noi. Ieşirea din vigoare
a legii prin abrogarea ei, poate fi expresă (directă sau indirectă) ori tacită.
Abrogarea directă este în situaţia în care noul act normativ stabileşte în
mod expres ceea ce se abrogă. Sîntem în prezenţa unei abrogări indirecte
atunci când noul act normativ menţionează că se abrogă toate actele

normative sau prevederile din actele normative contrare dispoziţiilor sale,
fără a preciza actul sau prevederile respective.
Abrogarea tacită ( implicită ) este în situaţia în care noul act normativ
nu anulează expres pe cel vechi, dar se abate prin prevederile sale de la
reglementările cuprinse în actul vechi. Întrucât există această diferenţă,
organul de aplicare înţelege că în mod tacit legiuitorul a dorit să scoată din
vigoare vechea reglementare; şi
– cădere în desuetudine- (neaplicarea îndelungată a unei legi) nu
constituie un mod de ieşire din vigoare a legii. Căderea în desuetudine
presupune că deşi norma juridică este în vigoare nu se mai aplică, deoarece
relaţiile sociale care au generat apariţia ei au dispărut.
Acţiunea normei juridice în spaţiu. Acţiunea normei juridice în spaţiu
şi asupra persoanelor sunt în strânsă corelaţie, deoarece norma juridică se
aplică pe teritoriul unui stat, adresându-se tuturor persoanelor aflate în limitele
acestui teritoriu. Din acest punct de vedere normele juridice pot fi divizate
în 2 grupe: internaţionale şi interne. Internaţionale reglementează relaţiile
dintre state în conformitate cu principiul teritorialităţii.
Principiul teritorialităţii nu este absolut, acceptându-se faptul că pe
teritoriul unui stat, datorită nevoii de a menţine şi dezvolta relaţii cu alte
state – pot exista, în anumite condiţii, persoane şi locuri asupra cărora nu
se aplică normele juridice ale statului respectiv. Aceste situaţii formează
excepţiile extrateritorialităţii, excepţii care nu afectează principiul
suveranităţii puterii de stat, pentru că acestea se aplică cu respectarea
principiilor democratice ale dreptului internaţional şi al egalităţii suverane
a statelor, al reciprocităţii şi al liberului lor consimţământ.
Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului diplomatic
de la jurisdicţia statului de reşedinţă, constând în inviolabilitatea personală,
inviolabilitatea clădirilor reprezentanţei diplomatice şi a mijloacelor de
transport. Aceştia sunt exceptaţi de la jurisdicţia penală, civilă şi
administrativă a statului unde sunt acreditaţi. În cazul în care agentul
diplomatic săvârşeşte fapte încompatibile cu statutul său şi aduce atingere
ordinii de drept existente în ţara de reşedinţă, acesta poate fi declarat
„persona non-grata” ceea ce conduce la rechemarea sau expulzarea sa.
Normele juridice locale produc efecte juridice în limitele teritoriului local.
Acţiunea normei juridice în spaţiu este în corelaţie cu competenţa
teritorială a organului de stat care o emite, trebuind să facem distincţie
între statele unitare şi statele compuse.
În statele unitare există un singur rând de organe supreme ale puterii

de stat şi ale administraţiei de stat, actele normative emise de acestea
aplicându-se pe întreg teritoriul. Organele locale ale puterii şi administraţiei
de stat emit acte normative, însă acestea se aplică numai în limitele
teritoriului aflat sub autoritatea lor. De asemenea, trebui menţionat faptul
că există situaţii când acţiunea unor acte normative ale organelor centrale
ale puterii de stat este limitată numai la o parte determinată a teritoriului.
În cazul statelor cu structură federală, actele normative emise de
organele federale se aplică pe întreg teritoriul federaţiei, în timp ce actele
normative emise de organele statelor membre ale federaţiei ( state federate
) se aplică numai pe teritoriul acelui stat.
Principiul teritorialităţii nu este absolut, acceptându-se faptul că pe
teritoriul unui stat, datorită nevoii de a menţine şi dezvolta relaţii cu alte
state – pot exista, în anumite condiţii, persoane şi locuri asupra cărora nu
se aplică normele juridice ale statului respectiv. Aceste situaţii formează
excepţiile extrateritorialităţii, excepţii care nu afectează principiul
suveranităţii puterii de stat, pentru că acestea se aplică cu respectarea
principiilor democratice ale dreptului internaţional şi al egalităţii suverane
a statelor, al reciprocităţii şi al liberului lor consimţământ.
Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului diplomatic
de la jurisdicţia statului de reşedinţă, constând în inviolabilitatea personală,
inviolabilitatea clădirilor reprezentanţei diplomatice şi a mijloacelor de
transport. Aceştia sunt exceptaţi de la jurisdicţia penală, civilă şi
administrativă a statului unde sunt acreditaţi. În cazul în care agentul
diplomatic săvârşeşte fapte încompatibile cu statutul său şi aduce atingere
ordinii de drept existente în ţara de reşedinţă, acesta poate fi declarat
„persona non-grata” ceea ce conduce la rechemarea sau expulzarea sa.
Acţiunea normei juridice asupra persoanelor se manifestă în special
sub aspectul suveranităţii teritoriale şi al legăturii dintre stat şi persoane
prin cetăţenie, legile şi celelalte acte normative sunt obligatorii pentru
cetăţenii statului respectiv şi pentru toate organizaţiile, instituţiile,
organismele sociale şi persoanele fizice şi juridice care se află pe teritoriul
său, determinând conduita tuturor persoanelor aflate pe teritoriul acelui
stat. Aplicarea normelor juridice asupra persoanelor sunt ghidate de
principiul egalităţii în faţa legii civile, stipulat în art. 16 din Constituţia
Republicii Moldova şi principiul generalităţii aplicării legii la toate
raporturile juridice. Cu toate acestea, în afara normelor juridice care se
aplică deopotrivă şi în mod egal atât persoanelor fizice cât şi celor juridice
(Ex. majoritatea normelor cuprinse în Codul civil), există şi unele norme
care se aplică numai persoanelor fizice (cum sunt cele referitoare la actele
de stare civilă) sau numai persoanelor juridice (de exemplu prevederile
referitoare la reorganizarea persoanelor juridice prin fuziune şi divizare.).
Există şi o serie de norme juridice care se aplică numai unei anumite
categorii de persoane fizice (cum sunt, de exemplu, prevederile legale
referitoare la minori şi ocrotirea lor, cuprinse în Codul familiei).
Trebuie să menţionăm că excepţiile enumerate nu afectează aplicabiltatea
principiului generalităţii normelor de juridice şi acela al egalităţii tuturor în
faţa legii, ci sunt simple excepţii determinate, firesc, de particularităţile
raporturilor juridice sau ale problemelor juridice pe care le reglementează,
probleme care pot fi specifice numai anumitor categorii de persoane.
1.7. Izvoarele dreptului.

Ilustrul jurist din Republica Moldova, professorul universitar Dumitru
Baltag defineşte izvorul de drept ca o formă de exprimare a dreptului,
adică modalitatea de instruire sau recunoaştere de către puterea de stat a
normelor juridice în procesul de creare a dreptului17. Într-un context general
se poate observa dubla întrebuinţare a noţiunii de izvor de drept respectiv
izvor material şi izvor formal al dreptului.
Izvoarele materiale ale dreptului sunt acele condiţii materiale ale
societăţii la un moment dat stau la baza opţiunii statului în ceea ce priveşte
crearea dreptului. Ele sunt punctele de pornire şi de analiză de care se
foloseşte statul înainte de a transforma aceste realităţi sociale în drept.
Sunt considerate izvoare materiale ale dreptului factorii de configurare a
dreptului cum sunt: factorul demografic şi cadrul social politic, tradiţia,
factorul uman, conştiinţa juridică.
Izvoarele formale ale dreptului sunt o modelare a relaţiilor sociale
pe care legiuitorul le doreşte consacrate în formă juridică. Această modelare
este una specifică”, urmărind “finalităţi specifice”18. Izvoarele formale ale
dreptului sunt fie creaţie a legiuitorului (statul), fie au origine cutumiară,
doctrinară sau de altă natură. Cele mai cunoscute izvoare formale ale
17
Baltag, D., Guţu, A. Teoria generală a dreptului: (curs teoretic). Chişinău: Ed. Academiei
MAI „Ştefan cel Mare”, 2002, p. 183.
18
Naschitz, Anita M. Teorie şi tehnică în procesul de creare o dreptului. Bucureşti: Ed.
Academiei, 1969, p. 119.
dreptului sunt actul normativ, contractul normativ, doctrina, jurisprudenţa

(precedentul judiciar şi practica judiciară) şi cutuma (obiceiul).
Cunoscut şi sub denumirea generală de lege, actul normativ
reprezintă cel mai important izvor de drept. Actul normativ conţine reguli
cu caracter obligatoriu, investite cu forţă juridică superioară tuturor
celorlalte izvoare ale dreptului. Actele normative sunt:
a) legile - adoptate de către puterea legislativă care în sistemul nostru
de drept este Parlamentul.
b) actele normative subordonate legii – emise de către alte organe
abilitate.
După criteriul forţei lor juridice legile se clasifică în:
a) legi fundamentale / constituţionale ce se prezintă ca un sistem
integrat de norme juridice investite cu o forţă juridică superioară care
consacră şi oglindeşte structurile economice ale statului de drept, sistemul
organelor statului de drept, principiile de organizare şi funcţionare a
acestora, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor
şi principiile fundamentale ale sistemului de drept. Adoptarea lor necesită
votul majorităţii calificată a cel puţin 2/3 din deputăţii aleşi în Parlament
(67 deputaţi în cazul Republicii Moldova).
b) legi organice – sunt cele care le dezvoltă pe cele constituţionale
(Legea cu privire la cu privire la procedura de alegere a Preşedintelui
Republicii Moldova, privind Institutul Naţional al Justiţiei, cu privire la
Procuratură, Legea cu privire la sistemul judecătoresc, etc.) şi sunt adoptate
cu majoritatea simplă a deputaţilor aleşi în Parlament(50% + 1 deputat =
52 deputaţi în cazul Republicii Moldova).
c) legi ordinare – sunt cea mai simplă categorie de legi şi sunt adoptate
cu majoritatea deputaţilor prezenţi la şedinţă.
Contractul normativ este un izvor de drept ce ia naştere pe cale
convenţională. El apare ca un act juridic cu caracter mai larg, ce conţine
reglementări cu caracter generic care au valoarea unor reguli juridice.
Contractul normativ poate fi întâlnit ca izvor de drept în materie
constituţională (în cazul statelor federale), în dreptul muncii (contractul
colectiv de muncă) şi în dreptul internaţional public (tratatele internaţionale).
Doctrina este alcătuită din totalitatea lucrărilor ştiinţifice din domeniu
(cursuri, tratate, monografii, articole, studii etc.) elaborate de specialiştii
dreptului.
Precedentele judiciare sunt soluţii pronunţate de instanţele
judecătoreşti, soluţii care, în anumite condiţii, devin obligatorii în situaţii

similare ce vor fi judecate ulterior. Practica judecătorească înglobează
toate hotărârile pronunţate de către instanţele judecătoreşti.
Precedentul judiciar şi practica judiciară (pe larg folosite în sistemul
de drept anglo-saxon) după părerea mai multor savanţi – jurişti nu constituie
izvor de drept, deoarece pe calea practicii nu se creează reguli generale şi
obligatorii şi se rezolvă un caz litigios concret prin aplicarea unei norme
de drept conţinute într - un izvor al dreptului.
Cutuma (obiceiul) constă dintr-o regulă sau o sumă de reguli de
conduită (reguli sociale) creaţie a unei experienţe îndelungate prin repetarea
unei practici, regulă (reguli) acceptată (acceptate) de o anumită comunitate
ca fiind conformă (conforme) cu interesele sale. Cutuma poate constitui
izvor de drept numai dacă şi în măsura în care legea sau alt act normativ în
valoare de izvor de drept conferă cutumei acest caracter.
Deşi cutuma reprezintă cel mai vechi izvor de drept, în prezent ea
deţine o pondere restrânsă în cadrul dreptului obiectiv. În dreptul Republicii
Moldova, obiceiul juridic poate fi regăsit în dreptul civil (obiceiul locului)
şi în dreptul comercial (uzanţe comerciale). În dreptul internaţional se
întâlnesc uzanţele diplomatice sau cele specifice comerţului internaţional.
Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului le clasifică şi după alte
criterii, ca:
a) scrise (actul normativ) şi nescrise (cutuma)
b) oficiale (actul normativ şi jurisprudenţa) şi neoficiale (cutuma,
doctrina)
c) directe (actul normativ şi contractul normativ) şi indirecte (obiceiul)19.
În Republica Moldova unicul izvor de drept este recunoscut actul
normativ.
1.8. Tehnica elaborării actelor normative ale dreptului

Se ştie, că normele juridice — ca şi dreptul în general — nu sunt o
existenţă apriorică a realităţii social istorice. Prin originea lor normele
juridice sunt fie preluate din categoria diverselor norme sau reguli sociale
constituite în afara dreptului (din nevoile practicii vieţii şi activităţii sociale
şi consacrate apoi ca norme de drept prin adaptarea şi investirea lor cu
forţă juridică) fie sunt norme create sau elaborate prin voinţa expresă a
19
Popa, Nicolae. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Actami, 1996, p. 121.
organelor de putere publică competente, în vederea reglementării raportu-

rilor sociale respective potrivit intereselor şi voinţei puterii de stat. Aşadar,
în înţelesul ei cel mai direct, activitatea normativă îşi găseşte expresia în
noţiunea de „elaborare” a normelor, adică de creare şi instituire de reguli
juridice pentru viaţa şi activitatea socială. Ea constituie una din funcţiile
esenţiale şi exclusive ale puterii de stat desfăşurată în limitele unor atribuţii
sau competenţe ale unor anumite organe determinate ale puterii şi cu respec-
tarea unor principii, proceduri, metode, artificii de limbaj etc. care au primit
denumirea generică de „tehnică normativă”. Prin această noţiune se are în
vedere ansamblul de principii, metode, proceduri etc. care stau la baza
elaborării tuturor categoriilor de norme sau acte juridice normative, ele
fiind supuse rigorilor specifice normativităţii juridice. Unii autori operează
cu noţiunea de „tehnică juridică”, care reprezintă ansamblul sau totalitatea
procedeelor şi metodelor folosite într-un sistem de drept în scopul traducerii
optime în acte normative a voinţei de stat, precum şi scopul realizării şi
aplicării acestora în viaţă. Tehnica juridică este un concepr complex, care
cuprinde atît tehnica elaborării dreptului, sau tehnica legislativă, cît şi
tehnica realizării, aplicării, interpretării şi sistematizării dreptului20.
„Tehnica legislativă”, fiind o noţiune mai îngustă decât „tehnică
juridică”,cu alte cuvinte epicentrul ei, pentru a răspunde scopului sau
finalităţii sale trebuie să aibă la bază cel puţin următoarele condiţii esenţiale:
în primul rând, cunoaşterea realităţii şi a necesităţilor sociale supuse nor-
mării, cunoaştere care în epoca contemporană este şi trebuie să se înte-
meieze pe datele diferitelor ştiinţe, cu deosebire a ştiinţelor juridice; în al
doilea rând, condiţia aplicării adecvate a tehnicii legislative.
În sfera mai largă a noţiunii de „elaborare” sunt cuprinse şi exprimate
uneori şi procesele, de fapt, complementare acestuia denumite de „amen-
dare” adică, de completare, de întregire a unor acte normative anterioare
sau, cele de „modificare”, adică de schimbare parţială a conţinutului unor
asemenea acte normative anterioare. În ambele situaţii sunt prezente
condiţiile specifice ale elaborării normei.
Elaborarea normelor juridice, fiind un proces complex de „construcţie
juridică” nu poate fi întâmplătoare sau arbitrară, ci subordonată anumitor
principii, cum ar fi:
Baltag, D., Guţu, A. Teoria generală a dreptului: (curs teoretic). Chişinău: Ed Academiei
20
MAI „Ştefan cel Mare”, 2002, p. 201.

— Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a

normelor juridice;
— Principiul respectării echilibrului stabilitate/mobilitate a unui
sistem de drept;
— Principiul planificării legislative şi a supremaţiei legii;
— Principiul accesibilităţii actelor normative.
Principiul accesibilităţii normei impune, la rândul ei, cel puţin urmă-
toarele cerinţe21: Alegerea formei exterioare a acelei reglementări, în care
sens elaborarea unei norme va ţine seama de forma actului normativ din
care face parte (lege, decret, hotărâre, decizie etc.) adică de organul de
stat emitent şi implicit de ierarhia forţei juridice a acelui act normativ
precum şi de domeniul supus acelei reglementări; alegerea cores-
punzătoare a metodei de reglementare pentru norma elaborată: impera-
tivă, permisivă, de recomandare sau stimulare etc., metodă stabilită în
funcţie de opţiunea sau voinţa legiuitorului în acea formă de reglementare;
şi a limbajului formulării ei, adică de alegerea şi utilizarea termenilor,
noţiunilor, a formei de redactare a textului etc.
Principalele etape22 ale procesului de elaborare sunt considerate a
fi în general următoarele (cu diferenţierile procedurale concrete, specifice
pentru fiecare categorie de organe de stat normative — Parlament, Guvern,
organe de stat centrale competente, organe locale ale puterii şi administraţiei
de stat şi cu diferenţierile specifice pentru fiecare formă de act normativ :
lege, hotărâre, instrucţiune, ordin, decizie etc.) : Iniţierea proiectului acelei
norme sau act normativ potrivit competenţei şi procedurilor specifice pentru
fiecare organ emitent; Dezbaterea acelui proiect iniţiat în cadrul organis-
mului de stat competent, adică analiza lui la nivelul factorilor de decizie
implicaţi direct sau indirect în elaborarea proiectului; Adoptarea proiec-
tului, adică a deciziei de a fi pus în aplicare; şi, ca fază finală — realizarea
publicităţii oficiale a acelui act normativ prin care conţinutul normativ
respectiv este adus integral la cunoştinţa publică stabilindu-se şi data intrării
în vigoare, adică al aplicabilităţii efective a acelei norme sau act normativ.
Menţionăm că actele normative centrale emise de Parlament, Guvern,
Preşedinţie se publică în organul de presă oficial denumit la noi în ţară
21
Humă, I. Introducere în studiul dreptului. Iaşi: Ed. Fundaţiei Chemarea, 1993, p. 112.
22
Ceterchi, I., Craiovan, I. Introducere în teoria generală a dreptului. Bucureşti: Ed. ALL,
1993, pp. 86-87.
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Pentru aceste categorii de acte

normative publicarea în acest organ marchează şi momentul intrării lor în
vigoare (adică, data apariţiei Monitorului — ziua, luna, anul), dacă în
textul actului normativ respectiv nu este specificată în mod expres data
punerii ei în aplicare sau intrarea sa în vigoare.
Pentru celelalte categorii de acte normative publicitatea se realizează
pe alte căi: presă, afişaj, comunicate etc. iar data intrării lor în vigoare este
înscrisă în corpul acelui act normativ.
Forma unei norme juridice sau al unui act normativ este dată şi de
părţile care îl compun, de modul de structurare, de asamblare al textului
normativ respectiv23.
În legătură cu fiecare din părţile sau elementele constitutive ale actului
normativ sunt necesare câteva precuzări :
— Titlul: exprimă denumirea generică a acelui act normativ constituind
principalul său element de identificare în cadrul ansamblului de acte
normative. El este concis formulat şi relevant pentru obiectul sau domeniul
supus reglementării (De exemplu, Lege cu privire la...). De regulă, titlul
este precedat de un supra-titlu care denumeşte forma sau izvorul de drept
din care face parte acel act normativ (Lege, ordonanţă, hotărâre, decizie,
ordin, instrucţiune etc., după care urmează formularea titlului propriu-zis).
În formularea titlului mai apare şi înscrierea numărului de ordine în
succesiunea de apariţie al acelui act normativ. (De exemplu: Hotărârea de
guvern nr. ... cu privire la ...). De observat că pentru actele normative care
se publică în Monitorul Oficial trebuie reţinut şi numărul acestuia, data,
luna, anul de apariţie înscrise în manşeta sau chenarul superior al paginii
1. Aceasta deoarece actele normative publicate care nu conţin datele exprese
de intrare a lor în vigoare, se consideră că acest moment este cel al datei
apariţiei lor în Monitorul Oficial;
— Preambulul: Nu este un element necesar pentru toate actele
normative ci, doar pentru cele mai ample şi importante. Preambulul nu
conţine norme juridice propriu-zise. Prin conţinutul său se realizează o
introducere succintă în reglementările actului normativ respectiv uşurând
astfel mai buna înţelegere a acestora precum şi motivaţia, respectiv,
23
Norma juridică poate fi exprimată printr-un „articol” sau mai multe articole conexe. Forma
prin care este exprimată norma juridică poartă şi denumirea generică de act normativ în
înţelesul de izvor de drept. Actul normativ poate fi, deci, constituit fie dintr-o normă juridică,
fie, dintr-un grupaj mai larg de norme juridice elaborate sub forma unor grupaje de articole.
principiile sau împrejurările care au determinat pe legiuitor să le elaboreze.

Preambulul este deci o formulă mai strânsă a expunerii de motive dar
cuprinsă în însuşi textul acelui act normativ .
În lipsa preambulului sau la sfârşitul acestuia se practică uneori o
aşa numită „formulă introductivă”, prin care se face trimitere la temeiul
constituţional sau legal în baza căruia a fost dată acea reglementare. (De
exemplu : „Având în vedere prevederile art. ... din Constituţie”, sau, „Ţinând
seama de ...”), după care se trece la partea următoare: „dispoziţii generale”
sau „principii generale” etc.;
— Dispoziţiile sau principiile generale: constituie (pentru reglemen-
tările mai ample) prima parte din structura propriu-zisă a acelui act
normativ. Ele sunt formulate în forma unui titlu sau capitol ori secţiune
distinctă sub denumirea de: „Dispoziţii generale”, „Principii generale”,
„Principii de bază” etc. Conţinutul acestora este redactat sub forma unor
texte-articol care au referinţă generală, de principiu, asupra întregului
domeniu supus acelei reglementări. Ele constituie astfel cadrul juridic
general în care se vor redacta, în continuare, reglementările propriu-zise
ale acelui act normativ;
— Dispoziţiile de conţinut sau speciale: Constituie conţinutul sau
substanţa propriu-zisă a acelui act normativ.(În legătură cu termenul sau
expresia de „dispoziţii speciale” utilizată pentru a denumi structura actului
normativ se impune precizarea că în acest context termenul „special” nu
are înţelesul „derogator” sau de „excepţie” utilizat pentru denumirea unor
legi sau acte normative speciale ori excepţionale. În acest context prin
„dispoziţii speciale” se înţeleg normele care formează conţinutul propriu-
zis al acelui act normativ şi care sunt „speciale” în raport cu cele „generale”
cuprinse în structura anterioară al aceluiaşi act normativ). În funcţie de
amploarea şi complexitatea raporturilor supuse reglementării, textele-
articol ale acestei părţi a actului normativ sunt ordonate pe subdiviziuni:
titlu, capitol, secţiune, paragraf, articol, aliniat etc.
Unele acte normative se încheie cu aşa-numitele dispoziţii finale
sau tranzitorii.
Dispoziţiile finale specifică în mod expres data intrării în vigoare a
acelui act normativ sau normele care se abrogă prin noul act normativ, iar
cele tranzitorii prevăd — aşa cum rezultă din denumirea lor — dispoziţii
cu caracter intermediar prin care se realizează trecerea de la vechea la
noua reglementare în acel domeniu. În lipsa unor părţi sau capitole distincte
de această natură, asemenea prevederi pot fi inserate pur şi simplu ca ultime

articole ale actului normativ respectiv.
În elaborarea unui act normativ elementul structural fundamental îl
constituie articolul. El este expresia sintetică, concentrată a normei juridice
în formularea căreia este cuprinsă, de regulă, o dispoziţie de sine stătătoare
privitoare la o anume conduită. Cum însă conduitele umane supuse regle-
mentărilor juridice sunt de cele mai multe ori deosebit de complexe fiind
constituite dintr-un cumul sau înlănţuiri de numeroase fapte, acţiuni, inacţiuni
etc. săvârşite în împrejurări sau condiţii diferite, asemenea conduite nu pot
fi cuprinse şi reglementate prin formularea unui singur articol ci, al unui
grupaj mai larg sau mai restrâns de asemenea articole conexe. Sub aspectul
tehnicii de redactare articolele însăşi presupun a fi alcătuite din propoziţii
sau fraze de maximă conciziune sau claritate subîmpărţite şi ordonate uneori
în aliniate sau paragrafe numerotate (fie alfabetic, fie prin cifre arabe). În
unele acte normative (ca de exemplu în Constituţie sau Codul penal) articolele
sunt însoţite de note marginale care au menirea de a menţiona instituţia
juridică la care se referă acel articol sau grupaj de articole. De observat
totodată că articolele noi ce se introduc prin „amendare” sau „modificare”
într-un act normativ mai vechi, vor fi identificate după faptul că numerotarea
lor poartă un indice (de exemplu, art. 1202))24.
Ca în orice domeniu de specialitate al cunoaşterii teoretice şi a practicii,
şi în cel al dreptului a fost şi este consacrat un anumit limbaj şi stil al comunicării
cu numeroase elemente şi accente proprii, specifice. Aceste elemente şi accente
specifice limbajului şi stilului constau în esenţă în ansamblul termenilor,
noţiunilor şi categoriilor proprii (aparatul conceptual) care stau la baza
formulării judecăţilor, aserţiunilor şi/sau concluziilor, a discursului sau textului
juridic, precum şi în ansamblul elementelor formale, de ordin lingvistic, retoric,
stilistic şi etic ale exprimării prin care se conturează ceea ce numim „maniera”
sau „stilul” limbajului juridic — oral sau scris. În activitatea de aplicare şi de
elaborare a dreptului limbajul şi stilul trebuie să ţină seama de criteriul îmbinării
rigorilor conceptuale cu larga accesibilitate şi claritate a formulărilor. Aceasta
deoarece atât în activitatea de aplicare cât şi în cea de elaborare a dreptului
principalii receptori sau destinatari sunt indivizi umani în calitatea lor de
persoane fizice şi/sau juridice.
Cu toate acestea, practica atestă faptul că numeroase texte normative
24
Deleanu, Ioan, Marţian, Iovan. Introducere în teoria generală a dreptului. Arad: Ed.
Universitatea de Vest “Vasile Goldiş”, 2002, pp. 116-126.
nu pot evita un anumit grad de abstractizare şi deci, de „neclaritate” sau

ermetism care implică procesul de interpretare şi pe cel al controverselor.
Un loc distinct în limbajul şi stilul de elaborare a normei juridice îl
ocupă artificiile de tehnică juridică dintre care mai relevante sunt cele ale
„ficţiunilor” şi „prezumţiilor” în drept.
Ficţiunea juridică: este un artificiu creat în şi prin construcţia sau
tehnica legislativă în şi prin care „realitatea juridică” exprimată şi
consacrată în textul normativ nu există în realitatea de fapt, în existenţa
reală. De exemplu, în legislaţia civilă se consideră (prin ficţiune) că bunurile
sau lucrurile fixate pe imobile sunt şi ele imobile; sau că, bunurile accesorii
urmează regimul juridic al bunurilor principale, etc.
Prezumţiile juridice. În sens terminologic prezumţia exprimă o presu-
punere, o supoziţie întemeiată pe aparenţe, pe ipoteze, pe deducţii sau, o
recunoaştere a unui fapt ca autentic până la proba contrară. Din perspectiva
dreptului, prezumţiile juridice (ca şi ficţiunile juridice) sunt artificii create
în construcţia legislativă, prin care se acceptă sau se impune ceva ca fiind
existent şi adevărat fără a fi necesară întotdeauna demonstrarea sau proba
ei. De exemplu: prezumpţia nevinovăţiei în legislaţia penală. Menţionăm,
că în construcţia juridică situaţiile prezumate pot fi sau nu considerate
adevărate după cum sunt „legale” sau „judecătoreşti” respectiv, după cum
este sau nu admisă proba contrară.
De aici şi distincţia dintre prezumţiile absolute (irefragabile — juris
et de jure) — împotriva cărora nu este admisă nici un fel de probă contrară,
fiind considerate adevărate (de exemplu, prezumţia de cunoaştere a legii,
prezumţia de autoritate a lucrului judecat ş.a.) şi, prezumţiile relative (jus
tantum) în care adevărul prezumat poate fi contestat şi răsturnat prin proba
contrară admisă de lege, probă ce revine celui care contestă acea prezumţie.
(De exemplu, prezumţia de nevinovăţie sau, prezumţia de paternitate
conform căreia copilul are ca tată pe soţul mamei ş.a.).
Atât elaborarea, cît şi realizarea dreptului impune o operaţiune juri-
dică foarte importantă: sistematizarea actelor normative – care este o
anumită aşezare a actelor normative în vigoare, după anumite criterii, în
special după criteriul sistemului de drept şi criteriul sistemului legislaţiei,
rezultatul cărora se concretizează în elaborarea colecţiilor, culegerilor de
acte normative sau a codurilor. Principalele forme de sistematizare a actelor
normative sunt incorporarea şi codificarea.
Incorporarea este cea mai simplă formă de sistematizare a actelor
normative prin gruparea lor în diferite colecţii sau culegeri în funcţie de

diferite criterii:
a) cronologic
b) alfabetic
c) după ramura de drept sau instituţia juridică reglementată.
Ea poate fi:
a) oficială (efectuată de organele de stat), sau
b) neoficială (efectuată de diferite organizaţii nestatale sau edituri).
Codificarea – o formă superioară de sistematizare, care se realizează
prin cuprinderea unitară a tuturor sau aproape tuturor actelor normative,
ce alcătuesc o ramură de drept, prin prelucrarea lor şi constituirea unui
singur act normativ, nou, denumit cod, avînd valoarea unei legi.25
1.9. Sistemul dreptului

În teoria generală a cunoaşterii ştiinţifice a fost introdusă şi consacrată
o nouă categorie — aceea de sistem. Dreptul prezintă un caracter sistematic.
Aceasta deoarece dreptul, ca ansamblu al normelor juridice nu constituie
o simplă acumulare a unui material normativ, o sumă de norme juridice
existente la un moment dat ci, apare şi există ca un sistem de reglementări
juridice ale raporturilor sociale dintr-o societate26.
Prin sistem al dreptului se înţelege modul de organizare a dreptului,
a normelor juridice ce îl compun, în cadrul instituţiilor juridice şi al
ramurilor de drept.
În doctrină se face deosebirea între sistemul dreptului şi alte noţiuni
din sfera existenţei juridice a societăţii, precum sistemul legislaţiei (legislaţia
unei ţări, sumă a actelor normative) şi sistemul juridic (ordinea de drept în
general, privită ca fundamentala caracteristică a unei comunităţi).
Sistemul dreptului se caracterizează prin complementaritatea
ramurilor de drept care îl compun, prin relativitate şi permeabilitate, precum
şi printr-o continuă diferenţiere a ramurilor sale.
Criteriile de constituire a sistemului dreptului sunt:
(a) obiectul reglementării juridice,
(b) metoda reglementării şi
(c) principiile dreptului (sau ale ramurii de drept).
25
Baltag, Dumitru, op. cit., pp. 206-214.
26
(d) interesul social

(e) sancţiunea juridică
(f) calitatea subiectelor
a. Obiectul reglementării juridice îl constituie sfera relaţiilor sociale
avute în vedere de norma juridică.
b. Metoda de reglementare este exprimată printr-o multitudine de
modalităţi de normare a conduitei umane şi constituie un criteriu subiectiv
de influenţare a sistemului dreptului. Caracterul subiectiv al acestui criteriu
este dat de faptul că modul de reglementare a conduitei umane diferă în
funcţie de interesele pe care le reprezintă forţa politică ce se află la
conducerea societăţii. Această metodă poate fi autoritară sau autonomă.
De asemenea, metoda poate fi analitică (descompune un cadru
complex în elementele sale fundamentale) sau sintetică (pleacă de la o
sumă de elemente primare şi creează un cadru general şi abstract). Tot din
această perspectivă se are în vedere şi poziţia subiectelor în cadrul raportului
juridic specific fiecărei ramuri de drept.
c. Principiile dreptului (sau ale ramurii) contribuie şi ele la crearea
sistemului astfel, în cadrul ramurii dreptului comercial se distinge dreptul
maritim, subramură de drept alcătuită din normele juridice şi instituţiile
de drept care reglementează transportul maritim.
Principiile comune ramurii de drept, dintre care unele sunt diferite de
ale celorlalte, singure, nu pot nici ele, delimita o ramură de drept de alta.
d. Interesul social poate determina să se desprindă unele norme care
reglementează raporturi juridice dintr-o ramură de drept şi să migreze spre
unele înrudite, ori înspre ramuri în formare. De pildă, dreptul familiei s-a
desprins din dreptul civil ca urmare a nevoii, a interesului sporit pe care la
un moment dat, legiuitorul l-a acordat familiei şi emancipării femeii în
cadrul căsătoriei şi în afara acesteia.
e. Sancţiunea juridică este recunoscută de unii autori ca şi un criteriu
de delimitare a ramurilor de drept, deşi alţii îi neagă această calitate. Dreptul
de proprietate spre exemplu, poate fi apărat prin aplicarea de sancţiuni penale
(condamnarea pentru furt) ori de drept civil (acţiunea în revendicare), ceea
ce înseamnă că pornind doar de la sancţiunea care se aplică, nu se poate
stabili apartenenţa raportului juridic la o ramură sau alta de drept.
f. Calitatea subiectelor a fost un alt criteriu de delimitare propus în
literatura de specialitate, ca şi unul auxiliar de departajare a ramurilor în
sistem. Spre exemplu, în dreptul administrativ ori constituţional, unul dintre
subiecţi trebuie să fie calificat, să aibă o anumită calitate (organ de stat

care să aparţină uneia din cele trei autorităţi ale statului, ori să fie funcţionar
public) în vreme ce, în dreptul civil, subiecţii pot fi orice persoane, fie ele
fizice ori juridice.
Componentele (elementele) de sistem ale dreptului sunt:
(a) norma juridică,
(b) instituţia juridică şi
(c) ramura de drept.
a. Norma juridică reprezintă componenta de bază, ireductibilă, a
sistemului dreptului.
b. Instiuţia juridică este formată din ansamblul de norme, care
reglementează o grupă unitară de relaţii sociale şi care generează o categorie
aparte de raporturi juridice.
Exemple de instituţii juridice: dreptul de proprietate, căsătoria,
rudenia, arestarea preventivă, adopţia, recursul etc.
Uneori, mai multe instituţii juridice pot da naştere unei subramuri
de drept. Subramura de drept este alcătuită din ansamblul instituţiilor
juridice prin care sunt reglementate categorii de relaţii sociale mai ample,
strâns legate între ele şi care de regulă le găsim grupate sub formă de
coduri. Putem aminti subramuri de drept: maritim, vamal, execuţional
penal, parlamentar etc.
c. Ramura de drept este totalitatea normelor juridice care reglemen-
tează relaţii sociale apropiate dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale,
legate organic între ele prin obiectul comun, pe baza unor metode specifice
de reglementare şi a unor principii comune.
Structura sistemului dreptului apare ca o totalitate complexă şi unitară
de interacţiuni între ramurile de drept dar şi între acestea şi sistemul în
întregul lui.
Deşi fiecare ramură are principii proprii de reglementare, acestea
sunt subsumate principiilor sistemului de drept, în ansamblul lui şi se
manifestă în deplină concordanţă cu acestea.
Sistemul de drept este alcătuit din totalitatea ramurilor de drept. El
nu trebuie însă văzut în mod simplist, fie ca rezultat al împărţirii lui în
ramuri de drept, fie ca suma aritmetică a acestora.
Ramurile sistemului nostru de drept pot fi considerate a fi următoarele:
– dreptul constituţional
– dreptul administrativ
– dreptul financiar
– dreptul penal
– dreptul procesual penal
– dreptul civil
– dreptul muncii
– dreptul comercial
– dreptul familiei
– dreptul procesual civil
– dreptul internaţional public şi privat
În functie de mai multe criterii, dreptul se împarte în:
1. Drept intern si drept international
Dupa cum regulile de drept se aplica doar statului care le-a elaborat,
pe teritoriul acestuia, sau ele au efect si dincolo de limitele teritoriului
statului, în raporturile dintre state ori dintre particulari din state diferite,
dreptul se împarte în
- intern (national) si
- extern (international). Dreptul internaţional reprezintă ansamblul
raporturilor de drept în care intervine un element străin (de extraneitate).
Dreptul internaţional poate fi împărţit în:
-drept internaţional public şi
- drept internaţional privat.
2. Drept public si drept privat
Dupa cum interesul avut în vedere de norma juridica este unul public
sau particular, dreptul se divide în public si privat. Aceasta este împartirea
clasica a dreptului,si, totodata cea mai importanta.
Dreptul public are ca obiect de reglementare acele raporturi juridice
care se stabilesc între autorităţile statului şi persoanele fizice şi juridice
aflate pe poziţie de subordonare.
Subordonarea ori inegalitatea juridică este, aşadar caracteristica
raporturilor juridice de drept public. Normele de drept public au în general
caracter prohibitiv, opunându-se realizării unor interese contrare ordinii
de drept. Scopul lor este acela de a aplica unitar, pe întreg teritoriul ţării
legile statului.
Fac parte din ramura dreptului public:
– dreptul constituţional;
– dreptul administrativ;
– dreptul financiar;
– dreptul penal;
– dreptul procesual penal.
Dreptul privat cuprinde acele ramuri de drept care au ca obiect de
reglementare raporturile juridice în care părţile se înfăţişează pe poziţii de
egalitate juridică.
Sunt incluse în dreptul privat:
– dreptul civil;
– dreptul procesual civil;
– dreptul muncii;
– dreptul familiei;
– dreptul comercial.
Putem reţine că între cele două mari diviziuni ale dreptului, public
şi privat există asemănări:
- şi unul şi celălalt aparţin sistemului de drept
- ambele au ca obiect de reglementare raporturi patrimoniale şi
personal nepatrimoniale între persoane fizice, între acestea şi stat
- pentru orice încălcare a normelor juridice, fie ele de drept public,
fie de drept privat, cel lezat are deschisă calea acţiunii în justiţie.
Deosebirile dintre aceste diviziuni :
– dreptul public protejează un interes comun tuturor indivizilor sau
un interes al societăţii însăşi, în vreme ce normele dreptului privat, apără
interesele indivizilor luaţi singuri ori grupaţi sub forma persoanelor juridice
– dreptul public are caracter imperativ, normele sale fiind cu precădere
prohibitive, dreptul privat este alcătuit prin excelenţă din norme permisive,
dispozitive sau supletive
– poziţia de subordonare a subiecţilor în cadrul raporturilor juridice
de drept public faţă de cea a egalităţii, în cele private
Atâta timp cât este de necontestat că există un drept privat care cuprinde
o bună parte a dreptului pozitiv, implicit cealaltă parte aparţine dreptului public.
Deşi răspunde unei realităţi sociale, demarcaţia este greu de realizat,
dar ea este ştiinţifică, exactă şi este de avut în vedere.
În doctrina s-a apreciat ca datorita strânsei legaturi dintre dreptul
public si cel privat, precum si a atenuarii diferentelor dintre acestea, s-a
format si un drept mixt (alcatuit din ramuri precum dreptul funciar ori
dreptul afacerilor).
3. Alte diviziuni ale dreptului
Dreptul se mai poate împarti în:
- drept pozitiv (drept scris, alcatuit din totalitatea normelor juridice

în vigoare
într-un stat, la un anumit moment) si
-drept natural (un drept nescris, care este compus dintr-un numar de
principii superioare ce constituie sursa de inspiratie pentru dreptul pozitiv,
care garanteaza drepturile si libertatile fundamentale ale omului si care se
distinge prin faptul ca nu este dublat de nici un fel de constrângere sociala);
- drept determinator (alcatuit din normele juridice care determina
ce anume urmeaza sa faca subiectele de drept) si
-drept sancţionator (compus din regulile juridice care se refera la
sanctiunile aplicabile subiectelor de drept ce nu se conformeaza dreptului
determinator).
Dreptul fiecărui stat reprezintă un sistem propriu. Uneori, chiar în
cadrul aceluiaşi stat sunt aplicate, în acelaşi timp, mai multe sisteme de
drept.
Diversitatea sistemelor de drept naţionale este foarte mare. În schimb,
analizate din perspectiva unor elemente fundamentale, acestea prezintă,
între ele, anumite asemănări sau deosebiri de esenţă. Acestea fac posibilă
reunirea mai multor sisteme naţionale în familii de sisteme (mari sisteme
contemporane de drept).
Astăzi cele mai importante sunt:
1) sistemul romano – germanic,
2) sistemul anglo – saxon,
3) sistemul socialist
4) sistemele religioase şi tradiţionale.
1.10. Realizarea dreptului

Ca ansamblu de norme juridice, dreptul nu este o existenţă sau scop
în sine. El este destinat să reglementeze comportamente şi relaţii socio-
umane concrete, de viaţă. Pentru aceasta el trebuie să fie transpus în practica
nemijlocită a desfăşurării acestor relaţii şi comportamente. Procesul
complex de transpunere în viaţă, în practică a prevederilor normelor juridice
poartă denumirea generică de „realizare”27 (transpunerea în practică a
normelor juridice prin respectarea de bună-voie, fără intervenţia sau
27
Motica, Radu I., Mihai, Gh. Introducere în studiul dreptului. Vol. I şi II. Timişoara:
Alma-Mater, 1995, pp. 181-182.
prezenţa nemijlocită a organelor statului a prevederilor acestora de către

subiecţii sociali) sau „aplicare”28 (constituie transpunerea normelor juri-
dice în practica vieţii sociale prin intervenţia, într-o formă sau alta, a
organelor statului în acest proces a dreptului).
Ca modalitate sau cale specific juridică de realizare a dreptului,
„aplicarea” îmbracă — la rândul ei — diverse forme, mijloace, proceduri,
faze etc. prin care organele de stat traduc în fapt dispoziţiile normelor
juridice. Aceste mijloace, forme, proceduri etc. sunt, la rândul lor, regle-
mentate, în principal, prin normele juridice procedurale specifice ramurilor
de drept în care se aplică.
(În literatura juridică noţiunea de „aplicare” a dreptului (sau a nor-
melor juridice) a fost controversată, fiind înţeleasă şi utilizată sub două
accepţiuni sau forme: ca aplicare normativă şi respectiv ca aplicare
individuală. În majoritatea lor, autorii în materie consideră că accepţiunea
propriu-zisă a noţiunii de aplicare constă în aceea de aplicare individuală.)
Aplicarea individuală este prin conţinutul şi finalitatea ei un proces
complex dar unitar în care pot fi delimitate câteva faze relativ distincte
dar inseparabile29. Delimitarea şi stabilirea succesiunii acestora este un
demers mai mult didactic decât de procedură propriu-zisă, deoarece fazele
respective se întrepătrund şi se derulează uneori în mod simultan sau paralel.
Aşadar, în procedura de aplicare individuală pot fi delimitate
următoarele faze conexe interdependente: stabilirea stării de fapt, stabilirea
elementelor juridice şi interpretarea normelor şi, în fine, elaborarea soluţiei
sau a dispoziţiei de aplicare. Toate aceste faze trebuie înţelese ca fiind
conexe, unitare şi relativ succesive în derularea lor.
Analogia este o formă particulară şi în prezent destul de limitată,
restrânsă de aplicare şi interpretare a dreptului. Ea a fost creată şi consacrată
de-a lungul istoriei dreptului de nevoile practicii juridice de a suplini
lacunele (lipsa) unor norme juridice exprese referitoare la anumite stări
de fapt aduse în faţa instanţelor spre a fi judecate şi soluţionate.
În esenţă, analogia constă în posibilitatea instanţei sesizată cu o stare
de fapt, cu un caz, pentru care însă nu există o normă expresă de încadrare,
de a aplica acelui caz o normă existentă şi aplicată la un caz asemănător.
28
Dvoracek, Maria V., Lupu, Gh. Teoria generală a dreptului. Iaşi: Ed. Fundaţiei Chemarea,
1996, pp. 256-270.
29
Ceterchi, I., Craiovan, I. Introducere în teoria generală a dreptului. Bucureşti: Ed. ALL,
1993, p. 195.
Noţiunea de aplicare prin analogie a normelor juridice are două

accepţiuni, şi anume :
— „Analogia legii” — prin care se are în vedere aplicarea unei legi
sau norme juridice de la un caz asemănător şi,
— „Analogia dreptului” — prin care se are în vedere soluţionarea
unui caz pentru care nu există text normativ sau lege aplicabilă de la vreun
caz asemănător. În această situaţie soluţionarea cauzei se va face prin
aplicarea „principiilor generale ale dreptului”. Este situaţia şi mai rar
întâlnită şi prevăzută doar de unele sisteme juridice (De exemplu, sistemul
juridic italian îl admite pentru ramura dreptului civil)30.
1.11. Interpretarea normelor juridice

Interpretarea normelor juridice face parte din procesul aplicării
dreptului şi reprezintă operaţia logico-raţională care lămurind înţelesul
exact şi complet al dispoziţiilor normative oferă soluţiile juridice cele mai
adecvate pentru diferitele categorii de situaţii.
În literatura juridică de specialitate nu există unanimitate de păreri
referitor la interpretarea dreptului. Astfel, unii autori consideră că
interpretarea este operaţiunea prin care se stabileşte o legătură logică
între drept şi punerea lui în aplicare, ceea ce înseamnă că activitatea de
interpretare este “na care implică cunoaşterea atât a normelor juridice
care se aplică cât şi a situaţiilor şi împrejurărilor în care se aplică, altfel
spus, cunoaşterea deplină a “situaţiei de drept şi defapt”. Alte ori se susţine
că “interpretarea este operaţiunea prin care se determină sensul pe care
l-a avut în vedere legiuitorul când a elaborat şi adoptat legea”31.
Aplicarea dreptului este o activitate complexă, care solicită inter-
pretarea normelor juridice din mai multe considerente, cum ar fi:
a) necesitatea existenţei interpretării derivă din caracterul general,
impersonal al normei juridice, întrucît norma juridică neputând să acopere
toate situaţiile concrete care apar în viaţa unei comunităţi, or, pentru aplicarea
acesteia la situaţia concretă se impune interpretarea normei jridice;
b) uneori, pentru a putea fi înţeleasă şi aplicată corect, o normă juridică
trebuie comparată şi studiată împreună cu alte norme cuprinse în acelaşi
act normativ sau în acte normative diferite;
30
Deleanu, I., Marţian, I. Introducere în teoria generală a dreptului. Arad: Ed. Universităţii
31
Djuvara, Mircea. Enciclopedia juridică, p. 470.
c) alteori, necesitatea interpretării rezultă din limbajul şi stilul actelor

normative care este specific, nefiind exclusă posibilitatea ca unele norme
să fie redactate confuz sau să fie contradictorii;
d) de asemenea, în actele normative sunt folosite cuvinte al căror
sens este diferit de cel obişnuit, fapt pentru care sunt necesare lămuriri şi
explicaţii ce necesită cunoştinţe de specialitate.
Toate aceste aspecte confirmă faptul că interpretarea normei juridice
este necesară pentru a surprinde, a determina sensul pe care l-a avut în
vedere legiuitorul când a elaborat şi adoptat legea.
În doctrina juridică sunt consecrate mai multe forme sau categorii
de interpretări ale dreptului. De regulă pentru stabilirea formelor de
interpretare anormelor juridice se folosesc următoarele criterii.
a. puterea (forţa) obligatorie sau lipsa acesteia criteriu în raport cu
care interpretarea poate fi oficială sau neoficială;
b. rezultatul la care se ajunge prin interpretare, criteriu în raport cu
care interpretarea poate fi literală, extensivă sau restrictivă;
c. metoda folosită pentru interpretarea legii, criteriu în raport de care
interpretarea poate fi gramaticală, logică, sistematică şi istorică.
a. Interpretarea oficială este făcută de către autoritatea competentă în
această direcţie, altfel spus ea reprezintă forma interpretării ce se înfăptuieşte
în exercitarea atribuţiilor ce revin organului de stat ce o face potrivit legii.
La rîndul ei interpretarea oficială poate avea un caracter «general» sau
«legal» în situaţia în care interpretare normelor de drept este realizată de
către puterea legislativă. Astfel, forma legală de interpretare are o forţa
juridică superioară celorlate forme de interpretare, ea având puterea actului
normativ ce emană de la Parlament. Generalitatea fomei legale de interpretare
derivă din caracterul obligatoriu pe care îl are pentru subiecţii de drept la
care se referă actul normativ interpretat, pentru că are putere de lege.
Interpretarea autentică este interpretarea făcută unui act normativ,
ori numai unor dispoziţii din actul normativ respectiv chiar de către organul
care a emis acel actul supus interpretării. În cazul în care organul care
interpretează norma de drept dintr-o lege este însuşi Parlamentul,
interpretarea făcută este în acelaşi timp şi legală sau generală şi autentică.
Interpretarea judiciară este făcută de autorităţile competente să aplice
dreptul cu ocazia rezolvării unor cazuri concrete şi are caracter obligatoriu
numai în cauză concretă soluţionată printr-o hotărâre judecătorească
definitivă şi ireversibilă. Acesta se exprimă în mod concret în autoritatea de
lucru judecat. Altfel spus reprezită forma a interpretării care se redizează cu

prilejul soluţionării de către organele competente a diferitelor cazuri concrete.
Interpretarea neoficială se face de către participanţii la lămurirea
înţelesului şi afimalităţiinormelor de drept şi se materializează prin studii,
monografii, cursuri universitare etc. Nefiind făcută de autorităţi publice,
evident rezultatul interpretării neoficiale este facultativ. Astfel, interpretarea
neoficială nu are forţă juridică obligatorie însuşirea sau respingerea ei
fiind lăsate la latitudinea, discreţia organului investit cu soluţionarea cauzei.
b. Interpretarea literală se realizează atunci când organul de aplicare
constată că textul normei juridice coincide pe deplin cu conţinutul raporturilor
sociale pe care le reglementează. Astfel putem defini interpretarea literală ca
fiind acea formă a interpretării ce primeşte considerare în raport cu rezultatul
operaţiei logico raţionale, prin care se asigură textului supus interpretării
conţinutului a cărui întindere corespunde celui ce rezultă din simpla citire.
Interpretarea extensivă stabileşte că norma juridică urmază să fie
aplicată în mod extensiv, întrucât voinţa legiuitorului are de fapt un caracter
mai cuprinzător în raport cu acela care rezultă din modul de redactare a
normei juridice. Astfel, suntem în prezenţa acestei forme a interpretării
atunci când se atribuie textului normei un conţinut sporit în raport cu cel
ce rezultă din simpla lectură a lui. Altfel spus, textul trebuie extins şi asupra
unor cazuri care nu se încadrează perfect în “litera” lui.
Interpretarea restrictivă restrânge sfera de aplicare a normei juridice în
raport cu formularea textului, formulare dovedită ca fiind prea largă. Această
formă de interpretare asigură textului supus interpretării un conţinut mai mic
(mai restrâns decât cel ce rezultă din simpla lui lectură, datorită lipsei de
concordanţă dintre formularea textului şi cazurile de aplicare practică.
c. Interpretarea gramaticală (ad literam) – are ca obiect stabilirea
sensului comandamentului cuprins în norma juridică prin analiza
gramaticală (sintactică şi morfologică) a textului normei juridice.
Interpretarea logică – constă în utilizarea regulilor laogicii formale
şi a sistemului de argumente pe care se sprigină pentru stabilirea înţelesului
unei norme.
Interpretarea istorică – constă în stabilirea sensului adevărat şi deplin
al normelor juridice, recurgîndu-se la cercetarea condiţiilor istorice, social-
politice, care au determinat adoptarea unui act normativ şi scopurile
urmărite de el.
Interpretarea sistematică – cere ca norma să fie interpretată în întregul
context al ramurii de drept căreia îi aparţine, sau chiar a întregului sistem

de drept din care face parte actul normativ.32
1.12. Raportul juridic

Dreptul, reglementând relaţii interumane, este o ştiinţă vie, dinamică.
Reglementarea prin norme de drept pune în lumină numeroase aspecte ale
vieţii sociale. În acest proces complex, persoanele intră în raporturi sociale,
unele dintre acestea materializându-se în raporturi juridice.
Uzual prin raport juridic se înţelege relaţia socială reglementată de o
normă de drept. Relaţia socială este legătura stabilită între oameni în cadrul
societăţii şi ea devine raport juridic prin reglementarea de către o normă
de drept. Acţiunea unei norme de drept asupra unei relaţii sociale conferă
acesteia din urmă un caracter de raport juridic.
În sens restrâns, raportul juridic poate fi definit ca fiind acea relaţie
socială, patrimonială sau nepatrimonială, strict legată de individualitatea
persoanei, în cadrul căreia două sau mai multe persoane sunt titulare de
drepturi şi obligaţii juridice reciproce, a căror respectare este asigurată,
în caz de nevoie, de forţa de constrângere a statului.
Din definiţia enunţată mai sus rezultă că orice raport juridic înseamnă
în acelaşi timp o conexiune între planul general şi impersonal al normei
juridice şi planul concret al realităţii, în care părţile sunt determinate şi au
anumite drepturi şi obligaţii bine individualizate.
Trăsăturile definitorii ale raportului juridic sunt următoarele:
Raportul juridic este un raport social. Acest caracter rezidă în ideea că
raportul juridic sînt raporturi care se leagă între oameni, adică între persoane
fizice, între persoane juridice sau între persoane fizice şi persoane juridice.
Raportul juridic este un raport de voinţă. Caracterul voliţional al
raportului juridic este dat de faptul că aici intervine atât voinţa statală
exprimată în normele juridice, cât şi voinţa subiecţilor participanţi la
raportul juridic. Dublul caracter voliţional poate fi caracterizat prin aspecte
concordante sau de confruntare, simetrie sau asimetrie, în funcţie de ramura
de drept şi de situaţia concretă.
În rezultatul examinării trăsăturilor raportului juridic putem conchide
că raportul juridic este un raport social, concret istoric, voliţional,
reglementat de norma juridică, în cadrul căreia participanţii se manifestă
Baltag, D., Guţu, A. Teoria generală a dreptului: (curs teoretic). Chişinău: Ed Academiei
32
MAI „Ştefan cel Mare”, 2002, p.p 239-244.

ca titulari de drepturi şi obligaţii prin exercitarea cărora se realizează

finalitatea normei juridice.
Premisele fundamentale ale apariţiei raportului juridic sunt:
a. existenţa normei juridice,
b. subiectele de drept
c. faptele juridice.
Norma juridică sau norma de drept are rolul de a contura compor-
tamentul oamenilor în orice raport social în care statul a intervenit,
reglementând, prin drept conduita oamenilor.
Norma juridică este o premisă esenţială, primordială a unui raport
juridic. Aceste norme juridice au misiunea nu numai de a stabili desfăşu-
rarea unor relaţii sociale, conduita oamenilor într-o anumită situaţie, ci, ele
pot avea şi un rol prohibitiv, care să interzică oamenilor a face ceva anume,
a se abţine de la o anumită conduită, altminteri se încalcă ordinea de drept.
Se spune despre aceste norme juridice că practic, nu ajung decât rareori să
constituie premise ale raporturilor juridice, fiindcă atâta timp cât oamenii
nu le încalcă, atâta timp cât oamenii se abţin de la o acţiune peste limitele
legii, înseamnă că raportul social nu se realizează sub incidenţa normei
juridice, deci norma juridică, nu s-a aplicat unei situaţii date. Astfel de norme
juridice sunt specifice dreptului public şi cu precădere dreptului penal, unde
norma juridică, de regulă, are un caracter prohibitiv, iar prin acţiunea de
conformare a oamenilor, adică de neîncălcare a normelor juridice, nu ia
naştere un raport juridic concret, ci un raport iuridic generic, de conformare.
Subiectele raportului juridic. Dacă raportul juridic este un raport social
în primul rând, el este în consecinţă un raport între oameni. Deci, subiecte
ale raporturilor juridice sunt numai oamenii, fie că ei se manifestă ca persoane
fizice, înzestrate cu capacitate juridică, fie că se manifestă ca reprezentanţi
ai persoanelor juridice. Nu se poate naşte un raport juridic între oameni şi
bunuri, ci numai între oameni, dar, uneori, şi cu privire la bunuri.
Faptele juridice. Pentru ca un raport juridic să ia naştere este necesar
să se producă anumite fapte, pe care norma juridică la prevede în mod
ipotetic. Ele pot fi evenimente sau acţiuni de care legea leagă naşterea –
modificarea sau stingerea de raporturi juridice.
Putem constata că noţiunea de izvor al raportului juridic şi cea de
fapt juridic, sunt sinonime. Prin fapte juridice se înţeleg acele împrejurări,
acţiuni omeneşti sau evenimente care potrivit normelor juridice nasc,
modifică sau sting raporturi juridice.
Reiese din definiţia dată, că faptele juridice sunt de două categorii, în

funcţie de faptul că se produc ca urmare a voinţei omului şi se numesc
acţiuni, sau se produc indepent de aceasta şi poartă denumirea de evenimente.
Exemple de evenimente: naşterea, moartea, împlinirea unui termen,
o inundaţie, un cutremur etc. De astfel de evenimente, normele juridice
leagă naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice (deschiderea
succesiunii, plata unei asigurări, naşterea raporturilor de rudenie, etc).
Acţiunile sunt aşadar, manifestările de voinţă ale indivizilor care,
potrivit normelor juridice dau naştere unor raporturi juridice. După cum
ele sunt conforme cu normele juridice, sau contrarii acestora, le clasificăm
în acţiuni licite şi acţiuni ilicite.
Elementele raportului juridic.
Subiecţii raportului juridic. Raportul juridic, avînd un caracer social,
nu poate exista decât între oameni. Astfel, doar oamenii sunt subiecţi ai
raportului juridic, priviţi în mod individual, ca persoane fizice, sau asociaţi
într-un colectiv, organizaţie, ca subiect colectiv sau persoană juridică.
Pentru existenţa şi desfăşurarea unui raport juridic sunt necesare cel
puţin două subiecte în calitatea lor de părţi ale acelui raport juridic.
Existenţa mai multor subiecte în cadrul raportului juridic nu schimbă însă
natura legăturilor specifice dintre ele.
În toate cazurile, unele dintre subiecte vor fi titulare de drepturi, altele
— de obligaţii, sau deopotrivă, pot avea atât drepturi cât şi obligaţii corelative.
Exemple din acest ultim caz întâlnim mai ales în sfera dreptului civil, cum ar
fi, de exemplu, un contract de vânzare-cumpărare, în care ambii subiecţi sunt
titulari atât de drepturi cât şi de obligaţii corelative: vânzătorul este obligat să
predea obiectul şi are dreptul să primească preţul stabilit, iar cumpărătorul are
obligaţia de a plăti preţul şi dreptul de a primi obiectul cumpărat.
Pentru ca o persoană (fizică sau colectivitate de persoane fizice) să
devină subiect al unui raport juridic trebuie să îndeplinească anumite
condiţii sau cerinţe pe care legea însăşi le stabileşte, şi care, poartă
denumirea generică de „capacitate juridică”. Tot legea stabileşte momentul
dobândirii sau pierderii, respectiv, întinderea sau sfera acestei capacităţi,
adică sfera şi natura drepturilor şi obligaţiilor pe care le poate deţine şi
exercită subiectul acelui raport juridic.
Capacitatea juridică apare deci ca o premisă a calităţii de subiect al
raportului juridic. Ea se defineşte ca fiind aptitudinea generală şi abstractă,
stabilită de lege în funcţie de vârsta şi discernământul persoanei de a
dobândi sau exercita drepturi şi obligaţii într-un raport juridic, adică de a

fi titulară de drepturi şi obligaţii.
În funcţie de instituţia juridică sau ramura de drept, capacitatea
juridică a persoanelor are diferite accepţiuni sau denumiri: capacitate de
folosinţă, capacitate de exerciţiu, capacitate de a moşteni, capacitate de a
testa, capacitate de a răspunde, capacitate electorală etc. Ea este diferită şi
în funcţie de natura „persoanei” căreia legea îi recunoaşte calitatea de
subiect al raportului juridic.
După natura lor, „persoanele” se pot clasifica în următoarele categorii:
— persoana fizică — are înţelesul de individ uman cu calitatea
generică de subiect de drept;
Pentru persoana fizică – subiect al raportului juridic – legea stabileşte
că aceasta dobândeşte capacitatea juridică în funcţie de două criterii
corelative : - o anumită limită minimă de vârstă şi, respectiv, - criteriul
discernământului normal, neafectat de imaturitate sau de vreo boală mintală.
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea generală recunoscută de lege
pentru orice fiinţă umană — indiferent de vârstă sau discernământ — de a
dobândi şi a avea drepturi şi obligaţii în sfera dreptului civil. Capacitatea
de folosinţă o au toate fiinţele umane de la naştere şi până la deces,
indiferent de puterea lor de discernământ.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea stabilită de lege pentru
persoanele cu discernământ de a-şi exercita singure, în nume propriu,
drepturile şi obligaţiile pe care le au sau şi le asumă. De aceea, sunt lipsite
de această formă de capacitate minorii sub 14 ani precum şi persoanele
puse sub interdicţie din lipsa discernământului lor (debilitate mintală, boală
psihică etc.), drepturile şi obligaţiile acestora ce rezultă din capacitatea
lor de folosinţă fiind exercitate de reprezentanţii lor legali sau judecătoreşti.
Capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte în sistemul nostru
juridic la vârsta de 18 ani. Între 14-18 ani persoana fizică are o capacitate
de exerciţiu restrânsă sau limitată. (Aceasta înseamnă că ea poate exercita
în nume propriu şi/sau cu încuviinţarea părinţilor ori a tutorelui numai
anumite drepturi şi obligaţii stabilite de lege).
Rezultă că persoana fizică poate avea capacitatea de folosinţă fără să
o aibă şi pe cea de exerciţiu. Se înţelege că persoana care are capacitatea
de exerciţiu o are implicit şi pe cea de folosinţă.
— persoana juridică (este prin natura sa şi spre deosebire de persoana
fizică sau colectivităţile acestora o „creaţie” a dreptului. Aceasta în sensul
că „persoana juridică” ia fiinţă şi dobândeşte calitatea de subiect sau de

„parte” a unui raport juridic nu prin naştere (precum persoana fizică) ci,
numai prin forţa şi limitele prevederilor normelor de drept. Ea poate fi
constituită sau înfiinţată având la bază fie persoana fizică, singulară, fie
colectivităţile de persoane fizice.
Persoana juridică este prin natura ei o „creaţie” a legii, luând naştere
în temeiul prevederilor ei. De aici şi o altă distincţie sau particularitate a
acestei persoane faţă de persoana fizică: capacitatea ei juridică este
distinctă, în sensul că persoana fizică are o capacitate juridică generală,
pe când persoana juridică dispune de o capacitate juridică specializată
sau limitată, adică poate dobândi şi exercita numai acele drepturi şi obligaţii
care corespund actului de constituire sau înfiinţare, scopului pentru care a
fost creată.
De reţinut că persoana juridică acţionează ca subiect al unui raport
juridic concret numai prin intermediul persoanei fizice care o reprezintă
potrivit actului de înfiinţare a acelei persoane juridice.
După caracterul lor, persoanele juridice — ca subiecte ale raportului
juridic — se pot clasifica în două mari categorii: persoane juridice publice
(de drept public) şi, respectiv, persoane juridice private (de drept privat).
Dintre aceste principale categorii de persoane juridice, mai relevante sunt:
— Statul — ca persoană juridică sui generis — şi respectiv, organele
de stat participă în această calitate la o categorie largă de raporturi juridice
: de drept constituţional, administrativ, financiar, penal, internaţional etc.,
inclusiv în anumite raporturi de drept civil. 33
— Instituţiile de stat: sunt acele unităţi înfiinţate prin lege sau hotărâre
de guvern, în scopul desfăşurării unei anumite forme a activităţii de stat în
domenii distincte (cultură, învăţământ, sănătate, ştiinţă ş.a.), fără ca activi-
tatea lor să aibă un caracter economic şi care funcţionează prin finanţare
de la bugetul statului;
— Regiile autonome, societăţile comerciale cu capital de stat sau
privat, companiile, băncile etc., sunt persoane juridice şi participă, în
calitate de subiecte de drept în raporturile de drept privat sau public;
— Organizaţiile obşteşti cu caracter nepatrimonial, cum ar fi:
sindicatele, organizaţiile de tineret, asociaţiile şi fundaţiile, uniunile de
creaţie etc. se constituie de regulă ca persoane juridice şi participă, la
33
Popa, Nicolae. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Actami, 1996, pp. 307-308.
rândul lor, în calitate de subiecte de drept în diverse raporturi de drept

civil, potrivit scopului pentru care au fost înfiinţate.34
Conţinutul raportului juridic. Un alt element structural al raportului
juridic îl reprezintă conţinutul raportului juridic, adică drepturile subiective şi
obligaţiile subiectelor participante la raportul juridic. Subiectele raportului
juridic sunt astfel unite prin aceste drepturi şi obligaţii reciproce, fără ele,
raportul juridic nu ar putea exista. Există raporturi juridice în care ambele
subiecte sunt titulare atât de drepturi, cât şi de obligaţii, precum raportul juridic
de vânzare-cumpărare, unde vânzătorul este titular al dreptului de a cere plata
preţului pentru bunul vândut şi, concomitent, titular al obligaţiei de a preda
bunul, iar cumpărătorul este titular al dreptului de a i se preda bunul şi corelativ
titular al obligaţiei de a plăti preţul stabilit pentru bunul cumpărat. Ca regulă,
subiectele raportului juridic sunt determinate de la început în mod concret.
Există şi situaţii când numai un singur subiect este determinat, ca în cazul
raportului juridic de proprietate, unde proprietarul este un subiect determinat,
iar celelalte subiecte, nefiind determinate, revenindu-le numai obligaţia generală
de a respecta dreptul de proprietate al titularului.
Dreptul subiectiv este consecinţa existenţei dreptului obiectiv, a dreptului
pozitiv. Dreptul subiectiv reprezintă posibilitatea unui subiect, într-un raport
juridic, de a acţionat într-un fel anume, convins fiind că aşa îi permite legea
sau aşa îi impune, că întregul său demers este ocrotit de lege, iar în situaţia
când un terţ ar nesocoti ceea ce i-a conferit dreptul, îl îndreptăţeşte să solicite
sprijinul organelor statului, pentru a-şi putea realiza dreptul. Dreptul subiectiv
nu există dacă el nu este reglementat, recunoscut printr-o normă juridică, deci
dreptul subiectiv nu poate exista fără existenţa prealabilă a normei juridice.
De aceea, cel care invocă încălcarea unui drept subiectiv trebuie să precizeze
şi norma juridică prin care i s-a creat acest drept subiectiv, să dovedească
existenţa dreptului, iar ulterior, încălcarea acelui drept.
Obligaţia, ca element al conţinutului raportului juridic, este îndatorirea
ce o are subiectul raportului juridic de a se comporta într-un anume fel, de a
avea o conduită anume, de a face sau a nu face ceva, ori de a da ceva. Important
este că această conduită poate fi impusă prin forţa de constrângere a statului.
Obiectul raportului juridic. Prin obiect al raportului juridic înţelegem
conduita pe care părţile şi-o asumă, şi-o stabilesc în cadrul unui raport juridic.
Orice raport juridic presupune un obiect, care este partea întregitoare a însuşi
34
raportului juridic, fiindcă, în orice raport juridic, părţile îşi asumă o obligaţie,
spre exemplu, să dea ceva, adică să transmită ceva, un bun, o proprietate, să
facă ceva anume, adică să construiască, să efectueze, să redacteze ceva, să
repare un bun, să presteze un serviciu, ori să nu facă ceva ce ar stânjeni pe
celălalt subiect al raportului juridic, ceea ce presupune să-i respecte acestuia
proprietatea, anumite drepturi personale nepatrimoniale recunoscute de lege,
să nu-i tulbure posesia, să-i respecte onoarea
In literatura juridică au fost exprimate o serie de puncte de vedere,
cu privire la obiectul raportului juridic, confundându-se, de multe ori,
obiectul juridic, a da, a face sau a nu face ceva, cu obiectul (lucrul) asupra
căruia se manifestă voinţa părţilor. Există autori care susţin că s-ar întâlni
şi raporturi juridice fără obiect, făcându-se referire cu precădere la dreptul
penal, unde neîncălcarea normei juridice penale de către cei cărora li se
adresează ar crea un raport juridic care nu are nici un obiect.
1.13. Răspunderea juridică

Comportamentul uman are o sferă diversă de manifestare dar, cu
toată complexitatea comportamentului, omul se raportează la unele prin-
cipii, norme, valori în limitele a ceea ce el consideră a fi bine-rău, permis-
nepermis, drept-nedrept, licit-ilicit.
La momentul stabilirii opţiunii individului pentru o anumită conduită
(din toate cele posibile) se declanşează mecanismul constituirii răspunderii
sale sociale. Aceasta se datorează capacităţii sale raţionale de a opta pentru
un anumit comportament, ştiind, sau trebuind sa ştie că fapta sa se înscrie
sau nu în limitele principiilor generale acceptate, şi va trebui să suporte
consecinţele pentru conduita sa negativă.
Nu orice conduită umană are relevanţă din punct de vedere juridic,
ci numai acele comportamente care cad sub incidenţa normelor juridice.
Deoarece normele juridice sunt norme cu caracter imperativ şi au ca scop
să orienteze, să stimuleze şi să determine comportamentele umane, aplicarea
lor este, la nevoie, asigurată prin forţa de constrângere a statului. Astfel
sub aspect juridic se disting două categorii de conduite umane:
• licite sau legale – care sunt conforme normelor juridice. Conduita
licită este exprimată prin anumite acţiuni sau prin abţinerea de a săvârşi
anumite acţiuni, care se încadrează în limitele drepturilor şi obligaţiilor
prescrise prin normele juridice.
• ilicite sau ilegale – care contravin normelor juridice. Conduita ilicită
constă dintr-o acţiune sau inacţiune contrară prevederilor normelor juridice,

săvârşite de o persoană care are capacitatea de a răspunde pentru faptele
sale. În principiu, încălcarea prevederilor normelor juridice atrage
răspunderea juridică a persoanei vinovate.
Notă Numai comportamentul conştient, responsabil are relevanţă
juridică. Spre exemplu, comportamentul unui alienat mintal nu poate fi
calificat ca fiind licit sau ilicit, deoarece acest comportament nu este
rezultatul unei deliberări conştiente şi ca atare, alienatul mintal nu poate
avea răspunderea juridică a faptelor sale.
Răspunderea juridică constă dintr-un raport instituit de norma
juridică, între autorul încălcării normelor juridice şi stat, reprezentat prin
agenţii unei autorităţi, care pot fi instanţele de judecată, funcţionarii de
stat sau alţi agenţi ai puterii publice.
Din perspectivă filosofico-juridică unii autori35 fac o interesantă şi
utilă delimitare între noţiunile de responsabilitate şi răspundere — folosite
în mod obişnuit ca sinonime. Această delimitare se face în sensul că prin
responsabilitate s-ar înţelege raportul ce se desfăşoară în planul intern al
subiectivităţii individului în care consecinţa faptei sale, fie că este pozitivă
sau negativă, este supusă evaluării şi reacţiei propriei conştiinţe şi atitudini,
în timp ce prin răspundere s-ar înţelege raportul exterior ce se desfăşoară
între colectivitate sau autorităţile acesteia şi autorul sau subiectul faptei
negative. Cu alte cuvinte, „instanţa” în faţa căreia se stabileşte şi operează
„responsabilitatea” este forul interior al conştiinţei individului, în timp ce
„instanţa” în faţa căreia se stabileşte şi operează „răspunderea” este forul
conştiinţei publice reprezentat prin structurile de autoritate statale şi civice.
Răspunderea este înţeleasă ca având drept cauză, sau ca fiind consecinţa
unui fapt negativ, ilicit. În cazul răspunderii juridice acest raport apare ca
unul special, de constrângere, ce se stabileşte între autorităţile statului şi
autorul faptului ilicit, raport ce are ca obiect aplicarea unei sancţiuni
prevăzută de norma încălcată.
Răspunderea juridică este forma cea mai gravă a răspunderii sociale
şi se caracterizează prin:
-are, întotdeauna, ca temei încălcarea sau nerespectarea unei norme
de drept;
35
Florea, Mihai. Responsabilitatea acţiunii sociale. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1976, p. 25.
-este, întotdeauna, legată de activitatea exclusivă a unor organe de

stat care au competenţa de a constata în mod oficial nerespectarea sau
încălcarea normei de drept, de a aprecia gradul de vinovăţie şi de a stabili
şi aplica sancţiunea prevăzută de norma juridică;
-este o răspundere general-obligatorie, izvorând din imperativitatea
dreptului şi capacitatea coercitivă a aparatului de stat de a interveni şi
aplica, la nevoie, constrângerea juridică;
-consecinţele răspunderii juridice sunt deosebit de grave, putând
antrena chiar sancţiuni privative de libertate;
-stabilirea concretă a răspunderii juridice nu este un act sau demers
strict juridic, ci cu valoare multiplă (în actul de tragere la răspundere juridică
se concentrează evaluări nu doar de ordin strict juridic, ci şi de ordin moral,
social, economic, etc.)
Elementele şi condiţiile apariţiei răspunderii juridice. Pentru existenţa
răspunderii juridice sunt necesare întrunirea în mod cumulativ a cel puţin
următoarelor elemente şi condiţii: să existe subiectul răspunderii juridice; să
existe conduita ilicită a subiectului; să existe vinovăţia; să existe rezultatul
dăunător; să existe legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător.
1. Subiectele răspunderii juridice36
Răspunderea juridică nu este o pură abstractizare juridică sau o
răspundere general-abstractă. Ea are în vedere înainte de toate faptul că
este o răspundere a unor subiecte juridic determinate. De aceea, înţelegerea
şi explicarea acestui raport trebuie să pornească de la elementul funda-
mental al acestuia — subiectul răspunderii — fără de care stabilirea condi-
ţiilor acestui raport ar fi un demers fără adresă.
Subiecte ale răspunderii juridice pot fi persoanele fizice şi subiectele
colective şi/sau persoanele juridice.
a. Persoana fizică. Pentru ca o persoană fizică să devină subiect al
răspunderii juridice, trebuie să îndeplinească două condiţii, şi anume: să
aibă capacitatea de a răspunde şi să acţioneze în mod liber.
Capacitatea de a răspunde - exprimă aptitudinea persoanei fizice de
a fi chemată a da seamă, a răspunde, în faţa organelor jurisdicţionale pentru
faptele ilicite săvârşite de ea şi de a suporta consecinţele juridice pe care
le implică aplicarea constrângerii de stat, sub forma sancţiunilor juridice
necesare şi inevitabile.
36
Boboş, Gh. Teoria generală a dreptului. Cluj-Napoca: Dacia, 1994, pp. 267-270.
Libertatea de a acţiona — ca o condiţie a răspunderii juridice —

înseamnă a acţiona în cunoştinţă de cauză, de a decide neviciat şi neobligat
de nimeni şi nimic, asupra alegerii căii de urmat sau a modului de acţiune
în direcţia scopului ilicit propus, urmărit şi realizat. Deci, acţiunea sau
fapta pentru care se stabileşte răspunderea juridică să nu fi fost realizată
prin constrângerea fizică sau morală a autorului ei (a subiectului).
b. Subiectele colective — sunt cele cărora legea le recunoaşte
posibilitatea de a intra în raporturi juridice: instituţii, organizaţii, organe
de stat, asociaţii şi fundaţii, societăţi comerciale, regii autonome etc.
2. Fapta ilicită, care constă într-o acţiune sau inacţiune, contrare
prevederilor normelor juridice.
a) acţiunea - presupune săvârşirea, de către o persoană, a unei acţiuni
concrete, prin care se încalcă normele juridice;
b) inacţiunea – presupune nesăvârşirea unei acţiuni concrete de către
o persoană. Inacţiunea poate fi considerată ca fiind ilicită numai când
respectiva persoană avea obligaţia juridică să acţioneze într-un anumit fel
şi ea nu a acţionat ca atare.
3. Survenirea consecinţelor prjudiciabile, care provoacă daune societăţii
sau individului, adică încalcă valorile apărate de drept. Importanţa rezultatului
conduitei ilicite poate fi diferită în diferite ramuri de drept. Astfel:
a) în dreptul civil – răspunderea juridică este atrasă numai când dauna
sau prejudiciul s-au produs.
b) în dreptul penal – sunt prevăzute cazuri de apariţie a răspunderii
juridice şi în situaţia în care rezultatul conduitei ilicite nu a produs
prejudiciul, dar a fost creat pericolul producerii lui. În dreptul penal, fapta
ilicită care nu produc rezultate concret vătămătoare este numită tentativă.
4. Legătura cauzală între fapta ilicită şi consecinţele dăunătorea
survenite, care apare ca raport cauzal între cauză si efect; cauza fiind
fenomenul care generează, produce efectul.
5. Vinovăţia, care constă din atitudinea psihică a unei persoane faţă
de fapta socialmente periculoasă pe care a săvârşit-o şi faţă de consecinţele
acelei fapte.
Ca orice principiu în general, şi principiile răspunderii juridice37 sunt,
de fapt, nişte percepte, norme sau reguli general-abstracte, nişte formulări
37
de Vest “Vasile Goldiş”, 2002, p. 194.
sintetice prin care se reflectă trăsăturile cele mai generale şi comune ale tuturor
formelor concrete de manifestare ale răspunderii juridice. Şi în cazul principiilor
răspunderii juridice — ca şi în situaţia principiilor generale ale dreptului sau
ale criteriilor generale ale dreptului (sau ale criteriilor normativităţii juridice)
— aceste principii nu reflectă doar un conţinut strict juridic ci, implicit şi
elemente ale principiilor şi valorilor nejuridice: morale, etice, politice, religi-
oase, economice, culturale, ale tradiţiilor etc. proprii civilizaţiei acelei societăţi.
În teoria generală a dreptului aceste principii ale răspunderii juridice
sunt considerate a fi în principal următoarele: principiul răspunderii pentru
fapte săvârşite cu vinovăţie; principiul justeţei sancţiunii; principiul
răspunderii personale; principiul celerităţii tragerii la răspundere juridică38.
Formele răspunderii juridice. În domeniul fiecărei ramuri de drept
s-au conturat forme specifice ale răspunderii juridice:
- Răspunderea constituţională (răspunderea Guvernului în faţa
Parlamentului, răspunderea deputaţilor)
- Răspunderea penală – se înscrie în sfera răspunderii infracţionale
pentru încălcarea normelor de drept. Pentru a constitui infracţiune, abaterea
trebuie:- să aibă un pericol social ridicat; - să reprezinte o serioasă ame-
ninţare a intereselor societăţii.
Diferenţa principală între infracţiune şi contravenţie constă în
periculozitatea socială a încălcării normelor de drept.
- Răspunderea civilă – clasificată în dreptul civil în:
- răspunderea civilă delictuală. Acest tip de răspundere are drept
conţinut obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat de o faptă ilicită.
Aceasta se prezintă ca o sancţiune de drept civil prin obligaţia de reparare a
prejudiciului produs prin fapta ilicită, fără a dicta în acelaşi timp şi o pedeapsă.
- răspunderea civilă contractuală. Faţă de răspunderea civilă delictuală
are un caracter special, derogator. Spre deosebire de răspunderea civilă
delictuală în care obligaţia încălcată este o obligaţie legală cu caracter general,
care revine tuturor (de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite), în
cazul răspunderii civile contractuale, obligaţia încălcată este o obligaţie
concretă, stabilită printr-un contract preexistent, valabil, încheiat între părţi.
38
În virtutea acestui principiu, persoanelor care se fac vinovate de săvârşirea unor fapte
ilicite trebuie să li se aplice sancţiunile cât mai rapid posibil după săvârşirea faptelor
respective, astfel încât aplicarea acestor sancţiuni să-şi atingă scopul urmărit, atât faţă de
făptuitor, faţă de cel lezat cât şi faţă de societate (scopul reparatoriu, educativ şi preventiv).
Ambele forme de răspundere civilă sunt fundamentate pe principiul reparării

unui prejudiciu patrimonial produs prin fapta ilicită a unei persoane.
- Răspunderea contravenţională – este atrasă în cazul comiterii unei
contravenţii administrative şi este specifică ramurii dreptului administrativ.
Contravenţia este o faptă care prezintă un pericol social mai redus decât
infracţiunea, faptă care este prevăzută explicit prin lege sau alt act normativ
şi care este săvârşită cu vinovăţie.
- Răspunderea disciplinară – este specifică ramurii dreptului muncii
şi constă dintr-un ansamblu de norme legale, care privesc sancţionarea
faptelor de încălcare cu vinovăţie de către salariat a obligaţiilor asumate
prin contractul de muncă. Aceste fapte constituie abateri disciplinare şi
pot atrage sancţiuni cum sunt:
- avertismentul;
- mustrarea;
- mustrarea aspră;
- concedierea.
- răspunderea materială – este şi ea o instituţie proprie dreptului
muncii şi constă în obligaţia oricărui salariat de a repara, în limitele
prevăzute de lege, prejudiciul pe care l-a cauzat unităţii din vina sa şi în
legătură cu îndeplinirea sarcinilor de muncă prevăzute de contract.
Sunt situaţii când legea prevede că, deşi sunt întrunite toate elementele
şi condiţiile răspunderii juridice39, aceasta totuşi nu operează. Asemenea
cauze sunt mai ales de domeniul dreptului penal, ca de exemplu:
a) Legitima apărare. Este situaţia în care se află persoana constrânsă
să acţioneze pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust,
îndreptat împotriva sa, a altuia, sau împotriva unui interes public şi care
pune în pericol grav acea persoană sau drepturile sale, ori interesul public.
Condiţiile care concretizează legitima apărare sunt:
— să existe un atac provenit din partea unei persoane fizice;
— atacul să fie material, adică concretizat în acte efective de violenţă
fizică sau verbală evidente;
— atacul să fie direct, adică provenit din partea celui împotriva căruia
se îndreaptă riposta persoanei în legitimă apărare;
— atacul să fie imediat, adică dezlănţuit ori pe punctul de a se declanşa;
— atacul să fie injust, adică fără temei legal;
39
Boboş Gheorghe. Teoria generală a dreptului. Cluj-Napoca: Dacia, 1994, pp. 275-276.
— atacul să fie îndreptat împotriva persoanei sau bunurilor celui

care ripostează ori împotriva unui interes public;
— riposta să fie necesară, adică să urmărească nemijlocit înlăturarea
atacului;
— riposta să fie proporţională — prin natura şi gravitatea consecinţelor
— cu atacul. În dreptul penal este considerat în legitimă apărare şi cel care,
din cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale
gravităţii pericolului şi împrejurărilor în care s-a produs atacul.
b) Starea de necesitate — este împrejurarea în care persoana
săvârşeşte fapta pentru a se salva de la un pericol iminent, care nu poate fi
înlăturat altfel, fiindu-i ameninţată viaţa, integritatea corporală sau sănătatea
sa sau a altuia, ori un bun important al său sau al altuia, un interes obştesc.
Pentru a fi în stare de necesitate, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
— să existe un pericol care ameninţă grav persoana sau bunurile ;
— pericolul să fie în dezlănţuire, iminent şi fortuit. Iminenţa
pericolului constă în împrejurarea care creează convingerea că pericolul
care ameninţă şi este declanşat va produce cu certitudine consecinţele
dăunătoare. Pericolul este fortuit când declanşarea sa nu se datorează nici
intenţiei, nici culpei celui aflat în stare de necesitate ;
— evitarea pericolului să nu fi fost posibilă decât prin săvârşirea
unei fapte ilicite;
— cel ameninţat cu pericolul iminent şi fortuit să nu aibă obligaţia
legală de a-l înfrunta ;
— când este vorba de salvarea unor bunuri cu preţul sacrificării altora,
bunul sacrificat să nu fie mai important decât cel salvat. În domeniul dreptului
penal, nu este considerată în stare de necesitate persoana care în momentul
săvârşirii infracţiunii şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave
decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.40
c) Constrângerea fizică şi constrângerea morală — constă în
presiunea de neînvins exercitată de o forţă asupra unei persoane care astfel
este determinată să comită o faptă ilicită.
40
A nu se confunda acest înţeles al expresiei „starea de necesitate” cu un alt înţeles al său,
şi anume cu situaţia specială care poate fi proclamată în anumite împrejurări grave, cum ar
fi calamităţile naturale, tulburările sociale grave etc., în interesul apărării ţării ori a ordinii
publice sau a securităţii statului. În această accepţiune „starea de necesitate” nu este o
cauză care exonerează de răspundere juridică ci o situaţie sau stare proclamată de organele
puterii centrale de stat, cu valabilitate temporară pentru întreg teritoriul statului ori numai
pentru anumite zone ale acestuia.
Săvârşirea faptei ca urmare a constrângerii fizice este independentă

de voinţa autorului ei şi deci, îl exonerează de răspundere. Constrângerea
morală este presiunea exercitată asupra psihicului unei persoane prin
ameninţarea cu un pericol grav pentru ea sau pentru altă persoană, pericol
ce nu poate fi înlăturat decât prin săvârşirea unei fapte ilicite.
d) Cazul fortuit (forţă majoră) — este împrejurarea de fapt,
neaşteptată, imprevizibilă şi de neînlăturat, care face ca o acţiune sau o
inacţiune a unei persoane să producă efecte ilicite.
De exemplu, împrejurarea care pune debitorul în imposibilitatea
absolută de a-şi îndeplini obligaţiile, sau determină o persoană să
săvârşească o faptă interzisă de lege. Asemenea împrejurări ar putea fi: o
calamitate naturală (inundaţiile, incendiile, cutremurele etc.) ; sau, un alt
fenomen natural care se răsfrânge asupra persoanei (îmbolnăvirea gravă,
accidentarea etc.) ; sau, un fenomen social (război, revoluţie, grevă etc.).
Forţa majoră constituie deci o cauză care exonerează de răspundere.
Pentru aceasta însă, atât forţa majoră, cât şi imposibilitatea de a o înlătura
trebuie să fie cu totul independente de orice conduită culpabilă a persoanei
care urmează să fie angajată în răspunderea juridică respectivă. Astfel,
dacă înainte de a fi intervenit forţa majoră, debitorul a fost pus în întârziere,
el nu mai poate beneficia de condiţiile exonerării de răspundere, deoarece
el trebuia să execute obligaţia înainte de a fi apărut forţa majoră. Tot aşa,
forţa majoră nu exonerează de răspundere dacă debitorul şi-a asumat prin
contract consecinţele unei asemenea împrejurări.
e) Iresponsabilitatea — constă în situaţia în care persoana care
săvârşeşte actul ilicit, în momentul săvârşirii ei, nu-şi poate da seama de
acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu poate fi stăpână pe ele, fie din cauza
alienării mintale, fie din alte cauze, care îl fac incapabil de a raţiona şi de
a acţiona în consecinţă. De exemplu, minorul sub 14 ani.
f) Beţia involuntară - Beţia constă în intoxicarea cu alcool sau alte
substanţe, care conduc la tulburări neuropsihice şi fizice ale
comportamentului uman.
Starea de beţie care este rezultatul unui consum voit şi conştient de
substanţe susceptibile de a o produce (beţia voluntară), nu înlătură
răspunderea penală. Starea de beţie în acest caz poate constitui o
circumstanţă agravantă, dacă este provocată înadins, pentru a putea săvârşi
mai uşor o infracţiune sau pentru a o invoca în scopul uşurării pedepsei,
sau dacă locul şi condiţiile în care s-a produs fapta impuneau măsuri sporite
de securitate a muncii ori în alte situaţii asemănătoare.
Beţia în timpul exercitării unei activităţi sociale, program de lucru,

conducerea unui autovehicul pe drumurile publice etc. poate constitui prin
ea însăşi, o faptă ce atrage răspundere juridică.
g) Eroarea de fapt — constă în reprezentarea falsă de către o persoană
a realităţii, cu prilejul încheierii unui act juridic ori a săvârşirii unei acţiuni.
Dacă reprezentarea greşită, falsă, se referă la situaţii sau împrejurări obiective,
eroarea se numeşte a fi „de fapt”, iar dacă se referă la existenţa, inexistenţa
sau înţelesul unei norme juridice, ea se numeşte „eroare de drept”.
Pentru răspunderea juridică are importanţă numai eroarea de fapt.
Eroarea de drept nu are nici o influenţă asupra validităţii unui act sau fapt
juridic, potrivit principiului „nemo censetur legem ignorare”, adică nimeni
nu poate invoca necunoaşterea legii.
Eroarea de fapt constituie o cauză care exonerează de răspunderea
penală, contravenţională sau disciplinară şi, cu unele excepţii, de
răspunderea civilă, ca o consecinţă a lipsei vinovăţiei. Dacă însă eroarea
este consecinţa propriei culpe — nepregătirea profesională
corespunzătoare, neînsuşirea corectă a unor cunoştinţe necesare exercitării
unei activităţi etc., atunci eroarea nu duce la exonerarea de răspundere.
Cu privire la actele civile, se face deosebire între „eroarea obstacol”
şi „eroarea viciu de consimţământ”.
Eroarea obstacol priveşte natura însăşi a actului ce urmează a fi
încheiat. De exemplu, o parte consideră că încheie un act de vânzare-
cumpărare, iar cealaltă parte consideră că este un act de donaţie. Întrucât
în nici una din aceste situaţii nu s-a putut forma acordul de voinţă, actul
respectiv este lovit de nulitate absolută.
Eroarea de viciu de consimţământ vizează substanţa obiectului
convenţiei respective sau persoana. Prin substanţa obiectului se înţelege
totalitatea însuşirilor considerate de părţi ca având un rol determinant pentru
încheierea actului. Dacă eroarea se referă însă la valoarea obiectului, acea
eroare este viciu de consimţământ numai în cazul în care actul este anulabil
pentru leziune. Leziunea este paguba materială pe care o suferă o parte
contractantă prin faptul că valoarea obligaţiei asumate este vădit
disproporţionată faţă de valoarea prestaţiei celeilalte părţi. Acţiunea prin
care partea prejudiciată în acest fel poate cere, în condiţiile legii, anularea
actului pentru leziune se numeşte „acţiune de resciziune”.
Eroarea asupra persoanei constituie viciu de consimţământ când se
referă fie la identitatea însăşi a persoanei, fie la calităţile substanţiale ale
acesteia, a căror luare în considerare a fost determinantă pentru încheierea

actului respectiv.
h). Exercitarea unui drept sau obligaţii legale - În anumite situaţii,
când prin exercitarea unui drept sau obligaţii legale se produc prejudicii
altora, fapta îşi pierde caracterul ilicit operând exonerarea de răspundere.
De exemplu, îndeplinirea unui ordin de serviciu, distrugerea sau degradarea
de bunuri de către pompieri în timpul unei intervenţii la un incendiu, apariţia
riscului normal, previzibil în manipularea unor bunuri fragile, perisabile
sau alterabile etc.
Condiţiile exonerării de răspundere în cazul exercitării unui drept
sau a unei obligaţii legale constau în :
— acea obligaţie sau drept exercitate să existe în mod efectiv ;
— fapta să corespundă unei necesităţi reale ;
— prejudiciul produs să nu fi fost consecinţa executării necorespun-
zătoare a obligaţiei sau dreptului respectiv41.
41
TEMA 2. DREPTUL CONSTITUŢIONAL.

2.1. Dreptul Constituţional ca ştiinţă şi ramură de drept.
2.2. Constituţia – Legea Supremă a statului.
2.3. Exercitarea suveranităţii naţionale
2.4. Cetăţenia Republicii Moldova.
2.5. Autorităţile publice.
2.1. Dreptul Constituţional ca ştiinţă şi ramură de drept.

Cuvântul “constituţie” derivă din “constitutio”, care în limba latină
înseamnă “aşezare cu temei”, “starea unui lucru”. Termenul comun a fost
folosit în dreptul roman pentru a desemna legile care emanau de la împărat,
indiferent de domeniul lor de reglementare. Constituţia, aşa cum este înţeleasă
acum, cuprinde ansamblul normelor juridice, prin care se stabileşte modul
de instituire, organizare şi funcţionare a puterii publice, limitându-se totodată
exercitarea acesteia, prin garantarea colaborării şi controlului între autori-
tăţilor publice, precum şi prin respectarea drepturilor personalităţii.
Nevoia de a studia sistematic constituţiile a făcut ca, la sfârşitul seco-
lului al XVIII-lea să se nască o disciplină juridică nouă: dreptul constituţional.
Prima catedră de drept constituţional a apărut în Italia, la Ferrara, în
1796, fiind urmată de alte două la Pavia şi Bologna. Ulterior, în 1834 fost
înfiinţată şi la Paris o catedră de drept constituţional. Termenul de “drept
constituţional” s-a răspândit odată cu elaborarea diferitelor constituţii scrise
şi în restul Europei, afară de Germania sau Austria, unde disciplina de
studiu a purtat denumirea “drept de stat”. Prima Constituţie scrisă din
lume a fost Constituţia Americană numită la Filladelphia În 1787.
În România, studiul constituţiei s-a făcut, la început, împreună cu
studierea dreptului administrativ, sub titulatura de “drept public”, primul
curs fiind ţinut la Academia Mihăileană, în 1837. Patruzeci de ani mai târziu,
Simion Bărnuţiu era, la Iaşi, titularul catedrei de “Drept public al românilor”.
Dreptul constituţional este o ramură de drept si totodata o ştiinţă
juridică apartinatoare dreptului public. Dreptul constituţional – dreptul
care formuleaza principii, organizează proceduri şi consolidează în
instituţii, regimul politic al unei ţări prin norme juridice specifice.
În sistemul dreptului dreptul constituţional ocupă o poziţie supraor-
donată, justificată atât de elemente de fond, cât şi de elemente de formă.
Dreptul constituţional reglementează cele mai importante relaţii sociale
în stat, impunându-se celorlalte ramuri de drept. De aceea normele de

drept constituţional cunosc forme deosebite de adoptare şi trebuie să fie
respectate de toate autorităţile publice nu numai în aplicarea dreptului,
dar şi în elaborarea de norme aparţinând celorlalte ramuri de drept.
Obiectul dreptului constituţional este alcătuit din acel relaţii sociale
care se nasc în activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii
de stat şi care privesc bazele puterii şi bazele organizării puterii. Bazele
puterii sunt factorii economici şi sociali, elemente exterioare statului, care
generează şi determină puterea de stat în conţinutul său. Bazele organizării
puterii sunt teritoriul şi populaţia, elemente ce configurează structura şi
atribuţiile autorităţilor publice.42
Subiectele dreptului constituţional sunt poporul, statul, organele
statului, asociaţiile politice, cetăţenii, străinii şi apatrizii.
Normele de drept constituţional reglementează relaţii sociale ce apar
în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii43. Aceste
norme sunt cuprinse în Constituţie şi în celelalte izvoare formale ale
dreptului constituţional.
Normele constituţionale pot fi imparţite în 2 categorii:
-norme constituţionale care au legatură directă cu fenomenul politic
şi formele lui de manifestare
-normele constituţionale care nu au legatură directă cu fenomenul
politic (dreptul la viaţă, libertatea persoanei etc.)
Pentru dreptul constituţional prezintă interes şi clasificarea după
criteriul gradului şi al intensităţii incidenţei acestora, care împarte normele
juridice în norme-principii (cardinale), norme cu o valoare axiomatică ce
apar ca adevărate postulate juridice şi pe care le găsim în constituţii sau în
declaraţii, şi norme-mijloace, care asigură traducerea, în limbajul specific
dreptului a cerinţelor fundamentale de reglementare a ordinii sociale44.
O altă posibilă clasificare45, nu foarte diferită de cea enunţată anterior,
împarte normele de drept constituţional în norme cu aplicaţie mijlocită şi norme
cu aplicaţie nemijlocită. Prima categorie include normele cu valoare de
principiu, care trebuie, pentru a fi puse în aplicare la cazuri concrete să fie
42
Muraru, I., Tănăsescu, Simina. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Lumina
Lex, 2001, p. 31.
43
Muraru, I., Tănăsescu, S., op. cit., p. 23.
44
Popa, N. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: All Beck, 2002, p. 156.
45
Muraru, I., Tănăsescu, S., op. cit., pp. 39-40.
dezvoltate de celelate ramuri ale dreptului. De exemplu, prevederile constituţio-

nale referitoare la dreptul de proprietate sunt dezvoltate în Codul civil. Normele
cu aplicaţie nemijlocită pot constitui temeiul juridic al unui act administrativ sau
jurisdicţional în executarea legilor sau în aplicarea dreptului la cazuri de speţă.
Izvoarele dreptului constituţional sunt:
1. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994
2. legile constituţionale - normele cuprinse in Constituţie şi de
modificarea a ei
3. legile organice – daca au ca obiect materii constituţionale
4. legile ordinare - daca au ca obiect materii constituţionale
5. decretele Preşedintelui RM
6. hotarârile şi regulamentele Guvernului şi a Parlamentului
7. ordonantele ministerelor daca au ca obiect materii constitutionale
8. tratate internationale la care Moldova este parte dacă au ca obiect
materii constituţionale
9. hotărârile Curţii Constituţionale
10. actele emise de organele administraţiei publice locale – daca au
ca obiect materii constitutionale.
Orice disciplină ştiinţifică trebuie să aibă un obiect propriu de
reglementare, deosebit de specificul sau de obiectul altor discipline
ştiinţifice. Obiectul de studiu specific nu este suficient pentru a determina
o ştiinţă, fiind necesară şi o metodă proprie.
Obiectul disciplinei drept constituţional şi instituţii politice constă în
studiul raporturilor sociale reglementate în principal de constituţie, lege funda-
mentală care cuprinde reguli privitoare la forma de stat, la forma de guvernă-
mânt, la organizarea şi funcţionarea parlamentului, la raporturile acestuia cu
celelalte organe ale puterii de stat, precum şi la drepturile şi îndatoririle funda-
mentale ale cetăţenilor. De asemenea, disciplina studiază instituţiile politice.
Prin instituţie se înţelege un grup de norme juridice, care aparţin unei ramuri
de drept, unite pe criteriul unui obiect comun de reglementare, obiect care îi
asigură unitatea şi permanenţa. Ex: instituţia proprietăţii, instituţia căsătoriei,
instituţia contractului etc. Instituţiile politice sunt instituţiile relative la putere
care cuprind organele însărcinate să realizeze puterea politică şi normele
privitoare la această realizare (Parlamentul, Preşedintele, Guvernul).
Metodele utilizate în doctrina dreptului constituţional46 sunt metoda
46
Drăganu, Tudor. Drept constituţional şi instituţii politice : tratat elementar. Bucureşti:
Lumina Lex, 1998, p. 35.
exegetică, metoda analitică-sintetică şi metoda rezultată din îmbinarea celor

două metode cu metodele şi tehnicile sociologice de cercetare.
Metoda exegetică constă în utilizarea interpretării gramaticale şi
logice, în scopul de a stabili înţelesul diferitelor texte de legi. Carenţele
metodei sunt: cercetarea devine un simplu comentariu, fară să analizeze
cauzele fenomenelor juridice şi raporturile lor cu alte fenomene sau legi
sociologice care le guvernează; metoda îndepărtează de la realităţile sociale,
prin căutarea sensului legii, juristul riscând să transforme ştiinţa dreptului
într-un exerciţiu de logică formală.
Metoda analitică-sintetică se bazează pe analiza diferitelor norme
juridice în vigoare, în scopul de a găsi principiul juridic ce le stă la bază.
Odată descoperite, aceste principii sunt studiate comparativ, stabilindu-se
caracterele lor specifice, pentru ca apoi, pe cale de sinteză, să se desprindă
din ele un număr de principii superioare, care guvernează o materie
determinată a dreptului. Principiile sunt utilizate în cele din urmă pentru a
interpreta celelalte dispoziţii constituţionale.
Urmare a dezvoltării cercetării sociologice, a perfecţionării tehnicilor
de investigare a fenomenelor de masă şi a importanţei crescânde dobândite de
ştiintţele politice, doctrina modernă a dreptului constituţional întregeşte analiza
pur juridică a instituţiilor juridice şi politice, efectuată prin aplicarea metodelor
exegetică şi analitică-sintetică, cu una de natură sociologică şi politică. O justă
înţelegere a fenomenlor juridice nu este posibilă fără studiul atent al cauzelor
economice, sociale şi politice, al convingerilor sau reprezentărilor colective
care îşi spun cuvântul în geneza normelor de drept şi le determină conţinutul.
Locul unei ramuri într-un sistem de drept este dat de importanţa rela-
ţiilor sociale reglementate şi de valoarea formelor juridice prin care voinţa
guvernanţilor devine drept.47
Dreptul constituţional român reglementează cele mai importante relaţii
sociale, care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
Guvernanţii, desemnaţi în urma unor alegeri libere de către guvernaţi,
organizează întreaga viaţă a statului, în limitele stabilite de legea fundamentală.
Importanţa relaţiilor sociale reglementate impune ca reglementarea
să se facă prin cele mai importante şi mai eficiente forme juridice, exemplul
cel mai elocvent fiind constituţia, legea fundamentală a ţării.
Cele două aspecte evidenţiate mai sus conferă dreptului constituţional
importanţă maximă.
47
Consecinţele ce decurg din situarea dreptului constituţional în vârful

ierarhiei ramurilor de drept aparţinând unui sistem vizează, în primul rând,
obligativitatea conformităţii normelor celorlalte ramuri de drept cu normele
constituţiei, şi, în al doilea rând, modificarea normelor ramurilor de drept
atunci când prevederile constituţionale care reglementează relaţii sociale
în domeniul acelor ramuri se modifică.48
2.2. Constituţia – Legea Supremă a statului.

Concepţiile asupra constituţiei au variat de la o epocă istorică la altă.
Este motivul pentru care, în conturarea noţiunii pot fi întâlnite unele dificultăţi,
doctrina îmbrăţişând mai multe definiţii, unele descriptive, altele analitice.
În literatura de specialitate49 îndreptăţit s-a afirmat că, pentru a deter-
mina corect categoria de constituţie, trebuie să o abordăm atât din punct
de vedere politic, cât şi din punct de vedere juridic. Din punct de vedere
politic, constituţia: realizează sinteza evoluţiei societăţii, exprimând în
acelaşi timp şi aspiraţiile colectivităţii constituite în stat; consacră o anumită
formă de organizare a societăţii; determină şi garantează drepturile şi
libertăţile individuale, limitând acţiunea puterii statale în raport cu cetăţenii.
Din punct de vedere juridic, în definirea constituţiei trebuie să avem în
vedere atât criteriul material, de conţinut, cât şi pe cel formal, care determină
condiţii speciale de adoptare, modificare şi abrogare, şi stabileşte ierarhia
actelor normative în sistemul dreptului.
Conţinutul constituţiei este complex şi variază de la o ţară de alta,
fiind exprimat prin norme care reglementează cele mai importante relaţii
în stat, stabilind: caracterele statului; principiile instituirii, organizării şi
exercitării puterii de stat; drepturile personalităţii; autorităţile publice care
contribuie în mod esenţial la exercitarea puterii de stat.
Caracterul de lege fundamentală al constituţiei derivă din conţinutul
şi calitatea normelor juridice pe care le cuprinde. Aceste norme juridice se
referă la principiile esenţiale pentru toate domeniile vieţii statale. De aceea
legea fundamentală constituie baza juridică a întregii legislaţii şi temelia
întregii organizări statale.50 Constituţia, în majoritatea statelor cunoaşte
forme deosebite de adoptare, modificare şi abrogare. Constituţia se impune
celorlalte legi, fiind în vârful ierarhiei sistemului de drept. Întregul edificiu
48
Idem, p. 48.
49
Deleanu, I. Instituţii şi proceduri constituţionale. Arad: Servo-Sat, 2001, p. 131.
50
juridic se construieşte pornind de la prevederile constituţionale care se

impun atât autorităţilor publice, cât şi tuturor actelor normative.
În concepţia mai multor savanţi jurişti, Constituţia poate fi conside-
rată ca fiind legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice,
investite cu forţă juridic supremă, şi care reglementează acele relaţii sociale
care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii51.
La modul general, constituţiile pot fi clasificate în constituţii cutu-
miare (nescrise) şi constituţii scrise.
Constituţia cutumiară este formată din tradiţii, obiceiuri, practici
nescrise care reglementează modul de organizare şi funcţionare a organis-
melor de guvernare şi raporturile dintre ele, drepturile şi libertăţile omului,
deci relaţii sociale fundamentale. Acestora li se adaugă acte normative
care au ca obiect aceeaşi sferă de relaţii sociale, fapt ce le conferă valoare
constituţională, fără a fi însă sistematizate într-o constituţie.
Constituţia cutumiară este, din punct de vedere al formării sale, suplă,
pentru că se cristalizează în timp, fără a întruni condiţii speciale de formă şi
exprimă fie voinţa monarhului, fie interese sociale generale sau de grup. Cutuma
evoluează odată cu transformările ce se produc în viaţa politică a statului.
Marea Britanie este exemplul elocvent de ţară în care funcţionează
un sistem constituţional bazat pe cutumă. Sistemul britanic cuprinde trei
categorii de norme:
- cutumele sancţionate de judecător;
- obiceiurile;
- statutele – legile scrise relative la organizarea puterilor publice votate
de Parlament: Magna Charta Libertatum (1215), Bill-ul drepturilor.
Unii autori consideră că apariţia constituţiei scrise a fost un rezultat al
luptei burgheziei aflată în ascensiune economică şi politică împotriva
absolutismului feudal52. Regula de drept scrisă are şi avantajele clarităţii şi
preciziei. Prin intermediul ei se stabileşte cadrul de organizare a puterilor şi se
sancţionează abuzurile puterii. Guvernaţii, studiind legea fundamentală, au
posibilitatea pot să cunoască prerogativele şi atribuţiile guvernanţilor, drepturile
şi libertăţile fundamentale pe care le au precum şi modalităţile de exercitare şi
de apărare ale acestora. Astfel, guvernaţii pot să limiteze acţiunile guvernanţilor,
împiedicând abuzurile generate de exercitarea discreţionară a puterii.
51
Idem, p. 58
52
Idem, p.150
Formalismul constituţional este deosebit de important. Dacă redac-

tarea unui text constituţional nu este clară şi normele au caracter ambiguu
pot apare dificultăţi de interpretare, tensiuni politice şi conflicte sociale.
Constituţia scrisă garantează supremaţia regulii constituţionale asupra
celorlalte reguli juridice. Această supremaţie se asigură prin controlul
constituţionalităţii legilor şi a altor acte cu conţinut normativ.
De constituţiile scrise sistematice se deosebesc actele constituţionale,
al căror obiect nu îl constituie ansamblul relaţiilor sociale specifice ramurii
dreptului constituţional, ci doar unul sau câteva fragmente din acest tot.
În doctrină se admite că există două genuri de constituţii scrise:
- constituţii clare şi scurte, care se limitează la fixarea unor principii şi
reguli esenţiale privind modul de constituire a organelor statului şi rapoturile
dintre acestea, precum şi îndatoririle cetăţeneşti – Constituţia Statelor Unite
ale Americii are doar 7 articole, completate de o serie de amendamente;
- constituţii foarte lungi dar complicate, care reglementează şi instituţii
juridice trăgându-şi seva din alte ramuri de drept: proprietatea, arestarea
preventivă, ocrotirea familiei, etc – exemplul poate fi Constituţia României,
Federaţiei Ruse, Republicii Moldova, etc.
Constituţiile scrise pot fi flexibile (suple) sau rigide.
Constituţiile flexibile se caracterizează prin faptul că regulile de con-
duită pe care le conţin au aceeaşi forţă juridică ca şi legile ordinare, putând
fi modificate conform procedurii legislative obişnuite. Astăzi, constituţiile
flexibile sunt foarte rare (Noua Zeelandă).
Constituţiile rigide sunt legile fundamentale cu forţă juridică superioară,
care se modifică după o procedură mai elaborată decât în cazul legilor ordinare.
Procedeele de înfăptuire a rigidităţii constituţionale sunt53:
- condiţiile speciale de modificare a legilor de revizuire a constituţiei;
- votul referendar la care trebuie supusă constituţia, după adoptarea
de către Parlament;
- dispoziţiile constituţiei declarate nerevizuibile.
Rigiditatea constituţională are drept consecinţe juridice:
- abrogarea legilor ordinare şi a actelor normative inferioare lor intrate
în vigoare înaintea constituţiei şi care sunt inferioare acesteia;
- declararea ca neconstituţională a legii care nu este conformă cu
legea fundamentală.
53
Drăganu, T., op. cit., pp. 47-49.
Dacă dorim să caracterizăm după aceste criterii Constituţia Republicii

Moldova, atunci putem spune că ea este una scrisă şi rigidă.
Conţinutul şi scopurile constituţiei au determinat o formă specială de
adoptare, care să pună în valoare supremaţia şi deosebirile faţă de alte legi.
Adoptarea constituţiei este un proces complex care cuprinde în
principal: iniţiativa adoptării constituţiei, organul competent să o adopte
şi modurile de adoptare.
Adoptarea constituţiei are lor în următoarele situaţii:
a) odată cu formarea unui stat nou
b) în situaţia când în viaţa unui stat au loc schimbări politice structurale
c) când în viaţa statului are loc o schimbare importantă cu caracter politic
sau social economic care nu afectează esenţa statului sau a regimului politic
Într-o asemenea situaţie constituţia nu mai corespunde noilor realităţi
social-politice şi nu mai oferă cadrul de realizare efectivă, eficientă, în beneficiul
tuturor claselor sociale, intereselor generale sau a binelui comun al societăţii.
Iniţiativa adoptării constituţiei trebuie să aparţină acelui organism statal,
politic sau social în măsură să cunoască cel mai bine evoluţia societăţii şi
perspectivele sale. Unele constituţii prevăd cine poate avea iniţiativa adoptării
unui astfel de act normativ, iar altele nu prevăd un asemenea lucru, el rezultând
din sistemul normativ privind elaborarea legilor. Astfel iniţiativa poate
aparţine poporului, executivului sau parlamentului, sigur, în condiţii speciale
faţă de iniţiativa în cazul celorlalte legi.
De regulă constituţiile se adoptă de către puterea constituantă, adică
organul, care, beneficiind de o autoritate politică specială, are dreptul de a
adopta constituţia. Puterea constituantă poate fi originară, atunci când nu
există constituţie în vigoare, sau instituită, adică acea putere a cărei
organizare şi funcţionare este prevăzută de constituţie.
Constituţia parlamentară este adoptată de către parlament după o
procedură dinainte stabilită care include: iniţiativa, elaborarea proiectului,
discutarea publică a proiectului şi adoptarea proiectului de către parlament
cu majoritate calificată. Votarea constituţiei făcându-se de către un
parlament nou ales s-a creat aparenţa aplicării regulilor puterii constituante.
Extinderea referendumului, ca modalitate de participare directă a
cetăţenilor la guvernare a determinat folosirea sa în adoptarea constituţiilor,
fiind considerat şi mijlocul cel mai democratic de adoptare a unei constituţii
sau a unei legi.
Dreptul de a revizui constituţia trebuie să aparţină aceluiaşi organism
care a adoptat-o. Autoritatea competentă a revizui constituţia diferă după

felul constituţiei. Procedura de modificare a constituţiei este de regulă
asemănătoare celei de adoptare, potrivit principiului simetriei juridice.
Modificarea constituţiei se poate face după aceeaşi procedură după care
se modifică legile (constituţii suple sau flexibile) sau după alte reguli decât
cele întâlnite în cazul legilor ordinare (constituţii rigide).
Revizuirea constituţiei constă în modificarea acesteia prin reformularea,
abrogarea anumitor articole sau prin adăugarea unui text nou.
De obicei, posibilitatea şi procedura de revizuire sunt expres prevăzute
chiar în textul legii fundamentale. Absenţa din textul constituţiei a unor
proceduri referitoare la revizuirea acesteia poate genera grave tensiuni
între diferitele forţe politice existente în societate care, fiind interesate să
iniţieze sau să propună anumite modificări în legea fundamentală, nu ar
putea să facă acest lucru datorită lipsei unei proceduri corespunzătoare.
Periculoasă este şi practica de a modifica oricând o constituţie,
posibilă în special în regimurile politice nedemocratice, când inţiativa
aparţine fie unui partid politic având o largă majoritate parlamentară, fie
unui lider susţinut de anumite cercuri sau forţe politice în scopul de a-şi
consolida hegemonia asupra opoziţiei sau de a-şi realiza anumite interese
de natură politică şi economică sau particulare.
Soluţia optimă este stabilirea unui echilibru între cele două tendinţe
prin alegerea corectă a momentului revizuirii şi prin stabilirea clară a
conţinutului acesteia. În orice situaţie trebuie să primeze voinţa clară şi
expres formulată a poporului sau a reprezentanţilor săi.
Toate constituţiile scrise prevăd o anumită procedură de modificare
a acestora stabilind organul care propune modificarea, organul care votează
propunerea de modificare şi majoritatea cerută pentru adoptarea propunerii
de revizuire. Dreptul de a iniţia modificarea constituţiei are o mare
importanţă, organului investit cu această prerogativă revenindu-i atribuţia
de a întocmi proiectul de modificare sau cel puţin de a orienta pregătirea
acestuia. În regimurile politice autoritare această prerogativă revine puterii
executive iar în cele democratice, dreptul de iniţiere a modificării
constituţiei aparţine poporului, care îl exercită prin referendum, sau
parlamentului. Procedura cea mai răspândită în practica constituţională
actuală este conferirea acestui drept şefului statului şi parlamentului care
acţionează împreună. Se realizează astfel un echilibru, nici unul dintre
două organisme neputând să ignore rolul celuilalt în procesul revizuirii. În
Republica Moldova revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de: a)un număr

de cel puţin 200 000 de cetăţeni ai Republicii Moldova cu drept de vot.
Cetăţeni care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel
puţin jumătate din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul doi, iar în
fiecare din ele trebuie să fie înregistrate cel puţin 20000 de semnături în
sprijinul acestei iniţiative; b) un număr de cel puţin o treime de deputaţi în
Parlament; c) Guvern. Proiectele de legi constituţionale vor fi prezentate
Parlamentului numai împreună cu avizul Curţii Constituţionale, adoptat
cu votul a cel puţin 4 judecători.
Este necesar ca procedura de revizuire să fie clară şi precisă. O
asemenea cerinţă este o condiţie a bunei funcţionări a instituţiilor
constituţionale şi a încrederii între partidele politice precum şi a populaţiei
în instituţiile constituţionale.
În practica constituţională se întâlnesc şi cazuri în care modificarea
unor dispoziţii din constituţie este interzisă. Unele constituţii fixează un
anumit termen în care este interzisă revizuirea acestora.
Unele constituţii interzic posibilitatea suspendării lor. În practica
constituţională, constituţiile au fost suspendate în perioadele de crize
politice, atunci când guvernanţii renunţau la formele democratice de
conducere. Constituţia e poate suspenda prin proclamarea stării de asediu,
a stării de război, a stării de urgenţă, prin guvernarea prin decrete-legi sau
prin lovituri de stat. Suspendarea constituţiei întemeiată pe ideea ilegalităţii,
în practică însă fiind justificată prin teoria necesităţii. Suspendarea totală
a constituţiei este o înlăturarea a ideii de constituţionalitate şi de legalitate.
Abrogarea constituţiei se produce atunci când se adoptă o nouă
constituţie.
Studiul constituţiilor moderne scoate la iveală existenţa unor formule
stereotipe şi a unor proceduri asemănătoare. Constituţiile se aseamănă atât
din punct de vedere al metodologiei tehnico-legislative cât şi din cel al
formulării unor instituţii juridice. Această asemănare este determinată de
obiectul comun de reglementare al normelor şi principiilor constituţionale.
Majoritatea constituţiilor scrise cuprind:
- principiul suveranităţii naţionale, conform căruia poporul este
titularul suveran al puterii;
- principiul reprezentării, care statuează că poporul exercită prerogativele
suveranităţii sale prin intermediul unor organisme pe care le desemnează să
acţioneze în numele său şi să îl reprezinte pe plan intern şi extern;
- principiul separaţiei puterilor stabilind modul de constituire, organizare

şi funcţionare a organelor puterii şi raporturile existente între acestea;
- valorile fundamentale şi tradiţiile istorice care definesc identitatea
naţională şi spirituală ale unui popor;
- forma de guvernământ, structura de stat, regimul politic;
- drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor precum şi
îndatoririle acestora faţă de stat.
Principiile şi normele constituţionale pot fi împărţite în trei mari
categorii:
1. principii şi norme constituţionale având rol determinant în stabilirea
şi funcţionarea organismelor de guvernare precum şi în stabilirea formei
statului;
2. dispoziţii solemne privind drepturile cetăţeneşti însoţite sau nu de
garanţii juridice ale exercitării acestora;
3. dispoziţii constituţionale care nu au legătură directă cu procesul
de guvernare.
Constituţiile mai conţin şi dispoziţii finale şi tranzitorii care se aplică
pe o perioadă limitată şi au scopul de a reglementa trecerea de la o constituţie
la alta şi de a soluţiona un posibil conflict de legi. Ele nu mai sunt aplicabile
după realizarea scopului pentru care au fost incluse în constituţie.
Conţinutul normativ al Constituţiei este exprimat în structura tehnico
juridică a acesteia, structură ce cuprinde de regulă, ca unitate de bază,
articolul. Articolele sunt grupate pe capitole şi titluri.
Dacă ne referim la Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie
1994, putem spune că ea este compusă din 7 titluri, structurate în 151 articole:
Titlul I - PRINCIPII GENERALE,
Titlul II - DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE
FUNDAMENTALE, Titlul III - AUTORITĂŢILE PUBLICE,
Titlul IV - ECONOMIA NAŢIONALĂ ŞI FINANŢELE PUBLICE,
Titlul V - CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,
Titlul VI - REVIZUIREA CONSTITUŢIEI,
Titlul VII - DISPOZIŢII FINALE ŞI TRANZITORII.
Constituţia Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nici o lege
şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are
putere juridică54 . Supremaţia constituţiei stabileşte locul ei în sistemul
54
Constituţia RM din 29.07.94 (data intrarii in vigoare: 27.08.1994), art. 7. In: Monitorul
Oficial al RM, nr. 1 din 18.08.1994.
normativ, ţinând seama de ierarhia actelor normative, a sistemului de drept

şi de locul dreptului constituţional în sistemul de drept. Supremaţia
constituţiei este o calitate a legii fundamentale care o situează în vârful
instituţiilor politico-juridice.
Supremaţia constituţiei este o noţiune complexă în conţinutul căreia
se cuprind trăsături şi elemente politice şi juridice care exprimă poziţia
supraordonată a constituţiei nu numai în sistemul de drept ci şi în întregul
sistem social- politic al unei ţări. Legea fundamentală este determinată în
ultimă instanţă de condiţiile materiale şi culturale din societatea dată.
Cauzele economice, sociale şi juridice determină, în cazul constituţiei,
un conţinut şi o formă deosebite. Ca lege, constituţia este expresia voinţei
guvernanţilor reprezentând poporul, voinţă condiţionată şi determinată de
contextul economic, social, politic şi cultural din societatea în care este edictată.
Supremaţia constituţiei se exprimă prin funcţiile sale. Exprimarea
voinţei guvernanţilor este chiar funcţia puterii de stat. Legătura dintre
constituţie şi putere este puterea organizată a guvernanţilor de a exprima
şi realiza voinţa lor ca voinţă general obligatorie pentru întreaga societate.
Funcţiile constituţiei sunt determinate de funcţiile puterii al cărei conţinut
este dat de factorii economici, politici, sociali şi culturali. Deci,
fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei se regăseşte în totalitatea
acestor factori care se află într-o strânsă legătură şi interacţiune şi care
trebuie priviţi, în raport cu legea fundamentală, în indivizibilitatea lor.
Constituţia are o poziţie supraordonată faţă de celelalte legi, poziţie
determinată de conţinut, de forma de adoptare şi de puterea juridică. Ea
este parte integrantă a dreptului şi izvorul principal al acestuia, stabilind
principiile fundamentale pentru întregul drept. Toate celelalte ramuri de
drept îşi găsesc punctul de plecare la nivelul celor mai înalte principii şi
numai în prevederile constituţiei. Normele acestor ramuri de drept trebuie
să fie conforme cu litera şi spiritul constituţiei. Încălcarea dispoziţiilor
constituţionale de către reglementările din celelalte ramuri ale dreptului
atrage nulitatea acestora din urmă, nulitate care se constată prin controlul
de constituţionalitate.
Supremaţia constituţiei beneficiază atât de garanţiile specifice
întregului drept, care fac ca sistemul normativ să se aplice şi să fie respectat,
cât şi de unele garanţii juridice specifice. Aceste garanţii sunt: controlul
general al aplicării constituţiei, controlul constituţionalitătii legilor,
îndatorirea fundamentală de a respecta constituţia.
Controlul general al aplicării constituţiei este rezultatul faptului că

întreaga activitatea statală este organizată prin constituţie. Constituţia stabi-
leşte formele fundamentale de realizare a puterii de stat, categoriile de
organe ale statului şi competenţa acestora. Exercitarea puterii de către
popor implică o diviziune a competenţelor şi o autonomie a organelor de
stat. Toate organele statului trebuie să-şi desfăşoare activitatea în confor-
mitate şi în limitele stabilite prin constituţie. Pentru ca acest lucru să fie
realizabil constituţia organizează un sistem complex şi eficient de control
al aplicării ei.
Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de
verificare a conformităţii legii cu constituţia şi cuprinde regulile privitoare
la organele competente să facă această verificare, procedura de urmat şi
măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri. Controlul
constituţionalităţii legilor se poate clasifica utilizând mai multe criterii:
După criteriul organelor competente a exercita controlul, distingem
următoarele forme de control: controlul exercitat de un organ politic,
controlul exercitat de către instanţele judecătoreşti şi controlul exercitat
de un organ unic, special şi specializat. Într-o altă opinie, după acest criteriu
distingem două forme: controlul exercitat de un organ politic şi controlul
exercitat de un organ jurisdicţional.
După criteriul momentului în care se exercită controlul, putem vorbi
despre control anterior intrării în vigoare (Franţa) a legii sau control
posterior (Germania, România)55 acestui moment.
După criteriul subiectelor cu drept de sesizare a jurisdicţiei
constituţionale, distingem controlul la iniţiativa autorităţilor publice şi
controlul la iniţiativa particularilor. Într-o altă opinie, se disting trei forme
de control: acţiunea populară, controlul la sesizarea unei instanţe ordinare
şi controlul la sesizarea autorităţilor politice.
După criteriul modului de control, distingem controlul pe cale de
acţiune (Republica Moldova) şi controlul pe cale de excepţie (SUA).
După criteriul reglementării, distingem controlul explicit şi controlul
implicit.
Controlul constituţionalităţii legilor la noi în ţară este centralizat,
exercitat de un organ al jurisdicţiei constituţionale unic, special şi
specializat – Curtea Constituţională a Republicii Moldova. El este exercitat
55
Popa, Victor. Dreptul public. Chişinău, 1998, pp. 267-273.
posterior intrării în vigoare a legii pe cale de acţiune. În Republica Moldova

Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională. Ea
este independentă de orice altă autoritate publică şi se supune numai
Constituţiei. Curtea Constituţională a Republicii Moldova garantează
supremaţia Constituţiei, asigură realizarea principiului separării puterii de stat
în putere legislativă, putere executivă şi putere judecătorească şi garantează
responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat.
Întru exercitarea funcţiilor sale, Curtea Constituţională:
a) exercită, la sesizare, controlul constituţionalităţii legilor şi
hotărîrilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova,
a hotărîrilor şi ordonanţelor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale
la care Republica Moldova este parte;
b) interpretează Constituţia;
c) se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
d) confirmă rezultatele referendumurilor republicane;
e) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui
Republicii Moldova;
f) constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului,
demiterea Preşedintelui Republicii Moldova sau interimatul funcţiei de
Preşedinte, precum şi imposibilitatea Preşedintelui Republicii Moldova
de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 60 de zile;
g) rezolvă cazurile excepţionale de neconstituţionalitate a actelor
juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiţie;
h) hotărăşte asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea
unui partid.
Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea din iniţiativa subiec-
ţilor prevăzuţi de Legea cu privire la Curtea Constituţională, conform căreia
Curtea Constituţională se compune din 6 judecători, numiţi pentru un man-
dat de 6 ani, care sînt inamovibili pe durata mandatului, independenţi şi se
supun numai Constituţiei.56Pentru numirea sa în funcţie, Judecătorii Curţii
Constituţionale trebuie să aibă o pregătire juridică superioară, o înaltă
competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 15 ani în activitatea
juridică, în învăţămîntul juridic sau în activitatea ştiinţifică. Funcţia de
judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu oricare altă funcţie
publică sau privată retribuită, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice.
Doi judecători sînt numiţi de Parlament, doi de Guvern şi doi de Consiliul Superior al
56
Magistraturii, care aleg, prin vot secret, preşedintele acesteia.

Legile şi alte acte normative sau unele părţi ale acestora devin nule,
din momentul adoptării hotărîrii corespunzătoare a Curţii Constituţionale.
Hotărîrile Curţii Constituţionale sînt definitive şi nu pot fi atacate.
Îndatorirea fundamentală de a respecta constituţia asigură ca preve-
derile constituţionale să fie aplicate şi respectate de către cetăţeni. Izvorul
acestei obligaţii fundamentale se găseşte în chiar conţinutul şi poziţia
constituţiei, în faptul că aducerea la îndeplinire a prevederilor constitu-
ţionale înseamnă de fapt tocmai realizarea măsurilor pe care statul le ia în
vederea dezvoltării materiale şi culturale a societăţii.
2.3. Exercitarea suveranităţii naţionale

Democraţia este forma de guvernământ în care puterea aparţine
poporului, care o exercită suveran prin corpul său electoral (ex. Alegeri)
sau dupa caz prin corpul său referendal (ex. Referendum). Democraţia
are mai multe forme:
a) democraţia directă
b) democraţia reprezentativă
c) democraţia semireprezentativă
d) democraţia semidirectă.
Democraţia directă este forma de guvernământ democratică în care
poporul se autoguvernează, legiuieşte el însusi şi tot el controlează exe-
cutarea legii. Această formă de democraţie nu a existat, nu există şi nici nu
va exista niciodată, fiind considerate o utopie.
Democraţia reprezentativă este democraţia reală şi autentică atunci
când în societate cei care işi doresc libertatea şi egalitatea ii domină pe cei
care işi doresc puterea. Regimul reprezentativ poate fi definit ca o formă
de exercitare indirectă a suveranităţii naţionale de către popor prin interme-
diul reprezentanţilor săi aleşi, iar în sens restrîns ca ansamblu de autorităţi
publice, desemnate de popor, pentru a exercita suveranitatea (puterea
politică) în numele lui57. În doctrina şi literatura juridică de specialitate
sau conturat doua concepţii, justificand tot atâtea sisteme de guvernamânt
reprezentative: - suveranitatea populară şi
- suveranitatea naţională.
Suveranitatea populară reprezintă dreptul poporului de a decide
asupra sorţii sale, de a stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor
57
lui, precum şi de a controla activitatea acestora. În mod ideal, în societatea

în care puterea de stat aparţine în mod real întregului popor, suveranitatea
poporului se identifică cu suveranitatea de stat. Suveranitatea poporului
legitimează dreptul acestuia la insurecţie. Consecinţa imediată a acestei
modalităţi de fundamentare a suveranităţii de stat, înţeleasă ca putere
instituţionalizată este aceea că exprimarea voinţei poporului suveran necesită
acordul tuturor membrilor acestuia (absolutism democratic). Rezultă că
puterea este inalienabilă, iar exercitarea ei trebuie realizată în mod direct şi
nu prin reprezentanţi, guvernanţii neavând decât un mandat imperativ şi
fiind revocabili în caz de neîndeplinire întocmai a mandatului primit.
Suveranitatea naţională se fundamentează pe ideea sociologică de
naţiune, considerată ca persoană morală ce dispune de o voinţă proprie,
distinctă de cea a persoanelor care o compun temporar, la timpul prezent,
voinţă care însă se exprimă prin reprezentanţii naţiunii desemnaţi conform
unor proceduri asupra cărora membrii naţiunii au convenit de comun acord.
Suveranitatea naţională aparţine naţiunii, care însă nu poate să o exercite în
mod direct şi trebuie să îi delege exerciţiul în favoarea unor reprezentanţi.
Delegarea nu implică în mod absolut alegeri, ci se poate realiza şi prin alte
forme. Mandatul acordat însă, nu mai poate fi cenzurat de membrii naţiunii,
care nu au dreptul de decizie finală, ci trebuie să se supună deciziilor luate
de naţiune ca o voinţă superioară şi distinctă de suma voinţelor individuale.
Suveranitatea naţională se traduce cel mai adesea prin suveranitatea Parla-
mentului. Consecinţa dierctă constă în aceea că puterea de stat este unică,
inalienabilă şi indivizibilă, reprezentarea corpului electoral fiind însă posibilă
prin intermediul adunării special desemnate în acest scop, care are un mandat
colectiv, ceea ce împiedică revocarea individuală a membrilor săi.
Conceptul de suveranitate naţională nu poate avea altă semnificaţie
decât în situaţia în care se are în vedere dreptul la autodeterminare şi la
dezvoltarea independentă a fiecărei naţiuni, indiferent că aceasta posedă
sau nu o organizaţie proprie de stat care poate conduce la apariţia de noi
state. Bineînţeles că atunci, când naţiunea s-a constituit într-un stat,
suveranitatea naţională se identifică cu suveranitatea de stat.
Este evidentă atât deosebirea cât şi legătura între suveranitatea de stat,
suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională. Suveranitatea de stat este
o caracteristică generală a puterii de stat. Raportat la evoluţia istorică a
conceptului de suveranitate, titularul puterii de stat suverane este poporul.
Suveranitatea ca trăsătură generală a statului, este supremaţia şi
independenţa puterii în exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor ca

voinţă obligatorie pentru întreaga societate.
În literatura juridică se subliniază faptul că definirea conţinutului
suveranităţii prin supremaţie şi independenţă nu înseamnă divizarea
suveranităţii în părţi distincte, de sine stătătoare, deoarece o asemenea
împărţire ar avea un caracter artificial faţă de caracterul unic şi indivizibil
al suveranităţii. Este vorba de fapt de definirea modului de existenţă şi
realizare a puterii ca putere suverană.
Definirea suveranităţii numai prin supremaţie sau numai prin indepen-
denţă este insuficientă, căci în timp ce supremaţia evocă acea însuşire a
puterii de stat de a fi superioară oricărei alte puteri în raporturile cu populaţia
cuprinsă în limitele frontierelor statului, independenţa evocă acea trăsătură
a puterii de a nu fi îngrădită, limitată în realizarea scopurilor sale, de nici o
altă putere de stat străină. Aceasta nu poate duce la ideea că statele, în virtutea
suveranităţii ar putea avea comportări abitrare în viaţa internaţională.
Democraţia semireprezentativă şi democraţia semidirectă sunt acele
sisteme în care coexistă şi se realizează în diferită măsură principiul
reprezentativitatii si democratia directa.
Pornind de la Declaraţia suveranităţii Republicii Moldova, adoptată
de Parlament la 23 iunie 1990, La 27 agust 1991 a fost adoptată Declaraţia
de independenţă a Republicii Moldova, conform cărea REPUBLICA
MOLDOVA ESTE UN STAT SUVERAN, INDEPENDENT ŞI DEMO-
CRATIC, LIBER SĂ-ŞI HOTĂRASCĂ PREZENTUL ŞI VIITORUL
FĂRĂ NICI UN AMESTEC DIN AFARĂ, ÎN CONFORMITATE CU
IDEALURILE ŞI NĂZUINŢELE SFINTE ALE POPORULUI ÎN
SPAŢIUL ISTORIC ŞI ETNIC AL DEVENIRII SALE NAŢIONALE.
Conform art. 1 şi 2 a Constituţiei Republicii Moldova din 199458, Republica
Moldova este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil.
Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o
exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele
stabilite de Constituţie. Nici o persoană particulară, nici o parte din popor,
nici un grup social, nici un partid politic sau o altă formaţiune obştească
nu poate exercita puterea de stat în nume propriu. Uzurparea puterii de
stat constituie cea mai gravă crimă împotriva poporului.
58
Constituţia RM din 29.07.94 (data intrarii in vigoare: 27.08.1994). În: Monitorul Oficial
al RM, nr. 1 din 18.08.1994.
2.4. Cetăţenia Republicii Moldova

Cetăţenia este acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile
permanente social- economice, politice şi juridice dintre aceasta şi stat,
dovedind apartenenţa sa la un anumit stat şi atribuindu-i posibilitatea de a fi
titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de constituţie şi de legile
ţării. Cetăţenia stabileşte între persoană şi stat o legătură juridico-politică
permanentă, care generează drepturi şi obligaţii reciproce dintre stat şi persoană.
Cetăţenia Republicii Moldova este păstrată atît pe teritoriul Republicii
Moldova, cît şi în alte state, precum şi spaţiul în care nu există suveranitatea
nici unui stat. Dovada cetăţeniei Republicii Moldova se face cu buletinul de
identitate, cu paşaportul, cu certificatul de naştere în cazul copilului, sau cu un
certificat eliberat de organele competente. Cetăţenii Republicii Moldova sînt
egali în faţa legii, beneficiază în egală măsură de toate drepturile social-politice
şi economice. Numai cetăţenii Republicii Moldova au dreptul de a alege şi de
a fi ales, de a ocupa funcţii ce implică exercitarea autorităţii publice. Conform
art. 17 al Constituţiei Republicii Moldova nimeni nu poate fi lipsit în mod
arbitrar de cetăţenia sa şi nici de dreptul de a-şi schimba cetăţenia.59
Dobândirea cetăţeniei cunoaşte două sisteme: sistemul care are la
bază principiul jus sangvinis (dreptul sângelui) şi sistemul care are la bază
principiul jus loci (dreptul locului). Aceste două moduri de dobândire a
cetăţeniei, denumite şi originare, se regăsesc astăzi în lume, fiind aplicate
de către state combinat sau separat, explicaţiile alegerii găsindu-se în
interesele concrete pe care le au naţiunile sau popoarele respective.
Conform sistemului jus sangvinis, copilul devine cetăţeanul unui stat
dacă se naşte din părinţi care, amândoi sau numai unul, au cetăţenia statului
respectiv. Conform sistemului jus loci, copilul devine cetăţeanul unui stat
dacă se naşte pe teritoriul statului respectiv. Acest sistem este însă criticabil
deoarece, atunci când părinţii nu au cetăţenia statului unde s-a născut copilul
este puţin probabil ca acesta să dorească să rămână cetăţean al statului
respectiv, el fiind ataşat prin familia sa unui alt stat.
În sistemul nostru de drept au fost adoptate ambele sisteme – cel
care are la bază principiul jus loci şi cel care are la bază principiul jus
sangvinis. Cetăţenia în Republica Moldova este reglementată de Constituţia
Republicii Moldova din 1994, Legea cu privire la Cetăţenie nr.1024-XIV
din 02.06.2000 cu modificările şi completările ulterioare, şi legislaţia
59
Idem.
internaţională la care a aderat ţara noastră. Conform definiţiei date de unii

autori „Cetăţenia Republicii Moldova determină relaţiile politice şi juridice
permanente dintre o persoană fizică şi statul Republica Moldova, care îşi
găseşte expresia în drepturile şi obligaţiile lor reciproce”.60
Conform legislaţiei în vigoare, cetăţeni ai Republicii Moldova sînt:
a) Persoanele care pînă la 28 iunie 1940 au locuit pe teritoriul de
astăzi al Republicii Moldova şi urmaţii lor şi care la data adoptării legii cu
privire la Cetăţenie domiciliază pe teritoriul republicii Moldova.
b) Persoanele care domiciliază pe teritoriul Republicii Moldova, dacă
s-au născut pe teritoriul republicii sau măcar unul din părinţi, strămoşi s-a
născut pe teritoriul sus numit şi dacă nu sînt cetăţeni ai altui stat.
c) Persoanele care au dobîndit cetăţenia conform legislaţiei în vigoare.
Dobîndirea cetăţeniei Republicii Moldova. Conform art. 10 al Legii cu
privire la Cetăţenie nr.1024-XIV din 02.06.2000, cetăţenia se dobîndeşte prin:
1. naştere
2. recunoaştere sau repatriere
3. înfiere
4. redobîndire
5. naturalizare sau acordarea la cerere
1.Naştere . Este considerat cetăţean al Republicii Moldova copilul:
- născut din părinţi, ambii sau unul dintre care, la momentul naşterii
copilului, este cetăţean al Republicii Moldova.
- născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi apatrizi.
- născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi care au cetăţenia
unui alt stat sau unul dintre care este apatrid, iar celălalt cetăţean străin
dacă statul acela nu acordă copilului cetăţenie.
- copilul găsit pe teritoriul republicii Moldova este considerat cetăţean
al ei, atît timp cît nu este dovedit contrariul, pînă la atingerea vîrstei de 18 ani.
2. Recunoaştere.
- sînt recunoscute ca cetăţeni ai Republicii Moldova persoanele care
au dobîndit şi au păstrat această cetăţenie potrivit legislaţiei anterioare.
- sînt recunoscute ca cetăţeni ai Republicii Moldova persoanele care
nu sînt cetăţenia unui alt stat, dar care si-au exprimat dorinţa de a deveni
cetăţeni ai Republicii Moldova şi anume:
60
Negru, Boris. Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova, Titlul II. Chişinău: Cartier,
1997, p. 109.
a. persoanele unul dintre ai căror părinţi sau bunei s-a născut pe

teritoriul numit.
b. persoanele care pînă la 28 iunie 1940 au locuit în Basarabia, urmaşii
lor, dacă domiciliază în mod legal pe teritoriul republicii Moldova.
c. persoanele deportate sau refugiate de pe teritoriul Republicii
Moldova începînd cu 28 iunie 1940, precum şi urmaşii săi.
3. Dobîndirea cetăţeniei prin înfiere.
- copilul apatrid dobîndeşte automat cetăţenia Republicii Moldova
prin înfiere dacă înfietorul este cetăţean al republicii Moldova.
- Asupra cetăţeniei copilului înfiat de soţi unul dintre care este cetăţean
al Republicii Moldova, iar celălalt cetăţean străin hotărăsc, de comun acord,
înfietorii. În cazul în care înfietorii nu cad de comun acord, asupra aparte-
nenţii copilului la Republica Moldova va decide instanţa de judecată, ţinînd
cont de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vîrsta de 14
ani, se cere consemţămîntul lui, autentificat notarial.
4. Naturalizarea sau acordarea la cerere. Acest mod de dobîndire
a cetăţeniei priveşte pe cetăţenii străini sau persoanele apatride care îşi
manifestă dorinţa de a se integra în societatea noastră.
Astfel persoana care solicită acordarea cetăţenii republicii Moldova
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1) S-a născut şi domiciliază cu loc de trai permanent la data cererii nu
mai puţin de 10 ani pe teritoriul Republicii Moldova sau, deşi nu s-a născut
pe acest teritoriu, domiciliază aici permanent cel puţin ultimii 10 ani, sau în
cazul în care este căsătorit cu un cetăţean al Republicii de cel puţin 3 ani.
2) A împlinit vîrsta de 18 ani.
3) Are asigurate mijloace legale de existenţă pe teritoriul Republicii
Moldova.
4) Cunoaşte limba de stat
5) Cunoaşte bazele Constituţiei Moldovei.
6) Renunţă la cetăţenia altui stat dacă o are.
5. Reintegrarea sau redobîndirea. Persoanele care anterior au avut
cetăţenia republicii moldova pot fi reintegraţi la cerere în cetăţenia
Republicii Moldova Reintegrarea în cetăţenia Republicii Moldova se
autorizează în mod individual de către Preşedintele Republicii Moldova.
Cetăţenia Republicii Moldova nu se acordă persoanelor care:
1. au fost condamnate la privaţiune de libertate pentru infracţiuni
premiditate şi au antecedente penale sau se află sub urmărire penală la
momentul examinării cererii.
2. au săvîrşit crime internaţionale, militare, sau crime împotriva umanităţii.

3. sînt implicaţi în activităţi teroriste.
4. sînt cetăţeni ai altui stat.
Pierderea cetăţeniei Republicii Moldova.
În conformitate cu legislaţia Republicii Moldova se deosebesc 2
temeiuri de pierdere a cetăţeniei:
1. renunţarea la cetăţenia Republicii Moldova
2. retragerea cetăţeniei republicii Moldova
Renunţarea la cetăţenie este un mod amabil de rezolvare a unor
probleme ce ţin de statutul juridic al persoanei.
Retragerea cetăţenie Republicii Moldova apare ca o sancţiune. Cetăţenia
Republicii Moldova poate fi retrasă în cazuri excepţionale în baza unei hotărîri
a Preşedintelui Republicii Moldova referitoare la o persoană care:
1. a dobîndit cetăţenia Republicii Moldova în mod fraudulos.
2. a săvîrşit o infracţiune gravă împotriva statului.
3. s-a înrolat în forţele armate ale unui stat străin.
4. s-a angajat într-o funcţie publică a u unui alt stat fără ştirea şi
consemţămîntul organelor de resort ale Republicii Moldova.
5. a săvîrşit crime împotriva umanităţii sau acte de genocid.
Retragerea cetăţeniei RM nu produce nici un efect asupra cetăţeniei
soţului şi copiilor persoanei căreia i s-a retras cetăţenia.
Pluralitatea de cetăţenii. În RM , pluralitatea de cetăţenii se permite:
1. copiilor care au dobîndit automat la naştere cetăţenia RM şi cetă-
ţenia unui alt stat.
2. cetăţenilor săi care deţin concomitent cetăţenia unui alt stat, cînd
această cetăţenie este dobîndită automat prin căsătorie.
3. copiilor cetăţeni ai RM care au dobîndit cetăţenia unui alt stat în
urma înfierii.
4. dacă această pluralitate rezultă din prevederile acordurilor interna-
ţionale la care RM este parte.
5. în cazul cînd renunţarea la cetăţenia unui alt stat sau pierderea ei
nu este posibilă sau nu poate fi rezonabilă cerută.
2.5. Autorităţile publice

Dicţionarul explicativ al limbii române moderne explică cuvîntul
autoritate ca un drept al cuiva, o putere de comandă, de a da dispoziţii sau
a impune cuiva ascultare; putere politică sau administrativă într-un stat,
instituţie, organ al puterii de stat.
Autoritatea publică nu este o simplă autoritate învestită cu putere şi

care se bucură de un anumit prestigiu. În primul rînd, autorităţile publice,
direct sau indirect, sunt dependente de instanţa politică, juridică şi morală
absolută: poporul61.
În rîndul doi, cuvîntul public atestă că această autoritate este pusă la
dispoziţia tuturor, este o autoritate la care au acces toţi şi care s-a constituit
şi activează în favoarea tuturor.
Astfel fiind văzute lucrurile, putem defini autoritatea publică ca o insti-
tuţie politică, constituită în mod direct sau indirect de către popor, învestită de
Constituţie cu anumită competenţă pentru a îndeplini anumite funcţii de guver-
nare a ţării şi care se bucură de o anumită autoritate şi prestigiu în societate62.
Clasificarea autorităţilor publice este o problemă discutabilă, deoarece
există mai multe criterii utilizate de unii sau alţi autori. Clasificarea este
necesară în scopul stabilirii locului cuvenit în ordinea constituţională a
tuturor autorităţilor publice în virtutea faptului că toate se află într-o strînsă
corelaţie şi interacţiune.
În raport cu sursa lor, autorităţile publice se clasifică în:
a. Autorităţi publice direct reprezentative (Parlament, Primarii, Con-
siliile locale) => toţi cei ce se bucură de o investitură populară.
b. Autorităţi publice indirect reprezentative (toţi cei care sunt investiţi,
desemnaţi, numiţi de autorităţile publice reprezentative sau organe ierarhic
superioare (Preşedintele, Judecătorii, Curtea Constituţională, Guvernul).
În raport cu funcţia pe care o îndeplinesc autorităţile publice pot fi:
a. Autoritate deliberativă
b. Autoritate guvernamentală
c. Autoritate prezidenţială
d. Autoritate judecatorească
e. Autoritatea jurisdicţiei constituţionale
f. Autoritatea constituită în Avocatul poporului
În raport cu nivelul la care acţionează autorităţile publice:
a. Autoritati publice centrale (Parlament, Presedinte, Guvern)
b. Autoritati publice locale (Primarii, Consiliile locale, raionale)
În Constituţia Republicii Moldova, Titlul III este numit „Autorităţile
publice”63 şi nominalizează aceste autorităţi într-o ordine ce corespunde
61
Deleanu, Ion. Drept constituţional şi instituţii politice. Iaşi: Ed. Chemarea, 1993, p. 119.
62
63
al RM, nr. 1 din 18.08.1994.
separării puterilor în stat: puterea legislativă – parlamentul; puterea execu-

tivă – Preşedintele Republicii Moldova, Guvernul; puterea jurisdicţională
– instanţele judecătoreşti; Consiliul Superior al Magistraturii, Procuratura.
Capitolul VIII din Constituţie, numit „Administraţia publică cen-
trală”, prin art. 107, 109, 112 întroduce noţiunile de administraţia publică
centrală şi de autorităţile administraţiei publice locale. Administraţia pub-
lică este o activitate de realizare permanentă a serviciilor publice, încredin-
ţată unui set de orgrane cu destinaţie specială. Acest set de organe se îmbină
armonios într-un sistem al administraţiei publice axat pe două nivele central
şi local. Unele organe din sistemul administraţiei publice deţin calitatea
de autorităţi, deoarece sunt învestite cu atribuţii prin care participă la
exercitarea puterii de stat (Guvernul, Preşedintele Republicii, consiliile
locale, primarii), se bucură de o anumită autoritate şi prestigiu în virtutea
învestirii, în mod direct sau indirect, de către popor.64
Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Repub-
licii Moldova şi unica autoritate legislativă a statului. El este compus din
101 deputaţi. Parlamentul este ales prin vot universal, egal, direct, secret
şi liber exprimat pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin
lege organică, în caz de război sau de catastrofă.
Parlamentul se întruneşte, la convocarea Preşedintelui Republicii
Moldova, în cel mult 30 de zile de la alegeri. Mandatul Parlamentului se
prelungeşte pînă la întrunirea legală a noii componenţe. În această perioadă
nu poate fi modificată Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate
legi organice. Proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea
de zi a Parlamentului precedent îşi continuă procedura în noul Parlament.
Structura, organizarea şi funcţionarea Parlamentului se stabilesc prin
regulament, iar sursele financiare ale Parlamentului sînt prevăzute în
bugetul aprobat de acesta.
Preşedintele Parlamentului se alege prin vot secret, cu majoritatea voturilor
deputaţilor aleşi, pe durata mandatului Parlamentului. El poate fi revocat în
orice moment prin vot secret de către Parlament cu o majoritate de cel puţin
două treimi din voturile tuturor deputaţilor. Vicepreşedinţii se aleg la propunerea
Preşedintelui Parlamentului, cu consultarea fracţiunilor parlamentare.
Şedinţele Parlamentului sînt publice. Parlamentul poate hotărî ca
anumite şedinţe să fie închise.
64
Popa, Victor. Dreptul public. Chişinău, 1998, pag. 313-320.
Parlamentul are următoarele atribuţii de bază:

a) adoptă legi, hotărîri şi moţiuni;
b) declară referendumuri;
c) interpretează legile şi asigură unitatea reglementărilor legislative
pe întreg teritoriul ţării;
d) aprobă direcţiile principale ale politicii interne şi externe a statului;
e) aprobă doctrina militară a statului;
f) exercită controlul parlamentar asupra puterii executive, sub formele
şi în limitele prevăzute de Constituţie;
g) ratifică, denunţă, suspendă şi anulează acţiunea tratatelor
internaţionale încheiate de Republica Moldova;
h) aprobă bugetul statului şi exercită controlul asupra lui;
i) exercită controlul asupra acordării împrumuturilor de stat, asupra
ajutorului economic şi de altă natură acordat unor state străine, asupra încheierii
acordurilor privind împrumuturile şi creditele de stat din surse străine;
j) alege şi numeşte persoane oficiale de stat, în cazurile prevăzute de
lege;
k) aprobă ordinele şi medaliile Republicii Moldova;
l) declară mobilizarea parţială sau generală;
m) declară starea de urgenţă, de asediu şi de război;
n) iniţiază cercetarea şi audierea oricăror chestiuni ce se referă la
interesele societăţii;
o) suspendă activitatea organelor administraţiei publice locale, în
cazurile prevăzute de lege;
p) adoptă acte privind amnistia;
r) îndeplineşte alte atribuţii, stabilite prin Constituţie şi legi.
Parlamentul se întruneşte în două sesiuni ordinare pe an. Prima
sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfîrşitul lunii iulie. A
doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfîrşitul lunii
decembrie. Parlamentul se întruneşte şi în sesiuni extraordinare sau
speciale, la cererea Preşedintelui Republicii Moldova, a Preşedintelui
Parlamentului sau a unei treimi din deputaţi.
În exercitarea mandatului, deputaţii sînt în serviciul poporului. Orice
mandat imperativ este nul. Deputaţii intră în exerciţiul mandatului sub
condiţia validării. Calitatea de deputat încetează la data întrunirii legale a
Parlamentului nou ales, în caz de demisie, de ridicare a mandatului, de incom-
patibilitate sau de deces. Calitatea de deputat este incompatibilă cu exercitarea
oricărei alte funcţii retribuite, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice.

Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică. Deputatul nu poate fi
reţinut, arestat, percheziţionat, cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă,
sau trimis în judecată fără încuviinţarea Parlamentului, după ascultarea sa.
Deputatul nu poate fi persecutat sau tras la răspundere juridică pentru voturile
sau pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului.
Preşedintele Republicii Moldova este şeful statului. Preşedintele
Republicii Moldova reprezintă statul şi este garantul suveranităţii,
independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării.
Preşedintele Republicii Moldova este ales de Parlament prin vot secret.
Poate fi ales Preşedinte al Republicii Moldova cetăţeanul cu drept de vot
care are 40 de ani împliniţi, a locuit sau locuieşte permanent pe teritoriul
Republicii Moldova nu mai puţin de 10 ani şi posedă limba de stat. Este ales
candidatul, care a obţinut votul a trei cincimi din numărul deputaţilor aleşi.
Dacă nici un candidat nu a întrunit numărul necesar de voturi, se organizează
al doilea tur de scrutin între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului
descrescător de voturi obţinute în primul tur. Dacă şi în turul al doilea nici
un candidat nu va întruni numărul necesar de voturi, se organizează alegeri
repetate. Dacă şi după alegerile repetate Preşedintele Republicii Moldova
nu va fi ales, Preşedintele în exerciţiu dizolvă Parlamentul şi stabileşte data
alegerilor în noul Parlament. Procedura de alegere a Preşedintelui Republicii
Moldova este stabilită prin lege organică.
Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al Republicii
Moldova este validat de Curtea Constituţională. Candidatul a cărui alegere
a fost validată depune în faţa Parlamentului şi a Curţii Constituţionale, cel
tîrziu la 45 de zile după alegeri, următorul jurămînt: “Jur să-mi dăruiesc
toată puterea şi priceperea propăşirii Republicii Moldova, să respect
Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile funda-
mentale ale omului, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea
teritorială a Moldovei”.
Mandatul Preşedintelui Republicii Moldova durează 4 ani şi se
exercită de la data depunerii jurămîntului. Preşedintele Republicii Moldova
îşi exercită mandatul pînă la depunerea jurămîntului de către Preşedintele
nou ales. Mandatul Preşedintelui Republicii Moldova poate fi prelungit,
prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. Nici o persoană nu
poate îndeplini funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova decît pentru
cel mult două mandate consecutive.
Calitatea de Preşedinte al Republicii Moldova este incompatibilă cu

exercitarea oricărei alte funcţii retribuite. Preşedintele Republicii Moldova
se bucură de imunitate. El nu poate fi tras la răspundere juridică pentru
opiniile exprimate în exercitarea mandatului. Parlamentul poate hotărî
punerea sub acuzare a Preşedintelui Republicii Moldova, cu votul a cel
puţin două treimi din numărul deputaţilor aleşi, în cazul în care săvîrşeşte
o infracţiune. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie,
în condiţiile legii. Preşedintele este demis de drept la data rămînerii
definitive a sentinţei de condamnare.
După consultarea majorităţii parlamentare, Preşedintele Republicii
Moldova desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru şi numeşte
Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. În caz de
remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi
numeşte, la propunerea Primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului.
Preşedintele Republicii Moldova poate lua parte la şedinţele Guver-
nului. El prezidează şedinţele Guvernului la care participă. Preşedintele
Republicii Moldova poate consulta Guvernul în probleme urgente şi de
importanţă deosebită.
Preşedintele Republicii Moldova poate lua parte la lucrările
Parlamentului. Preşedintele Republicii Moldova adresează Parlamentului
mesaje cu privire la principalele probleme ale naţiunii.
În cazul imposibilităţii formării Guvernului sau al blocării procedurii
de adoptare a legilor timp de 3 luni, Preşedintele Republicii Moldova,
după consultarea fracţiunilor parlamentare, poate să dizolve Parlamentul.
Parlamentul poate fi dizolvat, dacă nu a acceptat votul de încredere pentru
formarea Guvernului, în termen de 45 de zile de la prima solicitare şi
numai după respingerea a cel puţin două solicitări de investitură. În cursul
unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată. Parlamentul nu poate
fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui Republicii
Moldova, cu excepţia cazului nealegerii noului preşedinte şi nici în timpul
stării de urgenţă, de asediu sau de război.
Preşedintele Republicii Moldova poartă tratative şi ia parte la
negocieri, încheie tratate internaţionale în numele Republicii Moldova şi
le prezintă, în modul şi în termenul stabilit prin lege, spre ratificare
Parlamentului. Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Guvernului,
acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai Republicii Moldova
şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor
diplomatice. Preşedintele Republicii Moldova primeşte scrisorile de

acreditare şi de rechemare ale reprezentanţilor diplomatici ai altor state în
Republica Moldova.
Preşedintele Republicii Moldova este comandantul suprem al forţelor
armate. Preşedintele Republicii Moldova poate declara, cu aprobarea
prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau generală. În caz de
agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele Republicii Moldova
ia măsuri pentru respingerea agresiunii, declară stare de război şi le aduce,
neîntîrziat, la cunoştinţa Parlamentului. Dacă Parlamentul nu se află în
sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii.
Preşedintele Republicii Moldova poate lua şi alte măsuri pentru asigurarea
securităţii naţionale şi a ordinii publice, în limitele şi în condiţiile legii.
De asemenea Preşedintele Republicii Moldova îndeplineşte şi
următoarele atribuţii, ca:
a) conferă decoraţii şi titluri de onoare;
b) acordă grade militare supreme prevăzute de lege;
c) soluţionează problemele cetăţeniei Republicii Moldova şi acordă
azil politic;
d) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege;
e) acordă graţiere individuală;
f) poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa asupra
problemelor de interes naţional;
g) acordă ranguri diplomatice;
h) conferă grade superioare de clasificare lucrătorilor din procuratură,
judecătorii şi altor categorii de funcţionari, în condiţiile legii;
i) suspendă actele Guvernului, ce contravin legislaţiei, pînă la
adoptarea hotărîrii definitive a Curţii Constituţionale;
j) exercită şi alte atribuţii stabilite prin lege.
În cazul săvîrşirii unor fapte prin care încalcă prevederile Constituţiei,
Preşedintele Republicii Moldova poate fi demis de către Parlament cu votul
a două treimi din numărul deputaţilor aleşi. Propunerea de demitere poate fi
iniţiată de cel puţin o treime din deputaţi şi se aduce neîntîrziat la cunoştinţa
Preşedintelui Republicii Moldova. Preşedintele poate da Parlamentului şi
Curţii Constituţionale explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
Vacanţa funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova intervine în caz
de expirare a mandatului, de demisie, de demitere, de imposibilitate definitivă
a exercitării atribuţiilor sau de deces. Cererea de demisie a Preşedintelui
Republicii Moldova este prezentată Parlamentului, care se pronunţă asupra

ei. Imposibilitatea exercitării atribuţiilor mai mult de 60 de zile de către
Preşedintele Republicii Moldova este confirmată de Curtea Constituţională
în termen de 30 zile de la sesizare. În termen de 2 luni de la data la care a
intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova, se vor
organiza, în conformitate cu legea, alegeri pentru un nou Preşedinte.
Dacă funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova devine vacantă
sau dacă Preşedintele este demis ori dacă se află în imposibilitatea
temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de
Preşedintele Parlamentului sau de Primul-ministru. Dacă persoana care
asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova săvîrşeşte
fapte grave, prin care încalcă prevederile Constituţiei, el poate fi demis.
Preşedintele Republicii Moldova promulgă legile. Preşedintele
Republicii Moldova este în drept, în cazul în care are obiecţii asupra unei
legi, să o trimită, în termen de cel mult două saptămîni, spre reexaminare,
Parlamentului. În cazul în care Parlamentul îşi menţine hotărîrea adoptată
anterior, Preşedintele promulgă legea.
În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele Republicii Moldova emite
decrete, obligatorii pentru executare pe întreg teritoriul statului. Decretele
se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Decretele emise
de Preşedinte în exercitarea atribuţiilor sale se contrasemnează de către
Primul-ministru.
Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi
exercită conducerea generală a administraţiei publice. În exercitarea
atribuţiilor, Guvernul se conduce de programul său de activitate, acceptat
de Parlament.
Guvernul este alcătuit din Prim-ministru, prim-viceprim-ministru,
viceprim-miniştri, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.
După consultarea fracţiunilor parlamentare, Preşedintele Republicii
Moldova desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru. Candidatul
pentru funcţia de Prim-ministru va cere, în termen de 15 zile de la desemnare,
votul de încredere al Parlamentului asupra programului de activitate şi a întregii
liste a Guvernului. Programul de activitate şi lista Guvernului se dezbat în
şedinţa Parlamentului. Acesta acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii
deputaţilor aleşi. În baza votului de încredere acordat de Parlament, Preşedintele
Republicii Moldova numeşte Guvernul. Guvernul îşi exercită atribuţiile din
ziua depunerii jurămîntului de către membrii lui în faţa Preşedintelui Republicii
Moldova. În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a funcţiei,

Preşedintele Republicii Moldova revocă şi numeşte, la propunerea Prim-
ministrului, pe unii membri ai Guvernului.
Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea oricărei
alte funcţii retribuite. Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică. Ea
încetează în caz de demisie, de revocare, de incompatibilitate sau de deces.
Prim-ministrul conduce Guvernul şi coordonează activitatea
membrilor acestuia, respectînd atribuţiile ce le revin. În cazul imposibilităţii
Prim-ministrului de a-şi exercita atribuţiile sau în cazul decesului acestuia,
Preşedintele Republicii Moldova va desemna un alt membru al Guvernului
ca Prim-ministru interimar pînă la formarea noului Guvern. Interimatul pe
perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor încetează, dacă Prim-
ministrul îşi reia activitatea în Guvern. În cazul demisiei Prim-ministrului,
demisionează întregul Guvern
Guvernul adoptă hotărîri, ordonanţe şi dispoziţii. Hotărîrile se adoptă
pentru organizarea executării legilor. Hotărîrile şi ordonanţele adoptate
de Guvern se semnează de Prim-ministru, se contrasemnează de miniştrii
care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial
al Republicii Moldova. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărîrii sau
ordonanţei. Dispoziţiile se emit de Prim-ministru pentru organizarea
activităţii interne a Guvernului.
Guvernul îşi exercită mandatul pînă la data validării alegerilor pentru
un nou Parlament. Guvernul, în cazul exprimării votului de neîncredere de
către Parlament, al demisiei Prim-ministrului sau a validării alegerilor pentru
un nou Parlament îndeplineşte numai funcţiile de administrare a treburilor
publice, pînă la depunerea jurămîntului de către membrii noului Guvern.
Guvernul este responsabil în faţa Parlamentului şi prezintă informa-
ţiile şi documentele cerute de acesta, de comisiile lui şi de deputaţi. Membrii
Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. Dacă li se solicită prezenţa,
participarea lor este obligatorie.
Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sînt obligaţi să răspundă la
întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi. Parlamentul poate
adopta o moţiune prin care să-şi exprime poziţia faţă de obiectul interpelării.
Parlamentul, la propunerea a cel puţin o pătrime din deputaţi, îşi
poate exprima neîncrederea în Guvern, cu votul majorităţii deputaţilor.
Iniţiativa de exprimare a neîncrederii se examinează după 3 zile de la data
prezentării în Parlament.
Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului asupra

unui program, unei declaraţii de politică generală sau unui proiect de lege.
Guvernul este demis dacă moţiunea de cenzură, depusă în termen de 3 zile
de la prezentarea programului, declaraţiei de politică generală sau
proiectului de lege, a fost votată. Dacă Guvernul nu a fost, proiectul de
lege prezentat se consideră adoptat, iar programul sau declaraţia de politică
generală devine obligatorie pentru Guvern.
În vederea realizării programului de activitate al Guvernului, Parlamentul
poate adopta, la propunerea acestuia, o lege specială de abilitare a Guvernului
pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.
Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data pînă la care
se pot emite ordonanţe. Ordonanţele intră în vigoare la data publicării, fără a fi
promulgate. Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării
Parlamentului. Proiectul de lege privind aprobarea ordonanţelor se prezintă în
termenul stabilit în legea de abilitare. Nerespectarea acestui termen atrage
încetarea efectelor ordonanţei. Dacă Parlamentul nu respinge proiectul de lege
privind aprobarea ordonanţelor, acestea rămîn în vigoare. După expirarea
termenului stabilit pentru emiterea ordonanţelor, acestea pot fi abrogate,
suspendate sau modificate numai prin lege.
Administraţia publică centrală de specialitate. Organele centrale de
specialitate ale statului sînt ministerele. Ele traduc în viaţă, în temeiul
legii, politica Guvernului, hotărîrile şi dispoziţiile lui, conduc domeniile
încredinţate şi sînt responsabile de activitatea lor. În scopul conducerii,
coordonării şi exercitării controlului în domeniul organizării economiei şi
în alte domenii care nu intră nemijlocit în atribuţiile ministerelor, se
înfiinţează, în condiţiile legii, şi alte autorităţi.
Administraţia publică locală. Teritoriul Republicii Moldova este
organizat, sub aspect administrativ, în sate, oraşe, raioane şi unitatea
teritorială autonomă Găgăuzia. În condiţiile legii, unele oraşe pot fi
declarate municipii. Localităţilor din stînga Nistrului le pot fi atribuite
forme şi condiţii speciale de autonomie în conformitate cu statutul special
adoptat prin lege organică. Capitala Republicii Moldova este oraşul
Chişinău. Statutul lui se reglementează prin lege organică.
Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se înte-
meiază pe principiile autonomiei locale, ale descentralizării serviciilor
publice, ale eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale şi ale
consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit. Autonomia
priveşte atît organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale, cît

şi gestiunea colectivităţilor pe care le reprezintă. Aceasta nu poate afecta
caracterul unitar al statului.
Găgăuzia este o unitate teritorială autonomă cu un statut special care,
fiind o formă de autodeterminare a găgăuzilor, este parte integrantă şi
inalienabilă a Republicii Moldova şi soluţionează de sine stătător, în limitele
competenţei sale, potrivit prevederilor Constituţiei Republicii Moldova, în
interesul întregii populaţii, problemele cu caracter politic, economic şi
cultural. Pe teritoriul unităţii teritoriale autonome Găgăuzia sînt garantate
toate drepturile şi libertăţile prevăzute de Constituţia şi legislaţia Republicii
Moldova. În unitatea teritorială autonomă Găgăuzia activează organe
reprezentative şi executive potrivit legii. Pămîntul, subsolul, apele, regnul
vegetal şi cel animal, alte resurse naturale aflate pe teritoriul unităţii teritoriale
autonome Găgăuzia sînt proprietate a poporului Republicii Moldova şi
constituie totodată baza economică a Găgăuziei. Bugetul unităţii teritoriale
autonome Găgăuzia se formează în conformitate cu normele stabilite în legea
care reglementează statutul special al Găgăuziei. Controlul asupra respectării
legislaţiei Republicii Moldova în unitatea teritorială autonomă Găgăuzia se
exercită de Guvern, în condiţiile legii. Legea organică care reglementează
statutul special al unităţii teritoriale autonome Găgăuzia poate fi modificată
cu votul a trei cincimi din numărul deputaţilor aleşi în Parlament.
Autorităţile administraţiei publice, prin care se exercită autonomia locală
în sate şi în oraşe, sînt consiliile locale alese şi primarii aleşi. Consiliile locale
şi primarii activează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative autonome
şi rezolvă treburile publice din sate şi oraşe. Modul de alegere a consiliilor
locale şi a primarilor, precum şi atribuţiile lor, este stabilit de lege.
Consiliul raional coordonează activitatea consiliilor săteşti şi
orăşeneşti în vederea realizării serviciilor publice de interes raional.
Consiliul raional este ales şi funcţionează în condiţiile legii. Raporturile
dintre autorităţile publice locale au la bază principiile autonomiei, legalităţii
şi colaborării în rezolvarea problemelor comune.
Autoritatea judecătorească. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii
numai de instanţele judecătoreşti: prin Curtea Supremă de Justiţie, prin curţile
de apel şi prin judecătorii. Pentru anumite categorii de cauze pot funcţiona,
potrivit legii, judecătorii specializate. Înfiinţarea de instanţe extraordinare
este interzisă. Organizarea instanţelor judecătoreşti, competenţa acestora şi
procedura de judecată sînt stabilite prin lege organică.
Judecătorii instanţelor judecătoreşti sînt independenţi, imparţiali şi

inamovibili, potrivit legii. Judecătorii instanţelor judecătoreşti se numesc
în funcţie de Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului
Superior al Magistraturii, în condiţiile legii. Judecătorii care au susţinut
concursul sînt numiţi în funcţie pentru prima dată pe un termen de 5 ani.
După expirarea termenului de 5 ani, judecătorii vor fi numiţi în funcţie
pînă la atingerea plafonului de vîrstă, stabilit în condiţiile legii. Preşedinţii
şi vicepreşedinţii instanţelor judecătoreşti sînt numiţi în funcţie de
Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii, pe un termen de 4 ani. Preşedintele, vicepreşedinţii şi
judecătorii Curţii Supreme de Justiţie sînt numiţi în funcţie de Parlament
la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Ei trebuie să aibă o
vechime în funcţia de judecător de cel puţin 10 ani. Promovarea şi
transferarea judecătorilor se fac numai cu acordul acestora. Sancţionarea
judecătorilor se face în conformitate cu legea. Funcţia de judecător este
incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcţii retribuite, cu excepţia
activităţii didactice şi ştiinţifice.
În toate instanţele judecătoreşti şedinţele de judecată sînt publice.
Judecarea proceselor în şedinţă închisă se admite numai în cazurile stabilite
prin lege, cu respectarea tuturor regulilor de procedură. Procedura judiciară
se desfăşoară în limba moldovenească. Persoanele care nu posedă sau nu
vorbesc limba moldovenească au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele
şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă prin interpret. În condiţiile
legii, procedura judiciară se poate efectua şi într-o limbă acceptabilă pentru
majoritatea persoanelor care participă la proces.
Împotriva hotărîrilor judecătoreşti, părţile interesate şi organele de stat
competente pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. Este obligatorie
respectarea sentinţelor şi a altor hotărîri definitive ale instanţelor judecătoreşti,
precum şi colaborarea solicitată de acestea în timpul procesului, al executării
sentinţelor şi a altor hotărîri judecătoreşti definitive.
Consiliul Superior al Magistraturii este organul de autoadministrare
a puterii judecătoreşti şi este alcătuit din judecători şi profesori titulari
aleşi pentru o durată de 4 ani. Din Consiliul Superior al Magistraturii fac
parte de drept: Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, ministrul justiţiei
şi Procurorul General.
Consiliul Superior al Magistraturii asigură numirea, transferarea,
detaşarea, promovarea în funcţie şi aplicarea de măsuri disciplinare faţă
de judecători. Modul de organizare şi funcţionare al Consiliului Superior

al Magistraturii se stabileşte prin lege organică.
Organul de supraveghere şi control în cadrul puterii judecătoreşti este
procuratura. Ea reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea
de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, conduce şi exercită
urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţele judecătoreşti în condiţiile
legii. Sistemul organelor Procuraturii cuprinde Procuratura Generală,
procuraturile teritoriale şi procuraturile specializate. Organizarea, competenţa
şi modul de desfăşurare a activităţii Procuraturii sînt stabilite prin lege.
Procurorul General este numit în funcţie de către Parlament, la propu-
nerea Preşedintelui acestuia. Procurorii ierarhic inferiori sînt numiţi de
Procurorul General şi îi sînt subordonaţi. Mandatul procurorilor este de 5
ani. Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică
sau privată, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice. În exercitarea
mandatului procurorii se supun numai legii65.
65
al RM, nr. 1 din 18.08.1994.
TEMA 3. DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI

ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE (2 ore)
3.1. Noţiuni generale din domeniul drepturilor omului.
3.2. Caracterul universal al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi
cetăţeanului.
3.3. Reglementarea juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
3.4. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţeanului în Republica
Moldova.
3.5. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor străini în
Republica Moldova.
3.6. Garanţii interne privind exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului.
3.7. Garanţii externe privind exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului.
3.1. Noţiuni generale din domeniul drepturilor omului

O societate contemporană ce pretinde a fi considerată democratică este
de neconceput astăzi în afara problemei drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului. Gradul de maturitate democratică a societăţii se măsoară cu grija
statului respectiv de a proteja ceea ce are mai sfânt orice individ, şi anume,
drepturile lui naturale, legate de viaţa şi libertatea lui personală.
În prezent în lume s-a statornicit deja o bază juridico-internaţională
solidă în ceea ce priveşte protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului. Din noţiuni iniţial mai mult abstracte, declarative, integrate
fiind, de regulă, în dreptul intern al ţărilor membri ai comunităţii mondiale,
ele devin norme juridice ale fiecărui stat în parte. Actualmente este de
neconceput situaţia în care un oarecare stat s-ar detaşa de respectarea
elementară a drepturilor omului unanim recunoscute. O atare tentativă
imediat ar provoca reacţia cuvenită din partea celorlalte state, care prin
intermediul organismelor internaţionale ar lua măsuri concrete pentru
restabilirea drepturilor omului încălcate în ţara respectivă.
Democraţia este strâns legată de sistemul de protecţie a drepturilor
omului şi depinde direct de gradul de civilizaţie atins (adică, de un ansamblu
de factori istorici, sociologici, biologici, psihologici, economici etc.) de
societatea dată. Democraţia propriu-zisă constituie, de fapt, o revendicare
colectivă, dar totodată şi o limitare a drepturilor omului, în sensul
caracterului relativ al acestora, care dă posibilitate statelor de a limita
exerciţiul unor drepturi sau libertăţi fundamentale în scopul protejării

drepturilor celorlalţi sau al societăţii democratice în ansamblu.
Republica Moldova, prin Constituţia adoptată în 1994, precum şi în
calitatea de membru cu drepturi depline al Consiliului Europei a întreprins
deja măsuri concrete în vederea integrării statului în procesul european de
reglementare şi aplicare efectivă a drepturilor omului.
De cele mai multe ori pentru a fi concis, şi “drepturile omului”, şi
“libertăţile fundamentale” sunt marcate printr-un termen comun, şi anume,
“drepturile omului”, deoarece e vorba de unul şi acelaşi fenomen. Atât
dreptul, cât şi libertatea se prezintă ca o normă de comportare, fixată în
lege, a unei persoane sau a unui grup de persoane. Modul de realizare a
dreptului într-o măsură oarecare este reglementat prin lege. Pe când
libertatea adesea este considerată ca un domeniu de comportare a indi-
vidului, în care statul se obligă să nu se amestece.
Termenul “drepturile omului” a apărut mai evidenţiat în lexiconul
juridic în legătură cu războiul de independenţă a Statelor Unite ale Americii
şi Marea revoluţie burgheză din Franţa. În actele constituţionale ale timpului,
de rând cu “drepturile omului” apar şi “drepturile cetăţeanului”. La început
nu se făcea distincţie principială înntre termenii “drepturile omului” şi
“drepturile cetăţeanului”. Cu scurgerea timpului, însă, au început să se
evidenţieze sferele de “drepturi ale omului” şi “drepturi ale cetăţeanului”,
în cadrul primei conturându-se cele de ordin universal. Faptul acesta este o
dată în plus confirmat în Statutul ONU, unde nu se mai vorbeşte despre
“drepturile cetăţeanului”, ci numai despre cele ale omului, în general.
În prezent, în lume s-a încetăţenit concepţia universală privind
colaborarea între state în domeniul respectării drepturilor omului în baza
principiilor şi normelor dreptului internaţional unanim acceptate. Majori-
tatea tezelor acestei concepţii a căpătat o largă recunoaştere.
Primo, drepturile omului sunt indivizibile, interdependente şi interco-
nexibile. Ele sunt deopotrivă importante, constituind un tot întreg. Este
inadmisibil de a contrapune un drept sau libertate altora. Secundo, principiul
respectării drepturilor omului în calitate de principiu de bază al dreptului
constituţional nu vine în contradicţie cu alte principii stabilite de comu-
nitatea mondială, din contra, se îmbină armonios. Drepturile şi libertăţile
omului nu trebuie să fie folosite drept pretext pentru a atenta la pacea şi
securitatea popoarelor, la independenţa acelui sau altui stat, într-un cuvânt,
la fundamentul pe care a fost clădită însăşi ideea colaborării paşnice între
popoarele lumii. Terţo, din principiul suveranităţii statului rezultă că

întreaga sferă de reciprocitate a statului dat cu propria populaţie constituie
în fond o problemă de ordin intern, reglementată la nivel naţional.
Motivul precum că statul e în drept să reglementeze în mod indepen-
dent raporturile sale cu propria populaţie de loc nu înseamnă că statul e în
drept să facă totul după bunul său plac. Orice stat este legat de anumite
obligaţii pe arena internaţională, şi, în primul rând, de cele ce ţin de
respectarea drepturilor omului. De aceea statul este obligat să ţină cont de
problema dată în reglementarea relaţiilor sale cu propria populaţie.
Potrivit normelor juridice internaţionale nimic nu poate împiedica
statul să remită organismelor internaţionale pentru examinare unele cazuri
ce se referă la încălcarea drepturilor unor persoane luate aparte. De regulă,
aceasta are loc în baza acordurilor internaţionale. Articole respective se
conţin în Protocolul la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice (1966), în Convenţia europeană cu privire la apărarea drepturilor
omului şi libertăţilor lui fundamentale (1950), în Convenţia interamericană
cu privire la drepturile omului (1969). În toate aceste acte internaţionale
se prevede posibilitatea de examinare a plângerilor particulare (a unui
individ sau a unui grup de persoane) în organismele internaţionale.
Datorită importanţei deosebite, drepturile fundamentale, mai numite
şi naturale, ale omului sunt înscrise în acte speciale, cum ar fi declaraţii de
drepturi, legi fundamentale, prin urmare, ca fiind recunoscute esenţiale.
Acestor drepturi li se conferă o formă şi ocrotire juridică aparte. Cu alte
cuvinte, sfera drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului cuprinde
drepturile naturale ale fiinţei umane, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi
demnitatea individului, drepturi indispensabile pentru libera dezvoltare a
personalităţii umane66. Civilizaţia umană a parcurs o cale istorică îndelun-
gată, evoluând constant spre o teorie a drepturilor omului care a făcut din
individul uman punctul central al dezvoltării sociale, transferând preocu-
pările pentru protecţia şi libera sa dezvoltare la nivel internaţional. Unul
din primele documente juridice, care reflectau drepturile omului în plan
sistematic, constituie Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale
Americii din 4 iulie 1776, mai fiind numită şi Declaraţia de la Virginia.67
66
Muraru, Ioan. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti, 1997, p. 174.
67
Denumirea de pe urmă se datoreşte plantatorului din statul Virginia Thomas Jefferson,
care fiind în fruntea unei comisii a congresului american, a elaborat textul declaraţiei sus-
numite.
Declaraţia în cauză constituie primul act constituţional din istoria civilizaţiei

umane, în care şi-au găsit loc ideile privind suveranitatea poporului, dreptul
poporului de a-şi alege singur sistemul de guvernare.
Totodată vrem să menţionăm că profesorul V. Duculescu susţine că
primele documente constituţionale au apărut în Anglia, “Magna Carta”- dată
de Ioan fără de Ţară, la 15 iulie 1215, baronilor şi episcopilor englezi –
având din acest punct de vedere o prioritate absolută asupra tuturor celorlalte
acte care s-au elaborat în lume, în decursul timpurilor , în această materie.
Următorul pas de încetăţenire a drepturilor şi libertăţilor omului l-a
constituit Constituţia Statelor Unite ale Americii din 1789 şi mai ales
amendamentele ei, aprobate sub directa influenţă a Marii revoluţii burgheze
din Franţa de la 1789. O importanţă deosebită constituie primele 10
amendamente, reprezentate în Legea Drepturilor (Bill of Rights).
Pe o nouă treaptă a fost ridicată problema în cauză de către Marea
revoluţie burgheză din Franţa, în toiul căreia, la 26 august 1789 a fost
adoptată Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului. Drepturile
fundamentale ale omului, confirmate în această Declaraţie şi anume dreptul
la proprietate, la libertate şi securitate personală, la rezistenţă contra
violenţei sunt actuale şi în zilele noastre, în pofida faptului că de la
proclamarea lor s-au scurs mai bine de două secole.
O reflectare mai amplă au căpătat drepturile omului în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, adoptată în cadrul Adunării Generale a
Organizaţiei Naţiunilor Unite din decembrie 1948. Inspirată în mare parte
de juristul francez Rene Cassin, vicepreşedinte al Consiliului de Stat şi
viitor laureat al Premiului Nobel pentru Pace, Declaraţia a fost adoptată în
unanimitate, cu excepţia abţinerii Uniunii Sovietice, Bulgariei, Cehoslo-
vaciei, Poloniei, României, Ungariei, Africii de Sud şi Arabiei Saudite.68
E lesne de înţeles, de ce anume aceste state, cu regimuri, în fond, totalitare,
nu s-au pronunţat pentru adoptarea actului istoric.
La insistenţa comunităţii mondiale drepturile omului au devenit
încurând o problemă a tuturor statelor, a întregii lumi. Preocupările pentru
promovarea în practică a drepturilor omului s-au concretizat pe plan
mondial în câteva documente de reală valoare. De rând cu Declaraţia Uni-
versală a Drepturilor Omului (1948) trebuie de menţionat Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi Pactul internaţional
68
Monchablon, Alain. Cartea cetăţeanului. Bucureşti, 1991, p. 201.
cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (1966); Actul final

al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (Helsinki, 1975);
Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor statelor
participante la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa (1989);
Carta de la Paris (1990) etc.
3.2. Caracterul universal al drepturilor şi libertăţilor fundamentale

ale omului şi cetăţeanului.
După cum s-a menţionat mai sus, drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului şi-au găsit reflectare şi în constituţiile statelor concrete. Printre
criteriile de bază unanim recunoscute ce au stat la baza clasificării acestor
drepturi sunt domeniile de activitate vitală ale societăţii, în care individul
realizează propriile sale interese şi necesităţi. Potrivit acestor criterii pot
fi evidenţiate drepturi civile (personale), politice, economice, sociale,
culturale, ecologice, informaţionale etc.
În dreptul constituţional există mai multe puncte de vedere referitoare
la clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Astfel
drepturile cetăţeneşti sunt clasificate în drepturi şi libertăţi exercitate
individual sau personal şi libertăţile exercitate în grup69.
Susţinem clasificarea făcută de profesorul Cristian Ionescu şi credem
că are perfectă dreptate când susţine că “ în ceea ce priveşte clasificarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, se consideră, mai mult
din motive metodologice , de încadrare tipologică, că acestea pot fi cuprinse
în două categorii principale:
a) drepturi şi libertăţi civile şi politice;
b) drepturi social-politice şi culturale. Acestora li se adaugă aşa-
numitele drepturi din generaţia a treia. O asemenea clasificare a drepturilor
cetăţeneşti pare la prima vedere justificată , deoarece reflectă apariţia lor
cronologică. Însăşi documentele internaţionale de o importanţă fundamen-
tală, cum ar fi Declaraţia drepturilor omului, adoptată la ONU la 10 decem-
brie 1948, cele două Pacte privind drepturile civile şi politice şi, respectiv,
drepturile economice, sociale şi culturale reflectă această clasificare”70.
Drepturile civile (personale) reprezintă totalitatea de împuterniciri
ale individului, ce-i asigură individualitatea şi originalitatea lui în relaţiile
69
Deleanu, Ion. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I. Bucureşti, 1991, pp. 77-88.
70
Ionescu, Cristian. Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală a instituţiilor
politice. Vol. I. Bucureşti, 1997, p. 181.
cu societatea. Din acest grup de drepturi fac parte dreptul la viaţă, demnitate
personală, dreptul la libertate şi inviolabilitate personală, dreptul la
inviolabilitatea vieţii private, la taină personală şi familiară, dreptul la
apărarea onorii şi a bunului nume, dreptul la corespondenţa secretă, a con-
vorbirilor telefonice, comunicărilor poştale, telegrafice şi de alt gen, de
asemenea secrete, dreptul la libera migrare, la alegerea locului de trai etc.
Drepturile politice determină posibilitatea participării oamenilor
(cetăţenilor) în administrarea statului şi societăţii. Drepturile politice includ
dreptul individului la cetăţenie, dreptul de a determina şi indica benevol
apartenenţa la naţionalitate concretă, dreptul la uniune, inclusiv dreptul
de a se uni cu alţi indivizi şi crea sindicate pentru apărarea propriilor
interese, dreptul de a organiza şi a participa la adunări, mitinguri, demons-
traţii, alte manifestaţii, dreptul de a participa la conducerea treburilor
statului nemijlocit sau prin intermediul reprezentanţilor săi, dreptul de a
alege şi de a fi ales, dreptul de a apela în organele statale etc.
Drepturile economice includ împuternicirile individului, ce reflectă
aspectele economice ale drepturilor naturale ale omului şi asigură totodată
individualitatea gospodărească a persoanelor în relaţiile reciproce ale aces-
tora, precum şi în relaţiile lor cu societatea. Printre drepturile economice ale
individului se enumără dreptul la proprietate privată, dreptul de a poseda,
folosi şi dispune de propria avere atât în mod individual, cât şi în comun cu
alţi indivizi, dreptul de a lua parte la proprietatea cooperatistă, acţionară, muni-
cipală, de stat, dreptul la activitatea de antreprenor, dreptul de a dispune liber
de propriile capacităţi de muncă, de a alege genul de activitate, profesia etc.
Drepturile sociale reflectă nivelul dezvoltării materiale într-un stat
concret, într-o societate dată şi capacitatea acestora de a asigura individului
un nivel de viaţă decent şi protecţie socială. Cele mai de seamă drepturi
sociale sunt dreptul la muncă, asigurare socială, dreptul la locuinţă, dreptul
la odihnă, ocrotire a sănătăţii şi ajutor medical etc.
O deosebită importanţă pentru dezvoltarea multilaterală a individului
au drepturile lui culturale, care influenţează nemijlocit asupra relaţiilor
spirituale şi care condiţionează independenţa şi originalitatea în formarea
concepţiei spirituale a personalităţii. Acest grup de drepturi include dreptul
de a utiliza liber limba maternă, de alegere nestingherită a limbii de
comunicare, libertatea cultului, dreptul la învăţătură, libertatea creaţiei
literare, artistice, ştiinţifice, tehnice şi altor genuri analogice, dreptul de
acces la valorile culturale etc.
Tot mai insistent, îndeosebi în ultima vreme, se impun drepturile ecologice

care au drept obiectiv principal asigurarea condiţiilor de trai normale pentru
om pe Pământ, pe teritoriu concret. Potrivit standardelor internaţionale şi
regionale individul are dreptul la mediu ambiant favorabil, la informaţie veridică
privind starea mediului, la compensarea daunei provocată sănătăţii omului
sau averii lui din cauza infracţiunilor de ordin ecologic.
De asemenea nu mai puţin importante pentru individ sunt drepturile
informaţionale, care, luate în ansamblu, caracterizează noua epocă a dezvoltării
personalităţii şi societăţii. De modul cum sunt consolidate şi respectate aceste
drepturi depinde, în mare măsură, realizarea în genere a statutului juridic al
persoanei în societatea concretă dată. Printre drepturile informaţionale se
enumără libertatea gândirii şi a cuvântului, dreptul de a căuta, primi, transmite,
elabora şi răspândi informaţia pe orice căi legitime, libertatea mass-media.
Categorisirea de mai sus a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului şi-a găsit reflectare constantă în actele internaţionale şi, ca atare, a
căpătat un loc stabil în legislaţiile naţionale, ca fiind unanim recunoscute.
Dar aceasta de loc nu împiedică apariţiei noilor variante. Aşa, spre exemplu,
de pe la începutul anilor “70 în practica internaţională a căpătat răspândire
aşa-numita concepţie a “trei generaţii” ale drepturilor omului.
Noua variantă de clasificare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului se argumentează prin faptul că iniţial “drepturile omului”
presupuneau numai drepturile civile şi politice şi care au format “prima
generaţie” a drepturilor omului. După părerea autorilor concepţiei, ideea
drepturilor civile şi politice a luat naştere mulţumită revoluţiei americane şi,
mai ales, a celei franceze de la 1789, fiind mai apoi concretizată în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului din 1948, care a inclus în categoria
drepturilor civile şi politice dreptul la viaţă, la libertate, siguranţă personală,
dreptul de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut samovolnic, dreptul la un proces
echitabil, dreptul de a se bucura de prezumţia de nevinovăţie, interzicerea
sclavajului, a torturii, a tratamentelor inumane, crude, degradante etc.
Dar autorii Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului au mers mai
departe, incluzând în textul documentului, de rând cu principalele drepturi
civile şi politice ale omului, şi drepturi de ordin social-economic şi cultural
şi care au format categoria de drepturi din a doua generaţie, cele mai de
seamă fiind dreptul la muncă, la un salariu egal pentru o muncă egală, la
remunerare echitabilă, la protecţie împotriva şomajului, la protecţie socială,
dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la odihnă etc.
Cele două categorii de drepturi au fost urmate de o a treia, care include

dreptul la pace, dreptul la dezarmare, dreptul la dezvoltare, dreptul la mediu
înconjurător sănătos etc., denumite încă şi drepturi din generaţia a treia
sau drepturi de solidaritate. Această categorie de drepturi s-a impus mai
ales sub influenţa vădită a destrămării sistemului mondial al colonialismului
şi apariţia unui număr mare de state noi, care şi-au căpătat independenţa,
dar care nu dispuneau de potenţial economic şi militar pentru a se plasa de
rând cu alte state cu pondere politică şi economico-militară istoriceşte
demult afirmată pe arena mondială.
Drepturile popoarelor, indiscutabil, constituie drepturi colective, dar no-
ţiunea “drepturi colective” nu se limitează doar la drepturi din generaţia a treia.
Statutul constituţional al omului şi cetăţeanului prevede nu numai
drepturi şi libertăţi ale individului într-o societate, dar şi îndatoririle lui
faţă de societate. Cu alte cuvinte, nu există drepturi fără îndatoriri71. În
cazul drepturilor cetăţeneşti, titularul acestora este îndreptăţit să pretindă
statului să-i garanteze şi să-i respecte anumite drepturi. Dreptului
cetăţeanului de a pretinde statului o anumită conduită îi corespunde
obligaţia statului de a se conforma. Totodată, statul deţine dreptul, la rândul
său, să-i ceară cetăţeanului să respecte anumite îndatoriri.
Îndatoririle individului sunt fixate în diferite forme, inclusiv în afara
ordinii juridice. Astfel, îndatoririle membrilor diverselor asociaţii publice
sunt determinate şi înscrise în statutele acestora, altele pot fi găsite în
regulamentele de ordine internă (instituţii, şcoli, universităţi etc.). Majoritatea
dintre ele sunt stabilite în strictă conformitate cu normele de drept constituite
în statul dat, fără a se limita la anumite domenii ale dreptului. Şi dreptul
constituţional îşi are propria arie de stabilire a îndatoririlor persoanelor faţă
de stat şi societate. Numai că spre deosebire de alte ramuri ale dreptului
naţional, Constituţia joacă aici un rol dublu. Pe de o parte, ca şi alte domenii
ale dreptului, ea fixează cercul de îndatoriri ale individului ca subiect al
raporturilor constituţionale de drept – îndatoririle persoanei în calitate de
alegător, deputat, membru al diverselor organe ale administraţiei de stat şi
ale organelor de autoadministrare publică, de deţinător al multor altor statute
de drept. Pe de altă parte, dreptul constituţional exercită şi o funcţie specifică
în ceea ce priveşte determinarea şi fixarea îndatoririlor omului şi cetăţeanului,
sau ceea ce numim îndatoririle fundamentale.
71
Muraru, Ioan, op. cit., p. 223-224.
Spre deosebire de multe alte îndatoriri ale individului faţă de

colectivitate, cele fundamentale poartă un caracter universal, deci nu depind
de statutul de drept concret al persoanei în cauză şi, în sfârşit, sunt
consolidate la cel mai înalt nivel, la cel constituţional. În categoria
îndatoririlor fundamentale sunt incluse cele, ale căror exercitare asigură
funcţionarea normală a statului propriu-zis, a vitalităţii societăţii în
ansamblu. În raport de specificul fiecăreia unele îndatoriri cuprind toţi
indivizii, iar altele se răsfrâng doar asupra cetăţenilor Republicii Moldova.
În îndatoririle fundamentale înscrise în Constituţia Republicii Mol-
dova, ca de altfel, şi în absoluta majoritate a constituţiilor din lume, şi-au
găsit expresie cele mai de seamă cerinţe - responsabilitatea individului
faţă de societate, a cetăţeanului faţă de statul dat, atitudinea cuvenită a
cetăţeanului în ceea ce priveşte interesele statului şi a societăţii în întregime,
participarea activă în apărarea acestor interese. Doar se ştie că esenţa
cetăţeniei constă în totalitatea de drepturi, îndatoriri şi responsabilităţi
reciproce ale omului şi statului.
Respectarea îndatoririlor fundamentale este asigurată prin măsuri de
ordin juridic şi public. Responsabilitatea pentru nerespectarea lor este în
raport cu caracterul încălcării, domeniile de relaţii la care se referă.
Legislaţia curentă prevede un sistem diferenţiat de măsuri cu referinţă la
responsabilitate. Spre exemplu, faţă de cetăţenii care au săvârşit încălcări
în ceea ce priveşte îndatoririle fundamentale, în unele cazuri stipulate în
lege pot fi aplicate măsuri de răspundere penală şi care pot atrage după
sine anumite limitări în posibilitatea de a dispune în deplină măsură de
libertăţile şi drepturile consfinţite în Constituţie.
Constituţia Republicii Moldova (art.19) acordă cetăţenilor străini şi
apatrizilor aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca şi cetăţenilor Republicii
Moldova, exceptând doar unele cazuri, care, de altfel, sunt des întâlnite în
practica juridică internaţională, ca atare, se poate de afirmat cu certitudine,
în toate constituţiile din lume. De exemplu, art.7, alin.2 din Legea “Cu
privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor în Republica
Moldova” prevede că aceştia “nu pot fi desemnaţi în funcţii sau antrenaţi
în activităţi pentru care, în conformitate cu legislaţia în vigoare, se cere
cetăţenia Republicii Moldova”.72 În dezvoltarea prevederii în cauză şi în
conformitate cu stipulaţiile art.16 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
72
Ibidem, pag.160.
omului şi a libertăţilor fundamentale73, adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950,

art.19, alin.1 al aceleiaşi legi stabileşte că cetăţenii străini şi apatrizii “nu
beneficiază de dreptul de a alege şi de a fi aleşi în organele legislative, executive
şi în alte organe eligibile, şi nici de a participa la sufragiu universal”, iar alin.2
al articolului dat stipulează imposibilitatea pentru cetăţenii străini şi apatrizi
domiciliaţi în Republica Moldova de a fi membri de partide şi de alte organizaţii
social-politice ce activează pe teritoriul ţării noastre. Şi, evident, că cetăţenii
străini şi apatrizii, ca nefiind cetăţeni ai Republicii Moldova, “nu pot satisface
serviciul militar în forţele armate ale Republicii Moldova”.74
Pe parcursul anilor, dar mai ales după terminarea celui de-al doilea
război mondial, a fost instituit un şir de organisme internaţionale mondiale
şi regionale care se preocupă de diverse aspecte privind respectarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Dintre cele mai de seamă
se evidenţiază Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), Organizaţia mondială
pentru problemele învăţământului, ştiinţei şi culturii (UNESCO),
Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM). Într-o măsură oarecare aceste
probleme se află în raza de competenţă a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii
(OMS) şi a Organizaţiei pentru Produse Alimentare şi Agricole (OPAA).
De problemele drepturilor omului se preocupă de asemenea şi principalele
organizaţii regionale, ca, bunăoară, Consiliul Europei (CE), Organizaţia
pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), Organizaţia Statelor
Americane (OSA), Organizaţia Unităţii Africane (OUA) etc.
În conformitate cu Declaraţia Conferinţei de la Viena din 1993 şi
Programul de acţiune adoptat Adunarea Generală a ONU a hotărât să
numească Comisarul suprem al ONU pentru problemele drepturilor omului,
o dată în plus dovedind grija crescândă a comunităţii mondiale faţă de această
latură importantă din viaţa individului. Comisarul suprem are menirea de a
acorda statelor ajutorul necesar în rezolvarea echitabilă a diverselor probleme,
ce apar în domeniul respectării drepturilor şi libertăţilor omului.
În prezent funcţionează încă un şir de organe, care din punct de vedere
juridic nu depind nici de ONU, şi nici de alte organisme internaţionale.
Ele au fost create în urma convenţiilor internaţionale cu privire la drepturile
omului, în scopul efectuării controlului realizării prevederilor convenţiilor
în cauză. De regulă, aceste organe sunt alcătuite din experţi independenţi
73
Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990-1998). Ediţie oficială.
Vol.I. Chişinău, 1998, pp. 341-358.
74
Legi şi Hotărâri… Vol. IV, p.161.
(adică nu sunt responsabili pentru acţiunile lor în faţa guvernelor ţărilor pe

care le reprezintă), aleşi de către participanţii la convenţie. Drept exemplu
poate fi numit Comitetul pentru drepturile omului (alcătuit din 18 persoane),
prevăzut în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (1966);
Comitetul pentru lichidarea discriminării rasiale (18 persoane), prevăzut în
Convenţia internaţională privind lichidarea tuturor formelor de discriminare
rasială (1965); Comitetul de luptă cu torturile (10 persoane), prevăzut de
Convenţia pentru lupta cu torturile şi alte tratamente crude, inumane sau
degradante (1984); Comitetul pentru drepturile copilului (10 persoane),
prevăzut de Convenţia privind drepturile copilului (1989). Ca atare, aceste
organe pun în discuţie rapoartele de dare de seamă ale statelor semnatare cu
privire la realizarea stipulaţiilor convenţiei respective, în baza căreia a şi
fost format organul dat. În unele cazuri, însă, organele date sunt investite cu
dreptul de a examina de sine stătător plângerile privind încălcările
prevederilor din convenţiile corespunzătoare.
3.3. Reglementarea juridică a drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului.
Pentru reglementarea juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului nu este suficientă doar proclamarea ataşamentului faţă de valorile
general umane, declararea lor drept obiective majore în edificarea unei noi
societăţi. La fel de importantă este susţinerea acestor intenţii prin fapte, prin
crearea unui mediu instituţional şi legal, prin crearea unor mecanisme
adecvate şi eficiente de realizare. Reforma judiciară şi de drept, perfecţionarea
legislaţiei naţionale, ajustarea ei la standardele europene şi internaţionale în
domeniul drepturilor omului, crearea Centrului pentru Drepturile Omului,
ca cea mai potrivită instituţie în domeniu, includerea activă a organizaţiilor
nonguvernamentale în procesul de apărare a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, colaborarea largă cu organizaţiile internaţionale similare, toate
acestea demonstrează că Republica Moldova a ales o cale justă în activitatea
de protecţie a drepturilor într-o perspectivă apropiată.
La 29 iulie 1994, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat noua
Constituţie a Republicii Moldova, în care Republica Moldova era proclamată
stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil, în care demnitatea omului,
drepturile şi libertăţile lui reprezintă valori supreme. Parlamentul, în calitate
de for legislativ suprem al Republicii Moldova, racordează actele normative
la normele şi principiile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ale
pactelor şi convenţiilor la care Republica Moldova era parte la momentul

adoptării Constituţiei sau la care a aderat ulterior.
Constituţia Republicii Moldova pune în sarcina statului şi a organelor
lui obligaţia de a ocroti şi proteja cu fermitate drepturile şi libertăţile omului
şi ale cetăţeanului. Absolut toate organele puterii de stat (locale şi centrale,
toate persoanele cu funcţie de răspundere) au obligaţia să respecte drepturile
şi libertăţile fundamentale ale omului. Fiecare dintre aceste organe,
acţionînd în limitele competenţei sale, este obligat să rezolve problema
protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale prin metode proprii lor,
bazîndu-se mai întîi pe Constituţia Republicii Moldova şi pe normele
dreptului internaţional. Cetăţeanul, în relaţiile sale cu organele puterii
executive, poate să apară în calitate de parte împuternicită de lege şi să
ceară acestor organe şi persoane cu funcţie de răspundere îndeplinirea
anumitor obligaţii (acordarea de ajutor medical, şcolarizarea copilului,
alocarea pensiei de stat sau a indemnizaţiei sociale, asigurarea protecţiei
mediului înconjurător, a proprietăţii private etc).
Dacă organul puterii executive sau persoana cu funcţie de răspundere
nu-şi îndeplineşte obligaţiile şi încalcă drepturile şi libertăţile persoanei, aceasta
trebuie să aibă posibilităţi reale de folosire a mecanismelor juridice de atac a
hotărîrilor sau acţiunilor nelegitime. Pentru a se evita astfel de situaţii, este
necesar, în primul rînd, să se stabilească clar competenţele acestor organe în
conformitate cu Constituţia, mai ales în relaţiile lor cu indivizii, obligaţia de a
asigura realizarea drepturilor subiective ale omului şi cetăţeanului şi de a proteja,
după caz, drepturile şi libertăţile acestora prin metode legitime. În al doilea
rînd, actele trebuie să fîe emise în limitele competenţei organului emitent, în
forma reglementată de statutul acestor organe (ordin, hotărîre, instrucţie,
dispoziţie, decizie) şi în conformitate cu procedura emiterii (colegial sau
unilateral, să fîe aprobate de cîteva organe competente etc).
Chiar în primele sale acte constituţionale, Republica Moldova s-a
arătat predispusă să respecte cu stricteţe normele de drept unanim
recunoscute de comunitatea mondială, inclusiv a celor din domeniul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Dar o Constituţie, oricît
de avansată, poate rămîne o simplă “declaraţie a unof bune intenţii” dacă
nu va fi completată, concretizată şi realizată printr-un mecanism juridic
efectiv şi într-o atmosferă socială constructivă. Este firesc acest lucru,
întrucît pentru om sunt importante nu numai declararea drepturilor şi
libertăţilor lui, ci şi asigurarea realizării lor efective, prin care, practic, se
înţelege crearea unor condiţii în care statutul omului, al cetăţeanului,

consacrat prin Constituţie, să nu fie doar un principiu juridic, ci şi un fapt
real. În soluţionarea acestei probleme este menirea garantării drepturilor
şi libertăţilor, căci garantare înseamnă asigurarea dispunerii de ele, precum
şi protejarea lor împotriva oricărui atentat.
Protecţia drepturilor omului a fost abordată ca imperativ al comunităţii
internaţionale abia după cel de al doilea război mondial, sub impulsul
stigmatizării atrocităţilor naziste, şi s-a concretizat, în perioadele următoare,
într-un impresionant ansamblu de reglementări cu caracter universal, regional
sau sectorial, ca urmare a perpetuării practicii de încălcare a drepturilor
omului în statele cu regim comunist. Odată cu reglementările privind
drepturile substanţiale ale omului, în legislaţia internaţională s-a pus problema
unor mecanisme prin care statele părţi să urmărească şi să promoveze
respectarea angajamentelor privind drepturile şi libertăţile fundamentale.
În literatura de specialitate sunt cunoscute două categorii de
mecanisme de reglementare juridică a drepturilor omului:
a) interne;
b) internaţionale.
Mecanismele interne.În concepţia documentelor internaţionale privind
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, respectarea şi punerea lor
în aplicare sunt strîns legate de legile şi instituţiile naţionale. Documentele
cer statelor să adopte măsuri şi să acţioneze întru respectarea şi asigurarea
drepturilor şi libertăţilor prin toate mijloacele adecvate, îndeosebi prin
adoptarea de măsuri legislative, în ceea ce priveşte diferitele drepturi
specifice, Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice cere statelor
să le protejeze prin lege (dreptul la viaţă, la viaţă particulară, la familie,
inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei) sau să le reglementeze
(procedura privării de libertate). Pactul prevede drept condiţie sine qua rion
pentru derogări de la unele drepturi, în caz de pericol public excepţional
care ameninţă existenţa naţiunii, proclamarea acestui pericol excepţional
printr-un act oficial, iar pentru restricţiile aplicabile, adoptarea de legi privind
conţinutul acestor restricţii. Atunci cînd documentele internaţionale prevăd
interzicerea unor fapte pe care le consideră contrare drepturilor omului
(interzicerea diferitelor forme de discriminare, a propagandei războiului),
se prevede în mod expres că această interdicţie se va face prin lege.
Rezultă că una din obligaţiile asumate de stat prin documente
internaţionale privind drepturile omului este aceea de a adopta legi naţionale
care să stabilească aceste drepturi şi să reglementeze condiţiile exercitării

lor, inclusiv obligaţiile corelative şi răspunsurile instituţiilor competente. În
unele cazuri, obligaţia are un caracter strict, fiind enunţată în termeni
imperativi (de exemplu, în Convenţia pentru eliminarea tuturor formelor de
discriminare rasială se cere statelor să incrimineze prin lege o serie de acte
de discriminare rasială), în altele are un caracter mai general. De asemenea,
trebuie să ţinem cont de faptul că unele prevederi ale tratatelor pot fi executate
direct în plan intern (self-executing), altele necesită adoptarea de legi şi de
alte reglementări interne. Aceasta ridică şi problema aplicării normelor de
drept internaţional în dreptul intern al statului, care oferă o mare diversitate
de situaţii şi modalităţi. Astfel, în unele state, tratatele internaţionale sunt
încorporate în dreptul lor intern anume prin actul de ratificare, devenind
parte din corpul lor de legi. în Republica Moldova, Constituţia (art. 4) prevede
primatul tratatelor internaţionale faţă de orice act legislativ care vine în
contradicţie cu el. În alte state nu există prevederi exprese; este însă evident
că şi acestea au obligaţia de a respecta tratatele şi de a lua toate măsurile
pentru a se asigura că legile nu vin în contradicţie cu ele. Convenţia de la
Viena din 1969 privind dreptul tratatelor prevede în acest sens că statul nu
poate invoca o lege naţională pentru a justifica încălcarea unui tratat. În
astfel de cazuri se poate susţine că tratatele prevalează faţă de legea internă
atunci cînd se pune problema aplicării unor prevederi legislative care nu
sunt în concordanţă cu cele ale tratatului. În faza respectării şi realizării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, mijloacele şi mecanismele
interne sunt esenţiale. Potrivit documentelor internaţionale, statul se
angajează să asigure fiecărei persoane căi de recurs eficiente pentru cazul
cînd ea consideră că drepturile sale au fost încălcate, chiar de către o persoană
oficială, astfel încît drepturile petiţionarului să fie determinate de o autoritate
judiciară, administrativă sau o altă autoritate competentă. Unele documente
prevăd chiar acordarea de satisfacţie sau reparaţie justă şi adecvată, ori a
unei indemnizaţii pentru daunele suferite (Pactul privind drepturile civile şi
politice, Convenţia pentru eliminarea discriminării rasiale).
În aceeaşi ordine de idei, documentele sau clauzele care prevăd
procedura examinării de către comitetele create prin tratatele privind
drepturile omului a plîngerilor individuale prezentate de persoane aflate
sub jurisdicţia statelor care acceptă această procedură, inclusiv a celor
care creează tribunale ale drepturilor omului - în Europa, America şi, recent,
în Africa - condiţionează admisibilitatea plîngerilor respective de epuizarea
recursurilor interne. Se acordă, aşadar, prioritate absolută exercitării

recursurilor interne disponibile.
Mecanismele internaţionale. Tratatele internaţionale privind
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului au vocaţie de universalitate
şi majoritatea numără peste 100 state aderente; tratatele continentale sunt,
de regulă, acceptate de toate statele regiunii.
De la început s-a pus problema interpretării şi aplicării lor cît mai
uniforme şi concret posibile de către toate sau de majoritatea statelor părţi,
avîndu-se în vedere că ele prezintă diverse situaţii politice, istorice,
geografice, demografice, economice şi sociale. S-au stabilit în acest scop
mai multe tipuri de mecanisme.
Comitetele create prin tratatele privind drepturile omului reprezintă
mecanisme care, pornind de la prevederile tratatelor şi de la experienţa
statelor părţi în aplicarea lor, au menirea să sintetizeze şi să promoveze
cele mai adecvate modalităţi, să semnaleze neajunsuri şi să adreseze statelor
recomandări. În plan internaţional, funcţionează următoarele organe de
acest tip, create prin convenţiile respective:
-Comitetul drepturilor omului;
-Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale;
-Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale;
-Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei;
-Comitetul pentru drepturile copilului;
-Comitetul împotriva torturii.
Astfel de comitete au fost create şi în plan regional. Dintre cele mai
importante menţionăm:
în Europa - un comitet de experţi, creat de Comitetul de Miniştri al
Consiliului Europei, pentru promovarea aplicării Cartei Sociale Europene,
adoptate la Torino la 18 octombrie 1961, prevederi confirmate prin Carta
Socială Europeană (revizuită) din 1996;
-Comitetul european pentru prevenirea torturii şi tratamentelor sau
pedepselor inumane ori degradante, creat prin Convenţia corespunzătoare
din 26 noiembrie 1987;
-un comitet consultativ, care asistă Comitetul de Miniştri al Consiliu-
lui Europei în supravegherea aplicării principiilor înscrise în Convenţia
din 1994 pentru protecţia minorităţilor naţionale;
-un comitet permanent pentru supravegherea aplicării Convenţiei
europene privind exercitarea drepturilor copilului din 25 ianuarie 1996;
-un comitet consultativ pentru supravegherea aplicării Convenţiei

europene privind statutul juridic al muncitorilor migranţi din 24 noiembrie
1977;
în Africa - Comisia africană pentru drepturile omului şi libertăţile
popoarelor, creată prin Carta africană, pentru a promova aplicarea cartei;
-Comitetul african de experţi pentru drepturile şi bunăstarea copilului,
pentru a promova aplicarea prevederilor acestei Convenţii;
Pentru cele două Americi - Comisia interamericană a drepturilor
omului, creată prin Convenţia americană a drepturilor omului din 1969,
pentru supravegherea aplicării acestei convenţii, precum şi a Convenţiei
interamericane din 1985 pentru prevenirea şi pedepsirea torturării, a
Convenţiei interamericane privind dispariţia forţată a persoanelor din 1994
şi a Convenţiei interamericane privind prevenirea, pedepsirea şi eradicarea
violenţei împotriva femeilor din 1994;
-Consiliul Economic şi Social Interamerican şi Consiliul Interame-
rican pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură pentru supravegherea aplicării
Protocolului la Convenţia americană a drepturilor omului
în domeniul drepturilor economice, sociale şi culturale, adoptat la
San Salvador în 1988.
Ceea ce caracterizează aceste comitete, indiferent de faptul dacă apar
sub alte denumiri, este crearea lor prin tratate încheiate de statele părţi, deci
cu mandate stabilite prin aceste tratate. Chiar dacă unele din ele funcţionează
şi ca instituţii ale unor organizaţii internaţionale (în America Latină) sau îşi
desfăşoară lucrările cu sprijinul infrastructurii organizaţiilor internaţionale,
mandatele lor sunt stabilite prin tratatele respective, aceste comitete sunt
chemate să acţioneze în calitatea prevăzută în tratate, conform acestor
mandate, nu în calitate de instituţii ale unor organizaţii internaţionale.
Excepţie face Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale,
creat printr-o decizie a Consiliului Economic şi Social pentru a îndeplini
mandatul atribuit acestuia din urmă prin Pactul internaţional respectiv. Acest
comitet îşi desfăşoară lucrările ca şi celelalte comitete create prin tratatele
cu vocaţie de universalitate, cu deosebirea că prezintă rapoartele sale
Consiliului Economic şi Social şi, prin acesta, Adunării Generale a O.N.U.,
ca de altfel şi Comitetul pentru eliminarea discriminărilor faţă de femei, în
timp ce celelalte îşi prezintă rapoartele lor direct Adunării Generale.
Principala misiune a comitetelor constă în examinarea rapoartelor
pe care statele sunt obligate să le prezinte, cu o anumită periodicitate,
despre măsurile adoptate de ele pentru realizarea drepturilor şi libertăţilor

fundamentale prevăzute în tratatul respectiv şi despre progresul atins în
exercitarea acestor drepturi, precum şi despre factorii şi dificultăţile din
calea realizării lor. Pe baza examinării rapoartelor, cu participarea
reprezentanţilor statelor părţi, comitetele adresează statelor respective
observaţii, sugestii şi recomandări. Comitetele pot, de asemenea, să ceară
statelor rapoarte sau informaţii suplimentare cu privire la aplicarea tratatelor
respective. Pentru o informare multiaspectuală, comitetele iau în
considerare nu numai rapoartele oficiale ale statelor părţi, ci şi alte surse:
rapoartele altor organe privind drepturile omului, ale organizaţiilor
nonguvernamentale, orice surse care par a fi credibile.
Comitetele create prin tratate joacă un rol din ce în ce mai important în
structura internaţională de promovare şi protecţie a drepturilor omului. Se
poate spune că influenţa internaţională în favoarea drepturilor omului nu ar
fi atins nivelul actual fără aceste comitete. Ele şi-au consolidat treptat rolul,
au dezvoltat metode şi capacităţi tot mai bune de dialog cu statele părţi;
statele acordă atenţie crescîndă recomandărilor şi sugestiilor formulate de
comitete după examinarea rapoartelor şi dau curs acestor recomandări.
Dialogul comitetelor cu statele membre este util nu numai pentru state, ci
şi pentru persoanele şi grupurile interesate şi pentru organizaţiile negu-
vernamentale, deoarece rapoartele statelor şi recomandările comitetelor fiind
tot mai des publicate creează un climat favorabil promovării drepturilor omului.
În plan regional, comitetele, grupurile de experţi şi alte organizaţii
au de asemenea competenţa de a examina rapoartele statelor împreună cu
concluziile şi recomandările organismelor politice corespunzătoare (ale
Consiliului Europei, ale Organizaţiei Statelor Americane, ale Organizaţiei
Unităţii Africane), care pot face ele însele recomandări statelor în cauză.
Astfel, Carta socială europeană prevede examinarea rapoartelor statelor
părţi de către un Comitet de experţi independenţi, iar la nevoie, de Comitetul
de Miniştri şi de Adunarea parlamentară a Consiliului Europei. Un protocol
adiţional la Carta socială europeană, din 9 noiembrie 1995, prevede un
sistem de examinare, de către Comitetul de experţi independenţi, a
plîngerilor colective referitoare la încălcarea prevederilor Cartei.
În unele cazuri, comitetele au şi competenţa de a examina amenda-
mentele la convenţiile respective şi a le supune organismelor politice, precum
şi de a acorda asistenţă organismelor naţionale din domeniul respectiv. în
acest context trebuie să menţionăm, desigur, tribunalele regionale, Curtea
europeană a drepturilor omului, Curtea interamericană a drepturilor omului

şi recent creata Curte africană a drepturilor omului.
În urma reformei intervenite în 1994, Curtea europeană a drepturilor
omului este singurul organ cu misiunea de a asigura respectarea
angajamentelor înscrise în Convenţia europeană şi protocoalele anexă.
Statele părţi s-au angajat să accepte deciziile Curţii ca obligatorii. Curtea
poate da avize consultative cu privire la interpretarea Convenţiei şi
protocoalelor, la cererea Comitetului de Miniştri ale Consiliului Europei.
Comisia O.N.U. pentru drepturile omului reprezintă principalul for al
O.N.U. în care sunt examinate cele mai diverse probleme privind respectarea
şi promovarea drepturilor omului. Comisia prezintă rapoarte şi procese de
recomandare Consiliului Economic şi Social, care poate el însuşi să
examineze situaţia drepturilor omului în diferite ţări, în lume în ansamblu.
Adunarea Generală reprezintă forumul universal care examinează, în
comitetele specializate şi în plenară, problematica drepturilor şi libertăţilor
omului sub cele mai diverse aspecte, primind rapoartele tuturor organismelor
O.N.U. care se ocupă de asemenea probleme.
Înaltul Comisar al O.N.U. pentru drepturile omului urmăreşte de
asemenea evoluţia drepturilor omului în întreaga lume şi poate să intre în
discuţie cu guvernele, să efectueze vizite în diferite ţări, cu acordul acestora,
să ia şi alte iniţiative. Înaltul Comisar are birouri privind drepturile omului
în diferite ţări ale lumii, prin care menţine legătura cu guvernele şi
autorităţile locale şi promovează evoluţia statului şi a societăţii spre
respectarea crescîndă a drepturilor omului.
În plan regional, Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(O.S.C.E.) a examinat şi examinează situaţia drepturilor omului în statele
participante şi a adoptat documentele de substanţă în acest domeniu. înaltul
Comisar pentru minorităţi, în limitele mandatului acordat, joacă un rol important
în promovarea unor soluţii constructive, pe baza respectării drepturilor
persoanelor care fac parte din minorităţi. De asemenea, Biroul pentru Instituţii
Democratice şi drepturile Omului urmăreşte promovarea îndeosebi a drepturilor
politice, legate de procesul electoral şi de participarea la viaţa publică.
Un rol tot mai important în plan european îl joacă Consiliul Europei,
care include aproape toate statele continentului, atît prin documentele
juridice adoptate, în cea mai mare parte pentru protecţia drepturilor omului,
cît şi prin hotărîrile adoptate de Curtea europeană a drepturilor omului.
În acelaşi context se situează şi activitatea organizaţiilor internaţionale
neguvernamentale din domeniul drepturilor omului. Deşi asemenea

organizaţii adoptă uneori poziţii neechilibrate, aplică standarde diferite
sau se ocupă numai de anumite ţări, ele pot juca un rol important, atrăgînd
atenţia asupra unor fenomene sau tendinţe care pot duce la încălcări masive
ale drepturilor omului sau la destabilizarea situaţiei, pe care statele şi
organismele internaţionale nu pot şi nu trebuie să le ignore.
3.4. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale

cetăţeanului în Republica Moldova.
Din cele 151 de articole ale Constituţiei Republicii Moldova aproape
o treime, mai exact 45, sunt consacrate drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale ale omului. E vorba de titlul II, art.15-59. Dintre acestea se
referă în exclusivitate la cetăţenii Republicii Moldova 8 articole, ceea ce
constituie circa a şasea parte, şi în care se stipulează că “cetăţenii Republicii
Moldova beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie
şi prin alte legi”75(art.15); sunt prevăzute condiţiile de dobândire, păstrare şi
pierdere a cetăţeniei Republicii Moldova (art.17, alin.1); condiţiile de obţinere
a cetăţeniei duble, în cazuri speciale, de către cetăţenii Republicii Moldova
(art.18, alin.1); imposibilitatea extrădării sau expulzării din ţară a cetăţenilor
Republicii Moldova (art.17, alin.3); egalitatea tuturor cetăţenilor Republicii
Moldova în faţa legii şi a autorităţilor publice, indiferent de rasă, naţionalitate,
origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau
origine socială (art.16, alin.2); dreptul la libera circulaţie atât în ţară, cât şi
peste hotarele ei (art.27, alin.2) şi, în sfârşit, cetăţenilor Republicii Moldova
li s-a consfinţit dreptul de vot şi cel de a fi ales, cu începere de la atingerea
vârstei de 18 ani (art.38, alin.2 şi 3); dreptul de a participa la administrarea
treburilor publice (art.39, alin.1); dreptul de asociere liberă în partide şi în
alte formaţiuni social-politice (art.41, alin. 1-5,7). Art.18, alin.2 prevede că
cetăţenii Republicii Moldova se bucură de protecţia statului atât în ţară, cât
şi în timpul aflării lor în străinătate.
75
Deşi în articol se concretizează cu referinţă la “cetăţenii Republicii Moldova”, de fapt
conţinutul lui se răsfrânge şi asupra cetăţenilor străini şi apatrizilor de pe teritoriul statului,
dovadă celor afirmate constituind stipulaţiile celorlalte articole. Aici se cere de atenţionat
încă un aspect. La contrapunerea textelor nu e greu de observat că alcătuitorii Constituţiei
s-au inspirat din preambulul Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale
şi culturale şi al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ceea ce
dovedeşte o dată în plus că la baza Legii fundamentale a tânărului stat independent cu
denumirea de “Republica Moldova” au stat normele şi principiile dreptului internaţional,
inclusiv a celora din domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
În restul articolelor consacrate domeniului examinat absolut toţi

indivizii, fie cetăţeni ai Republicii Moldova, fie cetăţeni ai altor state sau
apatrizi se bucură în egală măsură de drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului, care şi-au găsit reflectare şi în Constituţia Republicii Moldova.
Alcătuitorii textului Constituţiei Republicii Moldova au ţinut cont de
normele şi principiile expuse în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
şi au categorisit drepturile şi libertăţile tuturor persoanelor ce locuiesc în
permanenţă, temporar sau se află în trecere prin teritoriul acestui stat în trei
grupuri consecutive: drepturi personale sau individuale, drepturi politice şi
drepturi social-economice. În ordinea propusă şi vom încerca să le analizăm.
Aşa dar, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, înscrise în Constituţia
Republicii Moldova.
Cel mai important dintre drepturile individuale ale omului, pe care îl
consfinţeşte Constituţia Republicii Moldova, este dreptul la viaţă, la integritate
fizică şi psihică, care sunt garantate de stat (art.24). În corespundere cu stipu-
laţiile articolului în cauză nimeni, în mod arbitrar, nu poate fi privat de viaţă.
Pornind de la dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică a persoanei,
în alin.2 al art.24 din Constituţie se stipulează că nimeni nu poate fi supus
torturii şi nici unui altfel de pedeapsă sau de tratament crud, inuman ori
degradant.76 Articolul în cauză respectă prevederile art.7 din Pactul internaţional
cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966. În practică,
prevederea invocată mai sus înseamnă că tortura nu poate fi justificată prin
nici o circumstanţă excepţională: război, instabilitate politică interioară sau
altă stare de excepţie şi nici prin ordinul superior sau al unei autorităţi publice.
Un alt drept inalienabil al trăitorului în Republica Moldova constituie
libertatea individuală şi siguranţa persoanei, drept înscris în art.25 din
Constituţie. Libertatea individuală prevăzută de textul articolului în cauză
se referă la libertatea fizică a persoanei. Omul nu poate fi reţinut, arestat
sau ţinut sub stare de arest sub nici un pretext decât în conformitate cu
legea. Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise
doar în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege. Reţinerea nu poate
depăşi 24 de ore.77 Pentru arestarea unei persoane trebuie emis un mandat
pentru o durată de cel mult 30 de zile.
76
În Constituţia Federaţiei Ruse, în art.21, p.2, se mai specifică că “nimeni, fără
consimţământul benevol, nu poate fi supus experienţelor de natură medicală, ştiinţifică
etc. (Конституция Российской Федерации. Москва, 1995, с.11).
77
Constituţia Federaţiei Ruse, spre exemplu, prevede termenul de 48 de ore, art.22, p.2
(Конституция Российской Федерации, с.11).
Potrivit art.21, orice persoană acuzată de un delict este prezumată

nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, ceea ce
înseamnă că până la luarea definitivă de către judecată a hotărârii de
condamnare, persoana este considerată nevinovată. Iar acela care l-ar acuza
pe cel învinuit de faptele pentru care a fost trimis în judecată sau condamnat
– dar hotărârea nu a rămas definitivă – se face vinovat de calomnie şi poate
fi condamnat. Dacă motivele care au determinat reţinerea sau arestarea unei
persoane au dispărut, eliberarea acesteia este obligatorie (art.25, alin.6).
Constituţia garantează tuturor persoanelor dreptul la apărare (art.26), în caz
de încălcare a drepturilor şi libertăţilor lor. Pe tot parcursul procesului cel
învinuit are dreptul să fie asistat de avocat ales sau numit din oficiu. Acestuia
din urmă statul de asemenea îi asigură apărarea prin lege.
Dreptul la viaţă e în strânsă legătură cu alt drept firesc al omului –
dreptul la demnitate personală. Acest drept e caracteristic orişicărei societăţi
civilizate. Nimeni şi nimic nu poate să-l priveze pe om de dreptul în cauză
sau să i-l ştirbească, chiar şi atunci, când i se aplică măsuri concrete, ele
nu trebuie să fie însoţite de umilirea demnităţii personale.
Prezenţa acestui drept inalienabil al omului în Legea fundamentală
a statului, dacă chiar şi nu e concretizat, dovedeşte faptul că demnitatea
personală nu este doar ceva pur individual, ce priveşte în exclusivitate
persoana, ea apare şi ca obligaţia a persoanelor cu funcţii de răspundere în
relaţiile lor cu publicul. Ignorarea acestui fapt creează obstacole în plus în
calea formării şi afirmării omului ca personalitate, scoaterea în evidenţă şi
dezvoltarea capacităţilor lui intelectuale, creatoare, ceea ce, luat în
ansamblu, se răsfrânge negativ asupra societăţii.
Constituţia Republicii Moldova recunoaşte dreptul oricărui cetăţean la
libera circulaţie, adică, dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice
localitate din ţară şi în plus încă dreptul de a ieşi, de a emigra şi de a reveni în
ţară. Dreptul la libera circulaţie şi de a reveni în propria ţară este stabilit în
conformitate cu art.12 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice şi cu art.13 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Domiciliul şi reşedinţa persoanelor sunt inviolabile, prevede art.29
al Constituţiei Republicii Moldova. Pentru început se cere de concretizat
că prin domiciliu se înţelege locul unde o persoană are locuinţa sa stabilă,
unde îşi desfăşoară activitatea în mod obişnuit, iar reşedinţa este locul
unde o persoană locuieşte temporar sau, cu alte cuvinte, sediul (biroul)
unei persoane oficiale.
Constituţia Republicii Moldova (art.28) impune autorităţilor publice

obligaţii de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familiară şi privată,
recunoscându-se de fapt că orice persoană fizică, orice om are dreptul la
propria sa viaţă intimă, familiară şi privată.
Dreptul la inviolabilitatea vieţii private, la secrete personale şi
familiare înglobează de asemenea şi secretul corespondenţei, convorbirilor
telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare (art.30).
În conformitate cu art.54 din Constituţie, prin lege, s-ar putea supune
controlului convorbirile telefonice şi corespondenţa, în interesul justiţiei,
pentru descoperirea infractorilor şi activităţilor lor. De menţionat că conţinutul
alin.1 al art.54, ce prevede că “exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi
poate fi restrâns prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru; apărarea
siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor
şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea anchetei penale; prevenirea
consecinţelor unei calamităţi naturale ori avarii” întrucâtva umbreşte
importanţa valorică a art.30 despre care am vorbit mai sus.
Unul dintre cele mai mari realizări a comunităţii mondiale în domeniul
respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului pe bună dreptate
este considerată libertatea gândirii, a opiniilor, precum şi libertatea de conştiinţă,
care nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Potrivit art.31 din Constituţia Republicii
Moldova, libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în
spirit de toleranţă şi de respect reciproc. Cultele religioase sunt libere să se
organizeze potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii. În relaţiile dintre cultele
religioase sunt interzise orice manifestări de învrăjbire.
Cultele religioase, se stipulează în alin.4 al articolului dat, sunt
autonome, separate de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin
înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în aziluri
şi în orfelinate.
Constituţia Republicii Moldova a inclus în sine două articole (32 şi
33) extrem de importante şi care ţin de drepturile şi libertăţile individuale
ale persoanei. E vorba de libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor, a
credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice gen prin viu grai, prin scris, prin
imagini, prin sunete sau prin alt mijloc posibil, declarându-le inviolabile.
Din grupul drepturilor personale sau individuale face parte şi dreptul
persoanelor de a avea acces liber la orice informaţie de interes public
(art.34). Autorităţile publice au obligaţia să asigure informarea corectă a
cetăţenilor asupra treburilor publice şi de interes personal.
Un loc aparte în întreaga gamă a drepturilor fundamentale ale omului

ocupă drepturile lui politice. Spre deosebire de drepturile şi libertăţile
individuale, cele politice sunt atribuite doar cetăţenilor statului respectiv.
Drepturile şi libertăţile politice determină posibilitatea participării
cetăţenilor statului concret în administrarea statului şi societăţii. Ele se referă
la drepturile individului la cetăţenie, dreptul inalienabil de a-şi determina şi
conştientiza apartenenţa lui naţională, dreptul la asociere, inclusiv la crearea
de sindicate întru apărarea propriilor interese, dreptul la organizarea şi
desfăşurarea adunărilor, mitingurilor, manifestaţiilor de stradă, dreptul de a
participa nemijlocit în administrarea statului sau prin intermediul
reprezentanţilor lui, dreptul de a alege şi de a fi ales, dreptul de a se adresa în
organele de stat etc. O importanţă deosebită sub acest aspect capătă informarea
oamenilor cu privire la drepturile lor, deoarece în ultimul timp în mijloacele
mass-media prevalează informaţia cu referinţă la îndatoririle cetăţeanului.
Drepturile politice ale cetăţenilor Republicii Moldova, consfinţite în
Constituţia ţării, reprezintă baza juridică a libertăţii politice şi permit
cetăţeanului Republicii Moldova să participe direct, fără piedici în viaţa politică
a ţării, să-şi apere, cu mijloace legale, convingerile sale, să lupte cu abuzurile
persoanelor cu funcţii de răspundere, care atentează la drepturile lui inalienabile.
Statul se obligă să le apere în egală măsură, de rând cu cele individuale.
Printre drepturile politice ale cetăţenilor în orice stat un loc de seamă
îi revine celui ce se referă la votul universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat (art.38). Anume acest drept exprimă voinţa poporului care
constituie baza puterii de stat.
Conform articolului 39 “Dreptul la administrare” (1) Cetăţenii
Republicii Moldova au dreptul de a participa la administrarea treburilor
publice nemijlocit, precum şi prin reprezentanţii lor. (2) Oricărui cetăţean
i se asigură, potrivit legii, dreptul la o funcţie publică.
Aşa cum mai sus s-a accentuat că de drepturile politice garantate de
statul Republica Moldova pot beneficia în exclusivitate doar cetăţenii ei,
în Constituţia ţării sunt fixate principiile de bază ale cetăţeniei Republicii
Moldova (art.17 şi 18).78 În Legea Supremă a republicii s-a ţinut cont de
78
Problema cetăţeniei Republicii Moldova este în detalii examinată sub aspect ştiinţific de
către Alexandru Arseni în teza de doctor în drept “Cetăţenia Republicii Moldova”, iar
rezultatele investigaţiilor ştiinţifice sunt oglindite în formă de teze în autoreferatul
corespunzător (Chişinău, 1997). Ţinând cont de acest fapt autorul tezei de faţă îşi pune
drept scop să abordeze problema cetăţeniei doar în legătură cu tema propusă.
prevederile la capitolul “cetăţenia” din Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului (art.15): “1. Orice individ are dreptul la o cetăţenie. 2. Nimeni nu
poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa şi nici de dreptul de a-şi
schimba cetăţenia”. În această ordine de idei Constituţia a consfinţit dreptul
inalienabil al persoanei ce locuieşte pe teritoriul republicii prin cuvintele:
“Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa şi nici de dreptul
de a-şi schimba cetăţenia” (art.17, alin.2).
Ca o expresie a adevăratei democraţii, Constituţia Republicii Moldova
a consfinţit principiul pluralismului politic. Art.5 prevede că “democraţia
în Republica Moldova se exercită în condiţiile pluralismului politic, care
este incompatibil cu dictatura şi cu totalitarismul” (alin.1) şi, în continuare,
“nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului”
(alin.2). Prin acest articol, statul Republica Moldova a demonstrat că el a
ales calea ireversibilă a democraţiei, că s-a desprins definitiv de dictatură,
de regimul totalitar şi s-a afiliat ţărilor democratice.
Din prevederile art.5 derivă conţinutul majorităţii articolelor consacrate
drepturilor şi libertăţilor politice ale cetăţenilor Republicii Moldova.
În conformitate cu art.40 din Constituţie, “mitingurile, demonstraţiile,
manifestările, procesiunile sau orice alte întruniri sînt libere şi se pot
organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme”.
Libertăţile nominalizate în acest articol reprezintă forma de exprimare în
colectiv de către cetăţeni a concepţiilor, convingerilor, intenţiilor lor
referitor la probleme de interes public.
Categoria drepturilor politice include în sine şi dreptul cetăţenilor
de a se asocia în partide şi alte formaţiuni social-politice, inclusiv dreptul
lor de a întemeia şi de a se afilia la sindicate. Aceste drepturi ale cetăţenilor
Republicii Moldova sunt fixate în art.41 şi 42 ale Constituţiei. Existenţa
constituţională a drepturilor nominalizate dau posibilitate cetăţenilor să
se încadreze activ în administrarea statului şi societăţii în ansamblu, să
rezolve cu eforturi comune, în mod efectiv, sarcinile ce stau în faţa lor.
Printre drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului
un loc aparte ocupă drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale.
În categoria dată pot fi încadrate dreptul la muncă şi la protecţia muncii
(art. 43 din Constituţie), Dreptul la învăţătură (art.35), dreptul la ocrotirea
sănătăţii (art.36), dreptul la grevă (art.45), dreptul la proprietate privată şi
protecţia acesteia (art.46), ocrotirea mamei, copiilor şi a tinerilor (art.50),
protecţia familiei şi a copiilor orfani (art.49), protecţia persoanelor
handicapate (art.51), dreptul la asistenţă şi protecţie socială (art.47) etc.

Drepturile şi libertăţile enumerate mai sus ţin de astfel de domenii extrem
de importante din viaţa omului, cum ar fi proprietatea, munca, odihna,
sănătatea, instruirea, care în fond asigură necesităţile fizice, materiale,
spirituale ale persoanei, precum şi altele de o importanţă socială vitală.
Una din îndatoririle fundamentale ale cetăţeanului Republicii Moldova
ce decurge din caracterul universal al Legii Supreme constă în respectarea
legilor şi a Constituţiei. Această îndatorire îşi găseşte fundamentul în faptul
că legile sunt expresia voinţei poporului, prin ele urmărindu-se realizarea
atât a intereselor generale, cât şi a celor individuale. Îndatorirea de a respecta
Constituţia şi legile (art.15 din Constituţie) revine în egală măsură tuturor
cetăţenilor Republicii Moldova. Nu se face nici o distincţie între cetăţeni
sub aspectul obligaţiei de respectare a legilor, toţi fiind datori a le respecta,
indiferent de poziţia pe care o ocupă în societate sau stat.
Art.55, alin.2 din Constituţia Republicii Moldova stabileşte o
îndatorire fundamentală a tuturor locuitorilor acestui stat şi care constă în
respectarea drepturilor şi intereselor legitime, a demnităţii altor cetăţeni.
O urmare firească a cetăţeniei Republicii Moldova constituie
devotamentul faţă de ţară, prevăzut în art.56 din Constituţie, şi care chiar în
alin.1 ţine să sublinieze că “devotamentul faţă de ţară este sacru”. În
continuare (alin.2) se prevede că “cetăţenii cărora le sînt încredinţate funcţii
publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor
ce le revin şi, în cazurile prevăzute de lege, depun jurământul cerut de ea”.
De îndatorirea fundamentală menţionată mai sus e strâns legată cea de
apărare a Patriei, prevăzută prin art.57 din Constituţie. Îndatorirea de apărare
a Patriei impune tuturor cetăţenilor Republicii Moldova, bărbaţi şi femei, fără
deosebire de origine naţională, religie, ocupaţie şi pregătire profesională să fie
întotdeauna pregătiţi pentru a da riposta cuvenită atât în cazul unei agresiuni
armate, cât şi în cazul altor acţiuni îndreptate împotriva ţării.
Totodată, în legislaţie s-a ţinut cont de faptul existenţei unor categorii
de persoane, cetăţeni ai Republicii Moldova, care din motive religioase,
mai ales, nu pot exercita serviciul militar, şi deci, lor nu le revine îndatorirea
în cauză. De aceea, în conformitate cu art.44, alin.2, lit. a, aceştia trebuie
să exercite o altă activitate în locul serviciului militar obligatoriu, egală cu
durata serviciului militar, înscrisă în lege.
Una din îndatoririle fundamentale ale omului şi cetăţeanului în
Republica Moldova este cea de a contribui financiar, prin impozite şi prin
taxe, la cheltuielile publice (art.58 din Constituţie).
Constituţia (art.57, alin.2) stipulează că “sistemul legal de impuneri

trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale”, ceea ce înseamnă că
statul stabileşte pentru cetăţeni taxe de impozit diferenţiate, în dependenţă
directă de veniturile acelei sau altei persoane. În aşa mod, statul urmăreşte
scopul de a echilibra într-o măsură mai mică sau mai mare, reieşind din
posibilităţile reale, veniturile diverselor categorii sociale, cu alte cuvinte,
statul îşi doreşte să minimalizeze decalajul, inevitabil, de altfel, de venituri
ale oamenilor bine plătiţi şi cei mai puţin plătiţi.
Potrivit art.58, alin.3 din Constituţie sunt interzise orice alte prestaţii,
în afara celor stabilite de lege, deci, nici o prestaţie nu poate fi fixată în
sarcina cetăţenilor în afară de cele legitime.
Ca şi în cazul cu obligaţia cetăţenilor de a contribui personal cu mijloace
financiare la cheltuielile publice, de asemenea pentru prima dată în istoria
republicii, Constituţia (art.59) fixează îndatorirea fiecărui cetăţean de a proteja
mediul înconjurător, de a conserva şi ocroti monumentele istorice şi culturale.
Din materialul expus mai sus se poate uşor deduce că în Constituţie nu
se vorbeşte de orice fel de îndatoriri, ci doar de acelea care poartă un caracter
fundamental, esenţial, vital pentru însăşi existenţa statului şi asigurarea ordinii
social-politice şi legale. Numai îndatoririle fundamentale sunt înscrise în
Constituţie. Orice alte obligaţii legale ce ar reveni cetăţeanului nu întrunesc
caracterul constituţional şi de aceea nu sunt incluse în Constituţie.

cetăţenilor străini în Republica Moldova.
Principiul de bază ce determină statutul juridic al cetăţenilor străini
şi al apatrizilor în Republica Moldova este fixat în art.19 al Constituţiei
Republicii Moldova, care stipulează că persoanele în cauză “au aceleaşi
drepturi şi îndatoriri ca şi cetăţenii Republicii Moldova”, cu excepţiile
stabilite în Legea “Cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al
apatrizilor în Republica Moldova”.79
Art.1 al legii date defineşte noţiunea de cetăţean străin: “Se consideră
cetăţean străin persoana care nu are cetăţenia Republicii Moldova, dar are
dovada apartenenţei sale la un alt stat”, iar art.2 al aceleiaşi legi pe cea de
apatrid şi potrivit căruia, “se consideră apatrid persoana care nu are cetăţenia
Republicii Moldova şi nici dovada apartenenţei sale la un alt stat”.
79
Legi şi Hotărâri adoptate de sesiunea a doua a Parlamentului Republicii Moldova de
legislatura a treisprezecea. Vol. IV. Chişinău, 1997, pp. 159-162.
Se ştie bine că există o deosebire între totalul cetăţenilor unui stat şi

totalul locuitorilor teritoriului acestuia, adică, dacă e să vorbim de statul
Republica Moldova, apoi aici locuiesc cetăţeni ai Republicii Moldova şi
cetăţeni ai altor state, precum şi persoane fără de cetăţenie.
Prin Legea “Cu privire la ieşirea şi întrarea în Republica Moldova”,
adoptată la 9 noiembrie 1994, cetăţenilor străini şi apatrizilor li se garantează
dreptul de ieşire şi întrare în Republica Moldova (preambulul legii).
Autorii Legii “Cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al
apatrizilor în Republica Moldova”, precum şi cei ai articolului
corespunzător din Constituţia ţării au ţinut cont de practica mondială privind
acordarea de drepturi şi libertăţi tuturor oamenilor, cu eliminarea orişicăror
discriminări bazate pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau
orice alte opinii, origine etnică sau socială, apartenenţă la o minoritate
naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie. Chiar în capitolul I, art.5,
alin.3 se menţionează aceste drepturi largi ale cetăţenilor străini şi
apatrizilor în Republica Moldova care sunt cu toţii egali în faţa legii şi a
autorităţilor publice. Totodată, legea prevede că aceste persoane, care
beneficiază de drepturi şi libertăţi acordate de statul Republica Moldova,
nu trebuie să lezeze “interesele statului, drepturile şi interesele legitime
ale cetăţenilor Republicii Moldova şi ale altor persoane” (art.5, alin.2).
În conformitate cu legislaţia în vigoare cetăţenii străini şi apatrizii
au dreptul la domiciliere în Republica Moldova (art.6) şi de rând cu cetăţenii
Republicii Moldova “beneficiază de dreptul de locuinţă” (art.10), au dreptul
de a dispune după bunul plac “de casă şi de alte bunuri în proprietate
privată, de a moşteni sau a testa bunuri, de a beneficia de dreptul de autor
al unei opere literare, artistice şi ştiinţifice, al unei descoperiri, invenţii,
precum şi alte drepturi personale nepatrimoniale” (art.11).
De asemenea în modul stabilit de legislaţia în vigoare, cetăţenii străini
şi apatrizii domiciliaţi în Republica Moldova au dreptul la muncă şi la
protecţia ei (art.7) şi de rând cu cetăţenii Republicii Moldova beneficiază
de dreptul de a primi indemnizaţii, pensii şi alte tipuri de asigurări sociale
(art.9), totodată fiind supuşi la impozite, taxe şi alte plăţi pe baze generale
ca şi cetăţenii Republicii Moldova, dacă acordurile internaţionale la care
Republica Moldova este parte nu stabileşte altfel (art.18).
Cetăţenii străini şi apatrizii, ca şi cetăţenii Republicii Moldova, au
dreptul, în condiţiile legii, la odihnă şi la ocrotirea sănătăţii (art.8, alin.1).
Statul Republica Moldova acordă fără nici o discriminare cetăţenilor
străini şi apatrizilor dreptul la învăţătură. Admişi fiind la studii în instituţiile

de învăţământ din Republica Moldova, ei se bucură de drepturi egale cu
cetăţenii ţării, au aceleaşi îndatoriri ca şi aceştia din urmă, în conformitate
cu legislaţia în vigoare şi cu regulile statutare ale acestor instituţii (art.12).
Cetăţenilor străini şi apatrizilor domiciliaţi în Republica Moldova,
ca şi cetăţenilor acesteia li se garantează libertatea conştiinţei, opiniei şi a
exprimării (art.14), ei dispun de dreptul de a întra “în diverse societăţi
culturale, ştiinţifice, sportive, în organizaţii cooperatiste, asociaţii de
producţie, dacă statutele acestora nu stabilesc altfel” (art.13).
În strictă conformitate cu stipulaţiile ce se conţin în Declaraţia Univer-
sală a Drepturilor Omului (art.13), Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului (art.16)80 şi Protocolul 4 la Convenţia Europeană (art.2-4) legislaţia
Republicii Moldova înglobează dreptul cetăţenilor străini şi apatrizilor la
libera circulaţie, precum şi cel de a-şi stabili domiciliul în localitatea dorită,
cu precizarea de a dispune de aceste drepturi, “în modul stabilit de legislaţia
în vigoare”.81 Precizarea în cauză a fost înscrisă din motivul că fiecare
stat, inclusiv Republica Moldova, este în drept, din consideraţii de ordine
publică ori de securitate a statului, să limiteze locurile de domiciliu ori de
reşedinţă, deplasările, şederea în ţară a străinilor.
În relaţii de familie cetăţenii străini şi apatrizii au aceleaşi drepturi
ca şi cetăţenii Republicii Moldova: ei se pot căsători şi desface căsătoria
cu cetăţeni ai Republicii Moldova, cu alte persoane, în conformitate cu
legislaţia ţării. Ei au aceleaşi îndatoriri în relaţiile de familie, ca şi cetăţenii
Republicii Moldova (art.15 din Legea “Cu privire la statutul juridic al
cetăţenilor străini şi al apatrizilor în Republica Moldova”).
Potrivit articolului 17 al legii menţionate, statul Republica Moldova
garantează cetăţenilor străini şi apatrizilor inviolabilitatea persoanei şi a
locuinţei, acordându-le “dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor
judecătoreşti competente, altor autorităţi publice împotriva actelor care
violează drepturile, libertăţile şi interesele lor legitime”. Statul Republica
Moldova nu admite nici un fel de discriminare în privinţa cetăţenilor străini
şi apatrizilor în cazurile proceselor de judecată, unde ei beneficiază de
aceleaşi drepturi procedurale ca şi cetăţenii Republicii Moldova.82
80
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Bucureşti, 1994, pp. 45, 79-80.
81
Legea cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor în Republica
Moldova, art.16. In: Legi şi Hotărâri … Vol. IV, p. 161.
82
Ibidem.
Obligaţiile Republicii Moldova în ceea ce priveşte apărarea drepturilor

cetăţenilor străini şi apatrizilor domiciliaţi în ţara noastră se completează şi
prin faptul că “cetăţenilor străini şi apatrizilor li se garantează dreptul de a
cere protecţie misiunii diplomatice a statului lor” (art.17, alin.3).
Fireşte, e vorba de cazurile în care străinul consideră drept insuficiente
măsurile aplicate de autorităţi în apărarea drepturilor încălcate.
Legislaţia Republicii Moldova stipulează că cetăţenii străini şi
apatrizii domiciliaţi în ţara noastră, în condiţii excepţionale, “au dreptul la
protecţia vieţii şi sănătăţii lor, la ajutor material şi financiar, la folosirea
fără plată a mijloacelor de protecţie individuală şi colectivă” (art.13, alin.1
din Legea “Cu privire la protecţia civilă”).83
Art.29, alin.2 al legii nominalizate prevede că accidentele în care ar
putea nimeri cetăţenii străini şi apatrizii, ca rezultat al apariţiei situaţiei
excepţionale, “se califică drept accidente de muncă”. Cu alte cuvinte, în
cazul dat statul Republica Moldova nu face nici o distincţie între proprii
cetăţeni şi cei străini sau cei fără de cetăţenie.
Totodată, cetăţenii străini şi apatrizii, de rând şi la egal cu cetăţenii
Republicii Moldova au şi obligaţii care, în fond, se reduc la următoarele:
să respecte cu stricteţe actele legislative şi alte acte normative privind
protecţia civilă;
să cunoască semnalele Protecţiei Civile, regulile de comportare şi
ordinea acţiunilor în condiţiile situaţiilor excepţionale;
să îndeplinească cerinţele Protecţiei Civile în viaţa cotidiană, în
activitatea de producţie şi socială;
să înştiinţeze conducătorii obiectivelor economiei naţionale şi
autorităţile administraţiei publice despre semnele depistate ale pericolului,
capabil să conducă la apariţia situaţiei excepţionale;
să participe activ la lichidarea efectelor situaţiilor excepţionale, să
acorde ajutor multilateral sinistraţilor;
să manifeste atitudine grijulie faţă de obiectivele şi mijloacele
Protecţiei Civile (art.13, alin.6).84
Pentru încălcarea legislaţiei în vigoare a statului Republica Moldova
cetăţenii străini şi apatrizii domiciliaţi sau aflaţi în tranzit pe teritoriul
Republicii Moldova “poartă răspundere administrativă şi penală” (art.21).
83
Ibidem, pag.132.
84
Legi şi Hotărâri … Vol. IV, pp. 133-134.
Legea “Cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor

în Republica Moldova”, ţinând cont de practica juridică şi diplomatică interna-
ţională, specifică în Dispoziţiile finale că stipulaţiile ei nu se referă şi nu ating
“privilegiile şi imunitatea şefilor de misiuni diplomatice străine, colaboratorilor
acestora, altor persoane, prevăzute de legislaţia în vigoare şi de acordurile
internaţionale” (art.24), iar “în cazul în care tratatul internaţional la care
Republica Moldova este parte stabileşte alte norme decât cele prevăzute de
prezenta lege, sunt aplicate normele tratatului internaţional” (art.26).85
3.6. Garanţii interne privind exercitarea drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului
A garanta drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor
înseamnă a asigura atît dispunerea de ele, exercitarea lor, cît şi protejarea
de atentatele la ele.
Prin noţiunea garantare se înţelege luarea unor angajamente şi
asigurarea îndeplinirii lor.
În sens mai larg noţiunea de garanţie cuprinde totalitatea factorilor
obiectivi şi subiectivi îndreptaţi spre realizarea în fapt a drepturilor şi
libertăţilor omului, înlăturarea obstacolelor şi cauzelor posibile de îngrădire,
realizare neadecvată a acestora, precum şi spre protejarea drepturilor de
eventuale încălcări.
Conform modului de manifestare şi conţinutului lor, garanţiile
drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului se divizează în economice,
politice şi juridice.
Temelia garanţiilor economice ale drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor o constituie relaţiile economice formate în baza proprietăţii.
Printre cele mai importante garanţii politice de exercitare a drepturilor
şi libertăţilor cetăţenilor pot fi numite organizarea democratică a sistemului
social, puterea poporului, politica statului orientată spre crearea condiţiilor
ce ar asigura traiul decent şi dezvoltarea liberă a omului; stabilitatea
structurilor politice, capacitatea lor de a realiza consensul civic, excluderea
destabilizării în societate, nivelul cuvenit de cultură politică a cetăţenilor.
Garanţiile politice şi economice nu numai că nu exclud, ci chiar
presupun existenţa unor garanţii juridice, cu ajutorul cărora statul creează
mijloacele necesare de ocrotire a drepturilor, intereselor şi libertăţilor
cetăţenilor de orice atentate la ele.
85
Legi şi Hotărâri … Vol. IV, p. 162.
Între garanţiile prevăzute de Constituţia Republicii Moldova în

domeniu trebuie de evidenţiat trei grupuri care, convenţional, fireşte, se
prezintă astfel: 1) reglementarea în Legea Supremă a drepturilor şi a
libertăţilor fundamentale ale tuturor cetăţenilor, inclusiv ale celor străini
şi celor fără de cetăţenie; 2) controlul constituţionalităţii legilor cu ajutorul
Curţii Constituţionale – organului constituit şi special împuternicit de
Constituţie (art.134, alin.3) cu asemenea drepturi; 3) crearea şi aplicarea
unor garanţii constituţionale speciale privind armonizarea normelor
internaţionale cu cele ale legislaţiei naţionale, având drept obiectiv apărarea
efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În continuare, analiza desfăşurată a celor trei categorii de garanţii interne
ne va conduce la unele observaţii şi concluzii care, după părerea noastră,
merită a fi reţinute. Aşadar, se poate afirma cu certitudine că reglementarea
drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului în Legea Supremă a Republicii
Moldova constituie o garanţie a realizării unei protecţii aparte, speciale a
acestora atât prin sistemul de garanţii constituţionale, cât şi prin însuşi faptul
că “totalitatea” drepturilor şi libertăţilor fundamentale sunt reglementate în
Constituţie. Realitatea dată înscrie Republica Moldova printre ţările
democratice, cu tradiţie liberală, capabile să asigure propriilor cetăţeni o
guvernare preocupată de situaţia reală a indivizilor, a celor guvernaţi.
De menţionat, că dreptului la apărare şi dreptului la utilizarea căilor de
atac (art.26 şi art.119 din Constituţie) le revine şi rolul de a contribui la protecţia
propriu-zisă a celorlalte drepturi, prin intermediul lor declanşându-se procedura
de apărare concretă a drepturilor subiective încălcate. În această ordine de
idei, un loc important revine puterii judecătoreşti, chemate să reacţioneze
prompt la orice atentate la drepturile şi libertăţile omului. Temeiul juridic al
rolului de garant al drepturilor omului atribuit puterii judecătoreşti îl constituie
articolul 20 din Constituţia Republicii Moldova, în care se regăseşte dispoziţia
art. 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, conform căruia: “Orice
persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti
competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele
sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie”.
Potrivit prevederilor Constituţiei, justiţia se realizează prin Curtea
Supremă de Justiţie, prin Curtea de Apel, prin tribunale şi judecătorii şi se
înfăptuieşte numai în numele legii. Este interzisă înfiinţarea de instanţe
extraordinare. Pentru anumite categorii de cauze pot funcţiona, potrivit
legii, judecătorii specializate. în privinţa drepturilor fundamentale organele
judiciare sunt obligate să respecte anumite reguli procesuale.
Orice persoană acuzată de un delict se prezumă a fi nevinovată pînă

cînd vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar
public, în cadrul căruia i-au fost asigurate toate garanţiile necesare apărării
sale (art. 21 din Constituţie).
Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni, care în
momentul comiterii nu constituiau un delict. De asemenea, nu se va aplica
nici o pedeapsă mai aspră decît cea care ar fi fost aplicată în momentul
comiterii delictului (art. 22 din Constituţie).
În condiţiile separaţiei puterilor, judecătorii, pentru a-şi îndeplini
sarcinile de mare răspundere ce le revin, trebuie să fie independenţi şi să
se supună numai legii. Ei activează numai în limitele sistemului instanţelor
judecătoreşti, acestea fiind singurele autorităţi publice chemate să
înfăptuiască justiţia în stat cu sprijinul procuraturii, organelor de anchetă,
avocaturii. Se poate afirma că protecţia celor mai importante drepturi ale
persoanei va fi garantată de organele judiciare. Iată doar cîteva drepturi
garantate cu ajutorul instanţelor judecătoreşti: dreptul la libertate, la
siguranţa persoanei, la viaţa privată, la apărare, inviolabilitatea domiciliului,
secretul corespondenţei etc. Potrivit reglementărilor procesuale democra-
tice, părţile interesate şi organele de stat competente pot exercita împotriva
hotărîrilor judecătoreşti căile de atac (art. 113 din Constituţie) în condiţiile
legii. Pentru păstrarea ordinii şi disciplinei în timpul dezbaterilor judiciare
şi pentru evitarea incidentelor, Constituţia prevede ca instanţele jude-
cătoreşti să dispună de o poliţie, pusă în serviciul lor.
Un loc de seamă în sistemul de garanţii constituţionale ale drepturilor
fundamentale ale omului şi cetăţeanului în Republica Moldova aparţine Cen-
trului pentru drepturile omului din Moldova86, instituit în conformitate cu preve-
derile Legii cu privire la avocaţii parlamentari, adoptată în octombrie 1997.
Potrivit legislaţiei în vigoare, Centrul, ca instituţie nonguvernamen-
tală, asigură activitatea avocaţilor parlamentari privind garantarea respectării
drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului şi cetăţeanului în
Republica Moldova de către autorităţile publice centrale şi locale, instituţii,
organizaţii şi întreprinderi, indiferent de tipul de proprietate, asociaţii obşteşti
şi persoane cu funcţii de răspundere de toate nivelurile.
Centrul pentru drepturile omului din Moldova prezintă Parlamentului
86
În corespundere cu prevederile Legii cu privire la avocaţii parlamentari pe teritoriul
Republicii Moldova au fost create filiale ale Centrului în municipiile Bălţi şi Comrat.
rapoarte anuale privind respectarea drepturilor omului în ţară şi care conţin

informaţii şi concluzii asupra celor mai grave şi frecvente încălcări ale
drepturilor şi libertăţilor omului, mecanismelor de înlăturare a lor, de
asemenea recomandări ale Centrului privind perfecţionarea legislaţiei şi a
formelor şi metodelor de instruire a populaţiei în domeniul drepturilor omului.
Potrivit Legii nr. 1349 din 17.10.97, avocatul parlamentar are misiunea
de a asigura garantarea respectării drepturilor şi libertăţilor constituţionale
ale omului de către autorităţile publice centrale şi locale, instituţii, organizaţii
şi întreprinderi, indiferent de tipul de proprietate, asociaţii obşteşti şi persoane
cu funcţii de răspundere de toate nivelurile. Avocatul parlamentar contribuie
la repunerea în drepturi a cetăţenilor, la perfecţionarea legislaţiei ce ţine de
domeniul apărării drepturilor omului, la instruirea juridică a populaţiei prin
aplicarea procedeelor menţionate în lege. În exercitarea atribuţiilor, avocatul
parlamentar examinează sesizările cetăţenilor Republicii Moldova, ale
cetăţenilor străini şi apatrizilor care locuiesc sau se află temporar pe teritoriul
ei, ale căror drepturi şi interese legitime au fost încălcate în Republica
Moldova. Avocatul parlamentar examinează cererile în care sunt reclamate
deciziile sau acţiunile (inacţiunile) autorităţilor publice centrale şi locale,
instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor, indiferent de tipul de proprietate,
asociaţiilor obşteşti şi persoanelor cu funcţie de răspundere de toate nivelurile
care, conform opiniei petiţionarului, au încălcat drepturile şi libertăţile lui
constituţionale. în cazul cînd există informaţii veridice despre încălcarea în
masă sau gravă a drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor, în
cazurile de o importanţă socială deosebită sau în cazul cînd este necesară
apărarea intereselor unor persoane ce nu pot folosi de sine stătător mijloacele
juridice de apărare, avocatul parlamentar este în drept să acţioneze din proprie
iniţiativă, luînd, în limitele competenţei sale, măsurile corespunzătoare.
Avocatul parlamentar este în drept să deschidă din proprie iniţiativă un proces
în legătură cu faptele depistate de încălcare a drepturilor şi libertăţilor omului.
Potrivit prevederilor legale, avocatul parlamentar primeşte şi
repartizează cereri privind încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti
de către autorităţile administraţiei publice, urmăreşte rezolvarea lor,
solicitînd autorităţilor sau funcţionarilor administraţiei publice în cauză
încetarea încălcării drepturilor şi libertăţilor, repunerea în drepturi a
petiţionarilor şi repararea pagubelor.
O parte inalienabilă a mecanismului juridic de realizare a statului de
drept constituie controlul constituţionalităţii legilor care, de rând cu
controlul jurisdicţional al legalităţii actelor administrative, precum şi

organizarea unei justiţii independente, ţine să execute în fapt garanţiile
privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului în
Republica Moldova. În conformitate cu actuala Constituţie, În Republica
Moldova, controlul constituţionalităţii legilor anterior şi posterior întrării
lor în vigoare este exercitat de Curtea Constituţională, care constituind
“unica autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova”,
garantează “responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului
faţă de stat” (art.134, alin.1 şi 3 din Constituţie).
Legea Supremă a Republicii Moldova prevede următoarele atribuţii
ale Curţii Constituţionale: a) exercită la sesizare87 controlul constituţionalităţii
legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui
Republicii Moldova, a hotărârilor şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a
tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte (art.135, lit.a)
din Constituţie); b) interpretează Constituţia (art.135, lit.b) din Constituţie);
c) se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei (art.135, lit.c)
din Constituţie); d) confirmă rezultatele referendumurilor republicane
(art.135, lit.d) din Constituţie); e) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului
şi a Preşedintelui Republicii Moldova (art.135, lit.e) din Constituţie); f) constată
87
Constituţia Republicii Moldova, cu excepţia lit.g) art.135, nu specifică, cine sau ce organ
este în drept să facă sesizare în Curtea Constituţională, limitându-se doar la înscrierea în
alin.2 art.135 că “Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea din iniţiativa subiecţilor
prevăzuţi în Legea cu privire la Curtea Constituţională”. Deoarece în text se menţionează
expres că activitatea Curţii Constituţionale se desfăşoară “din iniţiativa” subiecţilor prevăzuţi
de lege, apare, în mod firesc, o întrebare, cel puţin: cu ce se ocupă Curtea Constituţională
atunci când ea nu e sesizată? Este ea lipsită oare de dreptul de a efectua, din propria iniţiativă,
controlul constituţional al acelei sau altei legi adoptate de Parlament, al unui decret
prezidenţial, act normativ al Guvernului etc. În virtutea meditărilor aici exprimate pare a fi
cu mult mai concludentă Constituţia României la capitolul atribuţiile Curţii Constituţionale
care e împuternicită de Legea fundamentală a ţării “să vegheze”, “să verifice” constituţio-
nalitatea legilor, actelor normative etc., neaşteptând, deci, ca ea neapărat să fie iniţial sesizată.
Şi tot în Constituţia actuală a României e scris clar că Curtea Constituţională “se pronunţă
asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui
României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Curţii Supreme
de Justiţie, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum
şi din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei”, “se pronunţă asupra constitu-
ţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două
Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel
puţin 25 de senatori (art.144, lit.a) şi b) din Constituţia României în: Vasile Gionea şi
Nicolae Pavel. Curs de drept constituţional. – Bucureşti, 1996, p.351).
circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, suspendarea din funcţie

a Preşedintelui Republicii Moldova sau interimatul funcţiei de Preşedinte al
Republicii Moldova (art.135, lit.f) din Constituţie); g) rezolvă cazurile
excepţionale de neconstituţionalitate a actelor juridice sesizate de Curtea Supremă
de Justiţie (art.135, lit.g) din Constituţie); h) hotărăşte asupra chestiunilor care
au ca obiect constituţionalitatea unui partid (art.135, lit.h) din Constituţie).
Din ansamblul acestor atribuţii, la problema abordată în teză se referă
nemijlocit cele ce se conţin în art.135, lit. a), g) şi h), deoarece prin inter-
mediul exerciţiului lor, Curtea Constituţională se prezintă drept garantul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti în mod direct, fie prin
prevenirea unor încălcări ale drepturilor cetăţeneşti, fie prin soluţionarea
excepţiilor de neconstituţionalitate din legi sau alte acte normative care
nesocotesc sau încalcă drepturile subiective ale indivizilor.
În urma sesizării cu privire la neconstituţionalitatea acelei sau altei
legi adoptate de Parlament Curtea Constituţională analizează conformitatea
în conţinut şi sub aspect procedural a dispoziţiilor legii pretinse neconstitu-
ţionale cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova. În cazul în care,
după părerea Curţii Constituţionale, prevederile legii “încalcă dispoziţiile
sau principiile Constituţiei”, Curtea recunoaşte neconstituţionalitatea legii
în cauză şi, în conformitate cu stipulaţiile din art.140, alin.1 din Legea
Supremă care, literalmente, declară că “legile şi alte acte normative sau
unele părţi ale acestora devin nule, din momentul adoptării hotărârii
corespunzătoare a Curţii Constituţionale”, legea sesizată nu mai poate fi
aplicată, ca ne având nici o valoare juridică. Hotărârea Curţii Constitu-
ţionale este definitorie, ne mai putând fi atacată de nici o instanţă judecăto-
rească, deoarece după cum prevede Constituţia, “hotărârile Curţii Constitu-
ţionale sunt definitive şi nu pot fi atacate” (art.140, alin.2).
Respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi
cetăţeanului în Republica Moldova se realizează, nu în ultimul rând, prin
instituirea unor garanţii constituţionale speciale. Acestea constau în:
aplicarea directă a tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor omului,
în Republica Moldova; aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale din
domeniul drepturilor omului faţă de normele naţionale din acelaşi domeniu,
când există diferende între aceste două categorii de legi; aplicarea tratatelor
internaţionale în domeniul drepturilor omului de rând cu legile naţionale,
ambele categorii făcând parte, în asemenea caz, din dreptul constituţional
al Republicii Moldova.
Marcînd un moment important în evoluţia legislaţiei din perioada de

independenţă, Legea contenciosului administrativ, adoptată la 10 februarie
2000, a reluat o tradiţie pe linia garantării drepturilor individului în condiţiile
în care acestea puteau fi încălcate de administraţie prin emiterea unor acte
ilegale sau prin refuzul emiterii unor acte. Atribuţiile de contencios administrativ
revin instanţelor judecătoreşti şi că aceste atribuţii privesc tpate actele
administrative, cu excepţia celor prevăzute de legea contenciosului
administrativ. Semnificaţia legii actuale este deosebit de importantă, deoarece
dă o reală consistenţă juridică dreptului persoanelor fizice sau juridice vătămate
printr-un act administrativ de a obţine pe cale judecătorească anularea lui şi
repararea pagubei. Un merit demn de semnalat al legii este acela că ea constată
un cîmp foarte larg de acţiune al puterii judecătoreşti în domeniul controlului
actelor administrative. Astfel, dreptul de a se adresa justiţiei se recunoaşte
tuturor persoanelor fizice şi juridice vătămate printr-un act administrativ sau
prin refuzul de a-1 emite, asimilîndu-se acestor situaţii refuzul nejustificat de
rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege, precum şi faptul
de a nu fî răspuns petiţionarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea
cererii (dacă prin lege nu s-a prevăzut un alt termen). Mai detaliat despre
instituţia contenciosului administrativ este relatat la paragraful respectiv al
temei: „Dreptul administrativ”.
Din cele expuse mai sus rezultă că legislaţia Republicii Moldova acordă
suficiente garanţii în ceea ce priveşte apărarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale propriilor cetăţeni, precum şi ale celor străini şi apatrizilor.
Ponderea garanţiilor constituţionale în domeniul ocrotirii drepturilor
omului în Republica Moldova este cu atât mai valoroasă deoarece ele
izvorăsc direct din normele internaţionale.
3.7. Garanţii externe privind exercitarea drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului
Drepturile omului şi libertăţile lui fundamentale sunt garantate şi de
normele de drept internaţional care, de rând cu legislaţiile naţionale
formează un scut puternic pentru protecţia drepturilor omului şi cetăţea-
nului. Sistemul internaţional de protecţie a drepturilor omului se întemeiază
pe obligaţiile convenţionale asumate de state. Mecanismele instituite prin
voinţa lor asigură supravegherea internaţională a punerii în aplicare a
obligaţiilor la care statele au achiesat. Această supraveghere este limitată
şi, de regulă, nu se poate exercita fără consimţămîntul expres al statelor ce
urmează a face obiectul ei, statele continuînd să rămînă “piatra unghiulară”

a acestui sistem.
Încheierea celui de-al doilea război mondial, prin victoria coaliţiei
Naţiunilor Unite, a creat premisele unei noi ordini internaţionale, menite
să întroneze libertatea şi pacea în lume, să determine promovarea şi
protecţia drepturilor omului, să favorizeze progresul social şi economic al
tuturor popoarelor. Călăuzindu-se de aceste principii, principalele puteri
aliate au semnat, în iunie 1945, la San Francisco, Carta Naţiunilor Unite.
Unul dintre scopurile Organizaţiei Naţiunilor Unite a fost înscris în
chiar preambulul Cartei, în care se arată hotărîrea popoarelor lumii de a
proclama din nou credinţa în “drepturile fundamentale ale omului, în
demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor
şi femeilor, precum şi a naţiunilor, mari şi mici”. Pentru realizarea acestui
obiectiv major, organizaţia va milita pentru favorizarea progresului social
şi economic al tuturor popoarelor şi pentru instaurarea celor mai bune
condiţii de viaţă într-o cît mai mare libertate.
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, reunită la Paris, a adoptat, la 10
decembrie 1948, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pe care a
proclamat-o, în preambulul său, “ideal comun de atins de către toate popoarele
şi toate naţiunile”. Era pentru prima dată cînd o comunitate organizată de
naţiuni a elaborat o declaraţie a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Declaraţia, în cele 30 de articole ale sale, enunţă principalele drepturi ale
omului şi libertăţi fundamentale pe care le pot pretinde fără nici o discriminare
toate fiinţele umane. Aceste articole privesc drepturile civile şi politice (art. 3-
21), precum şi drepturile economice, sociale şi culturale (art. 22-27).
Dintre pactele internaţionale ale drepturilor omului, adoptate de Adunarea
Generală la 16 decembrie 1966, se evidenţiază Pactul internaţional referitor
la drepturile economice, sociale şi culturale, prin care statele părţi recunosc
dreptul la muncă, cu toate componenţele lui: dreptul oricărei persoane de a
avea posibilitatea să-şi cîştige cele necesare vieţii printr-o muncă liber aleasă
sau acceptată; dreptul oricărei persoane de a se bucura de condiţii de muncă
juste şi favorabile care să-i asigure un salariu echitabil şi o remunerare egală
pentru o muncă de valoare egală, fără nici o discriminare; dreptul oricărei
persoane de a forma cu alte persoane sindicate sau de a se afilia, la libera sa
alegere, la un alt sindicat; dreptul oricărei persoane la securitate socială şi
asigurări sociale; dreptul la igiena muncii, la odihnă şi la timp liber.
Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice înscrie
dreptul la viaţă şi declară: nimeni nu va fi supus torturii şi nici pedepselor

sau tratamentelor crude, inumane sau degradante; nimeni nu va fi ţinut în
sclavie; sclavia şi comerţul cu sclavi sunt interzise; nimeni nu va fi ţinut în
robie sau constrîns să îndeplinească o muncă obligatorie; nimeni nu va
constitui obiectul unei arestări sau al unei detenţii arbitrare; orice persoană
lipsită de libertate va fi tratată cu umanitate; nimeni nu va putea fi închis
pentru că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală. Pactul mai
garantează dreptul la libera circulaţie şi la alegerea reşedinţei şi impune
restricţii în ceea ce priveşte expulzarea străinilor ce se găsesc legal pe
teritoriul unuia dintre statele părţi; este, de asemenea, stabilită egalitatea
în faţa tribunalelor şi sunt prevăzute garanţii în materie de procedură
judiciară; este interzisă retroactivitatea legii penale, se recunoaşte în orice
loc personalitatea juridică; nimeni nu va constitui obiectul unor imixtiuni
arbitrare sau ilegale în viata sa particulară, în familie, în domiciliul sau în
corespondenţa sa. In Pact sunt înscrise dreptul şi libertatea gîndirii, con-
ştiinţei şi religiei, precum şi libertatea de exprimare. Este interzisă orice
propagandă în favoarea războiului, îndemnul la ură naţională, rasială sau
religioasă ce constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violenţă.
Se recunoaşte dreptul la întrunire paşnică, dreptul oricărei persoane de a
se asocia liber cu alte persoane, dreptul de a se căsători şi de a întemeia o
familie începînd cu vîrsta nubilă, precum şi principiul egalităţii în drepturi
şi în responsabilităţi a soţilor cu privire la căsătorie, în timpul acesteia sau
cu prilejul desfacerii ei. In Pact sunt prevăzute măsuri pentru protecţia
drepturilor copiilor, se recunoaşte oricărui cetăţean dreptul de a lua parte
la conducerea treburilor publice în ţara sa. Toate persoanele sunt egale în
faţa legii şi au drepturi la o egală protecţie din partea ei. Mai sunt, de
asemenea, prevăzute măsuri pentru protecţia membrilor oricărei minorităţi
etnice, religioase sau lingvistice care trăieşte pe teritoriul statelor părţi la
Pact. Acesta prevede şi crearea unui Comitet al drepturilor omului însărcinat
cu supravegherea aplicării măsurilor de executare prevăzute de el. Proto-
colul facultativ privitor la Pactul internaţional referitor la drepturile civile
şi politice abilitează Comitetul drepturilor omului să examineze comuni-
cările emanînd de la persoanele particulare care pretind că sunt victime
ale încălcării unuia dintre drepturile enunţate în Pact.
La 28.07.1990 Republica Moldova aderă la Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului (D.U.D.O.) şi Pactele Internaţionale cu privire la
drepturile civile şi politice, la drepturile economice, sociale şi culturale.
Astfel, Parlamentul hotărăşte aderarea R.M. la documentele internaţionale

referitoare la drepturile omului: Actul Final al Conferinţei pentru Securitate
şi cooperare în Europa, Documentele finale ale Reuniunilor de la Madrid
şi Viena pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Documentul Reuniunii
de la Copenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea umană a C.S.C.E., Carta
de la Paris pentru o nouă Europă.
Instrumentele internaţionale aplicabile privind drepturile omului
formează un cadru propice pentru alinierea legislaţiei naţionale la
standardele internaţionale şi promovarea respectării drepturilor omului.
Actualmente R.M. este parte la o serie de documente internaţionale:
Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului, Convenţia asupra
drepturilor politice şi civile ale femeii, Convenţia internaţională privind
eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, Convenţia împotriva
torturii şi altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante,
Convenţia privind lupta împotriva discriminărilor în domeniul
învăţămîntului, Convenţia asupra impres- criptibilităţii crimelor de război
şi a crimelor contra umanităţii, Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid, Convenţia asupra abolirii muncii forţate, Convenţia
asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei etc.
Republica Moldova a aderat la F.A.O., O.M.S. şi U.N.E.S.C.O., este
membră a O.I.M., ratificînd 17 Convenţii ale acestei organizaţii.
Garanţiile internaţionale constau, în fond, în controlul aplicării
prevederilor Declaraţiei Universale ale Drepturilor Omului, a pactelor
internaţionale privind drepturile omului şi a Convenţiei europene pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Realizarea în
fapt a acestui control e pusă pe seama diferitor structuri ale Consiliului
Europei: a Comisiei Europene a Drepturilor Omului, Curţii Europene a
Drepturilor Omului88 şi Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei.
Sistemul dat de control internaţional alcătuieşte în fond un mecanism care,
pe de o parte, asigură protecţia drepturilor prevăzute în Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar, pe de altă
parte, are misiunea de a armoniza legislaţiile naţionale ale statelor părţi la
Convenţie cu ordinea juridică general-europeană.
Republica Moldova face parte din sistemul regional european de
protecţie a drepturilor omului. Aderînd la Consiliul Europei în 1995, R.M.
88
Tratate internaţionale … Vol. 1, p. 373.
a ratificat pînă în prezent următoarele documente referitoare la drepturile

omului: Convenţia Europeană pentru drepturile omului şi libertăţilor
fundamentale, Convenţia-cadru privind protecţia minorităţilor naţionale,
Convenţia-cadru europeană cu privire la autoadministrarea publică locală,
Convenţia-cadru privind protecţia limbilor minoritare, Convenţia euro-
peană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor şi tratamentelor inumane
sau degradante, inclusiv ambele protocoale adiţionale. Drepturile prevăzute
în Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, potrivit dispoziţiilor documentului în cauză, pot fi garantate
prin intermediul recursului interstatal şi al petiţiei individuale.
Procedura care se desfăşoară în faţa Comisiei Europene a Drepturilor
Omului reprezintă unele specificaţii, după cum este vorba de plângeri
individuale sau de plângeri cu caracter statal, formulate de unul dintre
statele membre ale Consiliului Europei.
În cazul persoanelor fizice, organizaţiilor nonguvernamentale sau
diverselor grupuri de persoane, temeiul juridic al declanşării unei proceduri
îl constituie art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, în timp ce în cazul plângerilor cu caracter statal
fundamentul juridic rezidă în art. 33 al Convenţiei, care dispune că “orice
înaltă parte contractantă poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse
încălcări a prevederilor Convenţiei şi ale Protocoalelor sale de către o altă
înaltă parte contractantă”.
În legătură cu mecanismul judiciar al Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se cere de făcut unele
precizări, cum ar fi: 1) conform dispoziţiilor ce se conţin în art.52 din
Convenţie, orice stat membru al Consiliului Europei este obligat să
furnizeze, la cererea Secretarului General al Consiliului Europei, explicaţii
în legătură cu modul în care dreptul său intern asigură aplicarea efectivă a
tuturor prevederilor Convenţiei; 2) cheltuielile de funcţionare ale Comisiei
şi Curţii sunt puse pe seama Consiliului Europei (art.50 din Convenţie);
3) judecătorii, membri ai Comisiei şi Curţii, se bucură, pe timpul exercitării
funcţiilor lor, de privilegiile şi imunităţile prevăzute de art.40 din Statutul
Consiliului Europei şi de acordurile încheiate în virtutea acestui articol;
4) prevederile art.53 din Convenţie dispun că, “nici o dispoziţie din prezenta
Convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, care ar putea fi recunoscute conform
legilor oricărei părţi contractante sau oricărei alte convenţii la care această
parte contractantă este parte”; 5) de remarcat şi ideea prevalenţei autorităţii

mecanismului european de protecţie a drepturilor omului, consacrată de
prevederile art.55 din Convenţie, care dispune că “Înaltele părţi contractante
renunţă reciproc, în afara unei înţelegeri speciale, să se prevaleze de
tratatele, convenţiile sau de declaraţiile care există între ele, în vederea
supunerii, pe calea unei cereri, a unui diferend apărut din interpretarea sau
aplicarea prezentei convenţii unui alt mod de reglementare decât cele
prevăzute de numita convenţie”.
Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în dreptul
intern al statelor parte a Convenţiei constituie în acelaşi timp o problemă de
drept intern, dar şi de drept internaţional. Ea pune implicit în discuţie prioritatea
unor categorii de norme juridice – cele naţionale, ale dreptului intern al fiecărui
stat membru al Consiliului Europei – cu altele – cele internaţionale, în special,
prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale. Constituţia Republicii Moldova a rezolvat, ca atare, acest litigiu
de legi, acordând prioritate aplicării normelor juridice internaţionale din
domeniul drepturilor omului (art.4, alin.2 din Constituţie).
Problema aplicării deciziilor Curţii Europene a Drepturilor Omului
depinde, fără îndoială, de statele implicate şi este rezultatul unui complex
de împrejurări, dintre care am putea menţiona următoarele: deciziile Curţii
au forţă obligatorie, dar nu şi executorie; ele produc efecte doar pentru
părţile aflate în litigiu, dar nu şi faţă de o a treia parte; deciziile obligă
părţile numai faţă de cazul concret rezolvat de către Curte. De observat, că
mecanismul de protecţie al drepturilor omului constituit în cadrul
Consiliului Europei poartă un caracter “supranaţional” în sensul în care
înţelegem promovarea, protecţia şi garantarea drepturilor omului ca o
problemă fără frontiere naţionale sau statale, care caracterizează toate
societăţile contemporane indiferent de structura lor politică, economică,
socială etc. De altfel, se poate de concluzionat cu certitudine că
problematica amplă a drepturilor omului a cunoscut o cale evolutivă de la
proclamarea juridică a acestora, până la socializarea şi internaţionalizarea
lor; de la simpla proclamare a lor în calitate de idealuri în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, până la protecţia şi garantarea lor juridică
realizată la nivel internaţional – prin adoptarea unor convenţii internaţionale
speciale, care să prevadă obligaţiuni juridice exprese pentru statele-părţi
şi crearea unui mecanism de “sancţionare” a încălcărilor sau vătămărilor
aduse acestora – şi naţional, prin prevederea în Legea Supremă a statelor
a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale tuturor cetăţenilor, inclusiv

ale celor străini şi apatrizilor, şi a garanţiilor constituţionale ale acestora.
Republica Moldova, ca parte contractantă la Convenţie, conferă
tuturor indivizilor aflaţi sub jurisdicţia statului moldav garanţii
constituţionale privind drepturile şi libertăţile definite în Convenţie.
Calitatea obţinută de Republica Moldova de stat contractant al Convenţiei
contribuie la: integrarea legislativă a republicii şi armonizarea sistemului
juridic naţional cu cel european din domeniul drepturilor omului;
participarea directă a ţării noastre în procesul de globalizare prin
promovarea sistemului juridic naţional şi a propriei spiritualităţi ca elemente
ale relativismului cultural; configurarea şi dezvoltarea unei jurisprudenţe
naţionale, îmbinate cu complementaritatea celei create de organele de la
Strasbourg; participarea Republicii Moldova prin dinamica sa proprie la
cooperarea determinată de actuala complexitate a interconexiunilor
existente în sfera relaţiilor internaţionale; dobândirea unei experienţe
eficiente şi utile în procesul de integrare a Republicii Moldova în structurile
general-europene; garantarea ocrotirii drepturilor omului prin mecanismul
complementar al Convenţiei.
În rîndul documentelor care tratează problematica drepturilor omului
un loc aparte îl ocupă Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa, semnat la Helsinki la 1 august 1975, prin semnificaţia
care i se atribuie ca punct de cotitură în evoluţia gîndirii europene în
domeniu. Privit la general, Actul final al Conferinţei de la Helsinki, deşi
nu este un tratat, depăşeşte impactul multor tratate prin amprenta pe care a
lăsat-o asupra procesului de securitate şi cooperare în Europa.
Actul final enunţă, în partea 1, cele zece principii fundamentale care
generalizează relaţiile dintre statele participante, principiul VII referindu-
se la “respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, inclusiv
la libertatea de gîndire, conştiinţă, religie şi credinţă”. Problemele
drepturilor omului sunt tratate mai pe larg în “Coşul III” privind
“Cooperarea în domeniul umanitar şi în alte domenii”. Statele semnatare
ale acordului îşi asumau obligaţii în materia respectării drepturilor omului,
aşa cum acestea erau înscrise în Carta Naţiunilor Unite şi în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului. Astfel, statele membre, printre care şi
cele care aparţineau blocului comunist, ar fi trebuit să promoveze şi să
protejeze exercitarea efectivă a tuturor drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale de natură civilă, politică, economică, socială şi culturală.
Procesul Helsinki a fost continuat de reuniunile general-europe-ne de la

Belgrad (1977-1978), Madrid (1983) şi Viena (1989), care au reafirmat
documentele adoptate, prevederile Actului final al Conferinţei de la
Helsinki referitoare la drepturile omului ca şi la alte principii ce guvernează
relaţiile dintre statele participante. în acest context, merită de subliniat
Documentul final al Reuniunii de la Viena, care, în partea intitulată
“Dimensiunea umană a C.S.C.E.”, prevede crearea unui mecanism pentru
schimb de informaţii şi discuţii între statele participante atunci cînd se
consideră că într-un stat se produc situaţii care reprezintă încălcări ale
angajamentelor asumate în domeniul drepturilor omului. în zilele noastre,
conceptul “dimensiunii umane” a fost adoptat, în limbajul politic şi
diplomatic internaţional, ca fiind expresia atît a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, cît şi a multor altor probleme de natură umanitară.
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.) a
fost creată în decembrie 1994 şi a devenit efectivă la 1 ianuarie 1995, prin
instituţionalizarea Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(C.S.C.E.), proces început încă din 1975 prin semnarea Actului final de la
Helsinki de către şefii de state şi de guverne din 33 de state europene plus
S.U.A. şi Canada, O.S.C.E. depăşind 50 de membri.
Structura specifică a O.S.C.E.şi obiectivele stabilite, în cadrul numitelor
reuniuni subsecvente (Madrid, La Valletta, Viena etc.) în domeniul cooperării
economice, al drepturilor omului, al prevenirii şi, după caz, al rezolvării
diferendelor dintre statele membre, al menţinerii păcii şi securităţii sunt
menite a face din această nouă organizaţie un forum al dezvoltării a cooperării
în diverse domenii între statele membre şi un mecanism de gestionare şi
aplanare a crizelor şi conflictelor în plan general european.
Sistemul de organe este constituit din: Consiliul miniştrilor de externe
ai statelor membre; Comitetul pentru Minorităţile Naţionale; Secretariatul,
la care se adaugă Centrul de prevenire a conflictelor şi Biroul pentru alegeri
libere, pentru contracte în domeniu cu statele părţi.
Biroul pentru Instituţiile Democratice şi Drepturile Omului, cu sediul
la Varşovia, este principala instituţie O.S.C.E. care gestionează dimensiunea
umană, însărcinat să asiste statele participante la respectarea integrală a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, la consolidarea statului
de drept, la promovarea principiilor democratice, conform Documentului
de la Helsinki (1992). A fost creat în 1990, ca Birou pentru alegeri libere.
în 1992, sfera sa de activitate s-a extins, după cum s-a arătat mai sus, iar în
1994 a fost creat în cadrul său un punct de contact pentru problema romilor.
Biroul Reprezentantului O.S.C.E. pentru libertatea presei (cu sediul la
Viena) a fost creat în 1997 pentru a monitoriza respectarea, în statele
membre ale O.S.C.E., principiilor şi angajamentelor organizatorice în
domeniul presei şi libertăţii de exprimare. Reprezentantul urmăreşte cadrul
legislativ, cazurile de încălcare a libertăţii presei, problema protecţiei
ziariştilor în zonele de conflict, acordă atenţie publicaţiilor destinate
minorităţilor şi altele. Poate prezenta rapoarte şi informări la nivelul
reuniunilor O.S.C.E., Adunării Parlamentare sau Consiliului Permanent.
Am vrea să menţionăm faptul că reprezentanţa O.S.C.E. în Republica
Moldova se implică activ în procesul soluţionării diferendului transnistrean
şi participă ca observator la alegerile parlamentare şi locale electorale,
supraveghind corectitudinea exercitării drepturilor politice de către
populaţia Republicii Moldova.
TEMA 4. DREPTUL ADMINISTRATIV.

4.1. Noţiunea dreptului administrativ. Consideraţii generale.
4.2. Sistemul administraţiei publice.
4.3. Funcţia publică.
4.4. Actul administrativ.
4.5. Răspunderea administrativă.
4.6. Modalităţi de asigurare a legalităţii administrative.
4.1. Noţiunea dreptului administrativ. Consideraţii generale.

Astăzi, ca o ramură a ştiinţelor juridice tot mai mult se vorbeşte despre
ştiinţa administraţiei publice. Prof. V. I. Prisacaru face o analiză a ştiinţei
dreptului administrativ şi ştiinţei administraţiei publice ca fenomene diferite.
Astfel, ştiinţa dreptului administrativ, menţionează autorul sus-numit,
se ocupă de studierea normelor de drept administrativ care se realizează în
diferite forme: studierea dreptului administrativ în cadrul facultăţilor de
drept, elaborarea de articole şi studii ce au ca obiect unele aspecte ale
dreptului administrativ, precum şi întocmirea de monografii ce se ocupă
cu studierea aceleiaşi ramuri a dreptului public - dreptul administrativ -
este ceea ce în mod obişnuit se numeşte doctrina juridică.
Pe când ştiinţa administraţiei are drept obiect cercetarea procesului
de administrare în toată complexitatea sa, constând din cercetarea ştiinţifică
a sociologiei administrative, istoriei administrative, politicii administrative,
economiei, demografiei, urbanismului şi sistematizării teritoriului.89
În acelaşi timp, ştiinţa dreptului administrativ şi ştiinţa administraţiei
se află într-o interdependenţă incontestabilă. Astfel, celelalte ştiinţe
administrative nu se pot dezvolta decât în cadrul legal stabilit de normele
dreptului administrativ. La rândul lor, normele de drept administrativ şi
ştiinţa dreptului administrativ se dezvoltă şi se perfecţionează în baza
regulilor elaborate de ştiinţa administraţiei.
În acest context, prof. A. Iorgovan, menţionează că aspectul juridic
din sfera de cercetare a ştiinţei administraţiei este cercetat într-o viziune
interdisciplinară, deci într-o unitate dialectică cu aspectele de natură
politică, economică, psihologică, tehnică etc., care, după caz, determină,
însoţesc ori derivă din aspectul juridic, dar conturând alături de acesta
esenţa fenomenului administrativ statal (public în general). În acest fel
89
Prisacaru, V. I. Tratat de drept administrativ român. Bucureşti, 1993, pp. 27-28.
ştiinţa administraţiei “pregăteşte terenul” cercetării juridice cum, la rândul

ei, cercetarea juridică a administraţiei publice contribuie la dezvoltarea şi
clarificarea studiilor de ştiinţa administraţiei.90
Fenomenul administrativ constituie obiectul cercetării ştiinţei admi-
nistraţiei, mai mult sau mai puţin, în orice societate. În opinia unor autori,
dacă observăm numai fenomenul, fără ai cerceta esenţa, s-ar putea crede
că, fiind vorba de o activitate pur executivă, cei ce fac administraţia trebuie
doar să se supună, să asculte şi să execute, să aibă doar un anumit talent
organizatoric şi o anumită experienţă. În realitate, fenomenul administrativ,
ca orice fenomen social-politic, are anumite particularităţi, o esenţă şi nişte
principii şi legităţi proprii ce se descoperă doar printr-o aprofundată şi
multilaterală cercetare ştiinţifică.91
De fapt, administraţia ca activitate pur executivă, expusă mai sus,
am trăit-o din plin în perioada socialistă. Aceasta se explică prin faptul
inexistenţei facultăţilor de administraţie publică în fosta URSS, iar ştiinţa
administraţiei ca disciplină de predare nu era inclusă la nici una din facultăţi.
Şcolile superioare de partid (unicele de acest profil) educau în viitorii
demnitari de stat doar „simţul organizatoric, de ascultare şi supuşenie”.
În perioada de trecere de la un regim centralizat, totalitar la unul
democratic, este deosebit de important de a se pune accentul pe dezvoltarea
ştiinţei administraţiei publice, inclusiv a ştiinţei dreptului administrativ, care
să reflecte particularităţile specifice societăţii în cauză în complexitatea lor. În
caz contrar nu se va încununa cu succes demararea procesului de administrare
şi a reformelor preconizate în administraţia publică existentă, acestea fiind
condiţionate de un suport ştiinţific fundamentat şi un cadru normativ adecvat.
Dezvoltarea ştiinţei, la rândul său, nu se poate realiza fără susţinerea
şi încurajarea cercetătorilor din partea puterii de stat, fără un suport
material-financiar rezonabil în domeniul învăţământului de specialitate şi
un număr anual rezonabil de burse la facultăţile de administraţie publică
care ar putea să îmbunătăţească treptat calitatea corpului de funcţionari
publici ca principali actori în procesul de administraţie publică.92
Dreptul administrativ poate fi studiat sub două aspecte:
90
Iorgovan, Antonie. Drept administrativ. Bucureşti, 1993, v.1, p. 245.
91
Alexandru, I., Popescu-Slăniceanu, I. et al. Drept administrativ. Bucureşti: Ed. Economică,
2003, p. 29.
92
Orlov, Maria, Belecciu, Şt. Drept administrativ. Chişinău: “Elena-V.I.”, 2005, pp. 12-14.
a) ca un ansamblu de norme juridice, care reglementează activitatea

administraţiei publice şi formează o ramură distinctă de drept în cadrul
sistemului dreptului şi,
b) ca ramură a ştiinţei juridice care se ocupă de cercetarea: normelor
dreptului administrativ, raporturilor de drept administrativ, a actelor
administrative, a formelor de control administrativ, a statutului şi carierei
funcţionarilor publici, a răspunderii administraţiei ş. a.
Dreptul administrativ în Republica Moldova este în plină formare,
fiind de aceeaşi vârstă cu însuşi statul actual, format după destrămarea URSS.
Ca ramură distinctă a dreptului, dreptul administrativ constă dintr-
un ansamblu de norme juridice care reglementează raporturile de instituire
şi activitate a organelor administraţiei publice, raporturile dintre aceste
organe şi cetăţeni sau dintre funcţionarii publici şi cetăţeni, raporturi ce
iau naştere, se dezvoltă şi se sting în procesul de administraţie.
Obiectul dreptului administrativ, menţionează prof. I. Alexandru, îl
formează acele raporturi sociale care constituie obiectul activităţii
administrative a statului şi a colectivităţilor locale, realizată, în principal, de
către autorităţile administraţiei publice potrivit normelor legale, cu excepţia
raporturilor sociale care se nasc în procesul realizării activităţii financiare a
statului şi a colectivităţilor locale.93 Rraporturile de drept administrativ sânt
raporturile juridice care se formează în legătură cu organizarea, funcţionarea
şi activitatea autorităţilor administraţiei publice, şi care se nasc, se modifică şi
se sting în condiţiile prevăzute de normele dreptului administrativ.
Ca orice raport juridic, raportul de drept administrativ conţine trei
elemente componente: subiecte, obiect şi conţinut.
Pentru subiect este caracteristic faptul, că cel puţin unul din
participanţi la raport trebuie să fie o autoritate administrativă, iar celălalt
poate fi atât o autoritate publică cât şi un funcţionar public sau, după caz,
un particular. Este imposibil de a face o enumerare completă a subiectelor
(posibile) raporturilor administrative, dar putem să le grupăm în
următoarele categorii:
¨ autorităţile publice (organele administraţiei publice, alte autorităţi
ca parte într-un raport de drept administrativ);
¨ persoanele juridice (altele decât cele din punctul a );
¨ organizaţiile obşteşti şi politice;
93
Alexandru, Ioan, Popescu-Slaniceanu, Ion et al., op. cit. p.35.
¨ persoanele fizice (funcţionari publici, cetăţeni ai Republicii

Moldova, cetăţeni străini şi apatrizi).
În funcţie de poziţia subiectelor în raport deosebim: subiect
supraordonat şi subiect subordonat; subiect activ şi subiect pasiv. De cele
mai dese ori subiectul supraordonat este şi subiectul activ, însă aceasta nu
este o condiţie obligatorie.
Obiectul raportului juridic administrativ îl constituie acele acţiuni
sau abstenţiuni (inacţiuni) pretinse de către subiectul activ de la subiectul
pasiv sau într-o formulare generală - conduita subiectelor. Unii autori includ
în noţiunea de obiect al raportului juridic şi acele valori sau scopuri
materiale pe care le urmăresc părţile încadrându-se în raport (ordinea
publică, eficienţa economică etc.).
Acţiunile sunt manifestările materiale şi de altă natură pe care le
întreprinde subiectul. Ele pot fi atât licite cât şi ilicite.
Abstenţiunile constituie acea stare de lucruri când subiectul este
obligat să nu întreprindă careva acţiuni sau este obligat să acţioneze şi nu
o face (sub formă de inacţiune ilicită).
Conţinutul raportului juridic administrativ îl formează drepturile şi
obligaţiile reciproce, ale subiectelor participante la acest raport, stabilite
de actele normative.
Pentru a avea loc un raport de drept administrativ, sunt necesare trei
premise: subiectele de drept administrativ, norma juridică administrativă
şi o împrejurare, un act sau fapt juridic, de care legea leagă apariţia
raportului propriu-zis.
Raporturile din cadrul administraţiei se împart în două categorii
clasice, recunoscute de toţi autorii de drept administrativ:
a) raporturi de subordonare sau pe verticală şi
b) raporturi de colaborare sau pe orizontală.
Normele dreptului administrativ reprezintă o categorie de norme
(reguli) sociale, instituite sau recunoscute de stat, general obligatorii şi
impersonale a căror aplicare este asigurată de forţa de constrângere a
statului, care stabilesc conduita subiectelor ce participă într-o formă sau
alta la înfăptuirea administraţiei publice.
Pe lângă trăsăturile caracteristice generale, normele de drept admi-
nistrativ conţin şi unele însuşiri specifice care le individualizează în raport
cu alte categorii de norme juridice. In acest sens, prof. M. Dvoracec
consideră că:
a) Normele juridice administrative au un caracter general, impersonal,

abstract, prescriind o conduită tipică şi având o aplicabilitate repetată la un nu-
măr nelimitat de cazuri. De asemenea ele au un caracter voliţional, obligatoriu,
antrenează efecte juridice şi atrag nemijlocit răspunderea celor care le încalcă;
b) Normele juridice administrative reglementează o categorie aparte
de raporturi sociale, raporturi care se nasc în cadrul şi pentru realizarea
activităţii executive a statului.94
Izvoarele dreptului administrativ sunt formele în care se exprimă
normele dreptului administrativ care nasc, modifică sau sting drepturi şi
obligaţii dintr-un raport de drept administrativ.
În funcţie de organul emitent şi de forţa lor juridică, izvoarele
dreptului administrativ se ordonează şi se ierarhizează după cum urmează:
Constituţia - care are forţă juridică supremă şi conţine norme privind
organizarea şi funcţionarea principalelor autorităţi ale administraţiei
publice, precum şi principiile care stau la baza funcţionării lor;
Legea – numai cea care conţine norme de drept administrativ (Legea
cu privire ia Guvern, Legea privind administraţia publică locală, Legea
contenciosului administrativ etc.);
Decretele Preşedintelui Republicii - atunci când acestea poartă
caracter normativ şi cuprind norme de drept administrativ (Decretul privind
instaurarea stării excepţionale, sau de mobilizare în caz de agresiune).
Ordonanţele şi Hotărârile Guvernului - acestea sunt, în marea lor
majoritate, izvoare de drept administrativ deoarece au un caracter normativ
şi prin intermediul lor se organizează activitatea ministerelor şi a altor
autorităţi ale administraţiei publice;
Ordinele şi instrucţiunile emise de miniştri, precum şi actele juridice
emise de serviciile publice desconcentrate ale ministerelor, organizate în
unităţile administrativ – teritoriale, care nasc, modifică sau sting raporturi
juridice de drept administrativ;
Actele juridice adoptate sau emise de organele administraţiei publice
locale autonome şi descentralizate (hotărâri, decizii, dispoziţii ale consi-
liilor locale şi ale primarilor);
Tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, în
cazul când acestea conţin norme ale dreptului administrativ şi sunt de
aplicabilitate directă95.
94
Dvoracec, Maria V. Drept administrativ: noţiuni introductive. Iaşi, 1993, p. 62.
95
Orlov, Maria, Belecciu, Şt. Drept administrativ. Chişinău: “Elena-V.I.”, 2005, pp. 54-58.
4.2. Sistemul administraţiei publice

Conducerea, sub diverse forme, a apărut o dată cu societatea umană din
necesitatea de convieţuire în comun a indivizilor. În acelaşi timp, nu putem
numi conducerea din perioada prestatală ca administraţie în sensul deplin al
acestui cuvânt, cu toate că esenţa ei rămâne a fi aceeaşi: de a organiza şi dirija
viaţa socială spre binele şi în interesul majorităţii membrilor societăţii date,
întru satisfacerea nevoilor sociale prin prestarea serviciilor de interes vital.96
Administraţia publică, sau fenomenul administrativ, sub toate aspec-
tele de organizare şi funcţionare este obiectul principal de cercetare al
ştiinţei dreptului administrativ.
Noţiunea de administraţie publică, are un dublu sens: unul de organizare
(formal-organic) şi altul de activitate (material-funcţional). Ea este un ansamblu
de organisme care, pe baza legii, desfăşoară o activitate cu un anumit specific,
anume de organizare a executării şi de executare în concret a legii.97
Doctrina administrativă a elaborat teza de administraţie publică (sau
serviciu public) în sens larg şi în sens restrâns. În sens larg, cuprinde activităţile
tuturor autorităţilor publice (legislative, executive, judecătoreşti, centralizate
de stat sau descentralizate şi autonome) prin care se contribuie la organizarea
executării sau executarea legii precum şi la prestarea de servicii populaţiei. În
sens restrâns, fiind doar activitatea autorităţilor puterii executive.
Deci, administraţia publică constituie un sistem de autorităţi bine
organizat la nivel naţional şi local, în baza principiilor constituţionale,
care desfăşoară (în regim de putere publică) activităţi îndreptate spre
exercitarea legii sau organizarea executării acesteia prin emiterea de acte
normative subordonate legii, precum şi prestarea de servicii publice în
interesul general al societăţii98. Prin sistem al administraţiei publice se
înţelege totalitatea organelor structurate într-un sistem destinat unei
activităţi de organizare a executării şi de executare a legii, în interesul
întregii populaţii a ţării, care se aplică pe întreg teritoriul statului. Această
activitate poate fi atât de conducere şi dirijare, cât şi de prestaţie a anumitor
servicii populaţiei sub cele mai diverse forme.
Sistemul administraţiei publice este compus din mai multe părţi
denumite organe ale administraţiei publice. Prin organ al administraţiei
publice se înţelege o structură organizaţională, având ca suport uman unul
96
Orlov, Maria, Belecciu, Şt. Drept administrativ. Chişinău: “Elena-V.I.”, 2005, p. 4.
97
Ion-Popescu Slăniceanu. Teoria funcţiei publice. Brăila: EVRICA, 1999, p.15.
98
sau mai mulţi agenţi, constituită pe baza legii, dotată cu mijloace materiale
şi financiare potrivit legii, care are capacitate juridică şi este investită cu
competenţa necesară, pentru a putea acţiona în vederea organizării
executării şi executării legii sau prestării de servicii publice în limitele
legii, făcând parte din sistemul organelor administraţiei publice. Dată fiind
activitatea deosebit de complexă a organelor administraţiei publice şi
diversitatea de domenii pe care o cuprind, la nivel central şi local, aceste
organe pot fi clasificate în diverse categorii în baza mai multor criterii.
A. După natura lor sau sub aspectul componenţei, organele
administraţiei publice pot fi: a) organe colegiale (pluripersonale) şi b)
organe individuale (unipersonale). În cadrul organului individual (de
conducere unipersonală) actele administrative se emit prin manifestarea
de voinţă a unei singure persoane (conducătorul, ministrul), iar în cazul
organului colegial (Guvernul, consiliile locale) actele administrative, pentru
a produce efecte juridice, se adoptă pe cale de deliberare de un colectiv, a
cărui competenţă este stabilită de lege.
B. După modul de formare, sunt organe ale administraţiei publice
a) alese (consiliile locale) şi b) numite (miniştrii, conducătorii organelor
de specialitate centrale şi din unităţile administrativ-teritoriale). Se
consideră ales organul colegial sau individual desemnat prin vot de către
corpul electoral. Spre deosebire de cele alese, organele numite (individuale
sau colegiale) sunt desemnate de un organ de stat împuternicit în acest
sens de Constituţie sau de lege.
C. După competenţa teritorială, pot fi: organe centrale şi locale.
Organele centrale îşi exercită competenţa asupra întregului teritoriu al statului,
fiind numite şi organe naţionale. Organele locale sunt constituite şi funcţionează
în judeţe şi în celelalte unităţi administrativ-teritoriale (sate, oraşe, municipii).
D. După competenţa materială, organele administraţiei publice se
împart în: organe de competenţă generală, care au atribuţii în toate
domeniile şi ramurile de activitate (de exemplu, Guvernul, consiliile locale)
şi organe de competenţă specială, care au atribuţii într-o singură ramură
sau într-un domeniu concret de activitate (de exemplu, ministerele,
departamentele, serviciile descentralizate ale ministerelor).
E. O altă clasificare ar putea fi făcută, având drept criteriu sursa
principală de finanţare, conform căruia se pot distinge organe bugetare
şi organe de autogestiune (autofinanţare) ale administraţiei publice.
Fiecare popor trebuie să-şi făurească o administraţie publică proprie,
care să răspundă intereselor acestuia, tradiţiilor fundamentate de secole,

iar natura acestei administraţii va depinde, în mare parte, de regimul politic
al statului respectiv. Aceasta rezultă din realitatea că Autorităţile publice
activează şi sunt influenţate de mediul social, politic şi juridic.99
Trecerea de la un sistem etatist de tip socialist şi centralizat la unul
de tip capitalist după destrămarea URSS implică şi o reformă
administrativă. Reformele administrative, pe lângă faptul că implică mari
cheltuieli financiare, riscă, uneori să nu atingă scopul scontat, dacă nu se
iau în calcul toţi factorii interni şi externi care pot influenţa acest proces.
În dezvoltarea lor statele recurg şi la reforme radicale dar, o dată la sute de
ani, când sunt prezente suficiente premise economice, sociale şi politice.
Prin urmare, nu trebuie de confundat reforma administraţiei cu
modernizarea ei curentă. Reforma este prin esenţă tot un proces de
modernizare, dar unul radical şi limitat în timp.
La rândul său, modernizarea administraţiei este un proces continuu,
nelimitat în timp, al oricărei societăţi, cât de înalt nu ar fi nivelul de dezvoltare
socială acest proces nu încetează, fiind determinat de dinamica
transformărilor sociale îndreptate spre creşterea nivelului de trai al populaţiei.
Orice modernizare a administraţiei, cu atât mai mult o reformă
administrativă, va avea succes doar în cazul când va fi fundamentată
temeinic din punctul de vedere al ştiinţei administraţiei.100
Noţiunea de administraţie publică este mai vastă decât cea de
administraţie de stat (utilizată pe timpul socialismului glorios), cuprinzând-
o pe aceasta din urmă, dar fiind realizată şi prin intermediul autorităţilor
autonome, descentralizate sau chiar şi particulare, când acestea prestează
servicii sau înfăptuiesc o activitate de interes public general. Astfel, prin
administraţia publică se stabileşte un coraport mai adecvat dintre interesul
general şi cel particular, care asigură atât continuitatea funcţiilor statului,
cât şi existenţa (drepturile, libertăţile, nivelul de trai) individului.
În prezent, Republica Moldova este împărţită în aspect administrativ-
teritorial în unităţi de nivelul unu – oraşe (municipii), sate (comune), unităţi
de nivelul doi – raioane şi unitatea administrativ-teritorială cu statut special
Gagauz-Yeri. Cele de nivelul uni şi raioanele îşi exercită activitatea în
baza principiului autonomiei locale consacrat în art.109, iar ultima în baza
99
Oroveanu, Mihai. Tratat de ştiinţa administraţiei. Bucureşti, 1996, p. 57.
100
principiului de autonomie „specială” consacrat în art. 111 din Constituţia

Republicii Moldova.
Criza politică care durează de la înfiinţarea Republicii Moldova ca
stat independent (27.08.1991) conjugată cu o criză economică de aceeaşi
intensitate este o povară prea grea pentru orice popor. Aceste două fenomene
negative sunt interdependente şi administraţia urmează să determine
adevăratele cauze ale declanşării lor şi să întreprindă măsuri complexe pentru
revenirea la normalitate. Instabilitatea politică reprezintă una din piedicile
fluxului de investiţii străine, care ar putea contribui la relansarea economiei.
În această situaţie sarcina de bază a administraţiei publice este de a
organiza şi utiliza în mod eficient (în baza principiilor economiei de piaţă
şi a liberei concurenţe) potenţialul uman şi economic intern pentru a ridica
nivelul de trai al populaţiei.
Ştiinţa dreptului administrativ a elaborat un şir de principii care stau la
baza organizării şi funcţionării sistemului administrativ. Unele din ele sunt
principii generale ale dreptului, altele constituie doar caracteristici ale
dreptului administrativ. Principiile dreptului administrativ sunt regulile,
formulele sau ideile călăuzitoare pe care se bazează organizarea şi activitatea
sistemului administraţiei publice, ca: - legalitatea, egalitatea în faţa legii,
respectarea scopului şi a obiectivelor trasate de lege, proporţionalitatea,
obiectivitatea, imparţialitatea, buna credinţă, transparenţa, regula de
favorizare a persoanei private, obligativitatea de a accepta demersurile
persoanei private şi de a le soluţiona în modul cel mai potrivit, dreptul de a
fi ajutat sau asistat, promptitudinea (rapiditatea) în executare, dreptul de a fi
auzit, obligativitatea autorităţii administrative de a informa persoanele
interesate despre procedura administrativă şi dreptul lor de a fi ascultate sau
auzite, principiul procedurii colective, accesul la informaţie, obligativitatea
deciziei, reglementarea prin lege a activităţii administraţiei, responsabilitatea
statului şi a funcţionarilor pentru actele administrative, competenţa puterii
judecătoreşti pentru a putea controla legalitatea actelor administrative şi
chiar constituţionalitatea legilor, existenţa unor acte de comandament, care
scapă de orice control jurisdicţional, principiul permanentizării şi al
specialităţii serviciului public şi principiul, conform căruia un organ sau
funcţionar care exercită atribuţii de putere publică nu poate delega altuia
atribuţiile sale decât în conformitate cu legea101.
101
Negulescu, Paul. Tratat de drept administrativ, Vol. I, Bucureşti, 1934, p. 12.
4.3. Funcţia publică

În Legea serviciului public, nr.443-XIII, din 04.05.95, sunt definite
mai multe noţiuni printre care cele de: serviciu public, funcţie publică şi
funcţionar public.
Conform alin.1, art.1 din această lege, “serviciu public înseamnă
totalitatea autorităţilor publice şi activitatea persoanelor ce ocupă posturi în
aparatul acestor organe, îndreptată spre realizarea împuternicirilor acestor
autorităţi în scopul dezvoltării economiei, culturii, sferei sociale, promovării
politicii externe, apărării ordinii de drept şi asigurării securităţii naţionale,
ocrotirii drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor”.
Iar în art. 2 al Legii contenciosului administrativ, nr.793,
din.10.02.2000, se face o tălmăcire a noţiunii de serviciu public în sensul
acestei legi ca: “activitate de interes public organizată sau autorizată de o
autoritate a administraţiei publice”. Această noţiune, în nici un caz, n o
exclude şi nici nu o plasează în opoziţie cu cea dată de Legea serviciului
public. Fiecare din ele au semnificaţia sa proprie în contextul instituţiei
juridice din care face parte: prima se referă la personalul din administraţia
publică şi statutul juridic al acestuia, şi a doua - la activitatea de prestare a
serviciilor de interes public de către personalul dat.
Ţinem să menţionăm că, în literatura juridică au fost oglindite mai
multe cerinţe (caracteristici) şi principii care stau la baza organizării şi
funcţionării serviciilor publice. Astfel, prof. P. Negulescu102 distinge
următoarele caractere esenţiale ale serviciului public:
¨ nevoile serviciilor publice ale Statului, judeţului sau comunei sunt
satisfăcute din bugetele acestor administraţii;
¨ gestiunea financiară a acestor servicii publice e supusă legii
contabilităţii publice;
¨ actele juridice îndeplinite de agenţii serviciului sunt acte
administrative, iar agenţii sau funcţionarii serviciului sunt supuşi ierarhiei
administrative;
¨ serviciul public are o funcţionare regulată şi continuă atât timp cât
există;
¨ serviciul public este oferit publicului în mod egal şi, de regulă, în
mod gratuit, întrucât acesta este alimentat prin impozite;
¨ serviciul public cuprinde reguli juridice speciale care îi oferă
102
Negulescu, P., op. cit. p. 126.
posibilitatea de a folosi procedee de drept public (exemplu, exproprierea

pentru cauza de utilitate publică, numirea funcţionarilor conform legii etc).
Alţi autori103 consideră că la baza organizării şi funcţionării serviciilor
publice trebuie să stea următoarele principii:
¨ principiul continuităţii, care exprimă faptul că au fost create pentru
a desfăşura activitatea în mod continuu, fără întreruperi;
¨ principiul adaptabilităţii, care exprimă necesitatea adaptării
serviciului public la schimbările şi exigenţele interesului general;
¨ principiul neutralităţii, care are semnificaţia creării şi funcţionării
serviciilor publice doar pentru a servi interesele generale şi nu anumite
interese în avantajul unora;
¨ principiul egalităţii, care este în legătură cu precedentul şi care
exprimă faptul că toate persoanele interesate au acces în mod egal, fără
diferenţieri sau discriminări la satisfacerea unor nevoi, care intră în obiectul
de activitate al serviciului respectiv.
Serviciile publice trebuie, de rând cu cele expuse mai sus, să fie
flexibile, dinamice şi eficiente, încât beneficiarul să poată primi prestaţii
de cea mai înaltă calitate şi la costuri rezonabile.
Funcţia publică, conform Legii nr.443-XIII, înseamnă “unitatea
primară a autorităţii publice, care determină locul şi rolul cetăţeanului în
munca socială în sistemul serviciului public, drepturile şi obligaţiile,
exigenţele faţă de pregătirea lui profesională (alin. 2 art. 1).
Funcţia publică şi statutul ei juridic se instituie de Parlament, de
Preşedintele Republicii Moldova, de Guvern şi alte autorităţi publice centrale
sau locale, în limita competenţei lor stabilite de Constituţie şi alte legi. Statutul
juridic al funcţiei publice include drepturile, obligaţiile, responsabilitatea
funcţionarului public, exigenţele faţă de pregătirea lui profesională.
Legea serviciului public consacră şi noţiunea de funcţionar public.
Astfel, “funcţionar public înseamnă persoana care ocupă funcţie de stat
remunerată şi care dispune de ranguri şi grade, stabilite în conformitate
cu principiile prezentei legi” (alin.3, art.1). Dar, legiuitorul nostru nu se
limitează la definiţia de funcţionar public, ci mai defineşte şi o categorie
aparte de “persoane cu funcţii de răspundere”. Astfel, “persoană cu funcţie
de răspundere este funcţionarul public învestit cu atribuţii în vederea
exercitării funcţiilor autorităţilor publice sau a acţiunilor administrative
de dispoziţie şi organizatorico-economice” (alin.4 art.1).
103
Manda, C., Banciu, Doina, Manda, Cezar. Administraţia publică şi cetăţeanul. Structuri.
Autorităţi. Informaţie publică. Bucureşti: Ed. Tehnică, 1997, pp. 73-74.
Menţionăm că Legea contenciosului administrativ conţine, de

asemenea, o tălmăcire a noţiunii de funcţionar public, dar nu în scop de
anulare sau desconsiderare a cele expuse anterior, ci pentru a clarifica
cine poate fi acţionat în judecată, pe calea contenciosului administrativ,
pentru daunele aduse particularului prin acte administrative sau prin
nesoluţionarea unei cereri în termenul legal. Astfel, conform acestei legi,
“ funcţionar public este persoana numită sau aleasă într-o funcţie de decizie
sau de execuţie din structura unei autorităţi publice”.
Art.3 determină sfera de acţiune a Legii serviciului public care se
extinde asupra: judecatorilor, procurorilor, loctiitorilor si ajutorilor acestora,
ofiterilor deurmarire penală, colaboratorilor din serviciul diplomatic,
serviciul fiscal, garda financiara, din organele controlului vamal, securitatii
statului, din organele de interne, asupra militarilor, in partea in care nu
este reglementata prin acte legislative speciale privind statutul lor juridic.
Nu se extinde această Lege asupra Preşedintelui Republicii Moldova,
asupra deputaţilor din Parlament, membrilor Guvernului, judecătorilor
Curţii Constituţionale, membrilor Curţii Supreme de Justiţie, membrilor
Consiliului Superior al Magistraturii, asupra consilierilor autorităţilor
administraţiei publice locale şi primarilor, al căror statut juridic este stabilit
de Constituţie şi de alte legi, precum şi asupra persoanelor care efectuează
deservirea tehnică ce asigură funcţionarea autorităţilor publice.
Legiuitorul consacră un şir de principii fundamentale de activitate
a serviciului public (funcţionarilor), printre care:
¨ devotamentul faţă de stat şi faţă de popor;
¨ principiul legalităţii;
¨ responsabilităţii personale pentru exercitarea atribuţiilor de serviciu;
¨ respectarea drepturilor şi intereselor persoanelor fizice şi juridice;
¨ profesionalismul, competenţa şi spiritul de iniţiativă;
¨ obligativitatea hotărârilor organelor ierarhic superioare;
¨ democratismul şi publicitatea;
¨ protejarea activităţii legitime a funcţionarului public (art. 4 din
Legea nr.443-XIII).
Principiile expuse se aseamănă mai mult cu nişte cerinţe (exigenţe)
faţă de funcţionarii publici pe care aceştia trebuie să le respecte. Aceasta
ne demonstrează încă o dată că în Legea serviciului public este consacrat
anume statutul juridic al funcţionarului public.
Multitudinea şi diversitatea funcţiilor publice determină clasificarea
funcţionarilor publici (care deţin aceste funcţii) în mai multe categorii, în

dependenţă de criteriul ales.
A. După poziţia ocupată în guvernanţi - cei ce determină care nevoi
de interes general urmează să fie satisfăcute, în ce măsură şi prin ce
proceduri, şi agenţi - care aduc la îndeplinire cele hotărâte de guvernanţi.104
B. După funcţia care o exercită se desprind două mari categorii din
punctul de vedere al importanţei funcţiei: funcţii de conducere şi funcţii
de execuţie.105
C. După domeniul de activitate (funcţionari în medicină, învă-
ţământ, agricultură etc. ),
D. După modul de recrutare (funcţionari aleşi şi numiţi),
E. După volumul şi caracterul atribuţiilor (funcţionari de decizie,
de control, de execuţie) etc,
F. O clasificare oficială a funcţiilor publice este prevăzută de Legea
serviciului public. Astfel, art. 8 din Legea nr.443-XIII împarte funcţiile
publice în trei ranguri: I., II., III. Fiecare rang conţine câte trei grade de
calificare. Trecerea la un nou grad se face succesiv, în corespundere cu
pregătirea profesională a funcţionarului, cu rezultatele muncii şi ale
atestării, efectuate în modul stabilit de legislaţie.
Legislaţia în vigoare din ţara noastră îi conferă funcţionarului public
următoarele drepturi care cuprind ambele categorii menţionate de autorul
sus-numit:
¨ să examineze probleme şi să ia decizii în limitele împuternicirilor sale;
¨ să solicite, în limitele competenţei sale, şi să primească de la alte
autorităţi publice, precum şi de la persoane fizice şi juridice, indiferent de
tipul de proprietate şi forma lor de organizare juridică, informaţia necesară;
¨ să-şi perfecţioneze pregătirea profesională;
¨ să avanseze în serviciu;
¨ să-şi cunoască drepturile şi obligaţiile de serviciu;
¨ să fie remunerat conform funcţiei;
¨ să se asocieze în sindicate;
¨ să beneficieze de protecţia juridică în corespundere cu statutul său.
Pe lângă drepturi funcţionarul public are şi un şir de obligaţii cu privire
la exercitarea atribuţiilor ce-i revin. Astfel, funcţionarii publici sunt obligaţi:
104
Negulescu, P., op. cit., p. 538.
105
Iorgovan, A., op. cit., vol. 2, p. 632.
¨ să execute la timp şi calitativ deciziile autorităţilor publice în

problemele ce ţin de competenţa lui;
¨ să dirijeze cu cunoştinţă de cauză sectorul de muncă încredinţat;
¨ să manifeste iniţiativă şi perseverenţă;
¨ să asigure îndeplinirea întocmai a sarcinilor ce stau în faţa
autorităţii publice;
¨ să respecte cu stricteţe drepturile şi libertăţile cetăţenilor;
¨ să se călăuzească, în exercitarea atribuţiilor, de legislaţia în
vigoare; să fie obiectiv şi imparţial;
¨ să nu dea dovadă de tergiversări şi birocratism;
¨ să examineze la timp propunerile, cererile şi plângerile cetăţenilor;
¨ să studieze opinia publică şi să ţină cont de aceasta în activitatea sa;
¨ să păstreze secretul de stat şi un alt secret ocrotit de lege;
¨ să-şi perfecţioneze în permanenţă pregătirea profesională (art. 10
din Legea nr.443-XIII).
Fiind învestit cu atribuţii în vederea exercitării puterii publice,
funcţionarul public este supus unor restricţii şi exigenţe în vederea ocupării
funcţiei respective.
Astfel, conform art. 11 al Legii serviciului public (nr.443-XIII), nu
poate ocupa o funcţie publică persoana care:
¨ este considerată incapabilă prin hotărârea judecăţii;
¨ are antecedente penale, care rezultă dintr-o infracţiune săvârşită
cu intenţie, ce nu au fost ridicate sau stinse în modul stabilit de lege;
¨ nu are dreptul să ocupe o funcţie în subordinea sau sub controlul func-
ţiilor deţinute în aceeaşi autoritate publică sau în altele de rudele lui directe;
¨ funcţionarul public nu are dreptul să deţină două funcţii în acelaşi
timp sau să cumuleze o altă muncă, prin contract sau acord, în întreprinderi
străine sau organizaţii mixte etc. , cu excepţia activităţilor ştiinţifice,
didactice şi de creaţie;
¨ să fie împuternicit al unor terţe persoane în autoritatea publică în
care este angajat;
¨ să desfăşoare nemijlocit activitate de întreprinzător ori să
înlesnească, în virtutea funcţiei sale, activitatea de întreprinzător a
persoanelor fizice şi juridice în schimbul unor recompense, servicii, înlesniri;
¨ să aibă conturi nedeclarate în băncile străine;
¨ să plece în delegaţie peste hotare din contul persoanelor fizice
sau juridice;
¨ să primească daruri şi servicii pentru îndeplinirea atribuţiilor de

serviciu, cu excepţia semnelor de atenţie simbolice, conform normelor de
politeţe şi ospitalitate recunoscute;
¨ să participe la greve care dereglează funcţionarea autorităţii
publice respective, de a cărei activitate depinde asigurarea societăţii cu
bunuri şi servicii de importanţă vitală.
Printre exigenţe speciale faţă de funcţionarul public legiuitorul
specifică: “La încadrarea în serviciul public şi ulterior în fiecare an,
funcţionarul este obligat să prezinte, în modul stabilit de lege, o declaraţie
privind veniturile, averea imobiliară şi mobiliară de valoare, depunerile
bancare şi hârtiile de valoare, angajamentele financiare, inclusiv în
străinătate” (art.12, Legea nr.443-XIII).
Alte exigenţe şi cerinţe înaintate faţă de funcţionari publici care
decurg din Constituţie şi alte acte normative sunt:
¨ cunoaşterea limbii de stat;
¨ cetăţenia Republicii Moldova;
¨ vârsta generală-18 ani;
¨ profesionalismul;
¨ să posede capacităţi şi aptitudini politice;
¨ un comportament de o moralitate înaltă.
Drept cerinţe speciale dictate de caracterul funcţiei şi domeniul de
activitate pot fi: studii superioare, sănătate excelentă (în poliţie, armată), vârstă
anumită pentru unele categorii de funcţionari (procurori, judecători etc.).
Drept temei juridic de apariţie a raportului de serviciu, în raport cu
modalitatea de ocupare a funcţiei publice vacante, poate fi:
a) încheierea unui acord individual de muncă (contract de serviciu);
b) emiterea unei hotărâri, dispoziţii sau ordin de numire în funcţie;
c) decizia de aprobare a rezultatelor alegerilor.
Legea serviciului public stabileşte că ocuparea funcţiei publice se
face prin angajare, numire, alegere, concurs. Funcţiile de specialişti se
ocupă prin angajare şi concurs. Funcţiile de conducere (de răspundere) se
ocupă prin numire, alegere sau concurs.
Ocuparea funcţiilor publice prin numire se efectuează de autoritatea
publică ierarhic superioară sau de persoana cu funcţii de răspundere
împuternicită. Cetăţenii încadraţi pentru prima dată în serviciul public în
calitate de persoane cu funcţii de răspundere - depun jurământul.
Încetarea serviciului public are loc in temeiul si in modul stabilit de
legislaţia muncii, stabileşte în alin. (1), art.28 din Legea serviciului public,
după care se enumără un şir de temeiuri specifice încetării raportului de
serviciu, după cum urmează:
¨ neexecutarea obligaţiilor;
¨ încălcarea restricţiilor;
¨ comiterea unei fapte ilicite pentru care se prevede răspundere
disciplinară, materială, administrativă sau penală;
¨ nerespectarea exigenţelor speciale;
¨ refuzul de depunere a jurământului;
¨ pierderii cetăţeniei Republicii Moldova;
¨ expirarea împuternicirilor în funcţia publică;
¨ demisionarea în legătura cu schimbarea conducătorilor autorităţii
publice, a persoanelor care deţin funcţii de rangul întâi.
Conform art.26 din Legea serviciului public, funcţionarii publici pot
fi stimulaţi pentru exercitarea exemplară a atribuţiilor, spirit activ şi spirit
de iniţiativă, pentru munca îndelungată şi ireproşabilă. Măsurile de
stimulare si modul de aplicare a acestora sunt stabilite de legislaţia muncii.
Măsurile de stimulare pot avea caracter moral şi caracter material.
Pentru merite deosebite în muncă funcţionarii publici sunt propuşi spre a
fi distinşi cu decoraţii de stat şi titluri onorifice.
Legislaţia stabileşte următoarele distincţii de stat:
¨ ordine - Ordinul Republicii, Ştefan cel Mare, Gloria Muncii,
Recunoştinţa Patriei;
¨ medalii - Pentru Vitejie, Meritul Militar, Meritul Civic, Mihai
Eminescu, Gheorghi Jucov;
¨ titluri onorifice - Meşter faur, Maestru în Arte, Om emerit ş. a.
De asemenea în diferite cazuri funcţionarii publici poartă şi o
răspundere juridică sub diferite forme:
¨ disciplinară;
¨ administrativă;
¨ penală şi
¨ civilă (materială).
Cea administrativă, la rândul ei se împarte în:
¨ răspundere administrativ-disciplinară ( aplicată doar funcţionarilor
publici în baza statutelor disciplinare);
¨ răspundere administrativ-contravenţională (prevăzută de Codul
cu privire la contravenţiile administrative);
¨ răspundere administrativ – patrimonială (prevăzută de Legea

contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10.02.2000).
Funcţionarii publici pot fi traşi la răspundere juridică (oricare din forme-
le enumerate mai sus) numai în temeiul şi în modul stabilit de legislaţie106.
4.4. Actul administrativ

Actul administrativ constituie o categorie de acte juridice adoptate
sau emise de autorităţile şi persoanele care îşi desfăşoară activitatea în
administraţia publică, fiind o modalitate de lucru a acestora, prin care se
asigură realizarea puterii executive şi înfăptuirea sarcinilor şi obiectivelor
ce revin administraţiei publice.
Este greu de formulat într-o singură definiţie noţiunea de act
administrativ. Cu toate acestea, în Legea contenciosului administrativ
găsim o tălmăcire oficială a noţiunii de act administrativ, care formează
obiectul acţiunii în contenciosul administrativ. Astfel, conform prevederilor
art.2, act administrativ înseamnă “manifestarea juridică unilaterală de
voinţă, cu caracter normativ sau individual, a unei autorităţi publice, emis
în vederea organizării executării sau executării concrete a legii”.
Actul administrativ poate fi exprimat sub diferite forme şi denumiri:
decizie, ordin, instrucţiune, regulament, dispoziţie, hotărâre, permis,
autorizaţie etc.
Fiind o categorie a actelor juridice, actul administrativ este acea
manifestare de voinţă a unei persoane fizice sau juridice, prin care se
creează, se modifică sau se sting raporturi juridice de drept administrativ.
Rămânând a fi forma principală prin care se asigură realizarea puterii
executive, actele administrative se practică, în acelaşi timp, şi în cadrul
celorlalte două puteri (legislativă şi judecătorească), însă nu ca activitate
de bază a acestora, ci doar ca activitate auxiliară, necesară pentru
îndeplinirea activităţii de bază.
Actului administrativ îi sunt proprii un şir de trăsături caracteristice,
care îl deosebesc de celelalte acte juridice - lege, hotărâre judecătorească,
contract de drept privat etc.:
A. Actul administrativ este un act juridic, deoarece produce efecte
juridice, adică dă naştere, modifică sau stinge anumite drepturi şi obligaţii.
106
Orlov, Maria, Belecciu, Şt. Drept administrativ. Chişinău: “Elena-V.I.”, 2005,
pp. 108-128.
B. Actul administrativ este o manifestare unilaterală de voinţă de putere.

C. Actul administrativ este forma principală de activitate a
organelor administraţiei publice. Obiectul actului administrativ constă
în executarea legii. Voinţa unilaterală a organelor administraţiei publice
se manifestă în baza şi în executarea legii107.
D. Actul administrativ este obligatoriu spre îndeplinire şi respectare atât
de persoanele fizice şi juridice cărora le este adresat, cât şi de organul emitent.
E. Actele administrative au o putere juridică inferioară legii, fiind la
rândul lor aranjate într-o scară ierarhică de subordonare unul faţă de altul.
F. Actul administrativ este, de regulă, executoriu imediat după ce
a intrat în vigoare, fără nici o formalitate, fără a fi necesară întocmirea
unor activităţi ulterioare.
Pornind de la varietatea şi multitudinea atât a organelor administraţiei
publice, cât şi a domeniilor de activitate pe care le conduc acestea, actele
administrative pot fi supuse mai multor clasificări, în funcţie de criteriul ales.
Astfel, prof. V.Prisacaru consideră că actele juridice emise de
serviciile publice administrative nu au toate aceeaşi natură, nici aceeaşi
însemnătate şi valoare juridică, nici acelaşi câmp de punere în lucru,
desprinzând următoarele categorii:
După valoarea sa juridică:
¨ acte administrative de autoritate,
¨ acte administrative de gestiune
¨ acte administrative cu caracter jurisdicţional108.
Actele administrative de autoritate (sau acte administrative de putere
publică) emană de la o autoritate publică (legislativă, executivă sau
judecătorească) în mod unilateral, pe baza şi în vederea executării legii,
executarea lor fiind asigurată de puterea publică.
Acte administrative de gestiune sunt acte încheiate de serviciile publice
administrative cu persoane fizice şi juridice şi privesc buna gestionare a
domeniului public al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale.
Actele administrative cu caracter jurisdicţional sunt emise de organele
de jurisdicţie administrativă (învestite prin lege cu atribuţii jurisdicţionale),
în mod unilateral, prin care se soluţionează conflictele, apărute între serviciul
public şi particulari, conform unei proceduri stabilite prin lege.
107
Negoită, A. Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei. Bucureşti, 1993, p. 112.
108
Prisacaru, V.I., op. cit., p. 196.
După competenţa materială actele administrative se împart în:

¨ acte administrative cu caracter general (hotărârile Guvernului,
deciziile consiliilor);
¨ acte administrative de specialitate (ordine, instrucţiuni ale ministerelor).
După competenţa teritorială actele administrative pot fi emise:
¨ de organele administraţiei publice centrale (au putere juridică pe
întreg teritoriul ţării);
¨ acte emise de organele administraţiei publice locale; (au putere
juridică numai în unitatea administrativ-teritorială).
După numărul manifestărilor de voinţă pe care le conţin:
¨ acte administrative simple care conţin o singură manifestare de voinţă;
¨ acte administrative complexe, care conţin două sau mai multe
manifestări de voinţă.
După natura efectelor juridice pe care le produc sunt:
¨ acte administrative care acordă drepturi;
¨ acte administrative care constată existenţa unui drept.
După autoritatea care le emite sunt acte administrative:
¨ emise de organe ale puterii executive;
¨ emise de aparatul Parlamentului;
¨ emise de instanţele judecătoreşti;
¨ emise de autorităţi publice autonome;
¨ emise de persoane de drept privat asimilate autorităţilor publice în
condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Preşedintele Republicii emite decrete care poartă, de regulă, caracter
individual, dar pot fi şi normative de aplicabilitate directă (de exemplu:
decretul de instituire a stării excepţionale).
Guvernul emite hotărâri, ordonanţe şi dispoziţii cu caracter, de regulă,
normativ, dar dispoziţiile pot avea şi caracter individual.
Ministerele şi departamentele emit ordine şi instrucţiuni, iar
autorităţile publice locale - decizii, dispoziţii şi ordine.
După întinderii efectelor pe care le produc, putem distinge două
tipuri de acte administrative: normative şi individuale.
¨ Actele administrative normative se caracterizează prin faptul că
conţin reguli generale de conduită, sunt impersonale şi de aplicabilitate
repetată, la un număr nelimitat de subiecte, nu toate organele administraţiei
publice au competenţa de a le emite şi nu pot fi contestate în justiţie pe
calea acţiunii, ci doar pe calea excepţiei de ilegalitate, iar cerinţele faţă de
forma şi procedura de emitere sunt mult mai severe decât la cele individuale.
¨ Actele administrative individuale se caracterizează prin faptul că
manifestarea de voinţă a organului competent creează, modifică sau stinge
drepturi subiective sau obligaţii în profitul sau în sarcina uneia sau mai
multor persoane dinainte determinate109.
După conţinutul lor, prof. Ilie lovănaş împarte actele individuale în
patru categorii:
¨ acte prin care se stabilesc drepturi şi obligaţii determinate pentru
subiectele cărora li se adresează (de exemplu, actul prin care se atribuie
un teren în vederea construcţiei unei locuinţe);
¨ acte care conferă statut personal beneficiarilor (de exemplu,
diplomele şcolare şi universitare, carnetele de conducere auto);
¨ acte administrative de sancţionare administrativă (prin care se
aplică constrângerea administrativă);
¨ acte administrative jurisdicţionale care au trăsături specifice:
soluţionează litigii; sunt emise cu o procedură bazată pe contradictorialitate;
organul emitent este independent în darea soluţiei atât faţă de părţi, cât şi
faţă de orice persoană sau organ; se bucură de stabilitatea specifică
autorităţii de lucru judecate şi trebuie motivate110.
O altă opinie găsim la prof. R.N.Petrescu, referitor la ultima trăsătură
menţionată de autorul precedent, în care se spune: “Stabilitatea mai mare
a actelor administrative nu este identică cu puterea de lucru judecat de
care se bucură hotărârile judecătoreşti, ea se manifestă prin faptul că
autoritatea administrativă care într-o anumită cauză a emis un act
administrativ jurisdicţional nu-l mai poate revoca, modifica sau suspenda111
Pentru ca actele administrative să producă efecte juridice şi să
îndeplinească acel rol de punere în acţiune a prevederilor legislative, faţă
de ele sunt înaintate mai multe cerinţe sau condiţii atât generale, cât şi
speciale (pentru unele categorii de acte). Nerespectarea acestor cerinţe
atrage după sine nevalabilitatea actelor administrative cu toate consecinţele
ce decurg din această situaţie.
109
A se vedea: I. lovănaş, op. cit., Drept administrativ..., p.21; Drăganu, Tudor. Actele de
drept administrativ. Bucureşti: Ed. ştiinţifică, 1959, p. 86 şi urm.; Petrescu, Rodica Narcisa.
Drept administrativ. Cluj-Napoca: Cordial LEX, 2001, pp. 257-261.
110
Iovănaş, Ilie. Drept administrativ şi elemente ale ştiinţei administraţiei. Bucureşti: Ed.
Didactică şi Pedagogică, 1977, pp. 22-24.
111
Petrescu, R.N., op. cit., p. 259.
În continuare vom analiza cele mai importante, după părerea noastră,

cerinţe înaintate faţă de actele administrative, cerinţe care constituie
condiţiile incontestabile de legalitate şi valabilitate ale acestora.
1) Una din condiţiile de legalitate este conformitatea actului
administrativ cu conţinutul legii şi al altor acte cu forţă juridică
superioară.
Actul administrativ este o modalitate juridică de organizare a executării
şi de executare a legii, de aceea între actul administrativ şi lege există un
raport de subordonare: totdeauna actul administrativ trebuie să aibă o bază
legală. Legalitatea este o condiţie esenţială a actelor administrative.
2) O altă condiţie de valabilitate a actelor administrative este aceea
ca actul să fie emis de organul competent în limitele competenţei sale,
Competenţa reprezintă ansamblul atribuţiilor conferite de lege
persoanelor administrative.
Competenţa de a face acte administrative este legată de funcţia pe
care o îndeplineşte autorul competenţei, nu de persoana acestuia. Exerciţiul
competenţei este, în acelaşi timp, un drept şi o obligaţie a autorului actului
administrativ.
Competenţa este permanentă, nu se epuizează prin exercitarea acesteia
şi poate fi teritorială112 sau materială. Cea materială, la rândul său, poate
fi: competenţă materială generală şi competenţă materială de specialitate.
Competenta teritorială desemnează limitele în spaţiu în care pot fi
exercitate atribuţiile conferite de lege. Astfel, organele centrale îşi
desfăşoară competenţa pe întreg teritoriul ţării, iar cele locale - în limitele
unităţii administrativ-teritoriale deservite.
Competenta materială constă din totalitatea atribuţiilor unui organ
administrativ stabilite prin legi şi alte acte. normative. De competenţă materială
generală dispune Guvernul, consiliile locale, iar de competenţă materială
specială - ministerele, departamentele, inspecţiile şi inspectoratele de stat.
Unii autori evidenţiază şi competenţa personală care desemnează
sfera atribuţiilor conferite unei persoane ce ocupă o anumită funcţie şi
competenţă temporală ce desemnează limitele de timp în care un organ
administrativ îşi poate exercita atribuţiile legale (consiliile locale).
3) O altă condiţie de valabilitate este cea de eficienţă a actului
administrativ.
112
Competenţa teritorială este determinată de limitele în spaţiu ale exercitării atribuţiilor,
competenţa teritorială poate fi naţională sau locală.
Criteriul general de apreciere a eficienţei deciziei, ca act de conducere,

îl constituie măsura în care ea răspunde unor necesităţi reale şi oferă soluţii
cerute de viaţă, în concordanţă cu evoluţiile dinamice ale societăţii. Pentru ca
decizia să fie eficientă, este necesar ca ea să corespundă următoarelor cerinţe:
¨ să fie fundamentată temeinic, bazată pe studierea şi cunoaşterea
realităţii, a schimbărilor care au loc în evoluţia fenomenelor şi proceselor
economice şi sociale, pe existenţa unui fond informaţional optim, pe o
apreciere obiectivă a consecinţelor acţiunilor preconizate;
¨ să fie rezultatul unei analize profunde (analiză pluridisciplinară,
un volum intens de informaţie de mare varietate, care, de regulă, depăşeşte
sfera unui singur sector de activitate);
¨ să fie strict coordonată (aceasta este o cerinţă de tehnică juridică,
coordonarea prevederilor în interiorul actului, precum şi cu celelalte decizii);
¨ să fie luată operativ;
¨ să fie realizabilă.
4) Oportunitatea actului administrativ, fiind direct proporţională
cu eficienţa, poate fi privită doar ca o condiţie de valabilitate, dar nu şi de
legalitate a actelor administrative. Din acest motiv, nu toţi autorii de drept
administrativ o enumera printre condiţiile de valabilitate.
Oportunitatea poate fi apreciată în baza mai multor criterii:
a) momentul cel mai potrivit pentru adoptarea actului administrativ;
b) locul şi condiţiile concrete în care urmează să se aplice actul
administrativ;
c) mijloacele materiale şi spirituale pe care le angajează măsura
administrativă;
d) conformitatea actului administrativ cu nivelul condiţiilor generale
de viaţă şi cultură;
e) conformitatea actului administrativ cu scopul legii.
5) Cerinţe faţă de forma - textul actului administrativ trebuie să fie clar,
precis şi corect redactat, pentru a nu produce confuzii şi interpretări diferite,
stilul folosit în redactare să fie imperativ, iar conţinutul bine sistematizat,
înţelesul unor noţiuni şi termeni utilizaţi să fie precizat, dacă este cazul, în
chiar conţinutul actului, evitându-se noţiunile cu mai multe înţelesuri.
Pentru ca manifestarea de voinţă (actul administrativ), a organului
administrativ să producă efecte juridice, este necesar ca ea să fie elaborată
şi adoptată cu respectarea unor reguli procedurale, precum şi ca actul să
cuprindă elementele minim necesare pentru valabilitatea lui.
Procedura emiterii actelor administrative cuprinde mai multe activităţi

desfăşurate de funcţionarii autorităţii publice care emite actul. Toate aceste
activităţi (care sunt, în esenţă, operaţiuni sau fapte materiale administrative)
pot fi raportate la trei faze:
a) activităţi ale fazei pregătitoare, (pregătirea şi elaborarea)
b) activităţi concomitente emiterii actului, (emiterea/adoptarea)
c) activităţi posterioare emiterii actului., (aducerea la cunoştinţă,
punerea în executare)
Intrarea în vigoare a actelor administrative
Actele administrative sunt emise în scopul de a produce efecte
juridice, adică în vederea creării, modificării sau stingerii anumitor raporturi
juridice113. Împărtăşim părerea mai multor autori de drept administrativ
români că momentul producerii efectelor juridice este acela al comunicării
actelor administrative individuale şi al publicării actelor normative. Numai
din acest moment, subiectele iau cunoştinţă de conţinutul actului
administrativ şi drept urmare li se poate pretinde o anumită conduită114.
Excepţie fac actele administrative care produc efecte retroactive (acte de
anulare sau interpretare) şi actele ce intră în vigoare de la o dată ulterioară
stabilită în chiar actul administrativ115.
Încetarea efectelor juridice ale actelor administrative
La rândul său, încetarea efectelor juridice ale actelor administrative
poate avea loc din mai multe motive, în cazurile în care actele administrative
au fost emise cu încălcarea cerinţelor expuse mai sus sau cu abateri de la
procedura stabilită de lege. În general, actele administrative produc efecte
juridice până la momentul scoaterii lor din vigoare printr-un alt act juridic,
care aparţine, de regulă, organului emitent, organului ierarhic superior
acestuia sau instanţelor judecătoreşti. Actele administrative pot fi abrogate,
anulate, revocate, suspendate, modificate ori completate.
Abrogarea reprezintă situaţia de încetare definitivă a efectelor actului
administrativ prin emiterea/adoptarea unui nou act administrativ. După
modul în care se dispune, abrogarea poate fi expresă sau implicită iar,
după întinderea efectelor pe care le produce aceasta poate fi totală sau
parţială. Este interzis ca prin abrogarea unui act administrativ să se repună
în vigoare actul administrativ iniţial anterior desfiinţat.
113
Petrescu, R.N. Drept administrativ. Cluj-Napoca: Accent, 2004, p. 318.
114
Idem.
115
Ibidem, p.52-53.
Anularea reprezintă sancţiunea aplicată actelor administrative emise/

adoptate cu încălcarea legii şi constă în lipsirea acestora de efectele juridice
în vederea cărora au fost emise/adoptate. Anularea poate privi actele
administrative cu caracter normativ cât şi cu caracter individual. Cauzele
anulării pot viza legalitatea şi/sau legalitatea actului administrativ. Anularea
e dispune de persoana administrativă ierarhic superioară, de autorităţile
de inspecţie sau control, de cele cu activitate administrativ-jurisdicţională
stabilite de lege, ori de instanţele judecătoreşti, în condiţiile şi în cazurile
prevăzute de lege.
Suspendarea este operaţiunea de întrerupere temporară a efectelor
juridice ca o garanţie a legalităţii. Suspendarea poate fi făcută de organele
ierarhic superioare sau de alte organe dacă este prevăzut de lege, sau chiar
de organul emitent care are şi dreptul de revocare a acestora. Suspendarea
poate fi făcută printr-un act juridic în temeiul legii.
Suspendarea actelor administrative poate deveni necesară din mai
multe motive: contestarea legalităţii lor de către un cetăţean (de exemplu,
în cazul actelor de sancţionare contravenţională sau în ordinea
contenciosului administrativ); schimbarea condiţiilor de fapt după emiterea
actului şi punerea sub semnul întrebării a legalităţii din considerente de
oportunitate; necesitatea de a pune de acord actul cu actele emise de
organele ierarhic superioare; clarificarea unor îndoieli asupra legalităţii
actului constatat din oficiu de către organul emitent.
Modificările pot surveni în urma aceloraşi condiţii şi pot fi săvârşite
de organul emitent, de cel ierarhic superior sau din afară.
Retragerea sau revocarea. Actul administrativ nu trebuie înţeles ca
ceva fix, neschimbat. Organele care emit acte pot să vadă greşit lucrurile
când fac aceste acte. De aceea trebuie admisă posibilitatea modificării şi
retragerii actului administrativ de către însuşi organul emitent. Cauza
revocării poate fi ilegalitatea sau inoportunitatea actului administrativ.
Completarea actelor administrative constă în introducerea unor
dispoziţii noi, cuprinzând soluţii normative şi ipoteze suplimentare,
exprimate în texte, care se adaugă elementelor structurale existente116.
116
pp. 180-209.
4.5. Răspunderea administrativă

Înainte de a vorbi despre formele de răspundere administrativă, este
necesar de a caracteriza cele două metode care stau la baza reglementării
vieţii sociale şi prin care se asigură buna înţelegere a indivizilor şi armonia
în societate. În toate etapele de dezvoltare a omenirii, în diferite colectivităţi
a existat o putere de administrare, formată pentru promovarea unor interese
comune. Pentru realizarea acestei puteri s-au solicitat mai multe mijloace
şi metode, diverse după caracterul şi intensitatea forţei de influenţă care,
pe parcurs, s-au modernizat, perfecţionat şi uneori înlocuit - transformări
determinate de dinamica dezvoltării societăţii. Cât priveşte convingerea şi
constrângerea, aceste două metode aplicate în conducerea socială, au
rezistat tuturor timpurilor şi formelor de guvernare.
Metodele aplicate de către stat în scopul organizării executării legii
constituie un ansamblu de modalităţi, o sumă de procedee şi mijloace,
prin intermediul cărora se efectuează însuşi procesul de administraţie. Drept
exemplu putem denumi: convingerea, constrângerea, metode economice,
juridice şi nejuridice, publice şi secrete. Exprimând conţinutul activităţii
organelor administrative, metoda determină, în acelaşi timp, şi stilul
activităţii acestor organe, care poate fi, după caz: democratic, dictatorial,
birocratic, public sau secret, uman sau antiuman, ordonat sau anarhic.
Răspunderea ca fenomen social poartă un caracter complex. Ea
presupune, în primul rând, aplicarea conştientă a comandamentelor
conţinute de normele sociale, în al doilea rând, o judecată de valoare asupra
comportamentului personal şi a urmărilor sociale ce survin, în al treilea
rând, posibilitatea aplicării unor viitoare măsuri de către organele
competente ale statului, de către organizaţiile obşteşti sau colectivele de
muncă pentru comportarea ilicită, precum şi repararea prejudiciului
provocat prin această comportare.
Noţiunea de răspundere este legată şi de problema libertăţii voinţei. Astfel,
libertatea dă naştere la răspundere, iar răspunderea dirijează libertatea.117
Organizarea executării şi executarea legii, ca domeniu reglementat
de dreptul administrativ, necesită existenţa unei forme de răspundere care
declanşează măsuri concrete, prevăzute de legislaţie, pentru sancţionarea
abaterilor din domeniul administraţiei publice. Totalitatea normelor ce
stabilesc şi reglementează aplicarea acestor sancţiuni formează conţinutul
răspunderii administrative.
117
Касалапов, Р., Маркин, В. Свобода и ответственность. Москва, 1969, с. 72.
Răspunderea administrativă, ca formă derogatorie de la răspunderea

civilă şi cea penală (în cazul contravenţiei), este o categorie complexă,
constituind o problemă neelucidată pe deplin în literatura juridică. În
lucrările autorilor ruşi, din perioada sovietică, răspunderea administrativă
este suprapusă, mai des, cu cea contravenţională, iar sancţiunile
administrative sunt analizate doar prin prisma pedepselor contravenţionale.
După părerea unor specialişti cu renume din ţara noastră118, temeiul juridic
ce dă naştere răspunderii administrative este fapta ilicită care aduce atingere
procesului de administrare, şi, care nu întotdeauna constituie o contravenţie.
În această ordine de idei, prof. A. Iorgovan împarte ilicitul administra-
tiv în trei categorii: a)ilicit administrativ - disciplinar; b)ilicit administrativ
– contravenţional şi c)ilicit administrativ - patrimonial. Fiecărei forme de
ilicit administrativ îi corespunde o formă de răspundere administrativă.119
În legislaţia ţării noastre îşi găseşte o consacrare bine determinată
răspunderea administrativ - contravenţională, cea administrativ - discipli-
nară nu are o formulare prea clară, iar cea administrativ-patrimonială,
declarată în Constituţie (art.53) şi consacrată în Legea contenciosului
administrativ (nr.793-XIV, din 10.02.2000), îşi va găsi o aplicare adecvată
doar în condiţiile adoptării normelor de procedură administrativă
contencioasă şi a instruirii magistraţilor în acest domeniu.
Răspunderea administrativă, ca parte a răspunderii juridice, conţine
un şir de particularităţi generale, comune tuturor formelor de răspundere
juridică, dar putem desprinde şi anumite criterii care deosebesc răspunderea
administrativă de celelalte forme de răspundere juridică.
După prof. I. Iovănaş, astfel de criterii pot fi:
¨ natura sancţiunii ce se aplică faptei ilicite;
¨ natura raportului juridic al cărui conţinut a fost încălcat;
¨ particularităţile de calificare a faptei;
¨ gradarea pericolului social;
¨ regimul juridic de sancţionare.120
Aici se mai pot adăuga şi alte criterii, cum ar fi: subiectul răspunderii
şi consecinţele aplicării asupra acestuia a răspunderii administrative. În
118
pp. 136-140.
119
Iorgovan, A., op.cit., vol.3, p.198.
120
Iovănaş, I., op.cit., pp. 64-72.
baza acestor criterii poate fi făcută o delimitare a răspunderii administrative,

mai bine zis a celei contravenţionale, de alte forme de răspundere juridică.
Răspunderea administrativ - contravenţională intervine pentru o
categorie de fapte ilicite numite contravenţii, care, spre deosebire de
abaterile administrativ-disciplinare, pot fi sau nu încălcări ale unui raport
de drept administrativ. Cea mai mare parte a lor este consacrată în Codul
contravenţional din 24.10.2008 şi intat în vigoare la 31.05.2009, dar se
pot conţine şi în alte acte normative. Conform Codului Contravenţional
(art. 10), contravenţie constituie fapta – acţiunea sau inacţiunea – ilicită,
cu un grad de pericol social mai redus decît infracţiunea, săvîrşită cu
vinovăţie, care atentează la valorile sociale ocrotite de lege şi este pasibilă
de sancţiune contravenţională.
Fapta contravenţională, ca şi infracţiunea, conţine patru elemente
constitutive obligatorii:
¨ obiectul;
¨ latura obiectivă;
¨ subiectul şi
¨ latura subiectivă.
Lipsa a cel puţin unuia din aceste elemente are drept consecinţă lipsa
conţinutului de contravenţie. Fiecare element constitutiv este format, la
rândul său, dintr-un număr de trăsături caracteristice. Pericolul social şi
ilicitul, fiind trăsături generale, nu aparţin vreunui element aparte din
conţinutul contravenţiei, în schimb, ele încheagă toate aceste elemente,
dându-i formă şi conţinut contravenţiei. Legătura dintre trăsăturile şi
elementele constitutive ale contravenţiei precum şi semnificaţia lor la
calificarea faptei contravenţionale, este incontestabilă.
Conform art. 32 CC, sancţiunea contravenţională este o măsură de
constrîngere statală şi un mijloc de corectare şi reeducare ce se aplică, în
numele legii, persoanei care a săvîrşit o contravenţie. Sancţiunile
contravenţionale sunt de natură represivă şi au ca scop lichidarea
contravenţiilor şi educarea persoanelor în spiritul respectării normelor de
drept. Conţinutul sancţiunii îl constituie pedeapsa. Pedeapsa, însă, nu poate
fi considerată drept scop, ci doar ca o funcţie a răspunderii administrative,
în particular, şi a constrângerii administrative în general.
La aplicarea sancţiunilor contravenţionale se ţine cont de un şir de
principii ce stau la baza răspunderii juridice, considerate generale, şi
principii specifice răspunderii contravenţionale, adică particulare. Aceste
principii sunt expuse fie în Constituţie sau alte legi, fie că sunt elaborate
de ştiinţa juridică. Principiile generale ale răspunderii juridice au fost
enumerate anterior, iar cele specifice răspunderii contravenţionale le vom
examina în cele ce urmează.
Principiul legalităţii. Reiese din Constituţie, precum şi din Codul contra-
venţional (art. 5), conform căruia, răspunderea contravenţională poate fi aplicată
numai în baza legii, în condiţiile şi ordinea stabilită de legislaţia în vigoare.
Principiul egalităţii în faţa legii – (art. 6 CC) prevede că persoanele
care au săvîrşit contravenţii sînt egale în faţa legii şi a autorităţilor publice
şi sînt supuse răspunderii contravenţionale fără deosebire de rasă,
naţionalitate, limbă, religie, sex, apartenenţă politică, avere, origine socială
sau de orice altă situaţie.
Principiul dreptăţii – (art. 7 CC) prevede că persoana poate fi sancţionată
numai pentru contravenţia în a cărei privinţă este dovedită vinovăţia.
Principiul caracterului personal al răspunderii contravenţionale
– (art 8 CC) prevede, că persoana este supusă răspunderii contravenţionale
numai persoana care a săvîrşit cu intenţie sau din imprudenţă o faptă
prevăzută de legea contravenţională.
Principiul individualizării răspunderii contravenţionale şi sanc-
ţiunii contravenţionale – (art. 9 CC) prevede, că la aplicarea legii contra-
venţionale se ţine cont de caracterul şi de gradul prejudiciabil al contra-
venţiei, de persoana făptuitorului şi de circumstanţele atenuante ori
agravante. Nimeni nu poate fi supus de două ori răspunderii contraven-
ţionale pentru una şi aceeaşi faptă.
Răspunderea contravenţională, ca formă a răspunderii administrative,
se realizează prin intermediul măsurilor de sancţionare a faptelor contra-
venţionale stabilite prin lege. Sancţiunile contravenţionale sunt foarte
diverse şi diferă de la stat la stat şi de la o etapă de dezvoltare la alta. Ne
propunem în continuare să facem o caracterizare a sancţiunilor contra-
venţionale existente la moment în legislaţia noastră şi cele care se propun
prin proiectul noului Cod contravenţional.
Art.32 al CC stabileşte pentru comiterea contravenţiilor următoarele
sancţiuni:
-avertismentul;
-amenda;
-privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate;
-privarea de dreptul de a deţine anumite funcţii;
- aplicarea punctelor de penalizare;

- privarea de dreptul special (dreptul de a conduce vehicule, dreptul
de a deţine armă şi de portarmă);
- munca neremunerată în folosul comunităţii;
- arestul contravenţional.
Privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate, privarea de
dreptul de a deţine anumite funcţii şi punctele de penalizare pot fi aplicate
şi ca sancţiuni complementare. Minorii pot fi sancţionaţi complementar
doar cu privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate.
Sancţiunile contravenţionale aplicabile persoanei juridice sînt:
- amenda;
- privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate (poate fi
aplicată şi ca sancţiune complementară).
Codul Contravenţional al Republicii Moldova (art.19) prevede
următoarele cauze ce înlătură caracterul ilicit al faptei şi răspunderea
contravenţională:
a) starea de iresponsabilitate;
b) legitima apărare;
c) starea de extremă necesitate;
d) constrîngerea fizică şi/sau psihică;
e) riscul întemeiat;
f) cazul fortuit.
4.6. Modalităţi de asigurare a legalităţii administrative.

Legalitatea este o condiţie necesară si importantă a statului de drept.
Prin legalitate se înţelege respectarea strictă a prevederilor normelor de
drept atât de către stat, cât şi de toţi membrii societăţii.
Administraţia publică este mecanismul de realizare a valorilor politice
pentru satisfacerea necesităţilor sociale şi este deosebit de important ca,
în acest proces de realizare, să nu se admită abateri de la prevederile
normelor de către însăşi reprezentanţii administraţiei. În acest scop,
administraţia este supusă diverselor forme de control care reprezintă una
din modalităţile cele mai eficiente a asigurării legalităţii.
Dat fiind că organizarea autorităţilor publice se înfăptuieşte în baza
principiului separaţiei puterilor, putem distinge următoarele forme de control:
- din partea puterii legiuitoare;
- din partea instanţelor judecătoreşti;
- intern - administrativ ;
- extern - din partea organelor specializate ale statului;
- din partea opiniei publice.
Pentru realizarea conformităţii actelor cu forţă juridică inferioară
celor cu forţă juridică superioară, este necesară o permanentă confruntare
a primelor cu obiectivele mai generale stabilite de cele din urmă. Rolul
controlului administrativ este de a asigura o cât mai deplină conformitate
a activităţii organelor administraţiei publice cu cerinţele şi obiectivele
sociale exprimate în legi, a căror executare se realizează de organele
administraţiei publice. Prin control se asigură unitatea de scop şi acţiune,
în primul rând executarea în tocmai a legii.
În baza actualei Constituţii a Republicii Moldova, Guvernul exercită
conducerea generală a administraţiei publice. Dar nu toate unităţile
administrative au aceiaşi poziţie faţă de Guvern. Sub acest aspect sunt cel
puţin trei situaţii posibile:
1. organe subordonate ( direct sau indirect)121;
2. organe de stat centrale autonome122;
3. organe locale ale autonomiei unităţilor administrativ-teritoriale123.
Fiecare organ al administraţiei publice are, la rândul său, o configuraţie
121
Organele ce se află în subordonare directă faţă de Guvern sunt ministerele, el traduc în
viaţă, în temeiul legii, politica Guvernului, hotărârile şi dispoziţiile lui, conduc domeniile
încredinţate şi sunt responsabile de activitatea lor. (Art.107 alin.1) Constituţia Republicii
Moldova); indirect sunt subordonate Guvernului departamentele de stat care sunt structuri
ale ministerelor, acestea se subordonează ministerului respectiv şi prin acesta indirect se
subordonează Guvernului. Conform prevederilor art.1 din Legea privind administraţia
publică locală, prin administraţie publică centrală se înţelege: “totalitatea autorităţilor de
specialitate ale administraţiei publice, constituite pentru satisfacerea, sub conducerea
Guvernului, a intereselor generale ale societăţii la nivelul întregii ţări”. Prin aceasta se
subînţeleg doar acelea subordonate guvernului nu şi cele autonome.
122
Autorităţi administrative înfiinţate în scopul conducerii, coordonării şi executării
controlului în domeniile organizării economiei şi în alte domenii care nu intră nemijlocit în
atribuţiile ministerelor (Ibidem, alin2).în baza acestor prevederi au fost înfăptuite un şir de
organe de stat centrale autonome: Curtea de Conturi, Avocatul Parlamentar, Banca Naţională,
Departamentul pentru revizii şi control etc.
123
Modul de organizare şi funcţionare a autorităţilor publice locale este reglementat de Legea
R. Moldova privind administraţia publică locală nr.186-XIV din 6.11.98 şi Codul electoral al
R. Moldova adoptat la 21.11.97 cu modificările survenite ulterior. Conform art.1 din Legea
R. Moldova privind administraţia publică locală, administraţia publică locală este definită
ca: “totalitatea autorităţilor cu competenţă generală sau specială constituite pentru satisfacerea
intereselor generale ale locuitorilor unităţii administrativ-teritoriale”.
sistematică, implicit o anumită structură a elementelor sale componente Am

denumit acest ansamblu de relaţii, “structură administrativă internă”124.
De asemenea există o formă de control social, un control al opiniei
publice, în cadrul cărora cetăţenii se exprimă fie prin presă, fie prin sesizări,
reclamaţii şi propuneri, pe care le fac în legătură cu activitatea administraţiei
publice.
Cu ajutorul acestor multiple forme de control, statul în întregul său şi
fiecare dintre structurile sale, este direct interesat să urmărească dacă se
aplică în mod corect legea şi celelalte acte bazate pe aceasta, dacă ea
corespunde cerinţelor reale ale societăţii, dacă se constituie într-un element
dinamic al relaţiilor sociale, sau dimpotrivă, într-o frână a acestora şi, în
acest din urmă caz, dacă ar trebui să se intervină pentru corectarea ei, deci
pentru adoptarea unei noi decizii, modificând-o sau abrogând-o pe cea dintâi.
Unii autori125 vorbind de elementele componente ale controlului, fac
distincţie între: baza de referinţă a controlului, obiectul controlului şi
operaţiunile de control propriu zise.
În baza de referinţă sunt incluse acele elemente care trebuie realizate
în cadrul controlului, cum sunt: obiectivele pe care trebuie să le realizeze
diferite organe ale administraţiei publice, elemente privitoare la mijloacele
folosite pentru atingerea obiectivelor propuse, reglementările prohibitive
sau imperative la care sunt supuse activităţile organelor administraţiei
publice şi pe care trebuie să le respecte, precum şi aspecte care privesc
eficienţa, operativitatea, funcţionalitatea, rentabilitatea, oportunitatea ş.a.
În această concepţie, obiectul propriu-zis al controlului este circumscris
la totalitatea mijloacelor umane, materiale, financiare, precum şi la procedeele
folosite de organele administraţiei publice pentru exercitarea atribuţiilor cu
care sunt investite prin lege. Mijloacele materiale şi financiare sunt supuse
controlului atât sub aspectul existenţei lor, cât şi al modului în care este
folosit pentru realizarea sarcinilor administraţiei publice.
Cât priveşte cel de-al treilea element al controlului - operaţiunile de
control - ele sunt realizate de către autorii controlului şi urmăresc să
stabilească conformitatea obiectului controlului cu elementele cuprinse în
baza de referinţe şi care privesc obiectul controlului.
Iorgovan, A. Tratat de drept administrativ. Bucureşti: ALL, 1996, p. 102.

124
Iovănaş, I., op. cit., p.100; Iorgovan, A., op. cit., vol. I, 1996, pp. 383-385; Petrescu,
125
R.N., op. cit., p. 6 şi urm; Preda, M., op. cit., vol. II, pp. 159-165.
Controlul înfăptuit de către administraţia publică asupra ei însăşi

poartă denumirea de control administrativ. Acesta este denumit “control
intern”126. Controlul intern se realizează de compartimente sau funcţionari
de decizie asupra unor diviziuni structurale, ori funcţionari inferiori din
interiorul aceleiaşi autorităţi administrative. Deci subiectul superior care
controlează şi subiectul inferior controlat fac parte din aceiaşi autoritate a
administraţiei publice.
Controlul administrativ extern, sau “controlul extern” se înfăptuieşte de
autorităţi sau funcţionari de decizie din afara organelor controlate. Controlul
administrativ extern se clasifică în: controlul ierarhic; controlul de tutelă
administrativă; controlul specializat127. Controlul administrativ ierarhic, sau
controlul ierarhic se efectuează de către autorităţile administrative ierarhic
superioare asupra celor inferioare, în baza raportului de subordonare între ele,
ori de câte ori este nevoie, fără să fie prevăzut în vreun text de lege128. El apare
ca o consecinţă a raporturilor de subordonare între cele două organe şi se
poate executa fie la sesizare, fie din oficiu. În sens larg, tutela administrativă
reprezintă o instituţie a dreptului public, în baza căreia autoritatea centrală a
administraţiei publice şi reprezentanţii legali ai acesteia au dreptul de a controla
activitatea autorităţilor publice autonome, descentralizate129. În sens restrâns
controlul tutelar este un control administrativ exercitat de organele centrale
ale administraţiei publice asupra administraţiei publice descentralizate130.
Controlul administrativ extern specializat sau controlul specializat este tot un
control extern, dar realizat de către autorităţi ale administraţiei publice, instituţii
publice şi organe special constituite prin lege, care au atribuţie de control, la
nivel central şi local. Acest control se efectuează în cele mai diverse domenii
şi sectoare de activitate: financiar, sanitar, protecţia muncii, prevenirea şi
stingerea incendiilor, comerţ etc. Spre deosebire de controlul ierarhic, controlul
extern specializat este înfăptuit nu de organe ierarhic superioare ci de alte
organe administrative.
În realitate controlul legalităţii actelor administrative realizat în cadrul
126
Preda, Mircea. Curs de drept administrativ: partea generală. Bucureşti, 1995, p. 145.
127
Într-o opinie (A. Iorgovan, op. cit., p. 145.) se considera ca controlul de supraveghere
generala (a administraţiei publice de către Guvern) pe lângă aceste forme ale controlului
administrativ extern, este tot o forma a acestui control.
128
Petrescu, Rodica Narcisa, op. cit., p. 7.
129
Preda, M., op. cit., p. 384.
130
Iovănaş, I., op. cit., p. 111.
administraţiei active echivalează cu un autocontrol, una din parţi fiind în

acelaşi timp şi judecător. Evident însă că un asemenea control nu asigură în
suficientă măsură imparţialitatea soluţiei adoptate. De aceea, statul de drept
impune cu necesitate luarea unor măsuri complementare, având ca obiect
instituirea unui control jurisdicţional al legalităţii activităţii executive131.
În definirea contenciosului administrativ trebuie să avem în vedere
că activitatea desfăşurată de instanţele de contencios administrativ trebuie
să fie aceea de a soluţiona, cu puterea de adevăr legal, un conflict juridic
în care cel puţin una din părţi este un serviciu public administrativ. Cât
priveşte categoria de acte la care se referă Legea contenciosului adminis-
trativ, este vorba numai de acte cu caracter administrativ, în această catego-
rie nu intră, desigur, legea, ca act juridic al parlamentului sau hotărârea
unei judecătorii dată într-o pricină judecată. Dar structurile administrative
ale Parlamentului, precum şi conducătorii instanţelor judecătoreşti pot
emite şi acte administrative, care sunt cuprinse în sfera de aplicare al art.53
a Constituţiei Republicii Moldova132.
Pe de altă parte, organele care înfăptuiesc această activitate, fac parte
din sistemul puterii judecătoreşti şi au ca obiect al activităţii în contenciosul
administrativ:
1. Anularea unui act administrativ de autoritate;
2. Obligarea autorităţii administrative la rezolvarea unei cereri
referitoare la un drept recunoscut de lege;
3. Repararea pagubei ce i-a fost cauzată persoanei, prin emiterea
actului administrativ de autoritate ori prin refuzul de a rezolva cererea
referitoare la un drept recunoscut de lege133.
Deci, prin contencios administrativ se înţelege activitatea de
soluţionare de către instanţele de contencios administrativ, prevăzute de
lege, a conflictelor în care cel puţin una din părţi este o autoritate a adminis-
traţiei publice, un funcţionar al acesteia ori un serviciu public administrativ,
născute din acte administrative ilegale ori din refuzul rezolvării unei cereri
referitoare la un drept recunoscut de lege.
Legea contenciosului administrativ are o importanţă deosebită pentru
131
Drăganu, T. Introducere în teoria şi practica statului de drept. Cluj-Napoca: Dacia,
1992, p. 156.
132
Fisticanu, E. Reglementarea contenciosului administrativ în R. Moldova. In: Statul de
drept şi Administraţia publică. Chişinău: Cartier, 1999, p. 172.
133
Prisăcaru, V.I. Tratat elementar de drept administrativ român. Bucureşti, 1997, pp. 290-291.
construcţia statului de drept în ţara noastră. Prin această lege se pune la

dispoziţia oricărei persoane un instrument eficace împotriva unui abuz al
autorităţilor administrative, creându-se mijloace de restabilire a legalităţii
încălcate, de repunere în drepturi a celor vătămaţi prin actele administrative
ilegale, de sancţionare a celor care folosesc abuziv competenţa pe care o
au în legătură cu emiterea actelor administrative.
Potrivit prevederilor Legii nr. 793-XIV, unele acte administrative nu
pot face obiect al acţiunii de contencios administrativ, fiind exceptate de
la controlul de legalitate al instanţelor de contencios administrativ. Aceste
acte sunt prevăzute de dispoziţiile (art.4) din această Lege:
A. Actele exclusiv politice ale Parlamentului, Preşedintelui Republicii
Moldova şi Guvernului, precum şi actele administrative cu caracter individual,
emise de Parlament, de Preşedintele Republicii Moldova şi de Guvern în
exerciţiul atribuţiilor prevăzute expres de normele constituţionale sau legisla-
tive, ce ţin de alegerea, numirea şi destituirea din funcţiile publice a persoanelor
oficiale de stat, exponente ale unui interes politic sau public deosebit.
B. Actele administrative cu caracter diplomatic referitoare la politica
externă a R. Moldova
C. Actele administrative referitoare la securitatea naţională a R. Moldova.
D. Actele administrative referitoare la aplicarea legii privind regimul
stării excepţionale şi măsurile de urgenţă luate de autorităţile publice pentru
combaterea calamităţilor naturale, incendiilor, epidemiilor, epizootiilor şi
altor evenimente de aceiaşi natură.
E. Actele administrativ-jurisdicţionale de sancţionare contraven-
ţională şi alte acte administrative pentru a căror desfiinţare sau modificare
Legea prevede o altă procedură judiciară.
F. Actele de comandament cu caracter militar.
G. Actele de gestiune încheiate de autoritatea publică în calitate de
persoană juridică, pentru administrarea domeniului său privat.
Procedura contenciosului administrativ trebuie privită sub forma a
două faze şi anume: I) procedura administrativă prealabilă sesizării
instanţei de contencios administrativ competentă şi II) procedura în faţa
instanţei de contencios administrativ.
I) Reclamantul înainte de a introduce acţiunea la instanţa de
contencios administrativ pentru a cere instanţei competente anularea actului
administrativ, trebuie să se adreseze autorităţii administrative care a emis
actul (sau autorităţii ierarhic superioare acesteia) pentru ca aceasta să
înlăture actul ilegal şi să repare eventuala pagubă. (Art.14 alin.1) din Legea
Contenciosului administrativ din R. Moldova – cere ca, persoana care se
consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege printr-un act
administrativ, va solicita autoritatea emitentă în termen de 30 de zile, de la
data comunicării actului, revocarea sau anularea în tot sau în parte a
acestuia, dacă legea nu prevede altfel
Dacă autoritatea emitentă are un organ ierarhic superior cererea
prealabilă va putea fi adresată la alegere, fie autorităţii emitente, fie
organului ierarhic superior. actul administrativ cu caracter normativ poate
fi contestat până la desfiinţarea lui. Cererea prealabilă se soluţionează de
către organul emitent sau ierarhic superior în termen de 30 de zile de la
data înregistrării acesteia, decizia urmând să fie comunicată petiţionarului
de urgenţă. Organul emitent este în drept: să respingă cererea, să admită
cererea şi, după caz, să revoce sau să modifice actul administrativ.
Organul ierarhic superior este în drept: să respingă cererea; să admită
cererea şi să anuleze actul administrativ în tot sau în parte, să oblige organul
ierarhic inferior să repună în drepturi persoana vătămată sau, după caz, să
revoce actul administrativ emis cu acordul său.
Conform prevederilor (art.17 alin.1)) cererea poate fi depusă în
instanţa de contencios administrativ în termen de 30 de zile din ziua în
care reclamantul a primit de la organul emitent al actului administrativ
contestat sau de la organul ierarhic superior refuzul în satisfacerea cererii,
acest termen începe să curgă de la:
a) data primirii răspunsului la cererea prealabilă sau data expirării
termenului prevăzut de lege pentru rezolvarea acesteia;
b) data comunicării refuzului de soluţionare a unei cereri sau data
expirării termenului prevăzut de lege pentru rezolvarea unei cereri prin
care se solicită recunoaşterea unui drept;
c) data comunicării actului în cazul când nu este prevăzută procedura
prealabilă.
Din prevederile acestui articol rezultă că instanţa poate fi sesizată
într-un termen de 30 de zile de la data la care reclamantului i sa comunicat
soluţia sau la data la care s-a împlinit termenul de 30 de zile, în care
autoritatea administrativă emitentă sau cea ierarhic superioară, trebuia să
răspundă la cerere ori la reclamaţia formulată.
II) Cererea în contencios administrativ se depune în scris (art.19
alin.1), în conformitate cu normele stabilite de C.P.C., cererea trebuie să
cuprindă a) denumirea instanţei căreia îi este adresată; b) numele

reclamantului şi domiciliul acestuia, iar dacă reclamantul este o persoană
juridică – adresa sediului, precum şi numele reprezentantului şi adresa
acestuia, dacă cererea se depune de reprezentant; c) numele pârâtului şi
adresa sediului acestuia; d) motivele de fapt şi de drept de lezare a
reclamantului într-un drept sau interes al său legitim; e) cerinţele de
recunoaştere şi de repunere în dreptul pretins şi/sau de anulare totală sau
parţială a actului administrativ contestat; f) cererile cu privire la restituirea
pagubei materiale şi/sau morale, cu indicarea valorii acesteia, dacă prin
actul administrativ contestat i sau cauzat asemenea prejudicii, în cazul în
care reclamantul solicită despăgubirea; g) enumerarea documentelor
anexate; h) semnătura reclamantului sau a reprezentantului său.
Odată cu cererea, reclamantul v-a depune, actul administrativ pe care
îl atacă sau, după caz, răspunsul prin care i se comunică refuzul rezolvării
cererii sale privind un drept sau interes al său legitim.
În cazul când reclamantul nu a primit nici un răspuns în legătură cu
cererea sa, el va depune şi copia cererii, adresate organului emitent sau
celui ierarhic superior, şi documentele ce confirmă expedierea ei. La cerere
se anexează atâtea copiii şi înscrisuri câţi pârâţi sunt.
Obiect al cererii în contencios administrativ poate fi şi nesoluţionarea
în termeni legali a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege
(art.3 alin.2).
Conform prevederilor (art.25 alin.3 şi 4), despăgubirile pot fi cerute
atât pentru daune materiale cât şi pentru daune morale.
Legea contenciosului administrativ din R. Moldova prevede că
judecarea acţiunilor formulate în baza (articolului 1) din prezenta lege
este de competenţa judecătoriilor şi Curţilor de Apel în a căror rază
teritorială îşi are domiciliul reclamantul, potrivit competenţei prevăzută
în Codul de procedură civilă.
Cererea de chemare în judecată precum şi refuzul în primire a acestea
se soluţionează de către judecător în termen de 3 zile de la data depunerii,
în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
Instanţa judecă cererea în contencios administrativ cu participarea
reclamantului şi pârâtului (art.24. alin.1) conform Codului de procedură
civilă, cu unele excepţii consacrate în Legea contenciosului administrativ.
Potrivit prevederilor (art.21 alin.1), suspendarea actului administrativ
contestat poate fi solicitată de reclamant instanţei de contencios
administrativ concomitent cu înaintarea acţiunii, iar în cazuri temeinic

justificate şi în scopul prevenirii unei pagube iminente, instanţa poate
dispune suspendarea actului administrativ şi din oficiu (alin.2).
Adoptarea hotărârilor în contencios administrativ se efectuează în
condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
Soluţionând acţiunea instanţa poate după caz:
- să satisfacă cererea şi să anuleze în tot sau în parte actul adminis-
trativ;
- să oblige pârâtul să emită un act administrativ, ori să elibereze un
certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris, să înlăture încălcările pe care
le-a comis, precum şi să dispună adjudecarea despăgubirii în contul
reclamantului pentru daunele cauzate prin întârzierea executării hotărârii;
- să respingă cererea ca neîntemeiată, sau depusă peste termen.
Codul de procedură civilă prevede că orice hotărâre judecătorească
trebuie motivată în fapt şi drept, pentru că fără arătarea motivelor sentinţa
este lovită de nulitate.
În cazul când reclamantul nu este mulţumit de hotărârea dată de
instanţa de contencios administrativ, el o poate ataca cu recurs în termen
de 15 zile de la pronunţarea sau de la comunicarea hotărârii integrale,
dacă legea nu dispune altfel (art.30 alin.1).
Hotărârile irevocabile ale instanţei contenciosului administrativ pot
fi atacate de către părţi pe căile extraordinare de atac prevăzute de normele
de procedură civilă.
Executarea hotărârilor se realizează prin aplicarea, dacă în urma
admiterii acţiunii, autoritatea administrativă este obligată să înlocuiască
sau să modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o adeverinţă
sau orice alt înscris, executarea hotărârii irevocabile se va face în termenul
prevăzut în dispozitivul ei, iar în lipsa unui astfel de termen – în cel mult
30 de zile de la data devenirii irevocabile134.
Orlov, Maria, Belecciu, Şt. Drept administrativ. Chişinău: “Elena-V.I.”, 2005, pp. 136-
134
140, pp. 232-267.

TEMA 5. DREPTUL CIVIL (2ore).

5.1. Consideraţiuni generale privind dreptul civil.
5.2. Persoanele.
5.3. Actul juridic şi reprezentarea.
5.4. Termenele.
5.5. Drepturile reale.
5.6. Obligaţiile civile.
5.7. Succesiunea.
5.8. Contractele.
5.1. Consideraţiuni generale privind dreptul civil

Dreptul civil este acea ramură de drept care cuprinde normele juridice
care reglementează relaţii patrimoniale şi nepatrimoniale în care părţile sunt
pe poziţie de egalitate juridică şi reglementează statutul legal al persoanei.
Caracteristici:
I. constituie o ramură de drept distinctă faţă de altă ramură de drept
II. obiectul de reglementare este alcătuit din două categorii de
raporturi sociale: raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale
III. subiectele raportului de drept civil sunt întotdeauna persoane fizice
şi juridice, fără a fi nevoie să aibă o calitate specială
IV. subiectele raportului de drept civil se află pe o poziţie de egalitate
juridică.
Obiectul de reglementare a dreptului civil este alcătuit din relaţiile
sociale patrimoniale şi nepatrimoniale în care părţile se găsesc pe poziţie de
egalitate juridică. Poziţia de egalitate juridică nu înseamnă că ele sunt egale
patrimonial sau că ar avea aceleaşi drepturi şi obligaţii. Egalitatea părţilor
trebuie înţeleasă în sensul că nici una dintre ele nu are la dispoziţie mijloace
proprii de constrângere pentru obligarea celeilalte părţi să aibă o anumită
conduită. Situaţia este identică şi în cazul în care una dintre părţi este Statul
sau o unitate administrativ-teritorială, ori un organ de stat în calitate de
persoană juridică. Singura posibilitate a titularului a dreptului este recurgerea
la mijlocul legal de acţiune în justiţie şi solicitarea obligării celeilalte părţi
de către instanţa judecătorească la executarea obligaţiei sale.
A. Relaţii patrimoniale: sunt acele relaţii care au un conţinut
economic, o anumită valoare economică, putând fi exprimate în bani:
a) Relaţii reale. Relaţiile sociale născute în legătură cu drepturile
reale au în conţinutul lor dreptul la proprietate, dreptul de folosinţă, dreptul

de uzufruct, dreptul de servitute.
b) Relaţii obligaţionale. Relaţiile sociale obligaţionale sau de obligaţii
se nasc în legătură cu drepturile de creanţă. În cadrul acestor relaţii, o
parte, numită creditor, are dreptul să ceară celeilalte părţi, numită debitor,
o anumită prestaţie pe care aceasta este îndatorată a o îndeplini.
B. Relaţii nepatrimoniale: Sunt acele relaţii care nu au un conţinut
economic şi nu pot fi exprimate în bani:
a) relaţii legate de existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei:
dreptul la onoare, la reputaţie, la viaţă, la sănătate.
b) relaţii care privesc elementele de identificare a persoanei: dreptul
la nume, la domiciliu, denumire, sediu (pentru persoanele juridice)
c) relaţii care privesc creaţia intelectuală, latura lor nepatrimonială:
dreptul de autor, inventator.
Relaţiile nepatrimoniale sunt puţin numeroase.
Izvoarele dreptului civil reprezintă formele în care sunt exprimate
regulile de conduită generală, abstracte şi impersonale, care sunt de
aplicabilitate repetată şi care privesc comportarea persoanelor participante
– ca părţi – la raporturile de drept civil135 .
Clasificare:
I. În funcţie de organele de la care emană: legi, decretele Preşedintelui,
hotărârile Parlamentului, hotărârile Guvernului, acte şi instrucţiuni ale
organelor administraţiei centrale de stat şi acte normative ale organelor
administraţiei publice locale. Codul civil al Republicii Moldova Nr. 1107
din 06.06.2002, publicat la 22.06.2002 în Monitorul Oficial Nr. 82-86 este
principalul izvor specializat al dreptului civil. El cuprinde 1624 de articole,
concentrate în 5 cărţi: „Dispoziţii generale”, „Drepturile reale”,
„Obligaţiile”, „Dreptul succesoral”, „Dreptul internaţional privat”, fiecare
carte, la rîndul său, fiind structurată pe Titluri, Capitole şi Secţiuni.
II. După criteriul conţinutului: izvoare generale şi izvoare speciale.
III. După criteriul forţei obligatorii: izvoare imperative şi izvoare
dispozitive.
IV. Alte izvoare: doctrina, cutumele, practica judiciară sau juris-
prudenţa – discutabile.
Norma juridică civilă.
135
Lupan, Ernest. Introducere în dreptul civil. Cluj Napoca: Argonaut, 1999, p. 44.
Elementele normei juridice:

-ipoteza
-dispoziţia
-sancţiunea.
Structura normei juridice civile:
-starea de fapt
-dispoziţia
-consecinţa juridică sau sancţiunea.
1. Starea de fapt: exprimă totalitatea fenomenelor determinate în mod
abstract, în prezenţa cărora norma juridică stabileşte o anumită conduită.
Starea de drept sau starea juridică evidenţiază anumite elemente
determinate ale vieţii sociale şi care sunt faptele juridice.
Sfera stării de fapt este foarte largă în dreptul civil, cu toate că priveşte
situaţii tipice.
Caracteristica principală a stării de fapt este atitudinea umană. Poate
fi reglementară sau ne reglementară, iar din punct de vedere juridic
atitudinea poate fi permisivă, prohibitivă, respectiv impusă.
În dreptul civil, atitudinea este legitimă, îndreptăţită, permisivă şi
numai în mod secundar poate fi nelegitimă şi nepermisă.
2. Dispoziţia: este cel mai important element al normei juridice şi se
referă la conduita propriu-zisă pe care trebuie să o urmeze cei cărora li se
adresează. Face legătura între atitudinea posibilă, permisă sau prohibitivă
şi starea de fapt. Poate consta într-o acţiune sau inacţiune – poate fi pozitivă
sau negativă. Tipic dispoziţiei normei juridice civile este faptul că, în
general, nu este prohibitivă, ci permisivă, stimulativă.
3. Consecinţa juridică: dacă dispoziţia normei juridice s-a realizat
în condiţii normale, atunci intervine efectul juridic, iar dacă ea este contrară
normelor de drept se va aplica sancţiunea. Atunci când vorbim despre
structura normei juridice civile ne referim la efectul juridic, la rezultatul
urmărit de părţi, ceea ce este consecinţa firească a respectării dispoziţiei
şi nu în mod exclusiv la sancţiune.
Raportul juridic civil – este o relaţie socială rezultată din acele
împrejurări pe care normele dreptului le califică drept izvoare ale raportului
dreptului civil. Astfel, rezultă faptul că raportul de drept este un raport
social ce se stabileşte între indivizi, fie individual, fie în calitate de persoane
juridice. Relaţiile sociale sunt reglementate prin normele dreptului civil.
Raporturile de drept civil prezintă caractere proprii:
-subiectele raportului de drept civil se află pe poziţie de egalitate

juridică
-raporturile de drept civil care se nasc din acte judiciare au caracter
dublu voliţional. Orice raport juridic are caracter voliţional pentru că este
reglementat de norma juridică şi exprimă voinţa legiuitorului
-raporturile de drept civil ce se nasc din acte juridice au caracter
dublu voliţional fiindcă, pe lângă faptul că reflectă voinţa legiuitorului,
ele sunt rezultatul manifestărilor de voinţă a părţilor în scopul producerii
de efecte juridice.
Structura raportului juridic civil:
1. subiectele
2. conţinutul
3. obiectele.
Prin subiecte ale raportului juridic civil înţelegem acele persoane fizice
sau juridice care sunt titulare ale unor drepturi subiective şi obligaţii corelative.
Subiectele raportului juridic civil poartă denumirile generice de subiecte active,
adică titularul de drepturi, şi subiecte pasive, subiectul care se obligă.
Pluralitatea de subiecte ale raportului juridic civil.
Raportul juridic civil se stabileşte între două persoane, sunt însă
raporturi juridice civile care se leagă între mai multe persoane, astfel fiind
în prezenţa pluralităţii de subiecte. Pluralitatea poate fi activă sau pasivă
şi mixtă, adică şi activă şi pasivă în acelaşi timp.În dreptul civil întâlnim
pluralitate de subiecte în raporturile patrimoniale şi obligaţionale. În
raporturile obligaţionale regula o reprezintă divizibilitatea, când obligaţiile
civile sunt conjuncte. Aceasta înseamnă că, în caz de pluralitate activă
fiecare dintre creditori poate cere de la debitor partea ce i se cuvine, iar în
caz de pluralitate pasivă, fiecare debitor este ţinut numai de partea sa din
datoria comună, dar există două excepţii:
1. Solidaritatea: în temeiul solidarităţii, obligaţia rămâne nedivizată,
în sensul că obligaţia are mai mulţi creditori, fiecare dintre ei este îndreptăţit
să ceară debitorului plata întregii creanţe. Dacă sunt mai mulţi debitori,
fiecare dintre ei este obligat să plătească întreaga datorie.
2. Indivizibilitatea: este o altă excepţie de la regula divizibilităţii
obligaţiilor, în temeiul căreia fiecare creditor este îndreptăţit şi fiecare
debitor este obligat la plata integrală a creanţei. Ea apare atunci când
raportul juridic civil este indivizibil natural, în sensul că nu permite decât
executarea lui în întregime.
Capacitatea subiectelor raportului juridic.

Capacitatea civilă a persoanelor fizice este atitudinea generală şi
abstractă de a fi titular de drepturi şi obligaţii civile şi este recunoscută
tuturor persoanelor.
Capacitatea civilă:
-de folosinţă
-de exerciţiu.
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanelor fizice este atitudinea generală
a unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii. Începe la naşterea persoanei
fizice, iar în ceea ce priveşte dobândirea de drepturi, chiar de la concepţia
copilului, cu condiţia să se nască viu şi sfârşeşte la decesul persoanei.
Capacitatea civilă de exerciţiu este aptitudinea concretă a persoanelor
fizice de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii încheind acte
juridice. Ea este recunoscută numai persoanelor fizice care au discernământ.
Persoanele fizice dobândesc capacitatea de exerciţiu deplină la împlinirea
vârstei de 18 ani, cu excepţia femeii care dobândeşte aceasta capacitate
dacă se căsătoreşte în condiţiile legii la 15-16 ani. Minorii între 14 şi 18
ani au capacitate de exerciţiu restrânsă, ceea ce înseamnă că aceşti minori
încheie acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului său legal.
Minorii sub 14 ani, precum şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească
sunt lipsiţi de capacitatea de exerciţiu. Ei îşi exercită drepturi şi îşi asumă
obligaţii săvârşind acte juridice încheiate de reprezentanţii legali.
Capacitatea civilă a persoanelor juridice este capacitatea de folosinţă
a persoanei juridice şi începe în momentul înfiinţării sau înregistrării ei şi
ia sfârşit odată cu desfiinţarea ei. Este specială deoarece persoanele juridice
pot avea doar acele drepturi şi obligaţii care sunt în acord cu scopul pentru
care au fost înfiinţate.
Capacitatea de exerciţiu se dobândeşte şi se sfârşeşte la fel ca şi
capacitatea de folosinţă. Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi asumă
obligaţiile prin organele sale de conducere, în limitele competenţelor legale
stabilite prin lege sau statute.
Conţinutul raportului juridic cuprinde drepturile subiective ale
subiectului activ si obligatiile corelative ale subiectului pasiv.
Dreptul subiectiv constă în posibilitatea juridică recunoscută unei
persoane de a avea o anumită conduită şi de a pretinde persoanelor obligate
de a avea o atitudine corespunzătoare, care poate fi impusă, la nevoie, prin
forţa coercitivă a statului.
Trăsăturile dreptului subiectiv:

- titularul său are posibilitatea de a desfăşura o anumită conduită
- poate pretinde subiectului obligat o conduită corespunzătoare, să
dea, să facă sau să nu facă ceva
- titularul are posibilitatea să ceară, în caz de nevoie, concursul forţei
coercitive a statului.
Clasificarea drepturilor subiective civile:
A. În funcţie de opozabilitatea lor:
- absolute: sunt acele drepturi cărora le corespund obligaţia generală
şi negativă a tuturor celorlalte persoane de a nu face nimic de natură a le
încălca. Sunt drepturi subiective nepatrimoniale şi reale.
- relative: sunt acele drepturi subiective în virtutea cărora subiectul
activ – creditorul determinat – are posibilitatea să ceară subiectului pasiv
– debitorul determinat – să dea, să facă sau să nu facă ceva.
B. După conţinutul lor:
- patrimoniale: au un conţinut economic, evaluabil în bani. Pot fi
exercitate personal sau prin repretentant. Sunt patrimoniale drepturile reale
şi cele de creanţă.
a) drepturile reale: drepturi subiective patrimoniale în virtutea cărora
titularii lor au posibilitatea să-şi exercite prerogativele recunsocute de lege
asupra unui bun în mod direct şi nemjilocit, fără a fi encesară intervenţia altei
persoane. Toţi ceilalţi sunt obligaţi să nu facă nimic a aduce atingere acestor
drepturi. Numărul drepturilor reale e limitat şi expres prevăzut de lege:
1.principale: au o existenţă de sine stătătoare, soarta lor nedepinzând
de un alt drept. Acestea sunt: dreptul de proprietate, uz, uzufruct, servitute,
superficie şi abitaţie.
2. accesorii – nu au o existenţă de sine stătătoare, existenţa lor depinde
de un drept principal pe care îl întăresc şi îl garantează. Naşterea, existenţa şi
stingerea acestor drepturi depind de naşterea şi stingerea unui drept principal.
Fac parte din această categorie: dreptul la ipotecă, de gaj, la dobândă.
b) drepturile de creanţă: drept subiectiv patrimonial în virtutea cărora
subiectul activ determinat poate pretinde subiectului pasiv determinat să
dea, să facă sau să nu facă ceva. Izvorăsc din acte juridice: contracte sau
acte unilaterale, din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, izvoare de obligaţii.
- nepatrimoniale: drepturi subiective care nu au un conţinut economic,
pot fi exercitate personal şi nu prin reprezentare.
C. După siguranţa oferită titularului lor:
- pure şi simple: drepturi născute ireversibil în favoarea titularului

lor şi a căror existenţă nu depind de evenimentele viitoare sigure sau
nesigure. Cea mai mare parte a drepturilor civile sunt pure şi simple.
- afectate de modalităţi: acele drepturi a căror existenţă sau stingere
depinde de un eveniment viitor. Aceste eveniment poate fi un termen sau o
condiţie:
a) dreptul sub condiţie este acela a cărui fiinţă depinde de realizarea
unui eveniment viitor şi nesigur
b) dreptul cu termen este acela a cărui existenţă sau stingere depinde
de un eveniment viitor şi sigur
Obiectul raportului juridic constă în acţiunea sau inacţiunea, conduita
la care este îndrituit subiectul activ şi la care este ţinut subiectul pasiv.
Obiectul raportului juridic nu se confundă cu conţinutul său, prin
conţinut = drepturile şi obligaţiile subiectelor; prin obiect = acţiunile pe
care le poate pretinde subiectul activ şi pe care subiectul pasiv este îndatorat
a le săvârşi.
Izvoarele raportului juridic sînt actele juridice de care legea civilă
leagă naşterea unui raport juridic civil. Pentru existenţa unui raport juridic
abstract sunt necesare două condiţii:
-existenţa unei realaţii sociale dintre persoane
-norma juridică ce le reglementează
Pentru existenţa unui raport juridic concret, pe lângă cele două
condiţii, sunt necesare anumite împrejurări concrete care duc la naşterea
unui astfel de raport juridic.După legaătura lor cu voinţa umană ele pot fi:
a) acţiuni omeneşti: sunt fapte comisive sau omisive ale omului
săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, constând în naşterea,
modificarea sau stingerea unor raporturi juridice
1. voluntare, dorite: sunt săvârşite cu intenţia de a produce efecte
juridice = acte juridice civile.
2. involuntare, nedorite: actele omeneşti pot fi săvârşite şi fără intenţia
de a produce efecte juridice, care se produc totşi în puterea legii = fapte juridice.
Faptele juridice sunt:
- licite: sunt săvârşite cu respectarea dispoziţiilor legale şi nu aduc
atingere normelor de drept civil
- ilicite: sunt acelea prin care se încalcă normele de drept civil. În
astfel de cazuri este vorba despre delictul civil, de fapta ilicită cauzatoare
de prejudicii.
b) evenimente : acele împrejurări care se produc independent de voinţa

omului şi de care legea civilă leagă naşterea, moartea, cutremurul, inundaţiile.
Ca şi în alte ramuri de drept în dreptul civil există un set de principii,
care guvernează activităţile de legiferare civilă şi de aplicare a legislaţiei civile
şi care privesc toate instituţiile dreptului civil, printre care putem deosebi:
1. Principiul egalităţii de statut civil al persoanelor
2. Principiul ocrotirii intereselor legitime ale persoanelor
3. Principiul garantării efective a drepturilor civile subiective
4. Principiul exercitării libere a drepturilor civile subiective
5. Principiul apărării proprietăţii
6. Principiul bunei credinţe.
5.2. Persoanele
Cuvântul „persoana” desemna, la origine, „masca” pe care şi-o punea
actorul pentru a-şi juca rolul. Raportându-ne la această etimologie putem
considera că „persoana fizică” este calitatea recunoscută omului pentru a-şi
putea juca rolul ce-i revine pe scena juridică, cea de subiect de drept. Calitatea
de subiect de drept este conferită de stat cu respectarea anumitor condiţii
care diferă de la un stat la altul, de la o epocă la alta. În literatura de specialitate
subiecţii de drept civil pot fi persoane fizice şi persoane juridice.
Omul luat în mod individual, ca persoană fizică136, participă la cele
mai variate raporturi juridice. Locul central în cadrul acestor raporturi revine
raporturilor juridice civile, la care persoana fizică participă ca subiect de
drept civil. Din punct de vedere juridic, persoana fizică este un subiect
individual de drept civil. Astfel, conform prvederilor art. 17 al Codului Civil
(CC), persoană fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de
obligaţii civile. În această calitate legea îi recunoaşte capacitatea de folosinţă
şi capacitatea de exerciţiu, sau altfel spus îi recunoaşte capacitatea civilă.
Capacitatea civilă exprimă aptitudinea generală şi abstractă de a avea
drepturi şi obligaţii civile, precum şi posibilitatea de a-şi exercita drepturile
şi de a-şi asuma obligaţii prin încheierea de acte juridice. Legiuitorul
recunoaşte capacitatea civilă în egală măsură pentru toate persoanele fizice,
indiferent de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,
apartenenţă politică, avere, origine socială, grad de cultura sau de alte criterii
similare. Egalitatea capacităţii civile a tuturor persoanelor se bazează pe
136
Persoane fizice pot fi cetăţenii RM, cetăţenii străini, apatrizii si persoanele fără cetăţenie.
principiul egalităţii în faţa legii civile, consfinţit şi prin prevederile art. 16

din Constituţia Republicii Moldova. Egalitatea capacităţii civile este garantată
şi apărată de către stat atît prin mijloace de drept civil, cît şi de drept penal.137
Capacitatea civilă include în sine atît capacitatea de folosinţă, cît şi
capacitatea de exerciţiu. Codul Civil al RM privitor la persoanele fizice
defineşte în art.18 capacitatea de folosinţă ca aptitudinea persoanei fizice de a
avea drepturi şi obligaţii civil, ceea ce constituie condiţie necesară pentru a fi
participant la diferite raporturi juridice. Ea reprezintă posibilitatea generală şi
abstractă de a fi titularul drepturilor şi obligaţiilor civile, fiind recunoscută în
egală măsură pentru toate persoanele fizice fără nici o discriminare.
Potrivit alin 2, al art. 18 CC momentul de apariţie a capacităţii de
folosinţă este naşterea persoanei fizice, care se dovedeşte cu actul de stare
civilă - certificatul de naştere şi încetează odată cu moartea acesteia. De la
această regulă există o excepţie importantă prevăzută la alin 3 din art. 18
CC conform căreia drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune,
cu condiţia că se naşte viu. Aplicabilitatea acestei excepţii se reflectă în
materia succesorală. Pentru ca persoana fizică să aibă o capacitate de
folosinţă (chiar înainte de naştere) anticipă legea, pretinde întrunirea
cumulativă a următoarelor condiţii:
-să fie vorba de dobândirea de drepturi, deoarece copilul conceput,
dar nenăscut nu poate avea şi obligaţii. Capacitatea de folosinţă anticipată
constă numai în aptitudinea de a avea drepturi.
-copilul trebuie să fie conceput în timpul vieţii defunctului, dar să se
nască viu după decesul acestuia. Pentru a fi considerat că copilul s-a născut
viu este suficient ca el să fi respirat măcar odată, fapt ce poate fi dovedit
prin mijloace ştiinţifice medicale - existenţa aerului în plămâni. Indiferent
cît timp a trecut după naştere (un minut, o oră etc.) copilului i se întocmesc
două acte de stare civilă: actul de naştere şi actul de deces. Dacă copilul se
naşte mort, se consideră că nu a fost niciodată subiect de drept civil, iar
capacitatea de folosinţă anticipată a acestuia dispare.
Conform prevederilor alin. 2 al art. 18 CC încetarea capacităţii de
folosinţă apare odată cu decesul persoanei sau odată cu declararea persoanei
decedate de către instanţa de judecată, care produce aceleaşi efecte juridice
ca şi constatarea fizică a decesului. Dar dacă cel declarat mort este viu, el
are capacitate de folosinţă, deoarece hotărîrea instanţei de judecată nu
137
Comentariul Codului Civil al Republicii Moldova. Vol. I. Chişinău: ARC, 2005.
poate constitui temei pentru încetarea capacităţii de folosinţă. Această

aptitudine a persoanei fizice este intangibilă.
Legiuitorul defineşte capacitatea de exerciţiu în art. 19 CC ca fiind
aptitudinea persoanei fizice de a dobândi prin faptă proprie şi de a exercita
drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le executa.
Aceste prerogative persoana fizică le realizează prin încheierea de acte
juridice civile singur, personal, fără nici o intervenţie din partea altei
persoane. Spre deosebire de capacitatea de folosinţă care reprezintă
posibilitatea pasivă a persoanei de a fi titular de drepturi şi obligaţii,
capacitatea de exerciţiu presupune săvârşirea acţiunilor proprii din partea
persoanei, îndreptate spre dobândirea de drepturi şi asumarea de obligaţii.
Persoanele care au capacitate de folosinţă, dar care nu au capacitate de
exerciţiu dobândesc şi exercită drepturi civile, îşi asumă obligaţii şi le
execută prin intermediul reprezentanţilor.
Momentul de dobîndire a capacităţii de exerciţiu este legat de
împlinirea unei anumite vîrste. Această condiţie cerută de lege este
condiţionată de faptul că pentru ca persoana fizică prin acţiunile proprii să
poată dobândi şi să exercite drepturi civile, să-şi asume personal obligaţii
civile şi să le execute, este necesar ca ea să atingă un anumit grad de
dezvoltare mintală şi experienţă necesară vieţii juridice civile. Din aceste
considerente, legiuitorul stabileşte că persoana fizică dobândeşte
capacitatea de exerciţiu deplină la vârsta majoratului, adică la vârsta de 18
ani, cînd are voinţă conştientă, suficientă şi discernământ pentru a-şi da
seama de interesele ei, importanţa şi consecinţele faptelor sale.138
Legiuitorlul prin intermediul prevederilor alin 3 din art.19 CC acordă
posibilitate minorului care a împlinit vîrsta de 16 ani de a dobîndi capacitate
deplină de exerciţiu prin emancipare, dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
1. minorul să dispună de venit propriu, fiind angajat în câmpul muncii
în baza unui contract de muncă sau
2. cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului, să practice
activitate de întreprinzător.
Minorul care a împlinit vîrsta de 16 ani dobîndeşte capacitate de
exerciţiu deplină prin emancipare prin hotărârea a autorităţii tutelare, cu
acordul ambilor părinţi, adoptatorilor sau curatorului. În cazul în care lipseşte
acordul părinţilor, minorul este emancipat de către instanţa de judecată
conform prevederilor Capitolului XXVI din Codul de procedură civilă (CPC).
138
Ibidem, art. 19
Conform prevederilor alin 3 al art. 23 CC, capacitatea de folosinţă şi

de exerciţiu a persoanei fizice este intangibilă. Aceasta înseamnă că nimeni
nu poate fi limitat în capacitate de folosinţă şi în capacitate de exerciţiu.
Ca excepţie, persoana fizică poate fi limitată în capacitate de folosinţă şi
în capacitate de exerciţiu doar numai în cazul şi în modul stabilit de lege.
Astfel, art. 25 CC stabileşte condiţiile de limitare a persoanei fizice
în capacitatea de exerciţiu. Potrivit acestor prevederi persoanele, care au
capacitate de exerciţiu deplină, pot fi limitate în capacitate de exerciţiu
numai în cazul întrunirii cumulative a următoarelor condiţii:
-consumul abuziv de alcool sau de droguri şi de alte substanţe
psihotrope. Alte abuzuri precum jocurile de hazard, pariurile nu pot servi
temei pentru limitarea persoanei fizice în capacitate de exerciţiu;
-rezultatul consumului abuziv de alcool sau de droguri şi de alte
substanţe psihotrope, să constituie temei pentru înrăutăţirea stării materială
a familiei sale, nu lui însuşi.
Legiuitorul stabileşte că persoana fizică este limitată în capacitate
de exerciţiu numai de către instanţa de judecată la cererea persoanelor
interesate: membrii familiei, procurorului, autorităţii tutelare. Asupra
acestei persoane se instituie curatela. La alin. 2 al art. 25 se stipulează, că
persoana fizică limitată în capacitate de exerciţiu nu are dreptul, de sine
stătător, fără acordul curatorului, să încheie acte juridice prin care: să
dispună de patrimoniul său, să primească şi să dispună de salariu, de pensie
sau de alte tipuri de venituri.
Dacă persoana fizica limitată în capacitate de exerciţiu încetează să
abuzeze de băuturi alcoolice sau de droguri şi de alte substanţe psihotrope,
instanţa de judecată, la cererea persoanei, a membrilor ei de familie sau a
curatorului, autorităţii tutelare, a dispensarului de psihiatrie, anulează
limitarea persoanei în capacitate de exerciţiu. În baza hotărârii judecătoreşti,
curatela asupra ei se anulează.
Limitată capacităţii de folosinţă a persoanei fizice constă în stabilirea
unor îngrădiri, care au caracter de pedeapsă sau de protecţie şi sunt stabilite
fie de legea penală, fie de lege civilă. Exemplu de îngrădire a capacităţii
de folosinţă cu caracter de pedeapsă stabilită de legea penală poate servi
privaţiunea de libertate, iar îngrădire cu caracter atât de sancţiune civilă
cît şi de protecţie constituie decăderea din drepturi părinteşti. Îngrădiri cu
caracter de protecţie stabilite de legea civilă reprezintă incapacităţi speciale
de a încheia anumite acte juridice civile, fie de a dobândi anumite drepturi
şi obligaţii, care sunt stabilite în scopul ocrotirii intereselor unor anumite

categorii de persoane.139
Numele persoanei fizice. Orice persoană fizică are dreptul la nume. Prin
nume înţelegem cuvintele sau totalitatea de cuvintelor cu ajutorul cărora se
individualizează persoana fizică. Numele persoanei fizice este format din:
a. numele de familie - care este format din unul sau mai multe cuvinte.
Numele de familie nu aparţine unei persoane fizice determinate ci este de
regulă, comun membrilor aceleiaşi familii. Copilului i se dă numele de
familie al părinţilor, dacă numele lor de familie sînt diferite se dă numele
de familie a unuia din părinţi. Modificarea numelui de familie poate avea
loc ca urmare a schimbării stării civile în următoarele cazuri:
-în urma înfierii
-în urma încheierii căsătoriei şi divorţului
Nu se modifică numele de familie cînd soţii au hotărît să-şi păstreze
numele de familie de dinainte de căsătorie. În caz de divorţ modificarea numelui
de familie se pune numai dacă în timpul căsătoriei soţii au avut nume comun.
b. Prenumele constă dintr-un cuvînt sau grup de cuvinte care
individualizează persoana fizică în familie, şi împreună cu numele de
familie în societate. Copilului i se dă un prenume convenit de părinţi, care
nu este supus modificării în urma schimbării stării civile.
c. Pseudonimul şi porecla. Pseudonimul este compus dintr-un cuvînt
ori un grup de cuvinte şi în esenţă este numele pe care îl ea cineva
întrebuinţindu – l pentru a ascunde publicului adevăratul său nume. Porecla
este o denumire expresivă pe care nu şi-o alege persoana, ci pe care i-o dau
alţii, în special determinată de unele defecte ale acesteia. Deosebirea dintre
pseudonim şi poreclă constă în aceea că pseudonimul se alege liber de către
titularul său, pe cînd porecla este arbitrată de alţii unei persoane fizice.
Domiciliul persoanei fizice este locul unde acesta î-şi are locuinţa sa
statornică sau principală. Reşedinţa persoanei fizice este locul unde îşi are
locuinţa temporară sau secundară.
Persoana a cărei domiciliu nu poate fi stabilit cu certitudine si
consideră domiciliată la locul reşedinţei sale. În lipsă de reşedinţă persoana
este considerată că domiciliază la locul unde se găseşte, iar dacă această
nu se cunoaşte la locul ultimului domiciliu.
Fiecare persoană fizică care a atins vîrsta de 18 ani îşi poate alege
139
Ibidem
domiciliul la dorinţa sa. Domiciliul minorului în vîrstă de pînă la 14 ani

este la părinţii săi sau la acel părinte care locuieşte permanent.
Persoana fizică poate fi declarată dispărută fără veste, dacă lipseşte
de la domiciliu şi a trecut cel puţin un an de zile din ziua primirii ultimilor
ştiri despre locul aflării lui. Dispariţia se declară de instanţa de judecată la
cererea persoanei interesate. Dacă persoana declarată dispărută fără veste
apare sau dacă sînt ştiri despre locul aflării ei, instanţa de judecată la cererea
persoanei interesate, anulează hotărîrea de declarare a dispariţiei.
Declararea persoanei decedata. Conform prevederilor art 52 CC
persoana fizică poate fi declarată decedată dacă sunt întrunite condiţiile
următoare:
1. timp de 3 ani, la domiciliul persoanei lipsesc ştiri despre locul
aflării şi au fost epuizate toate mijloacele posibile pentru stabilirea locului
aflării, persoana poate fi declarată decedată de către instanţa de judecată
la cererea persoanelor interesate. Pentru declararea persoanei decedată
legea nu stabileşte obligativitatea declarării absenţei fără veste pe durata
termenului în care ea a lipsit. Este suficient ca din momentul primirii
ultimilor ştiri la domiciliu despre locul aflării persoanei să expire 3 ani.
2. expirarea termenului de 6 luni, în cazul în care persoana a dispărut
în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte (calamităţi naturale –
inundaţii, cutremure etc.) sau care dau temei a presupune ca a decedat în
urma unui anumit accident (incendiu, catastrofe aeriene, auto, maritime etc.).
3. expirarea a 2 ani de la încetarea acţiunilor militare dacă persoana a
dispărut fără în circumstanţe legate de acţiuni militare. În baza acestui temei
poate fi declarat mort de către instanţa de judecată nu numai un militar, dar
şi orice altă persoană fizică civilă, care a dispărut în urma acţiunilor militare.
Potrivit alin 3 al art. 52 CC ziua morţii persoanei declarate decedată,
în temeiurile acestui articol, se consideră ziua la care hotărârea
judecătorească privind declararea decesului ei a rămas definitivă. Dar dacă
persoana este declarată decedată în urma dispariţiei în împrejurări care
prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei de a presupune că a
decedat în urma unui accident, instanţa de judecată poate să declare ca
dată a decesului ziua morţii ei prezumate, adică ziua în care a avut loc
accidentul sau calamitatea naturală.
Declararea persoanei decedate la cererea persoanelor interesate are
loc în conformitate cu prevederile Capitolului XXVII din CPC. La
declararea persoanei decedate în baza temeiurilor stabilite la art. 52, instanţa
de judecată reiese din prezumţia morţii acesteia. Cu toate acestea hotărârea

definitivă a instanţei de judecată serveşte temei pentru introducerea în
actele de stare civilă a datelor privind decesul persoanei. Dar declararea
persoanei decedate nu exclude posibilitatea aflării ei în viaţă. Din aceste
considerente hotărârea instanţei de judecată despre declararea decesului
are forţă juridică numai la domiciliul ei, adică la locul unde a fost declarată
decedată. Numai în acest loc se face înscrieri în actele de stare civilă despre
decesul ei, căsătoria se consideră desfăcută, iar bunurile care-i aparţineau
trec la moştenitori. Dacă persoana declarată decedată se află undeva în
viaţă, hotărârea dată nu influenţează asupra capacităţii de folosinţă şi de
exerciţiu la locul aflării ei de facto. Toate convenţiile încheiate de persoana
declarată decedată sun considerate valabile şi au putere juridică datorită
faptului că ea posedă capacitate de exerciţiu. Declararea morţii nu
influenţează asupra drepturilor ei subiective, dobândite acolo unde nu se
ştie despre declararea decesului ei140.
Declararea decesului are aceleaşi efecte juridice ca şi moartea fizică,
ceea ce înseamnă că drepturile lui personale încetează ori se deschide
succesiunea asupra bunurilor şi acestea trec la moştenitori.
Efectele apariţiei persoanei declarate decedată. Art. 53 CC stabileşte
la alin 1 că „în cazul apariţiei sau descoperirii locului de aflare a persoanei
declarate decedată, instanţa de judecata anulează hotărîrea privind declararea
decesului ei”. Astfel, temei pentru anularea hotărârii instanţei de judecată
despre declararea persoanei decedate constituie apariţia ei la domiciliu sau
depistarea locului aflării ei. Adresarea la instanţa de judecată cu cererea
despre anularea hotărârii instanţei de judecată poate parveni atît de la persoana
declarată decedată cît şi de la alte persoane interesate. Anularea hotărârii
despre declararea persoanei decedate serveşte temei pentru anularea
înregistrării decesului în registrul de stare civilă. Căsătoria persoanei declarate
decedate poate fi restabilită de către organele stării civile la cererea ambilor
soţi, dacă nici unul din ei nu a încheiat o nouă căsătorie.
Restituirea bunurilor care persoanei declarate decedate depinde de faptul
dacă s-a păstrat în natură şi de caracterul trecerii lor la alte persoane. Indiferent
de momentul apariţiei sale, dar în limitele termenului de prescripţie, care începe
să curgă din momentul în care după apariţia sa persoana a aflat sau trebuia să
afle despre trecerea bunurilor sale la alte persoane, este în drept să se adreseze
pentru restituirea lor. Astfel, persoana declarată decedată poate cere de la oricare
140
Ibidem, art. 52
persoană restituirea bunurilor care s-au păstrat în natură şi au trecut cu titlu

gratuit la dobînditor după declararea decesului său (în ordine de succesiune
sau au fost donate de către moştenitori persoanelor terţe).
În cazul în care bunurile au trecut în baza unor acte juridice cu titlu
oneros, persoana declarată decedată nu este în drept să ceară restituirea lor de
la dobînditorul cu titlu oneros. Ca excepţie, de la dobînditorul cu titlu oneros
bunurile vor putea fi cerute, dacă se va dovedi că acesta a fost de rea-credinţă
la data dobândirii lor. Adică se face dovada că dobînditorul ştia că cel declarat
decedat este în viaţă. În acest caz dobînditorul de rea-credinţă este obligat să
restituie bunurile dobândite, iar dacă bunurile nu s-au păstrat, fiind distruse,
realizate, întrebuinţate, el este obligat să restituie valoarea lor.
Cu totul diferit este soluţionată problema în cazul în care bunurile
persoanei declarate decedată au trecut pe baza dreptului de succesiune la
stat. Dacă aceste bunuri nu s-au păstrat (au fost vândute), atunci, după
anularea hotărârii de declarare a decesului, persoanei i se restituie suma
realizată din vânzarea bunurilor.
Starea civilă a persoanei juridice reprezintă un ansamblu de calităţi
personale de care legea leagă anumite calităţi personale şi cu ajutorul cărora
persoana se individualizează. Înregistrării de stat sînt supuse următoarele
acte de stare civilă:
a. naşterea
b. adopţia
c. stabilirea paternităţii
d. încheierea căsătoriei
e. desfacerea căsătoriei
f. schimbarea numelui
g. decesul.
Înregistrarea actelor de stare civilă se efectuiază de către organele de
înregistrare a actelor de stare civilă prin înscrierea actelor în registre şi se
elibirează certificate în baza acestor înscrisuri.
În literatura juridică de specialitate persoana juridică este definită ca
fiind subiect de drept, creat artificial de catre legiuitor, pentru a permite colecti-
vităţilor de oameni să se manifeste în raporturi juridice similare unui individ.
Deşi peroana juridică nu este perceptibilă simţurilor umane, ea este o realitate
care emană voinţă proprie, distinctă de voinţa indivizilor care o formează.141
141
Baieş. S, Drept civil, 2003, p. 339.
Definiţia legală a peroanei juridice este stipulată în art. 55 CC care

prevede că „ persoana juridica este organizaţia care are un patrimoniu
distinct si răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate sa
dobândească si sa exercite in nume propriu drepturi patrimoniale si
personale nepatrimoniale, sa-si asume obligaţii, poate fi reclamant si pârât
în instanţa de judecata.” Din definiţia legală se desprind patru elemente:
organizaţie (structură organizatorică) proprie, patrimoniu distinct,
răspundere, capacitate civilă şi procedurală.
Organizarea proprie constă în precizarea: structurii interne, modul
de alcătuire a organelor de conducere, atribuţiile lor, şi este reflectată în
statut, care este o condiţie obligatorie şi absolut necesară pentru constituirea
unei persoane juridice.
Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut
economic. Are două părţi: activă (drepturi reale şi de creanţă); pasivă
(obligaţii patrimoniale contractuale sau extracontractuale).
Scop propriu implică obiectul de activitate al pers.jur., trebuie să fie
licit, bine determinat, în concordanţă cu interesul public.
Participarea în nume propriu presupune dobândirea şi exercitarea
drepturilor patrimoniale şi personal nepatrimoniale şi obligaţiilor, poate fi
reclamant şi pârât în instanţa de judecată.
Răspunderea proprie – persoana juridică răspunde pentru obligaţiile
sale cu tot patrimoniul ce îi aparţine, poate fi deplină, limitată şi mixtă.
Atributele de identificare a persoanei juridice. Ca şi persoanele fizice,
persoanele juridice participante la un raport juridic trebuie identificate.
Atributele de identificare ale persoanei juridice sînt:
— Denumirea PJ - ar putea fi definită ca fiind cuvântul sau cuvintele
prin care se individualizează o persoană juridică. Conform art. 66 C.C., PJ
participă la raporturile juridice numai sub denumire proprie. Forma
întreprinderii trebuie să conţină:
-denumirea concretă a întreprinderii („Franzeluţa”) sau alte date care
permit deosebirea acesteia de altă întreprindere.
-Indicarea completă sau prescurtată (abrevierea firmei organizatorico-
juridică S.R.L., S.A.)
-Indicarea genului principal de activitate pentru întreprinderea
persoană juridică.
Antreprenorul nu poate să folosească firma care coincide sau se
aseamănă cu firma altei întreprinderi, deja înregistrată precum şi pe cea
care conţine denumirea oficială a statului, se admite folosirea în firmă a

cuvintelor „de stat” numai în cazul în care mai mult de 50% din capitalul
social sau din bunurile întreprinderii aparţin statului.
Pentru folosirea în denumirea firmei a numelui unei personalităţi
istorice sau al altei personalităţi istorice sau al altei personalităţi este
necesară autorizaţia Guvernului sau acordul rudelor personalităţii în cauză.
— Sediul PJ serveşte ca atribut de identificare în spaţiu a subiectului
colectiv de drept civil. Sediul persoanei juridice se precizează prin indicarea
localităţii a străzii, a numărului. Sediul persoanei juridice este indicat în mod
obligatoriu în documentele de constituire al acesteia. Persoana juridică este
obligată să publice un aviz în Monitorul Oficial despre modificarea sediului.
— Contul bancar - Pe baza unui contract de cont bancar, persoana
juridică se individualizează prin indicarea unui simbol cifric şi a sucursalei
băncii. Conturile persoanei juridice se deschid la băncile comerciale pe
acţiuni din Republica Moldova. În afară de atributele de identificare numite
mai sus, persoana juridică se individualizează şi prin marca de fabrică, de
comerţ, de producţie.
Marca de fabrică – se utilizează de producător în domeniul activităţii
industriale şi agricole. Ea diferenţiază produsele unei întreprinderi de alte
produse similare.
Marca de comerţ - este folosită de comerciant sau distribuitor prin
aplicarea ei pe produsele pe care le comercializează. Ea arată că produsele
unei întreprinderi sînt distribuite la o unitate comercială
Marca de serviciu - se întrebuinţează pentru a deosebi serviciul unei
întreprinderi de cele prestate de alte întreprinderi.
În literatura juridică de specialitate sunt analizate diverse clasificări
ale persoanelor juridice. Unele se referă la toate persoanele juridice, altele
numai la unele categorii. Codul civil conţine câteva criterii de clasificare,
inclusiv în funcţie de domeniul dreptului de care aparţin, de scopul
persoanelor juridice, de drepturile pe care le au fondatorii (membrii, asociaţii)
fată de persoana juridică constituită, de naţionalitatea persoanei juridice.
Potrivit art.57 din Codul civil, „persoanele juridice sunt de drept public şi
de drept privat care, în raporturile civile, sunt situate pe poziţii de “egalitate”.
Această diviziune îşi raţionamentul în interesul pe care îl promovează aceste
persoane. Dacă persoana juridică reprezintă interesul general al unei
colectivităţi (toţi cetăţenii statului sau a unei localităţi) aceasta este una de
drept public. Dacă persoana juridică este constituită de persoane private în
scopul de a promova interese particulare ale membrilor săi, sau unui cerc
mai larg de persoane, aceasta este de drept privat.
Persoana juridică de drept public. Potrivit art.58 din Codul civil,
sunt persoane juridice de drept public: statul si unităţile administrativ-
teritoriale participa la raporturile juridice civile pe poziţii de egalitate cu
celelalte subiecte de drept, organele împuternicite sa exercite o parte din
funcţiile (atribuţiile) Guvernului poseda personalitate juridica doar daca
aceasta decurge din prevederile legii sau, in cazurile expres prevăzute de
lege, din actele autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale.
Acestora li se aplică normele ce privesc persoanele juridice reglementate
de Codul civil, dacă contrariul nu rezultă din prevederile legilor speciale142.
Statul deleghează în unele cazuri exercitarea unor atribuţii către persoane
juridice formate de persoane private. Deşi îndeplinesc atribuţii de stat,
adică publice, acestea nu devin persoane juridice de drept public.
Statul, fiind menţionat ca subiect distinct de drept, se manifestă în
circuitul civil ca o persoană juridică de drept public. Statul este o persoană
juridică de drept public, participă la raporturile reglementate de legislaţia
civilă pe principiul egalităţii. S-a afirmat că statul este o persoană juridică
deosebită, deoarece nu îi sunt aplicabile normele care alcătuiesc fondul de
principii esenţiale ale persoanelor juridice. Această afirmaţie îşi are
fundamentul în art.58 alin.(4) din Codul civil care arată că articolele din
capitolul II al cărţii întâi nu. sunt aplicabile persoanelor juridice de drept
public. Altfel spus, statului nu îi sunt aplicabile dispoziţiile cu privire la
constituirea, reorganizarea, dizolvarea şi lichidarea persoanelor juridice.
În circuitul civil statul, deşi reprezentat de un număr mare de organe,
se manifestă ca un singur subiect, dobândind şi exercitând drepturi şi
obligaţii în nume propriu, adică al Republicii Moldova. În instanţa de
judecată statul trebuie să fie ca un participant unic – pârât, reclamant, terţ
etc. Organele administraţiei publice centrale menţionate în art.107 din
Constituţie (ministerele, departamentele etc.) participând la relaţiile civile
nu dobândesc drepturi şi obligaţii pentru sine ci pentru stat. Aceste Organe,
deşi având personalitate juridică ele nu au patrimoniu propriu, nu au scop
propriu, şi nu au răspundere proprie. Tot ce fac aceste organe fac în numele
statului, din contul statului şi pentru stat. De aceia organele statului sunt o
parte a unei persoane juridice şi nu persoane juridice de sinestătătoare.
142
Codul civil al Republicii Moldova din 06.06.2002, art. 192 alin.(2).
Unităţile teritorial administrative deşi sunt expres numite şi ca

subiecte distincte (art.192) ele totuşi trebuie privite ca persoane juridice
de drept public. Această afirmaţie rezultă din articolul 58 CC şi art. 3 alin.
(2) din Legea nr. 764/2001 privind organizarea administrativ teritorială a
Republicii Moldova potrivit căruia unităţile administrativ teritoriale sunt
persoane juridice de drept public.
Potrivit alin 2 al art. 58 CC organele care exercită o parte din atribuţiile
Guvernului sunt ministerele, departamentele şi alte organe fondate de acestea,
aceste organe au statut de persoană juridică numai dacă aceasta este stabilit
în mod expres în lege. Legea cu privire la Guvern nu atribuie ministerelor şi
departamentelor statutul de persoană juridică, acesta însă le este stabilit prin
Regulamentele aprobate de Guvern. În această situaţie ministerul sau
departamentul trebuie privit ca un organ al persoanei juridice şi nu ca subiect
de sine-stătător. Personalitatea juridică a unor structuri ale Guvernului rezultă
din dispoziţii legale. Ca exemplu serveşte Camera licenţierii care potrivit
dispoziţiilor art.7 din Legea nr.451/2001 are statut de persoană juridică.
Procedura de înfiinţare a persoanele juridice de drept public se face
în modul stabilit de lege. Prin legi speciale au fost fondate anumite persoane
juridice care îndeplinesc anumite funcţii ale statului, contribuie la
exercitarea puterii executive în stat, însă nu fac parte din Guvern. Astfel
de persoane juridice sunt:
-Banca Naţională a Moldovei a cărui mod de constituire şi funcţionare
este reglementat prin Legea nr.548/1995 cu privire la Banca Naţională a
Moldovei. Aceasta stabileşte în art.1 că, BNM „este persoană juridică
publică autonomă şi este responsabilă faţă de Parlament”.
-Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a fost constituită în baza
Legii nr.192/1998 privind Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. CNVM
este persoană juridică, iar autoritatea acesteia se extinde pe întreg teritoriu
al Republicii Moldovei.
-Curtea de conturi a fost constituită prin Legea nr.312/1994 privind
Curtea de conturi. Curtea este organul suprem de control financiar în stat
cu statut de persoană juridică şi care decide în mod autonom asupra
programului său de activitate.
Potrivit prevederilor alin. (1) al art. 59 CC persoanele juridice de
drept privat se pot constitui doar în formele prevăzute de lege. Forme ale
persoanelor juridice de drept privat sunt:
I. societăţile comerciale (art.106 (2).
II. cooperativele (art.171);

III. organizaţiile necomerciale (180 alin.(2).
IV. întreprinderile de stat şi municipale (art.179);
Legiuitorul operează clasificare a persoanelor juridice de drept privat,
la alin. (2) al art. 59 CC divizându-l după scopul urmărit de fondatorii
acestora, clasificîdule în:
-persoane juridice cu scop lucrativ
-persoane juridice cu scop nelucrativ (ideal).
Persoanele juridice cu scop lucrativ se constituie de fondatori în
scopul de a desfăşura o activitate de întreprinzător (mai numită şi activitate
lucrativă, economică, comercială, de antreprenoriat) a realiza beneficii şi
a le împărţi între ei. Acestui scop corespund persoanele juridice constituite
în forma societăţilor comerciale, unele cooperative şi întreprinderile de
stat şi municipale.
Societăţile comerciale pot avea următoarele forme:
1. societate în nume colectiv
2. societate în comandită
3. societate cu răspundere limitată
4. societate pe acţiuni.
Fondatorii societăţilor comerciale la constituire pun în comun anumite
bunuri pentru a desfăşura activităţi de întreprinzător în scopul realizării şi
distribuirii între ei a beneficiilor.
În calitate de persoane juridice cu scop lucrativ trebuie de considerat
şi întreprinderile de stat şi municipale care se constituie în scopul
desfăşurării unor activităţi de întreprinzător în domenii importante pentru
stat şi unităţile administrativ teritoriale.
Persoanele juridice cu scop nelucrativ se constituie de către fondatori,
asociaţi şi membri care îşi propun un scop ideal, adică de a satisface
aspiraţiile sociale, profesionale, culturale şi de altă natură. Persoanele
juridice cu scop nelucrativ mai sunt numite şi organizaţiile necomerciale,
care la rândul său se constituie în forme de asociaţii, instituţii şi fundaţii.
Organizaţiile necomerciale sunt:
-organizaţiile obşteşti de apărare a drepturilor omului, de femei, de
veterani, invalizi, de tineret, societăţi ştiinţifice, ecologiste, cultural
educative, sportive etc. constituite potrivit Legii nr.837/1996 cu privire la
asociaţiile obşteşti
-uniunile de persoane juridice constituite potrivit art. 104 din CC
-partidele şi alte organizaţii social politice constituite potrivit Legii

privind partidele şi alte organizaţii social politice nr.718/1991
-cultele constituite potrivit Legii despre culte nr.979/1992
-sindicatele constituite potrivit Legii sindicatelor nr.1129/2000
-fundaţiile
-cooperativele de consum.
Deşi majoritatea persoanelor juridice cu scop nelucrativ pot desfăşura
activităţi economice pentru a realiza beneficii, însă acest beneficiu nu poate
fi distribuit cu titlu de dividend sau dobândă ci se va utiliza pentru realizarea
scopului propus de către organizaţie.
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi
şi obligaţii civile. Capacitatea de folosinţă a societăţi comerciale se
caracterizează prin generalitate, inalienabilitate, intangibilitate, specialitate,
legalitate şi unicitate. Potrivit prevederilor alin 1, art. 60 CC capacitatea
de folosinţa a persoanei juridice se dobândeşte la data înregistrării de stat
si încetează la data radierii ei din registrul de stat. Persoana juridică
dobândeşte capacitatea de folosinţă concomitent cu calitatea de persoană
juridică, adică de la data înregistrării şi inlcuderea în Registrul de stat
respectiv. Dovadă a înregistrării de stat serveşte certificatul de înregistrare
eliberat de organul de stat care efectuează înregistrarea. Dobândirea
personalităţii juridice impune şi unele obligaţii stipulate de lege care sunt
specifice numai unui subiect de drept. Ca exemplu pot servi obligaţia de
înregistrare în calitate de contribuabil la inspectoratul fiscal teritorial, să
efectueze plăţile numai prin operaţiuni bancare, să ţină evidenţa contabilă,
să desfăşoare activitatea în limitele concurenţei loiale etc. Societatea pe
acţiuni este obligată să-şi înregistreze acţiunile emise la fondarea societăţii,
să ţină Registrul acţionarilor.
Capacitatea de folosinţă încetează la data radierii acesteia din
Registrul de stat. Radierea se face potrivit art. 99 CC după ce s-a încheiat
procedura de lichidare şi au fost prezentate toate actele necesare. Excepţia
de la această regulă este stabilită prin art. 100 CC potrivit căruia capacitatea
juridică a persoanei juridice poate să reapară dacă instanţa redeschide
procedura de lichidare, dar aceasta este restrânsă la acţiunile legate de
încasarea valorilor patrimoniale de la terţi şi repartizarea acestora între
asociaţi sau după caz între terţi.
Conform alin 6 al art. 60 CC, limitarea capacităţii persoanei juridice
are lor atunci, cînd prin actele autorităţilor publice sau a instanţelor de
judecată se stabileşte anumite îngrădiri. Limitarea capacităţii de folosinţă

serveşte ca exemplu suspendarea sau retragerea licenţei, interdicţiile sau
sechestrul pus pe bunurile materiale, inclusiv pe contul bancar al societăţii
etc. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este limitată dacă
împotriva acestea a fost intentat un proces de insolvabilitate. Persoana
juridică care are calitatea de debitor, formal îşi păstrează personalitatea
juridică, însă toate acţiunile cu bunurile acesteia le exercită administratorul
insolvabilităţii realizând voinţa creditorilor.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este aptitudinea acesteia
de a dobândi drepturi şi a exercita obligaţii prin actele proprii, cum ar fi:
a) aptitudinea sau posibilitatea - de a dobândi şi exercita drepturi
prin propriile acţiuni
b) aptitudinea – de a asuma şi a îndeplini obligaţii prin propriile acţiuni.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice apare concomitent cu
capacitatea de folosinţă, adică de la data înregistrării de stat. Fiind un
subiect artificial, persoana juridică îşi manifestă voinţa în exterior numai
prin intermediul administratorului sau altfel spus prin organul său executiv.
Administratorul este organ al persoanei juridice. Au calitatea de
administrator (organ executiv) persoanele fizice alese sau numite în modul
stabilit de lege sau de actul constitutiv. În ipoteza în care persoana juridică
a fost înregistrată dar nu are organ executiv rezultă că aceasta are capacitate
de exerciţiu, însă nu o poate realiza.
Pe parcursul activităţii sale, persoana juridică are dreptul de a constitui
filiale şi reprezentanţe.
Filiala este acea subdiviziune separată a întreprinderii situată în altă
parte şi care exercită unele din atribuţiile acesteia (facultatea unei
universităţi care este situată în altă parte).
Reprezentanţa întreprinderii este acea subdiviziune separată situată
în altă parte şi care apără şi reprezintă interesele întreprinderii, încheie în
limitele acesteia tranzacţii şi înfăptuieşte alte acţiuni de drept.
Nici filiale şi nici reprezentanţele nu sînt persoane juridice, şeful
filialei (reprezentanţii) este numit de întreprindere şi activează în temeiul
mandatului ce i s-a eliberat.
Actele de constituie ale persoanei juridice. Persoana juridică activează
în baza contractului de constituire sau în baza contractului de constituire
şi a statutului, sau doar în baza statutului aprobat de el.
Încetarea activităţii persoanei juridice. Prin încetare înţelegem
sfîrşitul calităţii de subiect colectiv de drept civil. Încetarea poate avea loc
binevol, atunci cînd în baza hotărîrii proprietarului, aceasta se hotărăşte
de către adunarea generală a fondatorilor.
Lichidarea silită are loc împotriva voinţei membrilor ei, ca o sancţiune.
Lichidarea silită are loc în baza hotărîrii instanţei de judecată sau a
arbitrajului.
Sînt cazuri cînd întreprinderea încetează în urma reorganizării şi
anume pe calea:
-fuzionării
-asocierii
-divizării
-separării
-transformării.
Prin reorganizare se înţelege un proces de contopire sau de divizare
în care sînt antrenate cel puţin două persoane juridice existente sau care
iau astfel fiinţă.
Fuziunea – constituie o formă a comasării şi constă în contopirea a
două sau mai multe persoane juridice, care încetează să mai există, pentru
a alcătui o persoană juridică nouă. În cazul fuzionării unei întreprinderi cu
alta, toate drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale fiecăreia dintre acestea
trec la întreprinderea apărută ca rezultat al fuzionării.
Asocierea (absorbţia) - se caracterizează prin aceea că o persoană
juridică existentă şi care îşi menţine fiinţa înglobează una sau mai multe
persoane juridice care îşi încetează astfel existenţa. În cazul asocierii unei
persoanei juridice la alta, ultima preia toate drepturile şi obligaţiile
patrimoniale ale întreprinderii asociate.
Divizarea - persoanei juridice se face prin împărţirea întregului
patrimoniului al unei persoane juridice între mai multe persoane juridice
care iau fiinţă. În cazul divizării întreprinderii, drepturile şi obligaţiile
patrimoniale trec în părţi corespunzătoare conform actului de avizare, la
întreprinderile nou apărute ca rezultat al divizării.
Separarea - drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale persoanei juridice
reorganizate trec în părţi corespunzătoare conform actului de divizare la
fiecare din aceste persoane juridice.
Transformarea - în acest caz persoana juridică se transformă dintr-o
formă organizatorică juridică în altă formă, şi toate drepturile şi obligaţiile
primei trec la întreprinderea nou apărută.
5.3. Actul juridic şi reprezentarea.

Expresia de act juridic este folosită în două sensuri, şi anume în cel de
operaţie juridică (negotium) şi în sensul de înscris probator (instrumentum).
În sensul de operaţiune juridică prin acte juridic civil se înţelege
manifestarea de voinţă a uneia sau mai multor persoane săvârşită cu
intenţia de a produce efecte juridice civile, constând în crearea, modificarea
sau stingerea unor raporturi juridice civile, în temeiul şi în limitele stabilite
de normele dreptului civil obiectiv.143
Elementele definitorii ale actului juridic civil sunt următoarele: în
mod indiscutabil acesta reprezintă o manifestare de voinţă a subiectului
sau a mai multor subiecte de drept civil, realizată în limitele şi condiţiile
stabilite de normele juridice civile; această manifestare exprimă intenţia
de a produce efecte juridice iar efectul ei îl reprezintă naşterea, modificarea
sau stingerea unor raporturi juridice civile.
Clasificarea actelor juridice civile :
1.În funcţie de numărul părţilor distingem acte juridice civile
unilaterale, bilaterale şi multilaterale.
a. Actul unilateral este cel care reprezintă rezultatul voinţei unei
singure părţi (şi nu neapărat al unei singure persoane). Esenţial în acest
caz este faptul că simpla şi unica voinţă de a se angaja din punct de vedere
juridic, manifestată de către o parte, este suficientă pentru a da naştere la
obligaţii în sarcina ei, fără a fi necesară o acceptare a celeilalte părţi.
Actele tipice unilaterale sunt: testamentul, promisiunea publică de
recompensă (ce poate fi făcută de exemplu de două persoane – soţ şi soţie
– care şi-au pierdut câinele sau li s-a furat autoturismul), acceptarea
succesiunii, renunţarea la moştenire, confirmarea unui act anulabil.
Este posibil ca formarea valabilă sau producerea efectelor juridice
în cazul unor asemenea acte să depindă de comunicarea manifestării de
voinţă către destinatarul direct al actului, astfel încât aceste acte juridice
se subclasifică în acte supuse comunicării – oferta, promisiunea publică
de recompensă – şi nesupusă comunicării – testamentul.
b. Actul bilateral este cel care reprezintă voinţa concordantă a două părţi,
în sensul creării, modificării sau stingerii de raporturi juridice civile concrete.
Actul juridic civil bilateral tipic este contractul civil.
Tipic actelor juridice civile bilaterale le este faptul că fiecare parte
urmăreşte realizarea unui scop propriu, diferit de cel urmărit de cealaltă
143
Lupan, Ernest, op. cit., p. 181
parte, motiv pentru care majoritatea contractelor sunt sinalagmatice,

născându-se în patrimoniul ambelor părţi atât drepturi cât şi obligaţii
(vânzare-cumpărare, schimb).
c. Actul juridic multilateral este rodul acordului de voinţă ce provine
de la mai multe părţi, care urmăresc realizarea aceluiaşi scop (de ex.
contractul civil de societate).
2. După scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice civile se împart
în acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit.
a.Actul juridic cu titlu oneros este acel act civil prin care, în schimbul
folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte, se urmăreşte obţinerea
altui folos patrimonial sau, altfel spus, la încheierea unui asemenea act
juridic ambele părţi urmăresc realizarea unui interes patrimonial.
Sunt acte juridice civile cu titlu oneros contractul de vânzare-cumpărare
(vânzătorul doreşte să obţină preţul iar cumpărătorul urmăreşte dobândirea
bunului), contractul de antrepriză (beneficiarul doreşte construirea unei
locuinţe ia antreprenorul urmăreşte realizarea unui profit) etc.
b. Actul juridic cu titlu gratuit este acel act juridic civil prin care o
persoană procură alteia un folos patrimonial, fără a urmări obţinerea unui
folos în schimb.
Unele acte juridice civile sunt, prin esenţa lor cu titlu oneros
(vânzarea-cumpărarea, schimbul) la fel cum unele sunt doar cu titlu gratuit
(de exemplu împrumutul de folosinţă). Pentru unele acte juridice civile
caracterul gratuit ţine numai de natura şi nu de esenţa lor, ele putând fi şi
cu titlu oneros (mandat gratuit sau remunerat, depozit gratuit sau plătit,
împrumut cu sau fără dobândă).
3. După efectul lor actele juridice civile se împart în constitutive,
translative şi declarative.
a. Actele constitutive sunt cele care dau naştere unor drepturi subiective
civile care nu au existat anterior. De exemplu, au acest caracter ipoteca
convenţională (act juridic accesoriu care însoţeşte un contract principal de
împrumut şi în temeiul căruia ia naştere un drept reala accesoriu), actul de
constituire a unui uzufruct (în temeiul căruia ia naştere un drept real –
dezmembrământ al dreptului de proprietate, care nu a existat anterior).
b. Actele translative sunt acelea care au ca efect strămutarea unui
drept civil subiectiv dintr-un patrimoniu în altul. Astfel de acte sunt
contractul de vânzare-cumpărare (dreptul de proprietate se transmite de la
vânzător la cumpărător), contractul de donaţie, contractul de schimb etc.
c. Actele declarative sunt cele care au ca efect consolidarea sau

definitivarea între părţi a unor drepturi preexistente. Cu titlu de exemplu
amintim partajul şi tranzacţia.
4. După importanţa lor, se deosebesc acte juridice civile de conservare,
acte juridice civile de administrare şi acte juridice civile de dispoziţie.
a. Actele de conservare sunt cele care au ca efect preîntâmpinarea pierderii
unui drept subiectiv civil, ele fiind întotdeauna avantajoase pentru autorul lor,
deoarece presupun cheltuieli nesemnificative faţă de valoarea dreptului protejat.
b. Actele de administrare sunt cele prin care se realizează o normală
punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu. În acest din urmă caz
folosirea şi exploatarea normală poate presupune şi unele acte care,
raportate la un singur bun, reprezintă acte de înstrăinare, care raportate la
un patrimoniu sunt acte de administrare. Pot fi amintite ca făcând parte
din această categorie închirierea, asigurarea unui bun etc.
c.Actele de dispoziţie sunt cele care determină ieşirea din patrimoniul
unei persoane a unui drept sau grevarea unui bun cu o sarcină reală, prin
încheierea unor asemenea acte urmărindu-se transmiterea unui drept sau
renunţarea la acesta, asumarea unei obligaţii, constituirea unui drept real
în favoarea unui terţ etc. Intră în această categorie vânzarea, schimbul,
donaţia, renunţarea la drept în cadrul procesului civil.
5. În funcţie de conţinutul lor actele juridice civile pot fi patrimoniale
şi nepatrimoniale.
a. Sunt patrimoniale actele juridice civile care au un conţinut
economic, adică sunt exprimabile în bani (vânzarea-cumpărarea, donaţia,
împrumutul etc.).
b. Actele juridice nepatrimoniale sunt cele care nu au un conţinut
economic şi nu pot fi exprimate în bani (convenţia părinţilor căsătoriţi,
care nu au un nume comun, referitoare la numele ce îl va purta copilul).
Utilitatea clasificării constă în analiza efectelor nulităţii, deoarece în
cazul lipsirii de efecte a actului nepatrimonial nu se pune problema
restituirii prestaţiilor executate.
6. După modul de încheiere actele juridice civile pot fi consensuale,
solemne sau reale.
a. Actele consensuale sunt cele care se încheie prin simpla manifestare
de voinţă a autorului sau autorilor lor. Majoritatea actelor juridice civile
sunt cuprinse în această categorie, în dreptul civil românesc funcţionând
regula consensualismului.
b. Actele solemne sunt cele la a căror încheiere manifestarea de voinţă

trebuie să îmbrace forma cerută în mod expres de lege, fiind vorba în acest
caz de o cerinţă ce afectează însăşi valabilitatea actului juridic civil. Intră
în această categorie testamentul, contractul de donaţie, ipoteca
convenţională etc. Forma solemnă constă, de regulă, într-un înscris autentic
notarial, dar nu reduce la această variantă, putând fi întâlnite şi alte forme
(de exemplu testamentul olograf).
Important este de reţinut că în cazul nerespectării formei cerute pentru
valabilitatea actului juridic civil, acesta va fi lovit de nulitate absolută.
c. Actele reale sunt cele pentru încheierea cărora nu este suficientă
simpla manifestare de voinţă a părţilor, fiind necesară şi remiterea
(predarea) bunului. Cu titlu de exemplu pot fi enumerate următoarele
contracte: de împrumut, de depozit, de gaj etc.
Nu este imposibil ca acelaşi contract să poată fi încheiat uneori prin
simpla manifestare a acordului de voinţă, iar alteori să fie necesară forma
autentică, diferenţierea intervenind prin raportare la obiectul material avut
în vedere de părţi. Astfel, vânzarea-cumpărarea este valabilă prin realizarea
acordului dintre vânzător şi cumpărător, dar dacă în discuţie este un teren,
transferul proprietăţii va opera doar în cazul încheierii contractului în formă
autentică, deoarece lege solicită această formă în mod expres.
7. După momentul producerii efectelor distingem acte juridice civile
între vii şi acte pentru cauză de moarte.
a. Actele între vii sunt cele care îşi produc efectele potrivit intenţie
părţii sau părţilor, încă în timpul vieţii lor.
b. Actele pentru cauză de moarte sunt cele care-şi produc efectele
numai la moartea autorului lor, ele încheindu-se tocmai în considerarea
acestui eveniment.
Trebuie înţeles că un în cazul unui act între vii este posibil ca unul
dintre subiecte să înceteze din viaţă, înainte ca acesta să-şi fi produs efectele,
dar acest eveniment nu schimbă caracterul actului. Singurul efect va fi
acela că obligaţia va fi executată de moştenitori – în cazul în care debitorul
a decedat – sau în favoarea moştenitorilor – dacă a decedat creditorul. În
cazul actului pentru cauză de moarte efectele acestuia sunt condiţionate
de evenimentul ce constă în decesul autorului lui.
Actul tipic pentru cauză de moarte este testamentul, mai fiind întâlnite
şi asigurările asupra vieţii. Este uşor de constatat că, în general, actele
pentru cauză de moarte sunt reglementate mai strict decât cele între vii,
ele fiind întotdeauna acte solemne. Pe de altă parte, ele sunt enumerate
expres de lege, fiind întotdeauna tipice sau numite.
8. După rolul voinţei părţilor, în stabilirea conţinutului lor, actele
juridice civile se împart în acte subiective şi acte condiţie.
a. Acte subiective sunt cele în care voinţa părţilor are un rol hotărâtor
sub aspectul stabilirii conţinutului raportului juridic civil.
b. Actele condiţie sunt cele în care părţile îşi manifestă dorinţa ca
anumite reguli să le fie aplicabile, rolul voinţei lor rezumându-se la a declanşa
incidenţa regulilor de conduită respective. Altfel spus, părţile îşi manifestă
voinţa doar sub aspectul încheierii sau nu a actului juridic, care cuprinde
clauze standard, clauze ce nu pot fi modificate (contractul de livrare a energiei
electrice, a energiei termice, cel privind prestarea serviciilor telefonice,
închirierea de locuinţe din fondul locativ de stat sau locaţia unor spaţii
comerciale – evident actele enumerate cu titlu de exemplu fac parte din
sfera mai largă a dreptului civil, în înţelesul lui de drept comun).
Valabilitatea actelor condiţie este verificată doar sub aspectul modului
în care a fost dat consimţământul la încheierea acestora, clauzele
nemaiprezentând interes deoarece ele sunt deja notorii.
9. După legătura lor cu modalităţile, actele juridice civile pot fi pure
şi simple sau afectate de modalităţi.
a. Actele pure şi simple sunt cele care-şi produc efectele imediat
după încheierea lor, acestea nefiind afectate de nici o modalitate. Din
categoria actelor juridice care nu pot fi decât pure şi simple amintim actul
de opţiune succesorală (acceptarea ori renunţarea la moştenire, moştenitorul
neputând condiţiona opţiunea sa).
b. Actele afectate de modalităţi sunt cele a căror existenţă sau ale
căror efecte depind de împlinirea unui termen, realizarea unei condiţii sau
de executarea unei sarcini. Există acte juridice care sunt esenţialmente
afectate de modalităţi: contractul de asigurare – condiţia producerii riscului
asigurat; contractul de împrumut – termenul de restituire; donaţia cu sarcini.
În general, modalităţile sunt analizate ca fiind elemente neesenţiale
ale actului juridic civil, dar în cazul actelor juridice care sunt esenţialmente
afectate de modalităţi lipsa acestora atrage ineficacitatea celor dintâi.
10. După raportul dintre ele, actele juridice civile se împart în
principale şi accesorii.
a. Actul principal este cel care are o existenţă de sine stătătoare,
soarta sa nedepinzând de cea a unui alt act juridic.
b. Actul accesoriu este cel care nu are o existenţă de sine stătătoare,

existenţa sa depinzând structural de cea a unui alt act juridic – principal.
Au acest caracter fidejusiunea, gajul, ipoteca convenţională, arvuna, clauza
penală. Actele accesorii pot fi încheiate concomitent sau ulterior încheierii
actului principal.
11. După legătura lor cu cauza (scopul) se disting actele juridice
civile cauzale de cele abstracte.
a. Actele cauzale sunt cele a căror valabilitate o implică şi pe cea a
cauzei, astfel încât dacă aceasta este imorală, ilicită sau lipseşte, actul
juridic civil va fi lovit de nulitate.
b. Actele abstracte sunt cele care sunt detaşate de elementul cauză, ele
rezultând de regulă din operaţii juridice care implică mai multe părţi, cum ar
fi fidejusiunea, delegaţia, cambia, biletul la ordin, titlurile reprezentative. În
aceste situaţii creditorul nu cunoaşte cauza care îl determină pe debitor să se
oblige faţă de el, această cauză putând fi găsită într-un raport juridic anterior,
existent între debitor şi terţ, faţă de care creditorul este străin.
12. După modalitatea încheierii lor, deosebit acte juridice civile strict
personale şi acte juridice civile care pot fi încheiate şi prin reprezentare.
a. Actele strict personale sunt acelea care nu pot fi încheiate decât de
parte, în orice condiţii, exemplul tipic reprezentându-l testamentul. Actele
de acest gen sunt expres reglementate de legea civilă.
b. Actele care nu sunt strict personale intră în cea de-a doua categorie,
ele putând fi încheiate prin reprezentare.
Trebuie menţionat faptul că acest tip de clasificare vizează exclusiv
actele încheiate de persoanele fizice, distincţia neputând să apară în cazul
persoanelor juridice.
13. După modul în care sunt reglementate, delimităm actele juridice
civile tipice (numite) de cele atipice (nenumite).
a. Actele tipice sunt cele care au o denumire stabilită de legea civilă
şi o reglementare juridică proprie.
b. Actele atipice sunt cele care nu beneficiază nici de reglementare şi
nici de denumire proprii, de cele mai multe ori existenţa lor fiind confirmată
de practică şi de doctrină, pornindu-se de la condiţiile generale de
valabilitate a actului juridic civil. Un exemplu tipic în acest sens îl reprezintă
contractul de întreţinere.
Tocmai în acest context este justificată ideea că în cazul actelor tipice
se aplică norma juridică existentă, în timp ce în cazul actelor atipice sunt
aplicabile regulile generale şi nu cele specifice unui alt act, tipic, oricât de
apropriate ar părea cele două acte (excepţiile fiind de strictă interpretare).
14. După modul lor de executare distingem acte juridice civile cu
executare dintr-o dată şi acte juridice civile cu executare succesivă.
a. Actele cu executare dintr-o dată sunt cele a căror executare
presupune o singură prestaţie din partea debitorului, aceasta fiind
instantanee (preţul se achită printr-o singură plată).
b. Actele cu executare succesivă sunt cele a căror executare presupune
mai multe prestaţii, eşalonate în timp (chiria se plăteşte periodic – lunar
sau trimestrial sau anual, conform convenţiei părţilor, dar nu se face o
singură plată pentru întreaga perioadă).
În cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate partea care şi-
a executat obligaţia într-un contract cu executare dintr-o dată, dar putea
solicita rezoluţiunea actului, iar în cazul unui act cu prestaţii succesive se
va solicita rezilierea, în această din urmă variantă lipsirea de efecte având
eficienţă numai pentru viitor.
Sub aspectul prescripţiei extinctive, în cazul actelor cu executare succesivă
curge un termen distinct de prescripţie, pentru fiecare prestaţie în parte.
Condiţiile Actului Juridic Civil :
Prin condiţii de valabilitate a actului juridic civil se înţeleg
componentele structurale ale acestuia – elementele sale constitutive – care
pot fi comune tuturor actelor juridice, dar unele dintre acestea pot fi
specifice doar unei anumite categorii sau, în cazuri extreme, unui singur
act juridic aparte. Aceste componente sunt necesare pentru ca actul juridic
civil să fie valabil şi să-şi producă efectele.
Aceste condiţii care pot afecta în sens pozitiv sau negativ valabilitatea
actului juridic civil (denumite şi elemente sau cerinţe) se pretează la o
grupare, în funcţie de mai multe criterii, astfel: prin raportare la aspectul
la care se referă, pot fi distinse condiţiile de fond de cele de formă. Condiţiile
de fond privesc conţinutul actului juridic civil, în timp ce acelea de formă
se referă la modul de exteriorizare a voinţei părţilor.
În funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor, condiţiile pot
fi esenţiale sau neesenţiale.
Cele esenţiale sunt condiţiile care trebuie îndeplinite în mod
obligatoriu, lipsa lor determinând nevalabilitatea actului (intră în această
categorie condiţiile de fond şi cele de formă, când ele sunt cerute ad
validitatem). Condiţiile neesenţiale sunt cele care nu pot influenţa, prin
prezenţa sau prin lipsa lor, valabilitatea actului juridic civil.
Condiţiile esenţiale se subdivid în funcţie de izvorul obligativităţii

întrunirii lor, în legale şi convenţionale (voluntare).
În funcţie de consecinţele pe care le produc, condiţiile actelor juridice
civile sunt de validitate şi de eficacitate. Condiţiile de validitate sunt cele
esenţiale – a căror nerespectare determină nulitatea actului juridic civil –
iar condiţiile de eficacitate sunt cele care atrag alte sancţiuni – de exemplu
inopozabilitatea.
O anumită condiţie poate fi, în acelaşi timp, de fond esenţială şi de
validitate sau de formă şi esenţială, criteriile putând opera concomitent.
I. Capacitatea de a încheia acte juridice civile reprezintă o componentă
a capacităţii de folosinţă a subiectului de drept şi apare ca o premisă a
capacităţii de exerciţiu a acesteia, cealaltă fiind discernământul juridic al
persoanei fizice însăşi, respectiv a reprezentanţilor persoanei juridice.
Capacitatea de a încheia actul juridic civil este acea condiţie de fond
şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil, de a deveni
titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea unor astfel de acte. 144
În mod evident, capacitatea reprezintă regula generală, incapacităţile fiind
întotdeauna expres şi limitativ prevăzute de lege. De altfel nimeni nu poate
fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de
capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege.
Desigur, în privinţa persoanelor juridice este aplicabilă regula specialităţii
capacităţii de folosinţă a acestora.
În timp ce capacitatea de a încheia acte juridice civile este o stare de
drept, discernământul este o stare de fapt, acesta putând să existe distinct,
chiar în cazul unei persoane puse sub interdicţie tot aşa cum este admisibil
ca o persoană având capacitate de exerciţiu deplină să se afle într-o situaţie
în care, trecător, să fie lipsită de discernământ. Fără să se poată spune că
cele două stări s-ar suprapune, este indiscutabil că între capacitate şi
discernământ se regăseşte o legătură indestructibilă, evidenţiată de faptul
că stabilirea valabilităţii unui act juridic civil este condiţionată atât de
existenţa capacităţii, cât şi de cea a discernământului. În acest context
trebuie menţionat faptul că în practica judiciară s-a admis admisibilitatea
acţiunii în anularea unui act juridic încheiat de o persoană care are
capacitate de exerciţiu deplină. Într-o astfel de situaţie însă este obligatoriu
să se dovedească în mod neechivoc lipsa discernământului autorului în
momentul încheierii actului juridic a căruia valabilitate este pusă în discuţie.
144
Pentru o prezentare detaliată: Lupan, Ernest, op. cit., p. 204.
Sub aspect probator, capabilul este cel care trebuie să dovedească

lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil – în
situaţia în care se prevalează de o asemenea neregularitate – în timp ce
dacă partea adversă invocă existenţa discernământului în cazul unei
persoane puse sub interdicţie (prezumată a fi lipsită de discernământ) va
trebuie să facă această dovadă. Momentul la care se raportează proba trebuie
să fie întotdeauna cel al manifestării voinţei de a contracta.
Încălcarea normelor legale referitoare la capacitate atrage una din
următoarele sancţiuni: nulitatea absolută (în cazul actelor prin care se suprimă
sau se îngrădeşte capacitatea de folosinţă sau cea de exerciţiu, aşa cum sunt
acestea reglementate; în cazul celor prin care părţile ar stabili, prin voinţa
lor, ca un incapabil să fie considerat capabil; cele care se încheie cu încălcarea
principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice);
nulitatea relativă (în cazul actelor încheiate de minorul sub 14 ani, personal
şi singur sau de interzisul judecătoresc; a celor de donaţie sau de garantare a
intereselor altuia făcute în numele şi pe seama incapabilului de către
ocrotitorul său legal; cele care depăşesc dreptul de administrare al
patrimoniului, încheiate de ocrotitorul legal sau de minorul cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare);
inopozabilitatea actului juridic (în cazul celui încheiat în numele minorului
cu capacitate de exerciţiu restrânsă de către reprezentantul său legal, în ciuda
faptului că minorul este deja îndreptăţit să încheie actul personal).
II.Consimţământul 145reprezintă o condiţie de fond a actului juridic
civil prin care se înţelege manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic
civil, subiectul de drept confirmând intenţia lui de a se obliga juridiceşte.
Consimţământul formează, împreună cu cauza actului juridic voinţa juridică.
Consimţământul reprezintă, într-un prim sens, acordul de voinţă al
părţii (în cazul actelor bilaterale şi multilaterale) iar într-un alt sens voinţa
exteriorizată a autorului actului unilateral.
Ceea ce este extrem de important pentru existenţa actului juridic
civil însuşi este manifestarea de voinţă a părţii/părţilor şi intenţia acesteia/
acestora ca această manifestare să producă efecte juridice.
Voinţa este de natură psihologică dar relevanţa ei rezultă din faptul
că între acesta şi consimţământ există o strânsă corelaţie. Sub aspect juridic,
după cum am mai arătat, structura voinţei cuprinde cele două elemente,
145
Codul Civil al Republicii Moldova, art. 199-204.
respectiv consimţământul şi cauza. În fond, formarea voinţei juridice este

rezultatul unui proces psihologic complex, care porneşte de la nevoia subiectului
de drept ce se reflectă în conştiinţa acestuia, trece prin etapa alegerii mijlocului
de satisfacere a nevoii respective prin luarea hotărârii de încheiere a actului
juridic civil şi se finalizează prin exteriorizarea acestei hotărâri. Indiferent din
ce perspectivă am privi această evoluţie, ceea ce prezintă cu adevărat importanţă
este momentul apariţiei motivului determinant care justifică încheierea actului
juridic civil şi, în aceeaşi măsură exteriorizarea hotărârii de a finaliza această
operaţiune. Motivul determinant echivalează juridic cu noţiunea de cauză a
actului juridic civil (scopul pentru care actul este încheiat) iar hotărârea
exteriorizată se exprimă prin consimţământ.
II.1. Condiţiile consimţământului.
Pentru a fi valabil şi a produce efecte juridice, consimţământul trebuie
să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
-să emane de la o persoană cu discernământ;
-să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
-să fie exteriorizat;
-să fie neviciat.
a. Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ.
b. Consimţământul trebuie exprimat cu intenţia de produce efecte juridice.
c. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat.
În principiu, tăcerea nu are valoarea unei manifestări de voinţă, ea
neputând fi apreciată nici măcar ca un consimţământul tacit, prezumţia
fiind aceea că subiectul de drept care nu îşi manifestă în nici un mod
voinţa nu doreşte să încheie un act juridic civil. Excepţiile sunt limitativ şi
expres prevăzute de lege.
d. Consimţământul trebuie să nu fie viciat. Legea civilă cere ca
formarea voinţei să fie liberă, neinfluenţată sau mai bine spus, nealterată
de vicii de consimţământ, adică de acele împrejurări care pot afecta
caracterul conştient şi liber al voinţei de a încheia un act juridic civil.
II.2.Viciile de consimţământ :
II.2.1.Eroarea.
Eroarea poate fi definitivă ca o falsă reprezentare a realităţii la
încheierea unui act juridic civil. Este posibil ca eroarea să intervină fie în
momentul declanşării voinţei interne, fie la declararea, transmiterea ori
interpretarea voinţei.
II.2.2.Dolul.
Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în

eroare a unei persoane prin utilizarea de mijloace viclene pentru a o
determina să încheie un act juridic civil. Constatăm astfel că suntem practic
în prezenţa unei erori provocate, spre deosebire de eroarea propriu-zisă,
care are un caracter spontan.
II.2.3.Violenţa.
Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea
unei persoane cu un rău care insuflă acesteia o temere ce o determină să
încheie un act juridic civil pe care în alte condiţii nu l-ar fi încheiat.
În funcţie de efectele pe care le produc asupra voinţei victimei, putem
să distingem:
a) Violenţa fizică este sesizabilă atunci când ameninţarea cu răul
vizează integritatea fizică ori bunurile persoanei, victima ajungând în
situaţia de a servi ca simplu instrument la încheierea actului juridic civil.
Se poate spune că într-o astfel de situaţie consimţământul nu numai că
este viciat dar, în mod concret, el lipseşte, subiectul de drept necontribuind
nici măcar formal la încheierea actului juridic civil.
b) Violenţa morală este tot o ameninţare care priveşte însă onoarea, cinstea
ori sentimentele persoanei ce poate să-i provoace acesteia o temere, care o
determină să încheie un act juridic civil pe care, altminteri, nu l-ar fi încheiat.
Raportat la caracterul ameninţării, violenţa poate fi:
a) Violenţa legitimă constă tot într-o ameninţare – care cel puţin este
percepută în acest mod de subiectul de drept – dar care este făcută în
condiţiile legii, în vederea realizării unui drept subiectiv. Într-un asemenea
caz nu sunt în faţa unui viciu de consimţământ astfel încât această aşa-zisă
ameninţare nu va avea nici un efect asupra valabilităţii actului juridic civil.
b) nelegitimă - în varianta în care ameninţarea excede dispoziţiile
legale, atrăgând lipsirea de efecte a actului juridic civil.
II.2.4.Leziunea.
Leziunea – ca viciu de consimţământ – constă în disproporţia vădită
de valoare între două prestaţii, într-un prejudiciu încercat de către o parte
a actului juridic civil, în chiar momentul perfectării actului.146
III. Obiectul actului juridic civil147.
Una dintre condiţiile de valabilitate ale contractului – şi astfel, prin
146
Cigan, Dana. Introducere în dreptul civil - raportul juridic civil 1: Note de curs. Oradea:
Ed. Universitatea Oradea, 2009, pp. 269 -283.
147
Codul Civil al Republicii Moldova, art. 206.
extensie ale oricărui act juridic civil – este existenţa unui obiect determinat.
Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin
actul juridic, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care ele sunt îndreptăţite
sau de care sunt ţinute. Altfel spus, obiectul actului juridic civil se identifică
cu cel al raportului juridic civil care îşi are originea în actul respectiv.
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndepli-
nească următoarele condiţii generale: să existe, să fie în circuitul civil, să
fie licit şi moral. Pe lângă acestea, pentru anumite acte juridice civile se
cer a fi îndeplinite şi anumite condiţii speciale.
IV. Cauza (scopul) actului juridic civil148 este acea condiţie de valabi-
litate care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act
juridic. Ea reprezintă un element al voinţei juridice, exprimând motivaţia
care a stat la baza încheierii actului juridic civil şi totodată are un caracter
independent deoarece exprimă motivul determinant care a generat exterio-
rizare consimţământului.
Din punct de vedere structural cauza include două elemente: scopul
imediat şi scopul mediat.
a. Scopul imediat (direct) diferă în funcţie de categoria de acte juridice
civile, fiind în cadrul unei categorii de acte juridice civile, însă, un element
abstract şi invariabil.
b. Scopul mediat (indirect) constă în motivul determinant al încheierii
unui act juridic civil, în această variantă fiind vorba de nevoia principală
ce determină partea să consimtă la încheierea acestuia. Acest element are
un caracter complet şi subiectiv fiind variabil de la un act juridic la altul.
Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: cauza trebuie să existe, să fie reală, să fie licită, să fie morală.
V. Forma actului juridic civil149 se înţelege modalitatea de exterio-
rizare a manifestării de voinţă făcută cu intenţia de a da naştere, modifica
sau stinge un raport juridic civil concret.
În condiţiile în care esenţa actului juridic civil reflectă manifestarea
de voinţă a părţii modul în care aceasta se exteriorizează se referă, în
principal, la consimţământ. Altfel spus, forma actului juridic civil reprezintă
mijlocul sau modul de exteriorizare a voinţei interne.
Actul juridic poate fi încheiat verbal, în scris sau în formă autentică.
148
149
Forma este o condiţie de valabilitate a actului juridic numai în cazurile

expres prevăzute de lege. Actul juridic care poate fi încheiat verbal se
consideră încheiat şi în cazul în care comportamentul persoanei arată vădit
voinţa de a-l încheia. Tăcerea se consideră exprimare a voinţei de a încheia
actul juridic în cazurile prevăzute de lege sau de acordul părţilor.
Modalităţile actului juridic civil:
Prin modalitate a actului juridic civil se înţelege elementul cuprins
într-un asemenea act juridic, care constă într-o împrejurare ce are influenţă
asupra efectelor pe care le produce sau trebuie să le producă actul, în
sensul amânării, limitării sau desfiinţării lor.
Existenţa modalităţilor în cuprinsul actului juridic civil este
facultativă iar interesele care impun valorificarea unor împrejurări prin
prisma efectelor actului juridic civil împrumută acestora un caracter
secundar, accesoriu. Tocmai de aceea modalităţile se deosebesc esenţial
de condiţiile de fond ale actului juridic civil, în lipsa acestora din urmă
actul neputând să producă efecte. Practic, modalităţile îşi pun amprenta
doar asupra eficacităţii actului juridic civil, nu şi asupra validităţii sale.
Termenul ca modalitate a actului juridic civill poate fi definit ca fiind
un eveniment viitor şi sigur ca realizare, până la împlinirea căruia este amânată
începerea sau stingerea exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor. 150
Este vorba deci de un eveniment ulterior încheierii actului şi
întotdeauna sigur că se va realiza.
Condiţia ca modalitate a actului juridic civil este definită ca un eveniment
viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde însăşi existenţa drepturilor şi
obligaţiilor, adică naşterea ori desfiinţarea actului juridic civil.
Spre deosebire de termen, în cazul condiţiei evenimentul viitor nu
este sigur sub aspectul realizării, aceasta fiind de altfel una din
caracteristicile acestei modalităţi, cealaltă constând în faptul că în timp ce
termenul determină doar o întârziere a începerii exercitării drepturilor şi
executării obligaţiilor sau o amânare a stingerii acestora, condiţia afectează
însăşi existenţa actului.
Sarcina ca modalitate a actului juridic civil este o obligaţie de a
da, a face sau a nu face ceva, impusă de către dispunător gratificatului în
actele cu titlu gratuit, ea putând afecta exclusiv liberalităţile.
Sarcina nu afectează existenţa actului juridic civil şi nici a raportului
150
Pentru o prezentare a altor definiţii vezi : Lupan, Ernest, op. cit, p. 258, nota 1.
pe care acesta îl generează, ea determinând doar o obligaţie pentru una din

părţile contractante, atribuind într-o oarecare măsură o trăsătură oneroasă
actului juridic civil cu titlu gratuit încheiat.
În caz de neexecutare a sarcinii, dispunătorul poate opta între a cere
rezoluţiunea pentru neexecutare ori obligarea debitorului la executarea
îndatoririi ce-i revine din cuprinsul actului juridic civil.
Efectele actului juridic civil:
Prin efecte ale actului juridic civil se înţeleg drepturile subiective şi
obligaţiile civile care compun conţinutul raporturilor juridice generate,
modificate sau stinse prin acordul de voinţă al părţilor sau prin voinţa
părţii. Se poate spune că efectele actului juridic civil absorb conţinutul
raportului juridic civil pe care acesta l-a generat, l-a modificat sau l-a stins.
În ceea ce priveşte determinarea efectelor actului juridic civil, prin această
operaţiune se identifică drepturile civile subiective şi obligaţiile civile generate,
modificate, transmise sau stinse printr-un astfel de act. O asemenea operaţiune
juridică este uneori necesară deoarece sunt cazuri în care conţinutul actului
juridic civil este insuficient de clar, fiind necesară parcurgerea mai multor
etape pentru a exista certitudinea palpării voinţei reale a părţilor.
Într-o primă fază – prealabilă şi obligatorie – se urmăreşte dovedirea
existenţei acordului de voinţă şi a clauzelor asupra cărora părţile au căzut
de acord, fiind aplicabile toate regulile referitoare la proba actului juridic
civil. În măsura în care această fază este trecută cu succes, evidenţiindu-se
în mod clar existenţa acordului de voinţă se trece într-o nouă etapă şi anume
aceea a determinării efectelor actului juridic.
Efectele actului juridic civil sunt guvernate de reguli ale dreptului
civil care ne arată cum şi faţă de cine se produc aceste efecte, reguli
denumite principiile efectelor actului juridic civil:
Principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda) - convenţiile legal
făcute au putere de lege între părţile contractante. Acest principiu exprimă
regula potrivit căreia actul juridic civil încheiat cu respectarea tuturor
condiţiilor de fond şi de formă cerute de lege se impune autorului sau
autorilor săi cu aceeaşi forţă ca şi o lege.
Principiul irevocabilităţii actului juridic civil - actul bilateral nu
poate fi revocat doar prin voinţa uneia dintre părţi, iar cel unilateral – de
regulă – nu poate fi revocat.
Principiul relativităţii efectelor actelor juridice civile - exprimă acea
regulă de drept potrivit căreia actul juridic civil îşi produce efectele doar
faţă de autorul sau autorii lui, fără a putea profita sau dăuna altor persoane.
Altfel spus, actul juridic civil bilateral generează drepturi şi obligaţii doar
pentru părţile lui, după cum actul unilateral obligă doar pe autorul său.
Ineficacitatea actului juridic civil :
Scopul urmărit de parte sau părţi prin manifestarea voinţei lor este,
de cele mai multe ori atins, prin aceasta neînţelegându-se însă că nu pot să
apară situaţii în care, din cauze concomitente sau subsecvente încheierii
actului juridic civil, acesta să nu-şi producă efectele ori dacă acestea s-au
produs, să nu poată fi desfiinţate.
Ineficacitatea actelor juridice civile subsumează toate acele situaţii
juridice în care, din diferite motive, acestea nu îşi produc efectele (total
sau parţial, definitiv sau temporar). Această situaţie poate reprezenta
rezultatul voinţei părţilor dar poate fi datorată şi unui fapt independent de
această voinţă iar ineficacitatea poate opera de drept iar în unele situaţii
doar dacă este pronunţată de justiţie.
Sfera noţiunii de ineficacitate este destul de largă, un act juridic putând
să nu-şi producă efecte, din diverse cauze, care pot fi grupate, această
operaţiune permiţând şi o clasificare a actelor juridice civile a căror viaţă
este întreruptă cu mult înainte de momentul avut în vedere de părţi:
-o primă cauză care determină ineficacitatea actelor juridice este aceea
a nesocotirii condiţiilor de validitate la încheierea acestora, ceea ce
determină o categorie aparte ce cuprinde actele juridice civile nule sau
anulabile, adică lovite de nulitate absolută sau relativă;
-există apoi împrejurări ce au fost avute în vedere de părţi sau prevăzute
de lege în momentul încheierii actului juridic civil a căror apariţie poate face
ca acesta să nu producă, provizoriu, efecte, din această categorie făcând parte
actele juridice civile afectate de termen suspensiv sau condiţie suspensivă;
-pot fi întâlnite împrejurări intervenite după încheierea valabilă a
actelor juridice civile dar înainte de executarea acestora sau pe parcursul
ei ce împiedică producerea efectelor sau duc la desfiinţarea actelor ce
poartă denumirea de acte juridice civile atacabile; astfel de împrejurări
sunt rezoluţiunea, rezilierea, revocarea şi caducitatea.
Nulitatea actului juridic civil - este o sancţiune de drept civil care
lipseşte actul juridic de efectele contrare regulilor de conduită cuprinse
în norme juridice, edictate pentru încheierea sa valabilă.
Pot fi reţinute următoarele trăsături esenţiale ale nulităţii actelor
juridice civile:
-nulitatea este o sancţiune de drept civil;
-sfera de aplicare a nulităţii cuprinde actele juridice civile, neafectând

celelalte izvoare ale raportului juridic civil;
-conţinutul nulităţii constă în lipsirea actului juridic civile de efecte,
-sancţiune intervine doar în cazul încălcării legii civile ce regle-
mentează încheierea valabilă a actului juridic civil;
-în aprecierea neconcordanţei cu prevederile legale a efectelor actului
juridic civil se are în vedere finalitate a legii, efectele de care este lipsit
actul fiind doar cele contrare scopului urmărit de legiuitor prin adoptarea
actului normativ încălcat;
-momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic
civil cu legea este cel al încheierii actului.
Ca sancţiune de drept civil, nulitatea actului juridic civil îndeplineşte
următoarele funcţii:
-funcţia preventivă, prin care se realizează atenţionarea subiectelor
de drept civil asupra consecinţelor pe care le atrage nesocotirea legii ce
reglementează condiţiile de valabilitate a actelor juridice civile; perspectiva
lipsirii actului juridic civile de efecte poate determina o inhibiţie a celor
ce sunt tentaţi să încheie actul - conştient- în astfel de condiţii;
-funcţia sancţionatorie constă în lipsirea de efecte a actului juridic
civil încheiat în pofida regulilor stabilite de lege;
-funcţia de mijloc de garanţie a realizării principiului legalităţii în domeniul
încheierii actelor juridice civile, ce reprezintă o sinteză a primelor două funcţii.
În funcţie de natura interesului ocrotit – general ori individual – prin
dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic civil nulitatea este
de două feluri: absolută şi relativă. După felul condiţiei de validitate
nerespectată distingem nulitate de fond de nulitatea de formă. După modul
de consacrare legislativă se distinge nulitatea expresă de nulitatea virtuală.
După modul de valorificare, nulităţile pot fi de drept sau judiciare.
Prin efectele nulităţii actului juridic civil se înţeleg consecinţele pe
care le antrenează nulitatea, ca sancţiune civilă, împotriva acelor efecte
ale actului juridic civil care contravin finalităţilor urmărite de legiuitor
prin normele legale încălcate la încheierea actului.
Efectele nulităţii sunt identice, indiferent că este vorba de nulitate
absolută sau de nulitate relativă. În ambele situaţi, acestea conduc la
desfiinţarea raportului juridic civil născut în baza actului juridic în întregime
sau în privinţa acelor clauze care contravin scopului urmărit de legiuitor.
În măsura în care actul juridic nu şi-a produs încă efectele, nefiind
deci executat până în momentul în care se constată sau se dispune sancţiune,

el nu şi le va mai putea produce ulterior acestui moment. Părţile se află
exact ca şi în situaţia în care nu ar fi încheiat niciodată actul juridic respectiv.
Dacă actul şi-a produs, total sau parţial, efectele, tot ceea ce s-a
executat în temeiul său urmează a fi restituit, în acest mod restabilindu-se
situaţia anterioară încheierii actului.
Dacă partea sau părţile au încheiat acte juridice cu terţe persoane,
prin care au constituit sau transmit dreptul, în urma anulării actului juridic
dintre ei se vor desfiinţa şi cele încheiate cu terţii.
Efectele nulităţii între părţi sunt guvernate de două principii: cel al
retroactivităţii şi cel al repunerii în situaţia anterioară.
Principiul retroactivităţii însumează ideea că efectele nulităţii actului
juridic civil se produc din ziua în care actul a fost încheiat, deci şi pentru
trecut, urmărindu-se în acest mod restabilirea ordinii de drept încălcate
prin încheierea actului juridic civil în dispreţul condiţiilor sale de validitate.
Principiul repunerii în situaţia anterioară – restitutio in integrum – în
temeiul căruia tot ce s-a executat în baza unui act juridic civil nul sau anulat
trebuie restituit. Dacă această operaţiune nu ar avea loc desfiinţarea retroactivă
a actului juridic civil nu ar avea nici o semnificaţie. Temeiul restituirii prestaţiilor
îl reprezintă îmbogăţirea fără justă cauză (fapt juridic civil licit).
Efectele nulităţii faţă de terţi sunt guvernate de principiul anulării
actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto jure dantis,
resolvitur jus accipientis). Acest principiu se bazează pe ideea că dacă
transmiţătorul nu putea transmite un drept, deoarece s-a desfiinţat titlul
prin care el l-a dobândit, este evident că nici subdobânditorul nu putea
dobândi dreptul respectiv.
Alte cauze de ineficacitate şi delimitarea acestora faţă de nulitate.
1.Rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic, cu
executare dintr-o dată, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către
una din părţi.
Asemănările dintre nulitate şi rezoluţiune sunt următoarele: ambele
sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil; produc efecte retroactiv;
sunt în principiu, judiciare, presupunând o hotărâre a organului de
jurisdicţie competent.
Deosebirile dintre cele două cauze de ineficacitate sunt următoarele:
în cazul nulităţii actul nu a fost niciodată valabil, pe când rezoluţiunea
presupune un act valabil încheiat; nulitatea se aplică oricărui act juridic
civil, în timp ce rezoluţiunea priveşte doar contractele sinalagmatice, cu

executare dintr-o dată; în cazul nulităţii motivele ce determină ineficacitatea
sunt contemporane momentului încheierii actului, ori în cazul rezoluţiunii
neexecutarea culpabilă de către una dintre părţi este ulterioară acestui
moment; în cazul rezoluţiunii instanţa poate acorda un termen de graţie
debitorului, posibilitate pe care nu o are dacă actul este nul sau anulabil;
prescripţia extinctivă este supusă unor reguli diferite, în ceea ce priveşte
începutului ei, în cele două cazuri.
2.Rezilirea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic cu
prestaţii succesiune pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către
una dintre părţi.
Pe lângă asemănările şi deosebirile specifice nulităţii şi rezoluţiunii,
în cazul rezilierii se adaugă un element caracteristic, şi anume faptul că
aceasta îşi produce efecte doar pentru viitor.
3.Revocarea reprezintă acea sancţiune civilă care constă în înlăturarea
efectelor actului juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului ori
neexecutării culpabile a sarcinii.
4.Caducitatea constă în lipsirea de efecte a actului juridic civil datorită
unor evenimente care intervin ulterior încheierii valabile a actului,
independent de voinţa sau de culpa părţilor.
5.Inopozabilitatea este sancţiunea aplicabilă în cazul nesocotirii unor
cerinţe de publicitate faţă de terţi sau a lipsei ori depăşirii puterii de a
reprezenta.
Conform Codului Civil al RM151, un act juridic poate fi încheiat personal
sau prin reprezentant. Actul juridic încheiat de o persoană (reprezentant) în
numele unei alte persoane (reprezentat) în limitele împuternicirilor dă naştere,
modifică sau stinge drepturile şi obligaţiile civile ale reprezentatului. Cu
titlu de excepţie este interzisă încheierea prin reprezentant a actului juridic
care, după natura lui, urmează a fi încheiat nemijlocit de persoana contractantă
sau a cărui încheiere prin reprezentant este interzisă expres de lege.
Reprezentantul trebuie să încheie personal actele juridice pentru care
este împuternicit. El poate să transmită împuternicirile unui terţ numai în
cazul în care este împuternicit de reprezentat sau în cazul în care aceasta o
cer interesele reprezentatului, înştiinţind. cît mai curînd reprezentatul despre
aceasta. În cazul în care nu îndeplineşte această obligaţie, reprezentantul
151
poartă răspundere pentru acţiunile substituitorului ca pentru acţiuni proprii.

Acordarea împuternicirilor de reprezentare se efectuează prin exprimarea
voinţei faţă de persoana care se împuterniceşte sau faţă de terţ în a cărui
privinţă va avea loc reprezentarea.
Dacă sînt acordate printr-o declaraţie adresată unui terţ, împuternici-
rile rămîn valabile pentru acesta pînă la anularea lor de către persoana
care le-a acordat. În cazul în care o persoană, prin comunicare specială
adresată unui terţ sau prin comunicare publică, a anunţat că împuterniceşte
o altă persoană cu dreptul de a o reprezenta, ultima are dreptul de
reprezentare în primul caz faţă de terţul indicat, iar în al doilea caz faţă de
orice altă persoană. Împuternicirile de reprezentare se păstrează pînă la
anulare în ordinea în care sînt acordate. Despre modificarea sau retragerea
împuternicirilor terţii trebuie anunţaţi prin mijloace adecvate. În cazul
nerespectării acestei cerinţe, modificarea sau retragerea împuternicirilor
nu poate fi opusă terţilor, cu excepţia cazurilor în care se va dovedi că
aceştia ştiau sau trebuiau să ştie despre modificarea sau retragerea
împuternicirilor în momentul încheierii actului juridic.
Reprezentantul nu are dreptul, în măsura în care nu îi este permis în
mod expres, să încheie acte juridice în numele reprezentatului cu sine însuşi,
nici în nume propriu, nici în calitate de reprezentant al unui terţ, cu excepţia
cazului în care actul juridic constă exclusiv în executarea unei obligaţii.
Conform CCRM152 procura este înscrisul întocmit pentru atestarea
împuternicirilor conferite de reprezentat unui sau mai multor reprezentanţi.
Procura eliberată pentru încheierea de acte juridice în formă autentică
trebuie să fie autentificată notarial. Procurile autentificate, conform legii,
de autorităţile administraţiei publice locale sînt echivalate cu procurile
autentificate notarial, ca şi celeeliberate de:
a) persoane care se află la tratament staţionar în spitale, sanatorii şi
în alte instituţii medicale militare, în cazul în care sînt autentificate de
şefii acestor instituţii, de adjuncţii în probleme medicale sau de medicul-
şef, sau de medicul de gardă;
b) militari, iar în punctele de dislocare a unităţilor militare, institu-
ţiilor sau instituţiilor de învăţămînt militar unde nu există birouri notariale
sau alte organe care îndeplinesc acte notariale, de salariaţi şi de membri ai
familiilor lor şi ale militarilor, autentificate de comandantul (şeful) unităţii
sau al instituţiei respective;
152
c) persoane care ispăşesc pedeapsă în locuri de privaţiune de libertate,

autentificate de şeful instituţiei respective;
d) persoane majore care se află în instituţii de protecţie socială a
populaţiei, autentificate de administraţia instituţiei respective sau de
conducătorul organului de protecţie socială respectiv.
Procurile eliberate pentru primirea salariului sau a altor drepturi la
locul de muncă, a pensiilor, indemnizaţiilor, burselor, a corespondenţei,
inclusiv a coletelor şi mandatelor băneşti, pot fi autentificate de administra-
ţia de la locul de muncă sau de studii al persoanei care eliberează procura,
de organizaţia de exploatare a locuinţelor de la domiciliul persoanei care
eliberează procura sau de administraţia instituţiei medicale în care este
internată persoana care eliberează procura.
Persoana căreia îi este eliberată procura poate elibera o procură de
substituire numai dacă acest drept este stipulat expres în procură sau dacă
este în interesul reprezentantului, cu condiţia autentificării notariale .
Procura se eliberează pe un termen de cel mult 3 ani. Dacă termenul nu
este indicat în procură, ea este valabilă timp de un an de la data întocmirii.
Este nulă procura în care nu este indicată data întocmirii. Procura eliberată
pentru încheierea unor acte juridice în afara Republicii Moldova şi autentificată
notarial este valabilă pînă la anularea ei de către persoana care a eliberat-o.
Valabilitatea procurii încetează în cazul:
a) expirării termenului;
b) anulării de către persoana care a eliberat-o;
c) renunţării persoanei căreia îi este eliberată;
d) dizolvării persoanei juridice care a eliberat procura;
e) dizolvării persoanei juridice căreia îi este eliberată procura;
f) decesului persoanei fizice care a eliberat procura, declarării ei drept
incapabilă, limitată în capacitatea de exerciţiu ori dispărută fără de veste;
g) decesului persoanei fizice căreia îi este eliberată procura, declarării
ei incapabilă, limitată în capacitatea de exerciţiu sau dispărută fără de veste.
Persoana care a eliberat procura o poate anula în orice moment, iar
persoana căreia îi este eliberată procura poate renunţa la ea în orice moment.
Orice clauză contrară este nulă. Odată cu încetarea valabilităţii procurii,
încetează valabilitatea procurii de substituire. Persoana care a eliberat
procura este obligată să informeze despre anularea şi încetarea valabilităţii
procurii pe cel căruia i-a eliberat procura şi pe terţii cunoscuţi de el cu
care reprezentantul urma să contracteze.
Actele juridice încheiate de reprezentant pînă la momentul cînd acesta

a aflat sau trebuia să afle despre încetarea valabilităţii procurii rămîn
valabile pentru reprezentant şi pentru succesorii lui, cu excepţia cazului în
care aceştia demonstrează că cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie că
procura a încetat. La încetarea valabilităţii procurii, persoana căreia îi este
eliberată procura sau succesorii ei sînt obligaţi să restituie imediat procura.
5.4. Termenele.
Acţiunea în justiţie este principalul mijloc de apărare a drepturilor
civile subiective. Ea reprezintă, în general, mijlocul prevăzut de legea
procesuală civilă pentru a pune în mişcare activitatea instanţei de judecată
în vederea apărării unui interes recunoscut de lege, iar dreptul la acţiune
este îndreptăţirea unei persoane de a se folosi de acest mijloc.
Dreptul la acţiune are două accepţiuni şi anume, de drept la acţiune
în sens material şi de drept la acţiune în sens procesual.
În sens material, dreptul la acţiune înseamnă posibilitatea titularului
dreptului subiectiv de a obţine prin intermediul instanţelor judecătoreşti
ori a altor organe jurisdicţionale executarea unei obligaţii sau recunoaşterea
unui drept contestat.
În sens procesual, dreptul la acţiune înseamnă posibilitatea reclamantului
de a sesiza instanţa de judecată, într-un caz concret pentru apărarea unui drept
subiectiv încălcat sau contestat. Dreptul la acţiune în sens procesual nu este
limitat în timp, titularul dreptului subiectiv civil putând oricând să se adreseze
organelor de jurisdicţie pentru apărarea dreptului său.
Ceea ce se prescrie prin prescripţia extinctivă este numai dreptul la
acţiune în sens material, adică posibilitatea titularului dreptului civil subiectiv
de a valorifica, pe calea constrângerii de stat, a dreptului încălcat sau contestat.
Prescripţia extinctivă reprezintă pierderea dreptului de a obţine o
hotărâre judecătorească în temeiul căreia să se poată proceda la executarea
silită a obligaţiilor, în urma neexecutării acţiunii în justiţie în intervalul
prevăzut de lege. Prescripţia pune capăt valorificării unui drept (pe cale
de constrângere), după trecerea unei perioade de timp. În consecinţă,
titularul dreptului nu mai poate acţiona în justiţie, iar cel care nu şi-a înde-
plinit obligaţia îşi consolidează situaţia. După împlinirea termenului de
prescripţie, titularul dreptului nu mai este ocrotit de lege, iar debitorul,
deşi poate să-şi execute obligaţia, nu mai poate fi constrâns.
Importanţa prescripţiei extinctive constă în accelerarea soluţionării
unor litigii între părţile unui raport juridic, la executarea obligaţiilor şi

restabilirea drepturilor, fiind un instrument important în asigurarea
stabilităţii raporturilor juridice. Ea înlătură şi litigiile vechi, îndoielnice,
neglijate de-a lungul anilor, în care dovada drepturilor devine tot mai
anevoioasă din cauza dispariţiei unor probe.
Prescripţia extinctivă îndeplineşte o funcţie de consolidare a
raporturilor juridice şi e înlăturare a dificultăţilor în administrarea probelor
şi o funcţie sancţionatorie.
Termenul se instituie prin lege, hotărîre judecătorească sau prin
acordul părţilor cu indicarea unei date calendaristice, a unei perioade sau
prin referire la un eveniment viitor şi sigur că se va produce. Dacă începutul
curgerii termenului este determinat de un eveniment sau moment în timp
care va surveni pe parcursul zilei, atunci ziua survenirii evenimentului sau
momentului nu se ia în considerare la calcularea termenului, dar dacă prin
începutul unei zile, această zi se include în termen. Regula se extinde şi
asupra zilei de naştere la calcularea vîrstei.
Potrivit legislaţiei civile a RM,153 dacă ultima zi a termenului este o
zi de duminică, de sîmbătă sau o zi care, în conformitate cu legea în vigoare,
la locul executării obligaţiei este zi de odihnă, termenul expiră în următoarea
zi lucrătoare. În cazul prelungirii, termenul nou se calculează din momentul
expirării termenului precedent.
Termenul general în interiorul căruia persoana poate să-şi apere, pe
calea intentării unei acţiuni în instanţă de judecată, dreptul încălcat este
de 3 ani. Termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data
naşterii dreptului la acţiune. Dreptul la acţiune se naşte la data cînd persoana
a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului.
Curgerea termenului de prescripţie extinctivă se suspendă dacă:
a) înaintarea acţiunii este imposibilă din motive de forţă majoră;
b) executarea obligaţiilor este amînată (moratoriu);
c) creditorul sau debitorul face parte din rîndul forţelor armate puse
pe picior de război;
d) creditorul este incapabil sau este limitat în capacitatea de exerciţiu
şi nu are un reprezentant legal, cu excepţia cazurilor în care creditorul are
capacitate de exerciţiu procesuală;
e) este suspendat actul normativ care reglementează raportul juridic
litigios;
153
f) activitatea autorităţilor judecătoreşti de a căror competenţă ţine

soluţionarea litigiului dintre părţi este suspendată.
Curgerea termenului de prescripţie extinctivă continuă de la data
încetării împrejurărilor care servesc drept temei pentru suspendarea cursului
prescripţiei extinctive şi termenul scurs în perioada în care cursul prescripţiei
extinctive este suspendat nu se include în termenul de prescripţie extinctivă.
Termenul rămas se prelungeşte pînă la 6 luni, iar dacă termenul de prescripţie
extinctivă este mai scurt de 6 luni, pînă la durata lui.
Cursul prescripţiei extinctive se întrerupe:
a) în cazul intentării unei acţiuni în modul stabilit;
b) în cazul în care debitorul săvîrşeşte acţiuni din care rezultă că
recunoaşte datoria.
După întreruperea cursului prescripţiei extinctive, începe să curgă
un nou termen. Timpul scurs pînă la întreruperea cursului prescripţiei
extinctive nu se include în noul termen de prescripţie extinctivă.
În cazuri excepţionale, dacă instanţa de judecată constată că termenul
de prescripţie extinctivă nu este respectat datorită unor împrejurări legate
de persoana reclamantului, dreptul încălcat al persoanei este apărat.
Repunerea în termen nu poate fi dispusă decît dacă partea şi-a exercitat
dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, calculat
din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor
care justifică depăşirea termenului de prescripţie.
După expirarea termenului de prescripţie extinctivă, debitorul poate
refuza executarea obligaţiei. Executarea benevolă a obligaţiei după expirarea
termenului de prescripţie extinctivă nu constituie un act lipsit de temei juridic.
Persoana care a executat obligaţia după expirarea termenului de prescripţie
extinctivă nu are dreptul să ceară restituirea celor executate, chiar dacă, la
data executării, nu cunoştea faptul expirării termenului de prescripţie extinctivă.
Aceeaşi prevedere se aplică şi pentru recunoaşterea datoriilor conform
contractului, precum şi pentru garanţiile asigurătorii date de debitor.154
5.5. Drepturile reale.

Potrivit legislaţiei civile a RM155 patrimoniul reprezintă totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (care pot fi evaluate în bani), privite
ca o sumă de valori active şi pasive strîns legate între ele, aparţinînd unor
154
155
persoane fizice şi juridice determinate. Toate bunurile persoanei fizice

sau juridice fac parte componentă a patrimoniului ei.
Bunuri sînt toate lucrurile susceptibile apropierii individuale sau
colective şi drepturile patrimoniale. Lucruri sînt obiectele corporale în
raport cu care pot exista drepturi şi obligaţii civile.
Bunurile pot fi de diferite categorii :
- imobile sau mobile
La categoria de bunuri imobile se raportă terenurile, porţiunile de
subsol, obiectele acvatice separate, plantaţiile prinse de rădăcini, clădirile,
construcţiile şi orice alte lucrări legate solid de pămînt, precum şi tot ceea
ce, în mod natural sau artificial, este încorporat durabil în acestea, adică
bunurile a căror deplasare nu este posibilă fără a se cauza prejudicii
considerabile destinaţiei lor.
Bunurile care nu sînt raportate la categoria de bunuri imobile, inclusiv
banii şi titlurile de valoare, sînt considerate bunuri mobile.
Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor imobile,
grevările acestor drepturi, apariţia, modificarea şi încetarea lor sînt supuse
înregistrării de stat. Înregistrarea de stat a drepturilor asupra bunurilor
imobile este publică. Organul care efectuează înregistrarea de stat este
obligat să elibereze oricărei persoane informaţii despre toate drepturile şi
grevările înregistrate asupra oricărui imobil. Organul care efectuează
înregistrarea de stat este obligat să elibereze, la cererea persoanei al cărei
drept este înregistrat, un document ce ar confirma înregistrarea sau să
aplice parafa pe documentul prezentat spre înregistrare.
- divizibile şi indivizibile
Este divizibil bunul care poate fi împărţit în natură fără a i se schimba
destinaţia economică.
Este indivizibil bunul ale cărui părţi, în urma divizării, pierd calităţile
şi destinaţia lui.
- principale şi bunuri accesorii
Bunul destinat în mod permanent întrebuinţării economice unui alt bun
(principal) şi legat de acesta prin destinaţie comună este un bun accesoriu atît
timp cît satisface această întrebuinţare. Toate celelalte bunuri sînt principale.
- fungibile şi nefungibile
Sînt fungibile bunurile care, în executarea unei obligaţii, pot fi înlocuite
cu altele fără a afecta valabilitatea plăţii. Toate celelalte bunuri sînt nefungibile.
- determinate individual şi determinate generic
Se consideră determinat individual bunul care, potrivit naturii sale,

se individualizează prin semne, însuşiri caracteristice doar lui.
Bunul determinat generic se consideră bunul care posedă semnele
caracteristice tuturor bunurilor de acelaşi gen şi care se individualizează
prin numărare, măsurare, cîntărire. Bunul determinat generic este fungibil.
-consumptibile şi neconsumptibile
Sînt consumptibile bunurile a căror întrebuinţare obişnuită implică
înstrăinarea sau consumarea substanţei lor. Toate celelalte bunuri sînt
neconsumptibile.
-bunurile domeniului public şi bunurile domeniulu privat
Bunurile care aparţin statului sau unităţilor administrativ-teritoriale
fac parte din domeniul privat dacă, prin lege sau în modul stabilit de lege,
nu sînt trecute în domeniul public.
Din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-
teritoriale fac parte bunurile determinate de lege, precum şi bunurile care,
prin natura lor, sînt de uz sau de interes public. Interesul public implică
afectarea bunului la un serviciu public sau la orice activitate care satisface
nevoile colectivităţii fără a presupune accesul nemijlocit al acesteia la
utilizarea bunului conform destinaţiei menţionate.
-bunurile complexe
Dacă mai multe bunuri formează un tot întreg care este destinat
folosinţei comune atribuite de natura unificării, ele sînt considerate un
singur bun (bun complex).
Proprietatea este inviolabilă. Dreptul de proprietate este garantat.
Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză
de utilitate publică pentru o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Exproprierea
se efectuează în condiţiile legii. Pentru lucrări de interes general, autoritatea
publică poate folosi solul oricărei proprietăţi imobiliare cu obligaţia de a
despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau
construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile ei. Despăgubirile se
determină de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin
hotărîre judecătorească. În acest caz, decizia de retragere a bunurilor din
proprietatea persoanei nu poate fi executată pînă la rămînerea definitivă a
hotărîrii judecătoreşti. Nu pot fi confiscate bunurile dobîndite licit, cu
excepţia celor destinate sau folosite pentru savîrşirea de contravenţii sau
infracţiuni. Caracterul licit al dobîndirii bunurilor se prezumă.
Dreptul de proprietate este un drept subiectiv ce dă expresie
aproprierii unui bun sau lucru, permite titularului său să posede, să

folosească şi să dispună de acel bun sau lucru, în putere proprie şi în interes
propriu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei existente.
Dreptul de proprietate este un drept complex, al cărui conţinut
cuprinde trei atribute : posesia, folosinţa şi dispoziţia.
Dreptul de posesie constă în facultatea proprietarului de a stăpâni în
fapt, direct şi nemijlocit bunul, prin putere proprie şi în interes propriu sau
de a consimţi ca stăpânirea de fapt a bunului să se facă în numele şi în
interesul lui de către o altă persoană.
Dreptul de folosinţă este facultatea proprietarului de a utiliza bunul
în propriul său interes, dobândind în proprietate fructele şi veniturile pe
care le poate obţine din acestea.
Dreptul de dispoziţie constă în facultatea proprietarului: de a înstrăina
bunul său, de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altuia, adică
dreptul de dispoziţie juridică; precum şi dreptul de a consuma sau de a
distruge, chiar fără folos, lucrul ce-i aparţine, adică dreptul de dispoziţie
materială sau de fapt.
Operaţiunea de dezmembrare a proprietăţii în aceste atribute din
cuprinsul dreptului de proprietate, conduce la naşterea unor noi drepturi
reale denumite dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Dezmem-
brămintele dreptului de proprietate sunt drepturi reale rezultate din
separarea atributelor dreptului de proprietate.
În această situaţie proprietarul lucrului asupra căruia se exercită un alt
drept real nu are asupra lucrului respectiv decât un drept de proprietate restrâns.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate reglementate de Codul
civil (art. 395 – 453) sunt: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, abitaţia,
servitutea şi dreptul de superficie.
Dezmembrămintele privesc numai dreptul de proprietate privată, nu
şi dreptul de proprietate publică care, aşa cum am văzut este inalienabil,
deci nu poate fi dezmembrat.
Dreptul de uz este un drept real în virtutea căruia titularul poate folosi
bunul şi culege fructele pentru trebuinţele sale şi ale familiei sale.
Dreptul de uz care are ca obiect o casă de locuit se numeşte drept de
abitaţie. Titularul unui asemenea drept va putea folosi casa împreună cu familia
dar nu va putea închiria decât acea parte din locuinţa pe care nu o ocupă.
Dreptul de uzufruct este dreptul unei persoane de a se bucura de bunurile
altcuiva ca şi proprietarul însuşi, cu obligaţia de a le păstra substanţa.
Dreptul de uzufruct are în conţinutul său dreptul de a folosi bunul şi de

a-i culege fructele, iar cel în patrimoniul căruia intră se numeşte uzufructuar.
Titularul dreptului de proprietate în această situaţie îşi menţine dreptul
de dispoziţie purtând numele de nud proprietar.
Principalele modalităţi sub care se prezintă dreptul de proprietate
sunt: proprietatea individuală şi proprietatea comună.
Proprietatea este comună în cazul în care asupra unui bun au drept
de proprietate doi sau mai mulţi titulari. 156 Proprietatea comună ca
modalitate a dreptului de proprietate poate fi de două feluri: în devălmăşie
sau pe cote părţi.
Dreptul de proprietate comună în devălmăşie este acea formă a
dreptului de proprietate comună în conformitate cu care bunurile ce fac
obiectul acestui drept aparţin nefracţionat tuturor titularilor codevălmaşi
care are ca obiect bunuri nefracţionate în materialitatea lor (coproprietarii
nu au nici o cotă parte ideală din dreptul de proprietate)
Cazul tipic de proprietate comună în devălmăşie este reprezentat de
comunitatea de bunuri a soţilor. Astfel, bunurile dobândite de oricare dintre
soţi în timpul căsătoriei sunt bunuri comune în devălmăşie, neavând stabilită
fiecare o cotă ideală din dreptul de proprietate.
Dreptul de proprietate pe cote părţi se caracterizează prin faptul că
acel bun rămâne nefracţionat în materialitatea sa, aparţinând concomitent
mai multor titulari. Fiecare coproprietar este proprietarul exclusiv al unei
cote-părţi ideale din bunul comun. Cotele-părţi sînt prezumate a fi egale
pînă la probă contrară.
Modurile de dobîndire a dreptului de proprietate sînt reglementate
de art. 320 – 336 al Codului nostru Civil.
Dreptul de proprietate asupra unui bun nou, realizat de persoană
pentru sine se dobîndeşte de către aceasta dacă legea sau contractul nu
prevede altfel. El mai poate dobîndit prin ocupaţiune, act juridic,
succesiune, accesiune, uzucapiune, prin hotărîre judecătorească atunci cînd
aceasta este translativă de proprietate şi prin efectul unui act administrativ.
Dreptul de proprietate este transmis dobînditorului în momentul
predării bunului mobil, iar în cazul bunurilor imobile, dreptul de proprietate
se dobîndeşte la data înscrierii în registrul bunurilor imobile, cu excepţiile
prevăzute de lege.
156
Temeiurile încetării dreptului de proprietate sînt reglementate de art.

337 – 343 din Codul Civil al Republicii Moldova. Dreptul de proprietate
încetează în urma consumării, pieirii fortuite sau distrugerii bunului,
înstrăinării lui în temeiul unui act juridic, renunţării la dreptul de proprietate,
precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. Nimeni nu poate fi forţat să cedeze
proprietatea sa, cu excepţia cazurilor cînd, conform legii, se efectuează:
a) urmărirea bunurilor în legătură cu obligaţiile proprietarului;
b) înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le poate
avea în proprietate;
c) răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării regulilor
de comportare cu acestea;
d) privatizarea proprietăţii de stat;
e) exproprierea pentru cauză de utilitate publică;
f) rechiziţia;
g) confiscarea şi în alte acţiuni prevăzute de lege.
Conform art. 374 al din Codul Civil al Republicii Moldova, proprietarul
este în drept să-şi revendice bunurile aflate în posesiunea nelegitimă a altuia.
Posesorul poate refuza să predea bunul dacă el sau posesorul mijlocit pentru
care posedă are dreptul preferenţial de posesiune în raport cu proprietarul.
Revendicarea bunului poate fi aplicată în raport cu cel care are un drept
superior dacă acesta a obţinut bunul prin violenţă sau prin dol.
Dacă un bun a fost dobîndit cu titlu oneros de la o persoană care nu
a avut dreptul să-l înstrăineze, proprietarul poate să-l revendice de la
dobînditorul de bună-credinţă numai în cazul în care bunul a fost pierdut
de proprietar ori de persoana căreia bunul a fost transmis de proprietar în
posesiune sau dacă i-a fost furat unuia ori altuia, sau a ieşit în alt mod din
posesiunea acestora, fără voia lor. Dacă bunurile au fost dobîndite cu titlu
gratuit de la o persoană care nu avea dreptul să le înstrăineze, proprietarul
este în drept să-şi revendice bunurile în toate cazurile. Banii, titlurile de
valoare la purtător şi bunurile dobîndite la licitaţie nu pot fi revendicate de
la un dobînditor de bună-credinţă.
5.6. Obligaţiile civile.

Obligaţia este raportul de drept civil în care o parte, numită creditor, are
posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute una sau
mai multe prestaţii ce pot fi de a da, a face sau a nu face, de regulă, sub
sancţiunea constrângerii de către stat. Prestaţia trebuie să fie posibilă şi
determinată sau determinabilă, să nu contravină legii, ordinii publice şi bunelor

moravuri. Obligaţia civilă are o latură activă, care priveşte dreptul pe care îl
are creditorul asupra debitorului - drept de creanţă – şi o latură pasivă, care
priveşte datoria sau obligaţia ce incumbă debitorului, corelativă dreptului de
creanţă al creditorului. Obligaţiile se nasc din contract, fapt ilicit (delict) şi din
orice alt act sau fapt susceptibil de a le produce în condiţiile legii.
Elementele raportului juridic obligaţional sunt: subiectele, conţinutul,
obiectul şi sancţiunea.
A. Subiectele raportului obligaţional sunt:
- subiectul activ – creditorul - titular al dreptului de creanţă, şi
- subiectul pasiv – debitorul - cel care are obligaţia corelativă dreptului
de creanţă.
B. Conţinutul raportului de obligaţii desemnează drepturile de
creanţă şi obligaţiile corespunzătoare acestora, pe care le au subiectele.
C. Obiectul raportului juridic de obligaţii constă în conduita
concretă – acţiunea sau inacţiunea – la care este îndreptăţit subiectul activ
şi la care este îndatorat subiectul pasiv sau prestaţia pe care o poate pretinde
creditorul şi pe care trebuie să o execute debitorul. Această prestaţie poate
fi aceea de: a da (“dare”), a face (“facere”) sau a nu face (“non facere”).
D. Sancţiunea obligaţiei civile constă în dreptul creditorului de a
recurge la forţa de constrângere a statului pentru realizarea dreptului său
de creanţă, respectiv pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiei. Atunci
când acest element al raportului obligaţional lipseşte, avem de a face cu o
obligaţie imperfectă sau naturală.
Obligaţiile pot fi clasificate după cîteva criterii şi anume:
1) După izvorul lor, obligaţiile se pot naşte din:
- acte juridice
- fapte juridice – acestea pot fi licite sau ilicite
2) După obiectul lor, obligaţiile sunt susceptibile de mai multe
subclasificări:
a) obligaţii de a da, a face sau a nu face
b) obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace
c) obligatiile pecuniare şi obligaţiile de altă natură
3. După sancţiunea lor, obligaţiile se clasifică în obligaţii civile perfecte
şi obligaţii naturale sau imperfecte. Sunt obligaţii civile perfecte cele care
beneficiază de sancţiunea coerciţiei în caz de neexecutare, concretizată în
posibilitatea creditorului de a folosi acţiunea în justiţie pentru realizarea
dreptului său de creanţă sau în alt mijloc ofensiv de executare. Obligaţiile

naturale sunt acelea neînzestrate cu acţiune în justiţie datorită pierderii
dreptului la acţiune în sens material ca urmare a prescripţiei extinctive
(obligaţii naturale degenerate) sau care s-au născut fără a fi înzestrate cu
acţiune în justiţie (obligaţiile civile avortate). Specific tuturor obligaţiilor
naturale este faptul că atunci când debitorul le execută voluntar se consideră
că a făcut o plată valabilă, chiar dacă nu ştia că această obligaţie nu este
însoţită de acţiune in justiţie, şi nu mai are dreptul la restituirea prestaţiei.
De asemenea, obligaţiile naturale, prin recunoaşterea făcută de către debitor,
pot fi novate în obligaţii civile perfecte.
4. După cum obligaţiile sunt sau nu afectate de modalităţi, ele se împart
în: obligaţii pure (neafectate de modalităţi) şi obligaţii afectate de modalităţi.
5. După divizibilitatea lor, obligaţiile se clasifică în: obligaţii
divizibile cu pluralitate de debitori, obligaţii divizibile cu pluralitate de
crebitori şi obligaţii indivizibile - ce nu pot fi divizate nici între debitori
sau între creditori, nici între succesorii lor.
6. După obligativitatea lor, obligaţiile se clasifică în: obligaţii de
alternativă - care are drept obiect două sau mai multe prestaţii principale,
dintre care executarea uneia eliberează integral debitorul şi obligaţi
facultative - care are ca obiect o singură prestaţie principală al cărei debitor
poate fi eliberat prin executarea unei alte prestaţii.
Executarea obligaţiilor. Temeiul executării rezidă în existenţa unei
obligaţii, care trebuie executată în modul corespunzător, cu bună-credinţă,
la locul şi în momentul stabilit157. Dacă locul executării nu este determinat
sau nu rezultă din natura obligaţiei, executarea urmează a fi efectuată:
a) la domiciliul sau sediul creditorului la momentul naşterii obligaţiei
– în cazul obligaţiei pecuniare;
b) la locul aflării bunului în momentul naşterii obligaţiei – în cazul
obligaţiilor de predare a unui bun individual determinat;
c) la locul unde debitorul îşi desfăşoară activitatea legată de obligaţie,
iar în lipsa acestuia, la locul unde debitorul îşi are domiciliul sau sediul –
în cazul unor alte obligaţii.
În cazul în care termenul de executare a obligaţiei nu este determinat şi
nici nu rezultă din natura acesteia, creditorul are dreptul de a pretinde oricînd
executarea ei, iar debitorul este îndreptăţit să o execute oricînd. Dacă datoria
157
de a executa imediat nu rezultă din lege, contract sau din natura obligaţiei,
debitorul trebuie să execute obligaţia în termen de 7 zile din momentul cererii
creditorului. Dacă termenul de executare a obligaţiei este determinat, se
consideră că creditorul nu poate cere executarea înainte de termen. Debitorul
însă poate executa obligaţia înainte de termen dacă creditorul nu are nici un
motiv temeinic pentru a refuza executarea. În cazul în care respinge executarea
anticipată, creditorul este obligat să-l informeze imediat în acest sens pe debitor
şi să ia toate masurile necesare pentru a evita prejudicierea lui.
Conform art 581 din Codul Civil al Republicii Moldova dacă din lege,
contract sau din natura obligaţiei nu reiese că debitorul urmează să execute
obligaţia personal, aceasta poate fi executată şi de un terţ. În astfel de cazuri,
creditorul este obligat să accepte executarea propusă de terţ pentru debitor.
Oferta de executare de către un terţ trebuie făcută în interesul debitorului şi
nu doar în scopul de a schimba creditorul. Creditorul poate refuza executarea
propusă de către terţ dacă debitorul este împotriva unei astfel de executări.
Obligaţia pecuniară se exprimă în monedă naţională. Părţile pot
conveni asupra unor obligaţii pecuniare în valută străină în măsura în care
acest lucru nu este interzis prin lege. Dacă obligaţia pecuniară exprimată
în valută străină trebuie executată pe teritoriul ţării, executarea poate fi
făcută în monedă naţională, cu excepţia cazului cînd executarea în valută
străină a fost stipulată expres. Se va lua în considerare rata de schimb a
Băncii Naţionale a Moldovei din momentul executării obligaţiei.
Dacă înainte de scadenţa unei obligaţii pecuniare s-a modificat rata de
schimb a valutei de plată faţă de valuta de cont, debitorul este obligat să
efectueze plata conform cursului de schimb existent la data executării dacă
contractul nu prevede altfel. În cazul unei reforme monetare, se va aplica rata
de schimb a valutelor existentă la data reformei monetare.Partea care este în
întîrziere suportă riscul schimbării ratei de schimb a valutei de executare.
În cazul în care, conform legii sau contractului, obligaţia este
purtătoare de dobîndă, se plăteşte o dobîndă egală cu rata de refinanţare a
Băncii Naţionale a Moldovei dacă legea sau contractul nu prevede o altă
rată. Costurile executării obligaţiei le suportă debitorul dacă legea sau
contractul nu prevede altfel.
În cazul în care nu execută obligaţia, debitorul este ţinut să-l
despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat astfel dacă nu
dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă.
Neexecutarea include orice încălcare a obligaţiilor, inclusiv
executarea necorespunzătoare sau tardivă. Repararea prejudiciului cauzat

prin întîrziere sau prin o altă executare necorespunzătoare a obligaţiei nu-
l eliberează pe debitor de executarea obligaţiei în natură, cu excepţia
cazurilor cînd, datorită unor circumstanţe obiective, creditorul pierde
interesul pentru executare.
Debitorul poartă răspundere numai pentru dol (intenţie) sau culpă
(imprudenţă sau neglijenţă) dacă legea sau contractul nu prevede altfel
sau dacă din conţinutul sau natura raportului nu reiese altfel.
Neexecutarea obligaţiei nu este imputabilă debitorului în cazul în
care se datorează unei forţe majore, dacă survenirea sau efectele acesteia
nu au putut fi cunoscute de către debitor la momentul naşterii obligaţiei
ori dacă debitorul nu a putut împiedica sau înlătura survenirea forţei majore
ori a consecinţelor ei.
Mijloacele de garantare a executării obligaţiilor:
Clauza penală (penalitatea) este o prevedere contractuală prin care
părţile evaluează anticipat prejudiciul, stipulînd că debitorul, în cazul
neexecutării obligaţiei, urmează să remită creditorului o sumă de bani sau
un alt bun. Prin clauză penală se poate garanta numai o creanţă valabilă.
Clauza penală poate fi stipulată în mărime fixă sau sub forma unei cote
din valoarea obligaţiei garantate prin clauza penală sau a părţii neexecutate.
Părţile pot conveni asupra unei clauze penale mai mari decît prejudiciul.
Debitorul nu este obligat să plătească penalitate în cazul în care neexecu-
tarea nu se datorează vinovăţiei sale.
Clauza penală se face în scris. Nerespectarea formei scrise atrage
nulitatea clauzei penale.
Arvuna este o suma de bani sau un alt bun pe care o parte contractantă
o dă celeilalte părţi pentru a confirma încheierea contractului şi a-i garanta
executarea. În caz de dubii, suma plătită este considerată avans. Înţelegerea
cu privire la arvună trebuie să fie întocmită în scris. Arvuna se ia în calcul
la executarea prestaţiei, iar în cazul în care aceasta nu s-a făcut, se restituie.
Dacă, pentru neexecutarea contractului, răspunde partea care a dat arvuna,
aceasta rămîne celeilalte părţi. Dacă pentru neexecutarea contractului
răspunde partea care a primit arvuna, ea este obligată să plătească celeilalte
părţi dublul arvunei158.
Prin stingerea obligaţiilor, încetează raporturile juridice dintre părţi în
158
partea ce se referă la obligaţia stinsă. Dacă obligaţia este stinsă, debitorul nu

este obligat să plătească dobînda şi penalităţile ori să repare prejudiciul. Legisla-
ţia civilă a RM prevede următoarele modalităţi de stingere a obligaţiilor civile159:
Executarea stinge obligaţia numai în cazul în care este efectuată în
modul corespunzător. Obligaţia se stinge şi în cazul în care creditorul
acceptă o altă executare în locul celei datorate (darea în plată). În acest
caz, debitorul răspunde pentru viciile prestaţiei conform regulilor privind
răspunderea vînzătorului. Dacă acceptă executarea obligaţiei, sarcina de a
demonstra neexecutarea revine creditorului. În cazul stingerii obligaţiei
principale, fidejusiunea, gajul şi alte drepturi accesorii încetează în măsura
în care nu subzistă interese justificate ale terţilor.
Consemnarea. În cazul în care creditorul este în întîrziere sau debi-
torul, din motive neimputabile lui, nu cunoaşte identitatea sau domiciliul
creditorului, debitorul poate depune banii, valorile mobiliare sau alte
documente, precum şi bijuteriile, la o bancă sau la notar. Dacă bunurile
care urmează să fie consemnate sînt depuse la oficiul poştal, ele se consideră
consemnate din momentul depunerii. Consemnarea stinge obligaţia debito-
rului chiar şi în cazurile în care bunurile sau echivalentul lor nu mai pot fi
predate creditorului. Din momentul consemnării, riscurile trec asupra
creditorului, debitorul nefiind obligat să plătească dobîndă şi penalităţi
ori să compenseze veniturile ratate.
Dacă executarea obligaţiei de către debitor este condiţionată de
executarea simultană a unei obligaţii de către creditor, debitorul este în
drept să condiţioneze eliberarea bunurilor consemnate cu executarea
obligaţiei de către creditor.
Debitorul este obligat să depună bunurile la locul executării obligaţiei.
Dacă a consemnat bunurile în alt loc, debitorul este obligat să repare
prejudiciul cauzat astfel. Debitorul este obligat să-l informeze imediat pe
creditor despre consemnare, cu excepţia cazurilor cînd este în imposibili-
tatea de a executa această obligaţie. Debitorul trebuie să repare prejudiciul
cauzat creditorului prin neinformare despre consemnare.
Compensarea este stingerea reciprocă a unei obligaţii şi a unei creanţe
opuse, certe, lichide, de aceeaşi natură şi exigibile. Termenul de graţie acordat
pentru plata unei creanţe nu împiedică compensarea. Compensarea este
posibilă şi atunci cînd creanţele nu sînt scadente, dar titularii lor consimt.
159
Compensarea se face prin declaraţie faţă de cealaltă parte. Declaraţia este

nulă dacă este afectată de modalităţi. În cazul în care creanţele supuse
compensării nu sînt echivalente, se stinge doar creanţa acoperită integral.
Creanţa statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, cu excepţia
creanţei fiscale, poate fi stinsă prin compensare numai dacă obligaţia trebuie
să fie executată faţă de bugetul care urmează să satisfacă creanţa
solicitantului compensării.
Dacă creanţele supuse compensării au locuri de executare diferite,
solicitantul compensării este obligat să repare prejudiciul cauzat celeilalte
părţi prin faptul că nu poate primi executarea sau nu poate executa obligaţia
în locul stabilit. În cazul în care persoana are mai multe creanţe ce pot fi
stinse prin compensare, solicitantul compensării poate stabili creanţele
care se compensează. Dacă creanţele care se compensează nu sînt stipulate
în cererea de compensare sau cealaltă parte obiectează fără întîrziere, se
aplică regulile privind prioritatea efectuării plăţilor.
Confuziunea. Obligaţia se stinge în cazul în care o singură persoană
întruneşte calitatea de creditor şi cea de debitor (confuziunea). În unele cazuri,
dacă confuziunea încetează să existe, efectele ei încetează de asemenea.
Remiterea de datorie. Obligaţia se stinge dacă creditorul, în baza unei
înţelegeri cu debitorul, îl eliberează pe acesta de executarea obligaţiei (remiterea
de datorie). Remiterea de datorie este totală dacă nu a fost stipulat expres că
este parţială. Obligaţia se stinge, de asemenea, printr-un contract în care
creditorul recunoaşte că obligaţia nu există. Remiterea de datorie faţă de
debitorul principal are efecte şi faţă de garanţi. Renunţarea de către creditor la
un mijloc de garanţie nu permite a se prezuma că a renunţat la creanţa garantată.
Remiterea de datorie faţă de un garant are efecte şi faţă de ceilalţi garanţi.
Imposibilitatea fortuită de executare. Obligaţia se stinge prin
imposibilitatea executării dacă imposibilitatea se datorează unei împrejurări
pentru care debitorul nu răspunde. Sarcina de a dovedi imposibilitatea
executării obligaţiei revine debitorului. Debitorul care este în imposibili-
tatea de a-şi executa obligaţia nu poate pretinde executarea unei obligaţii
corelative de către creditor, iar dacă aceasta este executată, trebuie să
restituie tot ceea ce a primit, cu excepţia cazului în care debitorul demons-
trează că imposibilitatea executării a apărut din vina creditorului.
Decesul persoanei fizice sau lichidarea persoanei juridice. Obligaţia
se stinge prin decesul debitorului dacă executarea ei este imposibilă fără
participarea personală a acestuia sau dacă este legată în alt mod de persoana
debitorului. Obligaţia se stinge prin decesul creditorului dacă executarea

îi este destinată personal sau dacă este legată în alt mod de persoana
creditorului. Obligaţia se stinge prin lichidarea persoanei juridice (debitor
sau creditor), cu excepţia cazurilor în care obligaţia sau creanţa persoanei
juridice lichidate se transmite prin lege unor alte persoane.
Novaţia. Obligaţia se stinge în baza înţelegerii dintre părţi de a o
înlocui cu o altă obligaţie (novaţie). Voinţa de a înlocui o obligaţie cu alta
trebuie să fie stipulată expres. Stingerea obligaţiei principale prin novaţie
stinge şi obligaţiile accesorii dacă părţile nu au stipulat expres altfel.
5.7. Succesiunea.
Termenul de succesiune (moştenire) desemnează, în general, transmiterea
patrimoniului unei persoane fizice decedate către una ori mai multe persoane
fizice sau persoane juridice (ori către stat). În legislaţia civilă a Republicii
Moldova160 moştenirea este definită ca transmiterea patrimoniului unei persoane
fizice decedate (cel ce a lăsat moştenirea) către succesorii săi.
Putem admite că, în principiu, în materia dreptului de moştenire,
noţiunile de „moştenire” şi „succesiune” sunt sinonime. Moştenirea este o
transmisiune de drepturi pentru cauză de moarte, universală, unitară şi
indivizibilă. Ea poate fi de două feluri:
- conform testamentului (succesiune testamentară) şi
- în temeiul legii (succesiune legală).
În literatura de specialitate, este cunoscută şi o a treia formă de
moştenire: moştenirea convenţională.161 Aceasta se poate realiza prin donaţia
de bunuri viitoare (cunoscută şi ca „instituţiunea contractuală”) prin care o
persoană (instituantul) desemna, printr un contract de donaţie, (şi nu prin
legat, nefiind asimilat acestuia) un succesor (instituitul) pentru a culege
„bunurile sale viitoare”, dar acest fel de moştenire nu se întâlneşte în practică.
Pot fi moştenitori, în cazul succesiunii:
a) testamentare, persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului
celui ce a lăsat moştenirea, precum şi cele care au fost concepute în timpul vieţii
celui ce a lăsat moştenirea şi s-au născut vii după decesul acestuia, indiferent de
faptul dacă sînt sau nu copiii lui, precum şi persoanele juridice care au capacitate
juridică civilă la momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea;
160
Stănciulescu, Liviu. Drept Civil. Instituţii principale: suport de curs. Bucureşti. Ed.
161
Universităţii din Bucureşti, 2006, p. 69.

b) legale, persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului

celui ce a lăsat moştenirea, precum şi copiii celui ce a lăsat moştenirea
concepuţi în timpul vieţii lui şi născuţi vii după decesul acestuia.
Statul dispune de capacitate succesorală testamentară, precum şi de
capacitate succesorală asupra unui patrimoniu succesoral vacant.
Nu poate fi succesor testamentar sau legal persoana care:
a) a comis intenţionat o infracţiune sau o faptă amorală împotriva
ultimei voinţe, exprimate în testament, a celui ce a lăsat moştenirea dacă
aceste circumstanţe sînt constatate de instanţa de judecată;
b) a pus intenţionat piedici în calea realizării ultimei voinţe a celui ce
a lăsat moştenirea şi a contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori a
persoanelor apropiate sau la majorarea cotei succesorale ale tuturor acestora.
Nu pot fi succesori legali ai copiilor lor părinţii decăzuţi din drepturile
părinteşti care, la data deschiderii succesiunii, nu sînt restabiliţi în aceste drepturi
şi nici părinţii (adoptatorii) şi copiii maturi (inclusiv cei adoptaţi) care s-au
eschivat cu rea-credinţă de la executarea obligaţiei de întreţinere a celui ce a
lăsat moştenirea dacă această circumstanţă este constatată de instanţa de
judecată. Persoana culpabilă de săvîrşirea unor acţiuni ce atrag decăderea din
dreptul la succesiune poate fi chemată, în pofida acestui fapt, la moştenire
dacă cel ce a lăsat moştenirea o iartă exprimînd acest lucru în mod expres în
testament. Dar dacă, după primirea succesiunii, este declarată de instanţa de
judecată ca succesor nedemn, persoana este obligată să restituie tot ceea ce a
primit ca moştenire, inclusiv fructele obţinute. Cota succesorală a persoanei
decăzute din dreptul la succesiune se împarte egal între ceilalţi moştenitori.
Caracterele juridice ale transmiterii moştenirii:162
1. Transmisiunea moştenirii este o transmisiune pentru cauză de
moarte (mortis causa). Transmisiunea succesorală se produce numai la
încetarea din viaţă a unei persoane fizice, fie că este vorba de moarte fizic
constatată, fie de moarte declarată prin hotărâre judecătorească (viventis
hereditas non datur).
Faptul morţii constituie elementul distinctiv al transmisiunii succesorale
şi o deosebeşte de transmisiunea prin acte juridice între vii (inter vivos).
În consecinţă, normele dreptului succesoral nu pot fi aplicate actelor
de transmisiune între vii guvernate de dreptul obligaţional şi nici în cazul
încetării existenţei unei persoane juridice.
Stănciulescu, Liviu. Drept Civil. Instituţii principale: suport de curs. Bucureşti: Ed.
162
Universităţii din Bucureşti, 2006, p. 70.

În schimb, normele care guvernează transmisiunea succesorală sunt,

în principiu, aplicabile şi persoanelor juridice ori statului, atunci când apar
ca dobânditori ai patrimoniului sau ai unor bunuri din patrimoniul persoanei
fizice decedate.
2. Transmisiunea moştenirii este universală. Succesiunea are ca
obiect patrimoniul unei persoanei fizice decedate, privit ca universalitate
juridică, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare
economică şi care au aparţinut defunctului.
Nu se transmit prin moştenire:
a) drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale (în principiu);
b) drepturile patrimoniale care se sting la moartea titularului întrucât
au caracter viager sau sunt contracte născute ex lege intuitu personae (cum
ar fi uzufruct viager, o creanţă de rentă viageră etc.);
c) obligaţiile patrimoniale legate de o calitate personală a defunctului
(de exemplu, obligaţia de întreţinere prevăzută de lege în consideraţia
calităţii personale a defunctului).
3. Transmisiunea moştenirii este unitară. În cadrul transmisiunii
succesorale, patrimoniul este privit unitar, ceea ce are drept consecinţă
faptul că moştenirea (deci toate drepturile şi obligaţiile defunctului) se
transmite moştenitorilor legali sau legatarilor după aceleaşi norme juridice.
De menţionat că unitatea succesiunii nu se referă la unicitatea actului
normativ ce o reglementează.
4. Transmisiunea moştenirii este indivizibilă. Patrimoniul succesoral
este nu numai unitar, ci şi indivizibil. Aşa fiind, transmisiunea succesorală
va fi şi ea indivizibilă şi va avea drept consecinţă faptul că acceptarea sau
renunţarea la moştenire au, fiecare în parte, caracter indivizibil (neputând
avea ca obiect numai o parte de moştenire).
Astfel, fiecare moştenitor trebuie fie să accepte moştenirea, potrivit
vocaţiei succesorale, fie să renunţe la ea.
Caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale nu împiedică pe
succesibil de a accepta moştenirea sub beneficiu de inventar, prin care
aceştia vor răspunde pentru datoriile şi sarcinile moştenirii, dar numai în
limitele activului primit (intra vires hereditatis). Acceptarea moştenirii
sub beneficiu de inventar nu contravine caracterului universal al moştenirii.
Din punct de vedere juridic, deschiderea moştenirii presupune analizarea
a doua aspecte: data deschiderii succesiunii şi locul dezbaterii acesteia.
- Data deschiderii moştenirii. Succesiunea se deschide în urma
decesului persoanei fizice sau declarării morţii ei de către instanţa de judecată.

Momentul deschiderii succesiunii se consideră cel al decesului persoanei
care a lăsat moştenirea sau data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti
privind declararea morţii lui. Persoana care pretinde moştenirea sau anumite
drepturi asupra acesteia trebuie să dovedească moartea, precum şi data (uneori
chiar ora şi minutul) morţii celui pe care vrea să l moştenească). De regulă,
dovada morţii, inclusiv data ei, se face cu certificatul de deces eliberat ca
urmare a morţii fizic constatate de organele abilitate de lege.
- Locul deschiderii moştenirii. Potrivit legosla’iei civile a RM163,
locul deschiderii succesiunii este ultimul domiciliu al celui care a lăsat
moştenirea, iar dacă locul nu este cunoscut, locul unde se află bunurile
succesorale. Dacă bunurile succesorale se află în diferite locuri, cel al
deschiderii succesiunii va fi considerat locul unde se află partea cea mai
valoroasă a bunurilor imobile. Dacă nu există bunuri imobile, se consideră
locul unde se află partea principală ca valoare a bunurilor mobile.
Patrimoniul succesoral include atît drepturile patrimoniale (activul
succesoral), cît şi obligaţiile patrimoniale (pasivul succesoral), pe care cel
ce a lăsat moştenirea le avea la momentul decesului. Dacă există cîţiva
moştenitori, cotele lor succesorale, pînă la primirea certificatului de
moştenitor, aparţin tuturor acestora în calitate de patrimoniu unic.
În patrimoniul succesoral intră cota-parte a celui ce a lăsat moştenirea
din proprietatea comună, iar dacă împărţirea în natură nu este posibilă,
valoarea ei. În patrimoniul succesoral nu se includ drepturile şi obligaţiile
patrimoniale care poartă caracter personal şi care pot aparţine doar celui
ce a lăsat moştenirea şi nici drepturile şi obligaţiile, prevăzute de contract
sau de lege, care sînt valabile numai în timpul vieţii celui ce a lăsat
moştenirea şi care încetează la decesul lui.
Moştenirea este legală în cazul în care transmiterea ei are loc în
temeiul legii (la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege).
De regulă, moştenirea legală intervine în toate cazurile în care defunctul
nu a lăsat testament. Ea poate interveni însă ca excepţie, în cazul în care a
fost lăsat testament, însă acesta nu cuprinde legate, ci alte dispoziţii de
ultimă voinţă (de exemplu, desemnarea unui executor testamentar,
recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, dispoziţii cu privire la funeralii
etc). Moştenirea poate fi legală şi în cazul în care testamentul cuprinde
163
Codul Civil al Republicii Moldova, art.1443.
exheredări (dezmoşteniri) prin care o parte din moştenitori sunt înlăturaţi

de la moştenire (fără ca testamentul să cuprindă legate în favoarea altor
persoane) situaţie în care, la moştenire vor fi chemaţi restul de moştenitori
legali (nedezmoşteniţi) ce vor împărţi între ei întreaga masă succesorală.
Moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară, dacă defunctul
a dispus prin testament numai de o parte a moştenirii sale (sau a dispus de
întreaga moştenire, dar există moştenitori rezervatari) situaţie în care o
parte din moştenire se va transmite după voinţa testatorului, iar cealaltă
după regulile moştenirii legale.
Clasele de moştenitori legali:
1). Clasa I de moştenitori legali (descendenţii defunctului). Prin
descendenţi se înţeleg copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la
infinit, fără deosebire de sex şi indiferent dacă sunt din aceeaşi căsătorie
sau din căsătorii diferite. În cazul moştenirii testamentare, succesorii de
clasa I inapţi pentru muncă au dreptul de a moşteni, independent de
conţinutul testamentului, cel puţin o doime cotă-parte din cota ce s-ar fi
cuvenit fiecăruia în caz de succesiune legală (rezervă succesorală).164
2). Clasa a II-a de moştenitori legali (ascendenţii privilegiaţi şi
colateralii privilegiaţi). Dacă defunctul nu are descendenţi sau cei existenţi
nu pot sau nu vor să vină la moştenire, legea cheamă la succesiune rudele
care fac parte din clasa a II-a de moştenitori legali. Clasa a II-a de
moştenitori legali este clasa mixtă, a ascendenţilor privilegiaţi şi a
colateralilor privilegiaţi.
A. Ascendenţii privilegiaţi sunt părinţii defunctului (tatăl şi mama)
din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie.
B. Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile defunctului şi
descendenţii acestora până la gradul IV inclusiv (nepoţi şi strănepoţi de
frate-soră). Fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora pot fi din
căsătorie (aceeaşi căsătorie sau căsătorii diferite), din afara căsătoriei
sau din adopţia cu efecte depline.
3). Clasa a III-a de moştenitori legali (ascendenţii ordinari).
Ascendenţii ordinari sunt: bunicii, străbunicii etc. (fără limită în grad).
Bunicii, străbunicii etc. sunt chemaţi la moştenire în ordinea gradelor
de rudenie (în baza principiului proximităţii gradului de rudenie); astfel
că bunicii (rude de gradul II) înlătură de la moştenire pe străbunici (rude
de gradul III) etc.
164
Ibidem, art. 1505.
4). Clasa a IV-a de moştenitori legali (colateralii ordinari).

Colateralii ordinari sunt: unchii şi mătuşile, verii primari şi fraţii
sau surorile bunicilor defunctului.
Moştenirea testamentară.
Testamentul este un act juridic solemn, unilateral, revocabil şi personal
prin care testatorul dispune cu titlu gratuit, pentru momentul încetării sale
din viaţă, de toate bunurile sale sau de o parte din ele. Testator poate fi
doar persoana cu capacitate de exerciţiu.Nu se permite întocmirea
testamentului prin reprezentant.
Articolul 1450. al CCRM prevede, că testatorul poate determina în
testament cotele succesorale pentru moştenitorii menţionaţi în el sau poate
indica în mod concret cărui moştenitor ce parte din patrimoniu îi va trece
în proprietate. Dacă în testament nu există astfel de indicaţii, patrimoniul
succesoral se împarte egal între moştenitori. Dar dacă în testament sînt
menţionaţi cîţiva moştenitori, dar este stabilită cotă succesorală numai
unuia dintre ei, ceilalţi moştenesc în părţi egale patrimoniul rămas.
Testatorul este în drept să substituie succesorul desemnat dacă acesta
din urmă decedează pînă la deschiderea moştenirii, nu acceptă sau renunţă
la moştenire, sau este privat de dreptul la moştenire. Renunţarea moştenito-
rului testamentar la succesiune se admite numai în cazul în care acesta nu
indică în favoarea cui renunţă.
Testatorul poate dezmoşteni pe unul, pe cîţiva sau pe toţi moştenitorii
legali şi nu este obligat să motiveze acest fapt. Persoana dezmoştenită prin
dispoziţie testamentară expresă nu poate deveni moştenitor legal asupra
părţii netestate din avere şi nici asupra cotelor-părţi la care au renunţat
moştenitorii testamentari.
Forma testamentului:
Testamentul poate fi întocmit doar în una din următoarele forme:
§ olograf – scris în întregime personal, datat şi semnat de testator;
§ autentic – autentificat notarial, precum şi asimilat cu cel autentificat
notarial;
§ mistic – scris în întregime, datat şi semnat de testator, strîns şi
sigilat şi apoi prezentat notarului, care aplică inscripţia de autentificare pe
plic şi îl semnează împreună cu testatorul.
Sînt asimilate celor autentificate notarial testamentele autentificate de:
a) medicul principal, şeful, adjuncţii lor în probleme medicale, me-
dicul de serviciu al spitalului, al unei alte instituţii medicale, al sanatoriului,
directorul sau medicul principal al azilului pentru invalizi şi bătrîni dacă

testatorul se tratează sau locuieşte într-o astfel de instituţie; şeful
expediţiilor de explorări, expediţiilor geografice şi a altor expediţii similare,
dacă testatorul se află într-o astfel de expediţie;
b) căpitanul navei sau aeronavei, dacă testatorul se află pe navă sau
în aeronavă;
c) comandantul (şeful) unităţii, marii unităţi, institutului şi colegiului
militar dacă la locul aflării lor nu există notar şi dacă testatorul este militar
sau îndeplineşte serviciul în unitatea militară sau este persoană civilă sau
membru al familiei acestuia;
d) şeful instituţiei de privaţiune de libertate dacă testatorul se află în
locuri de privaţiune de libertate.
În testament trebuie să se indice data întocmirii lui. Lipsa datei atrage
nulitatea testamentului doar dacă nu sînt înlăturate dubiile privind capacitatea
de exerciţiu a testatorului la momentul întocmirii, modificării sau revocării
testamentului, precum şi în cazul existenţei a cîtorva testamente.
Legea165 prevede, că testatorul poate modifica sau revoca testamentul
în orice moment:
a) prin întocmirea unui nou testament, care revocă în mod direct,
total sau parţial, testamentul anterior ce contravine noului testament;
b) prin depunerea unei cereri la notar;
c) prin distrugerea tuturor exemplarelor testamentului olograf.
Dacă testatorul a întocmit cîteva testamente care se completează şi
nu se substituie integral unul pe altul, toate testamentele rămîn în vigoare.
Testamentul anterior îşi păstrează puterea legală în limita în care prevederile
lui nu sînt modificate prin testamentele ulterioare.
Dacă nu există nici succesori testamentari, nici legali sau dacă nici
unul din succesori nu a acceptat succesiunea, sau dacă toţi succesorii sînt
privaţi de dreptul la succesiune, patrimoniul succesoral trece în proprietatea
statului în baza dreptului de moştenire asupra unui patrimoniu vacant.
Statul intră în posesiunea patrimoniului succesoral prin eliberarea unui
certificat de succesiune vacantă.
5.8. Contractele
Fiecare dintre noi, zi de zi şi de nenumerate ori se încadrează în
diverse raporturi contractuale, fără ca acestui fapr să-i fie acordată o careva
atenţie deosebită. Aceasta are loc doar pentru că, de regulă, se realizează
165
Codul Civil al Republicii Moldova, art.1465.
contracte elementare, cotidiene, cum ar fi procurarea produselor alimentare

de la piaţă sau de la vre-o instituţie comercială, călătoria în transportul
obştesc, utilizarea ascensorului, curentului electric, gazului natural etc.
Deasemenea se încheie şi contracte mai complexe după natura lor, cum ar
fi cele de muncă, contractele matrimoniale, contractele administrative,
inclusiv şi care reglementează relaţiile pe plan internaţional.
Ar fi foarte greu de conceput existenţa la un anumit moment a
raporturilor între persoane fără existenţa contractelor, deoarece contractul
constituie una din cele mai flexibile şi prin urmare şi eficiente modalităţi
de reglementare a raporturilor social-juridice, anume pentru acele adâncuri
unde legea nu poate şi nu necesită a pătrunde şi, totodată, este una din cele
mai importante mijloace juridice de asigurare a dezvoltării relaţiilor sociale.
Potrivit legislaţiei civile a Republicii Moldova166, contractul este acordul
de voinţă realizat între două sau mai multe persoane prin care se stabilesc, se
modifică sau se sting raporturi juridice. Părţile contractante pot încheia în mod
liber, în limitele normelor imperative de drept, contracte şi pot stabili conţinutul
lor. Dacă, în scopul protecţiei intereselor prioritare ale societăţii sau ale unui
individ, efectele unui contract depind de încuviinţarea autorităţilor statului,
limitările şi condiţionările trebuie reglementate prin lege. Obligarea la încheierea
unui contract este interzisă, cu excepţia cazurilor cînd obligaţia de a contracta
este prevăzută de prezentul cod, de lege sau dacă reiese dintr-o obligaţie asumată
benevol. Părţile pot încheia contracte care nu sînt prevăzute de lege (contracte
nenumite), precum şi contracte care conţin elemente ale diferitelor contracte
prevăzute de lege (contracte complexe). Contractul încheiat legal obligă părţile
nu numai la ceea ce au stipulat expres, dar şi la tot ceea ce rezultă din natura lui
în conformitate cu legea, cu uzanţele sau cu principiile echităţii. Contractul
produce efecte numai între părţi dacă legea nu prevede altfel.
Clasificarea contractelor. Doctrina şi legislaţia în vigoare induce
următoarea clasificare a contractelor:
1. În funcţie de natura de drept în care îşi fac existenţa deosebim:
Contracte civile – manifestarea de voinţă de către persoanele fizice
şi juridice îndreptate spre naşterea,modificarea sau stingerea unui raport
juridic civil.
Contracte comerciale – raporturile ce se stabilesc în activitatea
comercială internă realizată de către comercianţi.
166
Contracte de muncă – reglementează raporturile domeniului dreptului

privat şi sunt caracteristice prin faptul că îşi fac apariţia în domeniul
raporturilor de muncă.
Contractul matrimonial – în cadrul căruia, părţile-viitorii sau prezenţii
soţi-determină drepturile şi obligaţiile lor patrimoniale pentru perioada
căsătoriei precum şi în rezultatul desfacerii acesteia.
Contractele internaţionale - sunt acea categorie de contracte care
sunt încheiate „în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional”.
2. În funcţie de conţinutul contractelor, deosebim:
Contracte unilaterale - sunt acele contracte, la care una din părţi la
contract îşi asumă obligaţii faţă de cealaltă parte, fără ca ultima să-şi asume
reciproc careva obligaţii. Cu alte cuvinte, sunt acele contracte care dau
naştere la obligaţii numai în sarcina uneia din părţi (de ex.contractul de
depozit cu titlu gratuit).
Contracte sinalagmatice - sunt acele în care părţile se oblig
reciproc(de ex.contractul de vânzare-cumpărare).
Contracte sinalagmatice-imperfecte - sunt acele contracte, în care la
momentul încheierii contractului acesta apare drept un contract unilateral,
însă pe parcursul executării contractului acesta devine sinalagmatic (de
ex.contractul de mandat cu titlu gratuit, în care la momentul încheierii
contractului, obligaţii îşi asumă doar mandatarul, iar la momentul executării
actului juridic care constituie obiectul reprezentării,mandantul este obligat
să preia toate efectele acestei realizări).
3. În fucţie de avantajul pe care-l urmăresc părţile la încheierea
contractului, deosebim:
Contracte cu titlu oneros - este acel contract prin care în schimbul
folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte, se urmăreşte obţinerea
altui folos patrimonial (de ex.contractul de vânzare-cumpărare,unde
vânzătorul dobândeşte în calitate de avantaj suma bănească, iar
cumpărătorul-bunul cumpărat).
La rândul său contractele cu titlu oneros pot fi divizate în contracte
comutative şi aleatorii. Comutative - unde părţile la momentul încheierii
contractului cunosc cu certitudine mărimea avantajului,pe când aleatorii
- părţile nu cunosc cu certitudine mărimea avantajului pe care îl vor dobândi
drept rezultat al executării contractului (de ex.contractul de antrepriză,
unde în cazul în care părţile convin asupra unui deviz de cheltueli fixe-
contractul devine comutativ, pe când în cazul în care părţile convin asupra
devizului aproximativ-contractul devine aleatoriu).
Contracte cu titlu gratuit - în cadrul căruia nu se urmăreşte obţinerea

unui folos patrimonial în schimbul unui echivalent patrimonial(de
ex.contractul de comodat).
La rândul său contractele cu titlu gratuit pot fi liberalităţi şi dezinte-
resate. Contractele liberalităţi presupun micşorarea patrimoniului celui
care a executat prestaţia (de ex.contractul de donaţie). Contracte
dezinteresate sunt acele contracte, prin care partea care realizează prestaţia,
în rezultatul acesteia, nu-şi micşorează patrimoniul său (de ex.contractul
de prestare a unei consultaţii gratuite).
4. În funcţie de efectul produs de contracte, deosebim:
Generatoare de drepturi – prin încheiera cărora se dă naştere unor
drepturi şi obligaţii neexistente până la momentul încheierii (contracte de
muncă, contracte matrimoniale).
Constitutive de drepturi - care presupun consolidarea unui drept
preexistent. La rândul său contractele constitutive de drepturi pot fi: de
consolidare sau de modificare a dreptului. De ex. contractul de antrepriză în
construcţii este un contract constitutiv de drepturi şi de consolidare, deoarece,
prin realizarea acestui contract, clientul dobândeşte dreptul asupra unui bun
existent - casă de locuit sau o altă construcţie, dreptul asupra căruia o avea şi
până la încheierea contractului. Pur şi simplu, prin realizarea acestui contrat
s-a creat bunul. Altfel spus s-a constituit dreptul asupra unui bun deja existent.
Contractul de partaj sau contractul matrimonial încheiat în timpul căsătoriei
deasemenea este un contract constitutiv de drepturi, însă este un contract ce
modifică drepturile pe care soţii le-au avut înainte de încheierea contractului.
Contracte translative – au ca scop,strămutara unui drept sau obligaţie
existentă de la o parte a contractului către cealaltă parte (de ex.contractul
de donaţie-translarea doar a drepturilor).
Contracte ce privesc stingerea drepturilor - încheierea cărora are
drept scop stingerea unor obligaţii (de ex.tranzacţia de împăcare).
5. În funcţie de conţinutul său patrimonial, deosebim:
Contracte patromoniale - ale căror conţinut poate fi evaluat în bani.
Contracte nepatrimoniale - ale căror conţinut nu poate fi evaluat în bani.
6. În funcţie de modul lor de formare, deosebim:
Contracte consensuale - care se consideră încheiate, iar prin urmare
produc efecte prin simplu acord de voinţă a părţilor.
Contracte solemne - care cer respectarea unor formalităţi sau condiţii
de solemnitate, care-i induc valabilitatea (de ex.autentificarea notarială).
Contracte reale - care se consideră încheiate,iar prin urmare produc

efecte doar după remiterea bunului(de ex.contractul de donaţie).
7. În funcţie de modalitatea încheierii contractelor, deosebim:
Contracte ce pot fi încheiate strict personal - sunt acele ce nu pot fi
încheiate decât numai strict de către titularul dreptului sau de către persoana
ce urmează a dobândi dreptul sau eventuala obligaţie (de ex.contractul de
donaţie este un contract ce poate fi încheiat de către donator doar strict personal).
Contracte ce pot fi încheiate prin reprezentant - sunt acelea,referitor
la care legea permite încheierea prin reprezentant.
8. În funcţie de faptul cum sunt sau nu reglementate de legislaţia în
vigoare, deosebim:
Contracte numite - care corespund unei operaţiuni juridice
determinate şi care sunt nominalizate în legislaţia civilă,precuzm şi în alte
acte normative speciale(de ex.contractul de vânzare-cumpărare,contractul
de schimb,contractul de împrumut etc.).
Contracte nenumite - ce nu se bucură de regim juridic şi de o
reglementare proprie(de ex.majoritatea tratatelor internaţionale).
9. În funcţie de modul de executare a contractului, deosebim:
Contract de executare instantanee – în care actul de executare
presupune o singură prestaţie (de ex.contractul de dpnaţie).
Contracte de executare succesivă - actul de executare ale cărora
presupune acţiuni multiple,eşalonate în timp(de ex.contractul de locaţiune).
10.În funcţie de corelaţia între contracte, deosebim:
Principale - executarea cărora nu este afectată nici de un alt contract
şi care are o existenţă de sine stătătoare.
Accesorii – ale cărori executare depinde de conţinutul şi modul de
executare a altui contract.
11.În funcţie de faptul cum se exprimă voinţa la încheierea
contractului, deosebim:
Negociate - la încheierea cărora părţile negociază toate clauzele
contractului (de ex.contractul de muncă,matrimonial etc.).
De adeziune - sunt contractele redactate în întregime sau aproape în
întregime de una dintre părţile contractante,cealaltă parte contractantă
practic nu poate să modifice clauzele stabilite,ea având posibilitatea numai
de a accepta sau nu cntractul respectiv.
Contracte obligatorii - încheierea cărora este impusă prin lege.
12. În funcţie de posibilitatea revocării contractului, deosebim:
Contracte revocabile - în care partea poate pretinde la reântoarcerea

bunului transmis sau serviciului prestat (de ex.donaţia filantropică).
Contracte irevocabile - în care părţile nu păot induce revocabilitatea.
13. În funcţie de faptul dacă este sau nu afectat de modalităţi,
deosebim:
Contracte pure şi simple - executarea cărora nu poate fi pusă sub
careva condiţie(de ex.contractul de donaţie).
Contracte afectate de modalităţi - executarea cărora ţine de anumite
condiţii(de ex.contractul de înstrăinate a casei de locuit cu condiţia
întreţinerii pe viaţă).
14. În funcţie de capacitatea contractului de a produce efecte juridice,
deosebim:
Contracte valabil încheiate - la încheierea cărora au fost respectate toate
condiţiile de valabilitate şi care au capacitatea de a produce efecte juridice.
Contracte încheiate nule - la încheierea cărora nu s-au respectat
condiţiile de valabilitate şi care drept rezultat nu au capacitate de a produce
efecte juridice.
Contracte încheiate valabil, dar sancţionate cu nulitate - constituie
acea categorie de contracte cărora legislatorul la încheierea lor valabilă le
stabileşte o condiţie suplimentară,iar nerespectarea acestei condiţii duce
la considerarea nulităţii contractului (de ex.contractul de înstrăinare a unui
imobil urmează a fi înregistrat în termen de trei luni de la momentul
încheierii în registrul bunurilor imobile. În cazul nerespectării acestei
condiţii ,contractul devine nul).
15. În fucţie de forma în care urmează a fi încheiat contractul,
deosebim:
Contracte încheiate în formă verbală - sunt acele contracte,pentru
considerarea valabilităţii cărora este suficientă înţelegerea verbală, fără a
fi necesară întocmirea căruiva înscris.
Contracte încheiate în formă scrisă - căruia legea îi cere o formă scrisă.
Contracte încheiate în formă tacită - care se consideră încheiate prin
simpla realizare a unor acţiuni care fac dovada încheierii contractului.
Condiţiile de validitate a contractelor.
Orice contract, pentru a produce efecte, urmează a fi încheiat valabil.
Pentru considerarea valabilităţii încheierii contractului, este necesar
respectarea condiţiilor de validitate ale acestuia. Condiţiile de validitate
ale contractului-sunt acele elemente structurale, obligatorii pentru orice
contract,care sunt determinate de lege drept elemente obligato-

rii,respectarea lor fiind impusă sub sancţiunea nulităţii.
Astfel, legislaţia în vigoare enunţă următoarele condiţii de validitate:
· Legalitatea
· Capacitatea de a contracta
· Consimţământul la încheierea contractului
· Obiectul contractului
· Cauza sau scopul contractului
· Forma contractului.
Legalitatea - drept condiţie de validitate prezumă corespunderea
conţinutului şi efectelor produse de contract prevederilor legislaţiei în
vigoare. Totodată condiţia respectivă stabileşte că contractul nu trebuie în
fond să contravină legii.
Capacitatea de a încheia contractul - se înţelege aptitudenea
subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi subiective şi obligaţii
civile prin încheierea contractelor. Regula generală, însă, care guvernează
capacitatea de a contracta este, că ”poate contracta orice persoană, dacă
nu este limitată capacitatea sa prin lege”.
Consimţământul - constituie acea condiţie esenţială de fond şi
generală a contractului care constă în hotărârea părţilor de a încheia
contractul prin atingerea acordului de voinţă. În vederea constatării
valabilităţii consimţămâtului este necesat de a respecta următoarele condiţii:
· Să provină de la o persoană cu descernământ,
· Să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice,
· Să fie exteriorizat,
· Să nu fie viciat.
Obiectul contractului - constituie tot ceia cu privire la ce părţile îşi
asumă obligaţii şi dobândesc drepturi. Pentru ca obiectul să fie valabil,
acesta este necesar:
· Să existe
· Să fie în circuitul civil
· Să fie determinat ori determinabil
· Să fie posibil
· Să fie licit şi moral.
Cauza sau scopul contractului – este elementul contractului ce constă
în obiectivul (finalul) urmărit la încheierea acestuia. Pentru ca cauza să fie
valabilă, aceasta este necesar:
· Să existe
· Să fie reală
· Să fie licită şi morală.
Forma contractului - constituie acea condiţie de valabilitate ce constă
în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă făcută cu intenţia
de a crea, modifica sau a stinge un raport juridic. Legislaţia în vigoare
determină mai multe forme ale contractelor, cum ar fi:
· Scrisă (notarială,asimilată celei notariale),
· Verbală,
· Tăcită.
Oferta de a contracta este determinată drept propunerea, adresată unei
sau mai multor persoane, care conţine toate elementele esenţiale ale viitorului
contract şi care reflectă voinţa ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei.
Oferta produce efecte numai dacă a ajuns la destinatar înainte de a fi
revocată167. Oferta trebuie să fie fermă, univocă, serioasă şi completă.
Clasificarea ofertei.
1. În funcţie de faptul cui îi este adresată oferta, deosebim:
· Adresată unei persoane determinate;
· Adresată unui grup de persoane;
· Adresată publicului;
· Adresată fără a derermina careva caregorii de persoane.
2. În funcţie de faptul dacă este stabilit sau nu timpul în care poate fi
acceptată oferta, deosebim:
· Oferta făcută cu termen
· Oferta făcută fără termen.
3. În funcţie de faptul în ce formă este exprimată oferta, deosebim:
· Ofertă făcută tacit,
· Ofertă făcută verbal,
· Ofertă făcută în scris.
Acceptarea ofertei. Acceptarea constituie cea de-a doua latură
esenţială a consimţământului şi este un răspuns ce constă în manifestarea
de voinţă privind acceptarea ofertei.
Clasificarea acceptării.
· Acceptara făcută în scris
· Acceptarea făcută verbal
167
· Acceptarea expresă
· Acceptarea tacită
Momentul încheierii contractului se consideră acela când oferta
întâlneşte acceptarea. În acest sens determinăm situaţiile:
· Când ofertantul şi acceptantul se află unul în prezenţa altuia,
· Când contractul se încheie la distanţă prin telefon sau mijloace
internet,
· Când contractul se încheie prin corespondenţă.
În funcţie de locul încheierii contractului putem determina legislaţia
şi regulile aplicabile contractului. Regula generală aplicabilă locului
încheierii contractelor consensuale este, că contractl se consideră încheiat
în locul în care s-a realizat consimţământul, adică unde oferta a întâlnit
acceptarea.
În cazul în care este vorba de încheiere a unui contrac formal, locul
încheierii acestuia se consideră locul unde sau perfectat formalităţile. În
cazul încheierii unui contract real, locul încheierii acestuia se va considera
locul transmiterii bunului sau serviciului.
TEMA 6. DREPTUL PROCESUAL CIVIL (2 ore).

6.1. Noţiunea şi izvoarele dreptului procesual civil.
6.2. Principiile dreptului procesual civil.
6.3. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti şi competenţa jurisdicţională.
6.4. Subiectele procesului civil.
6.5. Acţiunea civilă.
6.1. Noţiunea şi izvoarele dreptului procesual civil

Dreptul în general, ca totalitate de norme juridice se diversifică în
mai multe categorii în funcţie de diferite criterii. O primă clasificare
presupune gruparea ramurilor de drept material în corelaţie cu normele de
drept procedural. În cadrul normelor de drept material subiecţii îşi exercită
conduite fireşti. Din momentul apariţiei unui conflict, indiferent de cauza
acestuia, poate fi exercitat un alt drept, care face legătura între normele
materiale şi cele procedurale. Este vorba de dreptul la apărare. În cadrul
raporturilor de drept procedural civil subiecţii tind să-şi apere conform
regulilor stabilite de stat propriile drepturi subiective şi interese legitime.
Normele de drept procesual civil asigură şi garantează în caz de necesitate
viabilitatea normeor de drept material.
Pentru a ne apăra drepturile, libertăţile sau intersele legitime statul
ne pune la dispoziţie metode sau modalităţi de apărare şi forme de apărare
a acestora. Pentru a ajunge la scopurile scontate legea oferă mai multe căi
sau posibilităţi, acestea sunt formele de apărare ale dreptului. Există forme
de apărare judiciare şi extrajudiciare. În antipod cu aceste două ctegorii,
întotdeauna există posibilitatea aplanării conflictelor în scopul apărării
drepturilor pe căi amiabile.
Locul central în multitudinea de organe ale ocrotirii drepturilor lezate
sau contestate revine organelor judiciare. Judecătoria este considerată un
organ constituţional şi activează în baza normelor speciale de procedură.
Procedura de justiţie se împarte în:
Procedură de justiţie penală.
Procedură de justiţie civilă.
- Procedura de justiţie penală se aplică la examinarea dosarelor
penale şi prevede aplicarea pedepsei penale faţă de persoanele vinovate
de săvârşirea unei infracţiuni.
- Procedura de justiţie civilă stabileşte modul de soluţionare a pricinilor
în legătură cu litigiile care izvorăsc din raporturile juridice civile, de familie,

de muncă, funciare, etc. Aceste litigii, examinate şi soluţionate de instanţele
judiciare, alcătuiesc aşa-numitele dosare civile, familiale, de muncă ş.a. şi
constituie aproximativ 80% din totalitatea de principii judiciare.
Regulile de examinare şi soluţionare a cauzelor (dosarelor) civile,
de familie, de muncă etc. formează procedura civilă. Pentru procedura
civilă sunt caracteristici termeni juridici specifici, a căror însuşire este
necesară pentru orice cetăţean.
De exemplu, în procesul de examinare a cauzelor civile în faţa
instanţei judiciare se prezintă persoane cu diferite interese şi scopuri
diferite. Partea care se adresează în instanţa judiciară pentru a-şi apăra
drepturile sau interesele ocrotite de lege este numită reclamant. Adversarul
ei, partea opusă, care este învinuit în lezarea drepturilor reclamantului,
este numit pârât. Dacă la examinarea şi soluţionarea cauzelor civile de
partea reclamantului sau pârâtului participă mai multe persoane cu aceleaşi
interese sau obligaţiuni, ele se numesc corelanţi şi copîrîţi. Cât priveşte
obiectul de litigiu, la el poate pretinde şi o a treia persoană.
Legea îi permite şi ei să ia parte la proces şi să ocupe poziţia procesuală
de terţă persoană cu pretenţii proprii privind obiectul de litigiu. La procesul
de examinare şi soluţionare a principiilor civile pot participa de asemenea
reprezentanţii părţilor şi ai terţelor persoane, procurorul, organele
administraţiei publice, martorii, traducătorii şi alţi participanţi la proces.
Astfel, putem conchide că Procedura civilă este ordinea de activitate
a instanţelor judiciare în scopul examinării şi soluţionării pricinilor civile
şi executării hotărârilor judiciare, în scopul controlului din partea instanţelor
judiciare ierarhic superioare a legalităţii şi temeiului hotărârilor judiciare
de prima instanţă.
Dreptul procesual civil este un sistem de norme juridice, a căror
totalitate formează o ramură de drept de sine stătătoare ce reglementează
ordinea de efectuare a justiţiei în pricinile civile.
Sarcinile dreptului procesual civil sunt examinarea şi soluţionarea
calitativă, echitabilă şi rapidă a pricinilor civile pentru apărarea drepturilor
social-economice, politice şi personale ale cetăţenilor, precum şi a
drepturilor întreprinderilor, instituţiilor, organizaţilor, a ordinii statale şi
constituţionale a Republicii Moldova.
Izvoarele de drept procesual civil în sens formal sunt: formele de
exprimare a reglmentărilor instituite de stat pentru relaţiile dintre instanţă
şi ceilalţi subiecţi. Primul loc printre izvoarele dreptului procesual civil îl

ocupă legea, iar - în ierarhia legilor - Constituţia Republicii Moldova.
Constituţia este legea fundamentală şi asigură temeiurile de
organizare şi activitate a organelor judecătoreşti. în titlul III Capitolul IX
din Constituţie sunt stabilite principiile fundamentale pe a căror bază se
desfăşoară activitatea procesuală a instanţelor judecătoreşti, principii ce
configurează conţinutul principalelor instituţii ale dreptului procesual civil.
Izvorul special, care reglementează procedura civilă îl reprezintă
Codul d Procedură Civilă al Republicii Moldova (CPC) adoptat prin Legea
nr. 225 din 30.05.2003 şi publicat în Monitorul Oficial nr. 111-115 la data
de 12.06.2003 (data intrarii in vigoare : 12.06.2003).
Ca izvor de drept procesual civil pot servi şi legile ordinare.
Legile ordinare sunt cele care conţin dispoziţii cu caracter procesual,
reprezentând un important izvor de drept procesual civil.
Norme de procedură civilă întâlnim şi în legile de drept material:
-în Codul civil;
-în Codul familiei;
-în Codul muncii.
Ca izvor de drept procesual civil servesc tratatele şi convenţiile
internaţionale, ratificate de Parlamentul Republicii Moldova. Izvoare ale
dreptului procesual civil sunt şi:
-Hotărârile Guvernului Republicii Moldova;
-Hotărârile organelor administraţiei publice locale.
6.2. Principiile dreptului procesual civil

Principiul de drept este o idee, este o regulă esenţială care determină
structura internă a procesului civil pe temeiul căruia se stabilesc raporturile
procesuale dintre părţile în litigiu, precum şi cele dintre acestea şi instanţa
de judecată. Esenţa principiilor dreptului procesual civil constă în faptul
că ele reprezintă nişte idealuri, spre care trebuie să tindă justiţia civilă.
Principiile dreptului procesual civil se manifestă prin ideile juridice
de bază care determină formele şi metodele de reglementare juridică a
raporturilor privind examinarea şi soluţionarea litigiilor civile. în dependenţă
de aceste normative, în care sunt formulate principiile procesuale civile, se
determină şi sistema lor. Principiile de drept exprimă esenţa acestuiaa la o
anumită etapă de dezvoltare a statului. Ele asigură coeziunea dreptului, adică
normele speciale care contravin princiiului nu sunt aplicabile decît dacă
constituie excepţii justificate. Principiile de drept garantează aplicarea

analogiei în cazul lipsei anumitor reglementări speciale.
În funcţie de rolul principiilor dreptului procesual civil în înfăptuirea
justiţiei există:
-principii organizaţional-funcţionale (fundamentale)
-pincipii internaţionale.
Principiile organizaţional-funcţionale168 (ele se referă la modul de
organizare a sistemului judecătoresc, la statutul magistraţilor şi exercitarea
funcţiilor acestora) ale dreptului procesual civil sunt:
1. Înfăptuirea justiţiei numai în instanţa de judecată. În pricinile civile
justiţia se înfăptuieşte conform reglementărilor legislaţiei procedurale civile
numai de către instanţele judecătoreşti.
2. Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii. La
înfăptuirea justiţiei în pricini civile judecătorii sunt independenţi şi se supun
numai legii. Orice imixtiune în activitatea de judecată este inadmisibilă şi
în acest caz se atrage răspunderea prevăzută de lege.
3. Judecarea impersonală şi colegială a pricinilor. Pricinile civile se judecă
în prima instanţă de către un singur judecător sau în mod colegial, iar în ins-
tanţele de apel şi de recurs, pricinile civile se judecă de un complet de judecători.
4. Egalitatea în faţa legii şi a justiţiei. Justiţia în pricinile civile se
înfăptuieşte pe principiul egalităţii tuturor persoanelor, independent de
cetăţenie, rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apar-
tenenţă politică, avere, origine socială etc.
5. Principiul publicităţii. In toate instanţele şedinţele de judecată sunt
publice. Pot avea loc şi şedinţe închise, dar în scopul protejării informaţiei
ce constituie un secret de stat, o taină comercială etc.
6. Limba de procedură şi dreptul la interpret. Judecarea pricinilor
civile în instanţele judecătoreşti se desfăşoară în limba de stat. Persoanele
interesate care nu posedă limba de stat sunt în drept să ia cunoştinţă cu
actele, cu lucrările dosarului şi să vorbească în judecată prin interpret.
7. Principiul nemijlocirii şi oralităţii în dezbaterile judiciare. Instanţa
trebuie să cerceteze direct şi nemijlocit probele, să asculte explicaţiile părţilor
şi evenimentelor, depoziţiile martorilor, concluziile expertului, consultaţiile
şi explicaţiile specialistului, să ia cunoştinţă de înscrisuri, să cerceteze probele
materiale, să audieze înregistrările audio şi să vizioneze înregistrările video,
să emită hotărârea numai în temeiul circumstanţelor cercetate şi verificate
în şedinţa de judecată. Acest principiu se manifestă în două feluri:
168
CPC, art. 19-27.
-cu referire la examinarea aceleiaşi cauze de către acelaşi complet

de judecată de la fîrşit, adică continuitatea examinării şi soluţionării
litigiului. În cazul înlocuirii unui judecător în timpul pricinii dezbaterile
se iau de la început (cu unele excepţii).
-se rezumă la examinarea şi aprecierea probelor fără intermediari,
astfel încît hotărîrea pronunţată de către completul de judecată să fie
întemeiată pe circumstanţele constatate.
8. Principiul contradictorialităţii. Contradictorialitatea presupune
organizarea procesului astfel încât părţile şi ceilalţi participanţi la proces să
aibă posibilitatea de a-şi formula argumenta şi dovedi poziţia în proces, de a
alege modalităţile şi mijloacele susţinerii ei de sine stătător şi independent
de instanţă, de alte organe şi persoane, de a-şi expune opinia asupra oricărei
probleme de fapt şi de drept care are legătură cu pricina dată judecăţii şi de
a-şi expune punctul de vedere asupra iniţiativelor instanţei.
9. Principiul disponibilităţii în drepturi a participanţilor la proces.
Disponibilitatea în drepturi se afirmă în posibilitatea participanţilor la proces,
în primul rând a părţilor, de a dispune liber de dreptul subiectiv material sau
de interesul legitim supus judecăţii, precum şi de a dispune de drepturile
procedurale, de a alege modalitatea şi mijloacele procedurale de apărare.
10. Principiul legalităţii.169 Justiţia civilă se înfăptuieşte în baza legilor
materiale şi procesuale, conduita participanţilor se conformează doar
permisiunilor legale.
Principiile internaţionale ale dreptului procesual civil.
Prezenţa elementelor de extranietate în cadrul procesului civil impune
respectarea unor principii internaţionale:
1. Prioritatea pactelor şi convenţiilor internaţionale faţă de legislaţia
naţională .170 O parte nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru
a justifica neexecutarea unui tratat.
2. Principiul acordării regimului naţional străinilor. 171 Cetăţenii
străini, organizaţiile străine şi cele internaţionale, apatrizii beneficiază în
instituţiile judiciare din RM de aceleaşi drepturi şi obligaţii procedurale
ca şi cetăţenii RM. Retorsiunea faţă de persoanele cu altă cetăţenie se
aplică ca excepţie dacă o stabileşte Guvernul RM.
169
art. 2, 3, 12, 20, 239, 373, 410, 442 C.P.C. şi art. 5 al Legii cu privire la organizarea
judecătorească.
170
Convenţia cu privire la dreptul tratatelor (ratificată în 1992), art. 26, 27; Constituţia
RM, art. 4; CPC, art. 2 alin. 2.
171
CPC, art. 454.
3. Principiul Legii forului în materie de procedură civilă.172Pricinile

civile cu element de extranietate se judecă în RM conform legilor noastre.
Capacitatea procedurală de exerciţiu şi cea de folosinţă a cetăţenilor străini,
a apatrizilor şi a organizaţiilor străine este reglementată de legea naţională
a acestora. Mijloacele de probă, obiectul şi temeiul acţiunii civile în
procesele civile cu elemente de extranietate pot fi determinate de alte legi
procedurrale decât cea naţională.
4. Prinicpiul respectării jurisdicţiei instituţiilor judiciare străine.173 Forma
de manifestare a acestui principiu se rezumă la imposibilitatea examinării şi
soluţionării aceleiaşi pricini civile între aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceleaşi
temeiuri în instanţele judecătoreşti din RM dacă o altă instanţă judecătorească
străină examinează sau a examinat deja respectiva cauză civilă.
5. Principiul imunităţii de jurisdicţie a statelor străine şi a
organizaţiilor internaţionle.174 Intentarea în RM a unei acţiuni către alt
stat, aplicarea sechestrului pe bunurile acestora ca măsură executorie forţată
nu se poate face decît cu consimţămîntul organelor competente a statului
respectiv, dacă legea sau tratatul internaţional la care RM face parte nu
prevede altfel. Cu referire la organizaţiile internaţionale, antrenarea acestora
în procese civile în RM este posibilă numai potrivit prevederilor tratatului
internaţional la care RM este parte. Acest principiu se aplică şi cu referire
la reprezentanţii diplomatici acreditaţi în RM cu excepţiile stabilite de
Convenţia cu privire la dreptul diplomatic şi cu privire la dreptul consular.
6. Principiul executării hotărârilor judecătoreşti străine.175Acest principiu
se aplică în egală măsură hotărîrilor judecătoreşti străine şi hotărîrilor arbitrale
străine. Pentru producerea efectelor juridice valabile pe teritoriul RM hotărîrile
judecătoreşti străine trebuie să treacă faza recunoaşterii sau nerecunoaşterii în
funcţie de temeiurile prevăzute de lege. Astfel, hotărîrile judecătoreşti străine
susceptibile de executare forţată vor putea fi încuviinţate spre executare doar
dacă instituţia din RM nu a refuzat acest lucru.
7. Principiul reciprocităţii în executarea delegaţiilor judecătoreşti
străine.176Instituţia judecătorească din alt stat sau instituţia judecătorească
din RM pot solicita efectuarea actelor de procedură civilă în afara
172
CPC, art. 455, 456, 458.
173
CPC, art. 459, 460.
174
CPC, art. 457.
175
CPC, art. 467, 475; Convenţia privind recunoaşterea sentinţelor arbitrale străine de la
New York din 1958 ratificată în 1998.
176
CPC, art. 465, 16 alin. 4.
jurisdicţiei statului său. Potrivit prevederilor tratatelor interstatale aceste

delegaţii se execută în modu stabilit de legislaţia RM, dacă nu sunt expres
prevăzute excepţii în tratat.
6.3. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti şi competenţa

jurisdicţională
Interesele statale şi obşteşti, unele drepturi subiective şi interese ale
cetăţenilor şi organizaţiilor reclamă că anumite conflicte de interese din
circuitul civil să fie rezolvate nu numai de instanţele judecătoreşti, ci şi de
alte organe ale statului sau de alte organe obşteşti, cărora prin norme
speciale li se recunoaşte o competenţă în examinarea şi soluţionarea unor
litigii. Codul civil al Republicii Moldova stabileşte că apărarea dreptului
civil se înfăptuieşte de instanţa judecătorească, de organe de arbitraj sau
arbitrii aleşi, de alte organizaţii obşteşti, sau pe cale administrativă.
Competenţa generală semnifică delimitarea împuternicirilor instan-
ţelor judecătoreşti în soluţionarea litigilor şi apărarea drepturilor de
împuternicirile altor autorităţi statale sau nestatale în acelaţi domeniu. Spre
deosebire de competenţa generală în cadrul regelementărilor competenţei
jurisdicţionale sunt delimitate împuternicirile diferitor instanţe judecă-
toreşti. Competenţa generală se divizează în două mari categorii:
-competeneţă generală exclusivă
-competenţă generală multiplă.
Competenţa generală exclusivă presupune abilitatea unui singur organ
de a soluţiona o pricină civilă. De regulă, vorbim de competenţă exclusivă
a instanţelor de judecată.
Competenţa generală multiplă presupune implicarea mai multor
organe jurisdicţionale inclusiv judecătoreşti.
Sunt de competenţa instanţelor de judecată de drept comun:
-pricinile în litigiile care izvorăsc din raporturile juridice civile, de
familie, de muncă, funciare, etc.
-unele pricini care izvorăsc din raporturile juridice administrative,
plângerile privind lezarea drepturilor electorale, privind incompetenţa unor
persoane în funcţii de răspundere.
-pricini cu procedură specială, privind constatarea unor fapte care au
valoare juridică.
În cadrul sistemului judecătoresc actualmente funcţionează instanţe
de judecată economice:
-judecătoria economică de circumscripţie Chişinău şi Bălţi

-Curtea de apel economică.
Instanţelor judecătoreşti economice li este atribuită competenţa
soluţionări unor categorii de litigii, delimitarea cărora de litigiile atribuite
judecătoriilor de drept comun se face după calitatea subiecţilor implicaţi
în litigii. De competenţa judecătoriilor economice sunt litigiile, subiecţii
cărora sunt antreprenori sau desfăşoară activitate de antreprenoriat
indiferent de calitatea de persoană juridică sau persoană fizică.
Anumite cereri cu referire la aspectul contestării actelor administrative
inclusiv cu caracter normativ sau care rezultă din procesele electorale ori
din activitatea partidelor politice interferează în soluţionare cu competenţa
Curţii Constituţionale şi a instanţelor judecătoreşti.
Potrivit legislaţiei în vigoare, Curtea Constituţională verifică
constituţionalitatea legilor, regulamentelor şi hotărîrilor Parlamentului,
decretelor Preşedintelui RM, hotărîrilor şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi
a tratatelor internaţionale la care sutem parte177, dar instanţele de judecată,
mai exact curţile de apel de drept comun, verifică legalitatea actelor
administrative emise de Parlament, Guvern, Preşedinte dacă acestea vătămează
aduc atingere drepturilor şi intereselor legitime ale anumitor persoane178.
Curtea constituţională constată circumstanţele care justifică
dizolvarea Parlamentului, demiterea Preşedintelui ţării, interimatul funcţiei
de preşedinte şi imposibilitatea exercitării funcţiei mai mult de 60 de zile
de către Preşedintele RM. De asemenea Curtea constituţională hotărăşte
asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid, iar
alte chestiuni cu privire la înregistrarea, reorganizarea, dizolvarea partidului
politic ţine de competenţa Curţii de apel Chişinău179.
Competenţa jurisdicţională semnifică împuternicirea oferită de lege
a instanţelor de judecată de a soluţiona pricini civile. Delimitarea acestor
împuterniciri între diferite verigi ale sistemului judecătoresc şi diferite
instanţe judecătoreşti semnifică competenţa jurisidcţională.
Ea se clasifică în două categorii:
1. competenţa jurisidcţională materială sau după obiect şi
2. competenţa jurisdicţională teritorială.
Competenţa jurisidcţională materială este funcţională dacă implicăm
177
Codul jurisdicţiei constituţionale, art. 4.
178
Legea contenciosului administrativ, art. 7, 13; CPC, art. 33, alin. 3 lit. a.
179
Legea privind partidele politice: nr. 294, din 21 dec. 2007.
atribuţiile instanţelor de a soluţiona cauze civile nu doar în fond. Compe-

tenţa materială este delimitată atît în privinţa procedurii în acţţiuni civile,
cît şi în privinţa procedurii de conteicios administrativ. Astfel, judecătoriile
de circumscripţie pot soluţiona pricini civile în fond şi în revizuire.
Judecătoriile examinează pricini civile ca instanţe de drept comun şi de
conteincios administrativ.
Ca instanţe de conteincios administrativ judecătoiile examinează180
următoarele categorii de cauze:
1. constarea actelor administrative ale autorităţilor publice din sate,
oraşe şi raioane.
2. contestarea actelor persoanelor de drept privat de orice nivel dacă
aceste acte sunt asimilate celor administrative.
3. cererile privind constatarea circumstaţelor care justifică
suspendarea activităţii consiliului local de nivelul întîi – sate şi oraşe.
4. contestaţiile în materie electorală cu excepţia celor atribuite altor
instanţe.
5. contestarea refuzului organelor notariale de a exercita anumite acte.
Dacă legile speciale stabilesc competenţa judecătoriilor în soluţio-
narea altor categorii de pricini decît cele prevăzute de C.P.C., valabilitatea
acestor norme va fi aplicată de către instanţă.
Curţile de apel au abilităţţi de a examina în fond, în apel, în recurs
împotriva hotărîrilor care nu sunt suscetibile de apel şi în revizuire.
Curtea Supremă de Justiţie are împuternicirea soluţionării în recurs
împotriva hotărîrilor nesuscetibile de apel, recust împotriva deciziiilor date
în apel şi în revizuire.
Competenţa jurisdicţională materială delimitează abilitatea instanţei
de a soluţiona cauza în fond. Această delimitare se face între două verigi ale
sistemului judecătoresc - judecătoriile de circumscripţie şi curţile de apel.
Competenţa jurisdicţională teritorială stabileşte modul de delimitare a
soluţionării aceleiaşi categori de cauze de către diferite instanţe din cadrul ace-
leiaşi verigi. În judecătorii, ca instanţe de drept comun181 se pot adresa orice
pricini civile şi pricinile referitoare la contestarea actelor administrative ce vizează
dreptul de proprietate asupra unor bunuri care au intrat în circuitul civl cu excepţia
celor care ţin de competenţa teritorială a altor instanţe de drept comun.
Competenaţ jurisidcţională teritorială se divizează în mai multe
180
Legea conteinciosului administrativ, art. 7.
181
CPC, art. 32 alin.1.
categorii în funcţiile de criteriile stabilite de legiuitor în mod dispozitiv

sau imperativ. Astfel există:
1. competenţa jurisdicţională teritorială generală. Potrivit art. 38
C.P.C., pricinile civile se intentează la instanţa de la domiciuliul sau locul
de aflare a pîrîtul. Dacă pîrît este o persoană juridică, acţiunea se înaintează
la instanţa de a locul aflării sediului sau a organelor de conducere a acesteia.
2. competenţa alternativă. Potrivit art. 39 C.P.C., reclamantul este în
drept să aleagă în cazul prevăzut de lege între instanţele permise de lege.
Alternative oferite de lege sunt:
-domiciliul reclamantului
-locul cauzării prejudiciului
-locul de aflare a bunurilor pîrîtului.
-Instanţa ultimului domiciliu cunoscut al pîrîtului
-Instanţa de la locul încheierii sau executăriii contractului
-Instanţa de la locul aflării filialei sau reprezentanţei persoanei
juridice.
-Instanţa de la locul accidentului.
6.4. Subiecţii procesului civil

Procedura civilă este o activitate ce se desfăşoară în timp între
subiecţii raporturilor procesuale civile. Activitatea subiecţilor procesului
civil constă dintr-o serie de acţiuni şi raporturi juridice procesuale care se
stabilesc între ei. Aceşti subiecţi pot fi mulţi la număr şi legea procesuală
civilă îi deosebeşte după scopul şi poziţia lor procesuală, după influenţa
lor la desfăşurarea procesului, atribuţii la proces.
Astfel, în procesele verbale judiciare, în hotărârile judecătoreşti figurează:
-Instanţele judiciare.
-Grefierul.
-Executorul judecătoresc.
-Părţile.
-Terţele persoane.
-Reprezentanţii părţilor şi ai terţelor persoane.
-Procurorul.
Reprezentarea proceusal-civilă este instituţie de drept potrivit căreia
orice persoană îşi poate exercita prin intermediul alteia drepturile şi
obligaţiile procesuale. Reprezentantul participă în procesul civil în numele
şi în interesul reprezentatului şi valorifică doar acele drepturi şi obligaţii
care îi sunt oferite de lege ori de reprezentat. Participarea pesonală a unui

subiect în instanţa de judecată nu îl decade de dreptul de a avea cel puţin
un reprezentant182. Toţi participanţii la proces cu excepţia procurorului şi
reprezentantului convenţional pot fi asistaţi de către reprezentanţi.
Dacă legea prevede, mai pot participa:
-Organele administraţiei de stat.
-Reprezentanţii organizaţiilor obşteşti şi ai colectivelor de muncă.
-Experţii, etc.
Toţi subiecţii procesului civil pot fi divizaţi în trei grupe mari:
I. Prima grupă o alcătuiesc subiecţii ce au menirea de a efectua justiţia
în cauzele civile. Acestea sunt organele de stat cărora li se atribuie toate
verigile instanţelor de judecată, organelor de executare silită a deciziilor
şi hotărârilor judecătoreşti. Din această grupă face parte şi grefierul.
Instanţa de judecată este organul de stat împuternicit să rezolve litigiul
dintre părţi sau instanţa judiciară ierarhic superioară care are împuterniciri
de a verifica legalitatea hotărârilor deliberate de prima instanţă.
Organul de executare, adică executorii judecătoreşti sunt persoane
cu împuterniciri oficiale, care au un rol important în baza de executare
silită a hotărârilor judecătoreşti.
Grefierul (secretarul) şedinţei judiciare este persoana oficială care
întocmeşte procesul-verbal pentru fiecare şedinţă de judecată sau efectuează
actul de procedură în afara şedinţei.
II. A doua grupă, participanţii la proces, sunt persoanele ce au faţă de
proces un interes juridic. Prin activitatea lor ei influenţează asupra
desfăşurării, precum şi soarta procesului. Legea acordă acestora drepturi
procesuale şi le impune obligaţii procesuale specifice.
Participanţii la proces sunt:
-Părţile.
-Terţele persoane.
-Reprezentanţii părţilor şi ai terţelor persoane.
-Procurorul.
-Organele administraţiei de stat.
-Sindicatele.
-Întreprinderile.
-Instituţiile.
182
CPC, art. 75.
-Organizaţiile de stat şi obşteşti.

-Unităţile materiale etc.
Principalii subiecţi în procesul civil sunt părţile:
A. Reclamantul.
B. Reclamatul (pârâtul).
Condiţiile necesare pentru a fi parte în procesul civil:
-capacitatea de folosinţă a drepturilor civile şi procesual civile. De aceea
reclamantul este prezumatul titular al dreptului încălcat sau contestat. Pîrîtul
este prezumt titular al obligaţiei neexecutate sau executate necorespunzător.
-intersul procesual. Părţile în roces participă pentru a-şi apăra propriile
drepturi şi interese legitime. De aceea consecinţele stabilite prin hotărîre
se răsfrîng doar asupra părţilor.
-adresarea către instanţa de judecată nemijlocit sau prin intermediul
altor subiecţi procesual.
Parte în proces poate fi orice persoană fizică sau juridică precum şi statul
ori unităţile administrativ teritoriale reprezentate în modul corespunzător183.
Potrivit alin. 2 art. 59 C.P.C. în cazurile prevăzute în lege parte în proces pot fi
asociaţiile şi societăţile fără personalitate juridică care dispun de organe de
conducere proprii184. De asemenea organizaţiile sindicale primare şi cele
raionale pot fi părţi în procese civile fără statutu de persoană juridică.
Coparticiparea procesuală există în situaţiile în care instanţa de
judecată examinează pretenţiile mai multor reclamanţi sau/şi împotriva
mai multor pîrîţi cu condiţia că interesele procesuale ale coparticipanţilor
nu se contrazic sau coincid. Din punct de vedere a legăturii procesuale
dintre pretenţiile cpaarticipanţilor delimităm coparticiparea procesuală:
-obligatorie185
-coparticiparea procesuală facultativă 186
III. A treia grupă de subiecţi ai procesului civil o constituie persoanele
care nu influenţează hotărâtor desfăşurarea procesului, ei îşi aduc contribuţia
la justa soluţionare a pricinii. Din numărul acestor persoane fac parte:
A. Martorii.
B. Experţii.
183
CPC, art. 59.
184
Este vorba de art. 1339 al Codului Civil, care reglementează societatea civilă doar în
calitate de reclamant.
185
CPC, art. 62.
186
CPC, art. 63.
C. Traducătorii, translatorii.
Martorii sunt persoane care furnizează instanţei judiciare datele de
fapt necesare pentru examinarea şi soluţionarea pricinii.
Experţii sunt persoanele care ajută instanţa judiciară prin cunoştinţele
lor de specialitate la soluţionarea cauzei.
6.5. Acţiunea civilă

Acţiunea civilă este un concept juridic cu mai multe accepţiuni sau
sensuri, care în final ne determină să conchidem că totalitatea mijloacelor
procesuale prevăzute de lege pentru apărarea dreptului subiectiv încălcat
sau contestat prin intermediul instanţei de judecată constituie acţiune civilă.
Conform Codului de procedură civilă art. 166, oricine pretinde un drept
împotriva unei alte persoane ori are un interes pentru constatarea existenţei
sau inexistenţei unui drept, trebuie să depună în instanţa competentă o
cerere de chemare în judecată. Orice acţiune civilă constă din două elemente
interdependente:
1. obiectul şi
2. temeiul acţiunii civile.
Obiectul acţiunii civile îl formează pretenţia formulată de către
reclamant împotriva pîrîtului în scopul apărării propriilor drepturi şi se
poate rezuma la cerinţe concrete referitor la:
-anularea unui act juridic sau administrativ
-reparaea unor prejudicii materiale sau morale
-obl somarea privind executarea unor obligaţii
-recunoaşterea unor drepturi etc.
Unele acţiuni civile au şi obiecte materiale adică exprimarea în bunuri
sau bani a pretenţiilor formulate. O acţiune civilă poate avea un singur
obiect, adică o singură pretenţie însă există acţiuni cu o multitudine de
obiecte dintre care doar unul este principal, iar celelalte accesorii.
În funcţie de valoarea acţiunii se calculează taxa de stat.
Temeiul acţiunii civile îl constituie circumstanţele de fapt produse
sau invocate de către reclamant şi care au generat anumite consiecinţe
juridice. Temeiul de fapt la acţiunii civile are ca scop justificarea corectitu-
dinii pretenţiei. De aceea temeiul acţiunii îl formează şi circumstanţele de
drept, adică incadrarea legală a împrejurărilor de fapt. Temeiurile acţiunii
civile pot fi multipe, important este ca ele să fie de aceeaşi natură juridică
pentru a se incadra într-o singură acţiune.
Schimbarea atît a obiectului, cît şi a temeiului acţiunii determină o

nouă acţiune civilă, chiar dacă este vorba de aceleaşi părţi.
Dreptul la acţiune este prerogativa unui subiect de a formla o pretenţie
împotriva altui subiect şi de a solicita admiterea acesteia în instanţa de
judecată. Dreptul la acţiue are două semnificaţii interdependente - în sens
procesual numit drept la intentarea acţiunii şi - în sens material numit
drept la admiterea acţiunii. El este îndreptat împotriva pîrîtului şi urmăreşte
finalitateaa cîştigului de cauză.
Cererea de chemare în judecată se depune potrivit ceerinţelor prevă-
zute de lege.187 Cererile se depun obligatoriu în scris. Conţinutul cererii de
chemare în judecată se rezumă la următoarele elemente esenţiale:
1. instanţa de judecată
2. părţile cu toate datele de identificare
3. pretenţia reclamantului către pîrît
4. temeiul de fapt şi de drept.
5. semnătura persoanei care depune cererea sau a titularului dreptului
încălcat.
Cererile de chemare în judecată pretenţile pot fi concretiztae în
obiectul material cu o anumită valoare. Aceasta are importanţă pentru
calcularea taxei de stat.
Un alt element obligatoriu sunt anexele obligatorii:
1. copiile cererii însă şi a celorlalte anexe. Numărul copiilor este
egal cu numărul părţilor plus unul pentru instanţă.
2. dovada achitării taxei de stat. În lipsa ei nu se dă curs cererii.
3. dovada respectării procedurii prealabile.
4. alte înscrisuri relavante pentru proces.
O altă anexă obligatorie este împuternicirile reprezentantului.
În afară de elementele obligatorii cererea de chemare în judecată mai
poate cuprinde şi alte date importante petru soluţionarea pricinii ori cereri şi
demersuri suplimentare cu referire la mijloaceleprocedurale oferite de lege.
Potrivit principiului disponibilităţii părţile în litigii civiel sunt în drept
să-şi exercite manifestări de voinţă în baza drepturior generale şi speciale
prevăzute de legea procesuală. Reclamantul poate să modifice acţiunea
schimbînd pretenţiile sau temeiurile acesteia, fapt care nu afectează desfăşurarea
examinării cauzei. Renunţarea integrală sau parţială a reclamantului la acţiune
trebuie verificată de instanţă întrucît în cazul renunţării procesul civil încetează
187
CPC, art. 166-167.
printr-o încheiere susceptibilă de recurs, iar posibilitatea readresării cu aceeaşi

pretenţie, aceleaşi temeiuri către aceeaşi parte se stinge irevesibil. Renunţarea
este posibilă şi raportată la pîrît dacă acesta este promotorul unei acţiuni
reconvenţionale. Însă pîrîtul raportat la acţiunea iniţială pate să recunoască
integral sau parţial pretenţiile reclamantului. În acest caz instanţa de judecată
verifică valabilitatea manifestării de voinţă şi pronunţă o hotărîre de admitere
a pretenţiilor reclamantului.188
Ambelor părţi în litigu le este rezervat dreptul de a hotărî soarta procesului
prin împăcare. În acest caz potrivit prevederilor legii189, reclamantul şi pîrîtul
vor încheia o tranzacţie, valabilitatea căreia va fi verificată de instanţă şi omolo-
gată. Tranzacţia de împăcare determină încetarea procesului potrivit art. 265
C.P.C. şi astfel se stinge dreptul readresării în judecată cu aceeaşi acţiune civilă.
Asigurarea acţiunii civile este o instituţie a dreptului procesual-civi
ce constă dintr-un şir de mijloace procedurale menite să garanteze
posibilitatea executării efective a unei hotărîri judecătoreşti în cazul
satisfacerii pretenţiilor reclamantului. Asigurarea acţiunii civile este dispusă
la solicitarea participanţilor la proces, de regulă a reclamanţilor. Exercitarea
acestei prerogative poate fi făcută în orice fază a procesului.190
Potrivit Codului de procedură civilă, asigurarea acţiunii se face
potrivit următoarelor reguli:
1. cererea de asigurare a acţiunii se soluţionează de judecător sau
instanţă chiar în ziua depunerii ei fără a înştiinţa pîrîtul sau ceilalţi
participanţi la proces191
2. instanţa va emite o încheiere care se execută imediat. Potrivit acestei
încheieri se poate emite şi titlul executoriu192
3. instanţa este obligată să elibereze copia încheierii de asigurare
4. instanţa de judecată poate aplica măsuri de asigurare193 care enu-
meră nelimitativ posibilităţile asigurării. În funcţiie de circumstanţe instanţa
poate aplica una sau mai multe măsuri de asigurare prevăzute expres de
lege sau neprevăzute, dar care corespund scopului asigurării.
Instanţa de judecată poate să interzică pîrîtului săvîrşirirea unor
anumite acte în scopul asigurării acţiunii sau să interzică unor terţe persoane
188
CPC, art. 212, alin. 5.
189
190
CPC, art. 168, 174.
191
CPC, art. 177.
192
CPC, art. 178.
193
CPC, art. 175.
săvîrşirea unor acte în privinţa obiectului în litigiu ori să suspende

executarea unor hotărîri judecătoreşti contestate pe cale judiciară. În toate
cazurile de asigurare a acţiuni valoarea bunurilor sechestrate nu trebuie să
depăşească valoarea acţiunii.194
În cazuri excepţionale instanţa de judecată din oficiu poate dispune
asigurarea acţiunii. Este vorba de suspendarea actului administrativ contestat
în procedura contenciosului administrativ şi măsurile de asigurarea specifice
care rezultă din legea privind drepturile de autor şi drepturile conexe.
Potrivit legii pîrîţii se pot apăra împotriva măsurilor de asigurare a
acţiunii în următoarele feluri:
1. substituirea măsurilor de asigurare, inclusiv prin depunerea
cauţiunii195.
2. anularea măsurilor de asigurare
3. atacarea sau contestarea măsurilor de asigurare196.
Anularea măsurilor de asigurare poate fi dispusă din oficiu sau la
cerere de aceeaşi instanţă care a ordonat asiguraea sau care examinează la
moment cauza. Anularea se face de semenea printr-o încheiere la care
sunt citaţi participanţiii la proces, dar care în eventualitatea neprezentării
nu impiedică examinarrea.
Atacarea măsurilor de asigurare se face prin depunerea unui recurs
la instanţa ierarhic superioară. Atacarea măsurii de asigurare determină
instanţa care are cauza pe rol să expedieze întreg dosarul în starea în care
este către instanţa superioară împreună cu recursul. Măsurile de asigurare
îşi păstrează valabilitatea dacă nu au fost anulate pînă la rămînerea hotărîrii
judecătoreşti definitive, chiar dacă acţiunea reclamantului a fost respinsă.
De asemenea măsurile de asigurare se păstrează ca efect pînă la executarea
hotărîrii, dacă acţiunea reclamantului a fost admisă.197
Măsurile de asigurare a acţiuilor şi a probelor îşi păstrează efectele
pentru toată perioada suspendării procesului198. Pîrîtul care a suportat
consecinţele unei asigurări a acţiunii reclamantului în cazul neadmiterii
acesteia se poate adresa cu cerere separată de reparare de prejudicii,
indiferent de vinovăţia reclamantului199.
194
CPC, art. 175, alin 2.
195
CPC, art. 179.
196
CPC, art. 180-181.
197
CPC, art. 180.
198
CPC, art. 260.
199
CPC, art. 182.
TEMA 7. DREPTUL FAMILIEI

7.1. Caracteristica generală a dreptului familiei şi a familiei.
7.2. Căsătoria.
7.3. Raporturile juridice familiale.
7.4. Actele de stare civilă, înregistrarea actelor de stare civilă.
7.5. Educaţia copiilor rămaşi fără ocrotirea părintească.
7.1. Caracteristica generală a dreptului familiei şi a familiei.

Familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii, fiind
întemeiată pe căsătoria liber consimţită între bărbat şi femeie, pe egalitatea
lor în drepturi şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea,
educaţia şi instruirea copiilor200. Noţiunea de familie poate avea multiple
diversităţi, în jurispradenţă ea este definită sub două aspecte: din punct de
vedere sociologic şi din punct de vedere juridic.
În sens sociologic, familia - ca formă specifică de comunitate umană
- desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie,
care se caracterizează prin comunitate de viaţă, interese şi întrajutorare.
Conţinutul social al familiei constă din următoarele raporturi:
a) de căsătorie, care constituie baza familiei;
b) cele dintre soţi, care constituie efectele căsătoriei;
c) cele dintre părinţi şi copii, care sînt rezultatul raporturilor dintre
soţi. În unele cazuri mai pot exista şi alte raporturi, cum ar fi raportul
dintre mama necăsătorită şi copilul ei, dintre adoptat şi adoptator etc.
În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care
există drepturi şi obligaţii care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie,
precum şi din alte raporturi asimilate raporturilor de familie.
Conform Codului Familiei, familia desemnează toate persoanele care
au obligaţii de întreţinere reciprocă, fiind în relaţii de căsătorie, rudenie,
afinitate sau alte relaţii asimilate de lege cu relaţiile de familie (între adoptat
şi adoptator, între educator şi copil).
Mai mulţi autori sînt de părerea că în existenţa ei familia are trei
funcţii principale:
-biologică;
-economică;
-educativă.
200
Constituţia Republicii Moldova, art.48.
Funcţia biologică a familiei, care determină creşterea numărului

populaţiei şi a situaţiei demografice în orice ţară, este dictată de însăşi
natura existenţei omului. Atracţia către sexul opus, precum şi necesitatea
de a naşte şi creşte copii este inerentă naturii umane. Desigur, această
necesitate este influenţată de societate, fiind în strînsă legătură cu
dezvoltarea mijloacelor de producţie în societatea concretă, în diferite
perioade istorice statul poate să încurajeze natalitatea prin diferite măsuri
economice (ca exemplu anii’80 ai secolului XX pe teritoriul fostei URS
S) sau să frîneze (ca exemplu China în aceeaşi perioadă) procesul de creştere
a populaţiei, întreaga dezvoltare a umanităţii este evoluţia formelor de
colectivitate, printre care familia este una dintre cele mai vechi şi mai
specifice pentru afirmarea deplină a fiinţei umane.
Funcţia economică a familiei se manifestă prin comunitatea de bunuri
a soţilor, prin faptul că familia poate fi o unitate de producţie prin care se
asigură o bunăstare a soţilor şi a copiilor lor, prin susţinerea materială
reciprocă între membrii familiei şi, îndeosebi, a membrilor inapţi de muncă
şi care necesită ajutor material.
Funcţia educativă. Educaţia în familie este unul dintre aspectele
socializării individului, apropierea lui de viaţa obştească şi de cea culturală.
Datorită intensităţii emoţionale a relaţiilor familiale, educaţia din familie
acţionează într-o măsură mai mare decît cea obştească asupra emoţiilor şi
calităţilor sufleteşti ale omului. Comunicarea dintre părinţi şi copii a fost
şi rămîne una dintre cele mai profunde şi vitale necesităţi ale omului. Părinţii
au dreptul şi sînt obligaţi să-şi educe copiii conform propriilor convingeri201.
Tot astfel ei poartă răspundere pentru dezvoltarea fizică, intelectuală şi
spirituală a copiilor. Există o unitate între educaţia în familie şi educaţia în
societate. Statul edictează norme juridice şi stabileşte atribuţii anumitor
organe de stat, în vederea asigurării desfăşurării corespunzătoare a
procesului educativ în familie.
Dreptul familiei este totalitatea normelor juridice care reglementează
raporturile personale nepatrimoniale şi patrimoniale ce izvorăsc din
căsătorie, rudenie, adopţie şi raporturile asimilate de lege, sub anumite
aspecte cu raporturile de familie în scopul ocrotirii şi întăririi acesteia.
Funcţiile familiei sînt realizate prin relaţiile de familie care apar între
201
Codul Familiei al Republicii Moldova, adoptat la 26 oct. 2000 (data intrării în vigoare:
26 apr. 2001), art. 60 alin. l.
soţi, părinţi şi copii, adoptaţi şi adoptatori şi între alte rade apropiate. Aceste
relaţii pot avea un caracter personal nepatrimonial sau patrimonial. Din primele
fac parte relaţiile dintre soţi care apar în urma încheierii căsătoriei şi se manifestă
la înfăptuirea libertăţii personale, a independenţei, egalităţii în drepturi în viaţa
de familie, la fel relaţiile dintre părinţi şi copii, tutori, curatori şi minorii de
sub tutelă, curatelă, adoptatori şi adoptaţi - în procesul de educare a acestora.
Relaţiile patrimoniale au un caracter economic şi sînt acelea care apar între
soţi în urma dobîndirii de către ei a bunurilor şi a susţinerii materiale reciproce
cît şi relaţiile de întreţinere dintre alţi membri ai familiei.
Raporturile personale în familie sînt primordiale, întîietatea lor se
caracterizează prin faptul că întemeierea unei familii are drept scop
procrearea, prelungirea neamului omenesc, educarea copiilor în conformitate
cu cerinţele societăţii şi valorile umane, toate acestea avînd ca bază
sentimentele de stimă, dragoste, ataşare, afecţiune, încredere, răspundere şi
alte sentimente ce sînt strîns legate de sfera emoţională a omului.
Raporturile patrimoniale sînt condiţionate de cele personale şi au un
caracter secundar, deoarece mai întîi au apărat relaţiile personale. De
exemplu, în baza sentimentelor personale şi liberului consimţămînt un
bărbat şi o femeie încheie o căsătorie şi, ulterior, între ei apar relaţii privind
bunurile dobîndite de ambii în timpul căsătoriei şi obligaţia de întreţinere
reciprocă; sau cînd se naşte un copil, mai întîi se stabileşte provenienţa lui
de la anumiţi părinţi şi numai după aceea apare obligaţia de întreţinere
dintre părinţi şi copil sau copil şi alte rade.
Aşadar, obiectul de reglementare al dreptului familiei îl formează
raporturile de familie personale şi patrimoniale care apar între membrii
unei familii. Acestea sînt:
1) Raporturile de căsătorie.
2) Raporturile care rezultă din rudenie.
3) Raporturile ce rezultă din adopţie şi alte forme de ocrotire a copiilor
orfani şi a celor lipsiţi de grija părintească.
4) Modul de înregistrare a actelor de stare civilă.
Formele specifice de exprimare a normelor de drept familial constituie
izvoare ale dreptului familiei. Din ele fac parte actele normative ce
reglementează raporturi sociale care constituie obiectul dreptului familiei
şi legislaţia familială şi alte acte normative ce conţin norme juridice de
dreptul familiei, printre care deosebim:
1. Codul Familiei, adoptat de Parlamentul Republicii Moldova prin
Legea nr. 1316-XIV la 26 octombrie 2000 şi intrat în vigoare la 26 aprilie

2001. Pînă la această dată relaţiile de căsătorie şi familie au fost
reglementate în Moldova de Codul Căsătoriei şi Familiei din 1969. La
elaborarea noului Cod al Familiei s-a ţinut cont de schimbările social-
economice din ţara noastră, de propunerile savanţilor şi practicienilor în
domeniu, cît şi de legislaţia familială a ţărilor străine.
2. Legea privind actele de stare civilă nr. 100-XV din 26 aprilie
2001 intrată în vigoare la 17 august 2001. Actele de stare civilă sînt
înscrisuri autentice de stat prin care se confirmă faptele şi evenimentele
ce influenţează apariţia, modificarea sau încetarea drepturilor şi obligaţiilor
persoanelor şi se caracterizează statutul de drept al acestora. Sînt supuse
înregistrării astfel de evenimente ca: naşterea, decesul, încheierea căsătoriei,
desfacerea căsătoriei, stabilirea paternităţii, adopţia, schimbarea numelui
care duc la apariţia sau încetarea raporturilor juridice familiale şi a
raporturilor juridice de drept civil. Actele de stare civilă servesc ca mijloace
de identificare a persoanei fizice, dar se manifestă şi ca mijloc de probă
privind înregistrările de stare civilă. De aceea natura juridică a actelor de
stare civilă este mixtă. Deci, Legea privind actele de stare civilă este izvor
de drept civil, de dreptul familiei şi de drept administrativ.
3. Codul Civil adoptat prin Legea Parlamentului Republicii Moldova
nr. 1107-XV din 06 iunie 2002 şi intrat în vigoare la 12 iunie 2003 la fel este
un izvor al dreptului familiei. Regulile stabilite de Codul Civil stau la baza
reglementării drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ale soţilor indiferent
de faptul dacă ei se supun regimului legal al bunurilor sau au încheiat un
contract matrimonial, reglementează ordinea de administrare şi dispoziţie a
patrimoniului minorilor de către părinţi sau alţi ocrotitori legali. Codul Civil
conţine reglementări privind tutela şi curatela inclusiv asupra minorilor.
4. Legea privind drepturile copilului nr. 338-XIII din 15 decembrie 1994.
Această lege stabileşte statutul juridic al copilului ca subiect independent,
prevede asigurarea sănătăţii fizice şi spirituale a copilului, formarea conştiinţei
lui civice pe baza valorilor naţionale şi general-umane, acordarea unei griji
deosebite şi protecţii sociale copiilor lipsiţi de grija părintească.
5. Codul de Procedură Civilă nr. 225-XV din 30 mai 2003, intrat în
vigoare la 12 iunie 2003, care reglementează procedura desfacerii căsătoriei
de către instaţa judecătorească, procedura de încuviinţare a adopţiei, de
desfacere şi declarare a nulităţii ei, partajarea averii (proprietate comună
în devălmăşie a soţilor), încasarea pensiei de întreţinere în baza hotărîrii
sau în baza ordonanţei judecătoreşti etc…
Un loc deosebit printre izvoarele dreptului familiei îl ocupă normele

de drept internaţionale, care fac parte din sistemul de drept al Republicii
Moldova. Dintre ele face parte Convenţia ONU cu privire la drepturile
copilului din 1989, care enumără drepturile copiilor minori necesare a fi
ocrotite de către familie şi de către stat. Nu mai puţin importantă este şi
Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei
internaţionale încheiată la Haga la 29 mai 1998. În perioada actuală un
rol important în realizarea drepturilor familiale îl au: Convenţia statelor
membre ale Comunităţii Statelor Independente cu privire la asistenţa
juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală,
Tratatele bilaterale cu privire la asistenţa juridică şi raporturile în materie
civilă, familială şi penală pe care le-a încheiat Republica Moldova cu:
Republica Letonă, Republica Lituania, Ukraina, Federaţia Rusă, România.
La izvoarele dreptului familiei pot fi atribuite şi alte acte normative
care reglementează relaţiile de familie. Acestea pot fi decrete ale
Preşedintelui sau hotărîri ale Guvernului Republicii Moldova adoptate în
baza şi pentru executarea Codului Familiei. Vom numi numai unele dintre
cele mai importante hotărîri ale Guvernului care completează sau
concretizează prevederile Codului Familiei.
Principiile dreptului familiei sînt acele idei călăuzitoare care
determină esenţa acestei ramuri de drept şi care sînt obligatorii, fiind
întrunite în normele juridice ale Codului Familiei şi Constituţiei. Legislaţia
prevede următoarele principii:
-principiul monogamiei ceea ce înseamnă că este oprit să se
căsătorească bărbatul sau femeia care este deja căsătorită. Conform acestui
principiu, cetăţenii Republicii Moldova pot să fie concomitent numai într-o
singură căsătorie, care este înregistrată în modul şi ordinea stabilită de lege.
-principuil recunoaşterii numai a căsătoriei încheiate la organele
de înregistrare a actelorde stare civilă. Numai căsătoria încheiată în faţa
organului de stat generează efecte juridice202. Cununia este o tradiţie, un
obicei, care nu duce la recunoaşterea căstoriei şi nu serveşte ca dovadă a
întemeierii unei familii. Nu este recunoscut de legislaţie drept căsătorie
nici concubinajul, indiferent de durata lui. Importanţa înregistrării căsătoriei
la organele de stare civilă constă în faptul că uniunea dintre bărbat şi femeie
este recunoscută şi ocrotită de către stat;
202
Ibidem, art.9 alin. l şi Legea privind actele de stare civilă, art. 32.
-principiul consemţămîntului liber la căsătorie între bărbat şi femeie ceea

ce înseamnă dreptul fiecărei femei şi a fiecărui bărbat de a-şi alege soţul, iar
familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între bărbat şi femeie. Viitorii
soţi îşi exprimă voinţa de a se căsători personal şi simultan, această voinţă trebuie
să fie actuală, neviciată şi, ca o ultimă condiţie, să fie constatată în mod direct de
către persoana ce oficiază încheierea actului juridic al căsătoriei.
-principiul egalităţii în relaţiile de familie. Acest principiu depăşeşte
limitele relaţiilor de familie, deoarece este aplicat înîntregul domeniu al
relaţiilor sociale. In conformitate cu textele mai multor acte normative,
relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi şi cele dintre părinţi şi copii
sînt reglementate în lumina egalităţii dintre bărbat şi femeie. Aceasta
implică o participare în măsură egală a soţilor într-o cooperare privind
suportul financiar, îngrijirea domestică şi îngrijirea copiilor.
-principiul de sprijin mora reciproc şi fidelitate conjugală. Obligaţia
de a-şi acorda sprijin moral şi material este rezultatul relaţiilor de afecţiune,
prietenie, stimă dintre membrii familiei. Mai multe dispoziţii ale Codului
Familiei sînt pătrunse de sprijinul moral şi material pe care trebuie să şi-1
acorde membrii familiei203. Soţii contribuie la cheltuielile căsniciei în raport
cu mijloacele fiecăruia, se folosesc şi dispun de comun acord de bunurile
care le aparţin cu drept de proprietate în devălmăşie. Tot astfel Codul Familiei
reglementează pe larg obligaţia de întreţinere între anumiţi membri ai familiei.
Fidelitatea conjugală este rezultatul sentimentului de dragoste şi afecţiune
dintre soţi204. Pe acest principiu se sprijină prezumţia de paternitate, potrivit
căruia copilul născut din părinţi căsătoriţi are ca tată pe soţul mamei205.
-principiul priorităţii a educării copilului în familie. Reiese din
Convenţia privind drepturile copilului din 1989, care priveşte copilul ca
pe o personalitate ce dispune de drepturi resprective, dar care din cauza
vulnerabilităţii sale are nevoie de susţinere şi apărare. 206
- principiul de manifestare a grijii pentru întreţinerea, educaţia şi
apărarea drepturilor şi intereselor membrilor minori şi ale celor inapţi
203
Bunăoară, art. 18, alin. 2 Codul Familiei care prevede că soţii îşi datorează reciproc
sprijin moral, iar art. 80 alin. l prevede că copiii sînt obligaţi să-şi îngrijească şi să-şi
întreţină părinţii.
204
Codul Familiei al RM, adoptat la 26 oct. 2000 (data intrării în vigoare: 26 apr. 2001),
art. 18, alin. 2.
205
Ibidem, art. 47, alin. 3.
206
Articolul 20 al Convenţiei prevede obligaţia statului de a oferi protecţie specială copiilor
lipsiţi de mediul familial şi de a asigura posibilitatea îngrijirii corespunzătoare din partea
altei familii sau în cadrul unei instituţii.
de muncă ai familiei. Familia ca unitate a mai multor persoane legate prin

căsătorie sau rudenie presupune acordarea ajutorului moral şi material
reciproc, îndeosebi de acest ajutor au nevoie persoanele minore şi cele
inapte de muncă. Obligaţia de întreţinere există şi între soţi şi foştii soţi,
între bunici şi nepoţi, între fraţi şi surori, în caz că membrii majori ai
familiei nu doresc să acorde ajutor membrilor minori sau inapţi de muncă
care au nevoie de ajutor material, ei pot fi impuşi să-şi îndeplinească
obligaţia printr-o hotărîre a instanţei de judecată.
- soluţionarea pe cale amiabilă a tuturor problemelor vieţii familiale.
Acest principiu reiese din principiul egalităţii în drepturi a soţilor. El are o
sferă de acţiune ce cuprinde toate domeniile vieţii de familie (alegerea locului
de trai, cheltuielile căsniciei, posesia, folosinţa şi dispunerea de bunurile
comune, încheierea contractului matrimonial care determină regimul
bunurilor, încheierea contractului privind plata pensiei de întreţinere, acordul
privind domiciliul copilului în cazul cînd părinţii locuiesc separat, formele
de educaţie a copiilor, alegerea instituţiei de învăţămînt pentru copii etc.)207.
7.2. Căsătoria
Termenul “căsătorie “ provine din termenii latini “casa “ (bordei,
colibă), “torus “ (pat conjugal), şi exprimă unirea totală dintre bărbat şi
femeie. Căsătoria este izvorul de bază al creării unei familii. Codul Familiei
nu defineşte căsătoria, în schimb doctrina juridică ne dă o varietate de definiţii
încă de la Roma Antică. Modestin definea căsătoria ca: - căsătoria este unirea
bărbatului şi a femeii, consorţiul lor pe toată viaţa şi o comunicare a dreptului
divin şi privat. Portalis, unul dintre redactorii Codului Civil Francez, defineşte
căsătoria “ca societatea bărbatului şi a femeii care se unesc pentru a se
perpetua, a se ajuta şi sprijini reciproc, a suporta împreună greutăţile vieţii
şi pentru a împărtăşi destinul lor comun”. Dar aceste definiţii sînt criticate,
deoarece din conţinutul lor reiese că scopul principal al căsătoriei este
procrearea, însă legislaţia permite încheierea căsătoriei şi între persoanele
care nu mai au capacitate de procreare sau se află în pragul morţii, în aceste
cupluri scopul procreării nu mai există, dar căsătoria nu este mai puţin validă.
În continuare, formulînd definiţia căsătoriei, trebuie să ţinem cont
că acest cuvînt desemnează o situaţie juridică pe care o dobîndesc cei ce
se căsătoresc şi un act juridic care dă naştere acestei situaţii juridice, adică
teremenul de căsătorie este utilizat în două înţelesuri:
207
Codul Familiei al RM, art. 16, alin. 1; art. 21, alin. 1; art. 62, alin. 3.
Ca situaţie juridică, căsătoria prezintă statutul legal al soţilor dobîndit

prin încheierea actului juridic al căsătoriei. Această situaţie, în principiu
permanentă, este determinată de reglementarea legală privind căsătoria şi
există pe tot timpul cît durează căsătoria, adică statutul legal al soţilor
referitor la raporturile personale şi patrimoniale dintre ei..
Ca act juridic, căsătoria înseamnă acordul de voinţă al viitorilor soţi
prin care ei consimt să li se aplice regimul legal al căsătoriei, fără a avea
posibilitatea de a-1 modifica. Ca excepţie, soţii pot încheia un contract
matrimonial pentru a modifica doar regimul juridic al bunurilor dobîndite
de ei în timpul căsătoriei, în limitele prevăzute de lege.
Aceeaşi noţiune de căsătorie mai este întrebuinţată în literatura de
specialitate pentru a desemna instituţia juridică ce reuneşte ansamblul normelor
legale privitoare la actul juridic al căsătoriei şi statutul juridic al soţilor.
Ca o concluzie a acestor noţiuni, putem defini căsătoria ca uniunea liber
consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată potrivit dispoziţiilor legale cu
scopul de a întemeia o familie şi reglementată de normele imperative ale legii.
Din definiţia căsătoriei şi din ansamblul prevederilor legale care o
reglementează rezultă următoarele caractere juridice ale acesteia:
-căsătoria este o uniune dintre un bărbat şi o femeie (art. 48 alin. 2
Constituţia Republicii Moldova);
-căsătoria este liber consimţită. Libertatea consimţămîntului la în cheierea
căsătoriei este garantată atît de voinţa persoanelor ce vor să se căsătorească,
cît şi de condiţiile social-economice şi politice din ţară. Legislaţia Republicii
Moldova nu prevede nici un fel de îngrădiri bazate pe origine etnică, rasă,
naţionalitate, limbă, religie, avere, origine socială pentru încheierea căsătoriei;
-căsătoria este monogamă, deoarece ea poate fi încheiată numai de
persoane care nu sînt într-o altă căsătorie la momentul încheierii ei (art. 15
alin. l Codul Familiei). Monogamia este un rezultat firesc al dragostei pe
care o manifestă unul faţă de altul cei ce se căsătoresc;
-căsătoria se încheie în formele cerute de lege şi are un caracter
solemn. Ea are reguli imperative pentru încheierea ei, asupra efectelor şi
la încetarea ei;
-căsătoria are un caracter personal, deoarece poate fi încheiată numai
în prezenţa soţilor care îşi exprimă liberal consimţămînt;
-căsătoria are un caracter civil care se exprimă prin faptul că efecte
juridice produce numai căsătoria înregistrată la oficiile de stare civilă.
Celebrarea religioasă a căsătoriei este o tradiţie care nu produce efecte juridice;
-căsătoria se încheie pe viaţă. Desigur, aceasta este o regulă generală,
deoarece cei ce se căsătoresc au intenţia de a trăi împreună tot timpul

vieţii lor, dar dacă aceasta devine imposibil măcar pentru unul dintre soţi,
legislaţia admite desfacerea căsătoriei;
-căsătoria se întemeiază pe deplină egalitate în drepturi dintre bărbat
şi femeie;
-căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii.
Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei sînt acele circumstanţe
care trebuie să existe în momentul încheierii căsătoriei la organele de
înregistrare a actelor de stare civilă pentru ca aceasta să fie valabilă, adică
să producă efecte juridice. Condiţiile de fond la căsătorie sînt:
a) diferenţa de sex208;
b) vîrsta matrimonială209;
c) consimţămîntul la căsătorie210;
d) comunicarea reciproca a stării sănătăţii a viitorilor soţi211.
208
Această condiţie este expres stipulată în textul mai multor articole ale Codului Familiei
(art. 2, 11, 15) şi Constituţiei (art. 48 alin. 2), din care rezultă că căsătoria se poate încheia
numai între persoane de sex diferit, femeie şi bărbat.
209
Potrivit art. 14 Codul Familiei, vîrsta matrimonială sau minimă la căsătorie este de 18
ani. (Pînă în mai 2008 virsta matrimoniala a fost barbati 18 şi femei 16). Articolul 14 alin.
2 Codul Familiei permite ca, pentru motive temeinice, să fie redusă vîrsta de căsătorie, dar
nu mai mult decît cu doi ani. Motivele temeinice nu sînt arătate în legislaţie. Avînd în
vedere practica aplicării legislaţiei în domeniul încheierii căsătoriei, printre acestea am
putea menţiona: graviditatea femeii, naşterea unui copil, boala gravă a unuia dintre viitorii
soţi şi alte cazuri în care administraţia publică locală de la domiciliul celor ce vor să se
căsătorească va hotărî că există motive temeinice.
210
Articolul 11 alin. l Codul Familiei prevede că pentru încheierea căsătoriei este necesar
consimţământul: - reciproc; neviciat; exprimat personal şi necondiţionat al bărbatului şi al
femeii care se căsătoresc.
211
Conform art. 11 alin. 2 Codul Familiei persoanele care doresc să se căsătorească sînt obligate să
se informeze reciproc despre starea sănătăţii lor. Comunicarea reciprocă a stării sănătăţii se realizează
prin anexarea certificatului medical prenunţial al fiecăruia dintre viitorii soţi la declaraţia de căsătorie
(art. 34 din Legea privind actele de stare civilă). Articolul 13 alin. l Codul Familiei dispune că
persoanele care doresc să se căsătorească sînt supuse unui examen medical gratuit obligatoriu. Scopul
acestui examen este determinat de Legea privind drepturile copilului (art. 15) şi Legea ocrotirii
sănătăţii (art. 46) şi constă în ocrotirea sănătăţii viitorilor soţi şi a urmaşilor lor. Articolul 13 alin. 2
Codul Familiei stipulează că rezultatul examenului medical se comunică numai persoanei examinate,
eliberîndu-i-se un certificat ce atestă trecerea controlului respectiv. Din prevederile legale reiese că
depistarea oricărei boli sau a agenţilor patogeni ce pot fi transmişi copiilor nu duce la interzicerea
încheierii căsătoriei, însă este necesară informaţia reciprocă a viitorilor soţi în legătură cu starea lor de
sănătate, pentru ca ei să poată decide asupra încheierii căsătoriei în cunoştinţă de cauză. Legea
opreşte căsătoria celor care suferă de anumite boli, chiar dacă viitorii soţi ar fi de acord şi ar dori
încheierea ei. Astfel, art. 15, alin. l, lit. f. din C.F. prevede: “Nu se admite încheierea căsătoriei între
persoane dintre care cel puţin una a fost lipsită de capacitatea de exerciţiu”
Impedimentele la căsătorie reprezintă acele împrejurări de fapt sau

de drept a căror existenţă împiedică încheierea căsătoriei. Cu alte cuvinte,
ele sînt condiţii negative, deoarece numai lipsa lor determină încheierea
unei căsătorii valabile. Impedimentele la căsătorie pot fi clasificate în
funcţie de persoanele între care ele există în: absolute şi relative.
Impedimentele absolute sînt acelea care opresc încheierea căsătoriei unei
persoane cu orice altă persoană: care are o căsătorii nedesfăcute, lipsa
capacităţii de exerciţiu. Impedimentele relative sînt acelea care opresc
încheierea căsătoriei unei anumite persoane cu o anumită altă persoană.
Aparţin acestei categorii rudenia, adopţia, curatela.
Conform legislaţiei, încheierea căsătoriei este supusă anumitor
condiţii de formă în următoarele finalităţi:
a)ca mijloc pentru a asigura îndeplinirea condiţiilor de fond şi lipsa
impedimentelor la căsătorie.;
b) ca formă a recunoaşterii publice a căsătoriei;
c) pentru a asigura mijlocul de dovadă a căsătoriei.
Condiţiile de formă ale căsătoriei se împart în formalităţi
premărgătoare sau anterioare căsătoriei şi formalităţi privind însăşi
încheierea căsătoriei. Formalităţile anterioare sînt declaraţia de căsătorie
şi opoziţia la căsătorie212.
Declaraţia de căsătorie trebuie să cuprindă:
-consimţămîntul neîndoielnic pentru căsătorie;
-declaraţia viitorilor soţi că îndeplinesc condiţiile de fond
-declaraţia că au luat cunoştinţă de impedimentele prevăzute la art.
15 Codul Familiei şi că acestea lipsesc;
-declaraţia că s-au informat reciproc despre starea sănătăţii potrivit
rezultatelor examenului medical obligatoriu petrecut;
-date privitoare la identitatea viitorilor soţi;
-doleanţa cu privire la numele de familie pe care s-au înţeles să-l
poarte în timpul căsătoriei;
-date privind căsătoria anterioară, dacă viitorii soţi au mai fost
căsătoriţi;
212
Conform art. 10 Codul Familiei şi art. 33 Legea privind actele de stare civilă declaraţia
de căsătorie se depune personal de către viitorii soţi la organul de stare civilă de la domiciliul
unuia dintre ei sau al părinţilor unuia dintre ei. Dacă unul din viitorii soţi nu se află în
aceeaşi localitate, declaraţia de căsătorie se poate face la organul de stare civilă din localitatea
unde se află, care o va transmite, din oficiu şi fără întârziere, organului de stare civilă
competent să încheie căsătoria.
-date despre copiii comuni, dacă acestea există.

La declaraţia de căsătorie se anexează actele de identitate,
certificatele de naştere, certificatele prin care se atestă trecerea controlului
medical şi, după caz, dovezile privind desfacerea sau încetarea căsătoriei,
precum şi a deciziei privind reducerea vîrstei matrimoniale213.
Declaraţia de căsătorie se face numai în formă scrisă, se semnează
de viitorii soţi şi se înregistrează de către funcţionarul de stare civilă în
registrul respectiv, fixîndu-se data şi ora pentru înregistrarea căsătoriei.
Declaraţia de căsătorie depusă la organul de înregistrare a actelor de stare
civilă are ca scop, în afară de cel principal - încheierea căsătoriei, anunţarea
terţilor despre încheierea căsătoriei proiectate şi punerea în mişcare, dacă
este cazul, a opoziţiei la căsătorie.
Opoziţia la căsătorie este actul prin care o persoană aduce la
cunoştinţa funcţionarului de stare civilă existenţa unei împrejurări de fapt
sau de drept ce nu permite încheierea căsătoriei214. Funcţionarul de stare
civilă este obligat să verifice informaţia care se conţine în opoziţie. Dacă
în temeiul verificărilor sau al informaţiei primite găseşte că cerinţele legii
nu sînt îndeplinite, refuză încheierea căsătoriei. Opoziţia la căsătorie
urmează a fi verificată indiferent dacă persoana care a fâcut-o are vreun
interes personal sau nu. Ea urmează a fi verificată chiar şi în cazul cînd nu
este semnată dar conţine datele necesare.
Opoziţia la căsătorie poate fi făcută şi de funcţionarul de stare civilă,
care a constatat personal că există impedimente la încheierea căsătoriei prin
întocmirea unui proces-verbal şi refuzul scris pentru încheierea căsătoriei.
Opoziţia la căsătorie se poate face în perioada de timp cuprinsă între data
depunerii declaraţiei de căsătorie şi momentul încheierii căsătoriei.
Încheierea căsătoriei
Încheierea căsătoriei se face în termen de o lună de la data depunerii
declaraţiei de căsătorie la oficiul de stare civilă215. Curgerea termenului de
o lună începe în ziua următoare după depunerea declaraţiei. Dacă ultima
zi a termenului de o lună este ziua de duminică sau o zi care în conformitate
cu legea în vigoare este zi de odihnă, încheierea căsătoriei se stabileşte
213
Legea privind actele de stare civilă, art. 34.
214
În conformitate cu art. 15 alin. 2 Codul Familiei opunerea la căsătorie poate fi făcută de
orice persoană; în formă scrisă; cu expunerea în scris a motivelor imposibilităţii încheierii
căsătoriei; cu anexarea dovezilor invocate.
215
Codul Familiei al RM, art. 12 şi Legea privind actele de stare civilă, art. 35.
pentru ziua de lucru prima după ziua de odihnă. Termenul maximal ce se

stabileşte pentru încheierea căsătoriei nu va depăşi două luni de la data
depunerii declaraţiei de căsătorie.
Termenul de o lună de zile poate fi redus la cererea persoanelor care
doresc să se căsătorească de către şeful oficiului de stare civilă. Reducerea
termenului se poate face în cazuri excepţionale216. Termenul de încheiere
a căsătoriei poate fi redus la maximum şi căsătoria încheiată în ziua
depunerii declaraţiei de căsătorie.
Încheierea căsătoriei este un eveniment solemn şi, de cele mai dese
ori, este sărbătorit public, respectiv şi cei ce se căsătoresc pot pretinde ca
aceasta să aibă loc într-o zi anumită. In acest scop, legislaţia217 permite
majorarea termenului pentru încheierea căsătoriei pînă la două luni de la
data depunerii declaraţiei de căsătorie. Pentru aceasta nu este necesar de a
depune careva acte adăugătoare, este de ajuns dorinţa celor ce vor să se
căsătorească şi acordul şefului oficiului de stare civilă care stabilesc în comun
data şi ora pentru încheierea căsătoriei. Căsătoria se încheie de către organul
de stare civilă în a cărui rază teritorială domiciliază unul dintre viitorii soţi
sau părinţii acestora218. Căsătoria se poate încheia în afara sediului organului
de stare civilă (acasă, la spital etc.) dacă, din motive temeinice, unul dintre
viitorii soţi se află în imposibilitatea de a se prezenta personal la organul de
stare civilă. Locul unde s-a încheiat căsătoria (cu adresa concretă) precum şi
motivele se vor indica în actul de căsătorie la rubrica “Menţiuni”.
Pînă la momentul fixat pentru încheierea căsătoriei cei ce au depus
declaraţia pot refuza să se căsătorească. Refuzul de a încheia căsătoria nu
produce careva efecte juridice pentru persoanele care au depus declaraţia de
căsătorie, deoarece încetează numai raportul administrativ dintre persoane
şi oficiul de stare civilă, iar raportul de căsătorie nici nu a luat naştere.
În ziua fixată pentru încheierea căsătoriei funcţionarul de stare civilă
procedează în felul următor:
-identifică viitorii soţi;
-constată că sînt îndeplinite condiţiile de fond şi nu există impedi-
mente la încheierea căsătoriei;
-constată că nu există opoziţii la căsătorie sau că acestea nu sînt
întemeiate;
216
Codul Familiei al RM, art. 12, alin. 2.
217
Codul Familiei al RM, art. 12, alin. 3.
218
- aduce la cunoştinţă viitorilor soţi drepturile şi obligaţiile lor de soţi

şi de părinţi;
-ia consimţămîntul viitorilor soţi în vederea încheierii căsătoriei;
-declară căsătoria încheiată şi întocmeşte actul de căsătorie care se
semnează de viitorii soţi şi de funcţionarul de stare civilă;
-eliberează soţilor certificatul de căsătorie.
Căsătoria se încheie în prezenţa viitorilor soţi219, de aceea acestea
sînt obligaţi să fie prezenţi în faţa funcţionarului de stare civilă, la sediul
oficiului de stare civilă pentru a-şi da consimţămîntul personal şi în mod
public şi solemn. Acordul de voinţă al viitorilor soţi dat în momentul
încheierii căsătoriei şi întocmirea actului de căsătorie formează componenţa
juridică a momentului din care ia naştere raportul juridic de căsătorie.
În actele de identitate ale persoanelor care s-au căsătorit se fac
menţiuni cu privire la încheierea căsătoriei, indicîndu-se numele de familie,
prenumele şi anul naşterii celuilalt soţ, numărul actului de căsătorie şi
locul înregistrării căsătoriei220.
Dacă nu este respectat măcar unul din elementele încheierii căsătoriei,
aceasta se consideră că nici nu a fost încheiată. De exemplu, căsătoria a fost
încheiată nu la oficiul de stare civilă şi nici la primărie, dar într-o instituţie care
conform legii nu are atribuţii în acest domeniu. La fel, cununia religioasă nu
produce efecte juridice şi se consideră că o astfel de căsătorie nici nu a existat.
7.3. Raporturile juridice familiale

Legislaţia în vigoare nu dă o definiţie concretă a familiei, ceea ce e
şi natural, deoarece relaţiile familiale sînt atît de complexe, încît nu pot fi
încadrate în limitele unei norme juridice. Astfel, potrivit legislaţiei locative,
din aceeaşi familie fac parte soţii, copiii lor, precum şi părinţii soţilor
întreţinuţi de acestea, în sensul legii civile - din familie fac parte toţi cei
care moştenesc, cercul acesta fiind foarte mare, cuprinzînd pe descendenţi,
ascendenţi, rudele în linie colaterală pînă la gradul patru inclusiv şi soţul
supravieţuitor. Termenul familie este folosit în mai multe texte ale Codului
Familiei, dar nicăieri nu întîlnim noţiunea acestui termen. Posibil, este
suficient de folosit prevederile art. 3 Codul Familiei care redă esenţa
noţiunii de familie în sens juridic prin enumerarea relaţiilor sociale
reglementate de legislaţia familială.
219
Ibidem, art. 35, alin. 4.
220
Ibidem, art. 38.
Raporturile juridice familiale sînt relaţiile de familie reglementate

de normele de drept în acea măsură în care statul poate acţiona asupra
purtării membrilor familiei pentru a-i îndrepta în partea ce coincide
dezvoltării societăţii umane. Temei al apariţiei raporturilor juridice familiale
servesc astfel de fapte juridice cum ar fi căsătoria, rudenia, luarea copilului
în familie pentru creştere şi educaţie.
După conţinut, raporturile juridice familiale pot fi: personale, de
exemplu, raporturile ce apar la încheierea căsătoriei, stabilirea paternităţii,
adopţiei, instituirea tutelei (curatelei), plasarea copilului în casa de copii
tip familial etc; şi patrimoniale - cum ar fi raporturile dintre soţi referitor
la bunurile ce le aparţin în timpul căsătoriei şi în caz de divorţ, raporturile
de întreţinere pe care membrii familiei sînt obligaţi să o acorde unul altuia.
In dependenţă de temeiurile apariţiei raporturilor juridice familiale,
acestea pot fi:
a) de căsătorie care apar în urma încheierii căsătoriei;
b) dintre părinţi şi copii care apar în rezultatul naşterii copiilor;
c) asimilate de lege cu raporturile dintre părinţi şi copii şi care apar
în urma adopţiei, tutelei, curatelei;
d) între rude - fraţi şi surori, bunici şi nepoţi etc.
Raporturile juridice familiale, fiind deosebite de alte raporturi prin
temeiurile apariţiei lor, au şi unele particularităţi la încetare. Ele încetează în
cazurile prevăzute de lege (moartea unuia dintre soţi, desfacerea căsătoriei,
atingerea unei anumite vîrste etc.), spre deosebire de raporturile juridice civile
care, de regulă, încetează o dată cu îndeplinirea de către subiecte a obligaţiilor.
Subiecte ale raporturilor juridice familiale sînt persoanele fizice
participante la aceste relaţii. Organele de stat nu pot participa la raporturile
juridice familiale în calitate de subiecte. Persoanele fizice participante la
raporturile juridice familiale au calităţi deosebite, reglementate de lege în
fiecare caz concret ca soţi, părinţi, copii, adoptatori, tutori, curatori. Una
şi aceeaşi persoană poate avea calitatea de subiect în diferite raporturi
juridice: soţ - în raportul de căsătorie, părinte - în raportul dintre părinţi şi
copii, frate sau soră - în raportul de rudenie etc.
Premisa necesară pentru ca o persoană să participe la raporturile
juridice familiale este ca ea să posede capacitatea juridică familială. Capa-
citatea juridică familială, ca şi capacitatea juridică civilă, este alcătuită
din capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a persoanei.
Capacitatea de folosinţă în dreptul familiei este capacitatea de a avea
drepturi şi obligaţii familiale. Ea aparţine tuturor cetăţenilor în egală

măsură. Nimeni nu poate limita capacitatea de folosinţă a persoanei. Oricine
trebuie să respecte această capacitate şi să nu o încalce. Deci, este un
drept absolut al persoanei fizice care apare în momentul naşterii şi încetează
o dată cu moartea. Conţinutul capacităţii de folosinţă se exprimă în posibi-
litatea juridică de a avea orice drepturi şi obligaţii şi aceasta este o măsură
a egalităţii cetăţenilor în dreptul civil şi în dreptul familiei. Conţinutul
capacităţii de folosinţă în dreptul familiei se exprimă prin:
a) capacitatea de a încheia o căsătorie - ceea ce este un drept subiectiv
pe care orice persoană îl are atunci cînd întruneşte condiţiile de fond pentru
încheierea ei;
b) capacitatea de a avea drepturi personale şi patrimoniale de soţi - o
posibilitate egală pentru toate persoanele care au încheiat o căsătorie;
c) capacitatea de a avea dreptul la desfacerea căsătoriei pentru fiecare
dintre soţi în cazul cînd viaţa de familie a devenit pentru el imposibilă;
d) capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii în privinţa atestării
provenienţei copilului;
e) capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii personale şi patrimoniale
prevăzute de legislaţie pentru părinţi şi copii şi alţi membri ai familiei;
f) capacitatea de a avea dreptul pentru înfăptuirea actului juridic de
adopţie şi a dobîndi drepturile şi obligaţiile ce reies din acest act juridic;
g) capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii ce reies din instituţia
tutelei şi curatelei.
În literatura de specialitate există opinia că nu toate elementele
capacităţii de folosinţă apar odată. Din momentul naşterii omul poate fi
subiect al mai multor raporturi juridice familiale (copiii din momentul
naşterii sînt subiecte ale raportului juridic părintesc sau ale raportului juridic
de întreţinere). Totodată în dreptul familiei, mai mult decît în dreptul civil,
unele elemente ale capacităţii de folosinţă pot apărea numai la atingerea
unei anumite vîrste şi nu din momentul naşterii. În unele cazuri este posibilă
apariţia concomitentă a capacităţii de folosinţă şi a capacităţii de exerciţiu.
De exemplu, pentru bărbaţi dreptul de a încheia o căsătorie apare la
împlinirea vîrstei de 18 ani şi capacitatea de exerciţiu deplină începe,
conform art. 20 Codul Civil, tot la aceeaşi vîrsta.
Capacitatea de exerciţiu în dreptul familiei se manifestă ca aptitu-
dinea de a încheia acte juridice familiale, cu scopul de a crea sau înceta
raporturi juridice familiale (încheierea căsătoriei, încuviinţarea adopţiei),
a realiza drepturile personale şi patrimoniale şi îndeplini obligaţiile

familiale. Particularitatea capacităţii de exerciţiu în dreptul familiei este
că ea apare concomitent cu elementele capacităţii de folosinţă şi există
concomitent cu aceasta, ceea ce prezintă capacitatea juridică familială.
Actele juridice familiale, avînd un caracter personal, de regulă, nu
pot fi efectuate prin reprezentare, în realizarea drepturilor şi îndeplinirea
obligaţiilor familiale cu conţinut patrimonial, nu întotdeauna este necesară
capacitatea de exerciţiu, deoarece aici poate fi folosită reprezentarea.
Astfel, drepturile şi obligaţiile familiale, pot fi împărţite în două
categorii:
1) care pot lua naştere, înceta şi pot fi realizate doar prin acţiune
personală a celora cărora le aparţin aceste drepturi şi unde este imposibilă
completarea capacităţii de exerciţiu care lipseşte (aceste cazuri sînt expres
prevăzute de lege, de exemplu, încheierea căsătoriei, actul juridic de
încuviinţare a adopţiei, stabilirea tutelei, curatelei etc.);
2) care pot fi exercitate personal de cel căruia îi aparţin drepturile
sau cu ajutorul altor persoane care îl reprezintă (reprezentarea copilului
minor de către părinţi, adoptatori, tutori).
Legislaţia familială admite, uneori, şi limitarea capacităţii juridice
familiale. Astfel de cazuri sînt expres prevăzute de legislaţie, cum ar fi:
persoana decăzută din drepturile părinteşti nu poate fi adoptator221, tutore,
curator222, părinte-educator în casele de copii tip familial223. La fel nu pot
fi adoptatori, tutori, curatori, părinţi-educatori persoanele care anterior au
avut această calitate dar au fost eliberaţi din funcţie din culpa lor.
Raporturile juridice familiale pot avea două sau mai multe subiecte,
de exemplu: părinte - copil; părinţi şi copii; adoptatori - copil -părinţi. Totodată
fiecare raport juridic familial cu mai multe subiecte poate fi privit ca mai
multe raporturi juridice cu două subiecte: copilul în raport cu fiecare părinte
în parte; părintele şi copilul propus spre adopţie; adoptatorul şi adoptatul.
Obiect al raportului juridic familial pot fi: acţiunile şi bunurile. Acţiunile
sînt obiect în toate relaţiile nepatrimoniale care apar între soţi, părinţi şi
copii, adoptat şi adoptatori, tutore şi copil, educatori şi copiii educaţi de ei.
Acţiunile pot fi efectuate din partea unui subiect (plata pensiei de întreţinere
în mod benevol) sau din partea ambelor subiecte (depunerea cererii de
221
Codul Familiei al RM, art. 121.
222
223
desfacere a căsătoriei de către ambii soţi). Bunurile pot fi obiect al raporturilor

juridice familiale ce apar între soţi în legătură cu proprietatea care le aparţine.
Conţinutul raporturilor juridice familiale îl constituie totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor pe care le pot avea cetăţenii în domeniul relaţiilor
de familie. Majoritatea acestor drepturi sînt expres prevăzute de Codul
Familiei: dreptul de a încheia o căsătorie şi dreptul de a o desface; dreptul
la educaţia copilului; dreptul copilului de a fi crescut şi educat în familie;
dreptul de a comunica cu părinţii şi alte rude etc.
Rudenia este un izvor al raporturilor juridice familiale şi este regle-
mentată de art. 45 Codul Familiei. Rudenia firească este legătura de sînge
şi, prin reglementare legală, legătura dintre două sau mai multe persoane
care coboară unele din altele, cum sînt, de exemplu, tatăl, fiul, nepotul de
fiu, sau care, fără a descinde unele din altele, au un autor comun, cum sînt,
de exemplu, fraţii între ei, verii primari între ei.
Şirul de persoane între care există rudenie se numeşte linie de rudenie.
Ea poate fi dreaptă sau colaterală, în dependenţă de felul cum sînt născute
persoanele - una din alta sau de la un autor comun. Persoanele născute
unele din altele în sensul că una este copilul celeilalte, sau chiar dacă nu
sînt născute una din alta (în cazul bărbaţilor), dar între ele nu s-a întrerupt
legătura de la părinte la copil, sînt rude în linie dreaptă, de exemplu, bunica,
mama, fiul, nepotul de fiu. Legătura de sînge dintre două persoane care nu
sînt născute una din alta, dar ele au un autor comun, se numeşte rudenie în
linie colaterală, de exemplu, fraţii între ei, verii primari între ei, verii de ai
doilea etc. Fraţii şi surorile care provin de la o mamă şi un tată se numesc
fraţi buni, cei care au aceeaşi mamă şi taţi diferiţi - fraţi consangvini, iar
cei care au acelaşi tată şi mame diferite - fraţi uterini. Rudenia în aceste
cazuri produce aceleaşi efecte juridice ca şi în cazul rudeniei depline.
Linia de rudenie dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă.
Rudenia ascendentă este aceea care leagă o persoană cu cei din care des-
cinde, cum ar fi de la copil spre părinţi, bunici. Rudenia descendentă este
în cazul cînd se stabileşte legătura unei persoane cu acei care descind din
ea, plecînd de la părinte spre copil, nepot de fiică etc.
Stabilirea legăturii de rudenie se numeşte filiaţie. Rudele pot fi apro-
piate sau îndepărtate. Distanţa dintre rude se măsoară cu gradul de rudenie.
Stabilirea gradului de rudenie se face prin socotirea numărului de naşteri
intervenite între generaţii. La rudenia pe linie dreaptă gradul de rudenie
se socoteşte după numărul naşterilor intervenite între două persoane. Astfel,
tatăl şi fiul sînt rude de gradul I, nepotul de fiu cu bunicul sînt rude de
gradul II , bunicul şi strănepotul sînt rude de gradul III. La rudenia pe linie
colaterală gradul de rudenie se socoteşte după numărul naşterilor, pornind
de la una din rude în linie ascendentă pînă la autorul comun şi apoi de la
acesta în linie descendentă pînă la cealaltă rudă. După aceasta numărul
naşterilor se adună. Aşadar fraţii sînt rude de gradul II, unchiul şi nepotul
de frate – de gradul al III ,verii primari - rude de gradul IV. Deci, în linie
colaterală nu există rude de gradul întâi.
Alt izvor al relaţiilor de familie este înrudirea prin alianţă sau afinitatea,
care este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt (ginere, noră, socrii,
cumnaţi). Afinitatea nu există între rudele unui soţ şi rudele celuilalt soţ, de
exemplu între cuscri. Fiind legată de căsătorie, afinitatea există atîta timp cît
durează căsătoria, în cazul încetării căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi
sau desfacerea acesteia prin divorţ, afinitatea încetează. Gradul afinităţii se
stabileşte prin asemănare cu rudenia. Deci, un soţ este afinul rudelor celuilalt
soţ în acelaşi grad în care acest din urmă soţ este rudă cu rudele sale. Astfel,
unul dintre soţi este afin de gradul II cu cumnatul său (fratele sau sora soţului).
Soţii între ei nu sînt nici rude şi nici afini, ei sînt în raporturi de căsătorie.
Existenţa legăturii de rudenie are importanţă indiferent de gradul de
rudenie la instituirea tutelei, curatelei asupra copiilor lipsiţi de ocrotirea
părintească. La adopţia unui copil la fel se dă prioritate rudelor, indiferent
de gradul de rudenie, dacă aceasta nu contravine intereselor copilului.
Rudenia şi afinitatea prezintă interes şi pentru alte ramuri de drept:
dreptul civil, dreptul procesual civil, dreptul protecţiei sociale, dreptul
procesual penal etc.
În afară de rudenia bazată pe legătura de sînge, există şi rudenia care
rezultă din adopţie - denumită în dreptul familiei rudenie civilă. Rudenia
civilă este asimilată de lege cu rudenia de sînge. Adoptatul şi descendenţii
lui devin rudă cu adoptatorul şi rudele acestuia. Efectele juridice ale rudeniei
civile sînt identice cu efectele juridice ale rudeniei de sînge. În cazul rudeniei
prin adopţie gradul de rudenie se stabileşte ca şi la rudenia firească. Intre
adoptator şi adoptat rudenia este de gradul întâi, ca între părinte şi copil.
7.4. Actele de stare civilă, înregistrarea actelor de stare civilă

Starea civilă reprezintă un ansamblu de calităţi personale de care
legea leagă anumite consecinţe juridice cu ajutorul cărora persoana fizică
se individualizează.
În sens larg, starea civilă este totalitatea calităţilor inerente persoanei

fizice care constituie condiţia juridică a acesteia în stat, în societate, în familie.
Elemente ale stării civile sînt naţionalitatea, cetăţenia, vîrsta, sexul, capacitatea,
căsătoria, rudenia, alianţa, filiaţia. Cu ajutorai acestor elemente se produce o
reală individualizare a persoanei fizice ca subiect de drept, a identităţii sale
juridice, apartenenţei la o anumită uniune familială sau conjugală.
Starea civilă este determinată de lege şi are drept izvoare actele şi
faptele de stare civilă. Ea se dobîndeşte: ca urmare a producerii unor fapte
juridice (naşterea, moartea); ca urmare a încheierii unor acte juridice (căsă-
toria, adopţia, recunoaşterea filiaţiei); sau ca urmare a pronunţării şi rămî-
nerii definitive a unor hotărîri judecătoreşti cu efecte asupra stării civile
(hotărîrea de divorţ, de stabilire sau contestare a paternităţii sau maternităţii,
de declarare a căsătoriei nule, de desfacere a adopţiei sau declararea nulităţii
ei, de declarare a morţii).
Actele de stare civilă sînt înscrisuri autentice de stat prin care se
confirmă faptele şi evenimentele ce influenţează apariţia, modificareasau
încetarea drepturilor şi obligaţiilor persoanelor şi se caracterizează statutul
de drept al acestora224. Ele servesc ca mijloc de identificare a persoanei
fizice şi, totodată, pot fi folosite ca mijloc de probă privind înregistrările
de stare civilă. Fiind înscrisuri autentice, actele de stare civilă au puterea
doveditoare a oricărui înscris autentic prevăzut de lege pînă la proba
contrară. Înregistrarea actelor de stare civilă este stabilită în scopul
protecţiei drepturilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale
persoanelor, precum şi în interesul statului225.
Aşadar, elementele esenţiale ale înregistrărilor de stare civilă sînt
următoarele:
-ele sînt operaţii juridice care constau în întocmirea actelor de stare
civilă, astfel ca înregistrarea naşterii, căsătoriei, decesului, divorţului şi
înregistrarea prin înscrierea de menţiuni care poate avea loc în cazul
stabilirii sau contestării paternităţii; încuviinţării, desfacerii sau anulării
adopţiei; declarării nulităţiicăsătoriei sau desfacerii ei prin divorţ;
schimbării numelui de familie şi/sau a prenumelui;
-înregistrările se fac în registrele de stare civilă care au un regim
special de ţinere, completare şi păstrare226;
224
225
Ibidem, art. 4.
226
Ibidem, art. 6, 77-81.
-obiectul înregistrărilor îl constituie actele şi faptele de stare civilă:

de naştere, de căsătorie, de desfacere a căsătoriei, de schimbare a numelui
şi/sau a prenumelui, de deces şi după caz, alte date prevăzute de legislaţie
condiţionate de anumite particularităţi ale înregistrării;
-înregistrările se fac de către anumite organe special împuternicite cu
asemenea atribuţii care formează un sistem. Sistemul organelor de stare civilă
se compune din Direcţia principală stare civilă, serviciile stare civilă şi
oficiile de stare civilă de sector ale Departamentului Tehnologii
Informaţionale, în componenţa Direcţiei principale intră Arhiva registrelor227;
-înregistrarea actelor de stare civilă se face cu respectarea regulilor
de procedură stabilite de lege.
Conform Legii privind actele de stare civilă, registrele de stare civilă
se organizează şi se ţin în două exemplare, ambele originale, pentru fiecare
tip aparte. Primul exemplar al registrelor de stare civilă se păstrează la
oficiul de stare civilă care a înregistrat actele respective. Al doilea exemplar
se transmite şi se păstrează permanent la Arhiva registrelor. Necesitatea
exemplarului doi este o asigurare a dovezii stării civile în caz că un exemplar
este distrus. Pentru o siguranţă dublă astăzi informaţia din actele de stare
civilă poate fi păstrată pe alţi purtători fizici de informaţie (Fllopy disk,
CD, CD-RW, USB, Hard disk etc.), în formă numerică.
Înregistrările de stare civilă se fac în temeiul declaraţiei persoanei obligate
la aceasta sau din oficiu. Declarantul trebuie să anexeze actele ce confirmă
faptele care urmează a fi înregistrate şi actele ce atestă identitatea lui.
Funcţionarul organului de stare civilă întocmeşte actul de stare civilă, îl citeşte
declarantului şi actul întocmit se semnează de către declarant, apoi se autentifică
de funcţionarul responsabil, aplicîndu-se sigiliul228. La întocmirea actului de
stare civilă este interzis să se facă ştersături, răzuiri, prescurtări şi adăugiri.
Funcţionarul organului de stare civilă nu are dreptul să înregisreze
actul de stare civilă dacă el este parte al acestuia sau declarant. In aceste
cazuri el va delega, în condiţiile legii, o altă persoană.
În baza actelor de stare civilă se eliberează certificate de stare civilă:
de naştere, de căsătorie, de divorţ, de schimbare a numelui şi/sau a prenumelui
- titularilor sau reprezentanţilor legali ai acestora; de deces - membrilor
familiei, rudelor decedatului sau altor persoane îndreptăţite, în caz de
deteriorare sau pierdere a certificatelor originale, legea permite eliberarea
227
Ibidem, art. 14
228
Ibidem, art. 5
duplicatelor în aceleaşi condiţii cu unele excepţii prevăzute în art. 8 alin. 3

din Legea privind actele de stare civilă. Conform acestor prevederi, nu se
admite eliberarea duplicatului certificatului de naştere pe numele copilului
părinţilor care au fost decăzuţi din drepturile părinteşti şi al certificatului de
căsătorie persoanelor a căror căsătorie a fost desfăcută sau declarată nulă.
7.5. Educaţia copiilor rămaşi fără ocrotirea părintească

Asigurarea educării copiilor minori, care din diferite cauze au rămas
fără îngrijire părintească, apărarea drepturilor şi intereselor personale şi
patrimoniale ale copiilor minori, precum şi apărarea drepturilor şi intereselor
personale şi patrimoniale ale persoanelor majore, care din cauza stării sănătăţii
nu-şi pot exercita de sine stătător drepturile şi să-şi îndeplini îndatoririle,
sunt puse în sarcina autorităţilor tutelare. Autorităţi tutelare sunt:
a) autoritatea centrală pentru protecţia copilului;
b) organele executive ale autorităţilor administraţiei publice locale
din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul II;
c) autorităţile deliberative din unităţile administrativ-teritoriale de
nivelul I.
Exercitarea funcţiilor autorităţii tutelare se pune pe seama direcţiilor
(secţiilor) de învăţământ - referitor la minori, a direcţiilor (secţiilor) de
asistenţă socială - referitor la persoanele majore şi copiii care se află în
instituţiile din subordinea acestora, iar în localităţile unde lipsesc aceste
organe - pe seama secretarilor consiliilor locale.
Apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale copiilor se pune pe seama
autorităţii tutelare în cazurile de deces al părinţilor, de decădere a lor din
drepturile părinteşti, de declarare a părinţilor ca fiind incapabili, de boală
sau absenţă îndelungată, de eschivare de la educaţia copiilor, de la apărarea
drepturilor şi intereselor lor legitime, inclusiv în cazul refuzului părinţilor
de a-şi lua copiii din instituţiile educative, curative sau din alte instituţii în
care se află aceştia, precum şi în alte cazuri de lipsă a grijii părinteşti.
Autorităţile tutelare depistează copiii rămaşi fără ocrotire părintească, ţin
evidenţa acestora şi, în fiecare caz aparte, în funcţie de circumstanţele
concrete în urma cărora copiii au rămas fără ocrotire părintească, aleg forma
de plasament a copiilor în scopul protecţiei lor asigurând controlul sistematic
asupra condiţiilor de întreţinere, educaţie şi instruire a acestora.
Copiii rămaşi fără ocrotire părintească pot fi plasaţi pentru îngrijire
şi educaţie:
a) adoptatorului sau soţilor adoptatori;

b) sub tutelă (curatelă);
c) în casele de copii de tip familial;
d) în instituţiile de stat pentru copiii orfani şi cei rămaşi fără ocrotire
părintească, de orice tip (educative, de instruire, curative, de asistenţă
socială), dacă nu există alte posibilităţi.
Adopţia (înfierea) este actul juridic complex, în temeiul căruia se
stabilesc raporturi de rudenie între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte,
şi adoptator şi rudele acestuia, pe de altă parte. Aceste legături de rudenie ce
se stabilesc sunt asemănătoare cu cele care există în cazul rudeniei fireşti.
Raporturile dintre adoptator şi adoptat sunt asemănătoare acelora existente
între părinţi şi copii. Prin adopţie, copilul care este lipsit de părinţi sau de o
îngrijire corespunzătoare este primit în familia adoptatorului, unde urmează
a fi crescut ca şi un copil firesc al adoptatorului.
Legea 229 reglementează noţiunea de adopţie fiind folosită în
următoarele sensuri:
- ca act juridic încheiat în baza consimţământului persoanelor indicate
expres de lege;
- ca raport juridic rezultat din actul juridic al înfierii, încheiat în baza
unei hotărâri a instanţei judecătoreşti.
În literatura de specialitate şi în legislaţia unor ţări, printre care şi
România, se întâlnesc două feluri de adopţie:
1) adopţia cu efecte restrânse, în temeiul căreia adoptatul şi
descendenţii săi devin rude cu adoptatorul, păsrtîndu-se totodată, legăturile
de rudenie cu rudele lor fireşti;
2) adoptarea cu efecte depline, în temeiul căreia adoptatul şi
descendenţii săi devin rude cu adoptatorul şi cu rudele acestuia, încetând
totodată legăturile de rudenie dintre adoptat şi descendenţii săi, pe de o
parte, şi părinţii fireşti ai adoptatului şi rudele acestora, pe de altă parte.
Codul familiei din Republica Moldova reglementează ambele feluri ale
adopţiei, fără ca să deosebească, dacă aceasta este cu efecte restrânse sau depline.
Copiii, care temporar sau permanent sunt lipsiţi de mediul familiei
sau care, în propriul lor interes, nu pot fi lăsaţi în acest mediu, se bucură
de protecţie şi ajutor special din partea statului, conform legislaţiei230. Copiii
229
Codul familiei al RM, cap. 18, art. 116-141.
230
Legea privind drepturile copilului, art. 22.
orfani şi copiii rămaşi fără îngrijire părintească sunt înfiaţi sau plasaţi în
altă familie, sau în instituţie de stat pentru copii. Pot fi adoptaţi numai
copii minori, cu excepţia celor care au obţinut capacitatea deplină de
exerciţiu sub vârsta de 18 ani231.
Adopţia fraţilor şi surorilor de către persoane diferite este interzisă, cu
excepţia cazurilor când această cerinţă contravine intereselor copiilor sau
când unul dintre fraţi (surori) nu poate fi adoptat din motive de sănătate.
Adopţia unui copil care este cetăţean al Republicii Moldova de către cetăţeni
străini sau apatrizi se admite numai în cazuri excepţionale când nu există
posibilitatea ca acest copil să fie adoptat sau pus sub tutelă (curatelă):
a) de către rudele copilului, indiferent de cetăţenia lor;
b) de către alte persoane cetăţeni ai Republicii Moldova. Adopţia, în
aceste cazuri, se face în conformitate cu prevederile generale şi dacă s-a
dovedit că, timp de cel puţin 6 luni din momentul luării copilului la evidenţă,
acesta nu a fost acceptat pentru adopţie sau luat sub tutelă (curatelă).
Sunt luaţi la evidenţă şi propuşi pentru adopţie copiii:
a) ai căror părinţi au decedat;
b) ai căror părinţi sunt decăzuţi din drepturile părinteşti, sunt declaraţi
incapabili sau dispăruţi;
c) care au fost abandonaţi de ambii părinţi sau de unicul părinte;
d) care au fost propuşi pentru adopţie de ambii părinţi sau de unicul
părinte.
Evidenţa copiilor care pot fi adoptaţi se efectuează de către autorităţile
tutelare respective şi autoritatea centrală pentru protecţia copilului.
Legea 232prevede categoriile de copii în privinţa cărora se admite
adopţia; modalitatea încuviinţării adopţiei; persoanele care au dreptul la
adopţie; acordul părinţilor la adopţie; adopţia copilului fără acordul părin-
ţilor; acordul copilului la adopţie; încetarea adopţiei; temeiurile desfacerii
adopţiei; efectele încetării adopţiei.
Cerinţele încheierii adopţiei. Pentru încheierea adopţiei sunt necesare
a fi îndeplinite anumite cerinţe. Prin analogie cu modul de încheiere a
actului de căsătorie, în cazul adopţiei tot vom considera necesare existenţa
următoarelor cerinţe:
a) existenţa condiţiilor de fond;
231
Codul familiei, art. 116
232
Ibidem, art. 116-141
b) lipsa impedimentelor la adopţie;

c) existenţa condiţiilor de formă.
Condiţiile de fond trebuie să existe pentru a se putea încheia adopţia,
încheierea adopţiei necesită în primul rând:
a) consimţământul la adopţie;
b) existenţa unei autorităţi competente;
c) existenţa capacităţilor depline de exerciţiu a adoptatorilor;
d) adopţia să fie în interesul copilului;
Lipsa impedimentelor la adopţie. Pentru a se putea încheia adopţia
este necesar să nu existe impedimente la adopţie. Adoptatori pot fi persoane
de ambele sexe care au atins vârsta de 25 de ani233.
Nu pot fi adoptatori următoarele persoane:
a) decăzute din drepturile părinteşti;
b) declarate incapabile sau cu capacitate limitată de exerciţiu;
c) care au adoptat copii, dar adopţia a fost anulată din culpa lor;
d) eliberate de obligaţiile de tutore (curator) din cauza neîndeplinirii
culpabile a obligaţiilor lor;
e) care, în virtutea calităţilor morale sau a stării sănătăţii, nu sunt în
stare să-şi îndeplinească drepturile şi obligaţiile părinteşti de întreţinere şi
de educaţie a copilului adoptat;
f) care urmăresc scopul de a obţine o adopţie fictivă;
g) care au prezentat documente false;
h) care au atins vârsta de 50 de ani (această regulă nu se aplică în
cazul când adoptatorii sunt căsătoriţi între ei şi unul din ei nu a atins vârsta
de 50 de ani, precum şi atunci când părintele adoptiv este soţul părintelui
copilului adoptat sau când copilul a trăit în familia eventualilor părinţi
adoptivi înainte ca aceştia să împlinească vârsta de 50 de ani).
Cetăţenii străini şi apatrizii care îşi au domiciliul în afara hotarelor
Republicii Moldova pot fi adoptatori ai copiilor cetăţeni ai Republicii
Moldova, numai dacă întrunesc atât condiţiile impuse de legislaţia statului
ai cărui cetăţeni sunt sau în care îşi au domiciliul, cât şi condiţiile impuse
de legislaţia Republicii Moldova, precum şi dacă ţara lor este membră a
Convenţiei asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei
internaţionale sau dacă în acest domeniu există un acord bilateral între
state. Nu se admite adopţia copilului de un cuplu necăsătorit. Lista
233
Ibidem, art. 121.
contraindicaţiilor medicale pentru persoanele care intenţionează să adopte

copii se aprobă de Guvern. Diferenţa de vîrstă între adoptat şi adoptator
va fi de cel puţin 15 ani. Această regulă nu se aplică în cazurile cînd unul
dinttre soţi adoptă copilul celilalt soţ. Această diferenţa de vîrstă poate fi
redusă pentru motive temeinice dar nu mai mult de 5 ani.
Condiţiile de formă ale adopţiei. Aceste condiţii sunt prevăzute de
lege în scopul de a asigura îndeplinirea condiţiilor de fond şi lipsa
impedimentelor la adopţie. Condiţiile de formă se referă la declaraţia de
adopţie (cererea de înfiere) şi la modalitatea încuviinţării adopţiei.
-Declaraţia de adopţie. Adopţia necesită în primul rând acordul anumitor
persoane. Actul care cuprinde acest acord se numeşte declaraţie de adopţie.
Acordul de voinţă în vederea adopţiei se dă printr-o declaraţie scrisă
autentificată de notar sau de autoritatea tutelară în a cărei rază teritorială se
află domiciliul copilului ori al părinţilor. Persoanele chemate să consimtă la
adopţie îşi pot manifesta voinţa fie printr-un singur act, fie prin acte separate,
în mod obişnuit, consimţământul în vederea adopţiei se manifestă prin declaraţie
autentică dată separat de fiecare persoană chemată să consimtă la adopţie.
-Modalitatea încuviinţare a adopţiei. Cererea de adopţie se depune
la instanţa de judecată de la domiciliul înfiatului sau, în cazurile când o
necesită interesele înfiatului, de la domiciliul înfietorului234 Pricinile cu
privire la încuviinţarea înfierii se examinează de către instanţa de judecată
în cadrul procedurii speciale235
La cererea de adopţie se anexează următoarele acte:
- copia autentificată a certificatului de naştere a înfiatului şi extrasul
din registrul de înscriere a naşterilor;
- copiile autentificate ale certificatelor de naştere şi, în funcţie de
caz de căsătorie sau deces ale părinţilor înfiatului
- declaraţia autentificată de consimţământ la înfiere, depusă de părinte
sau părinţi, tutore (curator), de alţi ocrotitori legali ai copilului;
- certificatul medical al înfiatului;
- certificatul medical al înfietorului;
- certificatul privind starea materială a înfietorului;
- consimţământul în scris al copilului, dacă a împlinit vârsta de 10
ani, autentificat de organul de tutelă şi curatelă;
234
C.P.C., art. 2782.
235
C.P.C., art. 244, alin. 8.
- copiile autentificate ale buletinului de identitate şi certificatului de

căsătorie ale înfietorului, dacă acesta este căsătorit;
- avizul organului de tutelă şi curatelă dat în temeiul examinării condiţiilor
de trai ale persoanei care doreşte să înfieze copilul şi verificării lipsei de piedici
pentru îngăduirea înfierii, actul examinării condiţiilor de trai;
- avizul Comitetului pentru înfiere al Republicii Moldova, în cazul
înfierii de către cetăţeni străini, şi confirmarea că copilul a fost prezentat
pentru înfiere cetăţenilor Republicii Moldova, dar în decurs a cel puţin 6
luni după ce a fost luat la evidenţă nu a fost înfiat;
- actul ce confirmă dreptul cetăţeanului străin la înfiere în condiţiile
legislaţiei ţării sale, eliberat de autorităţile competente ale acestei ţări, în
cazul înfierii de către cetăţeni străini;
- ancheta socială a înfietorului, în cazul înfierii de către cetăţeni străini,
efectuate de autorităţile competente de la domiciliul acestuia în care să se
indice opinia lor cu privire la înfiere.
Examinarea cererii de înfiere se face cu participarea obligatorie a
înfietorului, a reprezentantului organului de tutelă şi curatelă şi a
procurorului, în proces pot fi atraşi de instanţă sau interveni din iniţiativă
proprie şi alte persoane interesate în actul înfierii. La solicitarea înfietorului
sau la decizia instanţei de judecată cererea se examinează în şedinţă
judiciară închisă. Hotărârea instanţei judecătoreşti privind încuviinţarea
adopţiei poate fi pronunţată numai atunci când copilul s-a aflat în îngrijirea
viitorilor adoptatori (adoptator) nu mai puţin de 6 luni.
Adoptatorii se înscriu în actul de naştere al adoptatului în calitate de
părinţi ai acestuia. În caz de necesitate, la cererea adoptatorilor, instanţa
judecătorească poate păstra datele despre părinţii copilului adoptat236.
Secretul adopţiei este ocrotit de lege.
Persoanele oficiale cărora le este cunoscut faptul adopţiei sunt
obligate să păstreze secretul acestui fapt. În caz contrar, ele poartă
răspundere în conformitate cu legea237. Se interzice eliberarea, fără acordul
adoptatorilor sau al autorităţii tutelare, a extraselor din registrele de stare
civilă ori a copiilor de pe acestea, din care să se vadă că adoptatorii nu
sunt părinţii fireşti ai copilului adoptat238.
Adopţia încetează în urma desfacerii sau declarării nulităţii acesteia în
236
Codul familiei al RM, art. 131.
237
Codul Penal al RM, art. 112.
238
Codul familiei al RM, art.134.
baza hotărârii instanţei judecătoreşti. Adopţia desfăcută încetează din momentul

când hotărârea respectivă a instanţei judecătoreşti a rămas definitivă. Adopţia
declarată nulă încetează din momentul încuviinţării acesteia.
Temeiurile desfacerii adopţiei. Adopţia poate fi desfăcută, dacă
aceasta o cer interesele copilului adoptat, în cazul când:
a) adoptatorii nu-şi îndeplinesc sau nu-şi pot îndeplini obligaţiile
privind întreţinerea şi educaţia adoptatului;
b) adoptatorii abuzează de drepturile părinteşti sau se comportă cu
cruzime faţă de copil;
c) adoptatorii suferă de alcoolism cronic sau de narcomanie;
d) adopţia s-a făcut fără acordul părinţilor copilului sau al soţului
adoptatorului, dacă acest acord se cerea conform legii.
Instanţa judecătorească este în drept să desfacă adopţia şi în alte
cazuri, dacă aceasta o cer interesele adoptatului.
Au dreptul să ceară desfacerea adopţiei copilului părinţii acestuia,
adoptatorii lui, soţul adoptatorului, în cazul în care adopţia a fost făcută
fără acordul lui, dacă acest acord se cerea conform legii, însuşi adoptatul
care a atins vârsta de 14 ani, autoritatea tutelară şi procurorul.
Desfacerea adopţiei după atingerea majoratului de către adoptat.
Dacă, în momentul pornirii acţiunii privind desfacerea adopţiei, adoptatul
a atins vârsta de 18 ani, adopţia poate fi desfăcută numai cu acordul atât al
adoptatorului, cât şi al adoptatului239.
Temeiurile declarării nulităţii adopţiei. Adopţia poate fi declarată
nulă numai dacă se va stabili că:
a) încuviinţarea ei s-a întemeiat pe acte false;
b) adopţia a fost fictivă;
c) la momentul încuviinţării adopţiei, adoptatorul era decăzut din
drepturile părinteşti, declarat incapabil sau cu capacitate limitată de exerciţiu240.
Dreptul de a cere declararea nulităţii adopţiei o au autorităţile tutelare
şi procurorul.
Efectele încetării adopţiei. Din momentul încetării adopţiei, se sting
toate drepturile şi obligaţiile personale nepatrimoniale şi patrimoniale dintre
copilul adoptat şi descendenţii lui, pe de o parte, şi adoptatorii şi rudele
lor, pe de altă parte, şi se restabilesc drepturile şi obligaţiile dintre adoptat
239
Ibidem, art.138.
240
Ibidem, art. 139.
şi descendenţii lui, pe de o parte, şi părinţii şi rudele fireşti ale adoptatului,

pe de altă parte.
În cazul încetării adopţiei, problema privind restabilirea numelui de fami-
lie şi a prenumelui copilului adoptat se soluţionează de instanţa judecătoreas-
că. Dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, se ia în considerare şi părerea lui.
În cazul desfacerii adopţiei, instanţa judecătorească poate obliga
adoptatorii să acorde copilului minor întreţinere în mărimea şi modul
prevăzute de lege. După încetarea adopţiei, copilul este înapoiat părinţilor.
Dacă părinţii lipsesc sau înapoierea lui părinţilor contravine intereselor
copilului, el este dat în grija autorităţii tutelare.
În cazul declarării nulităţii sau al anulării înfierii copilului apatrid
sau cetăţean străin acesta este considerat că nu a fost niciodată cetăţean al
Republicii Moldova dacă domiciliază legal şi obişnuit în străinătate sau
dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate241.
Tutela şi curatela se instituie asupra copiilor rămaşi fără ocrotire
părintească în scopul educaţiei şi instruirii acestora, precum şi al apărării
drepturilor şi intereselor lor legitime. Tutela se instituie asupra copiilor care
nu au atins vârsta de 14 ani. La atingerea vârstei de 14 ani, tutela se transformă
în curatela, fără adoptarea de către autoritatea tutelară a unei hotărâri
suplimentare. Curatela se instituie asupra copiilor în vârstă de la 14 la 18 ani.
Tutela şi curatela se instituie de către autorităţile administraţiei publice
locale, în termen de cel mult o lună din momentul primirii cererii respective,
în baza avizului scris al autorităţii tutelare.
Drept tutori (curatori) pot fi numite numai persoane majore care
dispun de capacitate deplină de exerciţiu. La numirea tutorelui (curatorului)
se iau în considerare calităţile morale şi alte calităţi personale, posibilităţile
candidatului de a-şi îndeplini obligaţiile de tutore (curator), relaţiile lui şi
ale membrilor familiei lui cu copilul. Numirea tutorelui la copilul care a
atins vârsta de 10 ani se face numai cu acordul copilului.
Nu pot fi numiţi tutori (curatori) persoanele:
b) înlăturate anterior de la îndeplinirea obligaţiilor de tutore (curator)
din culpa lor;
c) care au fost adoptatori, dar adopţia a fost desfăcută din culpa lor;
d) care, din cauza stării de sănătate, nu pot îndeplini obligaţiile de
tutore (curator);
241
Legea cetăţeniei Republicii Moldova, art. 14.
e) care suferă de alcoolism cronic sau de narcomanie;

f) care nu au domiciliul pe teritoriul Republicii Moldova.
Tutela (curatela) asupra copiilor care sunt întreţinuţi şi educaţi în
instituţiile de stat. În cazul în care asupra copiilor întreţinuţi şi educaţi în
instituţiile de stat nu este instituită tutela (curatela), obligaţiile tutorelui
(curatorului) sunt puse pe seama administraţiei instituţiei respective.
Plasamentul temporar al copilului aflat sub tutelă (curatela) în instituţia
de stat nu anulează drepturile şi obligaţiile tutorelui (curatorului) faţă de
acesta. Apărarea drepturilor copiilor externaţi din instituţiile de stat este
preluată de către autorităţile tutelare.
Copiii aflaţi sub tutelă (curatela) au dreptul:
a) de a locui împreună cu tutorele (curatorul) lor;
b) la condiţii normale de întreţinere, educaţie şi instruire;
c) la dezvoltare multilaterală şi la respectarea demnităţii umane;
d) la pensia de întreţinere şi la alte plăţi sociale;
e) la spaţiul locativ ocupat anterior de către părinţii lor sau la
asigurarea cu spaţiu locativ, în modul stabilit;
f) la apărarea drepturilor lor în modul stabilit;
g) la comunicare cu părinţii şi rudele;
h) la exprimarea propriei opinii în procesul soluţionării problemelor
care le ating drepturile şi interesele legitime.
Drepturile şi obligaţiile de tutore (curator) sunt exercitate exclusiv
în interesul minorului aflat sub tutelă (curatela). Obligaţiile de tutore
(curator) sunt exercitate gratuit, cu excepţiile prevăzute de lege.
Abuzul de drepturile sau de obligaţiile de tutore - folosirea în interes
de profit a tutelei (curatela) în dauna intereselor celui pus sub tutelă
(curatela) sau lăsarea copiilor puşi sub tutelă (curatela) fără supraveghere
sau ajutorul material necesare, pedepseşte în conformitate cu legea 242.
Primirea de către tutore (curator) sau alt ocrotitor legal al copilului a unei
recompense sub orice formă pentru darea consimţământului de a lua copilul
sub tutelă (curatela), fie pentru transmiterea copilului altor persoane, care
nu-i sunt părinţi, în alt mod decât cel prevăzut de legislaţie, precum şi
pentru prezentarea unor date neveridice pentru legitimarea transmiterii
copilului, se pedepseşte în conformitate cu legislaţia penală.
Casa de copii de tip familial este o instituţie particulară, creată pe baza
242
Codul Penal, art. 112.
unei familii, ţinându-se cont de situaţia materială şi nivelul spiritual al acesteia,

în scopul întreţinerii parţiale şi educaţiei copiilor orfani şi a celor rămaşi fără
ocrotire părintească. Casa de copii de tip familial se creează conform hotărârii
autorităţii administraţiei publice locale, adoptate în baza avizului autorităţii
tutelare, a cererii părinţilor educatori şi a actelor anexate la aceasta.
În casa de copii de tip familial pot fi cel mult 7 copii, inclusiv copiii
proprii ai părinţilor educatori, dar nu mai puţin de 3 copii plasaţi.
Fondatorii caselor de copii de tip familial se numesc părinţi educatori.
Pot fi părinţi educatori persoanele cu domiciliul pe teritoriul Republicii
Moldova, care au atins vârsta de 25 de ani şi ale căror calităţi morale şi
stare a sănătăţii permit îndeplinirea obligaţiilor respective. Nu pot fi părinţi
educatori persoanele:
b) declarate incapabile sau cu capacitate limitată de exerciţiu;
c) eliberate de obligaţiile de tutore (curator) din culpa lor;
d) care au fost adoptatori, dar adopţia a fost desfăcută din culpa lor;
e) care suferă de boli cronice grave sau contagioase.
Părinţii educatori au faţă de copiii plasaţi în casele de copii de tip
familial au drepturi şi obligaţii similare celor ale tutorelui (curatorului).
Eibeneficiază de remunerare şi înlesniri în modul stabilit de Guvern.
În casele de copii de tip familial pot fi plasaţi pentru întreţinere şi
educaţie copiii orfani şi copiii rămaşi fără ocrotire părintească în vârstă de
până la 14 ani. Alegerea prealabilă a copiilor pentru casa de copii de tip
familial se face de către părinţii educatori, cu concursul autorităţii tutelare,
ţinându-se cont, în mod obligatoriu, de provenienţa etnică a copilului, de
apartenenţa lui la o anumită cultură, de religia, limba, starea sănătăţii şi
dezvoltarea copilului, în vederea creării condiţiilor de viaţă care ar asigura
continuitatea educaţiei acestuia. La plasarea în casele de copii de tip familial
este interzisă despărţirea fraţilor şi surorilor, cu excepţia cazurilor când
aceasta o cer interesele copiilor. Copilul care a împlinit vârsta de 10 ani
poate fi plasat în casa de copii de tip familial numai cu acordul acestuia.
Copiii plasaţi în casele de copii de tip familial au dreptul:
- la condiţii normale de întreţinere, educaţie şi instruire;
- la dezvoltarea multilaterală şi la respectarea demnităţii umane;
- la pensia de întreţinere şi la alte plăţi sociale;
- la apărarea drepturilor lor în modul stabilit;
- la comunicarea cu părinţii şi rudele; la exprimarea propriei opinii
în procesul soluţionării problemelor care le ating drepturile şi interesele

legitime etc.
Pentru întreţinerea copiilor din casele de copii de tip familial se plătesc
indemnizaţii lunare în modul şi cuantumul prevăzute de Guvern. Mijloacele
băneşti, prevăzute pentru alimentarea copiilor, procurarea îmbrăcămintei.
încălţămintei, obiectelor de igienă personală, medicamentelor sunt
transferate lunar pe conturile personale ale părinţilor educatori. Mijloacele
necesare pentru deservirea clădirilor, încălzire, energie electrică şi alte
cheltuieli de gospodărire se eliberează caselor de copii de tip familial în
baza chitanţelor de achitare sau altor documente financiare, conform
normativelor şi tarifelor stabilite în localitatea respectivă.
Copiii din casele de copii de tip familial deţin calitatea de membru al
acestora până la atingerea vârstei de 18 ani. În cazul continuării studiilor
în colegii sau instituţii superioare de învăţământ ei îşi păstrează această
calitate până la încheierea studiilor. Dacă în acest caz ei locuiesc separat
de părinţii educatori, beneficiază de toate înlesnirile prevăzute pentru copiii
orfani şi rămaşi fără îngrijire părintească.
TEMA 8. DREPTUL PENAL

8.1. Consideraţiuni generale privind dreptul penal.
8.2. Conceptul infracţiunii.
8.3. Răspunderea penală.
8.4. Pedeapsa penală.
8.5. Individualizarea pedepselor
8.1. Consideraţiuni generale privind dreptul penal

În sistemul dreptului pozitiv, dreptul penal – ramură a dreptului public
– reprezintă un ansamblu de norme juridice care reglementează relaţiile
sociale ce iau naştere în acţiunea de prevenire şi combatere a infracţionalităţii,
norme care determină faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile
corespunzătoare lor, precum şi condiţiile de aplicare şi executare a acestora243.
O altă definiţie arată că dreptul penal este „subsistemul normelor
juridice care reglementează relaţiile de apărare socială, prin interzicerea
ca infracţiuni sub sancţiuni specifice denumite pedepse, a acţiunilor sau
inacţiunilor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor
valori fie prin prevenirea infracţiunilor, fie prin aplicarea pedepselor
persoanelor care le săvârşesc”244.
Create de societatea umană, valorile sociale au trebuit să fie apărate
prin relaţiile de convieţuire normală ale membrilor societăţii, fie prin
soluţionarea raporturilor de conflict, atunci când ele nu se mai puteau apăra
pe calea primei modalităţi, adică pe cale amiabilă şi deci se impunea
impunerea forţei de constrângere a statului.
Prin intermediul dreptului penal, raporturile conflictuale au dobândit
caracter specific, fiind reglementate juridic, şi atingerea valorilor sociale
a devenit infracţiune, iar respingerea ei a devenit un apanaj al statului.
Obiectul dreptului penal. Acest obiect îl constituie raporturile
sociale născute între stat şi infractor în urma săvârşirii unei fapte prevăzute
de legea penală sau infracţiuni pentru tragerea la răspundere penală a
acestuia, prin aplicarea pedepselor sau a altor măsuri penale.
Scopul dreptului penal. Legea penală apără, împotriva infracţiunilor,
243
Zoliyneac, M. Drept penal, Partea generală, vol. I. Iaşi: Ed. Fundaţiei Chemarea, 1992,
p. 5.
244
Bulai, C. Drept penal român, Partea generală, vol. I. Bucureşti: Şansa, 1992, p. 7.
persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, mediul înconjurător,

orînduirea constituţională, suveranitatea, independenţa şi integritatea
teritorială a Republicii Moldova, pacea şi securitatea omenirii, precum şi
întreaga ordine de drept. Legea penală are, de asemenea, drept scop
prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni245.
Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt reprezentate de
infracţiune, răspundere penală şi sancţiunile de drept penal, instituţia in-
fracţiunii fiind, pe drept cuvânt, apreciată în doctrină ca „piatra de temelie”
a oricărui sistem de drept penal, infracţiunea determinând răspunderea
penală şi sancţiunea penală.
Principiile dreptului penal. Principiile fundamentale ale dreptului
penal stau la baza întregii reglementări juridico-penale şi sunt legate de
instituţiile fundamentale ale dreptului penal.
Principiul legalităţii - reprezintă unul din principiile de bază ale
dreptului penal, care exprimă garanţia libertăţii persoanei împotriva
manifestărilor arbitrale şi a posibilităţii ca o persoană să fie condamnată
retroactiv, ceea ce însemna ca pedeapsa şi infracţiunea să fi fost prevăzute
de lege în momentul săvârşirii faptei.246
Acest principiu a fost exprimat prin adagiul „nullum crimen sine
lege, nulla poener sine lege, nullum judicium sine lege”.
Conform acestui principiu247, „un fapt oricât de antisocial vătămător,
de imoral ar fi el, nu poate fi socotit infracţiune câtă vreme legea nu-l
consideră ca atare (legalitatea incriminărilor), nu se poate aplica unui
vinovat o măsură represivă pe care legea nu o prevede (legalitatea pedep-
selor) cât şi faptul că nu poate fi cineva supus unei prigoniri judiciare,
decât după rânduielile legale (legalitatea judecăţilor)”.
Principiul umanismului248 - Întreaga reglementare juridică are menirea
să apere, în mod prioritar, persoana ca valoare supremă a societăţii, drepturile
şi libertăţile acesteia. Legea penală nu urmăreşte scopul de a cauza suferinţe
fizice sau de a leza demnitatea omului. Nimeni nu poate fi supus la torturi,
nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.
Legea penală249 care înlătură caracterul infracţional al faptei, care
245
Codul Penal al RM: adoptat la 06.09.2002 (în vigoare de la 01.01.2003). In: Monitorul
Oficial al RM, nr. 128-129 din 13. 09.2002, art. 2.
246
Ibidem, art 3, alin. 1.
247
Dongoroz, V. Drept penal. Bucureşti, 1939, p. 69.
248
Codul Penal al RM din 06.09.2002, art. 4.
249
uşurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situaţia persoanei ce a comis

infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor care au
săvîrşit faptele respective pînă la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv
asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar
au antecedente penale. Legea penală care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte
situaţia persoanei vinovate de săvîrşirea unei infracţiuni nu are efect retroactiv.
acă, după rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare şi pînă la executarea
completă a pedepsei privative de libertate, a muncii neremunerate în folosul
comunităţii sau a amenzii, a intervenit o lege care prevede unul din aceste
tipuri de pedeapsă, dar cu un maxim mai mic, sancţiunea aplicată se reduce
la acest maxim dacă depăşeşte maximul prevăzut de legea nouă pentru
infracţiunea săvîrşită. Dacă, după rămînerea definitivă a hotărîrii de
condamnare la detenţiune pe viaţă şi pînă la executarea ei, a intervenit o
lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa
detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul pedepsei închisorii, prevăzută
de legea nouă pentru acea infracţiune.Dacă legea nouă prevede în locul
pedepsei închisorii numai pedeapsa muncii neremunerate în folosul
comunităţii sau a amenzii, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu munca
neremunerată în folosul comunităţii, dacă nu sînt interdicţii pentru aplicarea
acesteia, fără a se putea depăşi maximul prevăzut de legea nouă. Dacă legea
nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai pedeapsa amenzii, pedeapsa
aplicată se înlocuieşte cu amendă, fără a se depăşi maximul prevăzut în
legea nouă. Ţinîndu-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii,
executarea pedepsei muncii neremunerate în folosul comunităţii sau, după
caz, a amenzii poate fi înlăturată în întregime sau în parte.
Principiul democratismului250- Persoanele care au săvîrşit infracţiuni
sînt egale în faţa legii şi sînt supuse răspunderii penale fără deosebire de sex,
rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională
sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă
situaţie. Apărarea drepturilor şi intereselor unei persoane nu poate fi realizată
prin încălcarea drepturilor şi intereselor altei persoane sau a unei colectivităţi.
Principiul caracterului personal al răspunderii penale251. Conform
acestui principiu persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale
numai pentru fapte săvîrşite cu vinovăţie. Răspunderii penale şi pedepsei
250
251
penale este supusă numai persoana care a săvîrşit cu intenţie sau din
imprudenţă o faptă prevăzută de legea penală.
Principiul individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale252-
presupune că la aplicarea legii penale se ţine cont de caracterul şi gradul
prejudiciabil al infracţiunii săvîrşite, de persoana celui vinovat şi de
circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea penală.
Nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale
pentru una şi aceeaşi faptă.
8.2. Conceptul infracţiunii

Infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută
de legea penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală253.
Infracţiunea este o faptă a omului, ilicită, având un grad de pericol
social mai mare decât alte acţiuni ilicite raportat la urmările produse şi
sancţiunile aplicabile şi specifice numai infracţiunilor. Încălcarea unei
reguli de conduită cu caracter imperativ prin săvârşirea unei infracţiuni,
atrage după sine răspunderea penală prin aplicarea unor sancţiuni specifice
numai dreptului penal. Trecând la analiza trăsăturilor esenţiale ale
infracţiunii, se pot constata următoarele:
1. Fapta să prezinte pericol social.
2. Fapta să fie săvârşită cu vinovăţie.
3. Fapta să fie prevăzută de legea penală.
Pe lângă cele trei trăsături generale, se impune analizarea elementelor
infracţiunii, respectiv obiectul, subiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă.
-Obiectul infracţiunii este constituit din valorile ocrotite de normele
de drept penal care sunt vătămate prin infracţiune.
-Subiectul infracţiunii este reprezentat de persoana care a săvârşit
fapta cu vinovăţie şi care trebuie să cumuleze anumite condiţii, respectiv
să fie persoană fizică, să fi împlinit vârsta de 16 ani (pentru unele infracţiuni
legea prevede vîrsta de la 14 ani) iar persoana să aibă discernământ
(capacitatea de a înţelege şi de a-şi manifesta conştient voinţa în raport cu
o anumită faptă concretă).
Persoana juridică, cu excepţia autorităţilor publice, este pasibilă de
răspundere penală pentru o faptă prevăzută de legea penală dacă există
una din următoarele condiţii:
252
253
a) persoana juridică este vinovată de neîndeplinirea sau îndeplinirea

necorespunzătoare a dispoziţiilor directe ale legii, ce stabilesc îndatoriri
sau interdicţii pentru efectuarea unei anumite activităţi;
b) persoana juridică este vinovată de efectuarea unei activităţi ce nu
corespunde actelor de constituire sau scopurilor declarate;
c) fapta care cauzează sau creează pericolul cauzării de daune în
proporţii considerabile persoanei, societăţii sau statului a fost săvîrşită în
interesul acestei persoane juridice sau a fost admisă, sancţionată, aprobată,
utilizată de organul sau persoana împuternicite cu funcţii de conducere a
persoanei juridice respective.
-Latura obiectivă a infracţiunii este constituită dintr-o acţiune sau
inacţiune a făptuitorului, urmările produse prin aceasta, prin care au loc
schimbări în realitatea obiectivă cât şi raportul de cauzalitate dintre acţiune
sau inacţiune şi urmarea socialmente periculoasă.
-Latura subiectivă „constă dintr-un complex de stări de conştiinţă
specifice care preced şi însoţesc actele exterioare (acţiunea sau inacţiunea)
şi care sunt dirijate în vederea producerii anumitor urmări periculoase,
sau chiar dacă nu sunt dirijate într-o asemenea direcţie, produc totuşi aceste
urmări datorită uşurinţei sau neglijenţei inculpatului”, definiţie dată în
literatura de specialitate. Latura subiectivă este constituită din intenţie şi
culpă (acestea formează elementul vinovăţie).
Se consideră că infracţiunea a fost săvîrşită cu intenţie dacă persoana
care a săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau
inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în
mod conştient, survenirea acestor urmări.254 Intenţia are două forme de
manifestare şi anume: intenţia directă şi intenţia indirectă. Suntem în situaţia
intenţiei directe, când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind
producerea lui prin săvârşirea acelei fapte. Fapta este săvârşită cu intenţie
indirectă când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, pe care nu îl urmăreşte,
dar acceptă posibilitatea producerii lui. În această situaţie, făptuitorul prevede
pe lângă urmarea acţiunii sale, pe care o urmăreşte şi posibilitatea producerii
unei alte urmări eventuale, pe care nu o doreşte, dar o acceptă.
Culpa prevede că fapta este săvârşită din culpă când infractorul:
- prevede posibilitatea producerii urmărilor faptei sale, dar nu o
acceptă, socotind fără temei că ea nu se va produce (culpa cu prevedere,
254
Ibidem, art. 17.
uşurinţa, temeritatea). Într-o culpă cu prevedere şi intenţia indirectă există

asemănare în ceea ce priveşte prevederea rezultatului, dar se deosebesc
deoarece în cazul intenţiei indirecte, făptuitorul acceptă producerea urmării
eventuale, iar în cazul culpei cu prevedere, urmarea nu este acceptată de
acesta, bazându-se pe împrejurări reale, obiective şi nu pe hazard, ca şi în
cazul intenţiei indirecte, dar pe care le apreciază în mod inexact.
- nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă
(culpa fără prevedere sau neglijenţa).
Se consideră că infracţiunea a fost săvîrşită din imprudenţă dacă
persoana care a săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al
acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera
în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate ori nu îşi dădea seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea
survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă.
Fapta se consideră săvîrşită fără vinovăţie dacă persoana care a comis-
o nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii
sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile şi,
conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă.
Responsabilitatea este starea psihologică a persoanei care are
capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi
capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile. Nu este pasibilă
de răspundere penală persoana care, în timpul săvîrşirii unei fapte
prejudiciabile, se afla în stare de iresponsabilitate, adică nu putea să-şi dea
seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza
unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări
patologice. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărîrii instanţei de
judecată, pot fi aplicate măsuri de constrîngere cu caracter medical, prevăzute
de lege. Nu este pasibilă de pedeapsă persoana care, deşi a săvîrşit infracţiunea
în stare de responsabilitate, înainte de pronunţarea sentinţei de către instanţa
de judecată s-a îmbolnăvit de o boală psihică care a lipsit-o de posibilitatea
de a-şi da seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau de a le dirija. Faţă de o
asemenea persoană, în baza hotărîrii instanţei de judecată, pot fi aplicate
măsuri de constrîngere cu caracter medical, iar după însănătoşire – ea poate
fi supusă pedepsei. 255
În funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil, infracţiunile prevăzute
255
Ibidem, art. 22-23.
legea penală sînt clasificate în următoarele categorii: uşoare, mai puţin

grave, grave, deosebit de grave şi excepţional de grave.256
Infracţiuni uşoare se consideră faptele pentru care legea penală
prevede în calitate de pedeapsă maximă pedeapsa închisorii pe un termen
de pînă la 2 ani inclusiv.
Infracţiuni mai puţin grave se consideră faptele pentru care legea penală
prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de pînă la 5 ani inclusiv.
Infracţiuni grave se consideră faptele pentru care legea penală prevede
pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de pînă la 12 ani inclusiv.
Infracţiuni deosebit de grave se consideră infracţiunile săvîrşite cu
intenţie pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare
pe un termen ce depăşeşte 12 ani.
Infracţiuni excepţional de grave se consideră infracţiunile săvîrşite
cu intenţie pentru care legea penală prevede detenţiune pe viaţă.
Legea penală prevede şi diferite cauze, care înlătură caracterul penal
al faptei257:
a) legitima apărare
Fapta săvârşită în stare de legitimă apărare nu constituie infracţiune,
fiind lipsită de periculozitatea socială întrucât îi lipseşte trăsătura esenţială a
vinovăţiei258. Legiuitorul a considerat din totdeauna că vinovăţia, potrivit legii
penale, este exclusă în toate cazurile în care făptuitorul acţionează sub presiunea
constrângerii. Existenţa stării de legitimă apărare face ca fapta săvârşită pentru
înlăturarea atacului să nu constituie infracţiune, deoarece persoana care a
săvârşit-o nu a acţionat cu voinţă liberă, ci din constrângere, din nevoia de a se
apăra pe sine sau de a apăra o altă persoană ori un interes public.
b) reţinerea infractorului
Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită
în scopul reţinerii persoanei care a comis o infracţiune şi al predării
ei organelor de drept259.
256
Ibidem, art.16.
257
Ibidem, art. 35.
258
Dongoroz, V., Kohane, I., Oancea, I. et al. Explicaţii teoretice ale Codului penal român,
partea generală, vol. I. Bucureşti: Ed. Academiei, 1969, p. 334-375; Basarab, M. Drept
penal, partea generală, vol. II, ed.-a a II-a. Bucureşti: Lumina Lex, 1999, p. 124-134;
Antoniu, G. Sistemul cauzelor care înlătură vinovăţia. In: Revista de drept penal, 1994, nr.
2, p. 31.
259
c) starea de extremă necesitate

Starea de necesitate reprezintă o cauză care face ca fapta să nu fie
infracţiune, ca şi legitima apărare, dar spre deosebire de aceasta, la care
pericolul este cauzat de un atac din partea altei persoane, la starea de
necesitate, pericolul este determinat de anumite situaţii create de oameni
sau de cauze naturale (incendiu, cutremure, inundaţii catastrofale, etc.).
d) constrîngerea fizică sau psihică
Există constrângere fizică atunci când asupra unei persoane se exercită
o acţiune fizică, o energie fizică, căreia nu-i poate rezista şi comite fapta
prevăzută de legea penală. Constrângerea psihică este atunci, cînd există
o acţiune exercitată asupra psihicului unei persoane prin ameninţare, care
o lipseşte de posibilitatea de a hotărî în mod liber, şi prezintă un pericol
grav pentru persoana constrânsă sub aspectul vieţii, integrităţii corporale,
sănătăţii ori pentru altă persoană sau valori apărate de lege, cu condiţia că
acest pericol să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea faptei
care este prevăzută de legea penală.
e) riscul întemeiat
Riscul se consideră întemeiat dacă scopul socialmente util urmărit
nu a putut fi realizat fără un anumit risc şi dacă persoana care l-a admis a
luat măsurile necesare pentru a preveni cauzarea de daune intereselor
ocrotite de lege260.
f) executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului261
Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită
de o persoană în vederea executării unui ordin sau dispoziţii a superiorului,
care sînt obligatorii pentru aceasta, dacă ordinul sau dispoziţia nu sînt
vădit ilegale şi dacă persoana care le-a executat nu a ştiut că ordinul sau
dispoziţia sînt ilegale. Răspunderii penale pentru fapta săvîrşită este supusă
persoana care a emis ordinul sau dispoziţia ilegală.
Persoana care a comis intenţionat infracţiune în vederea executării
ordinului sau dispoziţiei vădit ilegale ale superiorului răspunde penal în
temeiuri generale. Neexecutarea ordinului sau dispoziţiei vădit ilegale
exclude răspunderea penală. Ordinul sau dispoziţia superiorului de a comite
genocid sau o infracţiune împotriva umanităţii se consideră vădit ilegale.
260
Ibidem, art 40, alin. 2.
261
Ibidem, art. 401.
8.3. Răspunderea penală

Se consideră răspundere penală condamnarea publică, în numele legii,
a faptelor infracţionale şi a persoanelor care le-au săvîrşit, condamnare ce
poate fi precedată de măsurile de constrîngere prevăzute de lege. Răspunderea
penală reprezintă un ansamblu de drepturi şi obligaţii ce se realizează prin
intermediul raportului juridic penal de conflict, constând în dreptul statului
de a trage la răspundere persoana ce a comis o infracţiune – prin aplicarea
sancţiunii corespunzătoare şi dispunerea executării acesteia – şi obligaţia
corelativă a infractorului de a suporta consecinţele faptei săvârşite, respectiv
aplicarea şi executarea sancţiunii ce a fost dispusă. Promovând definiţia
răspunderii penale în sens larg şi având în vedere complexitatea acesteia,
doctrina penală reţine totodată şi obligaţia ce revine statului de a aplica
sancţiunea în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, cât şi dreptul
infractorului de a cere sancţionarea sa potrivit dispoziţiilor legale ce
reglementează răspunderea penală. Răspunderea penală este cea mai gravă
formă a răspunderii juridice, unicul temei al căreea este componenţa
infracţiunii, stipulată în legea penală. Răspunderii penale este supusă numai
persoana vinovată de săvîrşirea infracţiunii prevăzute de legea penală.262
Se consideră componenţă a infracţiunii totalitatea semnelor obiective
şi subiective, stabilite de legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilă
drept infracţiune concretă. Componenţa infracţiunii reprezintă baza juridică
pentru calificarea infracţiunii potrivit unui articol concret din Codul penal.
Persoana care a săvîrşit o faptă ce conţine semnele componenţei de
infracţiune poate fi liberată de răspundere penală de către procuror în cadrul
urmăririi penale şi de către instanţa de judecată la judecarea cauzei în cazurile:
a) minorilor;
b) tragerii la răspundere administrativă;
c) renunţării de bună voie la săvîrşirea infracţiunii;
d) căinţei active;
e) schimbării situaţiei;
f) liberării condiţionate;
g) prescripţiei de tragere la răspundere penală.
Persoana se liberează de răspundere penală dacă din ziua săvîrşirii
infracţiunii au expirat următoarele termene:
a) 2 ani de la săvîrşirea unei infracţiuni uşoare;
262
Ibidem, art 51.
b) 5 ani de la săvîrşirea unei infracţiuni mai puţin grave;

c) 15 ani de la săvîrşirea unei infracţiuni grave;
d) 20 de ani de la săvîrşirea unei infracţiuni deosebit de grave;
e) 25 de ani de la săvîrşirea unei infracţiuni excepţional de grave.263
Prescripţia curge din ziua săvîrşirii infracţiunii şi pînă la data rămînerii
definitive a hotărîrii instanţei de judecată. În cazul săvîrşirii de către
persoană a unei noi infracţiuni, prescripţia se calculează pentru fiecare
infracţiune separat. Curgerea prescripţiei se suspendă dacă persoana care
a săvîrşit infracţiunea se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată.
În aceste cazuri, curgerea prescripţiei se reia din momentul reţinerii persoa-
nei sau din momentul autodenunţării. Însă persoana nu poate fi trasă la
răspundere penală dacă de la data săvîrşirii infracţiunii au trecut 25 de ani
şi prescripţia nu a fost întreruptă prin săvîrşirea unei noi infracţiuni.
Aplicarea prescripţiei faţă de persoana care a săvîrşit o infracţiune
excepţional de gravă se decide de către instanţa de judecată. Dacă instanţa
nu va găsi posibilă aplicarea prescripţiei şi liberarea de răspundere penală,
detenţiunea pe viaţă se va înlocui cu închisoare pe 30 de ani. Termenele
prescripţiei de tragere la răspundere penală se reduc pe jumătate pentru
persoanele care la data săvîrşirii infracţiunii erau minori. Prescripţia nu se
aplică persoanelor care au săvîrşit infracţiuni contra păcii şi securităţii
omenirii, infracţiuni de război sau alte infracţiuni prevăzute de tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Legea penală prevede o serie de cauze care înlătură răspunderea
penală sau consecinţele condamnării: 264
- Amnistia - actul ce are ca efect înlăturarea răspunderii penale sau a
pedepsei fie reducerea pedepsei aplicate sau comutarea ei. Amnistia nu
are efecte asupra drepturilor persoanei vătămate.
- Graţierea - actul prin care persoana condamnată este liberată, în tot
sau în parte, de pedeapsa stabilită ori pedeapsa stabilită este comutată. Ea se
acordă de către Preşedintele Republicii Moldova în mod individual şi nu are
efecte asupra drepturilor persoanei vătămate şi a pedepselor complementare,
cu excepţia cazului în care se dispune altfel prin actul de graţiere.
- Împăcarea este actul de înlăturare a răspunderii penale pentru o
infracţiune uşoară sau mai puţin gravă, iar în cazul minorilor, şi pentru o
263
Ibidem, art. 60.
264
Ibidem, art. 107.
infracţiune gravă. Împăcarea este personală şi produce efecte juridice din

momentul pornirii urmăririi penale şi pînă la retragerea completului de
judecată pentru deliberare. Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu,
împăcarea se face de reprezentanţii lor legali. Cei cu capacitate de exerciţiu
restrînsă se pot împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.
- Reabilitarea judecătorească. Dacă persoana care a executat
pedeapsa penală a dat dovadă de o comportare ireproşabilă, la cererea sa,
instanţa de judecată poate anula antecedentele penale pînă la expirarea
termenelor de stingere a acestora. Drept condiţii pentru primirea cererii
de reabilitare judecătorească pot fi:
a) condamnatul nu a comis o nouă infracţiune;
b) a expirat cel puţin jumătate din următoarele termene
- pentru persoanele condamnate la închisoare pentru săvîrşirea unei
infracţiuni uşoare sau mai puţin grave – dacă au expirat 2 ani după execu-
tarea pedepsei;
infracţiuni grave – dacă au expirat 6 ani după executarea pedepsei;
infracţiuni deosebit de grave – dacă au expirat 8 ani după executarea pedepsei;
- pentru persoanele condamnate la închisoare pentru săvîrşirea unei in-
fracţiuni excepţional de grave – dacă au expirat 10 ani după executarea pedepsei;
c) condamnatul a avut o comportare ireproşabilă;
d) condamnatul a achitat integral despăgubirile civile, la plata cărora a
fost obligat prin hotărîre judecătorească, precum şi cheltuielile de judecată;
e) condamnatul îşi are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte
mijloace oneste, a atins vîrstă de pensionare sau este incapabil de muncă.
Reabilitarea anulează toate incapacităţile şi decăderile din drepturi
legate de antecedentele penale. Antecedentele penale reprezintă o stare
juridică a persoanei, ce apare din momentul rămînerii definitive a sentinţei
de condamnare, generînd consecinţe de drept nefavorabile pentru con-
damnat pînă la momentul stingerii antecedentelor penale sau reabilitării265.
8.4. Pedeapsa penală
Pedeapsa penală este o măsură de constrîngere statală şi un mijloc
de corectare şi reeducare a condamnatului, ce se aplică de instanţele de
judecată, în numele legii, persoanelor care au săvîrşit infracţiuni, cauzînd
265
Ibidem, art. 110.
anumite lipsuri şi restricţii drepturilor lor. Pedeapsa are drept scop resta-
bilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea
săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea condamnaţilor, cît şi a altor per-
soane. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să
înjosească demnitatea persoanei condamnate.266
Din definiţia legală a pedepsei se pot distinge câteva trăsături esenţiale:
a) pedeapsa este un mijloc de reeducare a condamnatului, deoarece
prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă
de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială;
b) pedeapsa este o măsură de constrângere prin restrângerea unor
drepturi civile şi cauzarea unei suferinţe, atâta vreme cât persoana este
privată de libertate, dar fără a se cauza suferinţe fizice şi nici înjosirea
persoanei condamnatului prin executarea pedepsei;
c) pedeapsa este prevăzută de legea penală, neputând fi aplicată decât
în condiţiile în care este săvârşită o faptă prevăzută de legea penală şi care
prezintă pericol social şi numai de către instanţele judecătoreşti.
Doctrina penală prevede că pedepsele pot fi de 3 categorii: principale,
complementare şi accesorii. Aplicarea pedepselor principale este consecinţa
comiterii unei infracţiuni (legea prevede pentru fiecare faptă incriminată
o pedeapsă principală) şi nu depinde de o altă sancţiune. Pedepsele comple-
mentare sunt pedepse secundare care se aplică obligatoriu sau facultativ
pe lângă anumite pedepse principale în cazul comiterii unei infracţiuni.
Pedepsele complementare constau în interzicerea unor drepturi şi degrada-
rea militară şi se aplică alături sau după pedeapsa principală. Împreună cu
pedepsele principale, pedepsele complementare realizează funcţiile de
constrângere şi de reeducare ale sancţiunilor de drept penal.
Se deosebesc pedepse, ce pot fi aplicate persoanelor fizice şi pedepse,
ce pot fi aplicate persoanelor juridice. Legea penală prevede următoarele
pedepse ce se pot aplica persoanelor fizice:
a) amendă;
b) privare de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o
anumită activitate;
c) retragere a gradului militar, a unui titlu special, a gradului de cali-
ficare (clasificare) şi a distincţiilor de stat;
d) munca neremunerată în folosul comunităţii;
266
Ibidem, art. 61.
f) închisoare;
g) detenţiune pe viaţă.
Închisoarea şi detenţiunea pe viaţă se aplică numai în calitate de
pedepse principale. Pentru executarea pedepseicu închisoarea sunt
prevăzute următoarele tipuri de penitenciare:
a) de tip deschis
În penitenciare de tip deschis execută pedeapsa persoanele condam-
nate la închisoare pentru infracţiuni săvîrşite din imprudenţă.
b) de tip semiînchis
În penitenciare de tip semiînchis execută pedeapsa persoanele con-
damnate la închisoare pentru infracţiuni uşoare, mai puţin grave şi grave,
săvîrşite cu intenţie.
c) de tip închis
În penitenciare de tip închis execută pedeapsa persoanele condamnate
la închisoare pentru infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave,
precum şi persoanele care au săvîrşit infracţiuni ce constituie recidivă.
Persoanele care nu au atins vîrsta de 18 ani execută pedeapsa cu închi-
soare în penitenciare pentru minori, ţinîndu-se cont de personalitatea condam-
natului, antecedentele penale şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvîrşite.
Femeile condamnate execută pedeapsa închisorii în penitenciare pentru femei.
Schimbarea categoriei penitenciarului se efectuează de către instanţa
de judecată în corespundere cu legislaţia.
Muncă neremunerată în folosul comunităţii poate fi aplicată ca pedeapsă
principală sau în cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei - în calitate de obligaţie pentru perioada termenului de probă.
Amenda, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate se aplică atît ca pedepse principale, cît şi ca
pedepse complementare.
Retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare
(clasificare) şi a distincţiilor de stat se aplică numai în calitate de pedeapsă
complementară267.
Persoanelor juridice li se pot aplica următoarele pedepse:
a) amendă;
b) privare de dreptul de a exercita o anumită activitate;
c) lichidare.
267
Ibidem, art. 62.
Amenda se aplică în calitate de pedeapsă principală.

Privarea persoanei juridice de dreptul de a exercita o anumită
activitate şi lichidarea acesteia se aplică atît ca pedepse principale, cît şi
ca pedepse complementare268.
Partea specială a Codului penal al RM prevede diferite pedepse pentru
următoarele categorii de infracţiuni:
1) infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război
(art. 135-144);
2) infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei (art. 145-163);
3) infracţiuni contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei (art.
164-170);
4) infracţiunile privind viaţa sexuală (art. 171-175);
5) infracţiuni contra drepturilor politice, de muncă şi altor drepturi
constituţionale ale cetăţenilor (art. 176-185);
6) infracţiuni contra patrimoniului (art. 186-200);
7) infracţiuni contra familiei şi minorilor (art. 201-210);
8) infracţiuni contra sănătăţii publice şi convieţuirii sociale (art. 211-222)
9) infracţiuni ecologice (art. 223-235);
10) infracţiuni economice (art. 236-258);
11) ifracţiuni informatice şi infracţiuni în domeniul telecomunicaţiilor
(art. 259-261);
12) infracţiuni în domeniul transporturilor (art. 262-277);
13) infracţiuni contra securităţii publice şi a ordinii publice (art. 278-302);
14) infracţiuni contra justiţiei (art. 303-323);
15) infracţiuni săvîrşite de persoane cu funcţie de răspundere (art.
324-332);
16) infracţiuni săvîrşite de persoanele care gestionează organizaţiile
comerciale, obşteşti sau alte organizaţii nestatale (art. 333-336);
17) infracţiuni contra autorităţilor publice şi a securităţii de stat (art.
337-363);
18) infracţiuni militare (art. 364-393).
8.5. Individualizarea pedepselor

Ca formă a individualizării pedepsei, individualizarea judiciară se
realizează de către instanţa de judecată şi reprezintă concretizarea
răspunderii penale a persoanei fizice/juridice ce a comis infracţiunea.
268
Ibidem, art. 63.
Stabilirea şi aplicarea pedepsei nu se realizează aleatoriu, ci conform unor

reguli instituite expres prin lege, configurând criteriile generale de
individualizare judecătorească a pedepsei.
Persoanei recunoscute vinovate de săvîrşirea unei infracţiuni i se aplică
o pedeapsă echitabilă în limitele fixate şi în strictă conformitate cu legea. La
stabilirea categoriei şi termenului pedepsei, instanţa de judecată ţine cont de
gravitatea infracţiunii săvîrşite, de motivul acesteia, de persoana celui vinovat,
de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea, de
influenţa pedepsei aplicate asupra corectării şi reeducării vinovatului, precum
şi de condiţiile de viaţă ale familiei acestuia. O pedeapsă mai aspră, din
numărul celor alternative prevăzute pentru săvîrşirea infracţiunii, se stabileşte
numai în cazul în care o pedeapsă mai blîndă, din numărul celor menţionate,
nu va asigura atingerea scopului pedepsei.269
La stabilirea pedepsei se iau în consideraţie împrejurările care
atenuează sau agravează răspunderea penală (denumite în doctrină
ircumstanţe care agravează sau atenuează răspunderea penală).
Împrejurările sau circumstanţele atenuante şi agravante sunt stările,
situaţiile, împrejurările de care nu depinde realizarea conţinutului legal al
infracţiunii de bază, având doar o legătură întâmplătoare, prin contribuţia
la realizarea gradului de pericol concret al faptei prevăzută de legea penală,
pe care îl atenuează sau îl sporesc. La stabilirea pedepsei se consideră
circumstanţe atenuante:270
b) săvîrşirea pentru prima dată a unei infracţiuni uşoare sau mai puţin
grave;
c) săvîrşirea infracţiunii de către un minor;
d) săvîrşirea infracţiunii ca urmare a unui concurs de împrejurări
grele de ordin personal sau familial;
e) săvîrşirea faptei de o persoană cu responsabilitate redusă;
f) prevenirea de către vinovat a urmărilor prejudiciabile ale infracţiunii
săvîrşite, repararea benevolă a pagubei pricinuite sau înlăturarea daunei
cauzate;
g) autodenunţarea, contribuirea activă la descoperirea infracţiunii
sau la identificarea infractorilor ori recunoaşterea vinovăţiei;
h) ilegalitatea sau imoralitatea acţiunilor victimei, dacă ele au
provocat infracţiunea;
269
Ibidem, art. 75, alin. 1, 2.
270
Ibidem, art. 76.
i) săvîrşirea infracţiunii ca rezultat al constrîngerii fizice sau psihice,

ce nu înlătură caracterul penal al faptei, sau dată fiind dependenţa materială,
de serviciu sau de altă natură;
j) săvîrşirea infracţiunii de către o persoană în stare de ebrietate,
provocată de consumarea involuntară sau forţată a substanţelor alcoolice
sau narcotice şi psihotrope, sau de consumarea de aceste substanţe fără a
fi conştientă de efectul lor;
k) săvîrşirea infracţiunii cu depăşirea limitelor legale ale legitimei
apărări, reţinerii infractorului, stării de extremă necesitate, riscului întemeiat
sau ca rezultat al executării ordinului sau dispoziţiei superiorului;
l) afectarea gravă, prin infracţiunea săvîrşită, a făptuitorului acesteia
sau greutatea poverii pedepsei, aplicată pentru el, din cauza vîrstei înaintate
a acestuia, stării sănătăţii lui sau altor circumstanţe;
m) expirarea, de la momentul comiterii infracţiunii, a cel puţin 2/3
din termenul de prescripţie pentru tragerea la răspundere penală, prevăzut
pentru această infracţiune, sau depăşirea termenului rezonabil pentru
examinarea cazului, ţinîndu-se cont de natura faptei, dacă tergiversarea
nu a fost provocată de făptuitor şi altele la discreţia instanţei de judecată.
La stabilirea pedepsei se consideră circumstanţe agravante271:
a) săvîrşirea infracţiunii de către o persoană care anterior a fost
condamnată pentru infracţiune similară sau pentru alte fapte care au
relevanţă pentru cauză;
b) provocarea prin infracţiune a unor urmări grave;
c) săvîrşirea infracţiunii prin orice formă de participaţie;
d) săvîrşirea infracţiunii din motive de ură socială, naţională, rasială
sau religioasă;
e) săvîrşirea infracţiunii cu bună ştiinţă împotriva unui minor sau a
unei femei gravide ori profitînd de starea de neputinţă cunoscută sau
evidentă a victimei, care se datorează vîrstei înaintate, bolii, handicapului
fizic sau psihic ori altui factor;
f) săvîrşirea infracţiunii asupra unei persoane în legătură cu
îndeplinirea de către ea a obligaţiilor de serviciu sau obşteşti;
g) săvîrşirea infracţiunii prin intermediul minorilor, persoanelor aflate
în dificultate, persoanelor retardate mintal sau dependente de făptuitor;
h) săvîrşirea infracţiunii prin acte de o deosebită cruzime sau prin
batjocorirea victimei;
271
Ibidem, art. 77.
i) săvîrşirea infracţiunii prin mijloace care prezintă un pericol social

sporit;
j) săvîrşirea infracţiunii de către o persoană în stare de ebrietate,
provocată de consumarea substanţelor alcoolice sau narcotice şi psihotrope.
Instanţa de judecată este în drept, în funcţie de caracterul infracţiunii, să
nu considere aceasta ca o circumstanţă agravantă;
k) săvîrşirea infracţiunii cu folosirea armei, a muniţiilor, a substanţelor
explozive ori a dispozitivelor ce le imită, a mijloacelor tehnice special
pregătite, a substanţelor nocive şi radioactive, a preparatelor
medicamentoase şi a altor preparate chimico-farmacologice, precum şi cu
aplicarea constrîngerii fizice sau psihice;
m) săvîrşirea infracţiunii profitînd de starea excepţională, de
calamităţile naturale, precum şi de dezordini de masă;
n) săvîrşirea infracţiunii cu folosirea încrederii acordate.
Dacă circumstanţele sus - menţionate sînt prevăzute la articolele
corespunzătoare din Codul Penal în calitate de semne ale componenţei de
infracţiuni, ele nu pot fi concomitent considerate drept circumstanţe
agravante.
Legea penală a Republicii Moldova prevede şi un şir de modalităţi
de liberare de pedeapsa penală, prin care se înţelege eliberarea persoanei
care a săvîrşit o infracţiune de la executarea reală, parţială sau totală, a
pedepsei penale pronunţate prin hotărîre a instanţei de judecată. Liberarea
de pedeapsa penală se efectuează prin:
a) condamnarea cu suspendare condiţionată a executării pedepsei;
b) liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen;
c) înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai
blîndă;
d) liberarea de pedeapsă a minorilor;
e) liberarea de pedeapsă datorită schimbării situaţiei;
f) liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave;
g) amînarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care
au copii în vîrstă de pînă la 8 ani.
TEMA 9. DREPTUL PROCESUAL PENAL

9.1. Consideraţiuni generale privind procesul penal şi dreptul procesual penal.
9.2. Instanţele judecătoreşti.
9.3. Părţile şi participanţii la proces.
9.4. Probele şi mijloacele de probă.
9.5. Măsurile procesuale de constrângere.
9.6. Termenele procedurale şi actele procedurale comune.
9.7. Urmărirea penală.
9.8. Judecata.
9.9. Punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti
9.1. Consideraţiuni generale privind procesul penal şi dreptul

procesual penal.
Dreptul procesual penal constă în totalitatea normelor juridice care
reglementează activitatea organelor judiciare şi a părţilor, precum şi
raporturile dintre acestea, în vederea constatării tuturor faptelor ce constituie
infracţiuni şi pentru aplicarea măsurilor prevăzute de legea penală.
Prin săvârşirea unei infracţiuni ia naştere un raport de drept penal
substanţial denumit raport substanţial de conflict. Aducerea raportului
substanţial de conflict în faţa organelor de justiţie duce la apariţia unor
raporturi juridice procesual penale.
Raportul juridic procesual penal – raportul juridic reglementat de
normele procesual penale care apar în cursul desfăşurării procesului penal.
Elementele lui: subiecţii, conţinutul, obiectul.
Subiecţii – sunt participanţii la activitatea procesuală între care se
stabilesc relaţii reglementate de norme juridice.
Conţinutul – este format din drepturile şi obligaţiile subiecţilor care
participă la procesul penal.
Obiectul – este acţiunea sau conduita asupra căreia sunt îndreptate
drepturile şi obligaţiile participanţilor la raportul respectiv.
Trăsături –sunt raporturi juridice de putere în sensul că tragerea la
răspundere penală este o manifestare a puterii, a autorităţii exercitate de
către stat prin intermediul organelor judiciare.
2.iau naştere peste şi în afara acordului de voinţă al părţilor.
3.unul dintre subiecţi este un organ al statului.
4.drepturile subiective ale organelor judiciare au valoare de obligaţie
pentru aceste organe.
Normele de drept procesual penal sunt normele juridice care

reglementează activitatea organelor judiciare penale, a părţilor şi a altor
persoane participante la procesul de constatare a faptelor ce constituie
infracţiuni şi de aplicare a pedepselor şi a măsurilor prevăzute de legea penală
celor care le-au săvârşit, precum şi raporturile ce se stabilesc între acestea.
Obiectul de reglementare al dreptului procesual penal este procesul
penal. Dreptul procesual penal nu trebuie confundat cu procesul penal,
deoarece, în timp ce procesul penal este o activitate concretă, dreptul
procesual penal este îndrumătorul legal al acestei activităţi.
Dreptului procesual penal îi revin următoarele sarcini:
1. stabilirea organelor competente să participe în procesul penal şi
sfera atribuţiilor acestor organe;
2. stabilirea persoanelor participante şi drepturile şi obligaţiile
acestora;
3. reglementarea efectuării probaţiunii în procesul penal;
4. stabilirea măsurilor procesuale şi efectuarea oricăror acte de
procedură;
5. reglementarea desfăşurării procesului penal în fazele sale:
urmărirea penală, judecata şi executarea hotărârilor judecătoreşti.
Procesul penal este activitatea reglementată prin lege şi desfăşurată
de organele competente, cu participarea părţilor şi a altor persoane, în
scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie
infracţiuni şi al justei pedepsiri a infracţiunilor, astfel încât orice persoană
care a comis o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o
persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, urmărindu-se
prin acestea apărarea ordinii de drept, a persoanei, a drepturilor şi libertăţilor
acesteia, prevenirea comiterii infracţiunilor şi educarea cetăţenilor în
spiritul respectării legii.
Procesul penal are ca scop protejarea persoanei, societăţii şi statului
de infracţiuni, precum şi protejarea persoanei şi societăţii de faptele ilegale
ale persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea lor legată de
cercetarea infracţiunilor presupuse sau săvîrşite, astfel ca orice persoană
care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici
o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată.
Organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti în cursul procesului
sînt obligate să activeze în aşa mod încît nici o persoană să nu fie
neîntemeiat bănuită, învinuită sau condamnată şi ca nici o persoană să nu
fie supusă în mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor procesuale de

constrîngere.272
Procesul penal se reglementează de prevederile Constituţiei
Republicii Moldova, de tratatele internaţionale la care Republica Moldova
este parte şi de Codul de procedură penală a Republicii Moldova Nr.
122 din 14.03.2003, Publicat la 07.06.2003 în Monitorul Oficial Nr. 104-
110, intrart in vigoare: 12.06.2003
Trăsăturile procesului penal sunt:
1. însuşi termenul „proces” (cf. lat. processus=înaintare, progres)
indică o activitate, mişcare, acţiune, în cazul de faţă, desfăşurată pentru
aplicarea dreptului penal; fiecare act (activitate) are menirea să propage
procesul penal pentru atingerea scopului său; în limbaj curent, „proces”
are şi semnificaţia de „cauză penală (sau civilă)”;
2. procesul penal este o activitate reglementată de lege; mai mult decât
în alte ramuri de activitate judiciară, în procesul penal legiuitorul precizează
în detaliu procedura penală şi această reglementare amănunţită se impune
datorită existenţei unor instituţii procesuale cu caracter de constrângere
(măsuri de prevenţie, asigurare etc.), care, folosite în afara legii, ar vătăma
drepturile şi libertăţile persoanei; în cazul încălcării legii, în procesul penal
se pot aplica subiecţilor sancţiuni materiale, administrative, penale; actele
procesuale neconforme legii sunt invalidate prin sancţiuni procedurale;
3. procesul penal se desfăşoară de către organele competente, cu
participarea părţilor şi a altor persoane; organele competente sunt cele
judiciare – organe de stat care, prin prepuşii lor, acţionează ca subiecţi oficiali
în anumite faze ale procesului penal; aceste organe sunt: organele de cercetare
penală, procurorii şi instanţele judecătoreşti (organele de cercetare penală şi
procurorii îşi desfăşoară activitatea în faza de urmărire penală, procurorii
având rolul de a supraveghea întreaga activitate de urmărire penală şi
competenţa exclusivă de a dispune o soluţie prevăzută de lege la terminarea
urmăririi penale; instanţele judecătoreşti îşi desfăşoară activitatea în faza
judecăţii în prezenţa procurorului; părţile participante la procesul penal sunt
persoane fizice sau juridice ce au drepturi şi obligaţii penale sau civile, care
se nasc în activitatea procesuală penală – sunt părţi: inculpatul, partea
vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, alte persoane partici-
pante la procesul penal sunt: martorii, experţii, interpreţii, grefierii;
Codul de procedură penală a Republicii Moldova: legea nr. 122 din 14.03.2003. In:
272
Monitorul Oficial al RM, nr. 104-110 din 07.06.2003, art.1, alin 2, 3.

4. procesul penal are un scop specific, imediat, şi un scop general,

mediat; scopul imediat este constatarea la timp şi în mod complet a faptelor
şi justa pedepsire a infracţiunilor (justa pedepsire a infractorilor trebuie
făcută astfel încât orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie trasă
la răspundere penală şi nici o persoană nevinovată să nu fie pedepsită);
scopul general al procesului penal este acela de a contribui la apărarea
persoanelor, a drepturilor şi libertăţilor sale, la prevenirea infracţiunilor şi
la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legii.
Procesul penal este divizat în faze în care activează anumite categorii
de organe specifice procesului penal – spre deosebire de procesul civil,
care are un caracter unitar, pentru că de la început şi până la sfârşit acesta
se desfăşoară în faţa instanţei de judecată.
În procesul penal se disting trei faze:
1. urmărirea penală – activitatea de identificare a autorului unei
infracţiuni, prinderea acestuia şi administrarea probelor pentru stabilirea
faptei şi a vinovatului;
2. judecata – începe cu sesizarea instanţei prin rechizitoriul
procurorului şi înaintarea întregului dosar cu probele administrate şi care
continuă cu soluţionarea cauzei penale în condiţii de publicitate şi
contradictorialitate, astfel încât hotărârea instanţei să exprime adevărul
privind fapta şi vinovăţia autorului;
3. punerea în executare a hotărârii judecătoreşti – scopul acesteia
este aplicarea hotârârii penale, realizarea practică a scopului legii penale
şi procesuale penale.
În prima fază îşi desfăşoară activitatea organele de cercetare penală
şi procurorii (şi, excepţional, instanţa). În a doua fază îşi desfăşoară
activitatea instanţa, cu participarea procurorului. În cea de-a treia fază
activează instanţa, procurorii, organele ministerului de interne şi cele ale
ministerului justiţiei.
Trecerea procesului penal prin cele trei faze este schema tipică, însă
e posibil ca procesul penal să nu parcurgă aceste faze, încetarea urmăririi
penale sau scoaterea de sub urmărire penală putând întrerupe continuarea
celorlalte faze. De asemenea, pronunţarea unei achitări de către instanţă
înlătură faza de punere în executare a hotărârii. În unele cazuri, procesul
penal poate începe direct cu judecata – cazul procedurii plângerii prealabile
–, când plângerea părţii vătămate se adresează direct instanţei.
Dreptul procesual penal reglementează regulile de bază după care se
desfăşoară procesul penal. Aceste reguli de bază se constituie în principii

fundamentale pe baza cărora se desfăşoară activitatea procesuală.
Prin principii fundamentale273 se înţeleg acele reguli cu caracter general
în temeiul cărora este reglementată întreaga desfăşurare a procesului penal.
Codul de procedură penală prevede un capitol special consacrat
regulilor de bază în primul capitol intitulat scopul şi regulile de bază ale
procesului penal.
În acest sens sunt definite următoarele principii
1. Principiul legalităţii procesului penal
2. Principiul prezumţiei de nevinovăţie
3. Principiul egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor
4. Principiul respectării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane
5. Principiul inviolabilităţii persoanei, domiciliului, proprietăţii şi a
vieţii private
6. Principiul păstrării secretului corespondenţei
7. Principiul limbii în care se desfăşoară procesul penal şi dreptul la
interpret
8. Principiul garantării dreptului la apărare
9. Principiul oficialităţii şi publcităţii procesului penal
10. Principiul accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces
echitabil
11. Principiul operativităţii desfăşurării procesului penal
12. Principiul contradictorialităţii în procesul penal
13. Principiul aflării adevărului
14. Principiul garantării libertăţii persoanei în procesul penal etc.
9. 2. Instanţele judecătoreşti
Justiţia în cauzele penale se înfăptuieşte în numele legii numai de
către instanţele judecătoreşti. Nimeni nu poate fi declarat vinovat de
săvîrşirea unei infracţiuni, precum şi supus unei pedepse penale, decît în
baza hotărîrii definitive a instanţei de judecată. Competenţa instanţei de
judecată şi limitele jurisdicţiei ei, modul de desfăşurare a procesului penal
nu pot fi schimbate în mod arbitrar pentru anumite categorii de cauze sau
persoane, precum şi pentru o anumită situaţie sau pentru o anumită perioadă
de timp. Nimeni nu poate fi lipsit de dreptul de a-i fi judecată cauza de
273
Ibidem, art. 7-28.
acea instanţă şi de acel judecător în competenţa cărora ea este dată prin

lege. Sentinţele şi alte hotărîri judecătoreşti în cauza penală pot fi verificate
numai de către instanţele judecătoreşti respective. Constituirea de instanţe
nelegitime este interzisă. Sentinţele şi alte hotărîri judecătoreşti ale
instanţelor nelegitime nu au putere juridică şi nu pot fi executate.274
Activitatea instanţei se desfăşoară în principal în faza de judecată. În
această fază, instanţa de judecată este conducătorul procesului penal,
întreaga procedură judiciară desfăşurându-se în faţa sa şi fiind singura
autoritate îndrituită să hotărască în tot ceea ce priveşte cauza.
În afară de această funcţie, instanţa desfăşoară şi activităţi legate de
urmărirea penală, de punerea în executare a hotărârilor penale rămase definitive
şi de unele proceduri speciale care nu realizează un proces penal propriu zis,
dar soluţionează probleme importante legate de anumite cauze penale.
Justiţia în cauzele penale se înfăptuieşte de Curtea Supremă de
Justiţie, curţile de apel şi judecătorii. Pentru anumite categorii de cauze
penale pot funcţiona judecătorii, colegii sau complete de judecată
specializate (militară sau economică). În cadrul instanţei judecătoreşti, ca
organ judecătoresc cu atribuţii proprii în desfăşurarea procesului penal, în
faza de urmărire penală funcţionează judecători de instrucţie.275
Judecarea cauzelor penale se înfăptuieşte de către instanţă în complet
format din 3 judecători sau de către un singur judecător. În toate instanţele
de judecată de gradul întîi, cauzele penale se judecă de un singur judecător,
dar sunt excepţii cînd la decizia motivată a preşedintelui instanţei
judecătoreşti, cauzele se judecă în complete formate din 3 judecători:
-cauzele penale asupra infracţiunilor excepţional de grave, pentru
săvîrşirea cărora legea prevede pedeapsă cu detenţiune pe viaţă;
-cauzele penale deosebit de complicate, precum şi cele care prezintă
o mare importanţă socială;
Apelurile şi recursurile împotriva hotărîrilor judecătoreşti în cauzele
penale pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul, precum şi
împotriva hotărîrilor instanţelor de apel pentru a decide admisibilitatea,
se judecă de către instanţele respective în complet format din 3 judecători.
Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie judecă recursurile împotriva
sentinţei Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie, împotriva
hotărîrilor instanţei de apel şi recursurile în anulare în complet format din
274
Ibidem, art. 25.
275
Ibidem, art. 29.
5 judecători. Plenul Curţii Supreme de Justiţie judecă recursurile în anulare

în complet format din cel puţin 2/3 din numărul total al judecătorilor Curţii
Supreme de Justiţie.
Completul de judecată trebuie să rămînă acelaşi în tot cursul judecării
cauzei. Dacă aceasta nu este posibil, completul poate fi schimbat pînă la
începerea cercetării judecătoreşti. După începerea cercetării judecătoreşti,
orice schimbare intervenită în completul de judecată impune reluarea de la
început a cercetării judecătoreşti. În cazul în care cauza se judecă în fond de
un complet format din 3 judecători şi unul din aceştia nu poate participa în
continuare la judecarea cauzei din motiv de boală îndelungată, deces sau
din motivul eliberării din funcţie în condiţiile legii, acest judecător este
înlocuit de un alt judecător şi cauza se judecă în continuare. Judecătorului
care intervine în proces i se oferă timp pentru a lua cunoştinţă de materialele
cauzei, inclusiv de cele cercetate în instanţă, şi pentru a se pregăti pentru
participarea de mai departe în proces, însă înlocuirea judecătorului în
condiţiile prezentului alineat nu necesită reluarea judecării cauzei de la
început. Judecătorul este în drept să solicite repetarea unor acţiuni procesuale
deja efectuate în şedinţă în lipsă lui dacă are de concretizat chestiuni
suplimentare. Împuternicirile judecătorilor transferaţi, degrevaţi, detaşaţi,
suspendaţi sau eliberaţi din funcţie în timpul judecării cauzelor penale aflate
în fază de terminare se menţin, conform hotărîrii Consiliului Superior al
Magistraturii, pînă la încheierea judecării cauzei respective276.
Judecarea materialelor şi cauzelor penale se desfăşoară la sediul
instanţei. Pentru motive temeinice, instanţa, prin încheiere argumentată,
poate dispune desfăşurarea judecăţii în alt loc.
Judecătorii care sînt soţi sau rude între ei nu pot face parte din acelaşi
complet de judecată.
De asemenea judecătorul nu poate participa la judecarea cauzei şi
urmează a fi recuzat în următoarele cazuri:
-dacă el personal, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor, fraţii
sau surorile şi copiii acestora, afinii şi persoanele devenite prin înfiere,
potrivit legii, astfel de rude, precum şi alte rude ale lui, sînt direct sau
indirect interesate în proces;
-dacă el este parte vătămată sau reprezentant al ei, parte civilă, parte
civilmente responsabilă, soţ sau rudă cu vreuna din aceste persoane ori cu
276
Ibidem, art. 31.
reprezentantul lor, soţ sau rudă cu învinuitul, inculpatul în proces ori cu

apărătorul acestuia;
-dacă a participat în acest proces în calitate de martor, expert, spe-
cialist, interpret, traducător, grefier, persoană care a efectuat urmărirea
penală, procuror, judecător de instrucţie, apărător, reprezentant legal al
învinuitului, nculpatului, reprezentant al părţii vătămate, părţii civile sau
părţii civilmente responsabile;
-dacă a efectuat o cercetare sau un control administrativ al circum-
stanţelor cauzei sau a participat la adoptarea unei hotărîri referitoare la
această cauză în orice organ obştesc sau de stat;
-dacă el a luat în această cauză hotărîri anterioare judecăţii în care
şi-a expus opinia asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului;
-dacă există alte circumstanţe care pun la îndoială rezonabilă
imparţialitatea judecătorului.
În aceste cazuri judecătorul este obligat să facă declaraţie de abţinere
de la judecarea cauzei. Pentru aceleaşi motive, judecătorul poate fi recuzat
şi de către părţile în proces. Recuzarea trebuie să fie motivată şi poate fi
propusă, de regulă, înainte de începerea cercetării judecătoreşti. Cererea
de recuzare poate fi făcută mai tîrziu numai în cazurile dacă cel care face
propunerea de recuzare a aflat motivul recuzării abia după începerea
cercetării judecătoreştiJudecătorul nu poate participa la o nouă judecare a
cauzei atît în primă instanţă, cit şi pe cale ordinară sau extraordinară de
atac şi urmează a fi recuzat şi în cazul în care a mai participat în calitate de
judecător la examinarea aceleiaşi cauze în primă instanţă, pe cale ordinară
sau extraordinară de atac, precum şi în cazul participării ca judecător de
instrucţie. Această prevedere nu se extinde asupra membrilor Plenului Curţii
Supreme de Justiţie, precum şi asupra judecătorilor Curţii Supreme de
Justiţie la rejudecarea cauzelor în baza hotărîrii Plenului Curţii Supreme
de Justiţie.
Cauza penală se judecă de instanţa în raza teritorială a căreia a fost
săvîrşită infracţiunea. Dacă infracţiunea este continuă sau prelungită, cauza
se judecă de instanţa în raza teritorială a căreia s-a consumat ori a fost
curmată infracţiunea. Dacă este imposibil de a constata locul unde a fost
săvîrşită infracţiunea, cauza se judecă de instanţa în raza teritorială a căreia
a fost terminată urmărirea penală. Cauza penală asupra infracţiunilor
săvîrşite în afara hotarelor ţării sau pe o navă se judecă de către instanţa în
raza teritorială a căreia se afla ultimul loc permanent de trai al inculpatului
sau, dacă acesta nu este cunoscut -în raza teritorială a căreia a fost terminată
urmărirea penală277.
Instanţa de judecată, constatînd că nu este competentă de a judeca
cauza penală, prin încheiere, îşi declină competenţa şi trimite dosarul
instanţei de judecată competente. Dacă declinarea a fost determinată de
competenţa după materie sau după calitatea persoanei, precum şi de
competenţa teritorială, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate menţine
măsurile dispuse de instanţa care s-a desesizat.Nu se acceptă declinarea
de competenţă şi trimiterea unei instanţe ierarhic inferioare a cauzei
examinarea căreia s-a început în instanţa ierarhic superioară. Încheierea
de declinare a competenţei este definitivă.
La înfăptuirea justiţiei în cauzele penale, judecătorii sînt independenţi
şi se supun numai legii. Judecătorii judecă cauzele penale pe baza legii şi
în condiţii care exclud orice presiune asupra lor. Judecătorul judecă
materialele şi cauzele penale conform legii şi propriei convingeri bazate
pe probele cercetate în procedura judiciară respectivă. Judecătorul nu
trebuie să fie predispus să accepte concluziile date de organul de urmărire
penală în defavoarea inculpatului sau să înceapă o judecată de la ideea
preconcepută că acesta a comis o infracţiune ce constituie obiectul
învinuirii. Sarcina prezentării probelor învinuirii îi revine procurorului.
Justiţia penală se înfăptuieşte fără careva imixtiune. Judecătorul este obligat
să se opună oricărei încercări de a exercita presiune asupra sa. Exercitarea
de presiune asupra judecătorului la judecarea cauzelor penale cu scopul
de a influenţa emiterea hotărîrii judecătoreşti atrage răspundere conform
legii. Judecătorul de instrucţie este independent în relaţiile cu celelalte
organe de drept şi instanţe judecătoreşti şi îşi exercită atribuţiile numai în
temeiul legii şi în cadrul acesteia278.
9.3. Părţile şi participanţii la proces

Activitatea procesuală penală este complexă, având loc prin
intervenţia unor organe şi persoane ce sunt interesate să asigure desfăşurarea
acestei activităţi. Participanţii (subiecţii procesului penal) se caracterizează
prin faptul că au capacitatea juridică de a acţiona pentru realizarea scopului
procesului penal. La activitatea procesuală participă ca organe de stat
instanţele şi procurorii şi organele de cercetare ale poliţiei judiciare. La ea
277
Ibidem, art. 40.
278
Ibidem, art. 26.
iau parte şi anumite persoane care fie răspund pentru faptele lor, fie
urmăresc realizarea unor interese născute din comiterea infracţiunii. Aceste
persoane sunt părţile din proces ce îşi exercită drepturile procesuale fie
pesonal, fie prin substituenţi procesuali. Iau parte şi alte persoane ce sunt
interesate în cauză şi duc o activitate ce duce la înfăptuirea justiţiei: martori,
experţi, interpreţi etc. Apărătorul are o situaţie aparte pentru că acţionează
de pe poziţia părţii căreia îi oferă asistenţă juridică.
Noţiunea de participant în dreptul procesual penal este diferită de
cea de participant din dreptul penal. În dreptul penal, această noţiune îi
denumeşte pe cei ce au conlucrat la comiterea infracţiunii, pe când, în
dreptul procesual penal, pe cei ce îşi desfăşoară activitatea împreună pentru
realizarea procesului penal.
Conform art. 51-92 CPP, sunt părţi în procesul penal: partea acuzării
– procurorul, organul de urmărire penală, victima, partea vătămată, partea
civilă şi partea apărării – bănuitul, învinuitul, inculpatul, apărătorul şi partea
civilmente responsabilă.
Procurorul 279 este persoana cu funcţie de răspundere care, în limitele
competenţei sale, exercită în numele statului urmărirea penală, reprezintă
învinuirea în instanţă, exercită şi alte atribuţii prevăzute de lege. Procurorul
care participă la judecarea cauzei penale are funcţie de acuzator de stat. El
este în drept să pornească o acţiune civilă împotriva învinuitului,
inculpatului sau a persoanei care poartă răspundere materială pentru fapta
învinuitului, inculpatului:
-în interesul persoanei vătămate care se află în stare de imposibilitate
sau de dependenţă faţă de învinuit, inculpat ori din alte motive nu-şi poate
realiza singură dreptul de a porni acţiune civilă;
-în interesul statului.
La exercitarea atribuţiilor sale în procesul penal, procurorul este
independent şi se supune numai legii. El, de asemenea, execută indicaţiile
scrise ale procurorului ierarhic superior. În cursul judecării cauzei,
procurorul reprezintă învinuirea în numele statului şi prezintă în şedinţa
de judecată probele acumulate de organul de urmărire penală. Procurorul
este în drept să declare apel sau recurs împotriva hotărîrilor judecătoreşti
pe care el le consideră ilegale sau neîntemeiate. Procurorul General şi
adjuncţii lui sînt în drept să atace pe căi extraordinare de atac hotărîrile
279
Ibidem, art. 51.
judecătoreşti rămase definitive pe care le consideră ilegale sau neîntemeiate.

În faza executării hotărîrilor judecătoreşti, procurorul exercită atribuţiile
prevăzute de lege. În cazul pornirii neîntemeiate a unui proces penal în
privinţa persoanei, precum şi în cazul pronunţării unei sentinţe de achitare,
procurorul care a condus sau a exercitat urmărirea penală ori procurorul
ierarhic superior aduce scuze oficiale persoanei respective.
Organele de urmărire penală 280 au sarcina de a efectua măsuri
operative de investigaţii, inclusiv de a utiliza înregistrări audio şi video,
filmări, fotografieri, şi de a efectua alte acţiuni de urmărire penală,
prevăzute de lege, în scopul descoperirii indicilor infracţiunii şi persoanelor
care au săvîrşit-o, constatării datelor faptice, fixării procesuale a acestor
acţiuni, care pot fi folosite în calitate de probe în cauza penală după
verificarea lor în conformitate cu legislaţia procesuală penală. Organul de
urmărire penală are, de asemenea, obligaţia de a lua toate măsurile necesare
pentru prevenirea şi curmarea infracţiunii. Dacă există indici ai infracţiunii,
organul de urmărire penală, concomitent cu înregistrarea sesizării despre
aceasta, porneşte procesul de urmărire penală şi efectuează acţiuni de
urmărire penală în vederea descoperirii ei şi fixării probelor care confirmă
sau infirmă săvîrşirea infracţiunii, ia măsuri în vederea asigurării acţiunii
civile sau a unei eventuale confiscări a bunurilor dobîndite ilicit. Organul
de urmărire penală anunţă imediat procurorul despre infracţiunea săvîrşită
şi despre începerea acţiunilor de urmărire penală.
Victima281 este orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune,
i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale. Ea are dreptul ca cererea
sa să fie înregistrată imediat în modul stabilit, să fie soluţionată de organul
de urmărire penală, iar după aceasta să fie informată despre rezultatele
soluţionării. Ea beneficiază de asemenea de următoarele drepturi:
- să primească de la organul de urmărire penală certificat despre faptul
că ea s-a adresat cu cerere sau o copie de pe procesul-verbal despre cererea
orală;
-să prezinte documente şi obiecte pentru confirmarea cererii sale;
-să se adreseze cu o cerere suplimentară;
-să ceară de la organul respectiv informaţii despre soluţionarea cererii
sale;
280
Ibidem, art. 55.
281
Ibidem, art. 58.
-să ceară de la organul de urmărire penală să fie recunoscută ca parte

vătămată în cauza penală;
-să depună cerere pentru a fi recunoscută ca parte civilă în procesul
penal;
-să se adreseze cu o cerere privind aplicarea măsurilor de protecţie
în cazurile de violenţă în familie;
-să retragă cererea în cazurile prevăzute de lege;
-să primească certificat despre înregistrarea cererii sale şi începerea
urmăririi penale sau copie de pe ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale;
-să atace ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale în decurs de 10
zile din momentul primirii copiei de pe ordonanţa respectivă şi să ia
cunoştinţă de materialele în baza cărora a fost emisă această ordonanţă;
-să fie apărată de acţiunile interzise de lege în modul prevăzut pentru
apărarea persoanelor participante la procesul penal;
-să fie asistată, la acţiunile procesuale efectuate cu participarea ei,
de un apărător ales.
Victima unei infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave
contra persoanei, indiferent de faptul dacă este recunoscută în calitate de
parte vătămată sau parte civilă, dispune de asemenea de următoarele drepturi:
-să fie consultată de un apărător avocat pe tot parcursul procesului
penal ca şi celelalte părţi în proces;
-să fie asistată de un avocat care acordă asistenţă juridică garantată de
stat în cazul în care nu dispune de mijloace băneşti pentru a plăti avocatul;
-să fie însoţită de o persoană de încredere, alături de avocatul său, la
toate cercetările, inclusiv la şedinţele închise;
-să primească o hotărîre judecătorească despre compensarea materială
pentru prejudiciul cauzat prin infracţiune.
Victima traficului de fiinţe umane beneficiază de dreptul la protecţie
de stat de îndată ce ea a fost identificată. În cazul în care în calitate de
victimă este o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat, ea nu are dreptul
să-şi retragă cererea. Victima trebuie să fie prevenită în scris despre răspun-
derea penală pentru denunţare calomnioasă. Ea este obligată:
-să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei
judecătoreşti şi să dea explicaţii la solicitarea acestor organe, cu excepţia
victimei traficului de fiinţe umane;
-să prezinte, la solicitarea organului de urmărire penală, obiecte, docu-
mente şi alte mijloace de probă de care dispune, precum şi mostre pentru
cercetare comparativă;
-să accepte a fi supusă examenului medical, la cererea organului de

urmărire penală, în cazul în care ea se plînge că i-a fost cauzat prejudiciu
fizic;
-să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului
care îi soluţionează cererea sau ale preşedintelui şedinţei de judecată;
-să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată şi să nu părăsească
sala de şedinţe fără permisiunea preşedintelui şedinţei.
Victima beneficiază de drepturile sale şi îşi exercită obligaţiile personal
sau, dacă legea permite, prin reprezentanţi. În cazul în care victimă este un
minor sau o persoană iresponsabilă, drepturile acesteia sînt exercitate de
reprezentanţii ei legali. Victima este audiată în condiţiile prevăzute pentru
audierea martorului. Victima care face declaraţii calomnioase cu bună ştiinţă
poartă răspundere penală conform prevederilor legale282.
Noţiunea parte vătămată este diferită de noţiunea victimă, pentru că
parte vătămată poate fi orice persoană fizică sau juridică, ca subiect pasiv
al infracţiunii, în timp ce victima infracţiunii poate fi doar o persoană
fizică ce a suferit o vătămare de natură fizică. Parte vătămată283 este
considerată persoana fizică sau juridică căreia i s-a cauzat prin infracţiune
un prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în această calitate,
conform legii, cu acordul victimei. Minorul căruia i s-a cauzat prejudiciu
prin infracţiune va fi considerat parte vătămată fără acordul său.
Recunoaşterea ca parte vătămată se efectuează prin ordonanţa organului
de urmărire penală, imediat după stabilirea temeiurilor de atribuire a unei
asemenea calităţi procesuale. În cazul în care, după recunoaşterea persoanei
ca parte vătămată, s-au constatat circumstanţe care atestă lipsa cauzării
prejudiciului, organul de urmărire penală încetează participarea acestei
persoane ca parte vătămată în procedura respectivă prin ordonanţă motivată.
Partea vătămată îşi desfăşoară activitatea în legătură cu latura penală;
ea nu poate ridica pretenţii materiale. Partea vătămată are dreptul de a fi
ascultată, de a i se da cuvântul în cadrul dezbaterilor şi poate folosi căile
de atac, dar numai când punerea în mişcare a acţiunii se face la plângerea
prealabilă şi numai privind latura penală a cauzei.
În caz de deces, partea vătămată nu poate fi înlocuită, pentru că
Codul Penal al Republicii Moldova din 06.09.2002, art. 311.

282
Codul de procedură penală a Republicii Moldova: legea nr. 122 din 14.03.2003. In:
283
Monitorul Oficial al RM, nr. 104-110 din 07.06.2003, art. 59.

exercită unui drept personal, dar nu înseamnă că ar fi împiedicată

exercitarea în continuare a acţiunii penale, ci aceasta va fi exercitată de
către organele judiciare.
Parte civilă284 este recunoscută persoana fizică sau juridică în privinţa
căreia există suficiente temeiuri de a considera că în urma infracţiunii i-a
fost cauzat un prejudiciu material sau moral, care a depus la organul de
urmărire penală sau la instanţa de judecată o cerere de chemare în judecată
a bănuitului, învinuitului, inculpatului sau a persoanelor care poartă
răspundere patrimonială pentru faptele acestuia. Acţiunea civilă se judecă
de către instanţă în cadrul procesului penal dacă volumul prejudiciului
este incontestabil. Recunoaşterea ca parte civilă se efectuează prin
ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea instanţei de
judecată. În cazul în care s-a constatat că, după recunoaşterea părţii civile,
cererea de chemare în judecată a fost depusă de o persoană necorespun-
zătoare sau că, din alte motive, lipsesc temeiuri pentru ca persoana să aibă
calitate de parte civilă, organul de urmărire penală, prin hotărîre motivată,
sistează participarea persoanei în calitate de parte civilă.
Bănuitul285 este persoana fizică faţă de care există anumite probe că
a săvîrşit o infracţiune pînă la punerea ei sub învinuire. Persoana poate fi
recunoscută în calitate de bănuit prin unul din următoarele acte procedurale,
după caz:
-procesul-verbal de reţinere;
-ordonanţa sau încheierea de aplicare a unei măsuri preventive
neprivative de libertate;
-ordonanţa de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit.
Organul de urmărire penală nu este în drept să menţină în calitate de
bănuit:
-persoana reţinută – mai mult de 72 de ore;
-persoana în privinţa căreia a fost aplicată o măsură preventivă
neprivativă de libertate – mai mult de 10 zile din momentul cînd i s-a adus
la cunoştinţă ordonanţa despre aplicarea măsurii preventive;
-de 3 luni, iar cu acordul Procurorului General şi al adjuncţilor săi -
mai mult de 6 luni.
La momentul expirării, după caz, a unui termen susnumit, organul
de urmărire penală este obligat să elibereze bănuitul reţinut ori să revoce,
284
Ibidem, art. 61.
285
Ibidem, art. 63.
în modul stabilit de lege, măsura preventivă aplicată în privinţa lui,

dispunînd scoaterea lui de sub urmărire sau punerea lui sub învinuire.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, constatînd că bănuiala
nu s-a confirmat, este obligată să elibereze bănuitul reţinut sau să revoce
măsura preventivă aplicată în privinţa lui pînă la expirarea termenelor
indicate, dispunînd scoaterea lui de sub urmărire. Calitatea de bănuit
încetează din momentul eliberării reţinutului, revocării măsurii preventive
aplicate în privinţa lui ori, după caz, anulării ordonanţei de recunoaştere
în calitate de bănuit şi scoaterii lui de sub urmărire, sau din momentul
emiterii de către organul de urmărire penală a ordonanţei de punere sub
învinuire. Dacă, la expirarea acestor termene, nu s-a dispus scoaterea
persoanei de sub urmărire penală sau punerea ei sub învinuire, calitatea de
bănuit încetează de drept. Încetarea de drept a calităţii de bănuit în legătură
cu expirarea termenelor, în cazul acumulării ulterioare a probelor suficiente,
nu împiedică punerea persoanei sub învinuire pentru acelaşi fapt.
Interogarea în calitate de martor a persoanei faţă de care există anumite
probe că a săvîrşit o infracţiune se interzice.
Învinuitul 286 este persoana fizică faţă de care s-a emis o ordonanţă
de punere sub învinuire. Învinuitul în privinţa căruia cauza a fost trimisă
în judecată se numeşte inculpat. Persoana în privinţa căreia sentinţa a
devenit definitivă se numeşte:
-condamnat, dacă sentinţa este, parţial sau integral, de condamnare;
-achitat, dacă sentinţa este integral de achitare.
Persoana nu are calitatea de învinuit din momentul cînd în privinţa
ei a fost încetat procesul penal sau ea a fost scoasă de sub urmărire penală.
Apărătorul 287 este persoana care, pe parcursul procesului penal,
reprezintă interesele bănuitului, învinuitului, inculpatului, îi acordă
asistenţă juridică prin toate mijloacele şi metodele neinterzise de lege.
Apărătorul nu poate fi asimilat de către organele de stat şi persoanele cu
funcţie de răspundere cu persoana interesele căreia le apără şi cu caracterul
cauzei penale care se examinează cu participarea lui. În calitate de apărător
în procesul penal pot participa:
-avocatul;
-alte persoane abilitate prin lege cu atribuţii de apărător;
286
Ibidem, art. 65.
287
Ibidem, art. 67.
-un avocat din străinătate în cazul în care acesta este asistat de un

avocat naţional.
Calitatea de apărător apare din momentul în care persoanele susnumite
şi-au asumat angajamentul de a apăra interesele persoanei în cauză cu
consimţămîntul acesteia. Apărătorul, după ce şi-a asumat angajamentul de a
apăra, trebuie să anunţe despre aceasta organul de urmărire penală sau instanţa.
Avocatul care acordă asistenţă juridică garantată de stat dobîndeşte
calitatea de apărător în momentul în care coordonatorul oficiului teritorial
al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat emite
decizie privind acordarea asistenţei juridice calificate. Decizia privind
acordarea asistenţei juridice calificate se aduce la cunoştinţă, după caz,
solicitantului, organului de urmărire penală sau instanţei de judecată.
Avocatul care acordă asistenţă juridică bănuitului sau învinuitului la
reţinere sau arestare se consideră apărătorul lor pe această perioadă de
timp şi cu consimţămîntul lor el poate continua participarea în calitate de
apărător pînă la terminarea procesului în cauza respectivă sau pînă la
includerea în proces a unei alte persoane susnumite.
Apărătorul nu este în drept să-şi asume această funcţie şi nu poate fi
desemnat în această calitate de către coordonatorul oficiului teritorial al
Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat în cazul în care:
-nu întruneşte condiţiile indicate mai sus;
-nu poate fi apărător conform restricţiilor prevăzute de lege sau
sentinţei judecătoreşti;
-a acordat sau acordă asistenţă juridică persoanei ale cărei interese
sînt în contradicţie cu interesele persoanei pe care o apără;
-se află în legături de rudenie sau în relaţii de subordonare cu persoana
ale cărei interese sînt în contradicţie cu interesele persoanei apărate de el;
-a participat mai înainte în această cauză în calitate de judecător,
procuror, persoană care a efectuat urmărirea penală, expert, specialist,
interpret, traducător, martor.
Apărătorul încetează participarea în cauză în această calitate dacă:
-persoana pe care o apără a renunţat la el sau a reziliat contractul cu
el, sau i-a suspendat împuternicirile;
-nu are împuterniciri de a participa în continuare în această cauză;
-procurorul sau instanţa l-a înlăturat de la participarea în această cauză
în legătură cu constatarea unor circumstanţe ce exclud participarea lui în
această calitate sau, la cererea acestuia, din alte motive întemeiate;
-procurorul sau instanţa a admis cererea bănuitului, învinuitului,

inculpatului de renunţare la apărător;
-avocatul străin şi-a declinat împuternicirile;
-procurorul sau instanţa a admis renunţarea la apărător declarată de
către persoana pe care o apără avocatul care acordă asistenţă juridică
garantată de stat.
În cazul în care procurorul sau instanţa nu a admis renunţarea bănuitului,
învinuitului, inculpatului la apărător, avocatul care acordă asistenţă juridică
garantată de stat nu poate sista participarea sa la această cauză.
Participarea apărătorului la procesul penal este obligatorie în cazul
în care:
-aceasta o cere bănuitul, învinuitul, inculpatul;
-bănuitul, învinuitul, inculpatul întîmpină dificultăţi pentru a se apăra
el însuşi, fiind mut, surd, orb sau avînd alte dereglări esenţiale ale vorbirii,
auzului, vederii, precum şi defecte fizice sau mintale;
-bănuitul, învinuitul, inculpatul nu posedă sau posedă în măsură
insuficientă limba în care se desfăşoară procesul penal;
-bănuitul, învinuitul, inculpatul este minor;
-bănuitul, învinuitul, inculpatul este militar în termen;
-bănuitului, învinuitului, inculpatului i se incriminează o infracţiune
gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă;
-bănuitul, învinuitul, inculpatul este ţinut în stare de arest ca măsură
preventivă sau este trimis la expertiza judiciară psihiatrică în condiţii de
staţionar;
-interesele bănuiţilor, învinuiţilor, inculpaţilor sînt contradictorii şi
cel puţin unul din ei este asistat de apărător;
-în cauza respectivă participă apărătorul părţii vătămate sau al părţii
civile;
-interesele justiţiei cer participarea lui în şedinţa de judecată în primă
instanţă, în apel şi în recurs, precum şi la judecarea cauzei pe cale
extraordinară de atac;
-procesul penal se desfăşoară în privinţa unei persoane iresponsabile,
căreia i se incriminează săvîrşirea unor fapte prejudiciabile sau în privinţa
unei persoane care s-a îmbolnăvit mintal după săvîrşirea unor asemenea
fapte;
-procesul penal se desfăşoară în privinţa reabilitării unei persoane
decedate la momentul examinării cauzei.
Parte civilmente responsabilă288 este recunoscută persoana fizică sau

juridică care, în baza legii sau conform acţiunii civile înaintate în procesul
penal, poate fi supusă răspunderii materiale pentru prejudiciul material cauzat
de faptele învinuitului, inculpatului. Recunoaşterea ca parte civilmente
responsabilă se face prin hotărîre a organului de urmărire penală sau a instanţei.
În cazul în care se constată că, după recunoaşterea părţii civilmente responsabile,
persoana respectivă nu poartă răspundere materială pentru prejudiciul material
cauzat de către învinuit, inculpat sau că din alte motive lipsesc temeiuri pentru
ca persoana să fie în calitate de parte civilmente responsabilă, organul de
urmărire penală sau instanţa, prin hotărîre motivată, încetează participarea
persoanei la proces în calitate de parte civilmente responsabilă.
Potrivit Codului civil, răspund pentru pagbele cauzate prin infracţiunile
comise de alţii: părinţii pentru copii lor minori, institutorii pentru elevii din
supraveghere şi comitenţii pentru prepuşii lor, dacă fapta a fost comisă în
exercitarea funcţiei încredinţate. Partea responsabilă civilmente poate
răspunde pentru inculpat când acesta nu este solvabil (ex. copilul minor)
sau poate răspunde alături de acesta, când este parţial solvabil. Partea
responsabilă civilmente devine parte în proces prin două căi: fie prin
introducerea sa în cauză, la cererea celor interesaţi sau din oficiu (organele
judecătoreşti au obligaţia să introducă din oficiu partea resposabilă civilmente
pentru a asigura despăgubirea unei persoane fără capacitate de exerciţiu sau
cu capacitate de exerciţiu restrânsă), fie din proprie iniţiativă.
Partea civilă este interesată de introducerea în cauză a părţii respon-
sabile civilmente pentru a-şi asigura posibilitatea de a-şi repara prejudiciul,
mai ales în situaţia în care persoana responsabilă civilmente prezintă o
solvabilitate mai mare decât învinuitul sau inculpatul. Numai partea civilă
poate cere introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente, nu şi
inculpatul. Introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente este
limitată în timp, ea putându-se face oricând, în cursul urmăririi penale, iar
în faza de judecată, numai în primă instanţă şi numai până la citirea actului
de sesizare. În schimb, dacă partea responsabilă civilmente intervine din
proprie iniţiativă în proces ea poate face această intervenţie până la
terminarea cercetării judiciare în primă instanţă.
Participanţii la procesul penal sunt persoanele care împreună cu părţile
la proces iau parte la activitatea judiciară desfăşurată în cauzele penale în
288
Ibidem, art. 73.
vederea realizării scopului legii penale si al procesului penal: reprezentanţii

legali ai persoanelor participante la proces cu capacitatea de exerciţiu limitată
sau incapabile, succesorii părţii vătămate sau al părţii civile, asistentul
procedural, grefierul, interpretul, traducătorul, specialistul, expertul, martorul,
reprezentantul legal al martorului minor şi avocatul martorului.
9.4. Probele şi mijloacele de probă

Procesul penal constă într-un proces de cunoaştere, în care organele
judiciare trebuie să ajungă la aflarea adevărului şi în acest scop desfăşoară
activitatea de probaţiune, în vederea constatării existenţei infracţiunilor,
servindu-se de probele obţinute prin mijloacele de probă. Probele sunt elemente
de fapt cu relevanţă informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale. Mai
pot fi definite ca fiind elemente de fapt care servesc la constatarea existenţei
sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi
la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.
Probele ajung la cunoştiinţa organelor de probă prin anumite mijloace
numite mijloace de probă, care sunt precizate expres şi limitativ de legea
penală şi prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probe. Între
probe şi mijloacele de probă există o legatură foarte strânsă, proba judiciară
putând fi obţinută numai prin mijloacele de probă prevăzute de lege.
Sub aspect funcţional, proba are un dublu aspect:
1) este un instrument de cunoaştere prin care organele judecătoreşti
află adevărul;
2) este un instrument de dovedire, acest caracter manifestându-se pregnant
prin condiţia contradictorialităţii procesului penal, când părţile folosesc şi
administrează probele în vederea dovedirii argumentelor formulate.
Termenul probă provine din latinescu „probo” care înseamnă „a
dovedi” sau de la probation care înseamnă dovadă. Nu trebuie confundate
noţiunile de probă, mijloc de probă şi probaţiune.
Probele ca elemente de fapt care servesc la aflarea adevărului în
procesul penal sunt aduse la cunoştinţa organelor judiciare prin intermediul
mijloacelor de probă. Mijloacele de probă sunt acele căi legale prin care
se constată existenţa probelor.
Probaţiunea este activitatea de strângere şi verificare a probelor
constând în acele acte procedurale prin care organele judiciare şi părţile
stabilesc prin mijloacele prevăzute de lege elementele de fapt necesare
pentru constatarea faptelor şi împrejurărilor care formează obiectul unei
cauze penale. Prin obiect al probaţiunii se înţelege ansamblul faptelor şi

împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite într-o cauză penală, pentru a fi
legal şi temeinic soluţionată.
În ansamblul de fapte şi împrejurări care formează obiectul probaţiunii
se disting:
-fapte şi împrejurări ce se referă la fondul cauzei;
-fapte şi împrejurări ce se referă la normala desfăşurare a cauzei.
Obiectul probaţiunii are în vedere, în principal, faptele şi împrejurări
ce se referă la fondul cauzei. În cadrul acestor fapte se face distincţie între
faptul principal şi faptele probatorii.
Faptul principal îl constituie faptele ce formează obiectul procesului
penal – infracţiunea şi autorul ei. Faptele probatorii sunt acele fapte sau
împrejurări care deşi nu cuprind faptul principal, prin existenţa sau
inexistenţa lor asigură constatarea existenţei sau inexistenţei faptului
principal.
În afara faptelor şi împrejurărilor care au legătură cu faptul principal,
mai exisă şi altele care, deşi nu au această legătură, prin datele pe care le
pot furniza pot să ajute la rezolvarea unei cauze penale. Asemenea fapte
pot fi: auxiliare, similare şi negative.
Există însă şi o categorie de fapte sau împrejurări care, deşi se referă
la faptul principal, nu trebuie dovedite în cauză. Aceste fapte intră in
obiectul probaţiunii, dar pentru ele există dispensă de probă întrucât legea
sau cunoştinţele noastre despre lume le consideră existente. Asemenea
fapte sunt prezumţiile legale, faptele notorii şi faptele necontestate.
Sarcina administrării probelor în procesul penal revine organelor
judiciare: organului de urmărire penală în faza de urmărire şi instanţei
de judecată în faza de judecată. Părţilor în proces nu le revine sarcina
dovedirii împrejurărilor pe care le invocă, ci li se acordă dreptul de a
propune probe şi de a cere administrarea lor.
Administrarea probelor constă în deducerea în faţa organului judiciar
a faptelor şi împrejurărilor faptice care configurează orice probă, în aşa
fel încât să se formeze o reprezentare exactă a celor petrecute. Deducerea
probelor în faţa organelor judiciare se realizează prin intermediul
mijloacelor de probă. Administrarea probelor în procesul penal este
guvernată de principiul libertăţii, astfel că organele judiciare au posibilitatea
de a alege dintre mijloacele de probă prevăzute de lege pe acelea prin care
se pot administra cele mai sigure probe.
Probele sunt administrate de organele judiciare care instrumentează

cauza. Există însă şi situaţii în care administrarea unor probe se poate face
şi de un alt organ judiciar. Potrivit art.132, când un organ de urmărire
penală sau instanţa de judecată nu are posibilitatea să asculte un martor, să
facă o cercetare la faţa locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte sau
să efectueze orice alt act procedural, se poate adresa unui alt organ de
urmărire penală sau unei alte instanţe, care are posibilitatea să le efectueze.
În acest fel, se procedează la efectuarea actului procedural prin comisie
rogatorie sau prin delegare.
Aprecierea probelor reprezintă operaţia finală a activităţii de
probaţiune. În cadrul acesteia, organele judiciare determină măsura în care
probele le formează încrederea că sunt în conformitate cu adevărul, în sensul
că faptele la care se referă au avut loc sau nu în realitatea obiectivă. Aprecierea
probelor este elementul esenţial al întregii activităţi probatorii, deoarece
întregul volum de muncă depus de organele de urmărire penală, de instanţa
de judecată şi de părţile din proces se concretizează în soluţia finală, care
are la bază aprecierea corespunzătoare a probelor administrate în cauză.
Probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, aşadar, în sistemul nostru
de drept funcţionează principiul liberei aprecieri a probelor. Libera apreciere
a probelor şi egalitatea valorii probante a acestora obligă organele judiciare
să aprecieze fiecare probă în parte nu în raport de anumite elemente
prestabilite, ci în raport de încrederea pe care le-o produce că este veridică.
Importanţa probelor în procesul penal constă în faptul că înfăptuirea
justiţiei depinde de sistemul probelor, deoarece din momentul în care a
fost declanşat procesul penal şi până la soluţionarea lui definitivă
problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor. Astfel,
legea de procedură penală nu admite trimiterea în judecată sau condamnarea
unei persoane pe baza cunoştiinţelor personale ale organelor de urmărire
penală sau ale instanţei de judecată, în hotărârile lor, organele de judecată
trebuind să se întemeieze pe probele obţinute prin mijloacele de probă
prevăzute de lege. În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei penale
trebuie să se dovedească:
1) faptele referitoare la existenţa elementelor infracţiunii, precum şi
cauzele care înlătură caracterul penal al faptei;
2) circumstanţele prevăzute de lege care atenuează sau agravează
răspunderea penală a făptuitorului;
3) datele personale care caracterizează inculpatul şi victima;
4) caracterul şi mărimea daunei cauzate prin infracţiune;

5) existenţa bunurilor destinate sau utilizate pentru săvîrşirea infracţiunii
sau dobîndite prin infracţiune, indiferent de faptul cui ele au fost transmise;
6) toate circumstanţele relevante la stabilirea pedepsei.289
Concomitent cu circumstanţele care urmează să fie dovedite în pro-
cesul penal, trebuie să fie descoperite cauzele şi condiţiile care au contribuit
la săvîrşirea infracţiunii.
Legislaţia procesual – penală a Republicii Moldova defineşte probele290
ca elemente de fapt dobîndite în modul stabilit de lege, care servesc la
constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea făptui-
torului, la constatarea vinovăţiei, precum şi la stabilirea altor împrejurări
importante pentru justa soluţionare a cauzei.
În calitate de probe în procesul penal se admit elementele de fapt
constatate prin intermediul următoarelor mijloace:
1) declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, ale părţii
vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, martorului;
2) raportul de expertiză;
3) corpurile delicte;
4) procesele-verbale privind acţiunile de urmărire penală şi ale
cercetării judecătoreşti;
5) documentele (inclusiv cele oficiale);
6) înregistrările audio sau video, fotografiile;
7) constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.
Conform Codului de procedură penală291 al Republicii Moldova, în
procesul penal nu pot fi admise ca probe şi, prin urmare, se exclud din
dosar, nu pot fi prezentate în instanţa de judecată şi nu pot fi puse la baza
sentinţei sau a altor hotărîri judecătoreşti datele care au fost obţinute:
1) prin aplicarea violenţei, ameninţărilor sau a altor mijloace de
constrîngere, prin violarea drepturilor şi libertăţilor persoanei;
2) prin încălcarea dreptului la apărare al bănuitului, învinuitului,
inculpatului, părţii vătămate, martorului;
3) prin încălcarea dreptului la interpret, traducător al participanţilor
la proces;
4) de o persoană care nu are dreptul să efectueze acţiuni procesuale
în cauza penală;
289
Ibidem, art. 96.
290
Ibidem, art. 93.
291
Ibidem, art. 94.
5) de o persoană care evident ştie că intră sub incidenţa de recuzare;

6) dintr-o sursă care este imposibil de a o verifica în şedinţa de judecată;
7) prin utilizarea metodelor ce contravin prevederilor ştiinţifice;
8) cu încălcări esenţiale de către organul de urmărire penală a dispo-
ziţiilor legale;
9) fără a fi cercetate, în modul stabilit, în şedinţa de judecată;
10) de la o persoană care nu poate recunoaşte documentul sau obiectul
respectiv, nu poate confirma veridicitatea, provenienţa lui sau circum-
stanţele primirii acestuia.
Obiectul probaţiunii constă în ansamblul faptelor şi împrejurărilor de
fapt care trebuie dovedite într-o cauză penală pentru a fi soluţionată. În obiectul
probaţiunii intră numai faptele şi împrejurările de fapt; dispoziţile legii române
nu trebuie dovedite, prezumându-se a fi cunoscute; dispoziţiile legii străine,
atunci când sunt necesare, devin o chestiune de fapt şi trebuie dovedite.
Clasificarea probelor. Probele în procesul penal se clasifică după
patru criterii:
1) după caracterul sau natura lor, există: probe în acuzare sau probe
în apărare; probele în acuzare sunt cele care servesc la dovedirea vinovăţiei
inculpatului şi la stabilirea circumstanţelor agravante; probele în apărare
sunt cele care au ca obiect înlăturarea învinuirii, dovedirea nevinovăţiei
inculpatului şi stabilirea circumstanţelor atenuante;
2) după sursă, există: probe imediate sau probe mediate; probele imediate
sunt cele care provin din sursa lor originală, adică acelea care au ajuns la
cunoştiinţa organelor judecătoreşti printr-un izvor direct cum ar fi, de exemplu,
conţinutul declaraţiei unui martor ocular sau conţinutul unui înscris original;
probele mediate sunt cele obţinute dintr-o altă sursă decât cea originală, cum
ar fi conţinutul declaraţiei unui martor care relatează ce a auzit de la un martor
ocular sau conţinutul unei copii a înscrisului original; în cazul probelor mediate,
este posibil să se strecoare greşeli sau neconcordanţe, de aceea probele mediate
trebuie verificate cu mai multă atenţie şi pot fi acceptate numai în absenţa
probelor imediate sau alături de acestea;
3) după legătura lor cu obiectul probaţiunii, există: probe directe sau
probe indirecte; probele directe sunt cele care dovedesc în mod nemijlocit
vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, ele conţinând informaţii care, fără
ajutorul altor probe, conduc la rezolvarea problemelor existente într-o cauză
penală; probele indirecte nu pot furniza informaţii care să dovedească în
mod direct vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, aceste probe pot conduce
la anumite concluzii în cauza penală numai în măsura în care se coroborează

cu alte probe directe sau indirecte.
4) după forma de expresie, mijloacele de probă pot fi clasificate astfel:
- mijloace de probă orale (declaraţiile părţilor şi ale martorilor);
- mijloace de probă scrise (înscrisurile);
- mijloace materiale de probă;
- mijloace tehnice de probă (constatările tehnico-ştiinţifice şi cele
medico-legale, expertizele, înregistrările audio-video, fotografiile).
Pentru ca probele folosite de organele judiciare să conducă la aflarea
adevărului şi la realizarea scopului legii penale, e necesar ca ele să îndepli-
nească anumite cerinţe: să fie admisibile, să fie pertinente, să fie conclu-
dente şi să fie utile.
Admisibilitatea. În procesul penal este admisibilă, în principiu, orice
probă cu condiţia de a fi concludentă şi utilă pentru soluţionarea justă a
cauzei penale. Regula generală a admisibilităţii probelor (principiul
libertăţii probelor) cunoaşte două categorii de limitări: limitări legale şi
limitări impuse de concepţiile generale despre lume. Dacă intervin
asemenea limitări, proba devine inadmisibilă.
Pertinenţa. Sunt pertinente probele care conduc la constatarea unor
fapte sau împrejurări care au legătură cu cauza urmărită sau judecată.
Probele ce nu sunt în legătură cu împrejurările de fapt ce formează obiectul
probaţiunii nu sunt pertinente.
Concludenţa. Probele sunt concludente dacă servesc la dovedirea
unor fapte şi împrejurări de care depinde aflarea adevărului şi soluţionarea
justă a cauzei penale. Aprecierea unei probe, în sensul că este sau nu
concludentă, are loc atunci când părţile cer administrarea unei probe şi nu
după ce proba a fost deja administrată. Probele contrare celor deja adminis-
trate sunt întotdeauna concludente.
Utilitatea. Probele sunt utile când administrarea lor este necesară
pentru soluţionarea legală şi temeinică a cauzei penale. Sunt utile şi deci
trebuie administrate numai probele concludente; nu toate probele conclu-
dente sunt însă utile cauzei. O probă concludentă poate deveni inutilă în
situaţia în care faptele sau împrejurările pe care le dovedea au fost deja
dovedite prin administrarea altor probe.
9.5. Măsurile procesuale de constrângere

Măsurile procesuale sunt mijloacele prevăzute de lege prin care
organele judiciare asigură desfăşurarea normală a procesului penal, execu-
tarea sancţiunilor aplicate şi repararea pagubei produse prin infracţiune
sau previn săvârşirea de fapte antisociale.
Măsurile preventive sunt măsurile procesuale ce pot fi luate de organele
judiciare penale pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal sau
pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea
penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. Măsurile preventive
sînt orientate spre a asigura buna desfăşurare a procesului penal sau a
împiedica bănuitul, învinuitul, inculpatul să se ascundă de urmărirea penală
sau de judecată, spre aceea ca ei să nu împiedice stabilirea adevărului ori
spre asigurarea de către instanţă a executării sentinţei. Ele pot fi împărţite,
în funcţie de constrângerea pe care o exercită, în două categorii:
a) măsuri privative de libertate:
1) reţinerea şi
2) arestarea preventivă, şi
b) măsuri restrictive de libertate:
1) obligarea de a nu părăsi localitatea;
2) obligarea de a nu părăsi ţara;
3) garanţia personală;
4) garanţia unei organizaţii;
5) ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de
transport;
6) transmiterea sub supraveghere a militarului;
7) transmiterea sub supraveghere a minorului;
8) liberarea provizorie sub control judiciar;
9) liberarea provizorie pe cauţiune;
10) arestarea la domiciliu;
11) arestarea preventivă.292
Măsurile preventive pot fi aplicate de către procuror, din oficiu ori la
propunerea organului de urmărire penală, sau, după caz, de către instanţa
de judecată numai în cazurile în care există suficiente temeiuri rezonabile
de a presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă
de organul de urmărire penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea
292
Ibidem, art. 175, alin. 2,3.
adevărului în procesul penal ori să săvîrşească alte infracţiuni, de asemenea

ele pot fi aplicate de către instanţă pentru asigurarea executării sentinţei.
Arestarea preventivă şi măsurile preventive de alternativă arestării se
aplică numai în cazurile existenţei unei bănuieli rezonabile privind săvîrşirea
unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă privativă de libertate pe
un termen mai mare de 2 ani, iar în cazul existenţei unei bănuieli rezonabile
privind săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă privativă
de libertate pe un termen mai mic de 2 ani, ele se aplică dacă învinuitul,
inculpatul a comis cel puţin una din acţiunile menţionate mai sus.
La soluţionarea chestiunii privind necesitatea aplicării măsurii
preventive respective, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată
vor lua în considerare următoarele criterii complementare:
1) caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate;
2) persoana bănuitului, învinuitului, inculpatului;
3) vîrsta şi starea sănătăţii lui;
4) ocupaţia lui;
5) situaţia familială şi prezenţa persoanelor întreţinute;
6) starea lui materială;
7) prezenţa unui loc permanent de trai sau alte circumstanţe esenţiale293.
Referitor la aplicarea măsurii preventive procurorul care conduce sau
efectuează urmărirea penală, din oficiu sau la demersul organului de urmărire
penală, emite o ordonanţă motivată, iar instanţa de judecată adoptă o încheiere
motivată, în care se indică infracţiunea de care este bănuită sau învinuită
persoana, temeiul alegerii măsurii preventive respective, cu menţionarea
datelor concrete care au determinat luarea acestei măsuri preventive. În
ordonanţa procurorului sau, după caz, în încheierea instanţei de judecată se
menţionează că învinuitului, inculpatului i s-au explicat consecinţele
încălcării măsurii preventive aplicate. Arestarea preventivă, arestarea la
domiciliu, liberarea provizorie a persoanei pe cauţiune şi liberarea provizorie
a persoanei sub control judiciar se aplică numai conform hotărîrii instanţei
de judecată emise, atît în baza demersului procurorului, cît şi din oficiu
atunci cînd judecă cauza respectivă. Arestarea la domiciliu, liberarea
provizorie pe cauţiune şi liberarea provizorie a persoanei sub control judiciar
se aplică de către instanţă ca alternativă a arestării preventive, în baza
demersului organului de urmărire penală sau la cererea părţii apărării294.
293
Ibidem, art. 176.
294
Ibidem, art. 177, alin. 1,2.
Ordonanţa procurorului cu privire la aplicarea, prelungirea sau înlo-

cuirea măsurii preventive poate fi atacată cu plîngere judecătorului de
instrucţie de către bănuit, învinuit, apărătorul ori reprezentantul său legal.
Hotărîrea judecătorului de instrucţie sau a instanţei cu privire la aplicarea,
prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive poate fi atacată cu recurs în
instanţa ierarhic superioară295.
Măsura preventivă aplicată poate fi înlocuită cu una mai aspră, dacă
necesitatea acesteia este confirmată prin probe, sau cu una mai uşoară,
dacă prin aplicarea ei se va asigura comportamentul respectiv al bănuitului,
învinuitului, inculpatului, în scopul desfăşurării normale a procesului penal
şi al asigurării executării sentinţei. Măsura preventivă se revocă de către
organul care a dispus-o în cazul în care au dispărut temeiurile pentru
aplicarea acesteia. Măsura preventivă sub formă de arestare preventivă,
arestare la domiciliu, liberare provizorie sub control judiciar şi liberare
provizorie pe cauţiune poate fi înlocuită sau revocată de judecătorul de
instrucţie sau, după caz, de instanţa de judecată. În cazul înlocuirii sau
revocării reţinerii sau arestării preventive, organul respectiv trimite, în
aceeaşi zi, administraţiei locului de detenţie copia de pe hotărîre.
În cazul în care lipsesc temeiuri pentru aplicarea unei măsuri
preventive faţă de bănuit, învinuit, inculpat, de la el se ia obligaţia în scris
de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei şi
de a le informa despre schimbarea domiciliului.
Măsura preventivă încetează de drept:
1) la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de organul
de urmărire penală sau instanţă, dacă nu a fost prelungită în conformitate
cu legea (în acest caz administraţia locului de reţinere sau de deţinere este
obligată să elibereze imediat persoana reţinută sau arestată);
2) în caz de scoatere a persoanei de sub urmărire penală, de încetare
a procesului penal sau de achitare a persoanei;
3) în caz de punere în executare a sentinţei de condamnare.
Măsura preventivă privativă de libertate încetează de drept şi în cazul
adoptării sentinţei de condamnare cu aplicarea pedepsei neprivative de libertate.
În scopul asigurării ordinii stabilite de lege296 privind urmărirea
penală, judecarea cauzei şi executarea sentinţei, organul de urmărire penală,
295
Ibidem, art. 196.
296
Ibidem, art. 197.
procurorul, judecătorul de instrucţie sau instanţa, conform competenţei,

sînt în drept să aplice faţă de bănuit, învinuit, inculpat ţi alte măsuri
procesuale de constrîngere, cum ar fi:
1) obligarea de a se prezenta (obligaţia în scris de a se prezenta la
organul de urmărire penală sau la instanţă);
2) aducerea silită (aducerea forţată a persoanei la organul de urmărire
penală sau la instanţă în cazul în care aceasta, fiind citată, în modul stabilit
de lege, nu s-a prezentat fără motive întemeiate şi nu a informat organul care
a citat-o despre imposibilitatea prezentării sale, iar prezenţa ei era necesară);
3) suspendarea provizorie din funcţie (interzicerea provizorie
motivată învinuitului, inculpatului de a exercita atribuţiile de serviciu sau
de a realiza activităţi cu care acesta se ocupă sau le efectuează în interesul
serviciului public);
4) măsuri asiguratorii în vederea reparării prejudiciului cauzat de
infracţiune sau în vederea garantării executării pedepsei amenzii (seches-
trarea bunurilor mobile şi imobile).
În unele cazuri organul de urmărire penală sau instanţa de judecată
este în drept să aplice faţă de partea vătămată, martor, precum şi faţă de
alte persoane participante la proces următoarele măsuri procesuale de
constrîngere, cum ar fi:
1) obligarea de a se prezenta;
2) aducerea silită;
3) amenda judiciară (se aplică doar de către instanţă persoanei care a
comis o abatere în cursul procesului penal şi reprezintă o sancţiune bănească
stabilită în unităţi convenţionale. Unitatea convenţională de amendă
judiciară este egală cu 20 de lei).
9.6. Termenele procedurale şi actele procedurale comune

Termenele sunt intervale de timp înăuntrul cărora sau după expirarea
cărora poate fi îndeplinit un act procesual sau procedural sau poate fi luată
o măsură procesuală. În desfăşurarea procesului penal intervin două
categorii de termene: termene substanţiale şi termene procedurale.
Termenele substanţiale sunt cele ce ocrotesc drepturi şi interese
extraprocesuale, preexistente procesului penal şi independente de acesta
limitând durata unor măsuri sau condiţionând îndeplinirea unor acte sau
promovarea unor acţiuni care ar anihila un drept sau un interes extraprocesual.
Termenele procedurale sunt termenele care ocrotesc drepturile şi
interesele procesuale ale participanţilor la procesul penal şi contribuie la

disciplinarea şi sistematizarea activităţii procesuale în vederea asigurării
realizării la timp şi în mod just a scopului procesului penal. În cazul în
care pentru exercitarea unui drept procesual este prevăzut un anumit termen,
nerespectarea acestuia impune pierderea dreptului procesual şi nulitatea
actului efectuat peste termen. Dacă o măsură procesuală nu poate fi luată
decît pe un termen prevăzut de lege, expirarea acestuia impune încetarea
efectului acestei măsuri. Termenele procedurale se pot clasifica în mai
multe categorii, în funcţie de următoarele criterii:
-după factorul ce stabileşte termenul, sunt termene legale şi termene
judiciare;
-după efectele pe care le produc, termenele pot fi: imperative,
prohibitive şi de recomandare;
-după modul de fixare, termenele pot fi: fixe, maxime şi minime;
-după sensul în care sunt calculate, termenele pot fi de succesiune şi
de regresiune.
Modul de calcul al termenelor este diferit după cum termenul este
substanţial sau procedural, respectiv după unitatea de timp pe care este stabilit.
Termenele stabilite de lege297 se calculează pe ore, zile, luni şi ani. La calcu-
larea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna şi anul indicate
în actul care a provocat curgerea termenului, afară de cazurile în care legea
dispune altfel. Termenele procedurale pe ore şi pe zile se calculează potrivit
sistemului pe unităţi libere de timp în sensul că nu intră în calcul nici ora sau
ziua când termenul începe să curgă şi nici ora sau ziua când termenul expiră.
Termenele substanţiale pe ore şi pe zile se calculează potrivit sistemului pe
unităţi pline de timp în sensul că intră în calcul şi ora sau ziua când termenul
începe şi ora sau ziua când termenul expiră. Termenele procedurale pe luni
şi pe ani se calculează potrivit sistemului calendaristic, în sensul că termenul
expiră în ziua corespunzătoare din ultima lună, respectiv ultimul an. Dacă
această zi cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în
ultima zi a acestei luni. Dacă ultima zi a unui termen cade într-o zi
nelucrătoare, termenul expiră la sfîrşitul primei zile lucrătoare care urmează.În
ceea ce priveşte termenele substanţiale pe luni şi pe ani, conform dispoziţiilor
legale 298 , luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua
corespunzătoare datei la care au început să curgă.
297
Ibidem, art.231.
298
Codului penal al RM, art.154.
Durata efectivă a termenele procedurale poate fi modificată prin

prorogare (ceea ce presupune extinderea duratei lor) sau prin abreviere
(scurtarea duratei lor).
Actele ce trebuie depuse într-un anumit termen la un anumit organ
judiciar sunt considerate ca făcute în termen dacă sunt depuse în termenul
respectiv la un alt organ expres prevăzut de lege. Organele la care se poate
depune actul sunt limitativ prevăzute de lege şi anume, locul de deţinere
(pentru arestaţi şi deţinuţi), unitatea militară (pentru militari), la
administraţia instituţiei medicale şi oficiul poştal.
În ceea ce priveşte actele efectuate de procuror care trebuie depuse
la alte organe judiciare, cu excepţia căilor de atac, acestea vor fi considerate
ca făcute în termen dacă data la care este trecut actul în registrul de ieşiri
este înăuntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea actului.
Actele procesuale sau procedurale sunt mijloace juridice prin care se
realizează activitatea procesuală penală. În literatura de specialitate, actele
procesuale sunt definite ca fiind manifestări de voinţă ale participanţilor la
proces, prin care se exercită drepturile şi obligaţiile şi se îndeplinesc
dispoziţiile legii. Sunt acte procesuale: punerea în mişcare a acţiunii penale,
luarea măsurilor preventive, trimiterea în judecată, hotărârile prin care
instanţa soluţionează cauza, hotărârile instanţei de recurs etc.
Actele procedurale sunt mijloace prin intermediul cărora se aduc la
îndeplinire actele şi mijloacele procesuale. În procesul penal, fiecărui act
procesual îi corespunde un act procedural (ex. actul prin care se dispune
arestarea este pus în executare prin actul procedural numit mandat de arestare).
Dispunerea actelor procesuale şi efectuarea actelor procedurale se consemnează
prin anumite acte scrise, acte de documentare procedurală (rezoluţia, ordonanţa,
rechizitoriul, procesul-verbal). Actele procedurale comune sunt:
Cererile299 sunt solicitările adresate, în scris sau oral, de către părţile
în proces sau alte persoane interesate organului de urmărire penală sau
instanţei în legătură cu desfăşurarea procesului, constatarea circumstanţelor
ce au importanţă pentru cauză, precum şi cu asigurarea drepturilor şi
intereselor legitime ale persoanei.
Demersurile constituie acte ale organului de urmărire penală, ale
organizaţiei obşteşti sau ale colectivului de muncă în scopul efectuării
unor anumite acţiuni procedurale. Demersurile organului de urmărire penală
299
Codul de Procedură Penală a RM, art. 244.
se adresează judecătorului de instrucţie sau, după caz, instanţei judecăto-

reşti. Demersurile organizaţiilor obşteşti şi ale colectivelor de muncă se
adresează organului de urmărire penală sau instanţeieste actul prin care
orice persoană interesată poate să solicite sprijin organelor judiciare, pentru
recunoaşterea unor drepturi, pentru satisfacerea unor pretenţii sau pentru
intervenţia organului judiciar (ex. în cursul procesului penal, părţile pot
cere administrarea de probe, aplicarea de măsuri asigurătorii, recuzarea
unei personae incompatibile etc.).
Legea nu prevede dispoziţii referitoare la conţinutul şi la forma unei
cereri în general, dar reglementează amănunţit cuprinsul anumitor cereri
în situaţii speciale, cum ar fi cererea în cadrul procedurii plângerii prealabile
sau cererea de revizuire a liberării provizorii. Cuprinsul unei cereri trebuie
să aibă următoarele menţiuni: numele, prenumele şi adresa petiţionarului,
identificarea organului ce a solicitat detenţia, motivele pe care se întemeiază
cererea, semnătura şi data.
Citarea300 constituie acţiunea procedurală prin care organul de urmărire
penală, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată asigură prezentarea
unei persoane în faţa sa pentru desfăşurarea normală a procesului penal. Per-
soana citată este obligată să se prezinte conform citaţiei, iar în caz de imposibi-
litate de a se prezenta la data, ora şi locul la care a fost citată, ea este obligată
să informeze organul respectiv despre aceasta, indicînd motivul imposibilităţii
de a se prezenta. În cazul în care persoana citată nu anunţă despre imposibilitatea
de a se prezenta la data, ora şi locul indicat şi nu se prezintă nemotivat la
organul de urmărire penală sau la instanţă, această persoană poate fi supusă
amenzii judiciare sau aducerii silite. Citaţia se semnează de către persoana
care o emite. Ea este individuală şi trebuie să cuprindă:
1) denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată
care emite citaţia, sediului său, data emiterii şi numărul dosarului;
2) numele, prenumele celui citat, calitatea procesuală în care este
citat şi indicarea obiectului cauzei;
3) adresa celui citat, care trebuie să cuprindă: localitatea, strada,
numărul casei, apartamentului, precum şi orice alte date necesare pentru a
preciza adresa celui citat;
4) ora, ziua, luna şi anul, locul de prezentare a persoanei, menţionîndu-
se consecinţele legale în caz de neprezentare.
Chemarea unei persoane în faţa organului de urmărire penală sau a
300
Ibidem, art. 235, 237.
instanţei de judecată se face prin citaţie scrisă sau prin notă telefonică sau
telegrafică ori prin mijloace electronice. Citarea se va face în aşa fel ca persoanei
chemate să i se înmîneze citaţia cu cel puţin 5 zile înainte de data cînd ea
trebuie să se prezinte conform citaţiei în faţa organului respectiv. Această
regulă nu se aplică la citarea bănuitului, învinuitului, inculpatului, a altor
participanţi la proces pentru efectuarea unor acţiuni procesuale de urgenţă în
cadrul desfăşurării urmăririi penale sau al judecării cauzei. Citaţia se înmînează
de către agentul împuternicit cu înmînarea citaţiei sau prin serviciul poştal.
Persoana se citează în raport de diferitele situaţii posibile, de regulă
la adresa unde locuieşte, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa
locului său de muncă prin serviciul de personal al instituţiei în care lucrează.
Dacă, printr-o declaraţie, dată anterior în cursul procesului penal, persoana
a indicat un alt loc pentru a fi citată, ea se citează la locul indicat. În caz de
schimbare a adresei indicate în declaraţia sa, persoana este citată la noua
sa adresă numai dacă a informat organul de urmărire penală ori instanţa de
judecată despre schimbarea intervenită sau dacă organul de urmărire penală
ori instanţa determină că s-a produs o schimbare de adresă pe baza datelor
obţinute de agentul respectiv. Bolnavii aflaţi în spital sau într-o altă instituţie
medicală se citează prin administraţia acestora. Deţinuţii se citează la locul
de deţinere prin administraţia instituţiei de detenţie. Militarii încazarmaţi
se citează la unitatea militară din care fac parte prin comandantul acesteia.
Citarea persoanelor de peste hotare se efectuează în condiţiile prevederilor
tratatelor de asistenţă juridică în materie penală. Dovada de primire a citaţiei
se depune la organul judiciar ce a dispus citarea şi va face proba că citarea
s-a îndeplinit în condiţiile legii. Dacă persoana invitată prin citaţie nu s-a
prezentat în faţa organelor judiciare şi dacă este necesară prezenţa ei, se
poate recurge la aducerea cu mandat a persoanei anterior citate.
9.7. Urmărirea penală

Urmărirea penală este prima fază a procesului penal şi are rolul de a
pregăti şi asigura buna desfăşurare a procesului penal în faza de judecată.
Competenţa de a efectua urmărirea penală revine organelor de
urmărire penală: procurorul şi organele de cercetare penală. Organele de
urmărire penală sînt reprezentate de ofiţeri de urmărire penală anume
desemnaţi în cadrul Ministerului Afacerilor Interne; Serviciului Vamal;
Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei şi subordo-
naţi organizaţional conducătorului instituţiei respective. Ofiţerii de urmărire
penală sînt independenţi, se supun legii şi indicaţiilor scrise ale conducă-

torului organului de urmărire penală şi ale procurorului.
În desfăşurarea urmăririi penale, organul de urmărire dispune asupra
actelor sau măsurilor procesuale prin ordonanţă. Ordonanţa trebuie să fie
motivată şi să cuprindă: data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea
persoanei care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul acţiunii sau
măsurii procesuale, temeiul legal al acesteia şi semnătura celui care a
întocmit-o. Ordonanţa nesemnată de persoana care a întocmit-o nu are putere
juridică şi se consideră nulă. Dacă organul de urmărire penală consideră că
este cazul să fie luate anumite măsuri, face propuneri motivate în ordonanţă
Urmărirea penală are ca obiect colectarea probelor necesare cu privire
la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorului, pentru a se constata
dacă este sau nu cazul să se transmită cauza penală în judecată în condiţiile
legii şi pentru a se stabili răspunderea acestuia.
Fără a le recunoaşte calitatea de organe de cercetare penală, legea
acordă unor organe şi persoane, denumite organe de constatare, dreptul de
a încheia acte de constatare a săvârşirii unor infracţiuni. Procesele verbale
încheiate de aceste organe constituie mijloace de probă.
Sunt organe de constatare potrivit legii301:
a) poliţia - pentru infracţiuni ce nu sînt date prin lege în competenţa
altor organe de constatare;
b) Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei -
pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa;
c) Serviciul Vamal - pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa;
d) Serviciul de Informaţii şi Securitate - pentru infracţiuni ale căror
prevenire şi contracarare îi sînt atribuite prin lege;
e) comandanţii unităţilor şi formaţiunilor militare, şefii instituţiilor
militare - pentru infracţiuni săvîrşite de militarii din subordine, precum şi
de persoanele supuse serviciului militar în timpul cantonamentelor; pentru
infracţiuni săvîrşite de muncitorii şi angajaţii civili ai Forţelor Armate ale
Republicii Moldova, legate de îndeplinirea îndatoririlor lor de serviciu,
sau săvîrşite la locul de dislocare a unităţii, formaţiunii, instituţiei;
f) şefii instituţiilor penitenciare - pentru infracţiuni comise în locurile
de detenţie, în timpul escortării sau în legătură cu punerea în executare a
sentinţelor de condamnare; de asemenea şefii instituţiilor curative de
301
Ibidem, art. 273
specialitate - în cazurile referitoare la persoane cărora le sînt aplicate măsuri

de constrîngere cu caracter medical;
g) comandanţii de nave şi aeronave - pentru infracţiuni săvîrşite pe
acestea în timp ce navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara
porturilor şi aeroporturilor;
h) instanţele de judecată sau, după caz, judecătorii de instrucţie -
pentru infracţiuni de audienţă.
Actele efectuate de organele de constatare au semnificaţia unor acte
premergătoare începerii urmării penale.
Organul de urmărire penală poate fi sesizat despre săvîrşirea sau
pregătirea pentru săvîrşirea unei infracţiuni prevăzute de Codul penal prin:
1) plîngere ( înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană
juridică căreia i s-a cauzat un prejudiciu prin infracţiune.) ;
2) denunţ (înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană
juridică despre săvîrşirea unei infracţiuni.);
3) autodenunţ;
4) depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii organului
de urmărire penală.
Organul de urmărire penală este obligat să primească plîngerile sau
denunţurile referitoare la infracţiunile săvîrşite, pregătite sau în curs de
pregătire chiar şi în cazul în care cauza nu este de competenţa lui. Persoanei
care a depus plîngerea sau denunţul i se eliberează imediat un certificat
despre acest fapt, indicîndu-se persoana care a primit plîngerea sau denunţul
şi timpul cînd acestea au fost înregistrate.302 Dacă, potrivit legii, pornirea
urmăririi penale se poate face numai la plîngerea prealabilă ori cu acordul
organului prevăzut de lege, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora.
În cazul depistării infracţiunii nemijlocit de către lucrătorul organului de
urmărire penală, acesta întocmeşte un raport în care expune circumstanţele
depistate şi dispune înregistrarea infracţiunii. În orice caz de deces al
persoanei aflate în custodia statului în legătură cu urmărirea penală sau
executarea pedepsei, procurorul se autosesizează în condiţiile susmenţionate.
Actele premergătoare sunt mijloacele de investigaţie prin care se
verifică seriozitatea unei sesizări şi constau din acte de investigaţie, de
strângere a mijloacelor materiale de probă, ridicare de înscrisuri, ascultare
de persoane, ori efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice sau medico-
302
Ibidem, art. 265.
legale pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună începerea

urmăririi penale. Ele se pot efectua de organul de cercetare penală şi de
lucrătorii operativi din Ministerul de Interne precum şi din celelalte organe
de stat cu atribuţii în domeniu.
Începerea urmăririi penale303. Organul de urmărire penală sesizat
dispune, prin ordonanţă, începerea urmăririi penale în cazul în care, din
cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare, rezultă o bănuială
rezonabilă că a fost săvîrşită o infracţiune şi nu există vreuna din circumstanţele
care exclud urmărirea penală, informînd despre aceasta persoana care a înaintat
sesizarea sau organul respectiv. În cazul în care organul de urmărire penală se
autosesizează în privinţa începerii urmăririi penale, el întocmeşte un proces-
verbal în care consemnează cele constatate privitor la infracţiunea depistată,
apoi, prin ordonanţă, dispune începerea urmăririi penale.
Ordonanţa de începere a urmăririi penale, emise de organul de
urmărire penală, în termen de 24 de ore de la data începerii urmăririi penale,
se supun confirmării de către procurorul care efectuează conducerea
activităţii de urmărire penală, prezentîndu-i-se totodată şi dosarul respectiv.
Concomitent cu confirmarea pornirii urmăririi penale, procurorul fixează
termenul de urmărire în cauza respectivă. Dacă din cuprinsul actului de
sesizare rezultă vreunul din cazurile care împiedică pornirea urmăririi
penale, organul de urmărire penală înaintează procurorului actele întocmite
cu propunerea de a nu porni urmărirea penală. Dacă procurorul consideră
că nu sînt circumstanţe care împiedică urmărirea penală, el restituie actele,
cu ordonanţa sa, organului menţionat pentru începerea urmăririi penale.
În cazul în care procurorul refuză pornirea urmăririi penale, el
confirmă faptul prin ordonanţă motivată şi anunţă despre aceasta persoana
care a înaintat sesizarea. În cazul în care procurorul consideră că lipsesc
temeiurile pentru a începe urmărirea penală, el nu va confirma ordonanţa
de începere a urmăririi penale şi, prin ordonanţă, o va abroga, dacă nu au
fost efectuate acţiuni procesuale, sau va dispune încetarea urmăririi penale
în cazul în care astfel de acţiuni au fost efectuate.
Ordonanţa de a refuza începerea urmăririi penale poate fi atacată,
prin plîngere, în instanţa judecătorească. Dacă ulterior se constată că nu a
existat sau că a dispărut circumstanţa pe care se baza propunerea de a
refuza începerea urmării penale, procurorul ierarhic superior anulează
ordonanţa şi dispune începerea urmăririi penale.
303
Ibidem, art. 274.
În cazul în care există suficiente probe că infracţiunea a fost săvîrşită

de o anumită persoană, organul de urmărire penală întocmeşte un raport cu
propunerea de a pune persoana respectivă sub învinuire. Raportul cu
materialele cauzei se înaintează procurorului. În cazul în care organul de
urmărire penală consideră că sînt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru
luarea măsurii preventive, el înaintează propuneri şi în această privinţă304.
Punerea sub învinuire305 . Dacă, după examinarea raportului organului
de urmărire penală şi a materialelor cauzei, procurorul consideră că probele
acumulate sînt concludente şi suficiente, el emite o ordonanţă de punere
sub învinuire a persoanei. Ordonanţa de punere sub învinuire trebuie să
cuprindă: data şi locul întocmirii; de către cine a fost întocmită; numele,
prenumele, ziua, luna, anul şi locul naşterii persoanei puse sub învinuire,
precum şi alte date despre persoană care au importanţă juridică în cauză;
formularea învinuirii cu indicarea datei, locului, mijloacelor şi modului
de săvîrşire a infracţiunii/lor şi consecinţele ei/lor, caracterului vinei, moti-
velor şi semnelor calificative pentru încadrarea juridică a faptei, circumstan-
ţelor în virtutea cărora infracţiunea nu a fost consumată în cazul pregătirii
sau tentativei de infracţiune, menţiunea despre punerea persoanei respective
sub învinuire în calitate de învinuit în această cauză conform articolului/
lelor, alineatului/telor şi literei/lor din Codul penal care prevăd răspunderea
pentru infracţiunea/ile comisă.
Înaintarea acuzării învinuitului 306 se va face de către procuror în prezenţa
avocatului în decurs de 48 de ore din momentul emiterii ordonanţei de punere
sub învinuire, dar nu mai tîrziu de ziua în care învinuitul s-a prezentat sau a
fost adus în mod silit. Procurorul, după stabilirea identităţii învinuitului, îi
aduce la cunoştinţă ordonanţa de punere sub învinuire şi îi explică conţinutul
ei. Aceste acţiuni se atestă cu semnăturile procurorului, învinuitului, avocatului
şi ale altor persoane care participă la această acţiune procesuală, aplicate pe
ordonanţa de punere sub învinuire, indicîndu-se data şi ora punerii sub învinuire.
După înaintarea acuzării, procurorul îi va explica învinuitului drepturile şi
obligaţiile acestuia. Învinuitului i se înmînează copia de pe ordonanţa de punere
sub învinuire şi informaţia în scris privind drepturile şi obligaţiile lui. Acţiunile
nominalizate, de asemenea, se consemnează în ordonanţa de punere sub
învinuire. Învinuitul se audiază în aceeaşi zi.
304
Ibidem, art. 280.
305
Ibidem, art. 281.
306
Ibidem, art. 282.
Terminarea urmăririi penale şi trimiterea cauzei în judecată.

Constatînd că probele administrate sînt concludente şi suficiente pentru a
termina urmărirea penală, organul de urmărire penală înaintează
procurorului dosarul însoţit de un raport, în care consemnează rezultatul
urmăririi, cu propunerea de a dispune una din următoarele soluţii:
1) atunci cînd din materialele cauzei rezultă că fapta există, că a fost
constatat făptuitorul şi că acesta poartă răspundere penală:
a) pune sub învinuire făptuitorul dacă acesta nu a fost pus sub
învinuire în cursul urmăririi penale, apoi întocmeşte rechizitoriul prin care
dispune trimiterea cauzei în judecată;
b) dacă făptuitorul a fost pus sub învinuire în cursul urmăririi penale,
întocmeşte rechizitoriul prin care dispune trimiterea cauzei în judecată;
2) prin ordonanţă motivată, dispune încetarea urmăririi penale,
clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire.
Raportul trebuie să cuprindă fapta care a servit temei pentru pornirea
urmăririi penale, informaţii cu privire la persoana/ele învinuitului/ţilor,
încadrarea juridică a faptei/telor şi probele administrate. Totodată, raportul
va cuprinde informaţia în privinţa cărei fapte sau persoane s-a încetat
urmărirea, s-a dispus scoaterea persoanei de sub urmărire, dacă acestea au
avut loc. Raportul, de asemenea, va cuprinde informaţii despre:
1) corpurile delicte şi măsurile luate în privinţa lor, precum şi locul
unde se află ele;
2) măsurile asiguratorii luate în cursul urmăririi penale;
3) cheltuielile judiciare;
4) măsurile preventive aplicate.
Procurorul, în termen de cel mult 10 zile de la primirea dosarului
trimis de organul de urmărire penală, verifică materialele dosarului şi
acţiunile procesuale efectuate, pronunţîndu-se asupra acestora. Dacă
procurorul constată probe obţinute contrar prevederilor legale şi cu
încălcarea drepturilor bănuitului, învinuitului, prin ordonanţă motivată,
aprobată de procurorul ierarhic superior, exclude aceste probe din
materialele dosarului. Cauzele în care sînt persoane arestate sau minori se
soluţionează de urgenţă şi cu prioritate.307
După prezentarea materialelor de urmărire penală, procurorul
întocmeşte rechizitoriul într-un termen ce nu va depăşi 3 zile, iar în cazurile
307
Ibidem, art. 289.
complicate şi voluminoase – într-un termen ce nu va depăşi 10 zile şi îl

înnaintează procurorului ierarhic superior pentru confirmarea lui. La
rechizitoriu se anexează o informaţie cu privire la durata urmăririi penale,
măsurile preventive aplicate, durata arestării preventive, corpurile delicte
şi locul lor de păstrare, acţiunea civilă, măsurile de ocrotire, alte măsuri
procesuale, precum şi cheltuielile judiciare. Copia de pe rechizitoriu se
înmînează sub recipisă învinuitului şi reprezentantului lui legal. Despre
aceasta se face menţiune în informaţia anexată la rechizitoriu. Învinuitul
poate prezenta în scris referinţă la rechizitoriu, care se anexează la dosar.
Procurorul ierarhic superior este obligat, în termen de cel mult 5
zile, să examineze cauza primită şi să adopte în privinţa ei una din
următoarele hotărîri:
1) să confirme, prin rezoluţia sa, rechizitoriul dacă constată că există
temeiuri pentru a trimite cauza instanţei de judecată;
2) să reia urmărirea penală şi să restituie cauza persoanei care a
efectuat urmărirea penală, cu indicaţiile scrise în vederea efectuării unei
urmăriri penale suplimentare;
3) să dispună încetarea urmăririi penale printr-o ordonanţă motivată;
4) să restituie cauza procurorului ierarhic inferior pentru refacerea
rechizitoriului dacă acesta a fost întocmit cu ţncălcarea legii.
Dacă nu este de acord cu rechizitoriul, procurorul ierarhic superior
întocmeşte un rechizitoriu nou, cel întocmit anterior fiind eliminat din dosar
şi restituit procurorului care l-a întocmit, cu indicarea greşelilor constatate.
Trimiterea cauzei judecată se face de către procurorul care a întocmit
rechizitoriul.
9.8. Judecata
Judecata este activitatea procesuală şi procedurală desfăşurată de instanţa
de judecată cu participarea procurorului, a părţilor şi a persoanelor chemate în
interesul cauzei, în vederea aflării adevărului cu privire la fapta şi inculpatul
cu care a fost sesizată şi soluţionării legale şi temeinice a cauzei penale.
În marea majoritate a cauzelor penale, judecata poate parcurge trei
grade de jurisdicţie : judecata în primă instanţă, judecata în apel şi judecata
în recurs. Parcurgerea tuturor celor gradelor de jurisdicţie nu este însă
necesară şi obligatorie. Judecata în apel şi cea în recurs sunt etape eventuale
ale judecăţii şi intervin numai în măsura în care ele sunt promovate de
persoanele abilitate de lege în termenele legale.
Cele trei grade de jurisdicţie se înscriu în ciclul obişnuit al procesului

penal, trecerea cauzei de la un grad la altul făcându-se fără ca hotărârea să
rămână definitivă. După rămânerea definitivă, hotărârea se bucură de
autoritate de lucru judecat şi poate fi pusă în executare. O nouă judecare a
acelei cauze este posibilă numai în situaţii excepţionale, anume prevăzute
de lege, prin intermediul unei căi extraordinare de atac.
Judecata are ca obiect aflarea adevărului în cauza supusă judecăţii şi
tragerea la răspundere penală a inculpatului găsit vinovat sau, dimpotrivă,
absolvirea inculpatului de învinuirea formulată împotriva sa când există o
cauză de excludere sau de înlăturare a răspunderii penale.
Faza de judecată este guvernată nu numai de principiile fundamentale
ale procesului penal ci şi de unele principii specifice:
-publicitatea;
-oralitatea;
-nemijlocirea;
-contradictorialitatea.308
Pregătirea şedinţei de judecată se caracterizează prin efectuarea unor
acte care asigură buna desfăşurarea a şedinţei de judecată; aceste acte sunt
acte de administrare a justiţiei, raţiune pentru care nu li se aplică principiile
specifice ale judecăţii. Ele sunt efectuate în afara şedinţei de judecată de
către preşedintele instanţei şi de personalul auxiliar: grefieri, arhivari.
Pregătirea şedinţei de judecată în oricare dintre etapele sale presupune
efectuarea următoarelor acte:
a) Fixarea termenului de judecată;
b) Desemnarea completului de judecată;
c) Citarea părţilor şi a altor persoane chemate în interesul cauzei.
(martori, experţi şi interpreţi);
d) Asigurarea apărării;
e) Alte măsuri pregătitoare. Preşedintele completului de judecată are
îndatorirea să ia din timp toate măsurile necesare, pentru ca la termenul de
judecată fixat judecarea cauzei să nu sufere amânare.
De asemenea, se îngrijeşte ca lista cauzelor fixate pentru judecată sa
fie intocmită şi afişată la instanţă, spre vedere, cu 24 de ore înaintea
termenului de judecată.
Şedinţele instanţei de judecată sînt prezidate de către judecătorul sau
308
Ibidem, art. 314-316.
preşedintele completului de judecată căruia i-a fost repartizată cauza pentru

judecare. Preşedintele şedinţei de judecată asigură respectarea ordinii în şedinţa
de judecată, înlăturînd totul ce nu are legătură cu procesul de judecată.
Preşedintele, de asemenea, verifică dacă participanţii la proces îşi cunosc
drepturile şi obligaţiile şi le asigură exercitarea lor. În cazul în care vreunul
din participanţii la proces formulează obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui
şedinţei, acestea se consemnează în procesul-verbal al şedinţei.309
Judecarea cauzei poate avea loc numai dacă părţile sînt legal citate
şi procedura de citare este îndeplinită. Şedinţa de judecată se desfăşoară
în faţa completului de judecată, în prezenţa procurorului şi a părţilor, atunci
când aceştia participă la judecată, cu respectarea următoarelor dispoziţii
cu caracter general:
1. Deschiderea şedinţei de judecată de către preşedintele instanţei;
2. Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi de către grefier;
3. Conducerea şedinţei de judecată de către preşedintele instanţei.
4. Constatarea infracţiunilor de audienţă de către preşedintele instanţei;
5. Verificarea sesizării instanţei;
6. Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării inculpatului;
7. Rezolvarea chestiunilor incidente. Cererile şi excepţiile formulate
de procuror şi de către părţi, precum şi cele invocate din oficiu de către
instanţă, ca chestiuni prealabile, sunt puse în discuţie în şedinţă, după care
instanţa se pronunţă asupra lor prin încheiere motivată. Instanţa se pronunţă
prin încheiere motivată şi asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecăţii.
8. Suspendarea judecăţii. Suspendarea cursului judecăţii poate
interveni în două situaţii: în cazul unei boli grave a inculpatului şi atunci
când se ridică în faţa instanţei o excepţie de neconstituţionalitate a unei
text de lege în legătură cu cauza.
9. Note privind desfăşurarea procesului. În cursul şedinţei de judecată,
grefierul consemnează toate afirmaţiile, întrebările şi susţinerile celor prezenţi,
inclusiv ale preşedintelui completului. Consemnarea se face prin înregistrarea
cu mijloace tehnice, urmată de transcriere. În cel mai scurt timp de la terminarea
şedinţei de judecată şi oricum înainte de termenul următor, părţile primesc
câte o copie de pe notele grefierului sau de pe transcrierea înregistrărilor.
10. Încheierea de şedinţă. Pe baza notelor luate în cursul şedinţei de
judecată, se întocmeşte de către grefier încheierea de şedinţă.
309
Ibidem, art. 317.
Neprezentarea procurorului la şedinţa de judecată atrage amînarea

şedinţei cu informarea despre acest fapt a procurorului ierarhic superior.
Pentru lipsă nemotivată, procurorul poate fi sancţionat cu amendă judiciară
în cazul în care aceasta a dus la cheltuieli judiciare suplimentare. Dacă, pe
parcursul judecării cauzei, se constată că procurorul este în imposibilitate
de a participa în continuare la şedinţă, el poate fi înlocuit cu un alt procuror.
Procurorului care a intervenit în proces instanţa îi oferă timp suficient pentru
a lua cunoştinţă de materialele cauzei, inclusiv de cele cercetate în instanţă,
şi pentru a se pregăti de participarea de mai departe în proces, însă înlocuirea
procurorului nu necesită reluarea judecării cauzei de la început. Procurorul
este în drept să solicite repetarea unor acţiuni procesuale deja efectuate în
şedinţă în lipsa lui dacă are de concretizat chestiuni suplimentare310.
Apărătorul participă la judecarea cauzei şi beneficiază de drepturi
egale cu acuzatorul. În cazul neprezentării în şedinţă a apărătorului şi al
imposibilităţii de a-l înlocui în şedinţa respectivă, şedinţa de judecată se
amînă. Pentru lipsă nemotivată, apărătorul poate fi sancţionat cu amendă
judiciară în cazul în care aceasta a dus la cheltuieli judiciare suplimentare.
Înlocuirea apărătorului care nu s-a prezentat la şedinţă se admite doar cu
consimţămîntul inculpatului.Dacă participarea apărătorului ales de inculpat
este imposibilă pe o durată care depăşeşte 5 zile, instanţa amînă şedinţa şi
propune inculpatului să-şi aleagă în termen de 5 yile un alt apărător, iar în
caz de refuz al inculpatului de a-şi alege alt apărător, instanţa decide
solicitarea desemnării, de către coordonatorul oficiului teritorial al
Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat, a unui
avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat.311
La judecarea cauzei în primă instanţă şi în instanţa de apel,
desfăşurarea şedinţei de judecată se consemnează în procesul-verbal
întocmit de grefier. Procesul-verbal se păstrează în modul stabilit de
Consiliul Superior al Magistraturii.
Deliberarea şi pronunţarea hotărîrii se fac de îndată după încheierea
dezbaterilor. Pentru motive întemeiate, deliberarea şi pronunţarea hotărîrii
pot fi amînate cu cel mult 10 zile. Dacă pronunţarea hotărîrii se amînă,
preşedintele şedinţei informează părţile prezente despre ora şi data cînd
aceasta va fi pronunţată.312La deliberare iau parte numai judecătorii în
310
Ibidem, art.320.
311
Ibidem, art. 322.
312
Ibidem, art. 338.
faţa cărora a avut loc judecarea cauzei. Completul de judecată deliberează

în secret. Divulgarea celor discutate în timpul deliberării este interzisă.
Rezultatul deliberării se consemnează în hotărîrea respectivă integrală sau
în dispozitivul ei, semnat de toţi judecătorii care au participat la deliberare.
Hotărîrea adoptată se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele
şedinţei sau de către unul din judecătorii completului de judecată, asistat
de grefier. Instanţele judecătoreşti pot pronunţa trei feluri de hotărâri:
încheieri, sentinţe şi decizii.
Încheierile sunt hotărârile prin care instanţa de judecată rezolvă toate
chestiunile premergătoare soluţionării fondului. În faza de urmărire penală,
ori de câte ori instanţa este chemată să dispună asupra unei măsuri procesuale
sau procedurale sau să efectueze un act, ea se pronunţă printr-o încheiere.
Sentinţele sunt hotărârile prin care prima instanţă soluţionează fondul
cauzei sau se dezinvesteşte fără să soluţioneze fondul cauzei.
Deciziile sunt hotărârile prin care instanţa se pronunţă asupra apelului,
recursului, recursului în interesul legii, precum şi hotărârile prin care
instanţa de recurs soluţionează fondul cauzei după rejudecare.
Cuprinsul hotărârii judecătoreşti variază de la o hotărâre la alta; în
general însă orice hotărâre judecătorească cuprinde 3 părţi: partea
introductivă, expunerea şi dispozitivul.
Punerea pe rol a cauzei penale se efectuază în mai multe etape:
-repartizarea cauzei parvenite pentru judecare (termen de pînă la 3 zile)
-şedinţa preliminară(constă în soluţionarea, cu participarea părţilor,
a chestiunilor legate de punerea pe rol a cauzei). În şedinţa preliminară se
soluţionează chestiunile privind:
1) cererile şi demersurile înaintate, precum şi recuzările declarate;
2) lista probelor care vor fi prezentate de către părţi la judecarea cauzei;
3) trimiterea cauzei după competenţă sau, după caz, încetarea, totală
sau parţială, a procesului penal;
4) suspendarea procesului penal;
5) fixarea termenului de judecată;
6) măsurile preventive şi de ocrotire.
- numirea cauzei spre judecare dacă nu există temei pentru trimiterea
cauzei în altă instanţă de judecată competentă, suspendarea procesului
penal, încetarea procesului penal. La numirea cauzei spre judecare, instanţa
decide asupra următoarelor chestiuni:
1) locul, data şi ora la care se va judeca cauza;
2) procedura în care se va judeca cauza – generală sau specială;

3) admiterea apărătorului ales de inculpat sau, dacă acesta nu are
apărător ales, solicitarea desemnării acestuia de către coordonatorul oficiului
teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat;
4) lista persoanelor a căror prezenţă la judecarea cauzei va fi asigurată
de către părţi;
5) judecarea cauzei în lipsa inculpatului, dacă legea permite aceasta;
6) judecarea cauzei în şedinţă publică sau închisă şi limba în care va
avea loc judecarea cauzei;
7) măsurile preventive şi de ocrotire
Judecata în primă instanţă este etapa iniţială şi obligatorie a judecăţii
fără de care nu se poate vorbi de actul de justiţie. La judecata în primă
instanţă trebuie să se soluţioneze fondul cauzei, anume să se constate dacă
învinuirea adusă inculpatului este întemeiată şi în caz afirmativ, să se aplice
sancţiunea prevăzută de legea penală. Totodată rezolvarea fondului cauzei
impune şi pronunţarea asupra pretenţiilor civile ale părţii civile. Şedinţa de
judecată în primă instanţă parcurge trei stadii procesuale: începutul sau partea
pregătitoare a şedinţei, cercetarea judecătorească şi dezbaterile.
Începutul sau partea pregătitoare a şedinţei de judecată313 constă din
deschiderea şedinţei de judecată, verificarea prezentării în instanţă,
îndepărtarea martorilor din sala de şedinţă, stabilirea identităţii interpretului,
traducătorului şi explicarea drepturilor şi obligaţiilor acestora, stabilirea
identităţii inculpatului, stabilirea identităţii celorlalte părţi şi verificarea
cunoaşterii drepturilor şi obligaţiilor lor, anunţarea completului care judecă
cauza, precum şi soluţionarea cererilor de recuzare, a chestiunilor privitoare
la participarea apărătorului şi a chestiunii judecării cauzei în lipsa vreuneia
din părţi sau a altor persoane citate. De asemenea tot aici se stabileşte
identitatea expertului şi specialistului, se explică drepturile şi obligaţiile lo,
se formulează şi soluţionează cererile sau demersurile formulate. Dacă
cererile au fost rezolvate şi nu s-a ajuns la o amânare a cauzei ori la
dezinvestirea instanţei, preşedintele instanţei de judecată va dispune citirea
actului de sesizare a instanţei, marcându-se astfel trecerea la cel de-al doilea
stadiu al şedinţei, cercetarea judecătorească.
Cercetarea judecătorească314 are ca obiect readministrarea tuturor pro-
313
314
belor care au fost administrate în cursul cercetării penale dar şi administrarea

oricăror alte probe noi necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele.
După ce au fost readministrate toate probele strânse în cursul urmăririi
penale, preşedintele instanţei va da cuvântul procurorului şi părţilor pentru ca
aceştia să-şi propună, dacă este cazul, probe noi. Instanţa poate dispune şi din
oficiu administrarea de probe, dacă aceasta se impune pentru aflarea adevărului.
Dezbaterile judiciare şi ultimul cuvînt al inculpatului315.Dezbaterile
judiciare constau în concluziile pe care le pun oral procurorul şi părţile din
proces asupra fondului cauzei. Legea impune următoarea ordine: procurorului,
părţii vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente şi inculpatului.
Momentul final al dezbaterilor este marcat de ultimul cuvânt al inculpatului.
După ce inculpatul a avut ultimul cuvânt, instanţa va declara
dezbaterile închise iar părţile pot depune din proprie iniţiativă sau la cererea
instanţei concluzii scrise, care se anexează la procesul-verbal.
Deliberarea şi adoptarea sentinţei. Deliberarea poartă asupra existenţei
faptei şi vinovăţiei făptuitorului, asupra stabilirii pedepsei, asupra măsurii
educative ori măsurii de siguranţă când este cazul sa fie luat o asemenea măsură,
precum şi asupra computării reţinerii şi arestării preventive. Instanţa hotărăşte
asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, una din următoarele
sentinţe: condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.
Completul de judecată deliberează şi asupra reparării pagubei produse
prin infracţiune, asupra măsurilor preventive şi asigurătorii, mijloacelor
materiale de probă, cheltuielilor judiciare, precum şi asupra oricărei alte
probleme privind justa soluţionare a cauzei. În rezolvarea laturii civile,
instanţa poate obliga la repararea pagubei materiale şi a daunelor morale,
potrivit legii civile sau poate respinge acţiunea civilă.
Sentinţa constă din partea introductivă, partea descriptivă şi dispozitiv,
se întocmeşte în limba în care s-a desfăşurat judecarea cauzei de unul din
judecătorii care au participat la adoptarea ei, se semnează de toţi judecătorii
care au participat la adoptarea ei. Judecătorul care are opinie separată
semnează şi el sentinţa. În cel mult 3 zile de la pronunţarea sentinţei sau a
dispozitivului ei, inculpatului arestat i se va înmîna copia de pe sentinţă
sau de pe dispozitivul ei. În cazul redactării sentinţei, copia de pe sentinţa
redactată se înmînează, imediat după semnarea acesteia, inculpatului
arestat, iar celorlalte părţi li se comunică în scris semnarea sentinţei
redactate şi, la cererea acestora, li se înmînează copia.
315
Căile de atac.
Căile ordinare de atac sunt mijloacele prevăzute de lege prin care se
exercită un control judecătoresc asupra hotărârilor judecătoreşti prin care
s-a soluţionat a cauză penală, înainte de rămânerea lor definitivă în scopul
descoperirii şi îndreptării eventualelor erori pe care acestea le-ar cuprinde.
Codul de procedură penală reglementează două căi de atac ordinare:
apelul şi recursul.
Apelul. 316 Sentinţele pot fi atacate cu apel în vederea unei noi judecări
în fapt şi în drept a cauzei de cştre următoarele persoane:
1) procuror, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;
2) inculpat, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Sentinţele de
achitare sau de încetare a procesului penal pot fi atacate şi în ce priveşte
temeiurile achitării sau încetării procesului penal;
3) partea vătămată, în ce priveşte latura penală;
4) partea civilă şi partea civilmente responsabilă, în ce priveşte latura civilă;
5) martor, expert, interpret, traducător şi apărător, în ce priveşte
cheltuielile judiciare cuvenite acestora;
6) orice persoană ale cărei interese legitime au fost prejudiciate printr-
o măsură sau printr-un act al instanţei.
Apelul poate fi declarat în numele persoanelor menţionate şi de către
apărător sau reprezentantul lor legal. Termenul de apel este de 15 zile de
la data pronunţării sentinţei integrale sau, de la data înmînării copiei de pe
sentinţa redactată, dacă legea nu dispune altfel.
Recursul317 este calea ordinară de atac ce se poate îndrepta împotriva
hotărârilor judecătoreşti pronunţate în apel, realizând un al doilea control
judecătoresc al cauzei, preponderent în drept, sau împotriva hotărârilor
pronunţate în primă instanţă, în cauzele nesupuse apelului, realizând un
control judecătoresc integral al cauzei. Pot declara recurs procurorul şi
persoanele cu drept de apel.
Recursul poate fi de 2 feluri:
1) recursul împotriva hotărîrilor instanţelor de apel. Termenul de recurs
este de 2 luni de la data pronunţării deciziei, dacă legea nu dispune altfel, iar
în cazul redactării deciziei – de 2 luni după înştiinţarea în scris a părţilor
despre semnarea deciziei redactate de toţi judecătorii completului de judecată.
316
317
2) recursul împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este

prevăzută calea de atac apelul. Termenul de recurs împotriva hotărîrilor
pentru care legea nu prevede calea de atac apelul este de 15 zile de la data
pronunţării hotărîrii, iar în cazurile redactării acesteia – de 15 zile de la
înştiinţarea în scris a părţilor despre semnarea hotărîrii redactate de toţi
judecătorii completului de judecată.
Căile extraordinare de atac sunt mijloacele prevăzute de lege prin
care pot fi atacate hotărârile judecătoreşti irevocabile, ce se bucură de
autoritate de lucru judecat în scopul desfiinţării acelor hotărâri care, deşi
definitive, nu corespund legii sau adevărului.
Codul de procedură penală reglementează două căi de atac extraor-
dinare: recursul în anulare şi revizuirea procesului penal.
Recursul în anulare318. Temeiurile pentru recursul în anulare sunt
următoarele:
a) cînd instanţa de judecată internaţională, prin hotărîrea sa, a
constatat o încălcare a drepturilor şi libertăţilor omului, ce poate fi reparată
la o nouă judecare;
b) cînd Curtea Constituţională a recunoscut neconstituţională
prevederea legii aplicate în cauza respectivă;
c) cînd persoana condamnată a fost extrădată, cu condiţia excluderii
din hotărîrea de condamnare a unor capete de învinuire.
Recursul în anulare, cu privire la latura penală, în favoarea persoanei
condamnate sau a persoanei faţă de care s-a încetat procesul penal poate fi
declarat oricînd, chiar şi după decesul acestora. În celelalte cazuri, recursul
în anulare poate fi declarat numai în termen de un an de la data cînd hotărîrea
a rămas irevocabilă dacă un viciu fundamental în procedura precedentă a
afectat hotărîrea atacată.
Revizuirea procesului penal319. Revizuirea poate fi cerută în cazurile
în care:
1) s-a stabilit, prin hotărîre irevocabilă, că martorul a făcut cu bună
ştiinţă declaraţii mincinoase sau expertul a prezentat cu bună ştiinţă
concluzii false, sau că corpuri delicte, procese-verbale privind acţiunile
de urmărire penală sau judecătoreşti ori alte documente sînt false, sau că a
fost făcută intenţionat o traducere greşită, ceea ce a avut ca urmare
adoptarea unei hotărîri neîntemeiate sau contrare legii;
318
319
2) s-a stabilit, prin hotărîre rămasă definitivă, că judecătorii şi procurorii

au comis, în cursul judecării acestei cauze, abuzuri ce constituie infracţiuni;
3) s-a stabilit, prin hotărîre rămasă definitivă, că persoanele care au
efectuat urmărirea penală în cauză au săvîrşit abuzuri, ce constituie infracţiuni,
care au dus la pronunţarea unei hotărîri neîntemeiate sau contrare legii;
4) s-au stabilit alte circumstanţe de care nu avea cunoştinţă instanţa
atunci cînd a dat hotărîrea şi care, ele însele sau împreună cu circumstanţele
stabilite anterior, dovedesc nevinovăţia celui condamnat sau că acesta a
săvîrşit o infracţiune mai puţin gravă sau mai gravă decît acea pentru care
a fost condamnat, sau dovedesc vinovăţia celui achitat sau a persoanei cu
privire la care s-a dispus încetarea procesului penal;
5) două sau mai multe hotărîri judecătoreşti irevocabile nu se pot concilia.
Revizuirea unei hotărîri de achitare, de încetare a procesului penal,
precum şi revizuirea unei hotărîri de condamnare pentru motivul că
pedeapsa este prea uşoară sau pentru că celui condamnat trebuie aplicată
legea privitoare la o infracţiune mai gravă, se pot face numai înăuntrul
termenelor de prescripţie a incriminării, stabilite în art.60 din Codul penal,
şi cel mai tîrziu pînă la un an de la descoperirea circumstanţelor prevăzute
în punctul 3). Revizuirea în favoarea condamnatului a unei hotărîri de
condamnare, în caz de descoperire a circumstanţelor prevăzute în punctul
4) nu este limitată de nici un termen. Decesul celui condamnat nu împiedică
revizuirea procesului penal, în urma descoperirii circumstanţelor prevăzute
în punctul 4), dacă este vorba de reabilitarea condamnatului.
9.9.Punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti 320

Hotărîrea instanţei de judecată într-o cauză penală devine executorie
la data cînd a rămas definitivă.
I. Hotărîrea primei instanţe rămîne definitivă:
1) la data pronunţării, cînd hotărîrea nu este supusă apelului şi nici
recursului;
2) la data expirării termenului de apel:
a) cînd nu s-a declarat apel în termen;
b) cînd apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului stabilit;
3) la data retragerii apelului şi încetării procedurii de apel, dacă
aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel;
320
4) la data expirării termenului de recurs, în cazul hotărîrilor nesupuse

apelului sau dacă apelul a fost respins:
a) cînd nu s-a declarat recurs în termen;
b) cînd recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului stabilit;
5) la data retragerii recursului declarat împotriva hotărîrilor
menţionate la pct.4) şi încetării procedurii de recurs, dacă aceasta s-a produs
după expirarea termenului de recurs;
6) la data pronunţării hotărîrii prin care s-a respins recursul declarat
împotriva hotărîrilor menţionate la pct.4).
II. Hotărîrile instanţei de apel rămîn definitive la data pronunţării
deciziei în apel.
III. Hotărîrea instanţei de recurs împotriva hotărîrii pe cauzele
pentru care legea nu prevede calea de atac apelul rămîne definitivă, la
data pronunţării acesteia, dacă:
1) recursul a fost admis şi procesul a luat sfîrşit în instanţa de recurs,
fără rejudecare;
2) cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs, după admiterea
recursului;
3) cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul
respingerii recursului.
Hotărîrile judecătoreşti menţionate la pct. I. şi III. devin irevocabile
la data cînd au devenit definitive. Hotărîrea instanţei de recurs declarat
împotriva deciziei instanţei de apel devine irevocabilă la data pronunţării
acesteia.
Hotărîrile judecătoreşti definitive şi ordonanţele procurorului privind
încetarea urmăririi penale sînt obligatorii pentru toate persoanele fizice şi
juridice din ţară şi au putere executorie pe întregul teritoriu al Republicii
Moldova. Colaborarea solicitată la executarea hotărîrilor judecătoreşti
definitive şi a ordonanţelor procurorului privind încetarea urmăririi penale
este obligatorie pentru toate persoanele fizice şi juridice. Ordonanţele
procurorului privind încetarea urmăririi penale sînt documente executorii.
Trimiterea spre executare a hotărîrii judecătoreşti se pune în sarcina
instanţei care a judecat cauza în primă instanţă. Hotărîrile pronunţate în
primă instanţă de către curţile de apel se execută de către organul însărcinat
cu punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti de pe lîngă judecătoria
în raza teritorială a căreia îşi are sediul curtea de apel. Hotărîrile definitive
pronunţate în primă instanţă de către Curtea Supremă de Justiţie se pun în
aplicare de către organul însărcinat cu punerea în executare a hotărîrilor

judecătoreşti de pe lîngă judecătoria în raza teritorială a căreia se află
Curtea Supremă de Justiţie. Dispoziţia de executare a hotărîrii judecătoreşti,
în termen de 10 zile de la data cînd hotărîrea a rămas definitivă, se trimite
de către preşedintele instanţei, împreună cu o copie de pe hotărîrea
definitivă, organului însărcinat cu punerea în executare a sentinţei conform
prevederilor legislaţiei de executare. În cazul în care cauza a fost judecată
în apel şi/sau în recurs, la copia de pe sentinţă se anexează copia de pe
decizia instanţei de apel şi/sau de recurs. Organele care pun în executare
sentinţa comunică de îndată, dar nu mai tîrziu de 5 zile, instanţei care a
trimis hotărîrea dată despre punerea în executare a acesteia. Administraţia
locului de detenţie trebuie să comunice instanţei care a trimis hotărîrea
locul unde condamnatul îşi execută pedeapsa. Instanţa care a pronunţat
sentinţa este obligată să urmărească executarea hotărîrii. Ea este obligată,
în termen de 10 zile, să comunice organului local de administrare militară
despre sentinţa rămasă definitivă în privinţa recrutului condamnat. Livretele
militare ale persoanelor supuse serviciului militar şi certificatele speciale
ale recruţilor condamnaţi la închisoare sau detenţiune pe viaţă se trimit de
instanţă organelor locale de administrare militară respective.
Împotriva actelor organului sau instituţiei care pune în executare
hotărîrea judecătorească de condamnare, condamnatul, precum şi alte
persoane drepturile şi interesele legitime ale cărora au fost încălcate de
aceste organe sau instituţii, pot declara plîngere judecătorului de instrucţie
din instituţia în raza teritorială a căreia se află organul sau instituţia
respectivă.
TEMA 10. ORGANELE DE OCROTIRE A

NORMELOR DE DREPT
10.1. Noţiuni generale despre sistemul organelor de ocrotire a normelor de drept.
10.2. Sistemul judiciar al Republicii Moldova.
10.3. Curtea Constituţională.
10.4. Procuratura Republicii Moldova.
10.5. Organele poliţieneşti.
10.6. Avocatura.
10.7. Arbitrajul.
10.8. Avocatul parlamentar.
10.9. Notariatul Republicii Moldova.
10.1. Noţiuni generale despre sistemul organelor de ocrotire a

normelor de drept.
Organele de ocrotire a normelor de drept (OOND) reprezintă un sistem
de organe ce fac parte din aparatul de stat - ca ex. instantele judecatoresti,
organele procuraturii, organele politţei precum şi alte organe publice, cum
ar fi avocatura, arbitrajul, procuratura, notariatul. Aceste organe sunt create
cu autorizarea statului, insa nu fac parte din mecanismul acestuia. Noţiunea
de organ provine din latinescul organum ceea ce presupune un grup de
persoane care indeplinesc o funcţie politică, socială, administrativă şi este
reprezentat de aceste persoane. Legislatia operează cu diferiţi termeni, dar
care au acelaşi conţinut - OOND şi organe de drept. OOND include numai
organele speciale ale statului, care sunt investite cu atribuţii care asigură
respectarea normelor juridice. Pornind de la locul si rolul OOND acestea se
clasifica în: organe de stat; organe obşteşti – avocatura, arbitrajul, notariatul.
La rindul sau organele de stat se împart in: organe ale autorităţilor
judecatoreşti şi organe executive. Dupa caracterul activităţii desfîşurate
organele se clasifica in: organe jurisdicţionale; administrare judecatorească;
organe de urmarire penală; organe de conciliere; organe de asistenţă juridică.
Activitatea OOND este desfasurata in scopul consolidării legalitatii,
apărării ordinii legale, publice, respectării drepturilor fundamentale precum
şi a intereselor legitime ale tuturor subiecţilor de drept. Pe parcursul acestei
teme ne punem ca scop studierea totalităţii normelor juridice din diferite
ramuri ale dreptului, precum şi normele de drept ce nu ţin de o anumită
ramură de drept şi care reglementează organizarea, structura si direcţiile
principale de activitate şi competenţa generală a acestor organe. Pentru

aceasta este necesar de a defini unele noţiuni, cu care vom opera în conti-
nuare. Noţiunea legalitate este principiul potrivit căruia toate organizaţiile
de stat sau obşteăti precum şi cetăţenii sunt obligaţi să respecte în activitatea
lor legea. În viaţa socială principiul legalităţii îşi găseşte o concordanţă cu
ordinea legală, dar ele sunt doar noţiuni asemanatoare. Legalitatea este o
cerinţă înaintată comportamentului oricărui subiect din societate, însă
ordinea de drept este rezultatul obţinut în acest sens. Ordinea legala la
rindul său duce la ordine publică, ceea ce presupune o ordine de drept,
economica si sociala dintr-un stat. Categoriile legalităţii, ordinea legală,
ordinea publică sunt specifice oricarui tip de stat însă în statul de drept
acestea sunt determinate de dreptate, ceea ce constituie un principiu moral
si juridic care cere să i se dea fiecăruia cea ce i se cuvine precum şi sa - i
respecte drepturile, libertăţile şi interesele.
Izvoarele ce reglementează activitatea OOND sunt clasificate dupa
caracterul şi conţinutul lor în:
- normative (actele juridice - legi si acte normative subordinate legii.,
care reglementeaza organizarea şi funcţionarea instantelor judecătoresti,
a procuraturii, avocaturii, notariatului, precum şi celorlalte organe de drept;
-interpretative (hotărîrile Curţii Constituţionale privind interpretarea
unor prevederi ale Constituţiei sau privind constituţionalitatea legilor ce
reglementează organizarea si activitatea OOND;
-doctrinale (lucrări de conţinut, opiniile savanţilor juristi privind unele
probleme istorice precum şi politico-juridice ale organizaţiei si activităţii OOND).
Pe parcursul exercitării activităţii sale OOND interacţionează între
ele – ne referim la raportul între autoritatea judecătorească cu autoritatea
legislativă şi cea executivă. Aici este vorba de o colaborare a puterilor
garantate prin Constituţie şi anume art. 6 care stă la baza principiului
separării puterilor în stat, unde în procesul de infăptuire a justiţiei prioritate
faţă de celelalte doua puteri - executivă si legislativă - o are independenţa
puterii judecătoreşti. Curtea Constituţională nu face parte din autoritatea
judecatorească. Deşi activitatea ei este jurisdicţională ca şi a instanţelor
judecătoreşti, totuşi ea este un organ situat în afara aparatului jurisdicţional
şi este independent de celelalte autorităţi publice. Relaţiile dintre autoritatea
jurisdicţională şi autoritatea de jurisdicţie constituţională sunt determinate
de atribuţiile Curţii Constituţionale prevazute de lege şi anume: efectuarea
controlului constituţionalităţii legilor, interpretarea Constituţiei ş. a.
10.2. Sistemul judiciar al Republicii Moldova

Termenul de justiţie provine de la latinescul jurisdiction ce înseamna
a pronunţa dreptul. Justiţia în Republica Moldova se înfăptuieşte prin
Curtea Supremă de Justiţie şi prin alte instanţe judecătoreşti în conformitate
cu Constituţia, Legea privind organizarea judecătorească, Legea cu privire
la statutul judecătorului şi alte acte legislative321. Ea se înfăptuieşte în
numele legii de către instanţele judecătoreşti în scopul apărării şi realizării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi ale asociaţiilor
acestora, ale întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor. Orice persoană
are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti
competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi
interesele sale legitime322. Toţi cetăţenii Republicii Moldova sînt egali în
faţa legii şi autorităţii judecătoreşti, fără deosebire de rasă, naţionalitate,
origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau
de origine socială, precum şi de alte împrejurări.323 Orice persoană acuzată
de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedită
în mod legal, în baza sentinţei definitive a instanţei judecătoreşti.324
Imixtiunea în înfăptuirea justiţiei este interzisă. Exercitarea de
presiune asupra judecătorilor cu scopul de a împiedica judecarea completă
şi obiectivă a cauzei sau de a influenţa emiterea hotărîrii judiciare atrage
răspundere administrativă sau penală conform legii325.
Organizarea moderna a instantelor judecatoresti este rezultatul unei
interesante evolutii istorice. Puterea judecatoreasca a dobandit o organizare
independenta doar în epoca moderna, respectiv odata cu afirmarea tot
mai puternic în Anglia, Franta si apoi în alte state occidentale a principiului
separării puterilor în stat. Anterior, justitia se contopea în practică cu funcţia
executivă si era înfăptuită adeseori de aceleaşi organe.
În Basarabia, după anexarea din 1812 la Rusia, funcţionau următoa-
rele organe judiciare: judecatorie ţinutala; căpitanii ispravnici, care aveau
funcţii administrative şi judecătoreşti; curţile civilă şi penală, ca instanţe
321
Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie: nr. 789-XIII din 26.03.96. In: Monitorul
Oficial al RM, nr. 32-22 din 30.05.1996, art. 1.
322
Legea privind organizarea judecătorească: nr. 514 din 06.07.1995. In: Monitorul
Oficial al RM, nr. 58 din 19.10.1995, art. 6 (1).
323
Ibidem, art. 8.
324
Ibidem, art. 7.
325
Ibidem, art.13.
de apel; consiliul superior, ca instanţă de recurs. În urma reformei judecă-

toreşti din 1864 desfasurată în Imperiul Rus, sistemul judiciar a fost divizat
in 2 ramuri:
- instanţe judecatoreşti locale;
- instanţe judecătoreşti generale.
După unire în Basarabia a fost organizat sistemul judecătoresc
conform legislaţiei române care prevedea
- judecatorii de ocoale,
- tribunale de judet,
- curţi de apel,
- curţi de juraţi şi
- curtea de casaţie.
După adoptarea declaraţiei de independenţă a RM a aparut necesitatea
obiectivă de a reorganiza organelle de justiţie. În 1992 Ministerul justiţiei
elaborează şi propune spre discuţie concepţia reformei judiciare în RM,
iar la 21 iun 1994 Parlamentul RM întăreste concepţia reformei judiciare
şi de drept, conform căreea se stabileşte sistemul instanţelor judecătoreşti
generale: Judecatorii, Curţile de Apel, Curtea Supremă de Justiţie. Pentru
anumite categorii de cauze pot funcţiona instanţe specializate. În cadrul
instanţelor judecătoreşti pot funcţiona colegii/complete de judecată
specializate. Înfiinţarea de instanţe extraordinare este interzisă prin lege326.
Sistemul judecatoresc. Puterea judecătorească se exercită numai prin
instanţa judecătorească în persoana judecătorului, unicul purtător al acestei
puteri. Judecătorul este persoana învestită constituţional cu atribuţii de înfăp-
tuire a justiţiei, pe care le execută în baza legii. Judecătorii din toate instanţele
judecătoreşti, inclusiv judecătorii de instrucţie, au un statut unic şi se disting
între ei numai prin împuterniciri şi competenţă. Judecătorii instanţelor judecă-
toreşti sînt independenţi, imparţiali şi inamovibili şi se supun numai legii.327
Judecătorii sînt obligaţi să execute întocmai cerinţele legii la înfăp-
tuirea justiţiei, să asigure ocrotirea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor,
onoarei şi demnităţii lor, apărarea intereselor societăţii, înaltă cultură a
activităţii judecătoreşti, să fie nepărtinitori. În exerciţiul funcţiunii, precum
şi în afara relaţiilor de serviciu, ei sînt datori să se abţină de la fapte care ar
putea să discrediteze justiţia, să compromită cinstea şi demnitatea de
326
Ibidem, art. 15, (3).
327
Legea cu privire la statutul judecătorului: nr. 544 din 20.07.1995. In: Monitorul
Oficial al RM, nr. 117-119 din 15.08.2002, art. 1-2.
magistrat, ori să provoace îndoieli faţă de obiectivitatea lor şi nu au dreptul

să divulge secretul deliberării şi informaţiile obţinute în şedinţă închisă, iar
judecătorul de instrucţie nu are dreptul să divulge datele urmăririi penale328.
În doctrina rusă sistemul judecătoresc a fost definit ca totalitatea
judecatoriilor statutului, unite prin scopul şi sarcinile unice la înfăptuirea
justiţiei şi care se caracterizează prin interacţiunea tuturor acestor organe
judecatoreşti determinate de competenţa acestora. În jurisprundenţa Curţii
Constituţionale a RM sa menţionat că sistemul instanţelor judecatoreşti
constituie baza autorităţii judecătoreşti, consfinţite prin Constituţia şi
legislaţia în vigoare, abilitate cu dreptul de a judeca procesele civile, penale
si administrative în limita competenţelor conferite de lege.
Totalitatea instanţelor judecătoreşti formează un sistem datorită
regulilor unice de organizare ale acestora stabilite de Constituţie, de Legea
privind organizarea judecatorească percum si a statutului unic al magistraţilor
din toate instantele judecatoreshti prevazute de Legea cu privire la statutul
judecătorului. Sistemul judecătoresc – reprezintă totalitatea instanţelor
judecatoreşti, care interacţionează în procesul de înfăptuire a justiţiei prin
intermediul organelor de jurisdicţie, asigurîndu-se aplicarea uniformă a legilor
de către acestea prin activitatea Curtii Supreme de Justiţie, constituind baza
autorităţii judecătoreşti care realizează sarcinile acesteia. Prin instanţă
judecătorească – se întelege completul de judecată format dintr-un anumit
număr de judecători, competent să soluţioneze anumite cause potrivit
procedurii prevazute de lege.
Localităţile de reşedinţă, circumscripţia instanţelor judecătoreşti şi
numărul lor, precum şi numărul judecătorilor din judecătorii şi curţile de
apel se stabilesc prin lege. Sistemul judectoresc din Republica Moldova
se autoadministrează prin Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), care
este un organ independent, format în vederea constituirii şi funcţionării
sistemului judecătoresc şi este garantul independenţei autorităţii judecă-
toreşti.329 Pe lîngă el funcţionează colegiile de calificare şi de disciplină.
Mijloacele financiare necesare bunei funcţionări a instanţelor judecătoreşti
sînt aprobate de Parlament, la propunerea CSM, şi sînt incluse la bugetul
de stat. Aceste mijloace nu pot fi micşorate fără acordul CSM şi se alocă
în mod regulat. Guvernul asigură instanţele judecătoreşti, prin intermediul
Ibidem, art. 15 (1) – (3).
328
Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii: nr. 947-XIII din 19.07.1996. In:
329
Monitorul Oficial al RM, nr. 64 din 03.10.1996, art. 1.

autorităţilor administraţiei publice locale, cu localuri, mijloace de transport

şi alte dotări.330 Instanţele judecătoreşti dispun de poliţie judecătorească,
pusă în serviciul lor de Ministerul Justiţiei (MJ). Necesarul de personal al
poliţiei judecătoreşti, mijloacele pentru întreţinerea ei şi regulamentul de
serviciu se aprobă de Guvern la propunerea MJ şi CSM.
Judecătoria – din punct de vedere juridic este instanţa judecătorească,
care are competenţa de a soluţiona anumite cause numai în fond şi constituie
prima verigă a sistemului judecătoresc. Potrivit legii privind organizarea
judecatorească, judecătoriile sunt instanţe care funcţioneaza în sectoare şi
municipii. Pentru anumite categorii de cause poate funcţiona conform legii,
judecatorii specializate (militare, economice).
Curţile de apel ordinare şi economică – formeaza veriga a doua a
sistemului judecătoresc. Fiecare curte de apel îşi exercită competenţa într-
o circumscripţie care cuprinde mai multe judecătorii. Curţile de apel pot fi
formate din mai multe colegii, după categoria cauzelor, sau dintr-un singur
colegiu mixt. Curţile de apel judecă cauzele şi cererile date prin lege în
competenţa lor, soluţionează conflictele de competenţă apărute între
judecătoriile din circumscripţia lor, generalizează practica judiciară şi
exercită alte atribuţii, conform legii331.
Curtea Supremă de Justiţie este instanţa judecătorească supremă, care
formeaza veriga a treia a sistemului judecătoresc şi prin competenţele
atribuite de lege asigură aplicarea corectă şi unitară a legilor de către toate
instanţele judecătoreşti, soluţionarea litigiilor apărute în cadrul aplicării
legilor, garantează responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţea-
nului faţă de stat. Prin activitatea sa Curtea Supremă de Justiţie asigură
respectarea principiului prezumţiei nevinovăţiei şi principiului supremaţiei
legii, contribuie la constituirea unui stat de drept. Curtea Supremă de Justiţie
este unica instanţă judecătorească supremă.332
Persoana împuternicită să execute hotărîrile judecătoreşti, precum şi
alte hotărîri prevăzute de lege este executorul judecătoresc, cerinţele căruia
sunt obligatorii şi neexecutarea lor atrage răspundere conform legii.
330
Legea privind organizarea judecătorească: nr. 514 din 06.07.1995. In: Monitorul
Oficial al RM, nr. 58 din 19.10.1995, art 21-23.
331
Ibidem, art. 36.
332
Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie: nr. 789-XIII din 26.03.96. In: Monitorul
10.3. Curtea Constituţională

La 23 februarie 1995, a fost creată Curtea Constituţională, prima
autoritate de jurisdicţie constituţională în istoria Republicii Moldova.
Crearea instituţiei în cauză a fost preconizată de Constituţia Republicii
Moldova, adoptată la 29 iulie 1994. Activitatea Curţii Constituţionale este
reglementată prin titlul V articolele 134 -140 din Constituţie şi prin Legea
nr. 317-XIII din 13 decembrie 1994 “Cu privire la Curtea Constituţionala”
şi Codul jurisdicţiei constituţionale nr. 502-XIII din 16 iunie 1995. Curtea
Constituţională garantează supremaţia Constituţiei, asigură realizarea
principiului separării puterii de stat în putere legislativă, putere executivă
şi putere judecătorească, garantează responsabilitatea statului faţă de
cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat.333
Spre deosebire de instanţele judecătoreşti de drept comun, Curtea
Constituţională este unica autoritate publică politico-jurisdicţională, care
examinează în exclusivitate probleme de drept şi contribuie la
perfecţionarea actelor cu caracter normativ adoptate de Parlament,
Preşedintele Republicii Moldova şi Guvern334.
Curtea activează conform propriei jurisdicţii, in baza principiilor
independenţei, colegialităţii, legalităţii si publicităţii, dispune de autonomie
financiară şi de buget propriu, inclus distinct în bugetul de stat.
Curtea Constituţională îşi exercită atribuţiile de bază numai în şedinţe
plenare. Plenul Curţii Constituţionale, pe lîngă execitarea jurisdicţiei, conduce
activitatea Curţii în ansamblu. Cvorumul pentru plenul Curţii Constituţionale
este de două treimi din numărul judecătorilor Curţii. Curtea Constituţională
este în drept să se convoace în plen numai după ce au fost numiţi cel puţin 4
judecători din partea tuturor autorităţilor competente335. Toate hotărîrile Curţii
sînt definitive şi executorii pe întreg teritoriul ţării. Legile şi alte acte
normative sau unele părţi ale acestora declarate neconstituţionale devin nule
din momentul adoptării hotărîrii Curţii Constituţionale.
Curtea Constituţionala a Republicii Moldova se află în afara puterilor
legislativă, executivă şi judecătoreasca. Competenţa sa, stabilită prin
Constituţie, şi activitatea de zi cu zi denotă independenţa acestei instituţii,
333
Codul Jurisdicţiei Constituţionale: nr. 502-XIII din 16.06.95. In: Monitorul Oficial al
RM, nr.53-54 din 28.09.1995, art. 1-2.
334
www.constcourt.md
335
Legea cu privire la Curtea Constituţională: nr. 317 din 13.12.1994. In: Monitorul
Oficial al RM, nr. 8 din 07.02.1995, art. 23.
subordonarea ei doar Legii Supreme şi nu poate fi contestată de nici o

autoritate publică.
Ea exercită următoarele atribuţii336:
a) exercită la sesizare controlul constituţionalităţii legilor,
regulamentelor şi hotărîrilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui
Republicii Moldova, a hotărîrilor şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a
tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte;
b) interpretează Constituţia;
c) se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
d) confirmă rezultatele referendumurilor republicane;
e) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui
Republicii Moldova, validează mandatele deputaţilor şi al Preşedintelui
Republicii Moldova;
f) constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului,
demiterea Preşedintelui Republicii Moldova, interimatul funcţiei de
Preşedinte, imposibilitatea Preşedintelui Republicii Moldova de a-şi
exercita atribuţiile mai mult de 60 de zile;
g) rezolvă excepţiile de neconstituţionalitate a actelor juridice,
sesizate de Curtea Supremă de Justiţie;
h) hotărăşte asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea
unui partid.
Curtea Constituţională se compune din 6 judecători, numiţi pentru un
mandat de 6 ani. Doi judecători sînt numiţi de Parlament, doi de Preşedintele
Republicii Moldova şi doi de Consiliul Superior al Magistratului. Judecătorul
Curţii Constituţionale poate deţine această funcţie pe durata a două mandate.
Limita de vîrstă pentru numire în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale
este de 70 de ani. Curtea Constituţională prezintă anual autorităţilor competente
de a numi judecători rapoarte privind exercitarea jurisdicţiei.
Curtea Constituţională exercită jurisdicţia la sesizarea motivată şi în
corespundere cu cerinţele prevăzute de Codul Jurisdicţiei Constituţionale
făcută de:
-Preşedintele Republicii Moldova;
-Guvernul;
-ministrul justiţiei;
-Curtea Supremă de Justiţie;
336
Legea cu privire la Curtea Constituţională: nr. 317 din 13.12.1994. In: Monitorul
Oficial al RM, nr. 8 din 07.02.1995, art. 4.
-Procurorul General;
-deputatul în Parlament;
-fracţiunea parlamentară;
-avocatul parlamentar;
-Adunarea Populară a Găgăuziei (Gagauz-Yeri) - în cazurile supunerii
controlului constituţionalităţii legilor, regulamentelor şi hotărîrilor
Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova a hotărîrilor
şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care
Republica Moldova este parte, ce îngrădesc împuternicirile Găgăuziei.
Curtea Constituţională trebuie să soluţioneze sesizarea în termen de 6
luni de la data primirii materialelor. Întru exercitarea atribuţiilor sale Curtea
Constituţională adoptă hotărîri, decizii şi emite avize, care produc efect numai
pentru viitor. Ele nu sînt supuse nici unei căi de atac, sînt definitive şi intră
în vigoare la data adoptării. La decizia Curţii, unele acte intră în vigoare la
data publicării sau la data indicată în ele. Actele Curţii se adoptă cu votul
majorităţii judecătorilor. Ele sînt acte oficiale şi executorii, pe întreg teritoriul
ţării, pentru toate autorităţile publice şi pentru toate persoanele juridice şi
fizice. Actele normative sau unele părţi ale acestora declarate
neconstituţionale devin nule şi nu se aplică din momentul adoptării hotărîrii
respective a Curţii Constituţionale. Neexecutarea, executarea necorespun-
zătoare, împiedicarea executării actelor Curţii Constituţionale atrag după
sine răspunderea prevăzută de legislaţia în vigoare. 337
Hotărîrile şi avizele Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial
al Republicii Moldova în decursul a 10 zile de la data adoptării lor. Ele pot fi
publicate şi în alte mijloace de informare în masă. Controlul asupra executării
hotărîrilor şi avizelor Curţii Constituţionale este exercitat de Secretariatul ei338.
10.4. Procuratura Republicii Moldova

Procuratura este o instituţie autonomă în cadrul autorităţii
judecătoreşti, care, în limitele atribuţiilor şi competenţei, apără interesele
generale ale societăţii, ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor,
conduce şi exercită urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţele
de judecată, în condiţiile legii339.
337
Ibidem, art. 26-28.
338
Analiza activităţii Curţii Constituţionale a Republicii Moldova pentru anii 1995-2010
vezi la anexa 3-4.
339
Legea cu privire la procuratură: nr. 294 din 25.12.2008. In: Monitorul Oficial al RM, nr.
55-56 din 17.03.2009, art.1.
În Moldova, activitatea Procuraturii a fost creată prin Regulamentul

din 23 iulie 1812, privind instituirea administraţiei provizorii. Instituţia
Procuraturii era un element nou pentru sistemul de drept existent în
Moldova. Procuratura a fost copiată după modelul rusesc cu unele
modificări în ordinea numirii procuratorilor. A fost schimbată şi denumirea
de procuror - în Moldova acestuia i se zicea procurator. In mai 1818, pe
lîngâ Guvern a fost desemnat un procurator regional, iar în judeţe
procuratori de judeţ de asemenea au fost instituite procuraturile judeţene
şi aprobate statele de funcţionari.
Procurorului provinciei i se supuneau procuratorii de judeţ. Ei
trebuiau să se conducă în activitatea lor de regulile stabilite în Rusia pentru
procuratorii guberniali şi cei judeţeni (numiţi strepcii), în conformitate cu
instrucţiunile date. Procuratorii vegheau ca instituţiile să activeze în limita
competenţei lor. Ei aveau dreptul să controleze activitatea oricărei instituţii
şi, în caz de depistare a unor încălcări, să ceară înlăturarea lor. Dacă
instituţia sesizată nu înlătura neajunsurile, procuratorul era obligat să
raporteze guvernatorului plenipotenţiar.
Procuratorii supravegheau instanţele judiciare. Dacă erau descoperite
unele încălcări în examinarea dosarelor, ei aveau dreptul de a suspenda
executarea hotărîrii luate de către instanţă. Procuratorii nu participau la
procesele civile, cu excepţia proceselor unde reclamat sau pîrît era statul,
cînd procuratorul apărea în calitate de apărător al statului. În procesele
penale procuratorul contribuia la descoperirea infracţiunii. Procuratorul
nu participa la deliberare şi la luarea deciziilor.
Funcţia de Procurator regional a funcţionat în Basarabia pînă în 1859,
cînd a fost organizată judecătoria districtuală din Chişinău, procuratorii
fiind instituiţi pe lîngă judecătoria districtuală şi Curtea de Apel.
Abia prin Legea din 26 martie 1862 s-a instituit şi în Moldova
Ministerul Public.
Ministerul Public era organizat în mod ierarhic, şeful suprem era
ministrul de justiţie.
Reunirea membrilor Ministerului Public de pe lîngă aceeaşi jurisdicţie
se numea parchet, denumire ce avea ca origine faptul că în Franţa scaunele
membrilor Ministerului Public erau aşezate direct pe parchetul sălii de
şedinţe, la piciorul estradei unde erau judecătorii.
Ministerul Public de pe lîngă Curtea de Casaţie se compunea dintr-un
Procuror General şi cinci procurori de şedinţe cu dreptul de a ataca actele
celorlalţi procurori sau actele judecătoreşti ce contraveneau legii. La curţile

de apel erau cîte un procuror de fiecare secţiune.
La tribunale, procurorii de secţiune îşi desfăşurau activitatea sub
conducerea primilor procurori. Actele pe care membrii parchetului le emit
de pe lîngă tribunale pot fi grupate în trei categorii:
a) acte de poliţie judiciară: a descoperi infracţiunile, a primi
denunţuri, a face constatări, iar în caz de flagrant delict de a face percheziţii,
ridicări de corpuri delicte, etc.
b) acte de Minister Public propriu-zis: intentarea acţiunii publice,
întocmirea rechizitoriilor, exercitarea căilor de atac, punerea concluziilor
în cauzele civile cînd legea dispunea astfel.
c) acte de execuţie: executarea mandatelor şi a hotărînlor penale
pentru delicte şi crime.
Procurorul General de pe lîngă Curtea de Apel, pe lîngă supravegherea
şi dirijarea atribuţiilor indicate, avea anumite prerogative speciale:
întocmirea rapoartelor pentru punerea sub acuzare a făptuitorilor de crime,
susţinerea acuzării în faţa curţilor cu juraţi etc.
Începînd cu anul 1918 în Moldova (Basarabia) din partea dreaptă a
Nistrului, în baza Decretului Regelui României din 6 octombrie (nr.2770)
privind organizarea justiţiei în Basarabia, supravegherea Procuraturii se efectua
de către procuror sub conducerea Ministrului Justiţiei ca Procuror General.
Procurorii şi ajutorii lui activau pe lîngă instanţele judecătoreşti. Procurorii se
numeau în funcţie prin decretul regelui, la propunerea Ministrului Justiţiei.
Cît priveşte procurorii de secţie, ei aveau atribuţii în vederea îndepli-
nirii numai a actelor de Minister Public propriu-zis, deşi nu se excludeau
însărcinări speciale din partea Procurorului General.
Procurorul General de pe lîngă înalta Curte de Casaţie, sub raportul
justiţiei represive, exercita supravegherea procurorilor de secţii, punea
concluzii în cauzele judecate, ataca hotărîrile judecătoreşti contrare legii.
Ca şef al Ministerului Public, ministrul Justiţiei era înzestrat doar cu
capacităţi funcţionale.
După instaurarea puterii sovietice la 2 august 1940 a fost creată
Procuratura R.S.S.M., procuraturile de judeţ Bălţi, Bender, Cahul, Chişinău,
Orhei şi Soroca; procuraturile oraşelor Chişinău, Bălţi, Bender şi Tiraspol,
procuraturile a 60 raioane.
Modul de constituire şi atribuţiile procuraturii îşi găseau originea în
Regulamentul cu privire la Procuratura U.R.S.S. din 17 decembrie 1933.
Astfel, procuratura îşi exercita atribuţiile în patru domenii de supra-

veghere:
-supravegherea generală;
-supravegherea respectării: legilor de către instanţele de judecată,
pornirea urmăririi penale şi susţinerea acuzării în judecată;
-supravegherea respectării legilor de către organele de cercetare
penală şi anchetă preliminară;
-supravegherea legalităţii activităţii organelor securităţii, miliţiei şi
instituţiilor de recluziune.
În perioada 1941-1944 atât Procuratura R.S.S.M., cât şi cele judeţene,
orăşeneşti, raionale n-au funcţionat, activitatea organelor Procuraturii a
fost orientată în lupta împotriva fascismului. Prin ucazul Prezidiului
Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 22 iunie 1941, odată cu declararea stării
de război, colaboratorii Procuraturii fie că s-au înrolat în armată, fie au
continuat supravegherea ordinii publice, disciplinei de muncă, drepturilor
şi intereselor militarilor şi a familiilor lor etc.
În perioada de după război activitatea Procuraturii a fost orientată spre
întărirea legalităţii în sfera economică, o sarcină de mare valoare impusă prin
Ordinul Procurorului General al U.R.S.S nr. 128 din 17 iunie 1946 “Despre
înteţirea supravegherii generale asupra respectării întocmai a legilor”.
La 16 octombrie 1947 au fost desfiinţate şi lichidate procuraturile
judeţelor Bălti, Bender, Cahul, Chişinău, Orhei şi Soroca). Drept urmare
procuraturile orăşeneşti şi raionale au fost subordonate nemijlocit
Procuraturii R.S.S.M.
Concomitent cu supravegherea generală sunt perfecţionate şi celelalte
domenii de supraveghere. De exemplu, în 1949, la 28 iulie se instituie
sistemul de activitate a anchetatorilor în sectoare, care reprezentau teritoriul
concret de competenţa secţiei de miliţie.
Pentru prima dată în istoria legislaţiei cu privire la Procuratură,
Regulamentul despre supravegherea procurorului din 24 mai 1955
înaintează cerinţe deosebite faţă de procurorii şi anchetatorii din
Procuratură. Mai întîi de toate, aceştia pot fi doar persoane cu studii juridice
superioare, ca excepţie, cu acordul Procurorului General al U.R.S.S. puteau
fi desemnate şi persoane cu studii juridice superioare incomplete, se
instituie cenzul vîrstei de 25 ani pentru procurorii teritoriali.
Odată cu adoptarea Constituţiei U.R.S.S. (1977) şi a Constituţiei
R.S.S.M. (1978) s-au întărit considerabil poziţiile Procuraturii. Spre
deosibire de constituţiile precedente, Procuraturii i se consacră un întreg

capitol, în care se conţin principiile de organizare şi funcţionare, în special
independenţa de oricare alte organe.
Ideile consfinţite în Constituţie şi-au găsit concretizare şi dezvoltare în
Legea cu privire la Procuratura U.R.S.S., adoptată la 30 noiembrie 1979, unde
s-au păstrat domeniile de supraveghere, au fost lărgite considerabil limitele
supravegherii de procuror, concomitent fiind delimitate atribuţiile organelor
Procuraturii Generale a U.R.S.S. şi a procuraturilor ierarhic inferioare.
După proclamarea independenţei şi suveranităţii, Republica Moldova
a declarat instituirea unui stat bazat pe drept şi promovarea valorilor unanim
recunoscute.
În prezent, potrivit art.124 din Constituţia Republicii Moldova,
Procuratura reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea
de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, conduce şi exercită
urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţele judecătoreşti, în
condiţiile legii.340
Atribuţiile Procuraturii sunt stipulate în Legea cu privire la procu-
ratură. Ea:
a) în numele societăţii şi în interes public, asigură aplicarea legii,
apără ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţeanului atunci cînd
încălcarea acestora atrage sancţiune penală;
b) conduce şi exercită urmărirea penală;
c) reprezintă învinuirea în instanţă de judecată;
d) participă, în condiţiile legii, la judecarea cauzelor civile, inclusiv
de contencios administrativ, şi contravenţionale în care procedura a fost
intentată de ea;
e) asigură asistenţa juridică şi colaborarea internaţională în domeniul
său de activitate;
f) implementează politica penală a statului;
g) asigură protecţie eficientă martorilor, victimelor infracţiunii şi altor
participanţi la proces;
h) intentează acţiune civilă în cazurile prevăzute de lege;
i) exercită controlul respectării legilor în locurile de detenţie preven-
tivă şi în penitenciare;
j) exercită controlul legalităţii în Forţele Armate;
340
www.procuratura.md
k) exercită controlul asupra executării hotărîrilor judecătoreşti în

cauzele penale.341
Procuratura este un sistem unic, centralizat şi ierarhic, care include342:
a) Procuratura Generală;
b) procuraturile teritoriale;
c) procuraturile specializate343.
Organul reprezentativ şi de autoadministrare a procurorilor este
Consiliul Superior al Procurorilor, care este garantul autonomiei, obiecti-
vităţii şi imparţialităţii procurorilor. El este constituit din 12 membri.
Pe lîngă Consiliul Superior al Procurorilor se instituie Colegiul de
calificare, care are drept scop promovarea politicii de stat în domeniul selectării
cadrelor în organele Procuraturii, evaluarea nivelului de pregătire şi a
capacităţilor profesionale ale procurorilor, corespunderii funcţiilor ocupate,
respectării interdicţiilor şi a exigenţelor faţă de procuror. El este constituit din
11 membri. De asemenea, pe lîngă Consiliul Superior al Procurorilor se instituie
Colegiul disciplinar, care are drept scop examinarea cazurilor de răspundere
disciplinară a procurorilor. El este format din 9 membri.
Organul consultativ în organizarea activităţii Procurorului General
este Colegiul Procuraturii (compus din 9 procurori).
În exercitarea atribuţiilor sale, procurorul este autonom, imparţial şi
se supune numai legii. Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă
funcţie publică sau privată, cu excepţia activităţilor didactice şi ştiinţifice.
10.5. Organele poliţieneşti

În perioada statului feudal moldovenesc, ordinea publică, siguranţa
statului şi a persoanelor, apărarea proprietăţii erau încredinţate atât
instituţiilor publice centrale, cât şi celor locale: domnia, dregătoriile, sfatul
celor buni şi bătrâni etc.
Domnia reprezenta instituţia publică supremă, care stabilea direcţiile,
formele şi limitele activităţii poliţieneşti. Domnitorul era păzit în Moldova
de şoltuzi, după care au urmat fuştaşii, arnăuţii şi seimenii. Pe timpul nopţii,
oraşele erau păzite de străjeri, iar drumurile - de călăraşi şi polcovnici.
341
55-56 din 17.03.2009, art. 5.
342
Structura Procuraturii Generale şi a organelor procuraturii o poţi vedea la anexa 3-4.
343
55-56 din 17.03.2009, art.22.
Dregătoriile, ca instituţii prin intermediul cărora domnitorul administra

ţara, erau investite cu funcţii de urmărire şi sancţionare a infractorilor. Este
cunoscut faptul că cea mai înaltă dregătorie care deţinea atribuţii poliţieneşti
era Marele Vornic, atestat documentar pentru prima dată la 13 noiembrie 1393.
În această activitate Marele Vornic era ajutat de vornici şi globnici.
Începând cu secolul al 16-lea, în Ţara Moldovei şeful poliţiei era
numit Marele Hatman, “mai marele peste toată oastea” era împuternicit şi
cu funcţii de asigurare a ordinii interne, fiind menţionat pentru prima dată
în anul 1541, în vremea celei de a doua domnii a lui Petru Rareş. În timp
de pace, o parte din oşteni erau folosiţi pentru strajă la palatul hatmanului
ori erau trimişi de el să îndeplinească funcţii de asigurare a ordinii interne.
Hatmanul răspundea de ordinea publică pe întreg teritoriul ţârii, urmărirea,
prinderea şi întemniţarea tâlharilor.
Astfel, constatăm că până în secolul al 17-lea Moldova nu dispunea de o
organizaţie poliţienească propriu-zisă, asemănătoare cu cea din ţările europene.
Atât siguranţa persoanelor şi a bunurilor ce le aparţineau acestora, cât şi ordinea
şi liniştea publică erau încredinţate spre gestionare şefilor oştirii, care în această
calitate aveau sarcina de a veghea la paza ordinii interne.
Paza şi buna orânduire poliţienească în capitală, mai târziu, a fost
încredinţată unui “aga”, demnitate înfiinţată la 1592. Aga hotăra şi preţul
obiectului de îndestulare, priveghind ca măsurile să fie drepte şi pedepsind pe
cei ce se abăteau de la ordinele lui. Aga avea în grijă mahalale, străzi şi mai
deţinea o închisoare specială şi un tribunal. În atribuţia sa intra şi judecarea
pricinilor mai mici ale târgoveţilor şi, totodată, pedepsirea pe cei care tulburau
liniştea oraşului. Aga a devenit, mai târziu, prefect de poliţie în capitală.
Din secolul al 18-lea atribuţiile de ordin poliţienesc ale Marelui
Hatman cunosc o extindere vizibilă: eliberarea buletinelor de identitate şi
a răvaşelor de drum, stingerea incendiilor, cercetarea prealabilă, escortarea
condamnaţilor la locul de executare a pedepsei ,etc.
După anexarea în 1812 a Basarabiei la Imperiul Rus şi o perioadă
iniţială de autonomie în organizarea structurii poliţieneşti, începând cu
anul 1873, în aceste teritorii este instituită organizarea poliţienească
imperială. Din noiembrie 1917 în Republica Democratică Moldovenească
şi-a desfăşurat activitatea şi un Directorat de Interne.
În perioada 1918-1940, poliţia din Chişinău îşi desfăşura activitatea sub
conducerea prefectului de poliţie, iar în celelalte oraşe şi judeţe - sub conducerea
prefecţilor de judeţ şi oraş. Adoptarea la 21 iulie 1929 a Legii pentru organizarea
poliţiei generale a Statului, al cărei decret a fost publicat în Monitorul Oficial,

a impus schimbări esenţiale în activitatea poliţienească. Astfel, ea prevedea
formarea poliţiei administrative, judiciare şi de informaţii, drept componente
ale Direcţiei Generale a Poliţiei în cadrul Ministerului de Interne.
Din anul 1940, odată cu formarea Republicii Sovietice Socialiste
Moldoveneşti, se constituie un nou sistem de instituţii publice abilitate cu
asigurarea ordinii şi liniştii publice. La 8 august 1940, printr-un ordin al
comisarului poporului pentru afacerile interne al U.R.S.S., este constituit
Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne al R.S.S. Moldoveneşti.
Primul Comisar pentru Afacerile Interne a fost numit N. Sazâkin.
Analizând componenţa structurii organizatorice a C.P.A.I. (N.K.V.D.),
constatăm două niveluri: aparatul central, de o parte, şi direcţii, secţii şi
servicii, pe de altă parte. Printre componentele de bază ale sistemului de
organe ale afacerilor interne constituit în 1940 menţionăm: Direcţia miliţiei
muncitoreşti-ţărăneşti, Secţia instituţiilor penitenciare, Secţia serviciului
de pompieri, Secţia arhive, Serviciul securităţii de stat şi paza frontierei.
În baza aceluiaşi ordin din 8 august 1940, au fost înfiinţate 6 secţii judeţene
ale organelor afacerilor interne şi 14 secţii raionale în stânga Nistrului.
În această perioadă organele de asigurare a securităţii statului şi de
asigurare a ordinii şi liniştii publice se aflau într-un comisariat comun -
Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne. În februarie 1941, organele
securităţii de stat se vor separa de C.P.A.I. şi va fi format Comisariatul
Poporului pentru Securitatea Statului (N.K.G.B.).
După război, la 26 martie 1946, în conformitate cu Decretul
Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti, Comisariatul
Poporului pentru Afacerile Interne îşi schimbă denumirea în Ministerul
Afacerilor Interne, denumire păstrată până în prezent.
Un eveniment important în evoluţia organelor afacerilor interne a
fost şi instituirea la 25 octombrie 1956 a principiului dublei subordonări a
organelor împuternicite cu aplicarea legii - autorităţile publice locale, pe
de o parte, şi aparatul central al M.A.L, pe de altă parte. Direcţiile şi secţiile
M.A.I. din oraşe şi raioane au fost reorganizate în organe pentru afacerile
interne ale instituţiilor publice locale.
În anii ’60 sistemul organelor afacerilor interne de mai multe ori a fost
supus unor reorganizări. La 26 iulie 1966 este format Ministerul pentru
Asigurarea Ordinii Publice a R.S.S. Moldoveneşti. Dar, mai apoi, în
noiembrie 1968, s-a revenit la vechea denumire Ministerul Afacerilor Interne.
O însemnătate deosebita a avut-o pentru reorganizarea activităţii

organelor afacerilor interne adoptarea la 19 iulie 1973 a Legii “Despre drepturile
şi îndatoririle de bază ale miliţiei sovietice pentru asigurarea ordinii publice şi
lupta cu criminalitatea” şi a noului Regulament cu privire la miliţia sovietică.
Printre componentele de bază ale M.A.I. erau: Serviciul administrativ,
Miliţia judiciară, Secţia de combatere a delapidărilor proprietăţii socialiste
şi specula, Secţia paşapoarte şi vize, Inspecţia auto de stat, unităţi speciale
şi de front, pompieri, instituţii de corecţie prin muncă”.
Schimbările sociale, politice, economice şi culturale, care s-au produs
la sfîrşitul anilor - 80 în Republica Moldova, au influenţat profund asupra
activităţii organelor abilitate cu apărarea ordinii publice şi a ordinii de drept.
După declararea la 23 iunie 1990 a suveranităţii Republicii Moldova,
a fost stabilit un nou statut juridic, structură şi atribuţii ale organelor abilitate
cu aplicarea legii şi a demarat procesul de constituire a unui sistem propriu,
naţional, de organe pentru facerile interne.
La 13 septembrie 1990, Guvernul Republicii Moldova adoptat
Hotărîrea nr. 321 “Cu privire la reforma organelor Ministerului Afacerilor
Interne al R.S.S. Moldova”, care prevedea crearea Departamentului Poliţiei
şi a secţiilor de poliţie raionale. Astfel, locul miliţiei este ocupat de noile
organe ale afacerilor interne – Poliţia. La 18 decembrie 1990, Parlamentul
Republicii Moldova a adoptat Legea cu privire la poliţie.
Procesul de reformare a organelor afacerilor interne a continuat şi pe
parcursul ultimilor ani. În prezent Poliţia Republicii Moldova este o
instituţie democratică în slujba cetăţeanului, instituţie menită să apere
valorile fundamentale ale societăţii: drepturile şi libertăţile cetăţeneşti,
proprietatea privată şi publică, ordinea şi liniştea publică344.
Conform legii, Poliţia Republicii Moldova este un organ armat de
drept al autorităţilor publice, aflat în componenţa Ministerului Afacerilor
Interne, chemat să apere, pe baza respectării stricte a legilor, viaţa, sănătatea
şi libertăţile cetăţenilor, interesele societăţii şi ale statului de atentate
criminale şi de alte atacuri nelegitime. Sarcinile principale ale poliţiei sînt:
1) apărarea vieţii, sănătăţii, onoarei, demnităţii, drepturilor, libertă-
ţilor, intereselor şi averii cetăţenilor de atentate criminale şi de alte atacuri
nelegitime;
2) prevenirea şi curmarea crimelor şi a altor infracţiuni;
344
www.mai.md
3) constatarea şi descoperirea infracţiunilor, urmărirea persoanelor

care le-au săvîrşit;
4) menţinerea ordinii publice şi asigurarea securităţii publice;
5) acordarea de ajutor, conform condiţiilor şi modului stabilit de pre-
zenta lege, cetăţenilor, autorităţilor administraţiei publice, întreprinderilor,
instituţiilor şi organizaţiilor în vederea ocrotirii drepturilor lor şi exercitării
atribuţiilor lor, stabilite de lege;
6) efectuarea măsurilor de protecţie de stat faţă de persoanele care
acordă ajutor în procesul penal, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Antrenarea poliţiei la îndeplinirea sarcinilor care conform legii nu
ţin de atribuţiile ei se interzice. Nimeni nu are dreptul să se amestece în
activitatea poliţiei, ce ţine de exercitarea funcţiilor ei. 345
Activitatea poliţiei este reglementată de Constituţia Republicii Moldova,
de Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie, de alte acte legislative ale
Republicii Moldova, de hotărîrile Guvernului, de deciziile autorităţilor
administraţiei publice locale şi de actele normative ale Ministerului Afacerilor
Interne, care nu contrazic legislaţiei. Legea Republicii Moldova cu privire
la poliţie determină locul, rolul şi principiile de activitate ale poliţiei în siste-
mul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, stabileşte sarcinile
principale, atribuţiile, drepturile, responsabilitatea poliţiei, precum şi modul
de supraveghere asupra activităţii ei.
Ca organ de drept al autorităţilor publice poliţia Republicii Moldova
se divizează în poliţie de stat şi poliţie municipală. Poliţia de stat îşi exercită
atribuţiile pe întreg teritoriul Republicii Moldova, poliţia municipală - pe
teritoriul unităţii administrative respective. Structura organizatorică şi limita
numerică a efectivului poliţiei de stat se aprobă de Guvern la propunerea
ministrului afacerilor interne, iar a poliţiei municipale - de autorităţile
administraţiei publice locale şi de ministrul afacerilor interne la propunerea
comisarului poliţiei raionale, şefului direcţiei afacerilor interne a unităţii
teritoriale autonome cu statut special şi comisarului poliţiei municipiului
Chişinău. Poliţia de stat în activitatea sa se subordonează Ministerului
Afacerilor Interne. Poliţia municipală se subordonează concomitent
Ministerului Afacerilor Interne şi autorităţilor administraţiei publice locale.
Poliţia de stat şi cea municipală îşi exercită atribuţiile în strînsă conlucrare.
345
Legea cu privire la poliţie: nr. 416 din 18.12.1990. In: Monitorul Oficial al RM, nr.
17-19 din 31.01.2002, art.1-2.
Autorităţile administraţiei publice, colectivele de muncă, asociaţiile

obşteşti, persoanele oficiale şi cetăţenii acordă poliţiei ajutor multilateral
pentru menţinerea ordinii publice şi combaterea criminalităţii. Cetăţenii
Republicii Moldova pot lucra, pe baza liberului consimţămînt, în calitate
de colaboratori netitulari ai poliţiei. Supravegherea asupra respectării
întocmai şi uniforme a legilor în activitatea poliţiei este exercitată de către
Procurorul General şi de către procurorii din subordonare346.
10.6. Avocatura
Avocatura este o instituţie de drept independentă a societăţii civile,
menită să asigure, pe bază profesională, acordarea de asistenţă juridică cali-
ficată persoanelor fizice şi juridice, în scopul apărării drepturilor, libertăţilor
şi intereselor lor legitime, precum şi al asigurării accesului la înfăptuirea
justiţiei. Avocatura ca instituţie de drept reprezintă totalitatea juriştilor care
exercită profesia de avocat în bază de licenţă eliberată conform legii. Profesia
de avocat nu ţine de activitatea de întreprinzător. 347
Avocat este persoana calificată şi abilitată, conform Legii, să pledeze şi
să acţioneze în numele clienţilor, să practice dreptul, să apară în faţa unei ins-
tanţe judecătoreşti, a organelor de drept şi ale administrării publice sau să con-
sulte şi să reprezinte în materie juridică clienţii. Profesia de avocat este liberă
şi independentă, cu organizare, funcţionare şi conducere autonomă, stabilite în
condiţiile Constituţiei, a Legii cu privire la avocatură nr.1260-XV din 19.07.2002,
republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.159/582 din 04.09.2010,
a Statutului profesiei de avocat adoptat de Congresul Uniunii Avocaţilor din
29 ianuarie 2011 şi ale Codului deontologic al avocaţilor Baroului din Republica
Moldova adoptat la Congresul avocaţilor din 20 decembrie 2002.
Orice persoană are dreptul la asistenţă juridică calificată. În condiţiile
legii, avocatul asigură asistenţa şi reprezentarea juridică în faţa instanţelor
judecătoreşti, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor cu atribuţii
jurisdicţionale, a notarilor şi a executorilor judecătoreşti, a organelor admi-
nistraţiei publice, a instituţiilor şi a altor persoane juridice, pentru apărarea
şi reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor, libertăţilor şi
intereselor legitime ale oricărei persoane fizice sau juridice.348
Reglementarea activităţii de avocat constă în:
346
Ibidem, art. 10-11.
347
www.avocatul.md
348
Statutul profesiei de avocat adoptat de Congresul Uniunii Avocaţilor din 29 ianuarie 2011.
a) stabilirea condiţiilor de bază şi a modului de acordare a asistenţei

juridice profesionale persoanelor fizice şi juridice în Republica Moldova;
b) determinarea formelor de organizare a activităţii de avocat;
c) stabilirea genurilor de asistenţă juridică;
d) stabilirea garanţiilor pentru activitatea de acordare a asistenţei
juridice profesionale;
e) acordarea de garanţii persoanelor care beneficiază de asistenţă
juridică profesională la apărarea drepturilor şi libertăţilor lor, la realizarea
altor interese şi scopuri ocrotite de lege;
f) stabilirea modului de admitere în profesia de avocat.
Avocatura se bazează pe următoarele principii:
a) asigurarea dreptului la apărare garantat de Constituţie;
b) libertate şi independenţă în activitatea de avocat;
c) democratism şi colegialitate în raporturile dintre avocaţi;
d) apartenenţă benevolă la asociaţiile profesionale de avocaţi;
e) asigurarea legalităţii şi umanismului.
În perioada sovietică, avocaţii din Moldova erau obligaţi să fie membri
ai Colegiului de Avocaţi, activitatea lor fiind reglementată de o lege bazataă
pe Statutul Avocaturii din URSS din anul 1979.349
După declararea independenţei Moldovei in 1991, Colegiul Avocaţilor
şi-a continuat activitatea în calitate de asociaţie voluntară de avocaţi, care
oferea admitere în avocatură după finisarea unei stagieri şi susţinerea de
către candidaţi a unui examen de calificare. În afară de membrii Colegiului
de Avocaţi, juriştii care au susţinut un examen în scris şi au primit licenţa
de la Ministerul Justiţiei pentru oferirea serviciilor de asistenţă juridică de
asemenea puteau servi drept apărători în cauzele penale.
În anul 1999, Parlamentul a adoptat o nouă lege cu privire la avoca-
tură, care a înlocuit legislaţia sovietică350. Pe lângă altele, această lege a
transformat Colegiul Avocaţilor care era o organizaţie voluntară, în Uniunea
Avocaţilor, organizaţie la care toţi avocaţii trebuiau să se alature. Juriştii
care dispuneau de licenţe emise de Ministerul de Justiţie pentru prestarea
serviciilor de asistenţă juridică puteau continua să activeze în calitate de
apărători în cauzele penale doar dacă se alăturau Uniunii Avocaţilor. Cu
349
Legea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenesti cu privire la aprobarea
Regulamentului privind avocatura în RSSM: nr. 526-x din 21.11.1980. In: Vestile
Guvernului RSSM, 1980, 11/111.
350
Legea cu privire la avocatură: nr. 395-XIV din 13.05.1999. In: Monitorul Oficial al
RM, nr. 98-100 din 09.09.1999. (Abrogată la moment).
toate că Ministerul Justiţiei a emis licenţe pentru avocaţi, Uniunea Avoca-

ţilor era organizaţia care determina cine era calificat pentru a fi licenţiat.
Acestea şi alte prevederi ale legii au fost atacate în Curtea Constituţională,
care le-a declarat drept neconstituţionale, deoarece ele încălcau dreptul
cetăţeanului de a fi apărat de un jurist la alegerea lor, dreptul la libera
asociere şi la libera alegere a profesiei de către jurişti, şi competenţa
constituţională a Ministerului Justiţiei în licenţierea avocaţilor351.
În mai mult de doi ani după decizia Curţii Constituţionale, Parlamentul
a adoptat o altă lege cu privire la avocatură.352 Deşi această lege la fel
stabilea o organizaţie căreia toţi avocaţii trebuiau să aparţină, Parlamentul
a adoptat o abordare mai subtilă pentru a atinge acest rezultat. De data
aceasta, deciziile cu privire la eliberarea si retragerea licenţelor au fost
încredinţate Comisiei de licenţiere a avocaţilor de pe langă Ministerul
Justiţiei, şi nu Baroului Avocatilor. Baroul este condus de un Congres care
convoacă anual toţi avocaţii, care aleg membrii altor organe administrative
ale Baroului (Consiliul, Comisia pentru etica si disciplina, si Comisia de
cenzori), precum si majoritatea membrilor Comisiei pentru licentierea
avocatilor. Constituţionalitatea Legii cu privire la avocatură a fost atacată
în baza aceloraşi motive, care au stat la baza atacării legii din 1999, dar de
data aceasta Curtea Constituţională a declarat-o drept constituţionala.353
Asistenţa juridică calificată se acordă persoanelor fizice şi juridice
în baza Contractului de asistenţă juridică este încheiat între părţi în formă
scrisă354. El trebuie să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de Lege
prin care acesta dobândeşte putere juridică şi trebuie să fie înregistrat la
cabinetul avocatului sau la biroul asociat de avocaţi.
Relatiile dintre avocat si client sunt bazate pe onestitate, probitate,
echitate, corectitudine, sinceritate si confidentialitate355. Conform Legii
cu privire la avocatură, avocaţii acordă persoanelor fizice şi juridice
următoarele genuri de asistenţă juridică calificată356:
351
Hotărârea Curţii Constituţionale, nr. 8 din 15.02.2000. In: Monitorul Oficial al RM, nr.
24-26 din 02.03.2000.
352
Legea cu privire la avocatură: nr. 1260-XV din 19.07.02. In: Monitorul Oficial al RM,
nr. 126-127 din 12.09.2002.
353
Hotărârea Curţii Constituţionale: nr. 12 din 19.06.2003. In: Monitorul Oficial al RM,
2003, nr. 138-140.
354
Vezi anexa Nr. 5.
355
Codului deontologic al avocaţilor Baroului din Republica Moldova: adoptat la Congresul
avocaţilor din 20 decembrie 2002, art. 2 (1).
356
Legea cu privire la avocatură: nr. 1260-XV din 19.07.02. In: Monitorul Oficial al RM,
nr. 126-127 din 12.09.2002, art. 8.
a) oferă consultaţii şi explicaţii, expun concluzii cu privire la problemele

juridice, prezintă informaţii verbale şi în scris referitoare la legislaţie;
b) întocmesc documente cu caracter juridic;
c) reprezintă interesele lor în instanţele de judecată;
d) reprezintă interesele lor în materie juridică în relaţiile cu autorităţile
publice, notarii publici, executorii judecătoreşti şi cu alte persoane fizice
şi juridice;
e) participă la urmărirea penală şi la dezbateri judiciare în cauzele
penale în calitate de apărător sau reprezentant al victimei, al părţii civile,
al părţii civilmente responsabile şi al martorilor.
Acordarea asistenţei juridice calificate de către o persoană fizică sau
juridică care nu are calitatea de avocat se pedepseşte conform legii. Asis-
tenţa juridică acordată de avocat trebuie să corespundă bunelor practici
profesionale în materie juridică, normelor materiale şi procedurale şi să
rezulte dintr-o conduită profesională şi corectă.
Profesia de avocat se exercită, la discreţia fiecărui avocat, în una din
următoarele forme:
a) cabinet al avocatului;
b) birou asociat de avocaţi.
În cabinetul avocatului îşi exercită profesia un singur avocat (fonda-
torul cabinetului). Cabinetul avocatului activează şi se prezintă în rapor-
turile juridice ca persoană fizică. Biroul asociat de avocaţi este fondat de
doi şi mai mulţi avocaţi (fondatori ai biroului). Avocaţii îşi exercită pro-
fesia de sine stătător. Biroul asociat de avocaţi este persoana juridică. Biroul
asociat de avocaţi dispune de conturi în bancă şi de ştampilă. Înregistrarea
cabinetelor avocaţilor şi birourilor asociate de avocaţi se efectuează prin
introducerea datelor în registrul ţinut de Ministerul Justiţiei.
Uniunea Avocaţilor este organul de autoadministrare al avocaţilor,
din care fac parte toţi membrii barourilor din ţară, şi are sediul în municipiul
Chişinău. Organele de conducere ale Uniunii Avocaţilor sînt:
a) Congresul;
b) Consiliul Uniunii Avocaţilor;
c) preşedintele Uniunii Avocaţilor;
d) secretarul general al Uniunii Avocaţilor.
În cadrul Uniunii Avocaţilor se constituie şi funcţionează:
a) Comisia de licenţiere a profesiei de avocat;
b) Comisia pentru etică şi disciplină;
c) Comisia de cenzori;
d) secretariatul.
Avocatul este liber în alegerea poziţiei sale şi nu este obligat să coordoneze
această poziţie cu nimeni, în afară de client.357 Se interzice imixtiunea în
exercitarea profesiei de avocat. Nici o autoritate publică nu poate influenţa
direct sau indirect şi nu poate controla contractul dintre avocat şi client.
Avocatul este obligat să se prezinte la şedinţele de judecată în ţinută
vestimentară ce corespunde normelor Codului deontologic al avocatului.
Munca avocatului este remunerată din contul onorariilor primite de la
persoanele fizice şi juridice. Mărimea onorariului se stabileşte prin acordul
părţilor şi nu poate fi schimbată de autorităţile publice sau de instanţa de
judecată358. Pentru a asigura repararea prejudiciului material cauzat de avocat
în procesul activităţii sale profesionale, avocatul este obligat să încheie
contract de asigurare de răspundere civilă, în condiţiile legii.
10.7. Arbitrajul
Arbitrajul şi medierea sînt modalităţi de alternativă de soluţionare a
litigiilor comerciale. Potrivit dicţionarului explicativ al limbii române,
arbitrajul359 are următoarea definiţie - rezolvare a unui litigiu (a unei
neînelegeri) prin arbitru. Persoanele care au capacitatea deplina de exercitiu
al drepturilor pot conveni sa solutioneze pe calea arbitrajului litigiile
patrimoniale dintre ele, in afara de acelea care privesc drepturi asupra
carora legea nu permite a se face tranzactie. Partile pot conveni ca arbitrajul
sa fie organizat de o institutie permanenta de arbitraj sau de o terta
persoana360. Legea defineşte arbitrajul ca cale alternativă de soluţionare a
litigiilor atît de către arbitri numiţi pentru fiecare caz aparte (arbitraj ad-
hoc), cît şi de instituţii permanente de arbitraj361.
Conform legii362 arbitrajul poate decide asupra unui litigiu care a apărut
din raporturile de drept civil în sens larg dintre părţile cu capacitate deplină
de exerciţiu, dacă litigiul a fost trimis, cu acordul părţilor, spre soluţionare
în arbitraj, cu excepţia litigiilor în materii în care legea nu permite soluţionarea
357
Ibidem, art. 51.
358
Idem, art 63 (1-2).
359
www.dexonline.ro
360
www.dreptonline.ro
361
Legea cu privire la arbitraj: nr.23-XVI din 22.02.08. In: Monitorul Oficial al RM, nr.
88-89 din 20.05.08, art. 2.
362
Ibidem, art.1(2).
lor pe calea arbitrajului. Arbitrajul se organizează şi se desfăşoară potrivit

convenţiei de arbitraj. Convenţia de arbitraj este acordul prin care părţile
supun arbitrajului toate litigiile sau anumite litigii care au apărut sau care ar
putea să apară între ele cu privire la un raport juridic determinat, contractual
sau necontractual. Convenţia de arbitraj poate avea forma unei clauze
compromisorii într-un contract sau a unei convenţii separate363.
Poate face obiectul unei convenţii arbitrale orice drept patrimonial.
O convenţie arbitrală cu privire la drepturi nepatrimoniale poate avea efecte
juridice în măsura în care părţile sînt îndreptăţite să încheie o tranzacţie
cu privire la obiectul acelui litigiu. Părţile pot stabili, respectînd ordinea
publică şi bunele moravuri, precum şi dispoziţiile imperative ale legii,
prin convenţie de arbitraj sau prin act scris încheiat ulterior, fie direct, fie
cu referire la o anumită reglementare avînd ca obiect arbitrajul, normele
de constituire a arbitrajului; numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor;
termenul şi locul arbitrajului; normele de procedură pe care arbitrajul
trebuie să le urmeze în soluţionarea litigiului; normele cheltuielilor arbitrale
şi repartizarea acestor cheltuieli, conţinutul şi forma hotărîrii arbitrale;
alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului.
Arbitrajul este o instituţie învestită cu funcţia de a soluţiona litigii
care apar între persoane fizice şi/sau juridice. Arbitrajul poate fi
instituţionalizat ca organ permanent pe lîngă camere de comerţ, burse,
uniuni, asociaţii sau alte organizaţii, unde funcţionează în baza unor
regulamente adoptate de acestea, faptul instituţionalizării urmînd să fie
comunicat Curţii Supreme de Justiţie. Nu pot fi create arbitraje pe lîngă
autorităţile administraţiei publice centrale şi locale. Pentru soluţionarea
unui anumit litigiu, părţile în litigiu pot institui arbitraj ad-hoc. Pot activa,
de asemenea, arbitraje generale şi speciale, interne şi internaţionale.
Organul specializat în arbitraj şi mediere este Curtea de Arbitraj de
pe lîngă Camera de Comerţ şi Industrie a Republicii Moldova (Curtea de
Arbitraj Comercial Internaţional). Camera de Comerţ şi Industrie este o
organizaţie nonguvernamentală, autonomă şi independentă, înfiinţată în
conformitate cu legea 364 în baza calităţii de membru, care reprezintă
interesele în ansamblu ale întreprinzătorilor din Republica Moldova.
363
Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional: nr.24-XVI din 22.02.08. Monitorul
364
Legea cu privire la Camera de Comerţ şi Industrie a Republicii Moldova: nr.393-XIV
din 15.05.99. In: Monitorul Oficial al RM, nr.73-77 din 15.07.1999, art. 1.
Arbitrajul are un şir de avantaje faţă de soluţionarea tradiţională a

litigiilor în intanţele de judecată365:
-procedura arbitrală este mai rapidă şi mai puţin formală, comparativ
cu procedura în faţa instanţelor de judecată statale. Părţile pot să stabilească
tribunalului arbitral un termen pentru soluţionarea litigiului. Regulamentul
Curţii de Arbitraj stabileşte un termen de 6 luni, din momentul cînd cauza
a fost transmisă spre soluţionare tribunalului arbitral competent, termen
în care trebuie pronunţată hotărîrea arbitrală.
-procedura arbitrală este confidenţială, şedinţele de arbitraj nu sînt
publice, nici o persoana nu are acces la informatiile privind activitatea de
solutionare a litigiilor în Curtea de Arbitraj.
-competenţa specializată a arbitrilor – arbitrii Curţii de Arbitraj sînt
specialişti cu înalta calificare în domeniul dreptului şi relaţiilor comerciale
internaţionale.
-părţile desemnează arbitrii care vor soluţiona litigiul comercial în
procedură arbitrală.
- Curtea de Arbitraj are în structura sa 43 de arbitri, dintre care 16
arbitri sînt din ţările cu care Republica Moldova are relaţii comerciale externe.
Părţile pot numi în calitate de arbitri persoane care nu sunt în Lista arbitrilor
Curţii de Arbitraj, dacă aceştia sînt imparţiali şi au calificare corespunzătoare.
-costuri reduse - taxele de arbitraj sunt exprimate procentual, regresiv,
pe transe, la valoarea obiectului litigiului, potrivit Normelor privind taxa
si cheltuielile arbitrale; Taxa arbitrală a Curţii de Arbitraj pe lîngă CCI a
RM este mai mică decît taxele percepute în alte instituţii de arbitraj
permanente din alte ţări.
-la adoptarea hotărîrii arbitrale tribunalul arbitral se conduce în primul
rînd de voinţa părţilor expusă în contract şi de uzanţele comerciale.
-hotărîrile arbitrale sunt definitive şi obligatorii pentru părţi din
momentul pronunţării şi nu pot fi atacate în ceea ce priveşte fondul litigiului.
-hotărîrile arbitrale se bucură de o largă recunoastere internaţionala,
Republica Moldova, alături de alte peste 100 state, a ratificat Conventia
Natiunilor Unite cu privire la recunoaşterea si executarea sentinţelor
arbitrale străine, încheiată la New York, în 1958.
-părţile pot media conflictul şi să înceteze astfel procedura arbitrală.
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lîngă Camera de
365
www.arbitraj.chamber.md
Comerţ şi Industrie a Republicii Moldova este o instituţie permanentă de

arbitraj, neguvernamentală, fără personalitate juridică, independentă în
exercitarea atribuţiilor ce îi revin. Ea a fost înfiinţată în anul 1994 pentru
administrarea arbitrajului comercial, în scopul soluţionării litigiilor de comerţ
exterior şi litigii interne. Curtea de Arbitraj are sarcina de a promova arbitrajul
comercial intern şi internaţional precum şi procedura medierii şi alte căi
alternative de soluţionare a litigiilor comerciale în mediul de afaceri al
Republicii Moldova. Ea este organizată şi funcţionează în conformitate cu:
-Legea nr.393-XIV din 15.05.99 cu privire la Camera de Comerţ şi
Industrie a Republicii Moldova (publicată în Monitorul Oficial nr.73-77/
343 din 15.07.1999),
-Legea nr.23-XVI din 22.02.08 cu privire la arbitraj (M.O. nr.88-89
din 20.05.08),
-Legea nr.24-XVI din 22.02.08 cu privire la arbitrajul comercial
internaţional, (M.O. nr.88-89 din 20.05.08),
-Legea nr.134-XVI din 14.06.07 cu privire la mediere (M.O. nr.188-
191/730 din 07.12.07),
-Statutul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional, aprobat prin
decizia Consiliului Camerei de Comerţ şi Industrie din 19 decembrie 2008
şi Regulametele sale.
-Convenţia Europeană de Arbitraj Comercial Internaţional din 21
aprilie 1961,
-Convenţia de la New York pentru recunoaşterea şi executarea
hotărârilor arbitrale din 10 iunie 1958,
-legislaţia în vigoare a Republicii Moldova şi alte acte internaţionale
la care Republica Moldova este parte.
Potrivit Statutului său Curtea de Arbitraj366 are următoarele atribuţii:
- organizarea şi administrarea soluţionării prin arbitraj şi alte metode
alternative a litigiilor comerciale şi civile interne şi internaţionale;
- asistarea părţilor, la cererea lor, în organizarea arbitrajului ad-hoc;
- elaborarea modelelor de convenţii arbitrale şi le asigură difuzarea
în cercurile economice; prezintarea, în aceste cercuri, a avantajelor
arbitrajului comercial şi civil;
- dezbaterea în cadrul Curţii de Arbitraj sau în colaborare cu alte
organe interesate din ţară a aspectelor de drept mai deosebite apărute în
366
Statutul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional, aprobat prin decizia Consiliului
Camerei de Comerţ şi Industrie din 19 dec. 2008, art. 3-4.
practica arbitrală şi de mediere, precum şi a problematicii generale a

arbitrajului comercial intern şi internaţional şi a medierii;
- colaborarea cu alte instituţii permanente de arbitraj din ţară şi din
străinătate şi urmărirea evoluţiei arbitrajului şi a medierii pe plan mondial;
- ţinerea evidenţei practicii arbitrale şi de mediere; întocmirea
culegerii de practică arbitrală; asigurarea documentării în domeniul
arbitrajului comercial intern şi internaţional şi a medierii;
- elaborarea propunerlor privind îmbunătăţirea organizării şi
desfăşurării arbitrajului comercial intern şi internaţional şi a medierii.
Administrarea şi soluţionarea litigiilor este reglementată de
Regulamentele Curţii de Arbitraj care se completează în caz de necesitate
cu dispoziţiile dreptului internaţional, precum şi cu cele ale Codului de
procedură civilă a Republicii Moldova în măsura în care acestea sînt
compatibile cu arbitrajul şi medierea. Părţile litigante desemnează arbitrii
care vor soluţiona litigiul în procedură arbitrală. Părţile pot conveni asupra
numărului de arbitri care vor forma tribunalul arbitral. De regulă, acesta
este format din 3 arbitri: doi arbitri numiţi de părţi şi preşedintele tribunalului
arbitral. Arbitrii nu sînt reprezentanţi ai părţilor, sînt independenţi şi imparţiali
în exercitarea funcţiilor ce le revin în conformitate cu Regulamentele Curţii.
Asupra problemelor remise arbitrajului spre soluţionare în fond se
decide prin hotărîre. Hotărîrea arbitrală remisă părţilor are efectele unei
hotărîri judecătoreşti definitive. Hotărîrea arbitrală este obligatorie, urmînd
să fie executată benevol, imediat sau în termenul indicat în ea, de partea
împotriva căreia s-a pronunţat. Partea cîştigătoare poate cere eliberarea titlului
executoriu asupra hotărîrii arbitrale. Încheierea judecătorească cu privire la
eliberarea titlului executoriu asupra hotărîrii arbitrale sau la refuzul eliberării
acestui titlu trebuie pronunţată în decursul a 30 de zile de la data depunerii
cererii. Procedura de eliberare a titlului executoriu asupra hotărîrilor arbitrale
este reglementată în Codul de procedură civilă al Republicii Moldova.
Hotărîrea arbitrală asupra căreia a fost eliberat titlu executoriu se execută
silit, similar modului de executare a unei hotărîri judecătoreşti367.
Litigiul arbitral care se desfăşoară în Republica Moldova este
considerat internaţional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu
element de extraneitate.
Medierea reprezintă o modalitate facultativă de soluţionare a conflic-
telor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate
367
Legea cu privire la arbitraj: nr.23-XVI din 22.02.08. In: Monitorul Oficial al RM, nr.
88-89 din 20.05.08, art. 33.
de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate şi confiden-

ţialitate368. Medierea face parte din marea familie a metodelor alternative
de soluţionare a disputelor (Alternative Methods of Dispute Resolution -
ADR). Cuvântul mediation, introdus în SUA ca termen de specialitate,
înseamnă intermediere cu ajutorul unui terţ independent şi ales în mod
liber de către părţi. Medierea a devenit un trend global în soluţionarea
conflictelor. În SUA există o adevărată cultură a medierii, şi doar
aproximativ 10% din toate conflictele ajung să fie soluţionate într-o sală
de judecată, restul fiind soluţionate prin mediere.
Medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă
mediatorului ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le
sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc
convenabile, eficiente şi durabile. Rezolvarea conflictului prin mediere
este rodul întâlnirii voinţei părţilor. Nimeni nu vine să le impună soluţia,
prin urmare, părţile sunt singurele în măsură să hotărască. Mediatorul are
rolul de a facilita crearea unui culoar de comunicare între părţi, prin
intermediul căruia acestea să conştientizeze singure care este cea mai bună
soluţionare a conflictului dintre ele.
Medierea are şi ea un şir de avantaje:
- este voluntară. Părţile aflate în conflict nu pot fi constrânse să accepte
procedura medierii. Acestea participă la mediere doar dacă doresc şi, totodată,
au dreptul de a denunţa contractul de mediere în orice fază a procedurii.
- este confidenţială. Mediatorul este obligat să păstreze confidenţia-
litatea informaţiilor de care ia cunoştinţă în cursul activităţii sale de mediere,
precum şi cu privire la documentele întocmite sau care i-au fost predate de
către părţi pe parcursul medierii, chiar şi după încetarea funcţiei sale.
- este o rezolvare mai rapidă a conflictelor. Medierea permite o
importantă economie de timp şi evitarea stresului generat de un litigiu
derulat în faţa instanţei de judecată. Prin mediere se ajunge, de regulă, la o
soluţie în doar câteva ore şi, pe de altă parte, părţile evită astfel să-şi facă
publice problemele într-o sală de judecată.
- poate fi utilizată în soluţionarea unui spectru larg de conflicte. Pot
face obiectul medierii orice conflicte în materie civilă, comercială, de familie,
contravenţională, în materie penală, precum şi în alte materii, în condiţiile
prevăzute de Legea nr. 134-XVI din 14 iunie 2007 cu privire la mediere.
368
Legea cu privire la mediere: nr.134-XVI din 14.06.07. In: Monitorul Oficial al RM,
nr.188-191 din 07.12.07 , art. 2(1) şi art. 3.
10.8. Avocatul parlamentar

Evoluţia institutului Ombudsmanului demonstrează că, deşi este o
instituţie nouă, se manifestă printr-un mare grad de adaptabilitate şi
credibilitate, răspîndirea rapidă constituind semnul succesului acestei
instituţii, care se află în serviciul cetăţeanului.
Ombudsman, cuvînt de provinienţă suedeză, aplicat în limbajul
universal, înseamnă autoritatea, persoana, care pledează pentru altul. În
sens juridic, Ombudsmanul este o persoană independentă, respectabilă,
împuternicită de Parlament sau Guvern pentru protecţia drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului.
Prima instituţie constituită pentru a veghea la respectarea legilor în
administraţie este considerată instituţia suedeză, prevăzută în Constituţia
Suediei din 1809, sistemul suedez fiind considerat acel care a creat Ombuds-
manul parlamentar. E de menţionat, că caracteristic acestui sistem este
ideea de mandatar, adică de persoană care acţionează în baza unei împuter-
niciri, Ombudsmanul parlamentar suedez fiind un mandatar al Riksdagului.
Se evocă că instituţia Ombudsmanului poate fi organizată la nivel
naţional, provincial ori local, sub două forme: Ombudsmanul cu competenţă
generală, care primeşte orice plângere a cetăţenilor împotriva abuzurilor
şi nedreptăţilor administraţiei, şi în rezultatul examinărilor, solicită
administraţiei repunerea acestora în drepturi; Ombudsmanul cu competenţă
specială, care controlează anumite servicii sau domenii.
Instituţia Ombudsmanului (mediatorului), s-a statuat după primul
război mondial în multe state, avînd la bază modelul suedez, consfinţit
constituţional în anul 1809. Statele respective au introdus modelul suedez
în ordinea lor juridică, dar profund modificat, cu forme şi variante diverse
privind denumirea, componenţa, competenţa, durata mandatului etc. Drept
exemplu, servesc denumirile naţionale diferite: Comisar Parlamentar în
Marea Britanie, Apărător al Poporului în Spania, Mediator în Franţa,
Protector al Cetăţeanului în Canada, Delegat Parlamentar al Apărării în
Germania, Comisar în Problemele Administraţiei în Cipru, Apărător al
Drepturilor Civile în Polonia, Ombudsman pentru Drepturile Omului în
Slovenia, Avocatul Poporului în România, Avocat parlamentar în Republica
Moldova (Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova), în alte state -
mediator public, procuror parlamentar etc.
Printre caracteristicile de bază ale instituţiei Ombudsmanului pot fi
menţionate: crearea printr-un act al puterilor sau autorităţilor statului;
misiune de supraveghere a activităţii administraţiei publice; sarcină de a

inspecta, demasca, recomanda şi a da publicităţii rezultatele investigaţiilor.
Funcţiile exercitate de către instituţia Ombudsmanulul, în baza
misiunii sale, constau în: supravegherea respectării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului şi a legalităţii, care implică şi funcţiile de cercetare
şi control a administraţiei publice; mediere sau sugerare a unor noi măsuri
legale; sancţionare sau penalizare a autorităţilor, care provoacă prejudicii
în activitatea instituţiei.
Ombudsmanul este o instituţie cu caracteristici speciale, deoarece,
spre deosebire de celelalte trei autorităţi publice clasice: legislativă,
executivă şi judecătorească, nu are putere de decizie, rolul reducîndu-se la
element complementar celor trei autorităţi publice clasice, funcţia principală
fiind constatarea corectitudinii acţiunilor administraţiei369.
Activitatea avocatului parlamentar este menită să asigure garantarea
respectării drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului de către autori-
tăţile publice centrale şi locale, instituţii, organizaţii şi întreprinderi, indiferent
de tipul de proprietate, asociaţiile obşteşti şi persoanele cu funcţii de răspundere
de toate nivelurile. Avocaţii parlamentari contribuie la apărarea drepturilor
omului prin prevenirea încălcării acestora şi repunerea în drepturi a omului, la
perfecţionarea legislaţiei ce ţine de domeniul apărării drepturilor omului, la
instruirea juridică a populaţiei prin aplicarea procedeelor menţionate în lege370.
Instituţia Avocaţilor Parlamentari - Centrul pentru Drepturile Omului
din Moldova (CpDOM) este o instituţie similară institutelor european şi
internaţional ale ombudsmanilor, care activează din aprilie 1998 în baza
Legii cu privire la avocaţii parlamentari, nr.1349-XIII din 17 octombrie
1997 în calitate de mecanism nejudiciar important de apărare a drepturilor
omului în Republica Moldova.
CpDOM este format din 4 avocaţi parlamentari, egali în drepturi,
unul dintre care este specializat în problemele de protecţie a drepturilor
copilului (Avocat al copilului), din funcţionari, care asigură avocaţilor
parlamentari asistenţă organizatorică, informaţională, ştiinţifico-analitică,
economico-financiară, precum şi trei Reprezentanţe amplasate în: Bălţi,
Cahul şi Comrat (Unitatea Teritorială Autonomă ,,Gagauz-Yeri’’), activînd
ca subdiviziuni teritoriale ale instituţiei.
www.ombudsman.md
369
Legea cu privire la avocaţii parlamentari: nr.1349-XIII din 17 octombrie 1997. In:

370
Monitorul Oficial al RM, nr. 82-83 din 11.12.1997, art. 1-2.

Prin semnarea şi ratificarea de către Republica Moldova a Protocolului

Opţional la Convenţia ONU împotriva torturii şi altor tratamente crude,
inumane sau degradante, în vigoare din 24 iulie 2006, care prevede
instituirea unor mecanisme independente pentru prevenirea torturii la nivel
naţional, Instituţia Avocaţilor Parlamentari a fost investită cu misiunea
respectivă. În scopul acordării asistenţei în exercitarea atribuţiilor avocaţilor
parlamentari în calitate de Mecanism naţional de prevenire a torturii, care
vizează efectuarea vizitelor preventive în locurile unde se află sau se pot
afla persoane private de libertate a fost creat un Consiliu consultativ.
Creată ca o autoritate publică independentă, menită să asigure garan-
tarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului de către
autorităţile publice centrale şi locale, instituţii, organizaţii şi întreprinderi,
indiferent de tipul de proprietate, asociaţiile obşteşti şi persoanele cu funcţii
de răspundere de toate nivelurile, Instituţia Avocaţilor Parlamentari este
autoritatea care favorizează echilibrul între autorităţile publice şi societate,
contribuie la apărarea drepturilor omului prin prevenirea încălcării acestora şi
repunerii în drepturi, la perfecţionarea legislaţiei ce ţine de domeniu şi educarea
juridică a populaţiei, aplicând procedeele prevăzute de legislaţia în vigoare.
Avocaţii parlamentari examinează sesizările cetăţenilor Republicii
Moldova, cetăţenilor străini şi apatrizilor care locuiesc permanent sau se află
temporar pe teritoriul ei, denumiţi în continuare petiţionari, ale căror drepturi
şi libertăţi au fost încălcate în Republica Moldova; de asemenea şi cererile
remise de către deputaţii Parlamentului, în cazul cînd subiectul sesizării ţine
de competenţa lor. Avocatul parlamentar pentru protecţia drepturilor copilului
examinează petiţii privind protecţia drepturilor copilului şi, în limitele
competenţei, este în drept să acţioneze din proprie iniţiativă. Avocaţii
parlamentari examinează cererile privind deciziile sau acţiunile (inacţiunile)
autorităţilor publice centrale şi locale, instituţiilor, organizaţiilor şi întreprin-
derilor, indiferent de tipul de proprietate, asociaţiilor obşteşti şi persoanelor
cu funcţii de răspundere de toate nivelurile care, conform opiniei petiţionarului,
au încălcat drepturile şi libertăţile sale constituţionale. Nu fac obiectul activităţii
avocaţilor parlamentari plîngerile al căror mod de examinare este prevăzut de
legislaţia de procedură penală, legislaţia de procedură civilă, legislaţia cu privire
la contravenţiile administrative şi de legislaţia muncii.371
În cazul cînd există informaţii veridice privind încălcarea în masă
371
Ibidem, art. 13-16.
sau gravă a drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor, în cazurile

de o importanţă socială deosebită sau în cazul cînd este necesar de a apăra
interesele unor persoane ce nu pot folosi de sine stătător mijloacele juridice
de apărare, avocatul parlamentar este în drept să acţioneze din proprie
iniţiativă, luînd, în limitele competenţei sale, măsurile corespunzătoare.
Avocatul parlamentar este în drept să deschidă din proprie iniţiativă un proces
în legătură cu faptele depistate de încălcare a drepturilor şi libertăţilor omului.
În exercitarea atribuţiilor sale, avocatul parlamentar are dreptul la
audienţă peste rînd la conducători şi la alte persoane cu funcţii de răspundere
ale autorităţilor publice centrale şi locale, ale organelor de drept, institu-
ţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor, indiferent de tipul de proprietate,
asociaţiilor obşteşti, comisariatelor de poliţie şi locurilor de detenţie din
cadrul acestora, instituţiilor penitenciare, izolatoarelor de detenţie provi-
zorie, unităţilor militare, centrelor de plasament al imigranţilor sau al solici-
tanţilor de azil, instituţiilor care acordă asistenţă socială, medicală sau
psihiatrică, şcolilor speciale pentru minori cu devieri de comportament şi
ale altor instituţii similare. Persoanele cu funcţii de răspundere de toate
nivelurile sînt obligate să prezinte avocatului parlamentar materialele şi
documentele solicitate, oricare altă informaţie, necesare pentru exercitarea
atribuţiilor acestuia, în cel mult 10 zile de la data solicitării, dacă în solicitare
nu se prevede un alt termen.
În baza analizei datelor privind încălcarea drepturilor şi libertăţilor
constituţionale ale cetăţenilor şi în baza rezultatelor examinării cererilor,
precum şi în urma efectuării vizitelor preventive în locurile unde se află sau
se pot afla persoane private de libertate, avocatul parlamentar este în drept:
a) să prezinte Parlamentului propuneri în vederea perfecţionării
legislaţiei în vigoare în domeniul asigurării drepturilor şi libertăţilor omului;
b) să remită autorităţilor publice centrale şi locale obiecţiile şi propu-
nerile sale de ordin general referitoare la asigurarea drepturilor şi libertăţilor
constituţionale ale cetăţenilor, la îmbunătăţirea activităţii aparatului
administrativ.
În cazul în care se constată încălcări în masă sau grave ale drepturilor
şi libertăţilor constituţionale ale omului, avocatul parlamentar are dreptul
să prezinte un raport la una din şedinţele Parlamentului, precum şi să
propună instituirea unei comisii parlamentare care să cerceteze aceste fapte.
Avocaţii parlamentari au dreptul să asiste şi să ia cuvîntul la şedinţele
Parlamentului şi ale Guvernului. De asemenea, avocaţii parlamentari au
dreptul să sesizeze Curtea Constituţională în vederea controlului constitu-

ţionalităţii legilor şi hotărîrilor Parlamentului, decretelor Preşedintelui
Republicii Moldova, hotărîrilor şi dispoziţiilor Guvernului, asupra cores-
punderii lor principiilor general acceptate şi actelor juridice internaţionale
cu privire la drepturile omului.
La începutul fiecărui an, pînă la data de 15 martie,Centrul pentru
Drepturile Omului prezintă Parlamentului un raport despre respectarea
drepturilor omului în Republica Moldova în decursul anului precedent.
Raportul va conţine un capitol consacrat situaţiei privind respectarea drep-
turilor copilului.372
La data de 30 octombrie 2008 Parlamentul Republicii Moldova în
temeiul prevăzut de lege373 a adoptat Hotărîrea nr.222-XVI prin care au fost
numiţi în funcţia de avocati parlamentari pentru un mandat de 5 ani: domnul
Munteanu Anatolie; doamna Grigoriu Aurelia; doamna Plămădeală Tamara.
Prin Hotărîrea Parlamentului nr. 134 din 01.07.2010 în funcţia de avocat
parlamentar a fost numit domnul Lazăr Tudor pentru un mandat de 5 ani.
10.9. Notariatul Republicii Moldova

Dicţionarul explicativ al limbii române lămureşte în felul următor
sensul cuvîntului notár/ notari: -funcionar public învestit cu atribuia de a
autentifica acte juridice, de a legaliza semnături, de a elibera copii
legalizate, certificate etc374.
Legiuitorul defineşte notarul ca persoană autorizată de stat să presteze
în numele acestuia servicii publice prin desfăşurarea activităţii notariale
în baza licenţei eliberate de Ministerul Justiţiei375, iar notariatul ca pe o
instituţie publică de drept abilitată să asigure, în condiţiile legii, ocrotirea
drepturilor şi intereselor legale ale persoanelor şi statului prin îndeplinirea
de acte notariale în numele Republicii Moldova. Notariatul îşi desfăşoară
activitatea în baza Constituţiei Republicii Moldova, Legii cu privire la
notariat, altor acte normative, precum şi a tratatelor internaţionale la care
Republica Moldova este parte. Pornind de la caracterul public al notaria-
tului, Ministerul Justiţiei efectuează, în conformitate cu legislaţia, regle-
372
Ibidem, art. 29-34.
373
Ibidem, art.4, art.5 alin (1) şi (2), art. 6 alin. (1) şi art. 9 alin. (1) lit. d) şi e).
374
www.dexonline.ro
375
Legea cu privire la notariat: nr. 1453-XV din 08.11.2002. In: Monitorul Oficial al RM,
nr. 154-157 din 21.11.2002, art.8.
mentarea şi organizarea activităţii notariale. Activitatea notarială se realizează

de notari şi de alte persoane, abilitate prin lege, prin acte notariale şi consultaţii
notariale. Ea se înfăptuieşte în mod egal pentru toate persoanele, respectîndu-
se imparţialitatea. Activitatea notarială nu este activitate de întreprinzător şi
nu poate fi raportată la o astfel de activitate, nu se realizează pe bază de
întreprindere şi nu se află sub incidenţa actelor legislative şi altor acte
normative ce reglementează activitatea de întreprinzător.376
Actele notariale pe teritoriul Republicii Moldova se îndeplinesc de
notari şi de alte persoane abilitate prin lege377, iar pe teritoriul statelor
străine - de oficiile consulare şi misiunile diplomatice ale Republicii
Moldova (în continuare - persoane care desfăşoară activitate notarială).
Actul notarial, purtînd sigiliul şi semnătura persoanei care desfăşoară
activitate notarială, este de autoritate publică, se prezumă legal şi veridic
şi are forţă probantă şi executorie. Persoana care desfăşoară activitate
notarială are obligaţia să păstreze secretul profesional cu privire la actele
îndeplinite şi la faptele care i-au devenit cunoscute în timpul activităţii
sale. Orice imixtiune în activitatea notarului este interzisă.
Activitatea notarului este incompatibilă cu orice altă activitate remu-
nerată, cu excepţia celei ştiinţifice, didactice şi de creaţie. Notarul nu are
dreptul să îndeplinească acte notariale pe numele şi în numele său, pe
numele şi în numele soţului, precum şi pe numele şi în numele rudelor
pînă la gradul III inclusiv, sau al afinilor pînă la gradul II inclusiv. Notarul
poartă răspundere pentru încălcarea obligaţiilor sale profesionale.
Notarul este obligat să activeze în teritoriul de activitate pentru care
a promovat concursul pentru suplinirea locurilor vacante de notar. El îşi
desfăşoară activitatea într-un birou special amenajat, conform cerinţelor
stabilite de Guvern. Notarul îşi deschide biroul în teritoriul de activitate
indicat în ordinul ministrului justiţiei privind învestirea cu împuterniciri.
Notarul îşi poate desfăşura activitatea într-un singur birou. Doi sau mai
mulţi notari, învestiţi cu împuterniciri pentru desfăşurarea activităţii în
acelaşi teritoriu, pot activa într-un birou comun. Drepturile şi obligaţiile
notarilor în vederea deţinerii biroului comun se stabilesc prin contract. În
cadrul biroului comun, fiecare notar îşi desfăşoară activitatea notarială în
376
Ibidem, art. 2.
377
Conform Legii cu privire la notariat, aceste persoane sunt: art. 37 - persoanele cu funcţie
de răspundere abilitate ale autorităţilor administraţiei publice locale; art 371- registratorii
de stat ai Camerei Înregistrării de Stat.
mod individual şi răspunde personal pentru activitatea sa. Biroul notarului

trebuie să funcţioneze cel puţin 5 zile pe săptămînă. Notarul urmează să
activeze conform programului nu mai puţin de 5 ore pe zi în zilele de
lucru. Programul de lucru este afişat la sediul biroului.
Conform legii378, supravegherea activităţii notariale este exercitată
de Ministerul Justiţiei, care asigură practica notarială unică şi efectuează
analiza statistică a actelor notariale, precum şi elaborează recomandări
metodologice privind aplicarea uniformă a legislaţiei ce reglementează
activitatea notarială de către toate persoanele care desfăşoară activitate
notarială. Supravegherea constă în efectuarea controalelor activităţii
notariale, inclusiv ţinerea registrelor notariale, păstrarea documentelor,
utilizarea legăturii electronice cu registrele prin intermediul reţelei
computerizate, respectarea orelor de program.
Pe lîngă Ministerul Justiţiei se constituie Colegiul disciplinar, care
drept scop examinarea cazurilor privind răspunderea disciplinară a notarilor.
Mandatul colegiului disciplinar este de 4 ani. Un membru al colegiului
disciplinar poate să-şi exercite împuternicirile cel mult două mandate
consecutiv. Colegiul disciplinar îşi desfăşoară activitatea în baza unui
regulament aprobat de Ministerul Justiţiei şi este format din 7 membri, dintre
care 1 desemnat de ministrul justiţiei, 2 profesori titulari de drept, 3 notari şi
un reprezentant al societăţii civile, aleşi printr-un concurs organizat de
Ministerul Justiţiei. Un membru al colegiului disciplinar nu poate fi
concomitent şi membru al Comisiei de licenţiere a activităţii notariale.
Colegiul disciplinar examinează, la cererea ministrului justiţiei şi a notarilor,
sesizările privind încălcarea de către notari a obligaţiilor profesionale şi/sau
a Codului deontologic al notarilor. În timpul examinării abaterii disciplinare,
participarea notarului tras la răspundere disciplinară este obligatorie. Dacă
notarul lipseşte în mod nejustificat, colegiul disciplinar poate să decidă
examinarea abaterii disciplinare în lipsa lui. Membrii colegiului disciplinar
sînt obligaţi să păstreze secretul profesional şi să nu divulge informaţia aflată
în cursul procedurilor disciplinare intentate notarilor379.
Notarul prezintă Ministerului Justiţiei, o dată în semestru, dare de seamă
despre activitatea sa profesională după forma stabilită de minister. Controlul
activităţii notariale se efectuează în baza unui regulament, aprobat de către
378
Legea cu privire la notariat: nr. 1453-XV din 08.11.2002. In: Monitorul Oficial al RM,
nr. 154-157 din 21.11.2002, art. 27
379
Ibidem, art. 221.
Ministerul Justiţiei. Controlul se efectuează o dată la 2 ani. Activitatea

notarului nou numit este supusă primului control la expirarea primului an
de activitate. Controale suplimentare pot fi efectuate numai în cazul cînd au
devenit cunoscute date care trebuie să fie verificate. Notarul este obligat să
prezinte controlorilor registrele notariale şi alte materiale necesare. Controlul
judecătoresc al activităţii persoanelor care desfăşoară activitate notarială
este exercitat de instanţele de judecată. Activitatea financiară a notarului
este supusă controlului din partea organelor competente ale statului.
În scopul exercitării obligaţiunilor sale funcţionale notarul îndepli-
neşte următoarele acte notariale380:
a) autentificarea actelor juridice (testamente, procuri, contracte);
b) procedura succesorală notarială şi eliberarea certificatului de
moştenitor;
c) eliberarea certificatelor de proprietate;
d) certificarea unor fapte, în cazurile prevăzute de lege;
e) legalizarea semnăturilor de pe documente;
f) actele de protest al cambiilor;
g) prezentarea cecurilor spre plată şi certificarea neachitării lor;
h) legalizarea copiilor de pe documente şi a extraselor din ele;
i) efectuarea şi legalizarea traducerilor documentelor;
j) transmiterea cererilor persoanelor fizice şi juridice altor persoane
fizice şi juridice;
k) primirea în depozit a sumelor băneşti şi titlurilor de valoare;
l) primirea documentelor la păstrare;
m) întocmirea protestului de mare;
n) asigurarea dovezilor;
o) eliberarea de duplicate de pe actele notariale pe care le-a întocmit;
o1) medierea în condiţiile legii;
p) alte operaţiuni care nu contravin legislaţiei.
Notarii dau consultaţii în materie notarială, altele decît cele referitoare
la conţinutul actelor notariale pe care le îndeplinesc şi participă, în calitate
de specialişti desemnaţi de părţi, la pregătirea şi întocmirea unor acte
juridice cu caracter notarial.
La cererea persoanelor fizice cetăţeni ai Republicii Moldova şi
persoanelor juridice ale Republicii Moldova, legea381 a împuternicit oficiile
380
Ibidem, art. 35.
381
Ibidem, art. 36.
consulare şi misiunile diplomatice ale Republicii Moldova cu dreptul de a

îndeplini următoarele acte notariale:
a) autentificarea actelor juridice (testamente, procuri, contracte), cu
excepţia contractului de înstrăinare a bunurilor imobile şi contractului de gaj;
b) luarea măsurilor de pază a bunurilor succesorale;
c) legalizarea semnăturilor de pe documente;
d) legalizarea copiilor de pe documente şi a extraselor din ele;
e) efectuarea şi legalizarea traducerilor documentelor şi a extraselor
din ele;
f) certificarea unor fapte în cazurile prevăzute de lege;
g) primirea documentelor la păstrare;
g1) eliberarea duplicatelor actelor notariale pe care le-au întocmit;
g2) întocmirea protestelor de mare;
h) asigurarea probelor.
Legislaţia Republicii Moldova poate prevedea şi alte acte notariale
care se îndeplinesc de oficiile consulare şi misiunile diplomatice ale
Republicii Moldova.
Persoanele cu funcţie de răspundere abilitate ale autorităţilor
administraţiei publice locale îndeplinesc următoarele acte notariale382:
a) legalizarea semnăturilor de pe documente;
b) legalizarea copiilor de pe documente şi a extraselor din ele;
c) luarea măsurilor de pază a bunurilor succesorale;
d) autentificarea testamentelor;
e) autentificarea procurilor pentru primirea pensiilor, indemnizaţiilor,
mijloacelor băneşti repartizate acţionarilor fondurilor de investiţii nemu-
tuale în proces de lichidare, fondurilor de investiţii pentru privatizare în
proces de lichidare, pentru primirea sumelor indexate la depunerile băneşti
ale cetăţenilor în Banca de Economii, precum şi pentru dreptul de înregis-
trare, transmitere în folosinţă şi înstrăinare a dreptului de proprietate asupra
cotelor valorice din bunurile întreprinderilor agricole;
f) autentificarea contractelor de înstrăinare (vînzare-cumpărare, donaţie,
schimb) a bunurilor imobile, inclusiv a terenurilor cu destinaţie agricolă.
Registratorii de stat ai Camerei Înregistrării de Stat îndeplinesc
următoarele acte notariale383:
382
Ibidem, art. 37.
383
Ibidem, art. 371.
a) autentificarea actelor de constituire a întreprinderilor şi organiza-

ţiilor fondate pe teritoriul Republicii Moldova, precum şi a modificărilor
şi completărilor operate în actele de constituire şi în datele înscrise în
Registrul de stat al întreprinderilor şi Registrul de stat al organizaţiilor;
b) legalizarea copiilor de pe actele de constituire a întreprinderilor şi
organizaţiilor, a extraselor din aceste acte şi a copiilor de pe certificatele
înregistrării de stat din arhiva Camerei Înregistrării de Stat.
Notarii sînt în drept să se asocieze, pe principii binevole, conform
legislaţiei cu privire la organizaţiile necomerciale, în asociaţii profesionale
locale, naţionale şi internaţionale, în baza calităţii de membru individual
sau colectiv, care se înregistrează în modul stabilit. Pentru a asigura
repararea prejudiciului material cauzat de notar în procesul activităţii sale
profesionale, notarul este obligat să încheie contract de asigurare de
răspundere civilă, în condiţiile legii.
PARTEA 2: LEGISLAŢIA MUNCII

TEMA 11. LEGISLAŢIA MUNCII.
PARTENERIATUL SOCIAL ÎN DREPTUL MUNCII
11.1. Noţiuni generale despre legislaţia muncii. Principiile de bază.
11.2. Noţiunea, părţile şi principiile parteneriatului social.
11.3. Negocierile colective.
11.4. Contractele colective şi convenţiile colective de muncă.
11.1. Noţiuni generale despre legislaţia muncii. Principiile de bază

Munca reprezintă o activitate umană specifică - manuală şi/sau intelec-
tuală - prin care oamenii îşi utilizează forţa de muncă (aptitudinile fizice şi inte-
lectuale) în scopul producerii bunurilor cerute de satisfacerea trebuinţelor lor.
Munca, incontestabil şi fapt juridic, reprezintă condiţia naturală
permanentă a vieţii omeneşti, nimic nefiind posibil fără muncă, toate
bunurile folositoare omului fiind produsul muncii sale. Dezvoltarea
societăţii în ansamblul ei este de neconceput fără această formă specifică
de activitate umană – munca. Astfel, nu orice muncă naşte un raport juridic
de muncă, celui care lucrează pentru sine, fără a recurge la serviciile altuia
– lucrătorului independent – nu i se aplică dreptul muncii, este cazul
artiştilor, scriitorilor, meşteşugarilor etc., a căror activitate cade sub
incidenţa altor ramuri de drept. Din contră, celui care desfăşoară o activitate
în schimbul unei remuneraţii, în folosul altuia şi sub autoritatea acestuia,
i se aplică în principiu, normele de dreptul muncii.
Simpla dependenţă economică nu este suficientă pentru a determina
aplicarea dreptului muncii, ci este necesară şi dependenţa juridică, adică
exercitarea unei autorităţi asupra lucrătorului.
Dicţionarul explicativ al limbii române384 defineşte munca ca: 1) o
activitate conştientă (specifică omului) îndreptată spre un anumit scop, în
procesul căreia omul efectuează, reglementează şi controlează prin acţiunea
sa schimbul de materii dintre ei şi natură pentru satesfacerea trebuinţelor
sale; 2) un efort de a realiza ceva; opcupaţie, strădanie, îndeletnicire; 3) un
folos material, bun agonisit prin lucru; cîştig, profit.
384
www.dexonline.ro
Legislaţia muncii se prezintă ca o parte componentă a dreptului

muncii, care, la rândul său, este o ramură de drept de sine stătătoare şi
reprezintă un sistem de norme de drept stabilite sau sancţionate de către
stat, care reglementează relaţiile sociale de muncă ale muncitorilor şi
funcţionarilor, precum şi alte relaţii strâns legate cu cele de muncă.
Legislaţia muncii are destinaţia de a reglementa pentru toate categoriile
de saleriaţi şi angajatori întregul spectru de relaţii sociale ce se formează
între oameni în procesul muncii. Vom folosi pe parcurs următoarele noţiuni:
unitate – întreprindere, instituţie sau organizaţie cu statut de persoană
juridică, indiferent de tipul de proprietate, de forma juridică de organizare
şi de subordonarea departamentală sau apartenenţa ramurală;
angajator – persoană juridică (unitate) sau persoană fizică care
angajează salariaţi în bază de contract individual de muncă încheiat conform
prevederilor codului muncii;
salariat – persoană fizică care prestează o muncă conform unei
anumite specialităţi, calificări sau într-o anumită funcţie, în schimbul unui
salariu, în baza contractului individual de muncă;
reprezentanţi ai salariaţilor – organ sindical ce activează, de regulă,
în cadrul unităţii în conformitate cu legislaţia în vigoare şi cu statutele
sindicatelor, iar în lipsa acestuia – alţi reprezentanţi aleşi de salariaţii unităţii
în modul stabilit de codul muncii;
conducător al unităţii - persoana fizică care, în conformitate cu legis-
laţia în vigoare sau documentele de constituire ale unităţii, exercită atribuţii
de administrare a unităţii respective, îndeplinind totodată funcţiile organului
executiv;
lucrări sezoniere - lucrările care, în virtutea condiţiilor climaterice şi
a altor condiţii naturale, se efectuează într-o perioadă concretă a anului
calendaristic, ce nu depăşeşte 6 luni.
– persoană fizică care prestează o muncă conform unei anumite
specialităţi, calificări sau într-o anumită funcţie, în schimbul unui salariu,
în baza contractului individual de muncă;
reprezentanţi ai salariaţilor – organ sindical ce activează, de regulă,
în cadrul unităţii în conformitate cu legislaţia în vigoare şi cu statutele
sindicatelor, iar în lipsa acestuia – alţi reprezentanţi aleşi de salariaţii unităţii
în modul stabilit de codul muncii;
conducător al unităţii - persoana fizică care, în conformitate cu
legislaţia în vigoare sau documentele de constituire ale unităţii, exercită
atribuţii de administrare a unităţii respective, îndeplinind totodată funcţiile

organului executiv;
lucrări sezoniere - lucrările care, în virtutea condiţiilor climaterice
şi a altor condiţii naturale, se efectuează într-o perioadă concretă a anului
calendaristic, ce nu depăşeşte 6 luni.
Sistemul dreptului muncii constituie o totalitate de norme juridice
cu acelaş obiect de reglementare formând ramura muncii, care, la rândul
ei, se divizează în instituţii în subinstituţii. La etapa actuală sistemul
dreptului muncii a RM include următoarele instituţii:
· Plasarea în câmpul muncii.
· Contractul individual de muncă.
· Timpul de odihnă.
· Retribuirea muncii.
· Răspunderea materială.
· Protecţia muncii.
Subiecţi ale dreptului muncii sânt: cetăţeni capabili de muncă,
salariaţii, angajatorii, organizaţiile, colectivele de muncă, comitetele
sindicale. Capacitatea de muncă este recunoscută de legislaţie ca calitate
esenţială a subiectului dreptului muncii, concomitent cu îndeplinirea unor
condiţii (atingerea unei anumite vârste anumite de către cetăţean).
Obiectul de reglementare a dreptului muncii sânt raporturile juridice
de muncă. Prin raport juridic de muncă înţelegem forma juridică de
exprimare a relaţiilor sociale de muncă, care se constituie pe piaţa muncii
între salariat şi patron.
Principiile fundamentale de reglementare juridică a muncii sânt:
1. Universalitatea muncii, adică obligaţia de a munci egală în aceeaşi
măsură pentru toţi cetăţenii apţi de muncă, şi dreptul la muncă egal.
2. Ocrotirea permanentă a vieţii şi sănătăţii oamenilor muncii,
îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de muncă.
3. Libertatea de a alege locul şi felul de activitate, ţinându-se seama
de interesele societăţii.
4. Respectarea disciplinei muncii
5. Asigurarea materială a oamenilor muncii în caz de incapacitate de
muncă şi la bătrâneţe.
6. Participarea largă a oamenilor muncii şi a colectivelor lor la
conducerea întreprinderilor.
Legislaţia muncii reglementează totalitatea raporturilor individuale
şi colective de muncă, controlul aplicării reglementărilor din domeniul

raporturilor de muncă, jurisdicţia muncii, precum şi alte raporturi legate
nemijlocit de raporturile de muncă. Ea cuprinde reglementările stipulate
de izvoarele dreptului muncii, ca:
1. Constituţia Republicii Moldova din 1994
2. Codul Muncii al Republicii Moldova şi
3. alte legi organice sau acte normative ce conţin norme ale dreptului
muncii, şi anume:
a) hotărîrile Parlamentului;
b) decretele Preşedintelui Republicii Moldova;
c) hotărîrile şi dispoziţiile Guvernului;
d) actele referitoare la muncă emise de Ministerul Economiei şi
Comerţului, de alte autorităţi centrale de specialitate, în limita împuterni-
cirilor delegate de Guvern;
e) actele autorităţilor publice locale;
f) actele normative la nivel de unitate;
g) contractele colective de muncă şi convenţiile colective; precum şi
h) de tratatele, acordurile, convenţiile şi alte acte internaţionale la
care Republica Moldova este parte.
Codul Muncii al Republicii Moldova - principalul izvor specializat a
Dreptului/legislaţiei muncii - a fost adoptat prin legea Nr. 154 la 28.03.2003 şi
publicat la 29.07.2003 în Monitorul Oficial Nr. 159-162. El cuprinde 392 de
articole, structurate în 62 capitole, care, la rîndul său, se regăsesc în 14 titluri:
Titlul I. Dispoziţii generale.
Titlul II. Parteneriatul social în sfera muncii.
Titlul III. Contractul individual de muncă.
Titlul IV. Timpul de muncă şi timpul de odihnă.
Titlul V. Salarizarea şi normarea munci.
Titlul VI. Garanţii şi compensaţii.
Titlul VII. Regulamentul intern al unităţii. Disciplina muncii.
Titlul VIII. Formarea profesională.
Titlul IX. Protecţia muncii.
Titlul X. Particularităţile de reglementare a muncii unor categorii de
salariaţi.
Titlul XI. Răspunderea materială.
Titlul XII. Jurisdicţia muncii.
Titlul XIII. Supravegherea şi controlul asupra respectării legislaţiei muncii.
Titlul XIV. Dispoziţii tranzitorii şi finale.

Conform Codului Muncii al Republicii Moldova, legislaţia muncii a
Republicii Moldova se aplică următoarelor categorii de subiecţi:
a) salariaţilor cetăţeni ai Republicii Moldova, încadraţi în baza unui
contract individual de muncă, inclusiv celor cu contract de formare
profesională continuă sau de calificare profesională, care prestează muncă
în Republica Moldova;
b) salariaţilor cetăţeni străini sau apatrizi, încadraţi în baza unui
contract individual de muncă, care prestează muncă pentru un angajator
care îşi desfăşoară activitatea în Republica Moldova;
c) salariaţilor cetăţeni ai Republicii Moldova care activează la
misiunile diplomatice ale Republicii Moldova de peste hotare;
d) angajatorilor persoane fizice sau juridice din sectorul public, privat
sau mixt care folosesc munca salariată;
e) salariaţilor din aparatul asociaţiilor obşteşti, religioase, sindicale,
patronale, al fundaţiilor, partidelor şi altor organizaţii necomerciale care
folosesc munca salariată.
Principiile de bază ale reglementării raporturilor de muncă şi a altor
raporturi legate nemijlocit de acestea, principii ce reies din normele
dreptului internaţional şi din cele ale Constituţiei Republicii Moldova,
sînt următoarele:
- libertatea muncii, incluzînd dreptul la munca liber aleasă sau
acceptată, dreptul dispunerii de capacităţile sale de muncă, dreptul alegerii
profesiei şi ocupaţiei. Nimeni, pe toată durata vieţii sale, nu poate fi obligat
să muncească sau să nu muncească într-un anumit loc de muncă sau într-o
anumită profesie, oricare ar fi acestea;
- interzicerea muncii forţate (obligatorii) şi a discriminării în
domeniul raporturilor de muncă. Prin muncă forţată (obligatorie) se
înţelege orice muncă sau serviciu impus unei persoane sub ameninţare sau
fără consimţămîntul acesteia.
Se interzice folosirea sub orice formă a muncii forţate (obligatorii),
şi anume:
a) ca mijloc de influenţă politică sau educaţională ori în calitate de
pedeapsă pentru susţinerea sau exprimarea unor opinii politice ori
convingeri contrare sistemului politic, social sau economic existent;
b) ca metodă de mobilizare şi utilizare a forţei de muncă în scopuri
economice;
c) ca mijloc de menţinere a disciplinei de muncă;
d) ca mijloc de pedeapsă pentru participare la grevă;

e) ca mijloc de discriminare pe criterii de apartenenţă socială,
naţională, religioasă sau rasială.
La munca forţată (obligatorie) se atribuie:
a) încălcarea termenelor stabilite de plată a salariului sau achitarea
parţială a acestuia;
b) cerinţa angajatorului faţă de salariat de a-şi îndeplini obligaţiile
de muncă în lipsa unor sisteme de protecţie colectivă sau individuală ori
în cazul în care îndeplinirea lucrării cerute poate pune în pericol viaţa sau
sănătatea salariatului.
Nu se consideră muncă forţată (obligatorie):
a) serviciul militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de
cei care, potrivit legii, nu îndeplinesc serviciul militar obligatoriu;
b) munca unei persoane condamnate prestată în condiţii normale în
perioada de detenţie sau de liberare condiţionată de pedeapsă înainte de termen;
c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol,
precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege;
În cadrul raporturilor de muncă acţionează principiul egalităţii în
drepturi a tuturor salariaţilor. Orice discriminare, directă sau indirectă, a
salariatului pe criterii de sex, vîrstă, rasă, etnie, religie, opţiune politică,
origine socială, domiciliu, handicap, apartenenţă sau activitate sindicală,
precum şi pe alte criterii nelegate de calităţile sale profesionale, este interzisă.
Nu constituie discriminare stabilirea unor diferenţieri, excepţii,
preferinţe sau drepturi ale salariaţilor, care sînt determinate de cerinţele
specifice unei munci, stabilite de legislaţia în vigoare, sau de grija deosebită
a statului faţă de persoanele care necesită o protecţie socială şi juridică sporită.
- protecţia împotriva şomajului şi acordarea de asistenţă la plasarea
în cîmpul muncii;
- asigurarea dreptului fiecărui salariat la condiţii echitabile de
muncă, inclusiv la condiţii de muncă care corespund cerinţelor protecţiei
şi igienei muncii, şi a dreptului la odihnă, inclusiv la reglementarea timpului
de muncă, la acordarea concediului anual de odihnă, a pauzelor de odihnă
zilnice, a zilelor de repaus şi de sărbătoare nelucrătoare;
- egalitatea în drepturi şi în posibilităţi a salariaţilor;
- garantarea dreptului fiecărui salariat la achitarea la timp integrală
şi echitabilă a salariului care ar asigura o existenţă decentă salariatului şi
familiei lui;
- asigurarea egalităţii salariaţilor, fără nici o discriminare, la avansare

în serviciu, luîndu-se în considerare productivitatea muncii, calificarea şi
vechimea în muncă în specialitate, precum şi la formare profesională,
reciclare şi perfecţionare;
- asigurarea dreptului salariaţilor şi angajatorilor la asociere pentru
apărarea drepturilor şi intereselor lor, inclusiv a dreptului salariaţilor de a
se asocia în sindicate şi de a fi membri de sindicat şi a dreptului angajatorilor
de a se asocia în patronate şi de a fi membri ai patronatului;
- asigurarea dreptului salariaţilor de a participa la administrarea
unităţii în formele prevăzute de lege;
- îmbinarea reglementării de stat şi a reglementării contractuale a
raporturilor de muncă şi a altor raporturi legate nemijlocit de acestea;
- obligativitatea reparării integrale de către angajator a prejudiciului
material şi a celui moral cauzate salariatului în legătură cu îndeplinirea
obligaţiilor de muncă;
- stabilirea garanţiilor de stat pentru asigurarea drepturilor salariaţilor
şi angajatorilor, precum şi exercitarea controlului asupra respectării lor;
- asigurarea dreptului fiecărui salariat la apărarea drepturilor şi
libertăţilor sale de muncă, inclusiv prin sesizarea organelor de supraveghere
şi control, a organelor de jurisdicţie a muncii;
- asigurarea dreptului la soluţionarea litigiilor individuale de muncă
şi a conflictelor colective de muncă, precum şi a dreptului la grevă, în
modul stabilit de prezentul cod şi de alte acte normative;
- obligaţia părţilor la contractele colective şi individuale de muncă de
a respecta clauzele contractuale, inclusiv dreptul angajatorului de a cere de
la salariat îndeplinirea obligaţiilor de muncă şi manifestarea unei atitudini
gospodăreşti faţă de bunurile angajatorului şi, respectiv, dreptul salariatului
de a cere de la angajator îndeplinirea obligaţiilor faţă de salariaţi, respectarea
legislaţiei muncii şi a altor acte ce conţin norme ale dreptului muncii;
- asigurarea dreptului sindicatelor de a exercita controlul obştesc
asupra respectării legislaţiei muncii;
- asigurarea dreptului salariaţilor la apărarea onoarei, demnităţii şi
reputaţiei profesionale în perioada activităţii de muncă;
- garantarea dreptului la asigurarea socială şi medicală obligatorie a
salariaţilor.
Conform Codului muncii al RM, salariaţii şi angajatorii au un şir de
drepturi şi obligaţii reciproce, şi anume:
Drepturile şi obligaţiile de bază ale salariatului

Salariatul are dreptul:
a) la încheierea, modificarea, suspendarea şi desfacerea contractului
individual de muncă, în modul stabilit de prezentul cod;
b) la muncă, conform clauzelor contractului individual de muncă;
c) la un loc de muncă, în condiţiile prevăzute de standardele de stat
privind organizarea, protecţia şi igiena muncii, de contractul colectiv de
muncă şi de convenţiile colective;
d) la achitarea la timp şi integrală a salariului, în corespundere cu
calificarea sa, cu complexitatea, cantitatea şi calitatea lucrului efectuat;
e) la odihnă, asigurată prin stabilirea duratei normale a timpului de
muncă, prin reducerea timpului de muncă pentru unele profesii şi categorii
de salariaţi, prin acordarea zilelor de repaus şi de sărbătoare nelucrătoare,
a concediilor anuale plătite;
f) la informare deplină şi veridică despre condiţiile de muncă şi
cerinţele faţă de protecţia şi igiena muncii la locul de muncă;
g) la adresare către angajator, patronate, sindicate, organele
administraţiei publice centrale şi locale, organele de jurisdicţie a muncii;
h) la formare profesională, reciclare şi perfecţionare, în conformitate
cu prezentul cod şi cu alte acte normative;
i) la libera asociere în sindicate, inclusiv la constituirea de organizaţii
sindicale şi aderarea la acestea pentru apărarea drepturilor sale de muncă,
a libertăţilor şi intereselor sale legitime;
j) la participare în administrarea unităţii, în conformitate cu prezentul
cod şi cu contractul colectiv de muncă;
k) la purtare de negocieri colective şi încheiere a contractului colectiv
de muncă şi a convenţiilor colective, prin reprezentanţii săi, la informare
privind executarea contractelor şi convenţiilor respective;
l) la apărare, prin metode neinterzise de lege, a drepturilor sale de
muncă, a libertăţilor şi intereselor sale legitime;
m) la soluţionarea litigiilor individuale de muncă şi a conflictelor
colective de muncă, inclusiv dreptul la grevă, în modul stabilit de prezentul
cod şi de alte acte normative;
n) la repararea prejudiciului material şi a celui moral cauzat în legătură
cu îndeplinirea obligaţiilor de muncă, în modul stabilit de prezentul cod şi
de alte acte normative;
o) la asigurarea socială şi medicală obligatorie, în modul prevăzut de
legislaţia în vigoare.
Salariatul este obligat:

a) să-şi îndeplinească conştiincios obligaţiile de muncă prevăzute de
contractul individual de muncă;
b) să îndeplinească normele de muncă stabilite;
c) să respecte regulamentul intern al unităţii;
d) să respecte disciplina muncii;
e) să respecte cerinţele de protecţie şi igienă a muncii;
f) să manifeste o atitudine gospodărească faţă de bunurile
angajatorului şi ale altor salariaţi;
g) să informeze de îndată angajatorul sau conducătorul nemijlocit
despre orice situaţie care prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea oamenilor
sau pentru integritatea patrimoniului angajatorului.
h) să achite contribuţiile de asigurări sociale de stat obligatorii şi
primele de asigurare obligatorie de asistenţă medicală în modul stabilit;
i) să îndeplinească alte obligaţii prevăzute de legislaţia în vigoare,
de contractul colectiv de muncă şi de convenţiile colective.
Drepturile şi obligaţiile angajatorului
Angajatorul are dreptul:
a) să încheie, să modifice, să suspende şi să desfacă contractele
individuale de muncă cu salariaţii în modul şi în condiţiile stabilite de
prezentul cod şi de alte acte normative;
b) să ceară salariaţilor îndeplinirea obligaţiilor de muncă şi
manifestarea unei atitudini gospodăreşti faţă de bunurile angajatorului;
c) să stimuleze salariaţii pentru munca eficientă şi conştiincioasă;
d) să tragă salariaţii la răspundere disciplinară şi materială în modul
stabilit de codul muncii şi de alte acte normative;
e) să emită acte normative la nivel de unitate;
f) să creeze patronate pentru reprezentarea şi apărarea intereselor
sale şi să adere la ele.
Angajatorul este obligat:
a) să respecte legile şi alte acte normative, clauzele contractului
colectiv de muncă şi ale convenţiilor colective;
b) să respecte clauzele contractelor individuale de muncă;
c) să aprobe anual statele de personal ale unităţii;
d) să acorde salariaţilor munca prevăzută de contractul individual de muncă;
e) să asigure salariaţilor condiţiile de muncă corespunzătoare
cerinţelor de protecţie şi igienă a muncii;
f) să asigure salariaţii cu utilaj, instrumente, documentaţie tehnică şi

alte mijloace necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor lor de muncă;
g) să asigure o plată egală pentru o muncă de valoare egală;
h) să plătească integral salariul în termenele stabilite de prezentul
cod, de contractul colectiv de muncă şi de contractele individuale de muncă;
i) să poarte negocieri colective şi să încheie contractul colectiv de
muncă în modul stabilit de lege;
j) să furnizeze reprezentanţilor salariaţilor informaţia completă şi
veridică necesară încheierii contractului colectiv de muncă şi controlului
asupra îndeplinirii lui;
k) să îndeplinească la timp prescripţiile organelor de stat de
supraveghere şi control, să plătească amenzile aplicate pentru încălcarea
actelor legislative şi altor acte normative ce conţin norme ale dreptului muncii;
l) să examineze sesizările salariaţilor şi ale reprezentanţilor lor privind
încălcările actelor legislative şi ale altor acte normative ce conţin norme
ale dreptului muncii, să ia măsuri pentru înlăturarea lor, informînd despre
aceasta persoanele menţionate în termenele stabilite de lege;
m) să creeze condiţii pentru participarea salariaţilor la administrarea
unităţii în modul stabilit de lege;
n) să asigure salariaţilor condiţiile social-sanitare necesare pentru
îndeplinirea obligaţiilor lor de muncă;
o) să efectueze asigurarea socială şi medicală obligatorie a salariaţilor
în modul prevăzut de legislaţia în vigoare;
p) să repare prejudiciul material şi cel moral cauzat salariaţilor în
legătură cu îndeplinirea obligaţiilor de muncă, în modul stabilit de prezentul
cod şi de alte acte normative;
r) să îndeplinească alte obligaţii stabilite de prezentul cod, de alte
acte normative, de convenţiile colective, de contractul colectiv şi de cel
individual de muncă.
Clauzele din contractele individuale de muncă, din contractele
colective de muncă şi din convenţiile colective sau din actele juridice emise
de autorităţile administraţiei publice, care înrăutăţesc situaţia salariaţilor
în comparaţie cu legislaţia muncii sînt nule şi nu produc efecte juridice.
Dacă prin tratatele, convenţiile, acordurile sau alte acte internaţionale
la care Republica Moldova este parte sînt stabilite alte prevederi decît
cele cuprinse în Codul Muncii, au prioritate reglementările internaţionale.
11.2. Noţiunea, părţile şi principiile parteneriatului social

În art 15 al Codului Muncii al RM, legiuitorul prezintă parteneriatul
social ca un sistem de raporturi stabilite între salariaţi (reprezentanţii
salariaţilor), angajatori (reprezentanţii angajatorilor) şi autorităţile publice
respective în procesul determinării şi realizării drepturilor şi intereselor
sociale şi economice ale părţilor. Scopul principal al parteneriatului social
constă în efectuarea unor măsuri comune şi concrete” ale părţilor, menite
să asigure protecţia socială a salariaţilor.
Esenţa parteneriatului social reprezintă concentrarea eforturilor
partenerilor sociali în scopul depăşirii crizei şi a stabilizării situaţiei social-
economice. 385
Părţi a parteneriatului social la nivel de unitate sînt salariaţii şi
angajatorii, în persoana reprezentanţilor împuterniciţi în modul stabilit, la
nivel naţional, ramural şi teritorial sînt sindicatele, patronatele şi autorităţile
publice respective, în persoana reprezentanţilor împuterniciţi în modul
stabilit. Autorităţile publice sînt parte a parteneriatului social în cazurile
cînd ele evoluează în calitate de angajatori sau de reprezentanţi ai acestora
împuterniciţi prin lege sau de către angajatori.
Principiile de bază ale parteneriatului social sînt:
a) legalitatea;
b) egalitatea părţilor;
c) paritatea reprezentării părţilor;
d) împuternicirile reprezentanţilor părţilor;
e) cointeresarea părţilor pentru participarea la raporturile contractuale;
f) respectarea de către părţi a normelor legislaţiei în vigoare;
g) încrederea mutuală între părţi;
h) evaluarea posibilităţilor reale de îndeplinire a angajamentelor
asumate de părţi;
i) prioritatea metodelor şi procedurilor de conciliere şi efectuarea
obligatorie de consultări ale părţilor în probleme ce ţin de domeniul muncii
şi al politicilor sociale;
j) renunţarea la acţiuni unilaterale care încalcă înţelegerile (contractele
colective de muncă şi convenţiile colective) şi informarea reciprocă a
părţilor despre schimbările de situaţie;
k) adoptarea de decizii şi întreprinderea de acţiuni în limitele regulilor
şi procedurilor coordonate de părţi;
385
Romandaş, N., Boişteanu, E. Dreptul muncii. Chişinău, 2007, p. 109.
l) executarea obligatorie a contractelor colective de muncă, a

convenţiilor colective şi a altor înţelegeri;
m) controlul asupra îndeplinirii contractelor colective de muncă şi a
convenţiilor colective;
n) răspunderea părţilor pentru nerespectarea angajamentelor asumate;
o) favorizarea de către stat a dezvoltării parteneriatului social.
Sistemul de parteneriat social include baza legislativă ca temelie de
funcţionare şi dezvoltare a lui, principiile, subiectele, organele, funcţiile
şi obiectivele parteneriatului social, nivelurile de colaborare a partenerilor
sociali, mecanismele şi metodele de reglementare a relaţiilor, structurile
organizaţionale, procedurile ş.a. El include următoarele niveluri:
a) naţional – stabileşte bazele reglementării relaţiilor social-econo-
mice şi de muncă în Republica Moldova;
b) ramural – stabileşte bazele reglementării relaţiilor din sfera muncii
şi cea socială într-o anumită ramură (ramuri) a economiei naţionale;
c) teritorial – stabileşte bazele reglementării relaţiilor din sfera muncii
şi cea socială în unităţile administrativ-teritoriale de nivelul al doilea;
d) de unitate – stabileşte obligaţiile reciproce concrete dintre salariaţi
şi angajator în sfera muncii şi cea socială.
Drept forme ale parteneriatului social sunt considerate acele
modalităţi de coordonare a activităţii parteneriatului social, care asigură o
colaborare amiabilă în sfera creaţiei juridice, cît şi a celei de aplicare a
legislaţiei munci, inclusive pentru eliminarea divergenţelor şi soluţionarea
conflictelor de muncă.386 Parteneriatul social se realizează prin:
a) negocieri colective privind elaborarea proiectelor de contracte colective
de muncă şi de convenţii colective şi încheierea acestora pe baze bi- sau
tripartite, prin intermediul reprezentanţilor părţilor parteneriatului social;
b) participarea la examinarea proiectelor de acte normative şi a propu-
nerilor ce vizează reformele social-economice, la perfecţionarea legislaţiei
muncii, la asigurarea concilierii civice, la soluţionarea conflictelor colective
de muncă;
c) consultări reciproce (negocieri) în problemele ce ţin de reglemen-
tarea raporturilor de muncă şi a raporturilor legate nemijlocit de acestea;
d) participarea salariaţilor (a reprezentanţilor acestora) la adminis-
trarea unităţii.
386
Negru, T., Scorţescu, C. Dreptul muncii. Chişinău, 2004, p. 103.
Reprezentanţi ai salariaţilor în cadrul parteneriatului social sînt

organele sindicale la nivel naţional, teritorial, ramural şi de unitate,
împuternicite în conformitate cu statutele sindicatelor şi cu legislaţia în
vigoare. Interesele salariaţilor unităţii în cadrul parteneriatului social – la
negocierile colective, la încheierea, modificarea şi completarea contractului
colectiv de muncă, la efectuarea controlului asupra îndeplinirii lui, precum
şi la realizarea dreptului de participare la administrarea unităţii – sînt
reprezentate de organul sindical din unitate, iar în lipsa acestuia – de alţi
reprezentanţi aleşi de salariaţii unităţii. Interesele salariaţilor în cadrul
parteneriatului social la nivel teritorial, ramural şi naţional – la negocierile
colective, la încheierea, modificarea şi completarea convenţiilor colective,
la soluţionarea conflictelor colective de muncă, inclusiv în ceea ce priveşte
încheierea, modificarea sau completarea convenţiilor colective, la efectuarea
controlului îndeplinirii lor – sînt reprezentate de organele sindicale respective.
Salariaţii care nu sînt membri de sindicat au dreptul să împuterni-
cească organului sindical să le reprezinte interesele în raporturile de muncă
cu angajatorul. În unităţile în care nu sînt constituite sindicate, interesele
salariaţilor pot fi apărate de reprezentanţii aleşi ai acestora. Reprezentanţii
salariaţilor sînt aleşi în cadrul adunării generale (conferinţei) a salariaţilor,
cu votul a cel puţin jumătate din numărul total al salariaţilor (delegaţilor)
din unitate. Numărul de reprezentanţi aleşi ai salariaţilor se stabileşte de
adunarea generală (conferinţa) a salariaţilor, ţinîndu-se cont de numărul
personalului din unitate. Împuternicirile reprezentanţilor aleşi ai salariaţilor,
modul de exercitare a acestora, precum şi durata şi limitele mandatului
lor, se stabilesc de adunarea generală (conferinţa) a salariaţilor într-un act
normativ la nivel de unitate.
Angajatorul este obligat să creeze condiţii pentru activitatea
reprezentanţilor salariaţilor în corespundere cu prezentul Codul muncii,
cu Legea sindicatelor, cu alte acte normative, cu convenţiile colective şi
cu contractul colectiv de muncă.
Reprezentanţi ai angajatorului – la negocierile colective, la încheierea,
modificarea sau completarea contractului colectiv de muncă – sînt
conducătorul unităţii sau persoanele împuternicite de acesta în conformitate
cu legislaţia şi cu documentele de constituire a unităţii. La negocierile
colective, la încheierea, modificarea sau completarea convenţiilor colective,
precum şi la soluţionarea conflictelor colective de muncă ce ţin de
încheierea, modificarea sau completarea acestora, interesele angajatorilor
sînt reprezentate de patronate, după caz.
Întreprinderile de stat şi municipale, precum şi organizaţiile şi

instituţiile finanţate din bugetul public naţional, pot fi reprezentate de
autorităţile administraţiei publice centrale şi locale împuternicite prin lege
sau de conducătorii acestor întreprinderi, organizaţii şi instituţii.
În scopul reglementării raporturilor social-economice din sfera
parteneriatului social se creează următoarele structuri:
a) la nivel naţional – Comisia naţională pentru consultări şi negocieri
colective;
b) la nivel ramural – comisiile ramurale pentru consultări şi negocieri
colective;
c) la nivel teritorial – comisiile teritoriale pentru consultări şi negocieri
colective;
d) la nivel de unitate – comisiile pentru dialog social „angajator –
salariaţi”.
Formarea şi activitatea comisiilor la nivel naţional, ramural şi teritorial
se reglementează prin lege organică, iar a comisiilor la nivel de unitate – prin
regulamentul-tip, aprobat de Comisia naţională pentru consultări şi negocieri
colective, care se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
11.3. Negocierile colective

Reprezentanţii salariaţilor şi ai angajatorilor au dreptul de a iniţia şi
de a participa la negocierile colective pentru elaborarea, încheierea,
modificarea sau completarea contractului colectiv de muncă sau a
convenţiilor colective. Reprezentanţii părţilor cărora li s-a transmis
propunerea în formă scrisă de începere a negocierilor colective sînt obligaţi
să purceadă la acestea în decurs de 7 zile calendaristice de la data avizării.
Participanţii la negocierile colective sînt liberi în alegerea chestiunilor
ce vor constitui obiectul de reglementare al contractelor colective de muncă
şi al convenţiilor colective. În unităţile unde o parte a salariaţilor nu sînt
membri de sindicat aceştia sînt în drept, conform art.21 alin. (1) al Codului
Muncii RM, să împuternicească organul sindical să le reprezinte interesele
la negocieri. În unităţile unde nu sînt constituite sindicate, interesele
salariaţilor sînt exprimate, conform art.21 alin.(2), de reprezentanţii aleşi
ai salariaţilor. În cazul în care, la nivel naţional, ramural sau teritorial,
există mai multe organe sindicale, se creează un organ reprezentativ unic
pentru desfăşurarea negocierilor colective, elaborarea proiectului
convenţiei colective şi încheierea acesteia. Constituirea organului
reprezentativ se efectuează în baza principiului reprezentării proporţionale

a organelor sindicale, în dependenţă de numărul membrilor de sindicat.
Dreptul de a participa la negocierile colective, de a semna convenţiile
colective în numele salariaţilor la nivel naţional, ramural sau teritorial
aparţine sindicatelor (asociaţiilor sindicale) corespunzătoare. În cazul în
care, la nivelul respectiv, există cîteva sindicate (asociaţii sindicale), fiecare
dintre ele beneficiază de dreptul de a fi reprezentat în organul reprezentativ
unic pentru desfăşurarea negocierilor colective. În lipsa unui acord privind
crearea unui organ reprezentativ unic pentru desfăşurarea negocierilor
colective, dreptul de a le desfăşura va reveni sindicatului (asociaţiei
sindicale) care întruneşte cel mai mare număr de membri. Părţile sînt
obligate să-şi furnizeze reciproc informaţiile necesare pentru desfăşurarea
negocierilor colective cel tîrziu peste 2 săptămîni din momentul solicitării.
Participanţii la negocierile colective, alte persoane implicate în negocierile
colective au obligaţia de a nu divulga informaţiile primite dacă acestea
constituie secret de stat sau comercial. Persoanele care au divulgat
informaţiile respective poartă răspundere disciplinară, materială,
administrativă, civilă sau penală, în modul stabilit de legislaţia în vigoare.
Termenele, locul şi modul de desfăşurare a negocierilor colective se
stabilesc de reprezentanţii părţilor care participă la negocierile respective.
Dacă, pe parcursul desfăşurării negocierilor colective, nu a fost
adoptată o decizie coordonată asupra tuturor sau a unora din chestiunile
abordate, se întocmeşte un proces-verbal asupra divergenţelor existente.
Reglementarea divergenţelor apărute în procesul negocierilor colective
pentru încheierea, modificarea ori completarea contractului colectiv de
muncă sau a convenţiei colective are loc în modul stabilit de Codul Muncii.
Persoanele care participă la negocierile colective, la elaborarea
proiectului contractului colectiv de muncă sau al convenţiei colective se
eliberează de la munca de bază, cu menţinerea salariului mediu pe termenul
stabilit prin acordul părţilor, de cel mult 3 luni.
Toate cheltuielile legate de participarea la negocierile colective se
compensează în modul stabilit de legislaţia în vigoare, de contractul colectiv
de muncă sau de convenţia colectivă. Munca experţilor, specialiştilor şi
mediatorilor este retribuită de partea care invită, dacă contractul colectiv
de muncă sau convenţia colectivă nu prevede altfel.
Reprezentanţii salariaţilor, care participă la negocierile colective, în
perioada desfăşurării acestora, nu pot fi supuşi sancţiunilor disciplinare,
transferaţi la altă muncă sau concediaţi fără acordul prealabil al organului

care i-a împuternicit, cu excepţia cazurilor de concediere prevăzute de
prezentul cod pentru comiterea unor abateri disciplinare.
11.4. Contractele colective şi convenţiile colective de muncă.

Contractul colectiv de muncă este actul juridic care reglementează
raporturile de muncă şi alte raporturi sociale în unitate, încheiat în formă
scrisă între salariaţi şi angajator de către reprezentanţii acestora. Contractul
colectiv de muncă poate fi încheiat atît pe unitate în ansamblu, cît şi în
filialele şi reprezentanţele acesteia. La încheierea contractului colectiv de
muncă în cadrul unei filiale sau reprezentanţe a unităţii, parte a acestuia este
conducătorul subdiviziunii respective, împuternicit în acest scop de angajator.
Contractul colectiv de muncă este un izvor de drept specific acestei
discipline juridice, fiind considerat un contract normativ.387 Forţa juridică
a prevederilor cuprinse în contractul colectiv de muncă este similară
normelor cuprinse în legi iar încălcarea lor atrage răspunderea juridică
generală, nu contractuală.
Trăsăturile contractului colectiv de muncă se aseamănă atât cu
trăsăturile contractelor civile cât şi cu trăsăturile contractelor individuale
de muncă. Literatura de specialitate a evidenâţiat următoarele caractere
ale contractului colectiv:388
(a) Contractul colectiv este un contract sinalagmatic deoarece el
presupune o reciprocitate de prestaţii. Într-adevăr, atât patronul (patronatul),
cât şi salariaţii au drepturi şi obligaţii proprii care corespund celor avute
de către cealaltă parte.
(b) Contractul colectiv de muncă este un contract cu titlu oneros
deoarece părţile realizează reciproc anumite prestaţii în schimbul acelora
pe care s-au obligat să le efectueze în favoarea celeilalte, fiecare dintre
părţi urmărind un folos propriu;
(c) Contractul colectiv de muncă este un contract comutativ,
prestaţiile la care se obligă părţile fiind cunoscute ab initio, la încheierea
contractului, iar executarea lor nu depinde de un eveniment incert;
(d) Contractul colectiv de muncă este un contract care presupune
prestaţii succesive, în timp, pe întreaga durată a existenţei sale;
387
Harbădă, Maria. Introducere în drept. Iaşi: Ed. Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”,
2002, p. 47.
388
Ghimpu, Sanda, Ţiclea, Al., op. cit, p. 751.
(e) Contractul colectiv de muncă este un contract numit, ţinând

seama de faptul că este reglementat prin codul muncii;
(f) Este un contract solemn, forma scrisă fiind impusă de natura sa
juridică.
Conţinutul şi structura contractului colectiv de muncă sînt determinate
de părţi. În contractul colectiv de muncă pot fi prevăzute angajamente
reciproce ale salariaţilor şi angajatorului privind:
a) formele, sistemele şi cuantumul retribuirii muncii;
b) plata indemnizaţiilor şi compensaţiilor;
c) mecanismul de reglementare a retribuirii muncii, ţinîndu-se cont
de nivelul inflaţiei şi de atingerea indicilor economici prevăzuţi de
contractul colectiv de muncă;
d) timpul de muncă şi cel de odihnă, precum şi chestiunile ce ţin de
modul acordării şi de durata concediilor;
e) îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi a protecţiei muncii
salariaţilor, inclusiv a femeilor şi tineretului;
f) respectarea intereselor salariaţilor în cazul privatizării unităţii şi a
fondului locativ aflat la balanţa acesteia;
g) securitatea ecologică şi ocrotirea sănătăţii salariaţilor în procesul
de producţie;
h) garanţiile şi înlesnirile pentru salariaţii care îmbină activitatea de
muncă cu studiile;
i) recuperarea sănătăţii, odihna salariaţilor şi a membrilor familiilor lor;
j) controlul executării clauzelor contractului colectiv de muncă,
procedura de modificare şi completare a acestuia;
k) asigurarea unor condiţii normale de activitate pentru reprezentanţii
salariaţilor;
l) răspunderea părţilor;
m) renunţarea la grevă în cazul îndeplinirii clauzelor contractului
colectiv de muncă; precum şi
n) alte angajamente determinate de părţi.
În contractul colectiv de muncă pot fi prevăzute, în funcţie de situaţia
economico-financiară a angajatorului, înlesniri şi avantaje pentru salariaţi,
precum şi condiţii de muncă mai favorabile în raport cu cele prevăzute de
legislaţia în vigoare şi de convenţiile colective. În contractul colectiv de
muncă pot fi incluse şi clauze normative, dacă acestea nu contravin
legislaţiei în vigoare.
Proiectul contractului colectiv de muncă este elaborat de părţi în

conformitate cu Codul Muncii şi cu alte acte normative. Dacă, în decurs
de 3 luni din ziua derulării negocierilor, nu s-a ajuns la o înţelegere asupra
unor prevederi ale proiectului contractului colectiv de muncă, părţile sînt
obligate să semneze contractul doar pentru clauzele coordonate, întocmind,
concomitent, un proces-verbal asupra divergenţelor existente. Divergenţele
nesoluţionate vor constitui obiectul unor negocieri colective ulterioare sau
se vor soluţiona în conformitate cu codul muncii şi cu alte acte normative.
Contractul colectiv de muncă intră în vigoare din momentul semnării
de către părţi sau de la data stabilită în contract. Durata contractului colectiv
de muncă se stabileşte de către părţi şi nu poate fi mai mică de un an.
Contractul colectiv de muncă produce efecte şi în cazul schimbării denu-
mirii unităţii sau al desfacerii contractului individual de muncă cu condu-
cătorul unităţii. În cazul reorganizării unităţii prin fuziune (contopire şi
absorbţie), dezmembrare (divizare şi separare) sau transformare ori în cazul
lichidării unităţii, contractul colectiv de muncă continuă să-şi producă
efectele pe toată durata procesului de reorganizare sau lichidare.
În cazul schimbării tipului de proprietate al unităţii, contractul colectiv
de muncă continuă să-şi producă efectele în decurs de 6 luni din momentul
transmiterii dreptului de proprietate.
În cazul reorganizării sau schimbării tipului de proprietate al unităţii,
oricare dintre părţi poate propune celeilalte părţi să încheie un nou contract
colectiv de muncă sau să prelungească contractul precedent. La expirarea
termenului contractului colectiv de muncă, acesta continuă să-şi producă
efectele pînă la momentul încheierii unui nou contract sau pînă cînd părţile
nu vor decide asupra prelungirii acestuia. Sub incidenţa contractului
colectiv de muncă încheiat pe unitate în ansamblu cad toţi salariaţii unităţii,
ai filialelor şi ai reprezentanţelor acesteia. Modificarea şi completarea
contractului colectiv de muncă are loc în modul stabilit de Codul Muncii.
Convenţia colectivă este un act juridic care stabileşte principiile generale
de reglementare a raporturilor de muncă şi a raporturilor social-economice
legate nemijlocit de acestea, care se încheie de către reprezentanţii împuterniciţi
ai salariaţilor şi ai angajatorilor la nivel naţional, teritorial şi ramural, în limitele
competenţei lor. În convenţia colectivă pot fi incluse clauze privind:
a) retribuirea muncii;
b) condiţiile de muncă şi protecţia muncii;
c) regimul de muncă şi de odihnă;
d) dezvoltarea parteneriatului social;

e) alte chestiuni determinate de părţi.
Conţinutul şi structura convenţiei colective se stabilesc prin acordul
reprezentanţilor părţilor, care sînt liberi în alegerea cercului de probleme
ce urmează a fi negociate şi incluse în convenţie.
Proiectul convenţiei colective se elaborează în cadrul negocierilor
colective. Negocierea, încheierea şi modificarea clauzelor convenţiei
colective la nivelul respectiv, clauze care prevăd alocarea unor mijloace
bugetare, se efectuează, de regulă, de către părţi înainte de elaborarea
proiectului bugetului respectiv pentru anul financiar corespunzător
termenului de acţiune a convenţiei. Modul şi termenele de elaborare a
proiectului convenţiei colective şi de încheiere a acesteia se stabilesc de
către organul parteneriatului social de nivelul corespunzător. Divergenţele
nesoluţionate vor constitui obiectul unor negocieri colective ulterioare sau
se vor soluţiona în conformitate cu Codul muncii şi cu alte acte normative.
Convenţia colectivă este semnată de reprezentanţii părţilor.
Convenţia colectivă încheiată la nivel naţional (Convenţia generală)
intră în vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Celelalte convenţii colective intră în vigoare la data înregistrării lor, conform
prevederilor art.40 al Codului Muncii, sau la o altă dată indicată în textul
convenţiei respective, dar care nu poate precede data înregistrării acesteia.
Termenul convenţiei colective este stabilit de părţi şi nu poate fi mai mic de un
an. În cazul în care salariaţii cad sub incidenţa concomitentă a mai multor
convenţii colective, prioritate au dispoziţiile mai favorabile ale acestora. Sub
incidenţa convenţiei colective cad salariaţii şi angajatorii care au împuternicit
reprezentanţii lor să participe la negocierile colective, să elaboreze şi să încheie
convenţia colectivă în numele lor, autorităţile publice în limitele angajamentelor
asumate, precum şi salariaţii şi angajatorii care au aderat la convenţie după
încheierea acesteia. Sub incidenţa convenţiei colective cad toţi angajatorii
membri ai patronatului care a încheiat convenţia. Încetarea calităţii de membru
al patronatului nu eliberează angajatorul de obligaţia respectării prevederilor
convenţiei încheiate în perioada aflării sale, ca membru, în patronat. Angajatorul
care a aderat la patronat în perioada acţiunii convenţiei colective este obligat
să îndeplinească prevederile convenţiei în cauză. Modul de publicare a
convenţiilor colective încheiate la nivel ramural şi teritorial se stabileşte de
părţi. Modificarea şi completarea convenţiei colective are loc în modul stabilit
de prezentul cod pentru încheierea convenţiei.
Contractele colective de muncă se depun de una dintre părţile

semnatare, în termen de 7 zile calendaristice de la data încheierii, pentru
înregistrare la inspectoratul teritorial de muncă. Convenţiile colective de
nivel ramural şi teritorial se depun de una dintre părţile semnatare, în termen
de 7 zile calendaristice de la data încheierii, pentru înregistrare la Ministerul
Economiei şi Comerţului. Convenţia colectivă de nivel naţional nu este
supusă înregistrării.
Controlul asupra îndeplinirii contractului colectiv de muncă şi a
convenţiei colective este exercitat de părţile parteneriatului social, prin
reprezentanţii lor, şi de Inspecţia Muncii, conform legislaţiei în vigoare.
La efectuarea controlului respectiv, reprezentanţii părţilor sînt obligaţi să
facă schimb de informaţii necesare în acest scop.
Dreptul salariaţilor la administrarea unităţii, nemijlocit sau prin
intermediul organelor lor reprezentative, şi formele de participare la aceasta
sînt reglementate de Codul Muncii şi de alte acte normative, de documentele
de constituire ale unităţii şi de contractul colectiv de muncă. Participarea
salariaţilor la administrarea unităţii poate fi realizată prin:
a) participarea la elaborarea proiectelor de acte normative la nivel
de unitate în domeniul social-economic sau participarea la aprobarea actelor
normative la nivel de unitate în cazurile prevăzute de prezentul cod şi de
alte acte legislative sau normative;
b) solicitarea opiniei reprezentanţilor salariaţilor în problemele ce
ţin de drepturile şi interesele colectivului de muncă;
c) colaborarea cu angajatorul în cadrul parteneriatului social;
d) alte forme care nu contravin legislaţiei în vigoare.
Reprezentanţii părţilor care se eschivează de la participarea la
negocierile colective privind încheierea, modificarea şi completarea
contractului colectiv de muncă sau a convenţiei colective ori care refuză
să semneze contractul colectiv de muncă sau convenţia colectivă negociate
sau persoanele vinovate de neprezentarea informaţiei necesare desfăşurării
negocierilor colective şi exercitării controlului asupra executării
contractului colectiv de muncă sau a convenţiei colective, precum şi cele
vinovate de prezentarea unor informaţii incomplete sau neveridice, poartă
răspundere în conformitate cu legislaţia în vigoare la fel, ca şi persoanele
vinovate de încălcarea sau neexecutarea clauzelor contractului colectiv de
muncă ori ale convenţiei colective.
TEMA 12. CONTRACTUL IDIVIDUAL DE

MUNCĂ (4 ore).
12.1. Noţiunea şi conţinutul contractului individual de muncă.
12.2. Încheierea contractului individual de muncă.
12.3. Modificarea contractului individual de muncă.
12.4. Suspendarea contractului individual de muncă.
12.5. Încetarea contractului individual de muncă.
12.6. Protecţia datelor personale ale salariatului
12.1. Noţiunea şi conţinutul contractului individual de muncă

În literatura de specialitate există mai multe definiţii pentru noţiunea
de contract individual de muncă. Astfel, într-o opinie, prin contract
individual de muncă se înţelege “acea convenţie încheiată în scris prin
care o persoană fizică (salariatul) se obligă să presteze o anumită muncă
pe o perioadă nedeterminată sau determinată de timp pentru un patron
(angajator) care, la rândul său, se obligă să plătească salariul şi să asigure
condiţiile necesare desfăşurării activităţii”.389
Contractul individual de muncă este “înţelegerea sau convenţia în formă
scrisă prin care salariatul se obligă să pună la dispoziţia angajatului forţa sa
de muncă – fizică sau intelectuală – iar angajatorul este obligat să asigure
plata salariului pentru munca prestată şi condiţii adecvate de muncă”.390
Într-o altă lucrare de specialitate, contractul individual de muncă este
definit drept înţelegerea încheiată în scris între o persoană fizică pe de o
parte şi un patron pe de altă parte, prin care prima se obligă a presta munca
prevazută în contract iar cel de-al doilea să asigure persoanei încadrate
condiţii corespunzătoare pentru buna desfăşurare a activităţii, deplina
protecţie şi securitate a muncii şi să o remunereze în raport cu munca
prestată, potrivit clauzelor contractului.391
Conform noului Cod al Muncii din 2003, contractul individual de
muncă este înţelegerea dintre salariat şi angajator, prin care salariatul se
obligă să presteze o muncă într-o anumită specialitate, calificare sau funcţie,
389
Ghimpu, Sanda, Ţiclea, Al., op. cit, p. 138.
390
Filip, Liviu, op. cit, p. 60
391
Ţundrea, Luminiţa. Legislaţia muncii şi aistenţei sociale: note de curs. Timişoara: Mirton,
2003, p. 19.
să respecte regulamentul intern al unităţii, iar angajatorul se obligă să-i

asigure condiţiile de muncă prevăzute de Codul Muncii, de alte acte
normative ce conţin norme ale dreptului muncii, de contractul colectiv de
muncă, precum şi să achite la timp şi integral salariul.
Definiţia legală expusă de legiuitor în art. 45 CM reflectă elementele
esenţiale ale contractului individual de muncă, elemente care au fost
evidenţiate constant de către literatura juridică, şi anume: prestarea muncii
de către salariat, plata unei remuneraţii (denumită salariu) şi subordonarea
salariatului faţă de angajator.
Contractul individual de muncă se caracterizează prin următoarele
elemente:
- prestarea muncii;
- salariul;
- subordonarea salariatului faţă de angajator (patron).
Celor trei elemente enunţate mai sus li se mai adaugă încă unul, cel
temporal392, având în vedere că acet contract se încheie pe o durată
nedeterminată sau determinată de timp. Într-o altă opinie,393 elementele
esenţiale ale contractului individual de muncă nu sunt munca prestată,
salariul plătit şi subordonarea juridică a salariatului faţă de angajator, ci
părţile (subiectele), felul muncii, salariul şi munca prestată.
Prestarea muncii în baza de contract individual de muncă presupune
prestarea unei activităţi în cursul unei perioade de timp, într-un număr de
ore pe zi, conform programului de lucru stabilit de angajator şi anume, de
regulă, de 8 ore pe zi şi 40 de ore pe săptămână (art. 95 alin. 2 din Codul
muncii al RM). Din dispoziţiile Codul Muncii rezultă că ccaracterul muncii
trebuie să fie licit şi moral.
Salariul. Contractul individual de muncă este un contract cu titlu
oneros şi de aceea plata salariului constituie un element necesar al său.
Trebuie să subliniem că plata unui salariu sau existenţa unei remuneraţii,
fără existenţa concomitentă şi a celorlalte elemente specifice unui contract
individual de muncă (prestarea muncii şi subordonarea salariatului faţă
392
A se vedea, pentru acest element: Munoz, Charles. La fin du contract individuel de
travail et le droit aux indemnites de l˘ assurance - chomage, these de licence prezente a la
Faculte de droit de l˘ Universite Laussanne, 1992, p. 13-14 ; apud Ţiclea, A. Tratat de
dreptul muncii, p. 357.
393
Ştefănescu, I. T., Volonciu, Magda, Dimitriu, Raluca. Dreptul muncii. Bucureşti: Ed.
ASE, 1997, p. 64.
de angajator, precum şi a elementului temporal), nu sunt de natură a califica

prin ele însele un contract ca fiind un contract de muncă.
Subordonarea. Între angajator şi salariat există o relaţie de subordo-
nare, caracterizată prin prestarea muncii sub autoritatea angajatorului,
acesta din urmă având puterea de a da ordine şi directive salariatului, de a
controla îndeplinirea sarcinilor de serviciu şi de a sancţiona abaterile de la
disciplina muncii. Într-o atare situaţie semnalăm faptul că ne aflăm în
prezenţa aşa numitei subordonări juridice. Aşadar, subordonarea presupune
existenţa prerogativelor de direcţie şi de control ale angajatorului.
Angajatorul are dreptul să dea dispoziţii (ordine de serviciu) salariatului
şi să controleze îndeplinirea de către acesta a obligaţiilor ce îi revin, iar
salariatul are obligaţia corelativă de a se conforma ordinelor şi
instrucţiunilor angajatorului. Aceste prerogative ale angajatorului sunt
limitate de dispoziţiile legale şi de clauzele contractului individual de muncă
şi ale contractului colectiv de muncă aplicabil.
Caracterele contractutlui individual de muncă. Contractul
individual de muncă este un act juridic deoarece reprezintă o manifestare
de voinţă a două persoane, în scopul obţinerii unor anumite consecinţe
juridice ce caracterizează un raport juridic.
Contractutl individual de muncă este un contract numit, reglementat
expres, ca atare, prin norme de drept ce sunt cuprind, în principal, în Codul
muncii, guvernat de principiul libertăţii de voinţă şi prezintă următoarele
caractere juridice:
a) caracter bilateral, deoarece validitatea sa presupune manifestarea
de voinţă a două părţi: salariatul şi angajatorul. Salariatul este cel care se
obligă să presteze munca iar angajatorul este cel care va beneficia de pe
urma acestei munci în schimbul achitării unui preţ numit salariu.
b) este un contract sinalagmatic deoarece încheerea dă naştere la
drepturi şi obligaţii reciproce între părţi, cauza obligaţiei uneia dintre ele
constituind-o executarea obligaţei celeilalte; prestarea muncii urmăreşte,
în principal, obţinerea salariului şi, invers, plata salariului este determinată
de prestarea muncii;
c) este un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare parte voieşte a-şi
procura un avantaj. Prin încheierea contractului individual de muncă fiecare
din semnatari urmăreşte un folos de natură patrimonială. Salariatul doreşte
în principal încasarea lunară a remuneraţiei pentru munca depusă iar
angajatorul urmăreşte să obţină beneficii de pe seama muncii.
d) caracter consensual, deoarece se închee prin simplul acord de

voinţă al părţilor, forma scrisă fiind pretinsă de lege numai pentru înregis-
trarea şi proba contractului şi nu pentru însăşi existenţa lui;
e) caracter comutativ, deoarece părţile ambele părţi prin semnarea
contractului urmăresc obţinerea de contraprestaţii reciproce, în schimbul
celei pe care s-au obligat să o efectueze;
f) se încheie intuitu personae, deoarece fiecare din părţi încheie contractul
datorită calităţilor personale ale celuilalt, motivat fiind de o serie de trăsături
sau particularităţi ale partenerului său contractual, adică luându-se în consi-
derare calităţile şi aptitudinile persoanei care urmează a presta munca şi,
respectiv, condiţiile obiective, economice sau de altă natură, pe care le oferă
angajatorul. Drept urmare, salariatul nu-şi poate executa obligaţiile contractuale
prin intermediul sau cu ajutorul altei persoane, nu poate transmite aceste
obligaţii prin succesiune, iar eroarea asupra persoanei constituie viciu de
consimţământ, conducând la anulabilitatea contractului.394 Caracterul personal
al contractului vizează deopotrivă ambele părţi.
g) este un contract cu executare succesivă deoarece munca nu se
execută dintr-o dată (uno ictu) ci este eşalonată în timp, chiar dacă
respectivul contract este încheiat pe o durată determinată. Prin urmare, în
ipoteza neexecutării sau executării necorespunzătoare de către una dintre
părţi a obligaţiilor ce-i revin, sancţiunea va consta în rezilierea contractului
(adică în încetarea contractului numai pentru viitor), iar nu în rezoluţiunea
acestuia (rezoluţiunea producând şi efecte retroactive).395
Specific pentru contractul individual de muncă este faptul că nu poate
avea decât două părţi: salariatul şi angajatorul. Pluralitatea de subiecte
este exclusă (activă sau pasivă), ceea ce presupune că nu pot exista în şi
prin acelaşi contract individual de muncă mai multe persoane care să aibă,
laolaltă, calitatea de salariat şi, de regulă, nici mai multe persoane având,
împreună, calitatea de angajator.
Condiţii de valabilitate a contractului individual de muncă. Pentru
încheierea valabilă a unui contract individual de muncă este necesar ca la
momentul exprimării acordului de voinţă al părţilor să fie îndeplinite
anumite condiţii prevăzute de lege.
394
Goicovici, J. Intuitu personae, element al cauzei şi obiectului contractelor. In: Dreptul,
2006, nr. 8, pp. 68-91.
395
Stoica, V. Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile. Bucureşti: All, 1997, pp. 86-90.
În literatura juridică s-a apreciat în mod constant că încheierea valabilă

a contractului individual de muncă presupune îndeplinirea cumulativă a
unor condiţii generale aplicabile în cazul încheierii oricărui contract,
precum şi a unor condiţii specifice reglementate exclusiv pentru situaţia
încheierii unui contract individual de muncă.
Unii autorii ca A. Ţiclea clasifică condiţiile de încheiere a contractului
individual de muncă astfel396:
a) condiţii comune şi altor contracte (civile): capacitatea, consim-
ţământul, obiectul şi cauza contractului şi condiţii specifice: starea de
sănătate, condiţiile de studii sau vechime în specialitate etc.;
b) condiţii de fond (existenţa postului) şi condiţii de formă (încheierea
contractului sub forma înscrisului unic);
c) condiţii generale, aplicabile tuturor raporturilor juridice de muncă
(de exemplu: condiţiile de studii, de vechime în muncă sau specialitate) şi
condiţii speciale, aplicabile anumitor categorii de posturi sau funcţii;
d) condiţii anterioare, concomitente sau subsecvente încadrării (starea
de sănătate, perioada de probă etc.);
e) condiţii esenţiale, de a căror îndeplinire depinde însăşi validitatea
contractului individual de muncă, şi condiţii neesenţiale, care, deşi sunt
prevăzute de lege, în considerarea utilităţii lor, nu determină totuşi existenţa
actului juridic.
Reieşind din dispoziţiile Codului muncii elementele obligatorii ale
contractului individual de muncă sunt aceleaşi cu elementele obligatorii
din informarea care precede încheierea contractului.
Conţinutului contractului individual de muncă cuprinde drepturile şi
obligaţiile celor două părţi-salariatul şi angajatorul. Conţinutul contractului
individual de muncă este determinat prin acordul părţilor, ţinîndu-se cont
de prevederile legislaţiei în vigoare.
Contractul individual de muncă are în conţinutul său două părţi şi
anume: o parte legală şi o parte convenţională.397
Partea legală include clauzele generale şi este aceea care se rferă la
drepturi şi obligaţii cuprinse în Codul muncii şi în alte acte normative ce
reglementează raporturile juridice de muncă.
396
Ţiclea, A. Tratat de dreptul muncii, pp. 372-373.
397
Ştefănescu, Ion Traian. Tratat de dreptul muncii. Bucureşti: Lumina Lex, 2003, p. 383
Partea convenţională, implică clauzele specifice, reprezintă acea

parte a contractului lăsată la liberul acord de voinţă al părţilor, dar şi în
acest caz, cu respectarea normelor legale, a contractului colectiv de muncă,
a ordinii publice şi a bunelor moravuri.
Persoana fizică dobîndeşte capacitate de muncă la împlinirea vîrstei
de 16 ani. Persoana fizică poate încheia un contract individual de muncă şi
la împlinirea vîrstei de 15 ani, cu acordul scris al părinţilor sau al reprezen-
tanţilor legali, dacă, în consecinţă, nu îi vor fi periclitate sănătatea, dezvol-
tarea, instruirea şi pregătirea profesională. Se interzice încadrarea în muncă
a persoanelor în vîrstă de pînă la 15 ani, precum şi angajarea persoanelor
private de instanţa de judecată de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de
a exercita o anumită activitate în funcţiile şi activităţile respective. În calitate
de angajator, parte a contractului individual de muncă poate fi orice persoană
fizică sau juridică, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de
organizare, care utilizează munca salariată. Angajatorul persoană juridică
poate încheia contracte individuale de muncă din momentul dobîndirii
personalităţii juridice. Angajatorul persoană fizică poate încheia contracte
individuale de muncă din momentul dobîndirii capacităţii depline de exer-
ciţiu. Este interzisă încheierea unui contract individual de muncă în scopul
prestării unei munci sau a unei activităţi ilicite ori imorale. Parte a contractului
individual de muncă pot fi cetăţenii Republicii Moldova, cetăţenii străini şi
apatrizii, cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţia în vigoare.
Refuzul neîntemeiat de angajare este interzis. Se interzice orice
limitare, directă sau indirectă, în drepturi ori stabilirea unor avantaje, directe
sau indirecte, la încheierea contractului individual de muncă în dependenţă
de sex, rasă, etnie, religie, domiciliu, opţiune politică sau origine socială.
Refuzul angajatorului de a angaja se întocmeşte în formă scrisă, cu indicarea
datelor prevăzute la art.49 alin. (1) lit.b) al Codului Muncii, şi poate fi
contestat în instanţa de judecată.
Anterior încheierii contractului individual de muncă, angajatorul are
obligaţia de a informa persoana care solicită angajarea cu privire la
principalele clauze pe care le va cuprinde contractul individual de muncă.
Conţinutul contractului individual de muncă este determinat prin acordul
părţilor, ţinîndu-se cont de prevederile legislaţiei în vigoare, şi include:
a) numele şi prenumele salariatului;
b) datele de identificare ale angajatorului;
c) durata contractului;
d) data de la care contractul urmează să-şi producă efectele;

e) specialitatea, profesia, calificarea, funcţia;
f) atribuţiile funcţiei;
g) riscurile specifice funcţiei;
h) drepturile şi obligaţiile salariatului;
i) drepturile şi obligaţiile angajatorului;
j) condiţiile de retribuire a muncii, inclusiv salariul funcţiei sau cel
tarifar şi suplimentele, premiile şi ajutoarele materiale;
k) compensaţiile şi alocaţiile, inclusiv pentru munca prestată în
condiţii grele, vătămătoare şi/sau periculoase;
l) locul de muncă;
m) regimul de muncă şi de odihnă;
n) perioada de probă, după caz;
o) durata concediului de odihnă anual şi condiţiile de acordare a acestuia;
p) prevederile contractului colectiv de muncă şi ale regulamentului
intern al unităţii referitoare la condiţiile de muncă ale salariatului;
r) condiţiile de asigurare socială;
s) condiţiile de asigurare medicală.
Contractul individual de muncă poate conţine şi alte prevederi ce nu
contravin legislaţiei în vigoare. Este interzisă stabilirea pentru salariat, prin
contractul individual de muncă, a unor condiţii sub nivelul celor prevăzute de
actele normative în vigoare, de convenţiile colective şi de contractul colectiv
de muncă. În cazul în care salariatul urmează să-şi desfăşoare activitatea în
străinătate, angajatorul are obligaţia de a-i pune la dispoziţie, în timp util,
toată informaţia susnumită şi, suplimentar, informaţii referitoare la:
a) durata perioadei de muncă în străinătate;
b) moneda în care va fi retribuită munca, precum şi modalitatea de plată;
c) compensaţiile şi avantajele în numerar şi/sau în natură aferente
plecării în străinătate;
d) condiţiile specifice de asigurare.
În cazul angajării la muncă în Republica Moldova a cetăţenilor străini,
se vor lua în considerare, de asemenea, prevederile actelor interstatale
(interguvernamentale), la care Republica Moldova este parte, ce vizează
statutul juridic al persoanelor respective.
Angajatorul nu are dreptul să ceară salariatului efectuarea unei munci
care nu este stipulată în contractul individual de muncă, cu excepţia
cazurilor prevăzute de prezentul cod.
În afara clauzelor generale părţile pot negocia şi include în contractul

individual de muncă clauze specifice, cum ar fi:
a) clauza de mobilitate;
b) clauza de confidenţialitate;
c) alte clauze care nu contravin legislaţiei în vigoare.
d) clauze referitoare la compensarea cheltuielilor de transport, la
compensarea serviciilor comunale, la acordarea spaţiului locativ;
În schimbul respectării unora dintre clauzele generale, salariatul poate
beneficia de dreptul la o indemnizaţie specifică şi/sau de alte drepturi,
conform contractului individual de muncă. În cazul nerespectării acestor
clauze, salariatul poate fi privat de drepturile acordate şi, după caz, obligat
să repare prejudiciul cauzat angajatorului.
Prin clauza de mobilitate se permite angajatorului să dispună de o
activitate ce nu presupune un loc stabil de muncă în cadrul aceleiaşi unităţi.
Prin clauza de confidenţialitate părţile convin ca, pe toată durata
contractului individual de muncă şi timp de cel mult 3 luni (un an pentru
cei care au deţinut funcţii de răspundere) după încetarea acestuia, să nu
divulge date sau informaţii de care au luat cunoştinţă în perioada executării
contractului individual de muncă, în condiţiile stabilite de regulamentul
intern al unităţii, de contractul colectiv sau de cel individual de muncă.
Nerespectarea clauzei de confidenţialitate atrage obligarea părţii vinovate
la repararea prejudiciului cauzat.
Contractul individual de muncă se încheie, de regulă, pe durată
nedeterminată. El poate fi încheiat şi pe o durată determinată, ce nu
depăşeşte 5 ani, în condiţiile prevăzute de Codul Muncii. Dacă în contractul
individual de muncă nu este stipulată durata acestuia, contractul se
consideră încheiat pe o durată nedeterminată. Contractul individual de
muncă poate fi încheiat pe durată determinată numai în vederea executării
unor lucrări cu caracter temporar, în următoarele cazuri:
a) pentru perioada îndeplinirii obligaţiilor de muncă ale salariatului
al cărui contract individual de muncă este suspendat (cu excepţia cazurilor
de aflare a acestuia în grevă) sau pentru perioada în care el se află în unul
din concediile prevăzute la art.112, 120, 123, 124, 126, 178, 299 şi 300 ale
Codului Muncii;
b) pentru perioada îndeplinirii unor lucrări temporare cu o durată de
pînă la 2 luni, precum şi în cazul unor lucrări sezoniere care, în virtutea
condiţiilor climaterice, se pot desfăşura numai într-o perioadă anumită a anului;
c) cu persoanele detaşate la lucru peste hotarele Republicii Moldova;

d) pentru perioada stagierii şi instruirii profesionale a salariatului la
o altă unitate;
e) cu persoane care îşi fac studiile la instituţiile de învăţămînt la
cursurile de zi;
f) cu persoanele pensionate, conform legislaţiei în vigoare, pentru limită
de vîrstă ori vechime în muncă (sau care au obţinut dreptul la pensie pentru
limită de vîrstă ori vechime în muncă) şi nu sînt încadrate în cîmpul muncii -
pe o perioadă de pînă la 2 ani, care, la expirare, poate fi prelungită de părţi în
condiţiile art.54 alin.(2) şi ale art.68 alin.(1) şi alin.(2) lit.a) ale Codului Muncii;
g) cu colaboratorii ştiinţifici din instituţiile de cercetare-dezvoltare,
cu cadrele didactice şi rectorii instituţiilor de învăţămînt superior
universitar, precum şi cu directorii colegiilor, în baza rezultatelor
concursului desfăşurat în conformitate cu legislaţia în vigoare;
h) la alegerea, pe o perioadă determinată a salariaţilor, în funcţii
elective în autorităţile publice centrale şi locale, precum şi în organele
sindicale, patronale, ale altor organizaţii necomerciale şi ale societăţilor
comerciale;
i) cu conducătorii unităţilor, adjuncţii lor şi contabilii-şefi ai unităţilor;
j) pentru perioada îndeplinirii de către şomeri a lucrărilor publice
remunerate, în modul stabilit de Guvern;
k) pentru perioada îndeplinirii unei anumite lucrări;
l) cu lucrătorii de creaţie din artă şi cultură;
m) cu salariaţii asociaţiilor religioase; precum şi în alte cazuri
prevăzute de legislaţia în vigoare.
12.2. Încheierea contractului individual de muncă

Contractul individual de muncă se încheie în baza negocierilor dintre
salariat şi angajator. Încheierea contractului individual de muncă poate fi
precedată de circumstanţe specifice (susţinerea unui concurs, alegerea în
funcţie etc.). Salariatul are dreptul să încheie contracte individuale de
muncă, concomitent, şi cu alţi angajatori (munca prin cumul), dacă acest
lucru nu este interzis de legislaţia în vigoare. Contractul individual de
muncă se întocmeşte în două exemplare, se semnează de către părţi şi i se
atribuie un număr din registrul unităţii, aplicîndu-i-se ştampila unităţii.
Un exemplar al contractului individual de muncă se înmînează salariatului,
iar celălalt se păstrează la angajator.
La încheierea contractului individual de muncă, persoana care se

angajează prezintă angajatorului următoarele documente:
a) buletinul de identitate sau un alt act de identitate;
b) carnetul de muncă, cu excepţia cazurilor cînd persoana se încad-
rează în cîmpul muncii pentru prima dată sau se angajează la o muncă prin
cumul;
c) documentele de evidenţă militară – pentru recruţi şi rezervişti;
d) diploma de studii, certificatul de calificare ce confirmă pregătirea
specială – pentru profesiile care cer cunoştinţe sau calităţi speciale;
e) certificatul medical, în cazurile prevăzute de legislaţia în vigoare.
Se interzice angajatorilor să ceară de la persoanele care se angajează
alte documente decît cele susnumite.
Contractul individual de muncă se încheie în formă scrisă. Contractul
individual de muncă încheiat pînă la data intrării în vigoare a noului Cod al
Muncii poate fi perfectat în formă scrisă numai cu acordul părţilor. Propunerea
angajatorului privind perfectarea contractului individual de muncă în formă
scrisă se aduce la cunoştinţa salariatului, sub semnătură, prin ordinul (dispoziţia,
decizia, hotărîrea) angajatorului. Propunerea salariatului privind perfectarea
contractului individual de muncă în formă scrisă se aduce la cunoştinţa
angajatorului prin depunerea şi înregistrarea cererii lui scrise. Refuzul motivat
al uneia dintre părţi privind perfectarea contractului individual de muncă în
formă scrisă se comunică celeilalte părţi prin răspunsul său scris în decurs de
5 zile lucrătoare. Contractul individual de muncă îşi produce efectele din ziua
semnării, dacă contractul nu prevede altfel. În cazul în care contractul individual
de muncă nu a fost perfectat în formă scrisă, acesta este considerat a fi încheiat
pe o durată nedeterminată şi îşi produce efectele din ziua în care salariatul a
fost admis la muncă de către angajator sau de către o altă persoană cu funcţie
de răspundere din unitate, abilitată cu angajarea personalului. Dacă salariatul
dovedeşte faptul admiterii la muncă, perfectarea contractului individual de
muncă în forma scrisă va fi efectuată de angajator ulterior, în mod obligatoriu.
În cazul angajării fără respectarea formei scrise corespunzătoare, angajatorul
este obligat, de asemenea, în baza procesului-verbal de control al inspectorului
de muncă, să perfecteze contractul individual de muncă conform prevederilor
Codului Muncii.
Pentru verificarea aptitudinilor profesionale ale salariatului, la încheierea
contractului individual de muncă, acestuia i se poate stabili o perioadă de
probă de cel mult 3 luni şi, respectiv, de cel mult 6 luni – în cazul persoanelor
cu funcţie de răspundere lista cărora se aprobă de către angajator cu consultarea

reprezentanţilor salariaţilor. Codul muncii al RM reglementează prin art. 60
perioada de probă ca fiind o modalitate de verificare a aptitudinilor profesionale
ale salariatului, facultativă sau obligatorie, după caz398. Prin urmare, perioada
de probă (termenul de încercare) reprezintă intervalul de timp în care se verifică
aptitudinile şi pregătirea profesională a salariatului în raport cu rezultatele
muncii desfăşurate de acesta.
În cazul angajării muncitorilor necalificaţi, perioada de probă se
stabileşte ca excepţie şi nu poate depăşi 15 zile calendaristice. În perioada
de probă nu se include perioada aflării salariatului în concediu medical şi
alte perioade în care el a absentat de la lucru din motive întemeiate,
confirmate documentar. Clauza privind perioada de probă trebuie să fie
prevăzută în contractul individual de muncă. În lipsa unei astfel de clauze,
se consideră că salariatul a fost angajat fără perioadă de probă. Pe parcursul
perioadei de probă, salariatul beneficiază de toate drepturile şi îndeplineşte
obligaţiile prevăzute de legislaţia muncii, de regulamentul intern al unităţii,
de contractul colectiv şi de cel individual de muncă. Pe durata contractului
individual de muncă nu poate fi stabilită decît o singură perioadă de probă.
Salariaţii angajaţi în baza contractului individual de muncă pe durată
determinată pot fi supuşi unei perioade de probă care nu va depăşi:
a) 15 zile calendaristice pentru o durată a contractului individual de
muncă cuprinsă între 3 şi 6 luni;
b) 30 de zile calendaristice pentru o durată a contractului individual
de muncă mai mare de 6 luni.
Se interzice aplicarea perioadei de probă în cazul încheierii
contractului individual de muncă cu:
a) tinerii specialişti, absolvenţii şcolilor profesionale polivalente şi
ai şcolilor de meserii;
b) persoanele în vîrstă de pînă 18 ani;
c) persoanele angajate prin concurs;
d) persoanele care au fost transferate de la o unitate la alta;
e) femeile gravide;
f) invalizii;
g) persoanele alese în funcţii elective;
h) persoanele angajate în baza unui contract individual de muncă cu
o durată de pînă la 3 luni;
398
Ţiclea, A. Tratat de dreptul muncii, p. 413.
Dacă, pe durata perioadei de probă, contractul individual de muncă

nu a încetat în temeiurile prevăzute de prezentul cod, acţiunea contractului
continuă şi încetarea lui ulterioară va avea loc în baze generale. În cazul în
care rezultatul perioadei de probă este nesatisfăcător, acest lucru se constată
în ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea) cu privire la concedierea
salariatului, ce se emite se face de către angajator pînă la expirarea perioadei
de probă, fără plata indemnizaţiei de eliberare din serviciu. Salariatul are
dreptul să atace concedierea în instanţa de judecată.
Drepturile şi obligaţiile legate de raporturile de muncă dintre angajator
şi salariat sînt stabilite prin negocieri în contractul colectiv şi în cel individual
de muncă, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Salariaţii nu pot renunţa
la drepturile ce le sînt recunoscute prin codul Muncii. Orice înţelegere prin
care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute salariaţilor sau
limitarea acestora este nulă. În caz de reorganizare ori transmitere, integrală
sau parţială, a dreptului de proprietate asupra unei unităţi, succesorul preia
drepturile şi obligaţiile, existente la momentul reorganizării ori transmiterii,
ce decurg din contractul colectiv şi din contractele individuale de muncă.
Angajarea se legalizează prin ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea)
angajatorului, care este emis în baza contractului individual de muncă negociat
şi semnat de părţi. Ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea) de angajare trebuie
adus la cunoştinţa salariatului, sub semnătură, în termen de 3 zile lucrătoare
de la data semnării de către părţi a contractului individual de muncă. La cererea
scrisă a salariatului, angajatorul este obligat să-i elibereze acestuia o copie a
ordinului (dispoziţiei, deciziei, hotărîrii), legalizată în modul stabilit, în termen
de 3 zile lucrătoare. La angajare sau la transferare a salariatului la o altă muncă,
conform prevederilor codului Muncii, angajatorul este obligat:
a) să-l pună la curent cu munca care i se încredinţează, cu condiţiile
de muncă, cu drepturile şi obligaţiile sale;
b) să-i aducă la cunoştinţă regulamentul intern al unităţii şi contractul
colectiv de muncă;
c) să-l familiarizeze cu tehnica securităţii, igiena muncii, măsurile
de securitate antiincendiară şi cu alte reguli de protecţie a muncii.
Carnete de muncă se ţin pentru toţi salariaţii care lucrează în unitate mai
mult de 5 zile lucrătoare. În carnetele de muncă se înscriu datele cu privire la
activitatea lui de muncă, la salariu şi la stimulările pentru succesele realizate
în unitate. Sancţiunile disciplinare nu se înscriu în carnetul de muncă. Înscrierile
cu privire la motivele încetării contractului individual de muncă se efectuează
în strictă conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare, indicîndu-se

articolul, alineatul, punctul şi litera corespunzătoare din lege. În cazul încetării
contractului individual de muncă din iniţiativa salariatului, pentru motive de
care legislaţia leagă posibilitatea acordării unor înlesniri şi avantaje, înscrierea
cu privire la încetarea contractului individual de muncă se efectuează cu
indicarea acestor motive. La încetarea contractului individual de muncă,
carnetul de muncă se restituie salariatului în ziua eliberării din serviciu. Modul
de completare, păstrare şi evidenţă a carnetelor de muncă este stabilit de Guvern.
Angajatorul este obligat să elibereze salariatului în termen de 3 zile
lucrătoare, la cererea lui scrisă, un certificat cu privire la munca în cadrul
unităţii respective, în care urmează să se indice specialitatea, calificarea,
funcţia, durata muncii şi cuantumul salariului.
12.3. Modificarea contractului individual de muncă

Contractul individual de muncă nu poate fi modificat decît printr-un
acord suplimentar semnat de părţi, care se anexează la contract şi este
parte integrantă a acestuia. Modificare a contractului individual de muncă
se consideră orice schimbare sau completare ce se referă la:
a) durata contractului;
b) specificul muncii (condiţii grele, vătămătoare şi/sau periculoase,
introducerea clauzelor specifice conform art.51 al CM, etc.);
c) cuantumul retribuirii muncii;
d) regimul de muncă şi de odihnă;
e) specialitatea, profesia, calificarea, funcţia;
f) caracterul înlesnirilor şi modul lor de acordare dacă acestea sînt
prevăzute în contract.
Cu titlu de excepţie, modificarea unilaterală de către angajator a altor
clauze ale contractului individual de muncă decît cele specificate este
posibilă numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de Codul Muncii.
Locul de muncă poate fi schimbat temporar de către angajator prin
deplasarea în interes de serviciu sau detaşarea salariatului la alt loc de
muncă în conformitate cu art.70 şi 71 ale Codului Muncii. Pe durata
deplasării în interes de serviciu sau a detaşării la alt loc de muncă, salariatul
îşi menţine funcţia, salariul mediu şi alte drepturi prevăzute de contractul
colectiv şi de cel individual de muncă.
Trimiterea salariatului în deplasare în interes de serviciu poate fi
dispusă pentru o perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice, în modul şi
în condiţiile prevăzute la art.174-176 ale Codului Muncii.
Detaşarea poate fi dispusă numai cu acordul scris al salariatului pentru

o perioadă de cel mult un an şi se efectuează în temeiul unui contract
individual de muncă distinct pe durată determinată.În caz de necesitate,
perioada detaşării poate fi prelungită, prin acordul părţilor, cu încă cel
mult un an. Pentru unele categorii de salariaţi (art.302 ale Codului Muncii),
detaşarea poate fi dispusă pe o durată mai mare decît cea indicată mai sus.
Salariatul detaşat are dreptul la compensarea cheltuielilor de transport şi a
celor de cazare, precum şi la o indemnizaţie specială în conformitate cu
legislaţia în vigoare, cu contractul colectiv şi/sau cu cel individual de
muncă. Prin detaşare se poate modifica şi specificul muncii, dar numai cu
acordul scris al salariatului.
Salarizarea, în caz de detaşare, va fi efectuată de unitatea la care va
lucra salariatul. În cazul în care aceasta se află în imposibilitate de plată,
obligaţia de retribuire a muncii prestate revine unităţii care a dispus detaşarea
cu dreptul la acţiune de regres împotriva unităţii în care a fost detaşat
salariatul. Dacă, la noul loc de muncă, condiţiile de salarizare sau timpul de
odihnă diferă de cele de care beneficia salariatul la unitatea care a dispus
detaşarea, salariatului i se vor aplica condiţiile mai favorabile. În cazul
apariţiei unei situaţii prevăzute de art.104 alin.(2) lit.a) şi b) ale Codului
Muncii, angajatorul poate schimba temporar, pe o perioadă de cel mult o
lună, locul şi specificul muncii salariatului fără consimţămîntul acestuia şi
fără operarea modificărilor respective în contractul individual de muncă.
Transferul salariatului la o altă muncă permanentă în cadrul aceleiaşi
unităţi, cu modificarea contractului individual de muncă conform art.68
din Codul Muncii, precum şi angajarea prin transferare la o muncă
permanentă la o altă unitate, ori transferarea într-o altă localitate împreună
cu unitatea, se permit numai cu acordul scris al părţilor. Salariatul care,
conform certificatului medical, necesită acordarea unei munci mai uşoare
urmează a fi transferat, cu consimţămîntul scris al acestuia, la o altă muncă,
care nu-i este contraindicată. Dacă salariatul refuză acest transfer, contractul
individual de muncă se desface în conformitate cu prevederile art.86 alin.(1)
lit.x) din Codul Muncii. În cazul în care un loc de muncă corespunzător
lipseşte, contractul individual de muncă va fi desfăcut în temeiul art.86
alin.(1) lit.d) din Codul Muncii. În caz de transfer în condiţiile alin.(1) şi
(2) a art 74 din Codul Muncii, părţile vor opera modificările necesare în
contractul individual de muncă conform art.68, în temeiul ordinului
(dispoziţiei, deciziei, hotărîrii) emis de angajator care se aduce la cunoştinţa
salariatului, sub semnătură, în termen de 3 zile lucrătoare. Nu se consideră

transfer şi nu necesită consimţămîntul salariatului permutarea lui în cadrul
aceleiaşi unităţi la un alt loc de muncă, în altă subdiviziune a unităţii situată
în aceeaşi localitate, însărcinarea de a îndeplini lucrul la un alt mecanism
ori agregat în limitele specialităţii, calificării sau funcţiei specificate în
contractul individual de muncă. În caz de permutare, angajatorul emite un
ordin (dispoziţie, decizie, hotărîre) care se aduce la cunoştinţa salariatului,
sub semnătură, în termen de 3 zile lucrătoare.
12.4. Suspendarea contractului idividual de muncă.

Autorul Al. Ţiglea susţine că executarea contractului individual de
muncă fiind un proces ce se desfăşoară în timp, în acest interval pot
interveni anumite împrejurări, prevăzute chiar de lege, care să împiedice
temporar înfăptuirea obiectului şi efectelor contractului, deci a obligaţiilor
reciproce ale părţilor, intervenind astfel suspendarea acestuia.399
Suspendarea contractului individual de muncă poate interveni în
circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor, prin acordul părţilor sau la iniţiativa
uneia dintre părţi. Suspendarea contractului individual de muncă presupune
suspendarea prestării muncii de către salariat şi a plăţii drepturilor salariale
(salariu, sporuri, alte plăţi) de către angajator. Pe toată durata suspendării
contractului individual de muncă, drepturile şi obligaţiile părţilor, în afară de
cele prevăzute mai sus continuă să existe dacă prin actele normative în vigoare,
prin convenţiile colective, prin contractul colectiv şi prin cel individual de
muncă nu se prevede altfel. Suspendarea contractului individual de muncă, cu
excepţia cazurilor prevăzute la art.76 lit.a) şi b) din Codul Muncii, se face prin
ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea) angajatorului, care se aduce la cunoştinţa
salariatului, sub semnătură, cel tîrziu la data suspendării.
Contractul individual de muncă se suspendă în circumstanţe ce nu
depind de voinţa părţilor în caz de:
a) concediu de maternitate;
b) boală sau traumatism;
c) carantină;
d) încorporarea în serviciul militar în termen, în serviciul militar cu
termen redus sau în serviciul civil;
e) detaşare;
399
Ţiclea, A. Tratat de dreptul muncii, p. 499.
f) forţă majoră, confirmată în modul stabilit, ce nu impune încetarea

raporturilor de muncă;
g) trimitere în instanţa de judecată a dosarului penal privind comiterea
de către salariat a unei infracţiuni incompatibile cu munca prestată, pînă
la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti;
h) omiteri, din vina salariatului, a termenului de trecere a controlului
medical;
i) depistare, conform certificatului medical, a contraindicaţiilor care
nu permit îndeplinirea muncii specificate în contractul individual de muncă;
j) cerere a organelor de control sau de drept, conform legislaţiei în vigoare;
k) prezentare la locul de muncă în stare de ebrietate alcoolică,
narcotică sau toxică, constatată prin certificatul eliberat de instituţia
medicală competentă sau prin actul comisiei formate dintr-un număr egal
de reprezentanţi ai angajatorului şi ai salariaţilor;
l) aflare în grevă, declarată conform codului Muncii;
m) stabilire pe termen determinat a gradului de invaliditate ca urmare
a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale; precum şi în alte
cazuri prevăzute de legislaţia în vigoare.
Contractul individual de muncă se suspendă prin acordul părţilor,
exprimat în formă scrisă, în caz de:
a) acordare a concediului fără plată pe o perioadă mai mare de o lună;
b) urmare a unui curs de formare profesională sau de stagiere cu
scoaterea din activitate pe o perioadă mai mare de 60 de zile calendaristice;
c) şomaj tehnic;
d) îngrijire a copilului bolnav în vîrstă de pînă la 7 ani;
e) îngrijire a copilului invalid pînă la vîrsta de 16 ani;
f) în alte cazuri prevăzute de legislaţia în vigoare.
Contractul individual de muncă se suspendă din iniţiativa salariatului
în caz de:
a) concediu pentru îngrijirea copilului în vîrstă de pînă la 6 ani;
b) concediu pentru îngrijirea unui membru bolnav al familiei cu durata
de pînă la un an, conform certificatului medical;
c) urmare a unui curs de formare profesională în afara unităţii, potrivit
art.214 alin.(3) din Codul Muncii;
d) ocupare a unei funcţii elective în autorităţile publice, în organele
sindicale sau în cele patronale;
e) condiţii de muncă nesatisfăcătoare din punctul de vedere al
protecţiei muncii; precum şi din alte motive prevăzute de legislaţie.
Contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa

angajatorului pe durata anchetei de serviciu sau în alte cazuri prevăzute de
legislaţie.
Litigiile legate de suspendarea contractului individual de muncă se
soluţionează în modul stabilit la art.354-356 din Codul Muncii.
Şomajul tehnic reprezintă imposibilitatea temporară a continuării
activităţii de producţie de către unitate sau de către o subdiviziune interioară
a acesteia pentru motive economice obiective. Durata şomajului tehnic nu
poate depăşi 3 luni în decursul unui an calendaristic. Pe durata şomajului
tehnic, salariaţii se vor afla la dispoziţia angajatorului, acesta avînd oricînd
posibilitatea să dispună reluarea activităţii. În perioada şomajului tehnic,
salariaţii vor beneficia de o indemnizaţie ce nu poate fi mai mică de 75 la
sută din salariul lor de bază, cu excepţia cazurilor de suspendare a
contractului individual de muncă. Modul în care salariaţii vor executa
obligaţia de a se afla la dispoziţia angajatorului, precum şi mărimea concretă
a indemnizaţiei de care beneficiază salariaţii în perioada şomajului tehnic,
se stabilesc prin ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea) angajatorului, de
contractul colectiv de muncă şi de convenţiile colective.
12.5. Încetarea contractului idividual de muncă

Dat fiind faptul că relaţile de muncă se bazaeză pe principiul
consensualismului rezultă că atunci când părţile se pun de acord în acest
sens, efectele contractului individual de muncă nu se mai produc prin voinţa
lor comună.
Prin acordul părţilor poate înceta orice contract individual de muncă,
indiferent de durata de timp pentru care a fost încheiat. Sigur că, de regulă,
un contract individual de muncă încheiat pe durată determinată încetează
prin împlinirea acestui termen însă asta nu înseamnă că el nu poate înceta
înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat. Mutuus dissensus
părţile pot pune capăt oricărui raport juridic de muncă.400 Art. 83 alin (1)
din Codul muncii stipulează: în caz de încetare a contractului individual
de muncă pe durată determinată în legătură cu expirarea termenului său,
salariatul trebuie să fie înştiinţat în scris de către angajator despre acest
fapt cu cel puţin 10 zile lucrătoare înainte.
Indiferent cum se realizează acordul de voinţă al părţilor, acest acord
400
Ţichindeal, Marioara, op. cit., p. 29.
trebuie să îndeplinească condiţiile generale prevăzute de legislaţia civilă

pentru valabilitatea oricărui act juridic şi anume:
-consimţământul pentru încetarea contractului să fie al părţilor care
au încheiat contractul;
-să rezulte în mod indubitabil că acest consimţământ a fost dat cu
intenţia firească de a înceta contractul de muncă;
-consimţământul să nu fie afectat de eroare, dol sau violenţă.401
Încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului
Una din cele mai importante probleme legate de cadrul reglementativ al
contractului individual de muncă în legislaţia muncii se referă la încetarea
acestuia. Necesităţile sociale care impun reglementarea încetării contractului
de muncă pot fi înţelese în baza principiilor care guvernează această instituţie:
a) libertatea muncii;
b) stabilitatea în muncă;
c) caracterul imperativ al dispoziţiilor legale care reglementează
încetarea contractului individual de muncă.402
Normele legale în materia încetării contractului individual de muncă
sunt imperative şi de strictă interpretare, orice abatere de la litera legii
ducând la nelegalitatea măsurii de desfacere a contractului.
Încetarea contractului individual de muncă este dominată de principiul
legalităţii, modurile şi cazurile în care poate înceta trebuie stipulate expres
de lege.403
Reglementarea încetării contractului de muncă în legislaţia noastră
ilustrează în mod adecvat ideea garantării stabilităţii în muncă a salariaţilor,
prin determinarea expresă în lege a condiţiilor de fond şi procedură după
care are loc concedierea acestora.404
Conform Codului muncii a RM, contractul individual de muncă poate
înceta:
a) în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor ;
b) la iniţiativa uneia dintre părţi .
În toate cazurile menţionate, ziua încetării contractului individual de
muncă se consideră ultima zi de muncă. Contractul individual de muncă
încetează în temeiul ordinului (dispoziţiei, deciziei, hotărîrii) angajatorului,
401
Bădica, Gh., Brehoi, Gh., Popescu, A., op. cit., p. 18.
402
Ţichindeal, Marioara, op. cit., p. 13.
403
Ţundrea, Luminiţa, op. cit., p. 33.
404
Athanasiu, Al., Moarcăş, Claudia Ana, op. cit, p. 247.
care se aduce la cunoştinţa salariatului, sub semnătură, cel tîrziu la data

eliberării din serviciu.
Contractul individual de muncă încetează în circumstanţe ce nu
depind de voinţa părţilor în caz de:
a) deces al salariatului, declarare a acestuia decedat sau dispărut fără
urmă prin hotărîre a instanţei de judecată;
b) deces al angajatorului persoană fizică, declarare a acestuia decedat
sau dispărut fără urmă prin hotărîre a instanţei de judecată;
c) constatare a nulităţii contractului prin hotărîre a instanţei de
judecată – de la data rămînerii definitive a hotărîrii respective, cu excepţia
cazurilor prevăzute la art.84 alin. (3) din Codul Muncii;
d) retragere, de către autorităţile competente, a autorizaţiei (licenţei)
de activitate a unităţii – de la data retragerii acesteia;
e) aplicare a pedepsei penale salariatului, prin hotărîre a instanţei de
judecată, care exclude posibilitatea de a continua munca la unitate - de la
data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti;
f) expirare a termenului contractului individual de muncă pe durată
determinată – de la data prevăzută în contract, cu excepţia cazurilor cînd
raporturile de muncă continuă de fapt şi nici una dintre părţi nu a cerut
încetarea lor;
g) finalizare a lucrării prevăzute de contractul individual de muncă
încheiat pentru perioada îndeplinirii unei anumite lucrări;
h) încheiere a sezonului, în cazul contractului individual de muncă
pentru îndeplinirea lucrărilor sezoniere;
i) atingere a vîrstei de 65 de ani de către conducătorul unităţii de stat,
inclusiv municipale, sau al unităţii cu capital majoritar de stat;
j) forţă majoră, confirmată în modul stabilit, care exclude posibilitatea
continuării raporturilor de muncă ş.a.
Persoanele eliberate din serviciu în temeiul lit. i) pot fi angajate pe o
durată determinată conform art. 55 lit. f) din Codul Muncii, în orice funcţie,
alta decît cea de conducător de unitate de stat, inclusiv municipală, sau de
unitate cu capital majoritar de stat.
În caz de încetare a contractului individual de muncă pe durată
determinată în legătură cu expirarea termenului său, salariatul trebuie să fie
înştiinţat în scris de către angajator despre acest fapt cu cel puţin 10 zile
lucrătoare înainte. Contractul individual de muncă pe durată determinată
poate înceta înainte de termenul indicat în contract numai prin acordul scris
al părţilor în cazurile şi modul prevăzute de contract, cu excepţia cazurilor

specificate în prezentul cod. Contractul individual de muncă pe durată
determinată încheiat pentru perioada îndeplinirii obligaţiilor de muncă ale
salariatului al cărui contract individual de muncă este suspendat sau care se
află în concediul respectiv (art.55 lit.a) din Codul Muncii) încetează în ziua
reîntoarcerii acestui salariat la lucru. Dacă, la expirarea termenului
contractului individual de muncă pe durată determinată, nici una dintre părţi
nu a cerut încetarea lui şi raporturile de muncă continuă de fapt, contractul
se consideră prelungit pe durată nedeterminată. Contractul individual de
muncă pe durată determinată poate înceta înainte de termen în cazurile
prevăzute la art.82 şi 86 din Codul Muncii, precum şi, prin acordul scris al
părţilor, în cazurile prevăzute de lege.
Nerespectarea oricărei dintre condiţiile stabilite de codul Muncii
pentru încheierea contractului individual de muncă atrage nulitatea acestuia.
Constatarea nulităţii contractului individual de muncă produce efecte pentru
viitor. Nulitatea contractului individual de muncă poate fi înlăturată prin
îndeplinirea condiţiilor corespunzătoare impuse de codul Muncii. În cazul
în care o clauză a contractului individual de muncă este afectată de nulitate,
deoarece stabileşte pentru salariat drepturi sub limitele impuse de legislaţie,
de convenţiile colective sau de contractul colectiv de muncă, ea va fi
înlocuită în mod automat de dispoziţiile legale, convenţionale sau
contractuale minime aplicabile. Nulitatea contractului individual de muncă
se constată prin hotărîre a instanţei de judecată.
Salariatul are dreptul la demisie - desfacere a contractului individual
de muncă pe durată nedeterminată, din proprie iniţiativă, anunţînd despre
aceasta angajatorul, prin cerere scrisă, cu 14 zile calendaristice înainte.
Curgerea termenului menţionat începe în ziua imediat următoare zilei în
care a fost înregistrată cererea. Conducătorul unităţii, adjuncţii lui şi
contabilul-şef sînt în drept să demisioneze pînă la expirarea duratei
contractului individual de muncă în cazurile stipulate de contract, anunţînd
despre aceasta angajatorul, prin cerere scrisă, cu o lună înainte. În caz de
demisie a salariatului în legătură cu pensionarea, cu stabilirea gradului de
invaliditate, cu concediul pentru îngrijirea copilului, cu înmatricularea într-
o instituţie de învăţămînt, cu trecerea cu traiul în altă localitate, cu îngrijirea
copilului pînă la vîrsta de 14 ani (a copilului invalid pînă la vîrsta de 16
ani), cu alegerea într-o funcţie electivă, cu angajarea prin concurs la o altă
unitate, cu încălcarea de către angajator a contractului individual şi/sau
colectiv de muncă, a legislaţiei muncii în vigoare, angajatorul este obligat

să accepte demisia în termenul redus indicat în cererea depusă şi
înregistrată, la care se anexează documentul respectiv ce confirmă acest
drept. După expirarea termenelor indicate, salariatul are dreptul să înceteze
lucrul, iar angajatorul este obligat să efectueze achitarea deplină a
drepturilor salariale ce i se cuvin salariatului şi să-i elibereze carnetul de
muncă şi alte documente legate de activitatea acestuia în unitate. Contractul
individual de muncă poate fi desfăcut, prin acordul scris al părţilor, înainte
de expirarea termenelor indicate. Pînă la expirarea termenelor indicate,
salariatul are dreptul oricînd să-şi retragă cererea sau să depună o nouă
cerere, prin care să o anuleze pe prima. În acest caz, angajatorul este în
drept să-l elibereze pe salariat numai dacă, pînă la retragerea (anularea)
cererii depuse, a fost încheiat un contract individual de muncă cu un alt
salariat în condiţiile prezentului cod. Dacă, după expirarea termenelor
indicate, salariatul nu a fost de fapt eliberat din funcţie şi el îşi continuă
activitatea de muncă fără să-şi reafirme în scris dorinţa de a desface
contractul individual de muncă, eliberarea acestuia nu se admite.
Concedierea – desfacerea din iniţiativa angajatorului a contractului
individual de muncă pe durată nedeterminată, precum şi a celui pe durată
determinată – se admite pentru următoarele motive:
a) rezultatul nesatisfăcător al perioadei de probă;
b) lichidarea unităţii sau încetarea activităţii angajatorului persoană fizică;
c) reducerea numărului sau a statelor de personal din unitate;
d) constatarea faptului că salariatul nu corespunde funcţiei deţinute
sau muncii prestate din cauza stării de sănătate, în conformitate cu
certificatul medical;
e) constatarea faptului că salariatul nu corespunde funcţiei deţinute
sau muncii prestate ca urmare a calificării insuficiente, confirmate prin
hotărîre a comisiei de atestare;
f) schimbarea proprietarului unităţii (în privinţa conducătorului
unităţii, a adjuncţilor săi, a contabilului-şef);
g) încălcarea repetată, pe parcursul unui an, a obligaţiilor de muncă,
dacă anterior au fost aplicate sancţiuni disciplinare;
h) absenţa fără motive întemeiate de la lucru mai mult de 4 ore
consecutive în timpul zilei de muncă;
i) prezentarea la lucru în stare de ebrietate alcoolică, narcotică sau
toxică, stabilită în modul prevăzut lege;
j) săvîrşirea la locul de muncă a unei sustrageri (inclusiv în proporţii

mici) din patrimoniul unităţii, stabilite prin hotărîre a instanţei de judecată
sau a organului de competenţa căruia ţine aplicarea sancţiunilor
administrative;
k) comiterea de către salariatul care mînuieşte nemijlocit valori
băneşti sau materiale a unor acţiuni culpabile dacă aceste acţiuni pot servi
temei pentru pierderea încrederii angajatorului faţă de salariatul respectiv;
l) încălcarea gravă repetată, pe parcursul unui an, a statutului instituţiei
de învăţămînt de către un cadru didactic;
m) comiterea de către salariatul care îndeplineşte funcţii educative a
unei fapte imorale incompatibile cu funcţia deţinută;
n) aplicarea, chiar şi o singură dată, de către un cadru didactic a
violenţei fizice sau psihice faţă de discipoli;
o) semnarea de către conducătorul unităţii (filialei, subdiviziunii),
de către adjuncţii săi sau de către contabilul-şef a unui act juridic nefondat
care a cauzat prejudicii materiale unităţii;
p) încălcarea gravă, chiar şi o singură dată, a obligaţiilor de muncă de
către conducătorul unităţii, de către adjuncţii săi sau de către contabilul-şef;
r) prezentarea de către salariat angajatorului, la încheierea contractului
individual de muncă, a unor documente false, fapt confirmat în modul stabilit;
s) încheierea, vizînd salariaţii ce prestează munca prin cumul, a unui
contract individual de muncă cu o altă persoană care va exercita profesia,
specialitatea sau funcţia respectivă ca profesie, specialitate sau funcţie de bază;
t) restabilirea la locul de muncă, conform hotărîrii instanţei de
judecată, a persoanei care a îndeplinit anterior munca respectivă, dacă
permutarea sau transferul salariatului la o altă muncă conform prezentului
cod nu sînt posibile;
u) transferarea salariatului la o altă unitate cu acordul celui transferat
şi al ambilor angajatori;
v) refuzul salariatului de a continua munca în legătură cu schimbarea
proprietarului unităţii sau reorganizarea acesteia, precum şi a transferării
unităţii în subordinea unui alt organ;
x) refuzul salariatului de a fi transferat la o altă muncă pentru motive
de sănătate, conform certificatului medical;
y) refuzului salariatului de a fi transferat în altă localitate în legătură
cu mutarea unităţii în această localitate; precum şi pentru alte motive
prevăzute de legislaţie.
Nu se admite concedierea salariatului în perioada aflării lui în concediu

medical, în concediu de odihnă anual, în concediu de studii, în concediu de
maternitate, în concediu parţial plătit pentru îngrijirea copilului pînă la vîrsta
de 3 ani, în concediu suplimentar neplătit pentru îngrijirea copilului în vîrstă
de la 3 la 6 ani, în perioada îndeplinirii obligaţiilor de stat sau obşteşti precum
şi în perioada detaşării, cu excepţia cazurilor de lichidare a unităţii.
Concedierea salariaţilor membri de sindicat în cazurile stipulate la art.86
alin.(1) lit.c), d), e), g) şi h) din Codul Muncii poate avea loc doar cu acordul
preliminar al organului (organizatorului) sindical din unitate. În celelalte
cazuri, concedierea se admite cu consultarea prealabilă a organului
(organizatorului) sindical din unitate. Concedierea persoanei alese în organul
sindical şi neeliberate de la locul de muncă de bază se admite cu respectarea
modului general de concediere şi doar cu acordul preliminar al organului
sindical al cărui membru este persoana în cauză. Conducătorii organizaţiei
sindicale primare (organizatorii sindicali) neeliberaţi de la locul de muncă
de bază nu pot fi concediaţi fără acordul preliminar al organului sindical
ierarhic superior.Organele sindicale (organizatorii sindicali) indicate la
alin.(1)-(3) îşi vor comunica acordul sau dezacordul (opinia consultativă)
privind concedierea salariatului în termen de 10 zile lucrătoare de la data
solicitării acordului de către angajator. În cazul în care răspunsul nu a fost
primit de angajator în acest termen, acordul (comunicarea opiniei
consultative) a organului respectiv se prezumă.
Angajatorul este în drept să concedieze salariaţii de la unitate în
legătură cu lichidarea acesteia ori în legătură cu reducerea numărului sau
a statelor de personal doar cu condiţia că:
a) va emite un ordin (dispoziţie, decizie, hotărîre), motivat din punct
de vedere juridic, cu privire la lichidarea unităţii ori reducerea numărului
sau a statelor de personal;
b) va emite un ordin (dispoziţie, decizie, hotărîre) cu privire la
preavizarea, sub semnătură, a salariaţilor cu 2 luni înainte de lichidarea
unităţii ori de reducerea numărului sau a statelor de personal. În caz de
reducere a numărului sau a statelor de personal, vor fi preavizate numai
persoanele ale căror locuri de muncă urmează a fi reduse;
c) o dată cu preavizarea în legătură cu reducerea numărului sau a
statelor de personal, va propune în scris salariatului preavizat un alt loc de
muncă (funcţie) în cadrul unităţii respective;
d) va reduce, în primul rînd, locurile de muncă vacante;
e) va desface contractul individual de muncă în primul rînd cu

salariaţii angajaţi prin cumul;
f) va acorda salariatului ce urmează a fi concediat o zi lucrătoare pe
săptămînă cu menţinerea salariului mediu pentru căutarea unui alt loc de muncă;
g) va prezenta, în modul stabilit, cu 2 luni înainte de concediere,
agenţiei pentru ocuparea forţei de muncă informaţiile privind persoanele
ce urmează a fi disponibilizate;
h) se va adresa organului sindical în vederea obţinerii acordului pentru
concediere, în modul prevăzut de prezentul cod;
i) în cazul în care reorganizarea sau lichidarea unităţii presupune
reducerea în masă a locurilor de muncă, va informa, cu cel puţin 3 luni
înainte, despre acest lucru organele sindicale din unitatea şi ramura
respectivă şi va iniţia negocieri în vederea respectării drepturilor şi
intereselor salariaţilor. Criteriile vizînd reducerea în masă a locurilor de
muncă se stabilesc prin convenţiile colective.
În cazul în care, după expirarea termenului de preavizare de 2 luni,
nu a fost emis ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea) de concediere a
salariatului, această procedură nu poate fi repetată în cadrul aceluiaşi an
calendaristic. În termenul de preavizare nu se include perioada aflării
salariatului în concediul anual de odihnă, în concediul de studii şi în
concediul medical. Locul de muncă redus nu poate fi restabilit în statele
unităţii pe parcursul anului calendaristic în care a avut loc concedierea
salariatului care l-a ocupat. În caz de lichidare a unităţii, angajatorul este
obligat să respecte procedura de concediere prevăzută de Codul Muncii.
Salariatul transferat nelegitim la o altă muncă sau eliberat nelegitim din
serviciu poate fi restabilit la locul de muncă prin negocieri directe cu angajatorul,
iar în caz de litigiu - prin hotărîre a instanţei de judecată. La examinarea litigiului
individual de muncă de către instanţa de judecată, angajatorul este obligat să
dovedească legalitatea şi să indice temeiurile transferării sau eliberării din
serviciu a salariatului. În cazul concedierii unui membru de sindicat fără acordul
organului sindical, cînd acordul respectiv este necesar, instanţa de judecată,
prin hotărîre, restabileşte salariatul la locul de muncă.
În cazul restabilirii la locul de muncă a salariatului transferat sau
eliberat nelegitim din serviciu, angajatorul este obligat să repare prejudiciul
cauzat acestuia. Repararea de către angajator a prejudiciului cauzat
salariatului constă în:
a) plata obligatorie a unei despăgubiri pentru întreaga perioadă de
absenţă forţată de la muncă într-o mărime nu mai mică decît salariul mediu
al salariatului pentru această perioadă;
b) compensarea cheltuielilor suplimentare legate de contestarea
transferului sau a eliberării din serviciu (consultarea specialiştilor,
cheltuielile de judecată etc.);
c) compensarea prejudiciului moral cauzat salariatului.
Mărimea reparării prejudiciului moral se determină de către instanţa
de judecată, ţinîndu-se cont de aprecierea dată acţiunilor angajatorului,
dar nu poate fi mai mică decît un salariu mediu lunar al salariatului. În
locul restabilirii la locul de muncă, părţile pot încheia o tranzacţie de
împăcare, iar în caz de litigiu - instanţa de judecată poate încasa de la
angajator, cu acordul salariatului, în beneficiul acestuia, o compensaţie
suplimentară la sumele indicate mai sus în mărime de cel puţin 3 salarii
medii lunare ale salariatului.
12.6. Protecţia datelor personale ale salariatului

În scopul asigurării drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului,
în procesul prelucrării datelor personale ale salariatului, angajatorul şi
reprezentanţii lui sînt obligaţi să respecte următoarele cerinţe:
a) prelucrarea datelor personale ale salariatului poate fi efectuată
exclusiv în scopul îndeplinirii prevederilor legislaţiei în vigoare, acordării
de asistenţă la angajare, instruirii şi avansării în serviciu, asigurării
securităţii personale a salariatului, controlului volumului şi calităţii lucrului
îndeplinit şi asigurării integrităţii bunurilor unităţii;
b) la determinarea volumului şi conţinutului datelor personale ale
salariatului ce urmează a fi prelucrate, angajatorul este obligat să se conducă
de legislaţia în vigoare;
c) toate datele personale urmează a fi preluate de la salariat sau din
sursa indicată de acesta;
d) angajatorul nu este în drept să obţină şi să prelucreze date referitoare
la convingerile politice şi religioase ale salariatului, precum şi la viaţa privată
a acestuia. În cazurile prevăzute de lege, angajatorul poate cere şi prelucra
date despre viaţa privată a salariatului numai cu acordul scris al acestuia;
e) angajatorul nu este în drept să obţină şi să prelucreze date privind
apartenenţa salariatului la sindicate, asociaţii obşteşti şi religioase, partide
şi alte organizaţii social-politice, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege;
f) la adoptarea unei decizii care afectează interesele salariatului,
angajatorul nu este în drept să se bazeze pe datele personale ale salariatului

obţinute exclusiv în urma prelucrării automatizate sau pe cale electronică;
g) protecţia datelor personale ale salariatului contra utilizării ilegale
sau pierderii este asigurată din contul angajatorului;
h) salariaţii şi reprezentanţii lor trebuie să fie familiarizaţi, sub
semnătură, cu documentele vizînd modul de prelucrare şi păstrare a datelor
personale ale salariaţilor din unitate şi să fie informaţi despre drepturile şi
obligaţiile lor în domeniul respectiv;
i) salariaţii nu trebuie să renunţe la drepturile lor privind păstrarea şi
protecţia datelor personale;
j) angajatorii, salariaţii şi reprezentanţii lor trebuie să elaboreze în
comun măsurile de protecţie a datelor personale ale salariaţilor.
La transmiterea datelor personale ale salariatului, angajatorul trebuie
să respecte următoarele cerinţe:
a) să nu comunice unor terţi datele personale ale salariatului fără
acordul scris al acestuia, cu excepţia cazurilor cînd acest lucru este necesar
în scopul prevenirii unui pericol pentru viaţa sau sănătatea salariatului,
precum şi a cazurilor prevăzute de lege;
b) să nu comunice datele personale ale salariatului în scopuri
comerciale fără acordul scris al acestuia;
c) să prevină persoanele care primesc datele personale ale salariatului
despre faptul că acestea pot fi utilizate doar în scopurile pentru care au
fost comunicate şi să ceară persoanelor în cauză confirmarea în scris a
respectării acestei reguli. Persoanele care primesc datele personale ale
salariatului sînt obligate să respecte regimul de confidenţialitate, cu excepţia
cazurilor prevăzute lege;
d) să permită accesul la datele personale ale salariatului doar
persoanelor împuternicite în acest sens, care, la rîndul lor, au dreptul să
solicite numai datele personale necesare exercitării unor atribuţii concrete;
e) să nu solicite informaţii privind starea sănătăţii salariatului, cu
excepţia datelor ce vizează capacitatea salariatului de a-şi îndeplini
obligaţiile de muncă;
f) să transmită reprezentanţilor salariaţilor datele personale ale
salariatului în modul prevăzut de codul Muncii şi să limiteze această
informaţie numai la acele date personale care sînt necesare exercitării de
către reprezentanţii respectivi a atribuţiilor lor.
În scopul asigurării protecţiei datelor sale personale care se păstrează

la angajator, salariatul are dreptul:
a) de a primi informaţia deplină despre datele sale personale şi modul
de prelucrare a acestora;
b) de a avea acces liber şi gratuit la datele sale personale, inclusiv
dreptul la copie de pe orice act juridic care conţine datele sale personale,
cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţia în vigoare;
c) de a-şi desemna reprezentanţii pentru protecţia datelor sale
personale;
d) de a avea acces la informaţia cu caracter medical ce-l vizează,
inclusiv prin intermediul lucrătorului medical, la alegerea sa;
e) de a cere excluderea sau rectificarea datelor personale incorecte
şi/sau incomplete, precum şi a datelor prelucrate cu încălcarea cerinţelor
codului Muncii. În cazul în care angajatorul refuză să excludă sau să
rectifice datele personale incorecte, salariatul este în drept să notifice în
scris angajatorului dezacordul său motivat;
f) de a ataca în instanţa de judecată orice acţiuni sau inacţiuni ilegale
ale angajatorului admise la obţinerea, păstrarea, prelucrarea şi protecţia
datelor personale ale salariatului.
Persoanele vinovate de încălcarea normelor privind obţinerea,
păstrarea, prelucrarea şi protecţia datelor personale ale salariatului poartă
răspundere conform legislaţiei în vigoare.
TEMA 13. TIMPUL DE MUNCĂ ŞI

TIMPUL DE ODIHNĂ
13.1. Noţiunea şi tipurile timpului de muncă.
13.2. Regimul timpului de muncă.
13.3. Munca suplimentară, munca în zile de odihnă şi în zile de sărbătoare nelucrătoare.
13.4. Noţiunea şi tipurile timpului de odihnă.
13.5. Concediile anuale de odihnă de bază şi suplimentare plătite.
13.1. Noţiunea şi tipurile timpului de muncă.

Munca reprezintă condiţia naturală permanentă a vieţii omeneşti –
nimic nu este posibil fără muncă şi toate bunurile folositoare omului sunt
produsul muncii sale. Fără muncă dezvoltarea individului şi a societăţii în
ansamblu este de neconceput. Una din trăsăturile specifice ale raportului
juridic de muncă este desfăşurarea activităţii cu respectarea unui anumit
program de muncă, ceea ce asigură maxim eficienţă , armonizare în modul
cel mai optim între interesele salariatului cu cele a patronului, fiind asigurată
protecţia necesară celor care o prestează.
Titlul IV din Codul muncii reglementează timpul de muncă şi timpul de
odihnă. Reglementarea are, ca intenţie, un sens exhaustiv, constituind suportul
clauzelor contractuale (colectiv şi individuale) specifice în această materie.
În corelaţia dintre ele, timpul concret de muncă şi timpul concret de
odihnă trebuie să asigure un echilibru judicios corespunzător nevoilor
organismului uman, luându-se în considerare raportul, în timp, dintre
muncă, instruire şi odihnă. Astfel, prin reglementarea timpului de muncă,
legiuitorul urmareste determinarea cantitatii efective in munca pentru
salariat si stabilirea unui criteriu riguros pentru consensurarea angajatorului
de a achita la timp si integral salariul.
Timpul de muncă reprezintă timpul pe care salariatul, în conformitate
cu regulamentul intern al unităţii, cu contractul individual şi cu cel colectiv
de muncă, îl foloseşte pentru îndeplinirea obligaţiilor de muncă405
Reglementările legale privind timpul de muncă şi timpul de odihnă, ţinînd
seama de finalitatea lor, au caracter imperativ. Între timpul de muncă şi timpul
de odihnă există o relaţie evidentă de interdependenţă; reglementarea legală a
timpului de muncă reprezintă şi o garanţie a realizării dreptului la odihnă406.
405
Codul muncii al RM, alin. (1), art. 95.
406
Ştefănescu, Ion Traian. Drepul muncii. Bucureşti: Lumina Lex, 1997, p. 127.
Contractul colectiv de muncă permite negocierea problemelor

timpului de muncă, pornind de la imperativele legii, în favoarea salariaţilor.
In toate categoriile de unităţi, elementele concrete ale organizării timpului
de lucru (tipul săptămînii de lucru, regimul de muncă) sînt cuprinse în
regulamentele interne ale unităţilor, precum şi în contractele colective şi
în cele individuale de muncă.407
Potrivit prevederilor art. 95-106 din CM al RM timpul de muncă se
împarte în următoarele categorii:
- timpul de muncă avînd o durată normală;
- timpul de muncă redus;
- timpul de muncă parţial;
- timpul de muncă peste durata normală (muncă suplimentara)
13.2. Regimul timpului de muncă

Conform art. 95 alin. (2) din CM al RM, durata normală a timpului
de muncă al salariaţilor din unităţi nu poate depăşi 40 de ore pe săptămînă.
în cadrul săptămînii, timpul de muncă se repartizează, de regulă, uniform
şi constituie 8 ore pe zi. Norma indicata constiutue un fundament pentru
toate prevederile legale sau contractuale de calculare a drepturilor salariale.
Art. 2 din Convenţia colectivă generală nr. 2 din 09.07.2004408 stipulează
că durata normală a timpului de muncă include: pregătirea locului de muncă
pentru începerea activităţii; îndeplinirea obligaţiilor de muncă; refacerea
capacităţii de muncă în timpul programului de muncă în legătură cu condiţiile
climaterice deosebite, eforturi fizice şi alţi factori, care se stabilesc în actele
normative ale unităţii, în contractele colective sau individuale de muncă;
timpul staţionării în aşteptarea dispoziţiei despre începutul activităţii; timpul
aflării la unitate în cazul deplasării organizate la locul de muncă.
Convenţiile colective (nivel teritorial sau ramural) şi contractele
colective de muncă pot prevedea şi alte perioade de timp care se includ în
durata normală a timpului de muncă.
Potrivit prevederilor art. 98 alin. (1) din CM al RM, repartizarea
timpului de muncă în cadrul săptămînii este, de regulă, uniformă şi
constituie 8 ore pe zi, timp de 5 zile, cu două zile de repaus, dar in functie
de specificul activitatii sau al unitatii se poate opta si pentru repartizarea
407
Romandaş, N. Dreptul muncii. Chişinău, 2007, pp. 272-273.
408
Monitorul Oficial al RM, nr. 112-118 din 16.07.2004.
inegala a timpului de munca, insa cu respectarea celor 40 de ore pe

saptamana. Astfe la unităţile unde, ţinîndu-se cont de specificul muncii,
introducerea săptămînii de lucru de 5 zile este neraţională, se admite, ca
excepţie, stabilirea, prin contractul colectiv de muncă şi/sau regulamentul
intern, a săptămînii de lucru de 6 zile cu o zi de repaus.
Repartizarea timpului de muncă se poate realiza şi în cadrul unei
săptămîni de lucru comprimate din 4 zile sau 4 zile şi jumătate, cu condiţia
ca durata săptămînală a timpului de muncă să nu depăşească durata maximă
legală de 40 de ore pe saptamînă, iar angajatorul care introduce săptămîna
de lucru comprimată are obligaţia de a respecta dispoziţiile speciale cu
privire la durata timpului zilnic de muncă al femeilor şi tinerilor.
Reieşind din cele expuse mai sus, concluzionăm că timpul de muncă
poate fi repartizat pe parcursul unei săptămîni de lucru, după cum urmează:
a) săptămîna de lucru de 5 zile cu două zile de repaus, durata zilei de
muncă fiind de 8 ore;
b) săptămîna de lucru de 6 zile cu o zi de repaus, durata zilei de
muncă fiind de 7 ore în primele 5 zile şi de 5 ore în ziua a şasea;
c) săptămîna de lucru de 4 zile cu durata muncii de 10 ore pe zi şi 3
zile de repaus;
d) săptămîna de lucru de 4 zile şi jumătate cu durata muncii de 9 ore
în primele 4 zile şi de 4 ore în ziua a cincea şi 2 zile şi jumătate de repaus409.
Art. 100 alin. (5) din CM al RM stabilesc că durata zilnică maximă a
timpului de muncă nu poate depăşi 10 ore în limitele duratei normale a
timpului de muncă de 40 de ore pe săptămîna. Există însă sectoare de
activitate in care specificul producţiei sau a muncii / profesiei impune ca
durata timpului de munca să fie mai mare de 8 ore pe zi. În astfel de unităţi
prin convenţie colectivă, se poate stabili o durată zilnică a timpului de
muncă de 12 ore, situaţie în care este obligatoriu să urmeze o perioada de
repaus de 24 ore. În acest sens, observăm că partenerii sociali au anexat, la
Convenţia colectivă generală nr. 2 din 09.07.2004, lista profesiilor pentru
care se permite durata zilnică a timpului de muncă de 12 ore, urmată de o
perioadă de repaus de cel puţin 24 de ore. Astfel, din această categorie de
profesii fac parte: funcţionarii responsabili de dispecerizarea producţiei;
funcţionar responsabi evidenţă în transporturi; distribuitor şi sortator de
corespondenţă, bucătar; ospătar; barman; frizer; coafor; pompieri.
409
Legiuitorul a introdus conceptul de program de munca flexibil, care

presupune impartirea timpului de munca in doua perioade: o perioada fixa
in care personalul se afla simultan la locul de munca si o “perioada variabila,
mobile in care salariatul isi alege orele de sosire si plecare, cu respectarea
timpului de munca zilnic”. Astfel conform prevederilor art. 100 alin. (7)
din CM al RM, angajatorul poate stabili, cu acordul scris al salariatului,
programe individualizate de muncă, cu un regim flexibil al timpului de
muncă, dacă această posibilitate este prevăzută de regulamentul intern al
unităţii sau de contractul colectiv de muncă ori de cel individual de muncă.
Munca în noapte. In ceea ce priveste munca de noapte, art.103 din
Cod al muncii stipuleaza ca se consideră muncă de noapte munca prestată
între orele 22.00 şi 6.00, iar salariatii care efectueaza munca de noapte
beneficiaza de program de lucru zilnic redus cu o ora. Adaosul la salariu
pentru munca de noapte este de cel puţin 0,5 din salariul tarifar (salariul
funcţiei) pe unitate de timp stabilit salariatului. Orice salariat care, într-o
perioadă de 6 luni, prestează cel puţin 120 de ore de muncă de noapte va fi
supus unui examen medical din contul angajatorului
Conform prevederilor art. 103 alin. (5) din CM al RM este interzisa
atragerea la munca de noapte a salariaţilor în vîrstă de pînă la 18 ani, a
femeilor gravide, a femeilor aflate în concediul postnatal, a femeilor care
au copii în vîrstă de pînă la 3 ani, precum şi a persoanelor cărora munca de
noapte le este contraindicată conform certificatului medical. Invalizii de
gradul I şi II, femeile care au copii în vîrstă de la 3 la 6 ani (copii invalizi
în vîrstă de pînă la 16 ani), persoanele care îmbină concediile pentru
îngrijirea copilului prevăzute la art.126 şi 127 alin.(2) cu activitatea de
muncă şi salariaţii care îngrijesc de un membru al familiei bolnav în baza
certificatului medical pot presta muncă de noapte numai cu acordul lor
scris. Totodată, angajatorul este obligat să informeze în scris salariaţii
menţionaţi despre dreptul lor de a refuza munca de noapte.410
Timpul de muncă redus. Conform dispoziţiilor art. 96 din CM al RM
pentru anumite categorii de salariaţi, în funcţie de vîrstă, de starea sănătăţii,
de condiţiile de muncă şi de alte circumstanţe, în conformitate cu contractul
individual de muncă, se stabileşte durata redusă a timpului de muncă.
Respectiv durata săptămînală redusă a timpului de muncă constituie:
a) 24 de ore pentru salariaţii în vîrstă de la 15 la 16 ani ;
b) 35 de ore pentru salariaţii în vîrstă de la 16 la 18 ani;
410
Codul muncii al RM, art. 103, alin. 6.
c) 35 de ore pentru salariaţii care activează în condiţii de muncă

vătămătoare, conform nomenclatorului aprobat de Guvern.
d) 30 de ore pe săptămînă pentru invalizii de gradul I şi II (dacă
aceştia nu beneficiază de înlesniri mai mari, fără diminuarea drepturilor
salariale şi a altor drepturi prevăzute de legislaţia în vigoare.
e) 35 de ore pentru anumite categorii de salariaţi a căror muncă implică
un efort intelectual şi psiho-emoţional sporit.
Conform dispoziţiilor pct. 2 din Regulamentul privind retribuirea
muncii pentru anumite categorii de salariaţi cărora li se stabileşte durata
redusă a timpului de muncă, aprobat prin Hotărîrea Guvernului RM nr.
1254 din 15.11.2002411, durata săptămînală redusă a timpului de muncă
reprezintă, pentru categoriile sus-numite de salariaţi, durata deplină a
muncii şi urmează a fi retribuită în acelaşi cuantum ca şi munca salariaţilor
al căror timp de muncă constituie 40 de ore pe săptămînă.
Timpul de muncă parţial.. Părţile contractului individual de muncă prinr-
un acord, conform art. 97 alin. (1) din CM al RM, pot stabili, atît la momentul
angajării la lucru, cît şi mai tîrziu, ziua de muncă parţială sau săptămînă de
muncă parţială. Astfel, la rugămintea femeii gravide, a salariatului care are
copii în vîrstă de pînă la 14 ani sau copii invalizi în vîrstă de pînă la 16 ani
(inclusiv aflaţi sub tutela sa) ori a salariatului care îngrijeşte de un membru
bolnav al familiei, în conformitate cu certificatul medical, angajatorul este
obligat să le stabilească ziua sau săptămînă de muncă parţială.
În cazul timpului de muncă parţial retribuirea muncii se efectuează
proporţional timpului lucrat sau în funcţie de volumul lucrului făcut (art.
97 alin. (2) din CM al RM). Din conţinutul art. 97 alin. (3) din CM al RM
deducem că activitatea în condiţiile timpului de muncă parţial nu implică
limitarea drepturilor salariatului privind calcularea vechimii în muncă,
durata concediului de odihnă anual sau a altor drepturi de muncă.412 Preve-
derile nominalizate în în acord cu Convenţiei OIM nr. 175/1994 privind
munca pe timp parţial, în care este consfinţită obligaţia pentru statele
membre de a lua măsurile necesare ca lucrătorii cu timp parţial să benefi-
cieze de condiţii echivalente celor pe care le au lucrătorii cu timp integral
de muncă, aflaţi într-o situaţie comparabilă, în următoarele domenii: pro-
tecţia maternităţii; încetarea relaţiei de muncă; concediul anual plătit şi
zilele de sărbătoare nelucrătoare plătite; concediul de boală. In acelaşi
411
Monitorul Oficial al RM, nr. 208 din 19.11.2004.
412
timp, Convenţia în cauză permite ca prestaţia pecuniară în aceste situaţii

să fie stabilită proporţional cu durata muncii sau cu nivelul cîştigului.
Evidenţa timpului de muncă.
Angajatorul este obligat să ţină, în modul stabilit, evidenţa timpului
de muncă prestat efectiv de fiecare salariat, inclusiv a muncii suplimentare,
a muncii prestate în zilele de repaus şi în zilele de sărbătoare nelucrătoare.În
unităţi poate fi introdusă evidenţa globală a timpului de muncă, cu condiţia
ca durata timpului de muncă să nu depăşească numărul de ore lucrătoare
stabilite de Codul Muncii. În aceste cazuri, perioada de evidenţă nu trebuie
să fie mai mare de un an, iar durata zilnică a timpului de muncă (a
schimbului) nu poate depăşi 12 ore.
Tipul săptămînii de lucru, regimul de muncă – durata programului
de muncă (al schimbului), timpul începerii şi terminării lucrului,
întreruperile, alternarea zilelor lucrătoare şi nelucrătoare – se stabilesc
prin regulamentul intern al unităţii şi prin contractul colectiv şi/sau prin
contractele individuale de muncă.
Pentru evidenţa timpului de muncă în unitate, utilizat de toate categorii
de salariaţi, obţinerea datelor privind timpul efectiv lucrat, calculul
retribuţie, se întocmeşte foaia colectivă de prezenţă (formularul nr MR-
13), în care se fac înregistrări privind absenteismul de la lucru, lucrul în
zilele incomplete, orele suplimentare. Înscrierile în foia colectivă de
prezenţă se în baza controlului efectuat la locul de muncă al salariaţilor şi
a documentelor întocmite, cum ar fi certificatul de concediu medical,
certificatul despre îndeplinea funcţiilor de stat şi publice etc.
13.3. Munca suplimentară, munca în zile de odihnă şi în zile de

sărbătoare nelucrătoare
Timpul de muncă suplimentar. Art.104 din C.muncii prevede că “se
consideră muncă suplimentară munca prestată în afara duratei normale a
timpului de muncă”, si nu poate fi efectuata fara acordul salariatului, cu exceptia
situatiei de forta majora sau pentru lucrari urgente care au ca scop prevenirea
producerii unor accidente sau inlaturarea consecintelor unui accident.
Orele suplimentare se pot stabili in limita unui plafon de 120 de ore
într-un an calendaristic iar, in cazuri excepţionale, această limită, cu acordul
reprezentanţilor salariaţilor, poate fi extinsă pînă la 240 de ore.
Munca în zile de odihnă şi în zile de sărbătoare nelucrătoare. Munca
în zilele de repaus este interzisă. Prin derogare de la aceste dispoziţii, atragerea
salariaţilor la muncă în zilele de repaus se admite în modul şi în cazurile

prestării muncii suplimentare. Nu se admite atragerea la muncă în zilele de
repaus a salariaţilor în vîrstă de pînă la 18 ani, a femeilor gravide, a femeilor
aflate în concediul postnatal şi a femeilor care au copii în vîrstă de pînă la 3
ani. Invalizii de gradul I şi II, femeile care au copii în vîrstă de la 3 la 6 ani
(copii invalizi în vîrstă de pînă la 16 ani), persoanele care îmbină concediile
pentru îngrijirea copilului activitatea de muncă şi salariaţii care îngrijesc de
un membru al familiei bolnav, în baza certificatului medical, pot presta munca
în zilele de repaus numai cu acordul lor scris.
Totodată, angajatorul este obligat să informeze în scris salariaţii
menţionaţi despre dreptul lor de a refuza munca în zilele de repaus. În zilele
de sărbătoare nelucrătoare se admit lucrările în unităţile a căror oprire nu
este posibilă în legătură cu condiţiile tehnice şi de producţie (unităţile cu
flux continuu), lucrările determinate de necesitatea deservirii populaţiei,
precum şi lucrările urgente de reparaţie şi de încărcare-descărcare. Nu se
admite atragerea la muncă în zilele de sărbătoare nelucrătoare a salariaţilor
în vîrstă de pînă la 18 ani, a femeilor gravide, a femeilor aflate în concediul
postnatal şi a femeilor care au copii în vîrstă de pînă la 3 ani. Invalizii de
gradul I şi II, femeile care au copii în vîrstă de la 3 la 6 ani (copii invalizi în
vîrstă de pînă la 16 ani), persoanele care îmbină concediile pentru îngrijirea
copilului cu activitatea de muncă şi salariaţii care îngrijesc de un membru al
familiei bolnav, în baza certificatului medical, pot presta munca în zilele de
sărbătoare nelucrătoare numai cu acordul lor scris. Totodată, angajatorul
este obligat să informeze în scris salariaţii menţionaţi despre dreptul lor de a
refuza munca în zilele de sărbătoare nelucrătoare. În scopul utilizării optime
de către salariaţi a zilelor de repaus şi de sărbătoare nelucrătoare, Guvernul
este în drept să transfere zilele de repaus (de lucru) în alte zile. În cazul în
care zilele de sărbătoare nelucrătoare coincid cu zilele de repaus săptămînal,
salariul mediu pentru aceste zile nu se menţine.
13.4. Noţiunea şi tipurile timpului de odihnă

Dispoziţiile legale privind timpul de muncă şi timpul de odihnă, ţinînd
seama de finalitatea lor, au caracter imperativ. Intre timpul de muncă şi
timpul de odihnă există o relaţie evidentă de interdependenţă, deoarece
reglementarea legală a timpului de muncă reprezintă şi o garanţie a realizării
dreptului la odihnă.413
413
Prin timp de odihnă se înţelege durata de timp, consacrată legal,

stabilită ştiinţific, necesară pentru recuperarea energiei fizice şi intelectuale
cheltuite în procesul muncii şi pentru satisfacerea nevoilor sociale şi
cultural-educative, durată în care salariatul nu prestează activitatea pe care
trebuie să o efectueze în temeiul contractului individual de muncă.414
Felurile timpului de odihnă. Pe parcursul desfasurarii activitatii se
acorda atat repausuri periodice, zilnice, saptamanale si anuale, cat si
concedii pentru evenimente familiare deosebite, pentru probleme personale
sau pentru formare profesionala.
Timpul de odihna este corelat cu timpul de munca si cuprinde
urmatoarele forme:
a. Pauza de masa care este de cel puţin 30 de minute. La unităţile cu
flux continuu, angajatorul este obligat să asigure salariaţilor condiţii pentru
luarea mesei în timpul serviciului la locul de muncă.
b. Pauzele pentru alimentarea copilului acordate pe lîngă pauza de
masă femeilor care au copii în vîrstă de pînă la 3 ani si vor avea o frecvenţă
de cel puţin o dată la fiecare 3 ore, fiecare pauză avînd o durată de minimum
30 de minute. Pentru femeile care au 2 sau mai mulţi copii în vîrstă de
pînă la 3 ani, durata pauzei nu poate fi mai mică de o oră.
c. Repausul zilnic reprezinta peroada cuprinsă între sfîrşitul programului
de muncă într-o zi şi începutul programului de muncă în ziua imediat următoare,
nu poate fi mai mică decît durata dublă a timpului de muncă zilnic.
d. Repausul săptămînal se acordă timp de 2 zile consecutive, de regulă
sîmbăta şi duminica. In cazurile in care activitatea unitatii nu poate fi
intrerupta sau cand specificul muncii impune desfasurare a programului
de lucru sambata si duminica, prin contractul colectiv de munca aplicabil
sau prin regulamentul intern se pot stabili ca zile de repaus alte zile din
saptamana, iar salariatii beneficiaza de un spor la salariu si de două zile
libere în cursul săptămînii.
e. Zilele de sarbatoare legale si alte zile care potrivit legii nu se
lucreaza. Potrivit prevederilor art. 111 din CM in Republica Moldova, zile
de sărbătoare nelucrătoare, cu menţinerea salariului mediu, sînt:
a) 1 ianuarie - Anul Nou;
b) 7 şi 8 ianuarie - Naşterea lui Isus Hristos (Crăciunul);
c) 8 martie - Ziua internaţională a femeii;
d) prima şi a doua zi de Paşte conform calendarului bisericesc;
414
Ştefănescu, Ion Traian. Drepul muncii. Bucureşti: Lumina Lex, 1997, p. 134.
e) ziua de luni la o săptămînă după Paşte (Paştele Blajinilor);

f) 1 mai - Ziua internaţională a solidarităţii oamenilor muncii;
g) 9 mai - Ziua Victoriei şi a comemorării eroilor căzuţi pentru
independenţa Patriei;
h) 27 august - Ziua Republicii;
i) 31 august - sărbătoarea “Limba noastră”;
j) ziua Hramului bisericii din localitatea respectivă, declarată în modul
stabilit de consiliul local al municipiului, oraşului, comunei, satului.
13.5. Concediile anuale de odihnă de bază şi suplimentare plătite

În noul cod al muncii o deosebita importanta este acordata
reglementarii concediilor. Actuala redactie a Codului muncii nu a enunţat
o definiţie expresa a concediului de odihna anual. In literatura de
specialitate concediile de odihna415 constituie una din formele timpului
liber, a carei necesitate si insemnatate deosebita rezulta din continutul
dispozitiilor legale care-l reglementeaza, cat si din practica raporturilor
sociale de munca”.
Concediile de odihna se clasifica in functie de specificul muncii sala-
riatului in:
1. concedii de odihna de baza
2. concedii de odihna anuale suplimentare
De concediul de odihna de baza beneficiaza toti salariatii. El nu poate
fi obiectul vreunei cesiuni, renunţări sau limitări. Orice înţelegere prin
care se renunţă, total sau parţial, la acest drept este nulă. Durata efectiva a
concediului de odihna este reglementata in art 113 al CM si este de cel
putin 28 de zile calendaristice pentru salariaţii din unele ramuri ale
economiei naţionale (învăţămînt, ocrotirea sănătăţii, serviciul public etc.),
prin lege organică, se poate stabili o altă durată a concediului de odihnă
anual (calculată în zile calendaristice).
Concediul de odihna este prevazut expres in continutul contractului
individual de munca si se acorda proportional cu activitatea prestata intr-
un an calendaristic iar sarbatorile legale si zilele libere paltite stabilite
prin contractul colectiv de munca aplicabil nu sunt incluse in durata
concediului anual de odihna.
Componenta patrimoniala a dreptului la concediul de odihna este
415
Dreptul la concediul de odihna este un drept unic, de natura complexa, avand o latura
patrimoniala si una nepatrimoniala.
data de indemnizatia de concediu, care nu poate fi mai mica decat „valoarea

salariului, sporurilor şi, după caz, a indemnizaţiei de eliberare din serviciu
pentru perioada respectivă”.
Concediul de odihnă pentru primul an de muncă se acordă salariaţilor
după expirarea a 6 luni de muncă la unitatea respectivă. Înainte de expirarea
a 6 luni de muncă la unitate, concediul de odihnă pentru primul an de muncă
se acordă, în baza unei cereri scrise, următoarelor categorii de salariaţi:
a) femeilor - înainte de concediul de maternitate sau imediat după el;
b) salariaţilor în vîrstă de pînă la 18 ani.416
În vechimea în muncă care dă dreptul la concediu de odihnă anual se
includ:
a) timpul cînd salariatul a lucrat efectiv;
b) timpul cînd salariatul nu a lucrat de fapt, dar i s-a menţinut locul
de muncă (funcţia) şi salariul mediu integral sau parţial;
c) timpul absenţei forţate de la lucru – în cazul eliberării nelegitime
din serviciu sau transferului nelegitim la o altă muncă şi al restabilirii
ulterioare la locul de muncă;
d) timpul cînd salariatul nu a lucrat de fapt, dar şi-a menţinut locul
de muncă (funcţia) şi a primit diferite plăţi din bugetul asigurărilor sociale
de stat, cu excepţia concediului parţial plătit pentru îngrijirea copilului
pînă la vîrsta de 3 ani;
e) alte perioade de timp prevăzute de convenţiile colective, de contractul
colectiv sau de cel individual de muncă, de regulamentul intern al unităţii.
Dacă convenţiile colective, contractul colectiv sau cel individual de
muncă nu prevăd altfel, în vechimea în muncă, care dă dreptul la concediul
de odihnă anual, nu se includ:
a) timpul absenţei nemotivate de la lucru;
b) perioada aflării în concediu pentru îngrijirea copilului pînă la vîrsta
de 6 ani;
c) perioada aflării în concediu neplătit cu o durată mai mare de 14
zile calendaristice;
d) perioada suspendării contractului individual de muncă, cu excepţia
cazurilor prevăzute de Codul Muncii.
Concediul de odihnă anual se acordă salariatului în temeiul ordinului
(dispoziţiei, deciziei, hotărîrii) emis de angajator. Concediul de odihnă
416
Codul muncii al RM, art. 115.
anual pentru următorii ani de muncă poate fi acordat salariatului, în baza

unei cereri scrise, în orice timp al anului, conform programării stabilite.
Programarea concediilor de odihnă anuale pentru anul următor se face de
angajator, de comun acord cu reprezentanţii salariaţilor, cu cel puţin 2
săptămîni înainte de sfîrşitul fiecărui an calendaristic. La programarea
concediilor de odihnă anuale se ţine cont atît de dorinţa salariaţilor, cît şi
de necesitatea asigurării bunei funcţionări a unităţii.Salariaţilor ale căror
soţii se află în concediu de mat ernitate li se acordă, în baza unei cereri
scrise, concediul de odihnă anual concomitent cu concediul soţiilor.
Salariaţilor în vîrstă de pînă la 18 ani, femeilor care au 2 şi mai mulţi copii
în vîrstă de pînă la 16 ani şi părinţilor singuri care au un copil în vîrstă de
pînă la 16 ani concediile de odihnă anuale li se acordă în perioada de vară
sau, în baza unei cereri scrise, în orice altă perioadă a anului.
Pentru perioada concediului de odihnă anual, salariatul beneficiază
de o indemnizaţie de concediu care nu poate fi mai mică decît valoarea
salariului, sporurilor şi, după caz, a indemnizaţiei de eliberare din serviciu
pentru perioada respectivă. În caz de deces al salariatului, indemnizaţia ce
i se cuvine, inclusiv pentru concediile nefolosite, se plăteşte integral soţului
(soţiei), copiilor majori sau părinţilor defunctului, iar în lipsa acestora –
altor moştenitori, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
În caz de suspendare sau încetare a contractului individual de muncă,
salariatul are dreptul la compensarea tuturor concediilor de odihnă anuale
nefolosite. În baza unei cereri scrise, salariatul poate folosi concediul de
odihnă anual pentru un an de muncă, cu suspendarea sau încetarea ulterioară
a contractului individual de muncă, primind compensaţia pentru celelalte
concedii nefolosite. În perioada valabilităţii contractului individual de
muncă, concediile nefolosite pot fi alipite la concediul de odihnă anual
sau pot fi folosite aparte (în întregime sau fracţionat) de către salariat în
perioadele stabilite prin acordul scris al părţilor.
Salariatul poate fi rechemat din concediul de odihnă anual prin ordinul
(dispoziţia, decizia, hotărîrea) angajatorului, numai cu acordul scris al
salariatului şi numai pentru situaţii de serviciu neprevăzute, care fac necesară
prezenţa acestuia în unitate.417 În caz de rechemare, salariatul trebuie să
folosească restul zilelor din concediul de odihnă după ce a încetat situaţia
respectivă sau la o altă dată stabilită prin acordul părţilor în cadrul aceluiaşi
417
an calendaristic. Dacă restul zilelor din concediul de odihnă nu au fost folosite

din oricare motive în cadrul aceluiaşi an calendaristic, salariatul este în drept
să le folosească pe parcursul următorului an calendaristic.
Concediul de odihna anual suplimentar consta ditr-un numar
suplimentar de zile care se adauga la concediul de odihna. Fundamentul
acestui concediu rezidă în condiţiile deosebite de muncă ale salariaţilor
sau în situaţia lor specială. Astfel, potrivit prevederilor art. 121 CM salariaţii
care lucrează în condiţii vătămătoare, nevăzătorii şi tinerii în vîrstă de
pînă la 18 ani beneficiază de un concediu de odihnă anual suplimentar
plătit cu durata de cel puţin 4 zile calendaristice. Astfel, în corespundere
cu dispoziţiile Hotărîrii Guvernului RM nr. 1223 din 9 noiembrie 2004418,
a fost aprobat Nomenclatorul profesiilor şi funcţiilor cu condiţii de muncă
vătămătoare, activitatea cărora acordă dreptul la concediu de odihnă anual
suplimentar plătit şi durata zilei de muncă redusă a personalului medico-
sanitar. In calitate de exemplu, invocam o stipulaţie din nomenclatorul în
cauză, potrivit căreia, medicul radiolog, personalul medical mediu şi
inferior, ocupat nemijlocit cu asistenţa medicală radiológica, precum şi
tehnicianul radiolog beneficiază de un concediu de odihnă anual
suplimentar cu o durată de 11 zile calendaristice.
Conform prevederilor art. 121 alin. (5) din CM al RM, în convenţiile
colective, în contractele colective sau în cele individuale de muncă pot fi
prevăzute şi alte categorii de salariaţi cărora li se acordă concedii de odihnă
anuale suplimentare plătite, precum şi alte durate (mai mari) ale concediilor
decît cele specificate în CM al RM. în temeiul acestor prevederi, partenerii
sociali au inserat, în Convenţia colectivă generală nr. 2 din 09.07.2004, o
clauză, potrivit căreia, personalului de conducere şi de specialitate a cărui
muncă implică eforturi psihoemoţionale sporite i se poate acorda un
concediu suplimentar plătit cu durata de pînă la 7 zile calendaristice.
Condiţiile de acordare a concediului suplimentar se stabilesc în contractul
colectiv sau individual de muncă.
In cazul unor evenimente familiale deosebite, salariatii au dreptul la
zile libere platite. Evenimnetele familiale deosebite si numarul zilelor libere
platite sunt stabilite în art. 11 din Convenţia colectivă generală nr. 2 din
09.07.2004, care stipulează că la prezentarea actelor respective, salariaţii
beneficiază de concediu suplimentar plătit pe motive familiale, exprimat
în zile lucrătoare, în următoarele cazuri:
418
- căsătoria salariatului - 3 zile;

- căsătoria copilului salariatului - 1 zi;
- naşterea ori înfierea copilului - 1 zi;
- decesul părinţilor, soţului (soţiei), copilului - 3 zile;
- decesul rudelor de gradul II - 1 zi;
- mamelor care au copii în clasele I şi II - 1 zi la începutul anului şcolar;
- încorporarea în rindurile Armatei Naţionale a membrului familiei - 1 zi.
Concediile neplatite se acorda pentru rezolvarea unor situatii perso-
nale intemeiate în baza unei cereri scrise, cu consimţămîntul angajatorului,
cu o durată de pînă la 60 de zile calendaristice, în care scop se emite un
ordin (dispoziţie, decizie, hotărîre). Femeilor care au 2 şi mai mulţi copii
în vîrstă de pînă la 14 ani (sau un copil invalid în vîrstă de pînă la 16 ani),
părinţilor singuri necăsătoriţi care au un copil de aceeaşi vîrstă li se acordă
anual, în baza unei cereri scrise, un concediu neplătit cu o durată de cel
puţin 14 zile calendaristice. Acest concediu poate fi alipit la concediul de
odihnă anual sau poate fi folosit aparte (în întregime sau divizat) în
perioadele stabilite de comun acord cu angajatorul.419
Concediile sociale constituie elemente ale drepturilor de asigurari
sociale, si sunt destinate totodata acoperii nevoilor proprii ale salariatului.
Codul muncii reglementeaza urmatoarele concedii sociale:
1. Concediul medical;
2. Concediul de maternitate şi concediul parţial plătit pentru îngrijirea
copilului;
3. Concediul suplimentar neplătit pentru îngrijirea copilului în vîrstă
de la 3 la 6 ani;
4. Concediile pentru salariaţii care au adoptat.
Concediul medical plătit se acordă tuturor salariaţilor şi ucenicilor în
baza certificatului medical eliberat potrivit legislaţiei în vigoare.420. Modul
de stabilire, calculare şi achitare a indemnizaţiilor din bugetul asigurărilor
sociale de stat în legătură cu concediul medical este prevăzut prin Hotărirea
Guvernului RM nr. 469 din 24.05.2005 pentru aprobarea Instrucţiunii privind
modul de eliberare a certificatului de concediu medical.421
Concediul de maternitate şi concediul parţial plătit pentru îngrijirea
copilului. Femeilor salariate şi ucenicelor, precum şi soţiilor aflate la
419
420
421
întreţinerea salariaţilor, li se acordă un concediu de maternitate ce include

concediul prenatal cu o durată de 70 de zile calendaristice şi concediul
postnatal cu o durată de 56 de zile calendaristice (în cazul naşterilor
complicate sau naşterii a doi sau mai mulţi copii - 70 de zile calendaristice),
plătindu-li-se pentru această perioadă indemnizaţii în modul prevăzut de
CM. După expirarea concediului de maternitate, in baza unei cereri scrise,
persoanelor nominalizate li se acordă un concediu parţial plătit pentru
îngrijirea copilului pînă la vîrsta de 3 ani. Indemnizaţia pentru acest
concediu se plăteşte din bugetul asigurărilor sociale de stat.422
Concediul parţial plătit pentru îngrijirea copilului poate fi folosit
integral sau parţial în orice timp, pînă cînd copilul va împlini vîrsta de 3
ani. Acest concediu se include în vechimea în muncă, inclusiv în vechimea
în muncă specială, şi în stagiul de cotizare.
Concediul parţial plătit pentru îngrijirea copilului poate fi folosit şi
de tatăl copilului, bunică, bunel sau altă rudă care se ocupă nemijlocit de
îngrijirea copilului.
Concediul suplimentar neplătit pentru îngrijirea copilului în vîrstă
de la 3 la 6 ani. În afară de concediul de maternitate şi concediul parţial
plătit pentru îngrijirea copilului pînă la vîrsta de 3 ani, femeii, precum şi
persoanelor care se ocupă nemijlocit de îngrijirea copilului, li se acordă,
în baza unei cereri scrise, un concediu suplimentar neplătit pentru îngrijirea
copilului în vîrstă de la 3 la 6 ani, cu menţinerea locului de muncă (a
funcţiei). Perioada concediului suplimentar neplătit se include în vechimea
în muncă, inclusiv în vechimea în muncă specială, dacă contractul
individual de muncă nu a fost suspendat. Femeii, în baza unei cereri scrise,
i se poate acorda concediul de odihnă anual înainte de concediul de
maternitate, sau imediat după el, sau după terminarea concediului pentru
îngrijirea copilului. Salariaţii care au adoptat copii nou-născuţi sau i-au
luat sub tutelă pot folosi, în baza unei cereri scrise, concediul de odihnă
anual după terminarea oricăruia din concediile acordate.
Concediile pentru salariaţii care au adoptat. Conform art. 127 CM
salariatului care a adoptat un copil nou-născut nemijlocit din maternitate
sau l-a luat sub tutelă i se acordă un concediu plătit pe o perioadă ce începe
din ziua adopţiei (luării sub tutelă) şi pînă la expirarea a 56 de zile
calendaristice din ziua naşterii copilului (în caz de adopţie a doi sau mai
422
Codul muncii al RM, art. 124.
mulţi copii concomitent 70 de zile calendaristice) şi, în baza unei cereri

scrise, un concediu parţial plătit pentru îngrijirea copilului pînă la vîrsta
de 3 ani. Indemnizaţiile pentru concediile menţionate se plătesc din bugetul
asigurărilor sociale de stat.
La cerere, salariatii au dreptul la concedii pentru formarea
profesionala, care pot fi cu plata sau fara plata. Deci, salariatul poate solicita
pentru formarea profesionala concediu fara plata, iar angajatorul, la randul
sau, poate refuza aceasta cerere numai acordul sindicatului/reprezentantilor
salariatilor, numai daca absenta salariatului ar prejudicia grav desfasurarea
activitatii.
Concediul de formare profesionala se poate acorda si fractionat in
cursul unui an calendaristic, pentru sustinerea examenelor de promovare
in anul urmator de studii sau pentru sustinerea examenelor de absolvire.
TEMA 14. SALARIZAREA ŞI NORMAREA

MUNCII (2 ore)
14.1. Noţiunea de salariu şi componenţa lui.
14.2. Salariu minim garantat.
14.3. Sistemul tarifar şi sistemele de salarizare.
14.4. Stabilirea salariului şi plata lui. Reţineri din salariu.
14.5. Normarea muncii.
14.1. Noţiunea de salariu şi componenţa lui

Dreptul la salariu este considerat indenspensabil de dreptul la muncă.423
În conformitate cu dispoziţiile art.1 din Convenţia nr.95 din anul 1949
asupra protecţiei salariului a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, termenul
de ,,salariu “ semnifica, indiferent de denumirea sa şi de modul de calcul,
remuneraţia sau câştigurile susceptibile de a fi evaluate în bani, stabilite
pe cale convenţională ori prin lege, care se acordă în virtutea unui contract
de locaţiune a serviciilor, scris sau verbal, plătit de patron lucratorului
pentru munca sa ori serviciile aduse.
În majoritatea ţărilor lumii, legislaţiile naţionale dau o definiţie largă
termenului de ,, salariu” sau de ,, remuneraţie” şi garantează cu o serie de
măsuri plata acestuia. Astfel, în Federaţia Rusă, salariul este recompensa
pentru munca, dependentă de calificarea lucrătorului, complexitatea,
cantitatea, calitatea şi condiţiile îndeplinirii muncii; el include şi plăţi cu
caracter compensatoriu şi stimulativ.
În Statele Unite, salariul este definit ca orice compensaţie nediscre-
ţionară cuvenită lucrătorului, în schimbul muncii sale, ori serviciilor aduse
şi pentru care el este îndreptăţit să-l primească, indiferent de modul de calcul.
Salariul include aici şi indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă,
de concediu, plata orelor suplimentare, primele, alte sume promise, inclusiv
plăţile cuvenite în cadrul asigurărilor de sănătate.
În Canada, salariul este în general definit ca orice formă de remu-
neraţie a unei munci îndeplinite, excepţie făcând micile atenţii ale clienţilor
şi alte liberalităţi.
In Republica Moldova noţiunea de salariu este stipulată în Legea
salarizării nr. 847/2002424 a fost formulată definiţia legală a noţiunii de
423
Athanasiu, Al., Moarcăş, Claudia Ana. Dreptul muncii. Bucureşti: OSCAR PRINŢ,
1999, p. 89.
424
salariu, prin care se înţelege orice recompensă sau cîştig evaluat în bani,
plătit angajaţilor de către angajator sau de organul împuternicit de acesta,
în temeiul contractului individual de muncă, pentru munca executată sau
ce urmează a fi executată.
Salariul este unul dintre elementele esenţiale ale contractului de
muncă - alături de părţile, felulmuncii şi locul de muncă.
Conform art.128 din Codul muncii, „ Salariul reprezintă orice
recompensă sau cîştig evaluat în bani, plătit salariatului de către angajator
în temeiul contractului individual de muncă, pentru munca prestată sau care
urmează a fi prestată.”. Dreptul la salariu constituie o prerogativa
fundamentală, prevazută si de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
conform căreia „orice munceste are dreptul la un salariu echitabil si suficient,
care sa-i asigure lui si familiei sale o existenţa conformă cu demnitatea umană”.
Ca atare, pentru munca prestată în baza contractului individual de
munca, fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat in bani, care
cuprinde: salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile şi alte adaosuri.
Întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate
determina obligarea angajatorului la plata de daune şi alte interese pentru
repararea prejudiciului produs salariatului, cu menţiunea că asupra
salariului nu poate fi operată nici o reţinere, cu excepţia cazurilor expres
prevazute de lege.
Principiile salarizarii :
Analizand textele de lege cu privire la salarizare si la sistemul de
salarizare rezultă urmatoarele principii:
1) principiul egalităţii de tratament şi eliminării oricarei discriminări
– conform acestui principiu „la stabilirea si acordarea salariului este
interzisă orice discriminare pe criterii de sex, orientare sexuală, caracte-
ristici genetice, varstă, apartenenţă naţionala, rasă, culoare, etnie, religie,
optiune politică, origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate
familială, apartenenţă sau activitate sindicală”.425 Costituţia Republicii
Moldova prevede in art. 16 cu valoare de principiu, eliminarea oricarei
discriminări şi egalitatea în faţa legii şi autoritatilor publice.
2) principiul asigurării salariului minim garantat – Cu ocazia
Conferinţei din 1944 desfasurată la Philadelphia, s-a instituit conceptul
de salariu minim vital, concept ce avea sa fie definit prin Raportul reuniunii
425
Codul muncii al RM, art. 128, alin.2.
experţilor convocaţi de Consiliul de administratie al Organizatiei Interna-

ţionale a Muncii la cea de-a 168-a sesiune, desfasurată la Geneva în 1967.
3) principiul liberei negocieri a salariului – salariile se stabilesc
prin negocieri individuale/colective, iar la stablirea acestuia se tine cont
de conditiile in care se presteaza munca, de nivelul de pregatire al
angajatului, de cerintele pe care angajatorul le pune in fata salariatului.
4) principiul caracterului confidential al salariului – „salariul este
confidential, angajatorul avand obligatia de a lua masurile necesare pentru
asigurarea confidentialitatii”.426
Elemente. Salariul include salariul de bază (salariul tarifar, salariul
funcţiei), salariul suplimentar (adaosurile şi sporurile la salariul de bază) şi
alte plăţi de stimulare şi compensare. Retribuirea muncii salariatului depinde
de cererea şi oferta forţei de muncă pe piaţa muncii, de cantitatea, calitatea
şi complexitatea muncii, de condiţiile de muncă, de calităţile profesionale
ale salariatului, de rezultatele muncii lui şi/sau de rezultatele activităţii
economice a unităţii. Adaosul la salariul de bază - reprezintă partea variabilă
a salariului; se plătesc şi dacă experienţa dobândită pe durata vechimii în
muncă se concretizează în creşterea economică a muncii prestate. 427
Caracteristici fundamentale.
Salariul trebuie să fie:
a) suficient
b) nediscriminatoriu
c) proporţional
d) determinat
e) obligatoriu
f) corespunzător
g) continuu
Neachitarea drepturilor salariale recunoscute de către angajator atrage
obligarea acestuia la despăgubiri în condiţiile în care nu există dovada
sancţionării disciplinare a salariatului. Existenţa sau inexistenţa resurselor
financiare bugetare nu poate avea vreo influenţă asupra stabilirii sau
recunoaşterii drepturilor salariale prevăzute de actele normative.
Salariul este confidenţial şi garantat. Munca este retribuită pe unitate
de timp sau în acord atît în sistemul tarifar, cît şi în sistemele netarifare de
426
427
Burloiu, Petre. Economia muncii. Probleme actuale. Bucureşti: Lumina Lex, 1993, p. 95.
salarizare. În funcţie de specificul activităţii şi condiţiile economice concrete,

unităţile din sectorul real aplică, pentru organizarea salarizării, sistemul
tarifar şi/sau sistemele netarifare de salarizare. Alegerea sistemului de
salarizare în cadrul unităţii se efectuează de către angajator după consultarea
reprezentanţilor salariaţilor.
14.2. Salariu minim garantat

Codul muncii al RM, la art.131, prevede că salariul minim reprezintă
mărimea minimă a retribuţiei evaluată în monedă naţională, mărime stabilită
de către stat pentru o muncă simplă, necalificată, sub nivelul căreia
angajatorul nu este în drept să plătească pentru norma de muncă pe lună
sau pe oră îndeplinită de salariat.
Salariu minim garantat este reglementat în Legea RM nr. 1432/2000
privind modul de stabilire şi reexaminare a salariului minim428 şi reprezintă
nivelul minim admisibil al plăţilor în bani, achitate salariatului de către
angajator pentru munca executată în beneficiul acestuia.
Salariul minim se stabileşte pornind de la posibilităţile financiare
reale ale statului, de la condiţiile economice concrete şi se reexaminează
ţinîndu-se cont de creşterea economică a ţării, de nivelul prognozat al ratei
inflaţiei, de nivelul salariului mediu pe economia naţională şi de alte condiţii
social-economice.429
Reieşind din dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 1432/2000, salariul
minim pe lună, precum şi salariul minim pe oră calculat pornindu-se de la
norma lunară a timpului de muncă se stabilesc prin hotărîre de Guvern,
după consultarea patronatelor şi sindicatelor. Reexaminarea salariului minim
se efectuează de către Guvern după consultarea prealabilă a patronatelor şi
sindicatelor, ţinîndu-se cont de modificarea indicelui preţurilor de consum
şi de evoluţia salariului mediu pe economia naţională în perioada de referinţă,
de volumul produsului intern brut, de productivitatea muncii, precum şi de
mărimea valorică a minimului de existenţă.
În cazul în care programul de muncă este, potrivit legii, mai mic de
40 ore săptămînal, salariul minim orar se calculează de către agenţii eco-
nomici prin raportarea salariului minim lunar la numărului mediu de ore
lunar, potrivit programului legal de lucru aprobat.
428
429
Romandaş, N., Boişteanu, E. Dreptul muncii. Chişinău, 2007, pp. 300-301.
Cuantumul salariului minim este obligatoriu pentru toţi angajatorii

persoane juridice sau fizice care utilizează munca salariată, indiferent de
tipul de proprietate şi forma juridică de organizare. Acest cuantum nu poate
fi diminuat nici prin contractul colectiv de muncă, nici prin contractul
individual de muncă. Cuantumul salariului minim se garantează salariaţilor
numai cu condiţia executării de către ei a obligaţiilor (normelor) de muncă
în orele de program stabilite de legislaţia în vigoare.
Sporirea nivelului conţinutului real al salariului se asigură prin
indexarea salariului în legătură cu creşterea preţurilor de consum la mărfuri
şi servicii. Salariul minim garantat este indexat anual în funcţie de evoluţia
indicelui preţurilor de consum, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Cuantumul minim garantat al salariului în sectorul real este valoarea
minimă obligatorie a retribuţiei muncii garantată de către stat pentru munca
prestată de salariaţi în sectorul real. Cuantumul minim garantat al salariului
în sectorul real se stabileşte de Guvern după consultarea partenerilor sociali.
Cuantumul minim garantat al salariului în sectorul real se reexaminează
anual, în funcţie de creşterea sumară anuală a indicelui preţurilor de consum
şi a ratei de creştere a productivităţii muncii la nivel naţional. În cazul
insolvabilităţii unităţii, plăţile de compensare, garantate salariaţilor şi
calculate (recalculate) la data achitării lor, se vor achita în mărime nu mai
mică decît cuantumul minim garantat al salariului în sectorul real, stabilit
în conformitate cu legea.
14.3. Sistemul tarifar şi sistemele de salarizare

Sistemul de salarizare a muncii reprezintă modul de stabilire a corelaţiei
dintre măsura muncii şi cuantumul recompensei pentru munca.430 Potrivit
dispoziţiilor art. 130 alin. 3 din CM sistemul de salarizare pe unitate de timp
sau in acord se aplică în situaţiile în care consumul de muncă se determină sau
nemijlocit prin timpul de muncă folosit pentru fabricarea producţiei sau prin
cantitatea de producţie confecţionată (articole, piese) în bucăţi, metri, tone şi
în funcţie de modul de evidenţă a muncii (unitatea de timp sau cantitatea de
producţie confecţionată). Sitemele de salarizare nominalizate pot fi completate
cu sistemul premial pentru anumite succese în muncă.
Sistemul de salarizare pe unitate de timp. În cadrul acestui sistem
salariul se calculează şi se plăteşte în raport cu timpul efectiv în care s-a
430
Paşcov, A.S., red. Dreptul muncii sovietic. Chişinău: Cartea moldovenească, 1990, pp.
196-197.
prestat munca (oră, zi, lună), salariul fiind proporţional cu timpul lucrat şi
nu este raportat la rezultatele cantitative ale muncii prestate.
Sistemul de salarizare în acord reprezintă retribuirea muncii pentru
fiecare unitate de producţie confecţionată de el potrivit tarifelor în acord.
Salarizarea în acord include patru forme: în acord direct sau indirect, în
acord progresiv şi în acord forfetar.
Art. 170 din CM al RM stabileşte tarifele de retribuire a muncii în
acord. Astfel, reieşind din dipoziţiile articolului nominalizat constatăm că
la retribuirea muncii în acord, tarifele se stabilesc pornindu-se de la
categoriile de muncă, salariile tarifare (salariile funcţiei) şi normele de
producţie (normele de timp) în vigoare.
Sistemul tarifar şi sistemele de salarizare reprezintă ansamblul
normativelor privind diferenţierea şi reglementarea salarizării diferitelor
grupuri profesionale şi categorii de angajaţi în funcţie de nivelul calificării
lor, de condiţiile de muncă, de complexitatea lucrărilor şi de responsabili-
tatea pentru îndeplinirea lor.
Elementele constitutive ale sistemul tarifar sunt:
-reţelele tarifare;
-salariile tarifare;
-schemele salariilor funcţiei;
-îndrumarele tarifare de calificare.
Reţeaua tarifară se stabileşte în conformitate cu prevederile art. 136
alin. (4) din CM al RM, pentru salariaţii din unităţile cu autonomie
financiară - în baza categoriilor de calificare stabilite pentru salariaţi, a
salariului tarifar pentru categoria I de calificare şi a coeficienţilor tarifari
iar, pentru salariaţii din sectorul bugetar - în baza categoriilor de salarizare
ale Reţelei tarifare unice, a salariului tarifar pentru categoria I de salarizare
şi a grilelor de salarii ale funcţiei stabilite pe categoriile de salarizare.
Reţeaua tarifară unică de salarizare se aplică la retribuirea muncii
salariaţilor din instituţiile bugetare şi din instituţiile care beneficiază de
dotaţii bugetare, dar în limitele sumelor dotaţiilor. Salariaţilor din unităţile
economice cu autonomie financiară, ea nu se aplică sau se aplică
concomitent cu alte sisteme de salarizare. În acest sens, menţionăm că,
potrivit prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea salarizării, formele şi
condiţiile de salarizare în unităţile cu autonomie financiară se stabilesc
prin negocieri colective sau individuale între angajator şi salariaţi sau
reprezentanţi ai acestora, în funcţie de posibilităţile financiare ale
angajatorului, şi se fixează în contractul colectiv de muncă, iar în cazul în

care aceste contracte lipsesc - în contractele individuale de muncă.431
Sistemele netarifare de salarizare reprezintă modalităţi de diferenţiere
a salariilor în dependenţă de performanţele individuale şi/sau colective şi
funcţia deţinută de salariat. Criteriile şi normele de evaluare a performan-
ţelor profesionale individuale ale salariatului se stabilesc de către angajator,
prin negociere cu reprezentanţii salariaţilor. Aprecierea performanţelor
profesionale individuale ale salariatului se efectuează de către angajator.
Sistemul netarifar de salarizare se stabileşte în contractul colectiv de muncă
la nivel de unitate. Stabilirea cuantumului salariului pentru fiecare salariat
în cadrul sistemelor netarifare de salarizare se efectuează de către angajator.
Drept limită minimă şi garanţie a statului serveşte cuantumul minim
garantat al salariului în sectorul real.
14.4. Stabilirea salariului şi plata lui. Reţineri din salariu

Salariul se plăteşte periodic, nemijlocit salariatului sau persoanei
împuternicite de acesta, în baza unei procuri autentificate, la locul de muncă
al salariatului, în zilele de lucru stabilite în contractul colectiv sau individual
de muncă, dar:
a) nu mai rar decît de două ori pe lună pentru salariaţii remuneraţi pe
unitate de timp sau în acord;
b) nu mai rar decît o dată pe lună pentru salariaţii remuneraţi în baza
salariilor lunare ale funcţiei.
Angajatorul este obligat să încunoştinţeze salariatul despre mărimea
salariului, forma retribuţiei, modul de calculare a salariului, periodicitatea şi
locul de plată, reţinerile, alte condiţii referitor la salariu şi modificările acestora.
La achitarea salariului, angajatorul este obligat să informeze în scris
fiecare salariat despre părţile componente ale salariului ce i se cuvine pentru
perioada respectivă, despre mărimea şi temeiurile reţinerilor efectuate,
despre suma totală pe care urmează să o primească, precum şi să asigure
efectuarea înscrierilor respective în registrele contabile.
Reducerea salariilor prevăzute în contractele individuale de muncă,
contractele colective de muncă şi/sau convenţiile colective nu se admite
înainte de expirarea unui an de la data stabilirii lor. Plata salariului în
natură este interzisă. Salariul se plăteşte în monedă naţională iar, cu acordul
431
scris al salariatului, se permite plata salariului prin instituţiile bancare sau

oficiile poştale, cu achitarea serviciilor respective din contul angajatorului.
Modul de plată a salariului prin instituţiile bancare sau oficiile poştale
se stabileşte de Guvern, în comun cu Banca Naţională a Moldovei.
Plata salariilor este efectuată de angajator în mod prioritar faţă de
alte plăţi, inclusiv în caz de insolvabilitate a unităţii. Mijloacele pentru
retribuirea muncii salariaţilor sînt garantate prin venitul şi patrimoniul
angajatorului. Angajatorii iau măsuri pentru protejarea salariaţilor proprii
contra riscului de neplată a sumelor ce li se cuvin în legătură cu executarea
contractului individual de muncă sau ca urmare a încetării acestuia. Plata
salariului pentru o lucrare ocazională, care durează mai puţin de 2
săptămîni, se efectuează imediat după executarea acesteia. În caz de deces
al salariatului, salariul şi alte plăţi ce i se cuvin se plătesc integral soţului
(soţiei), copiilor majori sau părinţilor defunctului, iar în lipsa acestora -
altor moştenitori, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Dacă nu se contestă cuantumul tuturor sumelor ce se cuvin salariatului
de la unitate, efectuarea achitărilor se face:
a) în caz de încetare a contractului individual de muncă cu un salariat
care continuă să lucreze pînă în ziua eliberării din serviciu - în ziua eliberării;
b) în caz de încetare a contractului individual de muncă cu un salariat
care nu lucrează pînă în ziua eliberării din serviciu (concediu medical, absenţă
nemotivată de la serviciu, privaţiune de libertate etc.) – cel tîrziu în ziua
imediat următoare zilei în care salariatul eliberat a cerut să i se facă achitările.
Dacă se contestă cuantumul sumelor ce se cuvin salariatului la
eliberare din serviciu, angajatorul este obligat, în orice caz, să-i plătească
în termenele legale, suma necontestată.
Compensarea pierderilor cauzate de neachitarea la timp a salariului se
efectuează prin indexarea obligatorie şi în mărime deplină a sumei salariului
calculat dacă reţinerea acestuia a constituit cel puţin o lună calendaristică de
la data stabilită pentru achitarea salariului lunar. Ea se efectuează separat
pentru fiecare lună, prin majorarea salariului în conformitate cu coeficientul
inflaţiei calculat în modul stabilit. Compensarea pierderilor cauzate de
neachitarea la timp a salariului se efectuează în cazul în care coeficientul
inflaţiei în perioada de neachitare a salariului depăşeşte cota de 2 la sută.
Modul de calculare a sumei de compensare a pierderii unei părţi din salariu
în legătură cu încălcarea termenelor de plată a acestuia se stabileşte de Guvern
de comun acord cu patronatele şi sindicatele.
În cazurile în care la conturile curente şi de decontare ale unităţilor

există mijloacele respective şi documentele necesare în vederea primirii
banilor pentru plata salariilor au fost prezentate în termen, iar băncile nu
asigură clientela cu numerar, acestea plătesc, din contul mijloacelor proprii,
o penalitate în mărime de 0,2 la sută din suma datorată, pentru fiecare zi de
întîrziere. Persoanele cu funcţie de răspundere din bănci, autorităţi publice
şi unităţi, vinovate de neachitarea la timp a salariilor, poartă răspundere
materială, disciplinară, administrativă şi penală, în condiţiile legii.
Reţineri din salariu. Din salariu se fac următoarele reţineri:
- impozitul pe veniturile din salarii
- contribuţia individuală de asigurări sociale
- contribuţia pentru asigurările sociale de sănătate
- contribuţia la bugetul asigurărilor pentru şomaj
- contribuţia pentru plata indemnizaţiilor salariaţilor pe perioadele
de întrerupere a activităţii în construcţii
Din fondul de salarii se reţin:
- contribuţia pentru asigurarea sănătăţii personalului
- contribuţia de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale
- contribuţia lunară la bugetul asigurărilor pentru şomaj.
La fiecare plată a salariului, cuantumul total al reţinerilor nu poate să
depăşească 20 la sută, iar în cazurile prevăzute de legislaţia în vigoare – 50
la sută din salariul ce i se cuvine salariatului. În caz de reţinere din salariu în
baza cîtorva acte executorii, salariatului i se păstrează, în orice caz, 50 la
sută din salariu. Limitările prevăzute nu se aplică reţinerii din salariu în caz
de urmărire a pensiei alimentare pentru copiii minori. În acest caz, suma
reţinută nu poate fi mai mare de 70 la sută din salariul care se cuvine să fie
plătit salariatului. Dacă suma obţinută prin urmărirea salariului nu este
suficientă pentru satisfacerea tuturor pretenţiilor creditorilor, suma respectivă
se distribuie între aceştia în modul prevăzut de legislaţia în vigoare.
Nu se admit reţineri din indemnizaţia de eliberare din serviciu, din
plăţile de compensare şi din alte plăţi care, conform Codului de executare
al Republicii Moldova, nu pot fi urmărite.
Dacă eliberarea carnetului de muncă este reţinută din vina angaja-
torului, salariatului i se plăteşte salariul mediu pentru tot timpul absenţei
forţate de la lucru, cauzate de imposibilitatea angajării la altă unitate după
eliberarea din serviciu din motivul lipsei carnetului de muncă. În acest
caz, salariul mediu se achită fostului salariat de către fostul lui angajator
conform acordului scris dintre părţi, iar în caz de litigiu - în temeiul hotărîrii
instanţei de judecată.
Angajatorul este în drept să stabilească diferite sisteme de premiere,
de adaosuri şi sporuri la salariul de bază, alte plăţi de stimulare după
consultarea reprezentanţilor salariaţilor. Sistemele indicate pot fi stabilite
şi prin contractul colectiv de muncă. Modul şi condiţiile de aplicare a
plăţilor de stimulare şi de compensare în unităţile din sectorul bugetar se
stabilesc prin lege şi prin alte acte normative.
Pe lîngă plăţile prevăzute de sistemele de salarizare, pentru salariaţii
unităţii se poate stabili o recompensă în baza rezultatelor activităţii anuale
din fondul format din beneficiul obţinut de unitate. Regulamentul privind
modul de plată a recompensei în baza rezultatelor activităţii anuale se
aprobă de către angajator de comun acord cu reprezentanţii salariaţilor.
Pentru munca prestată în condiţii nefavorabile salariaţilor li se
stabilesc sporuri de compensare în mărime unică pentru salariaţii de orice
calificare care muncesc în condiţii egale la unitatea respectivă. Mărimile
concrete ale sporurilor de compensare se stabilesc prin negocieri colective,
în funcţie de condiţiile muncii (grele şi deosebit de grele, vătămătoare şi
deosebit de vătămătoare), dar nu pot fi mai mici decît cele prevăzute de
Legea salarizării şi de alte acte normative. Mărimile negociate ale sporurilor
de compensare se indică în contractele colective de muncă şi/sau în
convenţiile colective. Listele lucrărilor şi locurilor de muncă cu condiţii
grele şi deosebit de grele, vătămătoare şi deosebit de vătămătoare se aprobă
de către Guvern după consultarea patronatelor şi sindicatelor.
Angajatorul este în drept să acorde anual salariaţilor ajutor material
în modul şi condiţiile prevăzute de contractul colectiv de muncă şi/sau de
actele normative în vigoare. Ajutorul material poate fi acordat salariatului,
în baza cererii lui scrise, în orice timp al anului ori adăugat la indemnizaţia
de concediu.
În cazul salarizării pe unitate de timp, salariaţilor în vîrstă de pînă la
18 ani salariul li se plăteşte ţinîndu-se cont de durata redusă a muncii
zilnice. Munca salariaţilor minori care lucrează în acord este retribuită în
baza tarifelor pentru munca în acord stabilite salariaţilor adulţi. Munca
elevilor şi studenţilor din instituţiile de învăţămînt secundar general,
secundar profesional şi mediu de specialitate, care nu au atins vîrsta de 18
ani, prestată în afara timpului de studii, se retribuie proporţional cu timpul
lucrat sau în acord. Angajatorul poate să stabilească, din contul mijloacelor
proprii, un spor la salariul tarifar pentru timpul cu care durata muncii zilnice
a salariaţilor minori se micşorează în comparaţie cu durata muncii zilnice
a salariaţilor adulţi. Retribuirea muncii altor categorii de salariaţi cărora li
se stabileşte durata redusă a timpului de muncă se efectuează în condiţiile
de salarizare stabilite de Guvern.
La efectuarea lucrărilor de diferite categorii de calificare, lucrul
salariaţilor remuneraţi pe unitate de timp este retribuit după munca de calificare
mai înaltă. Munca salariaţilor remuneraţi în acord este retribuită conform
tarifelor lucrării efectuate. În cazurile cînd, în legătură cu specificul de producţie,
salariaţii care lucrează în acord sînt nevoiţi să efectueze lucrări tarificate la un
nivel inferior în raport cu categoriile de calificare ce le-au fost acordate,
angajatorul este obligat să le plătească diferenţa dintre categoriile de calificare.
Norma cu privire la plata diferenţei dintre categoriile de calificare nu se aplică
în cazurile cînd, în virtutea specificului de producţie, efectuarea lucrărilor de
diversă calificare ţine de obligaţiile permanente ale salariatului.
Modul şi condiţiile de salarizare a instructorilor şi ucenicilor se
stabilesc de Guvern.
Salarizarea cumularzilor se efectuează pentru munca realmente prestată
sau timpul efectiv lucrat. Stabilirea mărimii salariului tarifar sau a salariului
funcţiei pentru cumularzi, precum şi premierea lor, plata sporurilor,
adaosurilor şi celorlalte recompense, determinate de condiţiile de salarizare,
se efectuează în modul prevăzut pentru ceilalţi salariaţi din unitatea respectivă.
Salariaţilor care, în afară de munca lor de bază, stipulată în contractul
individual de muncă, îndeplinesc, la aceeaşi unitate, o muncă suplimentară
într-o altă profesie (funcţie) sau obligaţiile de muncă ale unui salariat
temporar absent, fără a fi scutiţi de munca lor de bază, (în limitele duratei
normale a timpului de muncă stabilite de prezentul cod) li se plăteşte un
spor pentru cumularea de profesii (funcţii) sau pentru îndeplinirea
obligaţiilor de muncă ale salariatului temporar absent. Cuantumul sporurilor
pentru cumularea de profesii (funcţii) sau pentru îndeplinirea obligaţiilor
de muncă ale salariatului temporar absent se stabileşte de părţile contractu-
lui individual de muncă, dar nu poate fi mai mic decît 50 la sută din salariul
tarifar (salariul funcţiei) al profesiei (funcţiei) cumulate. Plata sporului
pentru cumularea de profesii (funcţii) se efectuează fără restricţii, în limitele
mijloacelor destinate retribuirii muncii.
În cazul retribuirii muncii pe unitate de timp, munca suplimentară,
pentru primele două ore, se retribuie în mărime de cel puţin 1,5 salarii de
bază stabilite salariatului pe unitate de timp, iar pentru orele următoare -

cel puţin în mărime dublă. În cazul retribuirii muncii în acord cu aplicarea
sistemului tarifar de salarizare, pentru munca suplimentară se plăteşte un
adaos de cel puţin 50 la sută din salariul tarifar al salariatului de categoria
respectivă, remunerat pe unitate de timp pentru primele 2 ore, şi în mărime
de cel puţin 100 la sută din acest salariu tarifar – pentru orele următoare,
iar cu aplicarea sistemelor netarifare de salarizare – de 50 la sută pentru
primele 2 ore şi, respectiv, 100 la sută din cuantumul minim garantat al
salariului pe unitate de timp în sectorul real – pentru orele următoare.
Compensarea muncii suplimentare cu timp liber nu se admite.
Cu condiţia menţinerii salariului mediu, munca prestată în zilele de
repaus şi în cele de sărbătoare nelucrătoare este retribuită în felul următor:
a) salariaţilor care lucrează în acord - cel puţin în mărime dublă a
tarifului în acord;
b) salariaţilor a căror muncă este retribuită în baza salariilor tarifare
pe oră sau pe zi - cel puţin în mărimea dublă a salariului pe oră sau pe zi;
c) salariaţilor a căror muncă este retribuită cu salariu lunar - cel puţin
în mărimea unui salariu pe unitate de timp sau a remuneraţiei de o zi peste
salariu, dacă munca în ziua de repaus sau cea de sărbătoare nelucrătoare a
fost prestată în limitele normei lunare a timpului de muncă şi cel puţin în
mărime dublă a salariului pe unitate de timp sau a remuneraţiei de o zi
peste salariu, dacă munca a fost prestată peste norma lunară.
La cererea scrisă a salariatului care a prestat munca în zi de repaus
sau în zi de sărbătoare nelucrătoare, angajatorul poate să-i acorde o altă zi
liberă care nu va fi retribuită. Modul de retribuire a muncii prestate în
zilele de repaus şi în cele de sărbătoare nelucrătoare de sportivii profesio-
nişti, lucrătorii de creaţie din teatre, circuri, organizaţii cinematografice,
teatrale şi concertistice, precum şi de alte persoane care participă la crearea
şi/sau la interpretarea unor opere de artă, poate fi stabilit în convenţiile
colective, în contractul colectiv ori în cel individual de muncă.
Pentru munca prestată în program de noapte se stabileşte un adaos în
mărime de cel puţin 0,5 din salariul de bază pe unitate de timp stabilit
salariatului.
Angajatorul este în drept să majoreze sporurile, adaosurile şi
recompensele în raport cu nivelul lor minim stabilit de legislaţia în vigoare,
precum şi să stabilească alte plăţi cu caracter de stimulare şi compensare
în limitele mijloacelor proprii (alocate), prevăzute pentru aceste scopuri
în contractul colectiv de muncă sau în devizul de cheltuieli pentru

întreţinerea unităţii finanţate din buget.
În caz de neîndeplinire a normelor de producţie din vina angajatorului,
retribuirea se face pentru munca efectiv prestată de salariat, dar nu mai
puţin decît în mărimea unui salariu mediu al salariatului calculat pentru
aceeaşi perioadă de timp. În caz de neîndeplinire a normelor de producţie
fără vina salariatului sau a angajatorului, salariatului i se plătesc cel puţin
2/3 din salariul de bază. În caz de neîndeplinire a normelor de producţie
din vina salariatului, retribuirea se efectuează potrivit muncii prestate.
Rebutul produs fără vina salariatului este retribuit la fel ca şi
articolele bune. Rebutul total din vina salariatului nu este retribuit.
Rebutul parţial din vina salariatului este retribuit în funcţie de gradul de
utilitate a produsului, conform unor tarife reduse.Tarifele reduse se
stabilesc în contractul colectiv de muncă.
Retribuirea timpului de staţionare produsă fără vina salariatului ori
din cauze ce nu depind de angajator sau salariat, cu excepţia perioadei
şomajului tehnic, în cazul cînd salariatul a anunţat în scris angajatorul
despre începutul staţionării, se efectuează în mărime de cel puţin 2/3 din
salariul de bază pe unitate de timp stabilit salariatului, dar nu mai puţin
decît în mărimea unui salariu minim pe unitate de timp, stabilit de legislaţia
în vigoare, pentru fiecare oră de staţionare. Modul de înregistrare a
staţionării produse fără vina salariatului şi mărimea concretă a retribuţiei
se stabilesc în contractul colectiv şi/sau în cel individual de muncă. Orele
de staţionare produsă din vina salariatului nu sînt retribuite. Contractul
colectiv sau cel individual de muncă poate stipula plata salariului mediu
în perioada de însuşire de către salariat a unui nou proces de producţie.
În cazul cînd salariatul este permutat sau transferat la o altă muncă
permanentă cu retribuţie mai mică în cadrul aceleiaşi unităţi sau într-o altă
localitate împreună cu unitatea, acestuia i se menţine salariul mediu de la
locul de muncă precedent timp de o lună din ziua permutării (transferării).
Potrivit art. 165 al Codului Muncii al Republicii Moldova, salariul
mediu include toate drepturile salariale din care, conform legislaţiei în
vigoare, se calculează contribuţiile de asigurări sociale de stat obligatorii,
cu excepţia plăţilor cu caracter unic. Salariul mediu se garantează
salariaţilor în cazurile prevăzute de legislaţia în vigoare, de contractele
colective şi/sau cele individuale de muncă. Modul de calculare a salariului
mediu al salariatului este unic şi se stabileşte de Guvern.
14.5. Normarea muncii

Normarea muncii reprezintă cel mai important factor al organizării
salarizării muncii. Din aceste cauze, pentru explicarea mecanismului
retribuirii muncii apare necesitate de a face trimitere la unele reglementări
ce ţin de stabilirea şi aplicarea normelor de muncă. Astfel, cele mai
răspîndite norme de muncă sînt: norme de producţie şi norme de timp.
Prin norma de producţie înţelegem volumul de lucrări (cantitatea de
unităţi de producţie sau de operaţii de muncă), pe care salariatul este obligat
să le îndeplinească într-o unitate de timp de muncă în anumite condiţii
tehnico-organizatorice, iar prin norma de timp se înţelege valoarea timpului
de muncă (în minute, ore) stabilită, necesară pentru îndeplinirea de către
un salariat de o anumită calificare, a unei unităţi de muncă în anumite
condiţii tehnico-organizatorice.432
Angajatorul are obligaţia să asigure permanent condiţiile tehnice şi
organizatorice care au fost puse la baza elaborării normelor de muncă şi să
creeze condiţii de muncă necesare îndeplinirii normelor de producţie (de
deservire). Aceste condiţii sînt: a) starea bună a maşinilor, a maşinilor-
unelte şi a dispozitivelor;
b) asigurarea la timp cu documentaţie tehnică;
c) calitatea corespunzătoare a materialelor şi instrumentelor necesare
pentru prestarea muncii, precum şi aprovizionarea la timp cu ele;
d) alimentarea la timp a procesului de producţie cu energie electrică,
cu gaze şi cu alte surse de energie;
e) asigurarea protecţiei muncii şi securităţii de producţie.
În condiţiile formelor colective de organizare şi de retribuire a muncii
pot fi aplicate, de asemenea, norme combinate şi complexe. Normele de
muncă pot fi revizuite pe măsura implementării tehnicii şi a tehnologiilor
noi sau perfecţionării celor existente, înfăptuirii unor măsuri organizatorice
sau de altă natură, care asigură sporirea productivităţii muncii, precum şi
în cazul folosirii unui utilaj învechit fizic şi moral. Obţinerea unui nivel
înalt al fabricării producţiei de către un anumit salariat sau o anumită
brigadă prin aplicarea, din proprie iniţiativă, a unor procedee de muncă
noi şi a experienţei avansate, prin perfecţionarea cu forţe proprii a locurilor
de muncă, nu constituie temei pentru revizuirea normelor de muncă.
Pentru anumite lucrări omogene pot fi elaborate şi stabilite norme unice
432
Ibidem, p. 307.
şi norme-tip (interramurale, ramurale, profesionale etc.) de muncă. Normele-

tip de muncă se elaborează de către autorităţile administraţiei publice centrale
de specialitate de comun acord cu patronatele şi sindicatele respective şi se
aprobă în modul stabilit de Guvern. Înlocuirea şi revizuirea normelor unice
şi a normelor-tip se efectuează de către autorităţile care le-au aprobat.
În cazul în care normele de muncă nu mai corespund condiţiilor pentru
care au fost aprobate sau nu asigură ocuparea completă a timpului normal
de muncă, acestea pot fi revizuite sau înlocuite. Procedura de revizuire sau
înlocuire a normelor de muncă, precum şi situaţiile concrete în care poate fi
aplicată, se stabileşte prin contractele colective de muncă şi/sau prin
convenţiile colective. Despre introducerea unor norme noi de muncă salariaţii
trebuie să fie anunţaţi în scris, sub semnătură, cel puţin cu 2 luni înainte.
Potrivit art. 170 al Codului Muncii al Republicii Moldova, la
retribuirea muncii în acord, tarifele se stabilesc pornindu-se de la categoriile
de muncă, salariile tarifare (salariile funcţiei) şi normele de producţie
(normele de timp) în vigoare. Tariful pentru munca plătită în acord se
stabileşte prin împărţirea salariului tarifar pe oră (pe zi), care corespunde
categoriei muncii prestate, la norma de producţie pe oră (pe zi). Tariful
pentru munca plătită în acord poate fi stabilit, de asemenea, prin înmulţirea
salariului tarifar pe oră (pe zi), care corespunde categoriei muncii prestate,
cu norma de timp în ore sau zile.
TEMA 15. GARANŢII ŞI COMPENSAŢII

15.1. Noţiunea de garanţii şi compensaţii.
15.2. Garanţii şi compensaţii acordate salariaţilor în caz de deplasare în interes de
serviciu şi de transferare într-o altă localitate.
15.3. Garanţii şi compensaţii acordate salariaţilor care îmbină munca cu studiile.
15.4. Garanţii şi compensaţii acordate salariaţilor în legătură cu încetarea
contractului de muncă.
15.5. Alte garanţii şi compensaţii.
15.1. Noţiunea de garanţii şi compensaţii

Codul Muncii defineşte garanţia ca o totalitate de mijloacele,
metodele, condiţiile prin care se asigură realizarea drepturilor acordate
salariaţilor în domeniul raporturilor de muncă şi al altor raporturi sociale
legate de acestea, compensaţia ca fiind o categorie de drepturi băneşti
stabilite în scopul compensării cheltuielilor suportate de salariaţi în legătură
cu executarea de către ei a obligaţiilor de muncă şi a altor obligaţii prevăzute
de legislaţia în vigoare.
Pe lîngă garanţiile şi compensaţiile generale prevăzute de Codul
Muncii (garanţii la angajare, la transfer, în domeniul salarizării etc.),
salariaţilor li se acordă garanţii şi compensaţii în caz de:
a) deplasare în interes de serviciu;
b) transferare la lucru într-o altă localitate;
c) îmbinare a muncii cu studiile;
d) încetare a contractului individual de muncă; precum şi
e) în alte cazuri prevăzute de codul muncii şi de alte acte normative.
15.2. Garanţii şi compensaţii acordate salariaţilor în caz de deplasare

în interes de serviciu şi de transferare într-o altă localitate.
Prin deplasare în interes de serviciu se înţelege delegarea salariatului,
conform ordinului (dispoziţiei, deciziei, hotărîrii) angajatorului, pe un anumit
termen, pentru executarea obligaţiilor de muncă în afara locului de muncă
permanent. Călătoriile de serviciu ale salariaţilor a căror activitate permanentă
are caracter mobil sau ambulant, precum şi îndeplinirea lucrărilor de
prospecţiune, a celor geodezice şi topografice pe teren, nu sînt considerate
deplasări în interes de serviciu dacă angajatorul acordă transportul de serviciu
necesar. Salariaţilor deplasaţi în interes de serviciu li se garantează menţinerea
locului de muncă (a funcţiei) şi a salariului mediu, precum şi compensarea

cheltuielilor legate de deplasarea în interes de serviciu.
În cazul deplasării în interes de serviciu, angajatorul este obligat să
compenseze salariatului:
a) cheltuielile de călătorie tur-retur;
b) cheltuielile de cazare;
c) diurna;
d) alte cheltuieli ce ţin de deplasare.
Modul şi mărimea compensării cheltuielilor legate de deplasările în
interes de serviciu se aprobă de Guvern. Unităţile cu autonomie financiară pot
stabili în contractul colectiv de muncă mărimi sporite ale acestor compensaţii.
La transferarea salariatului, în baza unei înţelegeri prealabile în formă
scrisă cu angajatorul, la muncă într-o altă localitate, angajatorul este obligat
să-i compenseze acestuia:
a) cheltuielile legate de mutarea într-o altă localitate a salariatului şi
a membrilor familiei sale (cu excepţia cazurilor cînd angajatorul asigură
transportarea persoanelor respective şi a bunurilor lor);
b) cheltuielile de stabilire la noul loc de trai.
Mărimile concrete ale compensării cheltuielilor specificate se
determină prin acordul părţilor contractului individual de muncă, dar nu
pot fi mai mici decît cele stabilite de Guvern.
15.3. Garanţii şi compensaţii acordate salariaţilor care îmbină

munca cu studiile
Salariaţilor trimişi la studii de către angajator sau care s-au înmatriculat
din proprie iniţiativă în instituţiile de învăţămînt superior sau mediu de
specialitate acreditate în condiţiile legii, la secţiile serale şi fără frecvenţă şi
care învaţă cu succes li se stabileşte durata redusă a timpului de muncă, li se
acordă concedii suplimentare cu menţinerea, integrală sau parţială, a salariului
mediu şi alte înlesniri, în modul stabilit de Guvern. În contractul colectiv de
muncă şi în convenţiile colective pentru salariaţii menţionaţi mai sus pot fi
prevăzute înlesniri suplimentare din contul mijloacelor unităţii.
Salariaţilor care îşi fac studiile postuniversitare prin masterat,
doctorat, postdoctorat, organizate în instituţiile de învăţămînt superior sau
în organizaţiile din sfera ştiinţei şi inovării acreditate în condiţiile legii, li
se acordă garanţii şi compensaţii în modul stabilit de Guvern.
Angajatorul şi reprezentanţii salariaţilor pot prevedea în contractul
colectiv de muncă, din contul unităţii, garanţii şi compensaţii suplimentare

la cele stabilite prin actele normative în vigoare.
Salariaţilor care studiază cu succes, fără scoatere din activitate, în
instituţiile de învăţămînt secundar profesional, indiferent de tipul de proprietate
şi forma juridică de organizare, acreditate în condiţiile legii, li se acordă, în
modul stabilit de Guvern, concedii suplimentare cu menţinerea, integrală sau
parţială, a salariului mediu. Salariaţilor care îmbină munca cu studiile în
instituţiile de învăţămînt secundar profesional neacreditate li se stabilesc garanţii
şi compensaţii prin contractul colectiv sau prin cel individual de muncă.
Salariaţilor care studiază în instituţiile de învăţămînt secundar general
(gimnazii, licee, şcoli de cultură generală) li se stabileşte durata redusă a
timpului de muncă, li se acordă concedii suplimentare cu menţinerea, totală
sau parţială, după caz, a salariului mediu, precum şi alte garanţii şi
compensaţii în modul stabilit de Guvern.
Salariaţilor care îmbină munca cu studiile li se acordă garanţii şi
compensaţii la obţinerea, pentru prima dată, a studiilor de nivelul respectiv.
La concediile suplimentare acordate salariaţilor care îmbină munca cu
studiile, potrivit unei înţelegeri scrise între angajator şi salariat, pot fi alipite
concediile de odihnă anuale. Salariaţilor care îşi fac studiile la o instituţie
de învăţămînt la a doua sau a treia specialitate (profesie) li se pot acorda
anumite garanţii şi compensaţii în modul prevăzut de contractul colectiv
sau de cel individual de muncă.
15.4. Garanţii şi compensaţii acordate salariaţilor în legătură cu

încetarea contractului de muncă
Conform art. 183 al Codului Muncii, în caz de reducere a numărului
sau a statelor de personal, de dreptul preferenţial de a fi lăsaţi la lucru
beneficiază salariaţii cu o calificare şi productivitate a muncii mai înaltă.
În cazul unei egale calificări şi productivităţi a muncii, de dreptul
preferenţial de a fi lăsaţi la lucru beneficiază:
a) salariaţii cu obligaţii familiale, care întreţin două sau mai multe persoane;
b) salariaţii în a căror familie nu sînt alte persoane cu venit de sine stătător;
c) salariaţii care au o mai mare vechime în muncă în unitatea respectivă;
d) salariaţii care au suferit în unitatea respectivă un accident de muncă
sau au contractat o boală profesională;
e) salariaţii care îşi ridică calificarea în instituţiile de învăţămînt
superior şi mediu de specialitate, fără scoatere din activitate;
f) invalizii de război şi membrii familiilor militarilor căzuţi sau

dispăruţi fără urmă;
g) participanţii la acţiunile de luptă pentru apărarea integrităţii
teritoriale şi independenţei Republicii Moldova;
h) inventatorii;
i) persoanele care s-au îmbolnăvit sau au suferit de boală actinică şi
de alte boli provocate de radiaţie în urma avariei de la Cernobîl;
j) invalizii în privinţa cărora este stabilit raportul de cauzalitate dintre
survenirea invalidităţii şi avaria de la C.A.E. Cernobîl, participanţii la
lichidarea consecinţelor avariei de la C.A.E. Cernobîl în zona de înstrăinare
în anii 1986-1990;
k) salariaţii care au mai multe stimulări pentru succese în muncă şi
nu au sancţiuni disciplinare;
l) salariaţii cărora le-au rămas cel mult 2 ani pînă la stabilirea pensiei
pentru limită de vîrstă.
În cazul cînd unele persoane indicate mai sus corespund cîtorva
cerinţe, dreptul preferenţial de a fi lăsate la lucru aparţine persoanelor
care corespund mai multor criterii în comparaţie cu celelalte persoane. În
caz de egalitate a numărului de criterii, dreptul preferenţial aparţine
persoanei care are o vechime în muncă mai mare la unitatea respectivă.
Angajatorul este obligat să preavizeze salariatul, prin ordin
(dispoziţie, decizie, hotărîre), sub semnătură, despre intenţia sa de a desface
contractul individual de muncă încheiat pe o durată nedeterminată sau
determinată, în următoarele termene:
a) cu 2 luni înainte – în caz de concediere în legătură cu lichidarea
unităţii sau încetarea activităţii angajatorului persoană fizică, reducerea
numărului sau a statelor de personal la unitate;
b) cu o lună înainte – în caz de concediere ca urmare a constatării faptului
că salariatul nu corespunde funcţiei deţinute sau muncii prestate din cauza
stării de sănătate, în conformitate cu certificatul medical respectiv, sau ca urmare
a calificării insuficente confirmate prin hotărîrea comisiei de atestare.
În perioadele prevăzute mai sus, salariatului i se acordă cel puţin o zi
liberă pe săptămînă, cu menţinerea salariului mediu, pentru căutarea unui alt loc
de muncă. La încetarea contractului individual de muncă ca urmare a încălcării
de către salariat a obligaţiilor sale de muncă, preavizarea nu este obligatorie.
În caz de schimbare a proprietarului unităţii, noul proprietar, într-un
termen de cel mult 3 luni din ziua apariţiei dreptului de proprietate este în
drept să desfacă contractele individuale de muncă încheiate cu conducătorul
unităţii, cu adjuncţii acestuia, cu contabilul-şef. Noul proprietar acordă

persoanelor concediate cîte o compensaţie suplimentară dacă acest lucru
este prevăzut de contractul individual de muncă.
Salariaţilor concediaţi în legătură cu lichidarea unităţii sau cu
încetarea activităţii angajatorului persoană fizică, sau cu reducerea
numărului ori a statelor de personal la unitate li se garantează:
a) pentru prima lună, plata unei indemnizaţii de concediere egală cu
mărimea sumată a unui salariu mediu săptămînal pentru fiecare an lucrat
la unitatea în cauză, dar nu mai mică decît un salariu mediu lunar. Dacă
unitatea a fost succesorul de drept al unei unităţi reorganizate anterior şi
contractul individual de muncă cu salariaţii în cauză nu a încetat anterior,
se vor lua în calcul toţi anii de activitate;
b) pentru a doua lună, menţinerea salariului mediu lunar dacă persoana
concediată nu a fost plasată în cîmpul muncii;
c) pentru a treia lună, menţinerea salariului mediu lunar dacă, după
concediere, salariatul s-a înregistrat în decurs de 14 zile calendaristice la
agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă şi nu a fost plasat în cîmpul
muncii, fapt confirmat prin certificatul respectiv;
d) la lichidarea unităţii, prin acordul scris al părţilor, achitarea integrală
a sumelor legate de concedierea salariatului pe toate 3 luni, la data concedierii.
În cazul plasării persoanei concediate în cîmpul muncii pe parcursul
lunilor indicate la lit.b) şi c), salariul mediu se va achita pe perioada de
pînă la data angajării acesteia.
Indemnizaţia de eliberare din serviciu în mărimea unui salariu mediu
pe 2 săptămîni se plăteşte salariaţilor la încetarea contractului individual
de muncă în legătură cu:
a) constatarea faptului că salariatul nu corespunde funcţiei deţinute
sau muncii prestate din cauza stării de sănătate, în conformitate cu
certificatul medical respectiv, sau ca urmare a calificării insuficiente
confirmate prin hotărîrea comisiei de atestare (art.86 alin.(1) lit.d) şi e));
b) restabilirea la locul de muncă, conform hotărîrii judecătoreşti, a
salariatului care a îndeplinit anterior munca respectivă;
c) refuzul salariatului de a fi transferat în altă localitate în legătură
cu transferarea unităţii în această localitate.
Salariaţii al căror contract individual de muncă a fost suspendat în legătură
cu încorporarea în serviciul militar în termen, în serviciul militar cu termen
redus sau în serviciul civil ori care au demisionat în legătură cu încălcarea de
către angajator a contractului individual sau a celui colectiv de muncă
beneficiază de indemnizaţia prevăzută mai sus. Plata indemnizaţiei de eliberare

din serviciu şi a salariului mediu lunar se efectuează la locul de muncă
precedent. În contractul colectiv sau în cel individual de muncă pot fi prevăzute
şi alte cazuri de plată a indemnizaţiei de eliberare din serviciu, mărimi sporite
ale acesteia, precum şi termene mai îndelungate de menţinere a salariului.
15.5. Alte garanţii şi compensaţii

Salariatului al cărui contract individual de muncă a fost suspendat în
legătură cu alegerea sa într-o funcţie electivă, i se acordă, după terminarea
împuternicirilor sale în funcţia respectivă, munca (funcţia) anterioară, iar
dacă aceasta lipseşte – o altă muncă (funcţie) echivalentă la aceeaşi sau,
cu acordul salariatului, la o altă unitate.
În timpul îndeplinirii obligaţiilor de stat sau obşteşti, dacă, potrivit
legislaţiei în vigoare, acestea se înfăptuiesc în orele de program, salariaţilor
li se garantează menţinerea locului de muncă (a funcţiei) şi a salariului
mediu. Salariaţilor li se menţine salariul mediu în cazul îndeplinirii
următoarelor obligaţii de stat sau obşteşti:
a) prezentare, la citare, la organele de urmărire penală, la procuror,
la instanţa de judecată în calitate de martor, parte vătămată, expert,
specialist, traducător, asistent procedural;
b) participare ca membri ai echipelor voluntare de pompieri la
lichidarea incendiului sau avariei; precum şi
c) în cazurile îndeplinirii altor obligaţii de stat sau obşteşti prevăzute
de legislaţia în vigoare.
Salariaţii chemaţi să îndeplinească serviciul militar în termen,
serviciul militar cu termen redus, serviciul civil, precum şi cei chemaţi la
cantonamentele militare beneficiază de garanţiile şi compensaţiile
Angajatorul este obligat să permită, fără nici o piedică, prezentarea
salariaţilor donatori de sînge la instituţiile medicale în ziua donării sîngelui
sau a derivatelor de sînge pentru utilizarea lor în scop terapeutic, menţinînd
donatorilor salariul mediu şi asigurîndu-i, în caz de necesitate, cu transport.
Salariaţilor donatori de sînge li se acordă, în ziua imediat următoare zilei
de donare a sîngelui sau a derivatelor de sînge, o zi liberă cu menţinerea
salariului mediu. În caz de donare a sîngelui sau a derivatelor de sînge în
ziua premergătoare zilei (zilelor) de repaus, o zi liberă cu menţinerea
salariului mediu urmează a fi acordată salariaţilor donatori imediat după
ziua (zilele) de repaus. În caz de donare a sîngelui sau a derivatelor de

sînge în timpul concediului de odihnă anual, în zilele de repaus sau în cele
de sărbătoare nelucrătoare, angajatorul este obligat să acorde salariatului
donator de sînge o altă zi liberă plătită care, cu acordul scris al salariatului
respectiv, poate fi alipită la concediul de odihnă anual.
Salariatul autor al invenţiei sau al propunerii de raţionalizare
beneficiază de garanţiile şi compensaţiile prevăzute de legislaţia în vigoare,
de contractul colectiv şi/sau de cel individual de muncă.
Salariatului care foloseşte, cu acordul sau ştirea angajatorului şi în
interesul acestuia, bunurile personale i se plăteşte compensaţia pentru
utilizarea şi uzura mijloacelor de transport, instrumentelor, utilajului, a altor
materiale şi mijloace tehnice ce-i aparţin şi i se compensează cheltuielile
legate de utilizarea lor. Cuantumul şi modul de plată a compensaţiei se
stabilesc prin acordul scris al părţilor contractului individual de muncă.
Pe timpul efectuării controalelor (examenelor) medicale, salariaţilor
care, conform prevederilor codului Muncii sau ale altor acte normative,
sînt obligaţi să treacă aceste controale (examene) li se menţine salariul
mediu la locul de muncă.
În caz de acordare salariatului a unui concediu medical, angajatorul
este obligat să-i plătească acestuia o îndemnizaţie în condiţiile legii.
Salariaţilor care urmează, la iniţiativa angajatorului, cursul de formare
profesională cu scoatere din activitate li se menţine locul de muncă (funcţia)
şi salariul mediu, li se acordă alte garanţii şi compensaţii prevăzute de
legislaţia în vigoare. Salariaţilor care urmează, la iniţiativa angajatorului,
cursul de formare profesională cu scoatere din activitate, într-o altă localitate,
li se compensează cheltuielile de deplasare în modul şi în condiţiile prevăzute
pentru salariaţii trimişi în deplasare în interes de serviciu.
În caz de vătămare a sănătăţii sau deces al salariatului ca urmare a
unui accident de muncă sau a unei boli profesionale, salariatului i se com-
pensează salariul (venitul) nerealizat, precum şi cheltuielile suplimentare
pentru reabilitarea medicală, socială şi profesională în legătură cu
vătămarea sănătăţii, sau familiei defunctului i se compensează cheltuielile
legate de deces. Mărimea şi condiţiile acordării garanţiilor şi compensaţiilor
prevăzute mai sus sînt stabilite de legislaţia în vigoare.
Salariaţii sînt supuşi asigurării sociale de stat şi beneficiază de toate
garanţiile, compensaţiile şi alte plăţi prevăzute de sistemul asigurărilor
sociale de stat conform legislaţiei în vigoare.
TEMA 16. REGULAMENTUL INTERN ŞI

DISCIPLINA MUNCII
16.1. Noţiunea de discipină a muncii şi metodele de menţinere a ei.
16.2. Regulamentul intern al muncii.
16.3. Măsurile de încurajare pentru ajunsuri în muncă.
16.4. Răspunderea disciplinară.
16.1. Noţiunea de discipină a muncii şi metodele de menţinere a ei

Disciplina muncii este specifică relaţiilor sociale de muncă. Disciplina
poate fi definită ca starea de ordine existentă în desfăşurarea procesului
de muncă, rezultând din respectarea întocmai a normelor ce reglementează
acest proces şi din îndeplinirea de către toţi participanţi a obligaţiior
asumate prin încheierea contractelor individuale de muncă. Desigur că, în
noile condiţii economice, politice şi sociale, din ţara noastră, rolul
disciplinei nu a scăzut; ea menţinându-şi pe deplin actualitatea şi importanţa
sa433. Obligativitatea de respecta disciplina muncii nu apare decât din
momentul încheierii contractului individual de muncă.
Disciplina muncii este o condiţie obiectivă necesară şi indispensabilă
desfăşurării activităţii, în fiecare unitate, în condiţii de eficienţă cât mai ridicată.
Atât timp cât admitem faptul că salariaţii lucrează sub autoritatea angajatorilor,
atunci este firesc ca salariaţii să respecte o anumită disciplină a muncii, aşa cum
este ea reglementată prin normele legale în vigoare dar mai ales, în conformitate
cu prevederile regulamentului de ordine interioară, impus de anagajator.
Definiţia legală a noţiunii de disciplină a muncii este formulată de
legiuitor în art. 201 CM al RM reprezentînd o obligatie, având caracter de
sinteză, deoarece însumează şi rezumă, în esenţă, totalitatea îndatoririlor de
serviciu asumate de pers. respective prin încheierea CIM si se asigură în
unitate prin crearea de către angajator a condiţiilor economice, sociale,
juridice şi organizatorice necesare prestării unei munci de înaltă producti-
vitate, prin formarea unei atitudini conştiente faţă de muncă, prin aplicarea
de stimulări şi recompense pentru muncŕ conştiincioasă, precum şi de
sancţiuni în caz de comitere a unor abateri disciplinare. Disciplina muncii
reprezintă obligaţia tuturor salariaţilor de a se subordona unor reguli de
433
Ghimpu, Sanda, Ţiclea, Al. Dreptul muncii. Bucureşti: All Beck, 2001, p. 359 şi
următoarele.
comportare stabilite în conformitate cu legislaţia, cu convenţiile colective,

cu contractele colective şi cu cele individuale de muncă, precum şi cu actele
normative la nivel de unitate, inclusiv cu regulamentul intern al unităţii.
Conform prevederilor art. 202 din CM al RM, disciplina de muncă
se asigură în unitate prin crearea de către angajator a condiţiilor economice,
sociale, juridice şi organizatorice necesare prestării unei munci de înaltă
productivitate, prin formarea unei atitudini conştiente faţă de muncă, prin
aplicarea de stimulări şi recompense pentru munca conştiincioasă, precum
şi de sancţiuni în caz de comitere a unor abateri disciplinare. În vederea
celor enunţate identificăm două categorii de mijloace sau căi de înfaptuire
a disciplinei muncii, cum ar fi:
1. mijloace cu caracter organizatoric, preventiv şi stimulativ care constau
în stimularea morală a salariatului de a presta o muncă eficientă şi calificată şi
în cointeresarea economică (materială) a acestuia în rezultatele finale ale muncii.
2. sancţiuni disciplinare rezidă în luarea măsurilor respective morale
(aplicarea sancţiunilor disciplinare) faţă de cei ce încalcă disciplina muncii.
16.2. Regulamentul intern al unităţii

Conform Codului Muncii al Republicii Moldova, regulamentele
interne ale unităţilor constituie izvoare specifice ale dreptului muncii, avînd
o importanţă deosebită pentru activitatea oricărei unităţi.
Codul muncii defineşte în art. 198 regulamentul intern al unităţii ca
un act juridic care se întocmeşte în fiecare unitate, cu consultarea
reprezentanţilor salariaţilor, şi se aprobă prin ordinul (dispoziţia, decizia,
hotărîrea) angajatorului. El nu poate cuprinde prevederi care contravin
legislaţiei în vigoare, clauzelor convenţiilor colective şi ale contractului
colectiv de muncă. Prin regulamentul intern al unităţii nu se pot stabili
limitări ale drepturilor individuale sau colective ale salariaţilor.
Regulamentul intern al unităţii se afişează în toate subdiviziunile
structurale ale unităţii şi trebuie să conţină următoarele prevederi: a) protecţia
şi igiena muncii în cadrul unităţii; b) respectarea principiului nediscriminării
şi eliminarea oricărei forme de lezare a demnităţii în muncă; c) drepturile,
obligaţiile şi răspunderea angajatorului şi ale salariaţilor; d) disciplina muncii
în unitate; e) abaterile disciplinare şi sancţiunile aplicabile potrivit legislaţiei
în vigoare; f) procedura disciplinară; g) regimul de muncă şi de odihnă. El
poate cuprinde şi alte reglementări privind raporturile de muncă în unitate.
Regulamentul intern al unităţii se aduce la cunoştinţa salariaţilor, sub
semnătură, de către angajator şi produce efecte juridice pentru aceştia de la

data încunoştinţării. Obligaţia familiarizării salariaţilor, sub semnătură, cu
conţinutul regulamentului intern al unităţii trebuie îndeplinită de angajator
în termen de 5 zile lucrătoare de la data aprobării regulamentului.
Regulamentul intern se afişează în toate subdiviziunile structurale ale unităţii.
În unele ramuri ale economiei naţionale, anumitelor categorii de
salariaţi li se aplică statute şi regulamente disciplinare aprobate de Guvern.
16.3. Măsurile de încurajare pentru ajunsuri în muncă

Potrivit dispoziţiilor art. 203 alin. (1) din CM al RM, pentru succese
în muncă, angajatorul poate aplica stimulări sub formă de:
a) mulţumiri;
b) premii;
c) cadouri de preţ;
d) diplome de onoare.
Lista stimulărilor nu poartă un caracter exhaustiv deoarece
regulamentul intern al unităţii, statutele şi regulamentele disciplinare pot
să prevadă şi alte modalităţi de stimulare a salariaţilor. De asemenea pentru
succese deosebite în muncă, merite faţă de societate şi faţă de stat, salariaţii
pot fi propuşi pentru la distincţii de stat (ordine, medalii, titluri onorifice),
lor li se pot decerna premii de stat. Modul de conferire a distincţiilor de
stat ale Republicii Moldova este specificat în Legea RM nr. 1123/1992 cu
privire la distincţiile de stat ale Republicii Moldova 434 şi în Decretul
Preşedintelui RM nr. 178 din 08.08.1992 cu privire la aprobarea
Regulamentului despre modul de propunere pentru decorarea cu distincţii
de stat ale Republicii Moldova şi de înmînare a acestor distincţii.435
Stimulările se aplică de către angajator de comun acord cu reprezen-
tanţii salariaţilor. Ele se consemnează într-un ordin (dispoziţie, decizie,
hotărîre), se aduc la cunoştinţa colectivului de muncă şi se înscriu în carnetul
de muncă al salariatului.
În art. 205 din CM al RM, se menţionează că salariaţilor care îşi
îndeplinesc conştiincios şi eficient obligaţiile de muncă li se acordă, în mod
prioritar, avantaje şi înlesniri în domeniul deservirii social-culturale, locative
şi de trai (bilete în instituţii balneosanatoriale, case de odihnă etc). Aceşti
salariaţi beneficiază, de asemenea, de dreptul prioritar la avansare în serviciu.
434
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 162 din 03.11.2002.
435
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 8 din 30.08.1992.
16.4. Răspunderea disciplinară

Răspunderea juridică este una dintre instituţiile de bază ale dreptului
care oferă o garantare a transpunerii în practică a principiilor juridice
fundamentale. Răspunderea este instituţia juridică ce are drept scop
conştientizarea persoanei cu privire la consecinţele faptelor sale, impunând
luarea unei măsuri sancţionatorii dacă ordinea de drept nu este respectată
cu bunăcredinţă. Răspunderea disciplinară este singura formă de răspundere
reglementată de codul muncii specifică pentru acestă ramură de drept.
Ansamblul normelor legale care definesc abaterile disciplinare
stabilesc sancţiunile disciplinare şi reglementează condiţiile de fond şi
procedurale pentru aplicarea lor constituie forma de răspundere juridică
specifică dreptului muncii- răspunderea disciplinară.
Elementele definitorii ale răspunderii disciplinare sunt:
- calitatea de salariat
- existenţa unei fapte ilicite
- săvârşirea faptei cu vinovăţie
- legătura de cauzalitate dintre faptă şi rezultat
Atragerea răsăunderii disciplinare poate avea loc numai dacă fapta
ilicită a fost săvârşită de o persoană care are calitatea de salariat - care se
află intr-un raport de muncă cu o persoană denumită angajator.
Trăsăturile caracteristice răspunderii disciplinare
a)-este de natură contractuală deoarece numai încheierea contractului
individual de muncă atrage obligativitatea de a respecta toate regulile de
către salariat.
b)-are caracter exclusiv personal deoarece caracterul intuitu presonae
al contractului individual de muncă face imposibil juridic o transmitere a
acestei răspunderi asupra moştenitorilor, şi nici o răspundere disciplinară
pentru fapta altuia.
c)-exercită atât o funcţie sancţionatorie, cât şi una preventivă şi
educativă ptru ca persoanei vinovate i se aplică o pedeapsă , în principal
moral sau material, în funcţie de gravitatea abaterii, care se reflectă ca o
constrângere morală sau ca o privaţiune materială, de natură să-l reţină pe
viitor de la comiterea unor abateri.
Unicul temei pentru antrenarea răspunderii disciplinare îl constituie
abaterea disciplinară
Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă
într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin
care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul

individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele
şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhic superiori.
Literatura de specialitate436 a stabilit drept elemente constitutive ale
abaterii disciplinare:
¨ obiectul, constând în relaţii sociale de muncă, ordinea şi disciplina
la locul de muncă;
¨ latura obiectivă, respectiv acţiunea sau inacţiunea care duce la
încălcarea obligaţiilor din contractul individual de muncă;
¨ subiectul, întotdeauna o persoană fizică ce are calitatea de salariat;
¨ latura subiectivă, adică vinovăţia salariatului care se apreciază în
fiecare caz concret în funcţie de pregătirea profesională, capacitatea,
aptitudinile şi experienţa salariatului respectiv.
Răspunderea disciplinară nu poate fi angajată, când nu sunt întrunite
toate elementele constitutive ale abaterii şi când de şi par că sunt întrunite
toate elementele, anumite împrejurări specifice existente în momentul
săvârşirii ei duc la concluzia că, în realitate, conduita autorului nu are caracter
ilicit, antisocial, că acesta nu este vinovat şi că se impune exonerarea de
răspundere. Aceste cauze de exonerare sau de neresponsabilitate sunt: legiti-
ma apărare; starea de necesitate; constrângerea fizică sau constrângerea
morală; cazul fortuit; forţa majoră; eroarea de fapt; executarea ordinului de
serviciu emis în mod legal. Majoritate acestor cauze de exonerare sunt
prevăzute în codul penal, şi se aplică prin analogie şi răspunderii disciplinare.
În ceea ce priveşte situaţia în care se execută un ordin ilegal, emis cu
încălcarea normelor juridice privind competenţa organului emitent,
conţinutul şi forma ordinului respectiv, executarea nu-l exonerează pe
salariat de răspundere disciplinară.
În conformitate cu art. 206 alin. (3) din CM al RM, se interzice aplica-
rea amenzilor şi altor sancţiuni pecuniare pentru încălcarea disciplinei muncii.
Sancţiuni disciplinare constituie mijloacele de constrângere prevăzute
de lege, având scop apărarea ordinii disciplinare, pecum şi prevenirea
producerii unor acte de indisciplină. Reprezintă măsuri specifice dreptului
muncii, în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă. Ele sunt
prevăzute expres şi limitativ în lege, iar aplicarea lor sub aspectul duratei
şi a cuantumului trebuie să se facă cu respectarea riguroasă a dispoziţiilor
436
Ciochină-Barbu Ioan – op. cit., p. 249.
legale. Aşa cum prevede art. 206 din cod, sancţiunile disciplinare pe care
le poate aplica angajatorul în cazul în care salariatul săvârşeşte o abatere
disciplinară sunt: a) avertismentul; b) mustrarea; c) mustrarea aspră;
d) concedierea (în temeiurile prevăzute la art.86 alin.(1) lit.g)-r).
Avertismentul, mustrarea, mustrarea aspră reprezintă sancţiuni cu
efect precumpănitor moral, care constau într-o comunicare scrisă prin care
salariatului îi este adus la cunoştinţă faptul că a săvârşit o abatere
disciplinară, şi este avertizat că dăcă nu se va îndrepta şi va săvârsi noi
abateri, i se vor aplica sancţiuni mai grave.
Avertismentul reprezintă sancţiunea cea mai uşoară şi se aplică, de
regulă, salariaţilor care au săvârşit pentru prima dată, fără intenţie, abateri
care nu au cauzat prejudicii.
Concedierea este sancţiunea disciplinară cea mai gravă constă în
îndepărtarea salariatului din colectivul de muncă, ca o consecinţă a încetării
contractului individual de muncă prin voinţa unilaterală a angajatorului
Codul Muncii prevede expres că sunt interzise amenzile disciplinare
şi reafirmă principiul general de drept non bis in idem. Prin urmare, pentru
aceeaşi abatere disciplinară se poate aplica numai o singură sancţiune.
Legislaţia în vigoare poate prevedea pentru unele categorii de salariaţi
şi alte sancţiuni disciplinare. La aplicarea sancţiunii disciplinare,
angajatorul trebuie să ţină cont de gravitatea abaterii disciplinare comise
şi de alte circumstanţe obiective
Sancţionarea disciplinară se face potrivit unor reguli procedurale,
care au ca scop de a asigura, pe de o parte, eficienţa combaterii unor acte
şi comportări dăunătoare procesului muncii, iar, pe de altă parte, de a
garanta stabilirea exactă a faptelor şi de a asigura dreptul la apărare al
salariaţilor în cauză, evitîndu-se astfel sancţiuni nejuste437.
În ceea ce priveşte organele abilitate cu aplicarea sancţiunilor
disciplinare, CM face următoarele precizări:
1. sancţiunea disciplinară se aplică de organul căruia i se atribuie dreptul
de angajare (alegere, confirmare sau numire în funcţie) a salariatului respectiv;
2. salariaţilor care poartă răspundere disciplinară conform statutelor
sau regulamentelor disciplinare şi altor acte normative li se pot aplica sanc-
ţiuni disciplinare şi de organele ierarhic superioare celor indicate mai sus;
3. salariaţii care deţin funcţii elective pot fi concediaţi pe temeiuri
437
Ţiclea, Al. Dreptul muncii, op. cit., p. 402.
disciplinare numai prin hotărîrea organului de care au fost aleşi şi numai

în temeiuri legale.
Din punct de vedere al condiţiilor de formă pe care trebuie să le
îndeplinească decizia de sancţionare, cadrul reglementativ este foarte
precis. Astfel, nici o măsură, nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea
unei cercetări disciplinare prealabile. În conformitate cu art. 208 din CM
al RM, pînă la aplicarea sancţiunii disciplinare, angajatorul este obligat să
ceară salariatului o explicaţie scrisă privind fapta comisă.
În vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul
va fi convocat de persoana împuternicită de către angajator să realizeze
cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii. Refuzul
de a prezenta explicaţia cerută se consemnează într-un proces-verbal semnat
de un reprezentant al angajatorului şi un reprezentant al salariaţilor.
În cursul cercetării disciplinare prealabile salariatul are dreptul să
formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere persoanei
împuternicite să realizeze cercetarea toate probele şi motivaţiile pe care le
consideră necesare, precum şi dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către
un reprezentant al sindicatului al cărui membru este.
Angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie
emisă în formă scrisă, în termen de 1 lună de la data luării la cunoştinţă
despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la
data săvârşirii faptei, fără a lua în calcul timpul aflării salariatului în
concediul anual de odihnă, în concediul de studii sau în concediul medical,
iar în urma reviziei sau a controlului activităţii economico-financiare -
după expirarea a 2 ani de la data comiterii. În termenele indicate nu se
include durata desfăşurării procedurii penale.
Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:
a) temeiurile de fapt şi de drept ale aplicării sancţiunii;
b) termenul în care sancţiunea poate fi contestată;
c) organul în care sancţiunea poate fi contestată.
Ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea) de sancţionare se comunică
salariatului în cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii şi produce
efecte de la data comunicării. Comunicarea se predă personal salariatului,
cu semnătură de primire, ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare
recomandată, la domiciliul sau reşedinţa comunicată de acesta, iar în cazul
în care acesta activează într-o subdiviziune interioară a unităţii (filială,
reprezentanţă, serviciu desconcentrat etc.) aflate în altă localitate - în termen
de cel mult 15 zile lucrătoare şi produce efecte de la data comunicării.

Refuzul salariatului de a confirma prin semnătură comunicarea ordinului
se fixează într-un proces-verbal semnat de un reprezentant al angajatorului
şi un reprezentant al salariaţilor.
Ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea) de sancţionare poate fi
contestat de salariat în instanţa de judecată.
Termenul de validitate a sancţiunii disciplinare nu poate depăşi un
an din ziua aplicării. Dacă pe parcursul acestui termen salariatul nu va fi
supus unei noi sancţiuni disciplinare, se consideră că sancţiunea disciplinară
nu i-a fost aplicată. Angajatorul care a aplicat sancţiunea disciplinară este
în drept să o revoce în decursul unui an din proprie iniţiativă, la rugămintea
salariatului, la demersul reprezentanţilor salariaţilor sau al şefului
nemijlocit al salariatului. În interiorul termenului de validitate a sancţiunii
disciplinare, salariatului sancţionat nu i se pot aplica nici un fel de stimulări.
TEMA 17. FORMAREA PROFESIONALĂ ŞI

PROTECŢIA MUNCII
17.1. Consideraţiuni generale privind formarea profesională.
17.2. Conceptul protecţiei muncii. Direcţiile politice de stat în domeniul protecţiei
muncii.
17.3. Organizarea protecţiei muncii în unităţi.
17.4. Organele de asigurare a protecţiei muncii.
17.5. Măsurile colective şi individuale de protecţie a muncii.
17. 1. Consideraţiuni generale privind formarea profesională

Conform art. 212 al Codului Muncii al Republicii Moldova, prin
formare profesională se înţelege orice proces de instruire în urma căruia
un salariat dobîndeşte o calificare, atestată printr-un certificat sau o diplomă
eliberate în condiţiile legii; prin formare profesională continuă se înţelege
orice proces de instruire în cadrul căruia un salariat, avînd deja o calificare
ori o profesie, îşi completează cunoştinţele profesionale prin aprofundarea
cunoştinţelor într-un anumit domeniu al specialităţii de bază sau prin
deprinderea unor metode sau procedee noi aplicate în cadrul specialităţii
respective; prin formare tehnică se înţelege orice sistem de instruire prin
care un salariat însuşeşte procedeele de aplicare în procesul muncii a
mijloacelor tehnice şi tehnologice.
Angajatorul este obligat să creeze condiţiile necesare şi să favorizeze
formarea profesională şi tehnică a salariaţilor care urmează instruirea în
producţie, se perfecţionează sau studiază în instituţii de învăţămînt, fără
scoatere din activitate.În cadrul fiecărei unităţi persoană juridică,
angajatorul, în comun cu reprezentanţii salariaţilor, întocmeşte şi aprobă
anual planurile de formare profesională. Condiţiile, modalităţile şi durata
formării profesionale, drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi volumul
mijloacelor financiare alocate în acest scop (în mărime de cel puţin 2 la
sută din fondul de salarizare al unităţii), se stabilesc în contractul colectiv
de muncă sau în convenţia colectivă. În cazul în care participarea salariaţilor
la cursurile sau stagiile de formare profesională este iniţiată de angajator,
toate cheltuielile aferente sînt suportate de către acesta. În cazul scoaterii
din activitate a salariatului pe o durată scurtă, în scopul formării
profesionale, acţiunea contractului individual de muncă al acestuia continuă
cu menţinerea salariului mediu. Dacă perioada respectivă depăşeşte 60 de
zile calendaristice, contractul individual de muncă al salariatului se

suspendă, acesta beneficiind de o indemnizaţie plătită de angajator conform
prevederilor contractului colectiv de muncă.
Salariatul are dreptul la formare profesională, inclusiv la obţinerea
unei profesii sau specialităţi noi. Acest drept poate fi realizat prin încheierea,
în formă scrisă, a unor contracte de formare profesională adiţionale la
contractul individual de muncă. Salariatul care a beneficiat de un curs sau
stagiu de formare profesională în condiţiile Codului Muncii nu poate
demisiona în perioada stabilită de contractul de formare profesională decît
în cazurile prevăzute de acestea. În cazul în care salariatul vine cu iniţiativa
participării la o formă de formare profesională cu scoatere din activitate,
organizată în afara unităţii, angajatorul va examina solicitarea scrisă a
salariatului în comun cu reprezentanţii salariaţilor. În termen de 15 zile
calendaristice de la data înregistrării solicitării, angajatorul va decide în
ce condiţii poate permite salariatului participarea la o formă de formare
profesională şi dacă va suporta, integral sau parţial, costul acesteia.
Conform art. 215 al Codului Muncii al Republicii Moldova, contractul
de calificare profesională este un contract special, adiţional la contractul
individual de muncă, încheiat în formă scrisă, în baza căruia salariatul se
obligă să urmeze un curs de formare profesională, organizat de angajator,
pentru a obţine o calificare profesională. Formarea profesională la nivel de
unitate conform contractului de calificare profesională se realizează de către
un instructor sau maistru de instruire, numit de angajator dintre salariaţii
calificaţi cu experienţă profesională şi autorizat în modul prevăzut de lege.
Angajatorul are dreptul să încheie un contract de ucenicie cu o
persoană în vîrstă de pînă la 30 de ani care este în căutarea unui loc de
muncă şi care nu are o calificare profesională.
Contractul de ucenicie este un contract de drept civil şi se reglementează
de Codul civil şi de alte acte normative. Angajatorul are dreptul să încheie un
contract de formare profesională continuă cu orice salariat al unităţii. Contractul
de formare profesională continuă este un act adiţional la contractul individual
de muncă şi se reglementează de legislaţia muncii şi de alte acte normative ce
conţin norme ale dreptului muncii. Contractul de ucenicie şi contractul de
formare profesională continuă se încheie în formă scrisă şi vor include:
a) numele şi prenumele sau denumirea părţilor;
b) indicarea profesiei, specialităţii şi calificării pe care o va obţine
ucenicul sau salariatul;
c) obligaţiile angajatorului privind crearea condiţiilor de instruire

stipulate în contract;
d) termenul contractului;
e) obligaţia persoanei de a urma cursul de formare profesională şi
de a activa conform profesiei, specialităţii, calificării obţinute în termenul
stabilit de contractul respectiv;
f) condiţiile de retribuire a muncii pe durata uceniciei sau formării
profesionale continue.
g) condiţiile de acoperire (restituire) a cheltuielilor suportate de părţi
(de o parte) pe durata uceniciei sau formării profesionale continue în cazul
eliberării salariatului înainte de expirarea termenului prevăzut de contract;
şi alte clauze determinate de părţi, care nu contravin legislaţiei în vigoare.
Durata uceniciei sau a formării profesionale continue nu trebuie să
depăşească, pe parcursul săptămînii, durata timpului de muncă pentru vîrsta
şi profesia respectivă la executarea lucrărilor corespunzătoare. Timpul
necesar ucenicului pentru participarea la activităţi teoretice ce ţin de
formarea profesională se include în timpul de muncă. Salariaţii încadraţi
în formarea profesională continuă în unitate pot fi eliberaţi temporar de la
munca prevăzută de contractul individual de muncă sau pot lucra în
condiţiile timpului de muncă parţial, ori ale regimului flexibil al timpului
de muncă cu acordul scris al angajatorului. În cazul salariaţilor încadraţi
în formarea profesională continuă sînt interzise:
a) munca prestată în condiţii grele, vătămătoare şi/sau periculoase;
b) munca suplimentară;
c) munca de noapte;
d) detaşarea nelegată de formarea profesională.
Termenul contractului de ucenicie, ca şi al celui de formare profesională
continuă, începe să curgă la data indicată în contract, prelungindu-se cu
perioada concediului medical şi în alte cazuri prevăzute de contract.
În privinţa ucenicilor şi salariaţilor care au încheiat contract de formare
profesională continuă se aplică legislaţia muncii, inclusiv legislaţia privind
protecţia muncii. Clauzele contractelor de ucenicie şi ale contractelor de
formare profesională continuă care contravin legislaţiei în vigoare,
prevederilor convenţiilor colective şi ale contractelor colective de muncă
sînt considerate nule şi inaplicabile. Angajatorul va asigura, printr-un control
corespunzător, efectuat în comun cu reprezentanţii salariaţilor, eficienţa
sistemului de ucenicie şi a oricărui alt sistem de formare a cadrelor şi protecţia
adecvată a lor. Contractul de formare profesională continuă poate înceta în

temeiurile prevăzute de Codului Muncii al Republicii Moldova pentru
încetarea contractului individual de muncă sau în alte temeiuri prevăzute de
legislaţia în vigoare, iar contractul de ucenicie poate înceta (se desface) în
temeiurile prevăzute de Codul civil.
17.2. Conceptul protecţiei muncii. Direcţiile politice de stat în

domeniul protecţiei muncii
Conceputl protecţiei muncii. În literatura juridică protecţia muncii
este definită ca fiind totalitatea normelor juridice referitoare la obligaţiile
celor care concep, organizează sau conduc procesul de muncă şi a celor
care desfăşoară efectiv diverse activităţi, în scopul realizării măsurilor
tehnice necesare pentru apărarea vieţii şi integrităţii lor corporale.438
Autorul Nicolae Romandaş susţine că protecţia muncii reprezintă un
sistem de măsuri şi reguli obligatorii pentru toţi participanţii la procesul
de muncă, urmărindu-se aplicarea criteriilor ergonomice pentru
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi pentru reducerea efortului fizic,
precum şi măsuri adecvate pentru munca femeilor şi a tinerilor.439
Direcţiile politice de stat în domeniul protecţiei muncii. Reieşind
din dispoziţiile art. 222 din CM al RM principale direcţii ale politicii de
stat în domeniul protecţiei muncii sînt:
a) asigurarea priorităţii privind păstrarea vieţii şi sănătăţii salariaţilor;
b) emiterea şi aplicarea actelor normative privind protecţia muncii;
c) coordonarea activităţilor în domeniul protecţiei muncii şi al mediului;
d) supravegherea şi controlul de stat asupra respectării actelor
normative în domeniul protecţiei muncii;
e) sprijinirea controlului obştesc asupra respectării drepturilor şi
intereselor legitime ale salariaţilor în domeniul protecţiei muncii;
f) cercetarea şi evidenţa accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;
g) apărarea intereselor legitime ale salariaţilor care au avut de suferit
în urma accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, precum şi ale
membrilor familiilor lor, prin asigurarea socială obligatorie contra
accidentelor de muncă şi bolilor profesionale;
438
Medeanu, T.-C. Accidentele de muncă. Vol. I. Bucureşti: Lumina Lex, 1998, p. 7.
439
h) stabilirea compensaţiilor pentru munca în condiţii grele, vătămă-

toare şi/sau periculoase ce nu pot fi înlăturate în condiţiile nivelului tehnic
actual al producţiei şi al organizării muncii;
i) propagarea experienţei avansate în domeniul protecţiei muncii;
j) participarea autorităţilor publice la realizarea măsurilor de protecţie
a muncii;
k) pregătirea şi reciclarea specialiştilor în domeniul protecţiei muncii;
l) organizarea evidenţei statistice de stat privind condiţiile de muncă,
accidentele de muncă, bolile profesionale şi consecinţele materiale ale acestora
m) asigurarea funcţionării sistemului informaţional unic în domeniul
protecţiei muncii;
n) colaborarea internaţională în domeniul protecţiei muncii;
o) contribuirea la crearea condiţiilor de muncă nepericuloase, la
elaborarea şi utilizarea tehnicii şi a tehnologiilor nepericuloase, la produ-
cerea mijloacelor de protecţie individuală şi colectivă a salariaţilor;
p) reglementarea asigurării salariaţilor cu echipament de protecţie
individuală şi colectivă, cu încăperi şi instalaţii sanitar-socialĺ, cu mijloace
curativ-profilactice din contul angajatorului.
17.3. Organizarea protecţiei muncii în unităţi

Legiuitorul enunţă în art. 227 din CM al RM că fiecare salariat are
dreptul să aibă un loc de muncă corespunzător normelor de protecţie a
muncii şi să fie asigurat în mod obligatoriu contra accidentelor de muncă
şi contra bolilor profesionale, precum şi să obţină de la angajator informaţii
veridice despre condiţiile de muncă, despre existenţa riscului de vătămare
a sănătăţii şi despre măsurile de protecţie împotriva influenţei factorilor
de risc; să refuze efectuarea lucrărilor în cazul apariţiei unui pericol pentru
viaţă sau sănătate, pînă la înlăturarea acestuia; să fie asigurat, din contul
angajatorului, cu echipament de protecţie individuală şi colectivă în modul
stabilit; să fie instruit în domeniul protecţiei muncii şi să beneficieze de
reciclare profesională pentru motive legate de protecţia muncii, din contul
angajatorului şi să se adreseze către angajator, patronate, sindicate,
autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, instanţele de judecată
pentru soluţionarea problemelor ce ţin de protecţia muncii.
Din dispoziţiile art. 225 din CM al RM rezultă că angajatorul răs-
punde de asigurarea protecţiei muncii în unitate şi are următoarele obligaţii
în acest domeniu:
a) să aprobe, în etapa de cercetare, proiectare şi executare a cons-

trucţiilor şi echipamentelor tehnice, de elaborare a proceselor tehnologice,
soluţii conforme normelor de protecţie a muncii, aplicarea cărora ar elimina
riscurile de accidentare a salariaţilor şi de contractare a bolilor profesionale;
b) să activeze numai în temeiul autorizaţiei de funcţionare din punctul
de vedere al protecţiei muncii, iar în cazul lansării în producţie a echipamentelor
tehnice, a echipamentului individual de protecţie şi de lucru - şi în temeiul
avizului corespunzător, documente eliberate de organele abilitate, precum şi
să menţină condiţiile pentru care s-au obţinut acestea şi să solicite revizuirea
documentelor menţionate în cazul schimbării condiţiilor iniţiale;
c) să stabilească împuternicirile şi obligaţiile managerilor privind
realizarea măsurilor de protecţie a muncii;
d) să organizeze serviciul pentru protecţia muncii şi serviciul medical;
e) să achite instituţiilor medicale cheltuielile pentru acordarea
ajutorului medical de urgenţă în caz de accidente de muncă şi acutizare a
bolilor profesionale;
f) să contribuie la constituirea în unitate a comitetului pentru protecţia
muncii;
g) să asigure evaluarea factorilor de risc la locurile de muncă;
h) să asigure elaborarea şi realizarea planului anual privind măsurile
de protecţie a muncii în unitate;
i) să nu atragă mijloacele salariaţilor în acoperirea cheltuielilor legate
de realizarea măsurilor de protecţie a muncii în unitate;
j) să admită la lucru numai persoane care, în urma controlului
(examenului) medical, corespund sarcinilor de muncă ce urmează să le
execute; să asigure periodicitatea acestor controale (examene);
k) să asigure informarea fiecărui salariat asupra riscurilor la care
acesta este expus în desfăşurarea activităţii sale la locul de muncă, precum
şi asupra măsurilor preventive necesare;
l) să asigure instruirea salariaţilor în materie de protecţie a muncii,
inclusiv instruirea împuterniciţilor pentru protecţia muncii;
m) să elaboreze şi să aprobe, de comun acord cu reprezentanţii
salariaţilor, instrucţiuni cu privire la protecţia muncii, corespunzătoare
condiţiilor în care se desfăşoară activitatea la locurile de muncă;
n) să asigure dotarea salariaţilor cu echipament individual de protecţie
şi de lucru, precum şi păstrarea, întreţinerea, repararea, curăţarea şi
dezintoxicarea acestuia;
o) să acorde materiale igienico-sanitare salariaţilor care lucrează la

locuri de muncă cu condiţii de murdărire excesivă a pielii sau unde este
posibilă acţiunea substanţelor nocive asupra mîinilor;
p) să acorde alimentaţie de protecţie salariaţilor care lucrează în
condiţii de muncă vătămătoare;
r) să asigure buna funcţionare a sistemelor şi dispozitivelor de
protecţie, a aparaturii de măsură şi control, precum şi a instalaţiilor de
captare, reţinere şi neutralizare a substanţelor nocive degajate în
desfăşurarea proceselor tehnologice;
s) să nu ceară salariatului îndeplinirea unor sarcini de muncă cu pericol
iminent de accidentare;
t) să asigure fiecare salariat contra accidentelor de muncă şi bolilor
profesionale;
u) să asigure publicitatea, cercetarea, evidenţa şi raportarea corectă şi
în termenele stabilite a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale produse
în unitate, elaborarea şi realizarea măsurilor de prevenire a acestora;
v) să asigure, în caz de accidentare sau de îmbolnăvire la locul de muncă,
acordarea primului ajutor şi transportarea salariaţilor în instituţii medicale;
x) să efectueze, transferul la o muncă mai uşoară a salariaţilor care
au nevoie de aceasta din motive de sănătate.
Legislaţia muncii înaintează o serie de obligaţii faţă de salariat în
domeniul protecţiei muncii, enunţate în art. 226 din CM al RM, cum ar fi :
a) să respecte instrucţiunile de protecţie a muncii corespunzătoare
activităţii desfăşurate;
b) să utilizeze mijloacele de protecţie individuală din dotare conform
destinaţiei;
c) să-şi desfăşoare activitatea fără a pune în pericol atît persoana
proprie, cît şi ceilalţi salariaţi;
d) să nu ridice, să nu deplaseze, să nu distrugă dispozitivele de protecţie,
de semnalizare şi de avertizare, să nu împiedice aplicarea metodelor şi
procedeelor de reducere sau eliminare a influenţei factorilor de risc;
e) să aducă la cunoştinţa conducătorului său nemijlocit orice defecţiune
tehnică sau altă situaţie în care nu sînt respectate cerinţele de protecţie a muncii;
f) să-şi întrerupă activitatea la apariţia unui pericol iminent de
accidentare şi să anunţe imediat despre aceasta conducătorul său nemijlocit;
g) să aducă la cunoştinţa conducătorului său nemijlocit orice accident
sau îmbolnăvire la locul de muncă.
Statul garantează salariaţilor apărarea dreptului lor la o muncă care să

corespundă normelor de protecţie a muncii. Condiţiile de muncă stipulate în
contractul individual de muncă trebuie să corespundă normelor de protecţie
a muncii. Pe parcursul sistării activităţii de muncă prevăzute de contractul
individual de muncă de către organele de stat de control, ca rezultat al
încălcării cerinţelor de protecţie a muncii fără vina salariatului, acestuia i se
menţine locul de muncă (funcţia) şi salariul mediu. Dacă salariatul refuză să
presteze munca la apariţia unui pericol pentru viaţa sau sănătatea sa,
angajatorul este obligat să-i acorde salariatului, prin transfer sau permutare,
alt lucru pînă la înlăturarea pericolului, cu menţinerea salariului de la locul
de muncă precedent. În cazul cînd acordarea unei alte munci nu este posibilă,
timpul staţionării salariatului pînă la înlăturarea pericolului pentru viaţa sau
sănătatea sa se plăteşte de angajator. În cazul neasigurării salariatului, conform
normelor stabilite, cu echipament de protecţie individuală şi colectivă,
angajatorul nu are dreptul să ceară salariatului executarea obligaţiilor de
muncă şi este obligat să plătească staţionarea din această cauză. Refuzul
salariatului de a presta munca în caz de apariţie a unui pericol pentru viaţa
sau sănătatea sa din cauza nerespectării cerinţelor de protecţie a muncii ori
de a presta munca în condiţii grele, vătămătoare şi/sau periculoase care nu
sînt prevăzute în contractul individual de muncă nu atrage răspunderea
disciplinară. În cazul vătămării sănătăţii salariatului în exercitarea obligaţiilor
de muncă, compensarea prejudiciului se efectuează în conformitate cu
legislaţia în vigoare. În scopul prevenirii şi lichidării încălcărilor actelor
normative privind protecţia şi igiena muncii, autorităţile publice asigură
organizarea şi efectuarea supravegherii şi a controlului de stat asupra
respectării actelor normative privind protecţia şi igiena muncii şi stabilesc
răspunderea angajatorului şi a persoanelor cu funcţie de răspundere pentru
încălcarea acestora.
Potrivit art. 230 al Codului Muncii al Republicii Moldova,
echipamentul tehnic trebuie să fie proiectat, fabricat şi utilizat astfel încît
să corespundă documentelor normative de protecţie şi de igienă a muncii
care sînt stabilite prin lege şi să nu pună în pericol viaţa sau sănătatea
salariaţilor. Lansarea în producţie a unor noi modele de echipament tehnic
se face numai după avizarea prototipurilor, în conformitate cu cerinţele şi
procedura stabilite în lege. Echipamentul tehnic produs în ţară sau importat
trebuie să fie însoţit de instrucţiuni de utilizare în limba de stat.
Unităţile producătoare de echipament individual de protecţie şi de
lucru vor respecta condiţiile de confecţionare a acestora, prevăzute în

documentele normative stabilite prin lege. Lansarea în producţie a unor
noi sortimente de echipament individual de protecţie şi de lucru se face
numai după avizarea prototipurilor în conformitate cu cerinţele şi procedura
stabilite în lege.
Locurile de muncă trebuie să fie organizate astfel încît:
a) să se asigure condiţiile de protecţie a muncii;
b) să se evite poziţiile forţate şi nefireşti ale corpului salariatului şi
să se asigure posibilitatea schimbării poziţiei corpului în timpul lucrului
prin amenajarea locului de muncă, prin folosirea echipamentelor tehnice
corespunzătoare, prin optimizarea fluxului tehnologic.
Pentru locurile de muncă care solicită un efort fizic sau neuropsihic
sporit sau în care există factori nocivi de natură fizică, chimică sau biolo-
gică, se vor prevedea măsuri de asigurare a unui ritm şi regim de muncă
care ar preveni vătămarea sănătăţii salariaţilor. Salariaţii care prestează
munca într-un microclimat cald (peste 30 grade C) sau în unul rece (sub 5
grade C) vor beneficia de pauze pentru refacerea capacităţii de termoreglare
a organismului, ale căror durată şi frecvenţă se stabilesc în funcţie de
intensitatea efortului şi de valorile componentelor microclimatului. În acest
scop se vor asigura spaţii fixe sau mobile cu microclimat corespunzător.
Repartizarea salariaţilor pe locuri de muncă se va face astfel încît solicitările
impuse de specificul muncii, de mediul de muncă, de relaţiile om - maşină
şi cele psihosociale ale colectivului de muncă să corespundă
particularităţilor psihofiziologice ale salariaţilor. La repartizarea femeilor
pe locuri de muncă se va ţine seama de particularităţile morfofuncţionale
şi stările fiziologice specifice lor. Locurile de muncă trebuie să fie atestate
din punctul de vedere al protecţiei muncii nu mai rar decît o dată în 5 ani.
Producerea mărfurilor şi prestarea serviciilor se vor desfăşura conform
proceselor tehnologice care vor corespunde documentelor normative de
protecţie şi de igienă a muncii stabilite prin lege. În lipsa normelor de
protecţie şi igienă a muncii, angajatorului îi revine obligaţia asigurării
unor măsuri de protecţie şi igienă a muncii corespunzătoare condiţiilor
concrete în care se desfăşoară activităţile respective, prin aprobarea
instrucţiunilor interne de protecţie şi igienă a muncii. Contractele bilaterale
încheiate de angajator cu alţi parteneri, inclusiv cu cei străini, pentru
efectuarea unor lucrări pe teritoriul Republicii Moldova sau al altor ţări,
vor cuprinde clauze privind protecţia şi igiena muncii.
17.4. Organele de asigurare a protecţiei muncii

Realizarea direcţiilor principale ale politicii de stat în domeniul
protecţiei muncii se asigură prin acţiuni coordonate ale autorităţilor publice
centrale şi locale, ale patronatelor, sindicatelor, angajatorilor, reprezentanţilor
salariaţilor. Competenţa autorităţilor publice în domeniul protecţiei muncii
este stipulată şi în art. 15 din Legea cu privire la protecţia muncii nr. 625 din
02.07.1991. Conformi articolului nominalizat conducerea de stat a protecţiei
muncii o execută Guvernul Republicii Moldova, care:
- elaborează şi promovează o politică de stat unică în domeniul
protecţiei muncii, determină funcţiile ministerelor, organelor
autoadministrării locale, ale altor organe şi organizaţii, coordonează
activitatea de asigurare a condiţiilor de muncă sănătoase şi inofensive şi
exercită controlul asupra acestei activităţi;
- elaborează, cu concursul sindicatelor şi al altor organizaţii reprezen-
tative ale salariaţilor şi aJe antreprenorilor, programele de îmbunătăţire a
condiţiilor de muncă şi a protecţiei muncii, organizează îndeplinirea lor;
- stabileşte înlesniri fiscale pentru întreprinderile care produc mijloace
de producţie a muncii şi prestează servicii de perfecţionare a protecţiei
muncii în producţie;
- organizează pregătirea specialiştilor în domeniul protecţiei muncii.
Elaborarea standardelor, normelor, regulilor, instrucţiunilor de ramură
şi alte acte normative de protecţie a muncii sint puse în sarcina ministerelor
şi departamentelor Republicii Moldova. Avizarea de construire şi
reconstruire a obiectelor de producţie, a noilor procese tehnologice şi utilaje
în vederea corespunderii cerinţelor de securitate a muncii se efectuiează
de autorităţile administraţiei publice centrale.
Ministerul Economiei şi Comerţului exercită coordonarea activităţii
de protecţie a muncii în Republica Moldova. Realizarea direcţiilor
principale ale politicii de stat în domeniul protecţiei muncii se asigură
prin acţiuni coordonate ale autorităţilor publice centrale şi locale, ale
patronatelor, sindicatelor, angajatorilor, reprezentanţilor salariaţilor.
Unităţile, clădirile şi alte construcţii trebuie să fie proiectate, executate
şi utilizate astfel încît să corespundă cerinţelor de protecţie a muncii şi să nu
pună în pericol viaţa sau sănătatea salariaţilor. Documentaţia tehnică de
executare a unităţilor, clădirilor şi altor construcţii se păstrează la angajator
pe toată durata exploatării acestora. Locurile de muncă, caracterizate prin
degajări nocive, indiferent de faptul unde se află, în spaţii închise sau în aer
liber, vor fi amplasate, amenajate, utilate şi dotate astfel încît să se evite

poluarea sau impactul asupra locurilor de muncă din vecinătate şi a spaţiilor
sanitar-sociale adiacente. Unităţile, clădirile şi alte construcţii vor fi asigurate
cu spaţii şi dotări sanitar-socialĺ în funcţie de necesităţile fiziologice ale
salariaţilor, de caracteristicile proceselor de muncă şi ale mediului de muncă.
Recepţionarea şi punerea în exploatare a unităţilor, secţiilor, sectoarelor de
producţie, liniilor tehnologice, clădirilor şi altor construcţii noi, reconstruite
sau reutilate se admite numai cu avizul Inspecţiei Muncii şi a Serviciului
Sanitaro-Epidemiologic de Stat şi cu acordul sindicatelor. Modul şi condiţiile
necesare eliberării acestui aviz se stabilesc prin lege.
În conformitate cu dispoziţile art. 234 al Codului Muncii al Republicii
Moldova şi a art. 19 din Legea RM cu privire la protecţia muncii, pentru
organizarea lucrului de protecţie a muncii şi pentru exercitarea controlului
asupra respectării de către toţi angajaţii a legislaţiei, normelor şi regulilor
de protecţie a muncii la întreprinderi se formează serviciul pentru protecţia
şi igiena muncii. Serviciul de protecţie muncii se lichidează numai în cazul
încetării activităţii unităţii.
În unităţile în numărul de angajaţi este de 50 sau mai mult se introduce
funcţia de specialist în protecţia muncii, funcţia nominalizată este exercitată
de conducătorii unităţii dacă numărul de angajaţi este mai mic de 50.
În unitate numărul de angajaţi depăşeşte cifra de 1000 în componenţa
serviciului de protecţie a muncii se introduce funcţia de medic pentru igiena
muncii şi se organizează laboratorul industrial sanitar.
Specialistul în protecţia muncii nu pot fi antrenaţi în activităţi care
nu intră în funcţia lui şi este în drept să dea conducătorilor de subdiviziuni
şi de servicii dispoziţii, obligatorii pentru executare, privind lichidarea
încălcărilor normelor şi regulilor de protecţie a muncii, să prezinte
conducătorului de întreprindere actele pentru tragerea la răspundere a
persoanelor oficiale care comit astfel de încălcări.
Potrivit prevederilor art. 234 din CM al RM serviciul pentru protecţia
şi igiena muncii acordă consultaţii şi asistenţă angajatorului la elaborarea
şi realizarea măsurilor de prevenire a accidentelor de muncă şi a bolilor
profesionale şi urmăreşte:
a) prevenirea, eliminarea sau reducerea acţiunii factorilor de risc ce
pot apare în procesul muncii;
b) perfecţionarea metodelor de muncă şi ameliorarea mediului de
muncă, prin adaptarea acestora la capacităţile psihofizice ale salariaţilor;
c) contribuirea la instruirea salariaţilor în materie de protecţie şi igienă

a muncii.
Dacă mediul de muncă din unitate impune un control dinamic al
factorilor nocivi, în unitate se înfiinţează un laborator de toxicologie
industrială aflat în subordinea serviciului pentru protecţia şi igiena muncii
Personalul serviciului pentru protecţia şi igiena muncii se formează
din specialişti cu pregătire corespunzătoare în domeniu. Unităţile care au
mai puţin de 50 salariaţi şi care nu dispun de serviciu pentru protecţia şi
igiena muncii şi de laborator de toxicologie industrială pot apela, în modul
stabilit, la serviciile unităţilor specializate.
Serviciul medical se înfiinţează, în mod obligatoriu, în unităţile care
au 300 şi mai mulţi salariaţi. La unităţile unde numărul salariaţilor este
mai mic de 300, angajatorul şi reprezentanţii salariaţilor vor soluţiona
problema creării serviciului medical în procesul negocierilor colective.
Serviciul medical urmăreşte:
a) organizarea şi efectuarea, în modul stabilit de legislaţie, a
controlului (examenului) medical al salariaţilor atît la angajare, cît şi pe
durata contractului individual de muncă;
b) supravegherea respectării normelor de igienă a muncii.
În scopul îndeplinirii sarcinilor ce-i revin, serviciul medical poate
propune angajatorului, în baza certificatului medical corespunzător,
schimbarea, prin transfer sau permutare, a locului de muncă sau a specificului
muncii salariatului în legătură cu starea lui de sănătate. Personalul serviciului
medical se formează din persoane cu studii medicale, selectate de angajator
la propunerea autorităţii publice competente în domeniul ocrotirii sănătăţii.
Unităţile care au mai puţin de 300 salariaţi şi care nu dispun de serviciu
medical pot apela la serviciile instituţiilor medicale în modul stabilit.
Comitetul pentru protecţia şi igiena muncii se constituie, în baza
principiului de paritate, din împuterniciţii pentru protecţia şi igiena muncii
ai angajatorului şi, respectiv, ai salariaţilor. Iniţiator al constituirii
comitetului pentru protecţia şi igiena muncii poate fi oricare dintre părţi.
Comitetul pentru protecţia şi igiena muncii asigură colaborarea
angajatorului şi salariaţilor în procesul de elaborare şi realizare a măsurilor
de prevenire a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale.
Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a comitetelor pentru
protecţia şi igiena muncii se aprobă de către Ministerul Economiei şi
Comerţului, de comun acord cu patronatele şi sindicatele.
17.5. Măsurile colective şi individuale de protecţie a muncii

Conform prevederilor Codului Muncii al Republicii Moldova,
angajatorul elaborează, în baza evaluării factorilor de risc la locurile de
muncă, după consultarea comitetului pentru protecţia şi igiena muncii şi
în modul stabilit de Ministerul Economiei şi Comerţului, un plan anual de
măsuri de protecţie şi igienă a muncii. Planul anual de măsuri de protecţie
şi igienă a muncii se aprobă de angajator şi, în cazul încheierii contractului
colectiv de muncă, face parte integrantă din acesta. Cheltuielile aferente
realizării măsurilor de protecţie şi igienă a muncii sînt finanţate integral
din mijloacele proprii ale unităţii. Salariaţii nu suportă nici un fel de
cheltuieli legate de finanţarea măsurilor de protecţie şi igienă a muncii.
Finanţarea măsurilor de protecţie şi igienă a muncii la nivel naţional,
ramural şi teritorial se efectuează în conformitate cu legislaţia în vigoare
şi convenţiile colective de nivelul respectiv.
Angajarea şi transferul unor categorii de salariaţi la alte locuri de
muncă se vor face conform certificatelor eliberate în temeiul examenelor
medicale. Lista categoriilor de salariaţi supuşi examenului medical la
angajare şi examenelor medicale periodice se aprobă de Ministerul
Sănătăţii. Salariaţii nu sînt în drept să se eschiveze de la examenul medical.
Cheltuielile legate de organizarea şi efectuarea examenelor medicale sînt
suportate de angajator.
Instruirea salariaţilor în materie de protecţie şi igienă a muncii are ca
scop însuşirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor respective. Instruirea
salariaţilor în materie de protecţie şi igienă a muncii se efectuează în modul
stabilit de Ministerul Economiei şi Comerţului după consultarea
sindicatelor respective.
Echipamentul de protecţie individuală şi de lucru se acordă gratuit
salariaţilor de către angajator. Sortimentele de echipament de protecţie
individuală şi de lucru, categoriile de salariaţi cărora li se vor acorda se stabilesc
în modul prevăzut de Ministerul Economiei şi Comerţului şi se fixează în
contractul colectiv de muncă. În cazul degradării echipamentului de protecţie
individuală şi de lucru şi pierderii din această cauză a calităţilor de protecţie,
salariaţilor li se acordă în mod obligatoriu un echipament nou. Deteriorarea
sau pierderea echipamentului de protecţie individuală şi de lucru din vina
salariatului înainte de termenul de utilizare stabilit atrage, în conformitate cu
legislaţia în vigoare, răspunderea acestuia pentru prejudiciul cauzat.
Materialele igienico-sanitare de protecţie se distribuie gratuit de către
angajator salariaţilor care lucrează la locuri de muncă cu condiţii de

murdărire excesivă a pielii sau unde este posibilă acţiunea substanţelor
nocive asupra mîinilor. Sortimentele de materiale igienico-sanitare de
protecţie, cantităţile necesare şi periodicitatea distribuirii acestora se
stabilesc de angajator în modul prevăzut de Guvern.
Alimentaţia de protecţie se acordă gratuit de către angajator
salariaţilor care lucrează la locuri de muncă cu condiţii vătămătoare.
Alimentele ce se vor oferi ca alimentaţie de protecţie gratuită, cantitatea
lor şi categoriile de salariaţi cărora li se vor acorda se stabilesc în modul
prevăzut de Guvern şi se fixează în contractul colectiv de muncă.
Cercetarea accidentelor de muncă se face în scopul stabilirii
circumstanţelor şi cauzelor ce le-au provocat, precum şi al determinării
măsurilor de prevenire a unor asemenea fenomene. Prin cercetarea cazurilor
de contractare a bolilor profesionale se confirmă diagnosticul, se confirmă
sau se infirmă caracterul profesional al bolii şi se determină cauzele care
au provocat îmbolnăvirea. Comunicarea, cercetarea, înregistrarea şi
evidenţa accidentelor de muncă şi bolilor profesionale se efectuează în
modul stabilit de Guvern. La cercetarea accidentelor de muncă au dreptul
să participe reprezentanţii organelor ierarhic superioare şi ai sindicatelor,
precum şi să asiste persoanele care reprezintă interesele accidentaţilor sau
ale familiilor acestora.
Persoanele cu funcţie de răspundere şi salariaţii vinovaţi de încălcarea
normelor de protecţie a muncii poartă răspundere materială, disciplinară,
administrativă şi penală în conformitate cu legislaţia în vigoare.
TEMA 18. REGLEMENTAREA MUNCII UNOR

CATEGORII DE SALARIAŢI
18.1. Munca femeilor şi minorilor.
18.2. Munca membrilor organelor de conducere.
18.3. Munca prin cumul.
18.4. Munca salariaţilor angajaţi pe termen de până la 2 luni, la lucrări sezoniere
sau pentru îndeplinirea unei anumite lucrări.
18.5. Munca salariaţilor angajaţi la angajatori – persoane fizice şi la domiciliu.
18.6. Munca salariaţilor din învăţământ, transporturi, asociaţiile religioase şi din
misiunile diplomatice.
18.7. Munca în tură continuă.
Particularităţile de reglementare a muncii reprezintă un ansamblu de

norme care specifică aplicarea faţă de anumite categorii de salariaţi a
reglementărilor generale referitoare la muncă sau stabilesc pentru aceste
categorii reguli suplimentare ce vizează domeniul menţionat.
18.1. Munca femeilor şi minorilor

Conform prevederilor art 247 CMRM, refuzul de angajare a unei femei
gravide sau a unei persoane cu copil în vîrstă de pînă la 6 ani sau din alte
cauze sau reducerea cuantumului salariului pentru motive de graviditate sau
de existenţă a copiilor în vîrstă de pînă la 6 ani este interzis. Refuzul de
angajare trebuie să fie motivat, angajatorul informînd în scris persoana în
cauză în decurs de 5 zile calendaristice de la data înregistrării în unitate a
cererii de angajare. Refuzul de angajare poate fi atacat în instanţa de judecată.
Este interzisă utilizarea muncii femeilor la lucrări cu condiţii de muncă
grele şi vătămătoare, precum şi la lucrări subterane, cu excepţia lucrărilor
subterane de deservire sanitară şi socială şi a celor care nu implică munca
fizică. Este interzisă ridicarea sau transportarea manuală de către femei a
greutăţilor care depăşesc normele maxime stabilite pentru ele. Nomenclatorul
lucrărilor cu condiţii de muncă grele şi vătămătoare la care este interzisă
folosirea muncii femeilor, precum şi normele de solicitare maximă admise
pentru femei la ridicarea şi transportarea manuală a greutăţilor, se aprobă de
Guvern după consultarea patronatelor şi sindicatelor.
Nu se admite trimiterea în deplasare în interes de serviciu a femeilor
gravide, a femeilor aflate în concediul postnatal, a femeilor care au copii
în vîrstă de pînă la 3 ani, precum şi a persoanelor cărora deplasarea le este

contraindicată conform certificatului medical. Invalizii de gradul I şi II,
femeile care au copii în vîrstă de la 3 la 14 ani (copii-invalizi în vîrstă de
pînă la 16 ani), persoanele care îmbină concediile pentru îngrijirea copilului
cu munca, precum şi salariaţii care îngrijesc de un membru al familiei
bolnav, în baza certificatului medical, pot fi trimişi în deplasare numai cu
acordul lor scris. Totodată, angajatorul este obligat să informeze în scris
salariaţii menţionaţi despre dreptul lor de a refuza plecarea în deplasare.
Femeilor gravide şi femeilor care alăptează li se acordă, prin transfer
sau permutare, în conformitate cu certificatul medical, o muncă mai uşoară,
care exclude influenţa factorilor de producţie nefavorabili, menţinîndu-li-se
salariul mediu de la locul de muncă precedent. Pînă la soluţionarea problemei
ce ţine de acordarea unei munci mai uşoare care ar exclude influenţa factorilor
de producţie nefavorabili, femeile gravide vor fi scutite de îndeplinirea
obligaţiilor de muncă, menţinîndu-li-se salariul mediu pentru toate zilele pe
care nu le-au lucrat din această cauză. Femeile care au copii în vîrstă de pînă
la 3 ani, în cazul cînd nu au posibilitate să-şi îndeplinească obligaţiile de
muncă la locul lor de muncă, sînt transferate, în modul prevăzut de pcodul
muncii, la un alt loc de muncă, menţinîndu-li-se salariul mediu de la locul
de muncă precedent pînă cînd copilul împlineşte vîrsta de 3 ani.
Se interzice concedierea femeilor gravide, a femeilor care au copii
în vîrstă de pînă la 6 ani şi a persoanelor care folosesc concediile pentru
îngrijirea copilului, cu excepţia cazurilor de lichidare a unităţii.
Garanţiile şi drepturile acordate femeilor cu copii în vîrstă de pînă la
6 ani şi altor persoane care folosesc concediile pentru îngrijirea copilului
(limitarea muncii de noapte, a muncii suplimentare, atragerii la lucru în
zilele de repaus şi a trimiterii în deplasare în interes de serviciu, acordarea
concediilor suplimentare, stabilirea regimului de muncă privilegiat, alte
garanţii şi înlesniri stabilite de legislaţia muncii), se extind, în afara rudelor
menţionate mai sus, şi asupra altor persoane care îngrijesc realmente copii
lipsiţi de grija maternă (în caz de deces, de decădere din drepturile părinteşti
sau de aflare îndelungată a mamei într-o instituţie de tratament, în alte
cazuri), precum şi asupra tutorilor (curatorilor) minorilor.
Salariaţii în vîrstă de pînă la 18 ani sînt angajaţi numai după ce au
fost supuşi unui examen medical preventiv. Ulterior, pînă la atingerea vîrstei
de 18 ani, aceştia vor fi supuşi examenului medical obligatoriu în fiecare
an. Cheltuielile pentru examenele medicale vor fi suportate de angajator.
Pentru salariaţii în vîrstă de pînă la 18 ani norma de muncă se stabileşte,

pornindu-se de la normele generale de muncă, proporţional cu timpul de
muncă redus stabilit pentru salariaţii respectivi. Salariaţilor în vîrstă de pînă
la 18 ani angajaţi după absolvirea gimnaziilor, liceelor, a şcolilor medii de
cultură generală, a şcolilor profesionale polivalente şi a şcolilor de meserii,
angajatorul le stabileşte norme de muncă reduse, în conformitate cu legislaţia
în vigoare, cu convenţiile colective şi cu contractul colectiv de muncă.
Este interzisă utilizarea muncii persoanelor în vîrstă de pînă la 18
ani la lucrările cu condiţii de muncă grele, vătămătoare şi/sau periculoase,
la lucrări subterane, precum şi la lucrări care pot să aducă prejudicii sănătăţii
sau integrităţii morale a minorilor (jocurile de noroc, lucrul în localurile
de noapte, producerea, transportarea şi comercializarea băuturilor alcoolice,
a articolelor din tutun, a preparatelor narcotice şi toxice). Nu se admite
ridicarea şi transportarea manuală de către minori a greutăţilor care depăşesc
normele maxime stabilite pentru ei. Nomenclatorul lucrărilor cu condiţii
de muncă grele, vătămătoare şi/sau periculoase la care este interzisă
aplicarea muncii persoanelor în vîrstă de pînă la 18 ani, precum şi normele
de solicitare maximă admise pentru persoanele în vîrstă de pînă la 18 ani
la ridicarea şi transportarea manuală a greutăţilor, se aprobă de Guvern
după consultarea patronatelor şi sindicatelor.
Se interzice trimiterea în deplasare a salariaţilor în vîrstă de pînă la
18 ani, cu excepţia salariaţilor din instituţiile audiovizualului, din teatre,
circuri, organizaţii cinematografice, teatrale şi concertistice, precum şi din
cele ale sportivilor profesionişti.
Concedierea salariaţilor în vîrstă de pînă la 18 ani, cu excepţia cazului
de lichidare a unităţii, se permite numai cu acordul scris al agenţiei
teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă , respectîndu-se condiţiile
generale de concediere prevăzute de CMRM.
18.2. Munca membrilor organelor de conducere

Drepturile şi obligaţiile conducătorului unităţii în sfera raporturilor
de muncă sînt reglementate de CMRM şi de alte acte normative, de
documentele de constituire ale unităţii şi de contractul individual de muncă.
Contractul individual de muncă cu conducătorul unităţii se încheie
pe durata indicată în documentele de constituire ale unităţii sau pe un
termen stabilit în contract prin acordul părţilor. Legislaţia în vigoare sau
documentele de constituire ale unităţii pot prevedea proceduri speciale ce
vor preceda încheierea contractului individual de muncă cu conducătorul

unităţii (organizarea concursului, alegerea sau numirea în funcţie).
Conducătorul unităţii nu poate să presteze muncă prin cumul la o
altă unitate sau să cumuleze funcţii la unitatea pe care o conduce, cu
excepţiile prevăzute de legislaţia în vigoare. Conducătorul unităţii nu poate
să facă parte din organele care exercită supravegherea şi controlul în
unitatea pe care o conduce.
Conducătorul unităţii poartă răspundere materială deplină pentru
prejudiciul direct şi real pe care l-a cauzat unităţii, conform codului Muncii
şi altor acte normative. În cazurile prevăzute de legislaţia în vigoare,
conducătorul unităţii repară prejudiciul cauzat unităţii ca urmare a acţiunii
sau inacţiunii sale culpabile. Calcularea acestui prejudiciu se efectuează
în conformitate cu normele Codului Civil al RM.
În afară de cazurile de încetare a contractului individual de muncă în
temeiurile prevăzute de codul Muncii şi de alte acte normative, contractul
individual de muncă încheiat cu conducătorul unităţii poate înceta în caz de:
a) eliberare din serviciu a conducătorului unităţii debitor în
conformitate cu legislaţia cu privire la insolvabilitate;
b) emitere de către organul abilitat sau proprietarul unităţii a ordinului
(dispoziţiei, deciziei, hotărîrii) întemeiat juridic de încetare a contractului
individual de muncă înainte de termen; precum şi în alte cazuri prevăzute
de contractul individual de muncă.
În caz de încetare a contractului individual de muncă încheiat cu
conducătorul unităţii în baza ordinului (dispoziţiei, deciziei, hotărîrii)
organului abilitat sau al proprietarului unităţii, în lipsa unor acţiuni sau
inacţiuni culpabile, conducătorul este preavizat în scris cu o lună înainte
şi i se plăteşte o compensaţie pentru încetarea contractului individual de
muncă înainte de termen, în mărimea prevăzută de contract, dar nu mai
mică decît 3 salarii medii lunare.
Conducătorul unităţii are dreptul la demisie înainte de expirarea
termenului contractului individual de muncă în cazurile stipulate de
contract, informînd în scris angajatorul său cu o lună înainte.
În legislaţia în vigoare şi/sau documentele de constituire ale unităţii
pot fi prevăzute şi alte particularităţi de reglementare a muncii conducă-
torilor unităţilor, precum şi particularităţile de reglementare a muncii
membrilor organului executiv colegial al unităţii, care activează în baza
unui contract individual de muncă.
Prevederile menţionate la acest paragraf se aplică conducătorilor

tuturor unităţilor, cu excepţia cazurilor cînd conducătorul (angajatorul)
este concomitent şi proprietar al unităţii.
18.3. Munca prin cumul

Munca prin cumul este reglementată în art 267-274 din CM al RM şi
reprezintă îndeplinirea de către salariat, pe lîngă munca de bază, a unei
alte munci, permanente sau temporare, în afara orelor de program, în
temeiul unui contract individual de muncă distinct.
Potrivit dispoziţiilor art. 267 din CM al RM contractele individuale de
muncă prin cumul pot fi încheiate cu unul sau mai mulţi angajatori, dacă
aceasta nu contravine legislaţiei în vigoare, fără a cere consimţămîntul angaja-
torului de la locul de muncă de bază. Salariaţii angajaţi prin cumul beneficiază
de aceleaşi drepturi şi garanţii ca şi ceilalţi salariaţi din unitatea respectivă.
Munca prin cumul poate fi prestată atît în cadrul aceleiaşi unităţi, cît
şi în alte unităţi.
În contractul individual de muncă se va indica, în mod obligatoriu,
că munca respectivă se prestează prin cumul.
Particularităţile muncii prin cumul pentru unele categorii de salariaţi
(muncitori, cadre didactice, personal medico-sanitar şi farmaceutic,
personal din sfera cercetare-dezvoltare, salariaţi din cultură, artă, sport
etc.) se stabilesc de Guvern, după consultarea patronatelor şi sindicatelor.
Angajatorii, de comun acord cu reprezentanţii salariaţilor, pot
prevedea anumite restricţii la prestarea muncii prin cumul numai pentru
salariaţii cu anumite profesii, specialităţi şi funcţii, cu condiţii şi regim de
muncă deosebite, a căror muncă prin cumul ar putea pune în pericol
sănătatea sau securitatea procesului de producţie.
Durata concretă a timpului de muncă şi a timpului de odihnă la locul
de muncă prin cumul se stabileşte în contractul individual de muncă,
ţinîndu-se cont de prevederile titlului IV CMRM şi ale altor acte normative.
Salariaţii care prestează muncă prin cumul beneficiază de un concediu de
odihnă anual, plătit conform funcţiei sau specialităţii cumulate, care se acordă
concomitent cu concediul de odihnă anual de la locul de muncă de bază.
In cazul în care durata concediului la locul de muncă prin cumul este
mai mică decît cea de la locul de muncă de bază salariatul beneficiază de
un concediu suplimentar neplătit.
Plata indemnizaţiei de concediu sau a compensaţiei pentru concediul
nefolosit se efectuează pornindu-se de la salariul mediu pentru funcţia sau

specialitatea cumulată, determinat în modul stabilit de Guvern.
Conform dispoziţiilor articolului 273 din CM al RM pe lîngă temeiu-
rile generale de încetare a contractului individual de muncă, contractul
încheiat cu salariatul care prestează muncă prin cumul poate înceta şi în
cazul încheierii unui contract individual de muncă cu o altă persoană care
va exercita profesia, specialitatea sau funcţia respectivă ca profesie,
specialitate sau funcţie de bază.
La desfacerea contractului individual de muncă cu salariatul angajat
prin cumul, în legătură cu lichidarea unităţii, cu reducerea numărului sau
a statelor de personal sau în cazul încheierii unui contract individual de
muncă cu o altă persoană care va exercita profesia (funcţia) respectivă ca
profesie (funcţie) de bază, acestuia i se plăteşte o indemnizaţie de eliberare
din serviciu în mărimea salariului său mediu lunar.
18.4. Munca salariaţilor angajaţi pe termen de până la 2 luni, la

lucrări sezoniere sau pentru îndeplinirea unei anumite lucrări
Conform art. 276 al CMRM, salariaţii care au încheiat contract
individual de muncă pe un termen de pînă la 2 luni pot fi atraşi la muncă în
zilele de repaus şi de sărbătoare nelucrătoare doar cu acordul lor scris.
Retribuirea muncii prestate în zilele de repaus şi de sărbătoare nelucrătoare
se efectuează în modul prevăzut de lege.
Salariaţilor care au încheiat contract individual de muncă pe un termen
de pînă la 2 luni, la încetarea contractului în legătură cu expirarea termenului
acestuia, li se plăteşte o indemnizaţie pentru zilele de concediu nefolosite.
Modul de calculare a indemnizaţiei de concediu se stabileşte de Guvern.
Salariatul care a încheiat un contract individual de muncă pe un termen
de pînă la 2 luni are dreptul la desfacerea acestuia înainte de termen,
prevenind în scris angajatorul despre aceasta cu cel puţin 3 zile calenda-
ristice înainte. Angajatorul este obligat să preavizeze prin ordin (dispoziţie,
decizie, hotărîre), sub semnătură, salariatul despre încetarea contractului
individual de muncă, în legătură cu expirarea termenului, cu cel puţin 3
zile calendaristice înainte.
Caracterul sezonier al muncii trebuie să fie specificat în contractul
individual de muncă. La angajarea salariaţilor la lucrări sezoniere, termenul
de probă nu poate fi mai mare de 2 săptămîni calendaristice. Salariaţilor
angajaţi la lucrări sezoniere, la încetarea contractului individual de muncă
în legătură cu încheierea sezonului, li se plăteşte o indemnizaţie pentru

zilele de concediu nefolosite. Nomenclatorul lucrărilor sezoniere şi modul
de calculare a indemnizaţiei de concediu se stabileşte de Guvern.
Salariatul angajat la lucrări sezoniere este obligat să prevină, în scris,
angajatorul despre desfacerea contractului individual de muncă înainte de
termen cu cel puţin 7 zile calendaristice înainte. Angajatorul este obligat
să-l preavizeze, sub semnătură, pe salariatul angajat la lucrări sezoniere
despre încetarea contractului individual de muncă în legătură cu expirarea
termenului cu cel puţin 7 zile calendaristice înainte. La desfacerea
contractului individual de muncă cu salariatul angajat la lucrări sezoniere
în legătură cu lichidarea unităţii sau cu reducerea numărului sau a statelor
de personal, salariatului i se plăteşte o indemnizaţie de eliberare din serviciu
în mărimea salariului său mediu pe 2 săptămîni.
Încheind un contract individual de muncă pentru perioada îndeplinirii
unei anumite lucrări, salariatul se obligă să efectueze pentru angajator lucrarea
stipulată în contract, conform unei anumite profesii, specialităţi, calificări,
primind pe parcursul perioadei de efectuare a lucrării respective o recompensă
lunară sub formă de salariu. Contractul individual de muncă pentru perioada
îndeplinirii unei anumite lucrări se încheie în cazul cînd stabilirea unui termen
exact pentru finalizarea acesteia nu este posibilă. Părţile contractului pot
conveni asupra unui termen general de executare, precum şi asupra termenelor
de executare a unor părţi din lucrare. În cazul în care timpul necesar efectuării
unei anumite lucrări depăşeşte perioada de 5 ani, contractul individual de
muncă se va considera încheiat pe durată nedeterminată.
Conţinutul contractului individual de muncă pentru perioada
îndeplinirii unei anumite lucrări este determinat de părţi, cu respectarea
prevederilor legale. Contractul va stipula, de asemenea, modul şi locul
recepţionării de către angajator a lucrării finalizate.
Timpul de muncă şi timpul de odihnă ale salariatului angajat în baza
unui contract individual de muncă pentru perioada îndeplinirii unei anumite
lucrări se stabilesc de părţile contractului. Totodată, durata timpului de
muncă al salariatului respectiv nu poate fi mai mare, iar a timpului de
odihnă – mai mică decît cele stabilite de CMRM.
Salariatul este obligat să înştiinţeze în scris angajatorul despre finalizarea
lucrării nu mai tîrziu decît în ziua imediat următoare celei în care lucrarea a
fost finalizată. La primirea înştiinţării, angajatorul este obligat să stabilească
şi să comunice salariatului, prin aviz, data recepţionării lucrării. Lucrarea
finalizată este recepţionată de angajator (sau de reprezentantul acestuia) la

locul şi în modul stipulate în contract. Faptul recepţionării lucrării se fixează
în actul de recepţionare întocmit de angajator şi semnat de părţi, o copie de pe
acesta înmînîndu-se în mod obligatoriu salariatului. Lucrarea va fi considerată
recepţionată şi în situaţia în care angajatorul (sau reprezentantul acestuia) nu
se prezintă, fără vreun motiv întemeiat, la data stabilită pentru recepţionare. În
cazul în care recepţionarea lucrării la data stabilită nu este posibilă din motive
obiective (caz de forţă majoră, concediu medical etc.), angajatorul va stabili
un nou termen de recepţionare, comunicîndu-l salariatului. Ziua recepţionării
lucrării se consideră ultima zi de muncă a salariatului, dacă părţile nu au încheiat
un nou contract individual de muncă.
Încetarea înainte de termen a contractului individual de muncă pentru
perioada îndeplinirii unei anumite lucrări are loc în cazurile şi în modul
prevăzute de codul Muncii pentru încetarea înainte de termen a contractului
individual de muncă pe durată determinată.
18.5. Munca salariaţilor angajaţi la angajatori – persoane fizice şi

la domiciliu
La încheierea contractului individual de muncă cu angajatorul
persoană fizică, salariatul se obligă să îndeplinească o muncă neinterzisă
de legislaţia în vigoare, prevăzută de contract.. Contractul individual de
muncă, încheiat în formă scrisă, va include, în mod obligatoriu, toate
clauzele prevăzute la art.49 ale CMRM.
Angajatorul persoană fizică este obligat:
a) să întocmească, în formă scrisă, contractul individual de muncă
cu salariatul şi să-l înregistreze la autoritatea administraţiei publice locale,
care remite o copie a acestuia inspectoratului teritorial de muncă;
b) să achite primele de asigurări sociale de stat şi alte plăţi obligatorii
în modul şi mărimile prevăzute de legislaţia în vigoare;
c) să perfecteze documentele necesare înregistrării, în modul stabilit,
în calitate de contribuabil în sistemul public de asigurări sociale, a
salariatului angajat pentru prima dată.
La înţelegerea părţilor, contractul individual de muncă între salariat
şi angajatorul persoană fizică poate fi încheiat atît pe o durată nedetermi-
nată, cît şi pe una determinată. Regimul de muncă, modul de acordare a
zilelor de repaus şi a concediilor de odihnă anuale se stipulează în contractul
individual de muncă încheiat între salariat şi angajatorul persoană fizică.
Totodată, durata timpului de muncă nu poate fi mai mare, iar durata

concediului de odihnă anual – mai mică decît cele stabilite de CMRM.
Despre modificarea clauzelor contractului individual de muncă
angajatorul persoană fizică previne salariatul, în formă scrisă, cu cel puţin
14 zile calendaristice înainte.
Salariatul care a încheiat un contract individual de muncă cu un
angajator persoană fizică este obligat să-l prevină pe acesta despre demisia
sa cu cel puţin 7 zile calendaristice înainte. Angajatorul este obligat să-l
preavizeze pe salariat, în forma scrisă, sub semnătură, despre apropiata
eliberare din serviciu cu cel puţin 7 zile calendaristice înainte. Termenul
concret al preavizului, dat în condiţiile susnumite, cazurile de plată şi
mărimea indemnizaţiilor de eliberare din serviciu, a altor plăţi şi
compensaţii ce se cuvin salariatului la încetarea contractului individual de
muncă sînt stabilite de părţi în contract.
Litigiile individuale de muncă care nu au fost soluţionate de salariat
şi angajatorul persoană fizică pe cale amiabilă se soluţionează de către
instanţa de judecată în condiţiile codului muncii (titlul XII).
Ca document ce confirmă munca la angajatorul persoană fizică serveşte
contractul individual de muncă încheiat în forma scrisă şi înregistrat conform
prevederilor legale. Angajatorul persoană fizică nu are dreptul să facă înscrieri
în carnetele de muncă ale salariaţilor şi să perfecteze carnete de muncă pentru
persoanele care se angajează pentru prima dată. Perfectarea şi înscrierile în
carnetele de muncă ale salariaţilor respectivi se fac de către organul care a
înregistrat contractul individual de muncă.
Contractul individual de muncă cu munca la domiciliu este
reglementat în art. 290-292 din CM al RM. Contractul individual de muncă
cu munca la domiciliu este un contract de muncă pe durată nedeterminată
sau determinată, cu timp de lucru integral sau parţial, având ca
particularitate principală faptul că munca (atribuţiile de serviciu) se execută
la domiciliul salariatului, cu folosirea materialelor, instrumentelor şi
mecanismelor puse la dispoziţie de angajator sau procurate din mijloace
proprii. Din această particularitate rezultă şi alte elemente specifice:
- în contract trebuie să se precizeze expres că salariatul lucrează la
domiciliu, programul în cadrul căruia angajatorul este în drept să exercite
control asupra salariatului, obligaţia angajatorului de a asigura transportul la
şi de la domiciliul salariatului, după caz, a materiilor prime şi materialelor pe
care le utilizează salariatul precum şi al produselor finite pe care le realizează;
- ca o consecinţă logică a locului muncii (într-un astfel de contract),

salariatul – care se subordonează angajatorului - îşi stabileşte singur
programul de lucru.
Încetarea contractului individual de muncă încheiat cu salariaţii cu
munca la domiciliu are loc în temeiurile generale prevăzute de CMRM.
18.6. Munca salariaţilor din învăţământ, transporturi, asociaţiile

religioase şi din misiunile diplomatice
În activitatea pedagogică (didactică), conform legislaţiei în vigoare,
se admit persoanele cu un nivel de studii necesar, stabilit de legislaţia în
vigoare, pentru activitatea în instituţiile de învăţămînt corespunzătoare şi
în organizaţiile din sfera ştiinţei şi inovării. Nu se admit în activitatea
pedagogică (didactică) persoanele private de acest drept prin hotărîrea
instanţei de judecată sau în baza certificatului medical corespunzător, pre-
cum şi persoanele cu antecedente penale pentru anumite infracţiuni. Listele
contraindicaţiilor medicale şi a infracţiunilor care nu permit practicarea
activităţii pedagogice (didactice) se stabilesc prin lege.
Ocuparea tuturor funcţiilor ştiinţifice şi didactice în instituţiile de
învăţămînt superior se efectuează în temeiul unui contract individual de
muncă pe durată determinată, încheiat conform rezultatelor concursului.
Regulamentul privind modul de ocupare a funcţiilor nominalizate se aprobă
de Guvern. Funcţiile de decan al facultăţii şi de şef de catedră în instituţiile
de învăţămînt superior sînt elective. Procedura de alegere în funcţiile
menţionate este prevăzută de statutele instituţiilor de învăţămînt respective.
Pentru cadrele didactice ale instituţiilor de învăţămînt şi ale organizaţiilor
din sfera ştiinţei şi inovării se stabileşte o durată redusă a timpului de muncă,
care nu va depăşi 35 de ore pe săptămînă. Durata concretă a timpului de muncă
pentru cadrele didactice ale instituţiilor de învăţămînt şi ale organizaţiilor din
sfera ştiinţei şi inovării se stabileşte de Guvern, potrivit funcţiei şi/sau
specialităţii, ţinîndu-se cont de specificul muncii prestate.
Cadrele didactice ale instituţiilor de învăţămînt beneficiază anual, la
sfîrşitul anului şcolar, de un concediu de odihnă plătit cu durata de:
a) 62 de zile calendaristice – pentru cadrele didactice din instituţiile
de învăţămînt superior, din colegii, licee, gimnazii şi şcoli de cultură
generală de toate tipurile;
b) 42 de zile calendaristice – pentru cadrele didactice din instituţiile
preşcolare de toate tipurile;
c) 28 de zile calendaristice – pentru cadrele didactice din instituţiile

extraşcolare şi din şcolile sportive pentru copii.
Cadrelor ştiinţifice din instituţiile de învăţămînt de toate nivelurile li
se acordă un concediu de odihnă anual plătit cu durata de 62 de zile
calendaristice. Cadrele ştiinţifice din organizaţiile din sfera ştiinţei şi
inovării, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare,
beneficiază anual de un concediu de odihnă plătit cu durata de:
a) 42 de zile calendaristice - pentru cadrele ştiinţifice cu grad ştiinţific
de doctor habilitat;
b) 36 de zile calendaristice - pentru cadrele ştiinţifice cu grad ştiinţific
de doctor;
c) 30 de zile calendaristice - pentru cadrele ştiinţifice fără grad ştiinţific.
Cadrele didactice auxiliare şi personalul administrativ din învăţămînt
şi din sfera ştiinţei şi inovării beneficiază de un concediu de odihnă anual
plătit cu durata de 28 de zile calendaristice.
Cadrelor didactice din instituţiile de învăţămînt li se acordă, nu mai
rar decît o dată la 10 ani de activitate pedagogică, un concediu cu durata
de pînă la un an, în modul şi în condiţiile, inclusiv cele de plată, stabilite
de fondatorul şi/sau statutul instituţiei respective. Cadrelor ştiinţifice din
organizaţiile din sfera ştiinţei şi inovării li se acordă, în modul şi în condiţiile
stabilite de statutul organizaţiei respective:
a) un concediu plătit cu durata de pînă la 6 luni, nu mai rar decît o
dată la 10 ani de activitate ştiinţifică, pentru finalizarea unor tratate, studii
incluse în programele de cercetare ale organizaţiilor din sfera ştiinţei şi
inovării, cu aprobarea consiliului ştiinţific al organizaţiei;
b) un concediu plătit cu durata de pînă la un an, o singură dată, pentru
redactarea tezei de doctor habilitat, cu aprobarea consiliului ştiinţific al organizaţiei.
Pe lîngă temeiurile generale prevăzute de codul muncii, contractul
individual de muncă încheiat cu cadrele didactice poate înceta pe
următoarele temeiuri suplimentare:
a) încălcare gravă, repetată pe parcursul unui an, a statutului instituţiei
de învăţămînt;
b) aplicare, chiar şi o singură dată, a violenţei fizice sau psihice faţă
de discipoli.
Pe lîngă temeiurile generale prevăzute de codul muncii, contractul
individual de muncă încheiat cu cadrele din organizaţiile din sfera ştiinţei
şi inovării poate înceta în următoarele temeiuri suplimentare:
a) pierderii concursului pentru ocuparea funcţiilor ştiinţifice şi de

conducere prevăzute de statutul organizaţiei respective;
b) neatestării, în conformitate cu statutul organizaţiei respective, a
cercetătorilor ştiinţifici, lucrătorilor din întreprinderile, instituţiile şi
organizaţiile auxiliare de deservire şi de administrare a activităţii ştiinţifice.
La o muncă legată nemijlocit de circulaţia mijloacelor de transport
pot fi angajate numai persoanele cu pregătire profesională, stabilită de
Guvern, care dispun de un document corespunzător (certificat, permis de
conducere etc.). Angajarea persoanelor la o muncă legată nemijlocit de
circulaţia mijloacelor de transport are loc numai în baza certificatului
medical eliberat în urma examenului medical efectuat în modul stabilit de
Guvern. Nomenclatorul profesiilor (funcţiilor) şi lucrărilor legate nemijlocit
de circulaţia mijloacelor de transport se aprobă de Guvern după consultarea
patronatelor şi sindicatelor din ramura respectivă.
Durata, particularităţile regimului de muncă şi de odihnă pentru anumite
categorii de salariaţi a căror muncă este legată nemijlocit de circulaţia
mijloacelor de transport sînt stabilite de codul muncii, de alte acte normative,
precum şi de acordurile internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Drepturile şi obligaţiile salariaţilor a căror muncă este legată
nemijlocit de circulaţia mijloacelor de transport sînt reglementate de codul
muncii, de regulamentele (statutele) pentru diferite tipuri de transport,
aprobate în modul stabilit, de alte acte normative în vigoare.
Munca salariaţilor din asociaţiile religioase este rglementată în art.
306-311 din CM al RM. Potrivit dispoziţiilor art. 306 din CM al RM salariat
al asociaţiei religioase poate fi persoana care a împlinit vîrsta de 16 ani, a
încheiat un contract individual de muncă cu asociaţia religioasă, prestează
o muncă conform unei anumite profesii, specialităţi sau funcţii şi se supune
reglementărilor interioare ale asociaţiei respective.
Contractul individual de muncă dintre salariat şi asociaţia religioasă
poate fi încheiat pe durată determinată conform prevederilor art.55 lit.m
din. CM al RM.
Regimul de muncă al salariaţilor din asociaţiile religioase se stabileşte
în corelaţie cu regimul îndeplinirii ritualurilor sau a altor activităţi prevăzute
de reglementările interioare ale asociaţiei religioase şi ţinîndu-se cont de durata
normală a timpului de muncă şi a timpului de odihnă prevăzută de codul muncii.
Contractul individual de muncă dintre salariat şi asociaţia religioasă
înctează în baza temeiurilor generale prevăzute de Codul muncii, dar poate
înceta în temeiurile suplimentare prevăzute de contract.
Termenul de preavizare a salariatului asociaţiei religioase privind

eliberarea din serviciu în temeiurile prevăzute de contractul individual de
muncă, precum şi modul şi condiţiile acordării garanţiilor şi compensaţiilor
în caz de eliberare din serviciu, se stabilesc în contractul individual de muncă.
Salariatul asociaţiei religioase are dreptul la demisie, prevenind
despre aceasta angajatorul, în scris, cu cel puţin 7 zile calendaristice înainte.
Conform art 302. CMRM, persoanele angajate în funcţii diplomatice,
administrativ-tehnice sau de serviciu în cadrul Ministerul Afacerilor Externe
şi Integrării Europene sînt detaşate, prin transfer, respectiv, în funcţii
diplomatice sau consulare, administrativ-tehnice sau de serviciu la misiunile
diplomatice sau oficiile consulare ale Republicii Moldova. Durata maximă
a detaşării, constituie pentru şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor
consulare 4 ani, iar pentru ceilalţi salariaţi detaşaţi – 3 ani. La expirarea
termenului detaşării, persoanele susnumite sînt transferate în cadrul
Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene, cu condiţia existenţei
unor funcţii vacante, iar în lipsa acestora – sînt incluse în rezerva ministerului
respectiv. În cazul în care la misiunile diplomatice şi oficiile consulare sînt
trimise persoane care nu fac parte din personalul administrativ-tehnic şi cel
de serviciu al Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene, la
expirarea termenului de aflare la misiune, acestea pot fi angajate de ministerul
nominalizat cu condiţia existenţei unor locuri vacante.
Condiţiile de muncă ale salariaţilor detaşaţi la misiunile diplomatice
şi oficiile consulare ale Republicii Moldova sînt stabilite de contractul
individual de muncă încheiat conform CMRM şi altor acte normative ce
reglementează serviciul diplomatic.
Modul şi condiţiile de plată a compensaţiilor în legătură cu detaşarea
la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale Republicii Moldova, precum
şi condiţiile materiale şi de trai ale salariaţilor detaşaţi, se stabilesc de Guvern,
ţinîndu-se cont de condiţiile climaterice şi alte condiţii din ţara de reşedinţă.
Activitatea salariaţilor membri ai personalului diplomatic şi consular
detaşaţi la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale Republicii
Moldova poate înceta înainte de termen în următoarele cazuri:
a) rechemare, în modul stabilit de Guvern;
b) declarare a salariatului „persona non grata”; precum şi
c) în alte cazuri prevăzute de legislaţia în vigoare.
Încetarea activităţii salariaţilor membri ai personalului administrativ-
tehnic şi de serviciu în cadrul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare
ale Republicii Moldova are loc în temeiurile prevăzute de legislaţie.
18.7. Munca în tură continuă

Conform CMRM, munca în tură continuă reprezintă o formă specifică
de desfăşurare a procesului de muncă în afara localităţii în care domiciliază
salariaţii, în cadrul căreia nu poate fi asigurată revenirea lor zilnică la
locul permanent de trai. Munca în tură continuă se aplică în cazul cînd
locul de executare a lucrărilor este situat la o distanţă considerabilă de
sediul angajatorului, în scopul reducerii termenelor de construcţie, reparaţie
sau reconstrucţie a obiectelor cu destinaţie industrială, socială sau de altă
natură. Salariaţii atraşi la munca în tură continuă locuiesc temporar în
orăşele speciale, înfiinţate de angajator, reprezentînd un complex de clădiri
şi edificii menite să asigure salariaţilor condiţii bune pentru îndeplinirea
lucrărilor şi pentru odihnă între schimburi.
Nu se admite atragerea la munca în tură continuă a persoanelor în
vîrstă de pînă la 18 ani, a femeilor gravide, a femeilor aflate în concediul
postnatal, a femeilor care au copii în vîrstă de pînă la 3 ani, precum şi a
persoanelor cărora munca în tură continuă le este contraindicată conform
certificatului medical. Invalizii de gradul I şi II, femeile care au copii în
vîrstă de la 3 la 6 ani (copii-invalizi în vîrstă de pînă la 16 ani), persoanele
care îmbină concediile pentru îngrijirea copilului, cu munca şi salariaţii
care îngrijesc de un membru al familiei bolnav, în baza certificatului
medical, pot presta munca în tură continuă numai cu acordul lor scris.
Totodată, angajatorul este obligat să informeze în scris salariaţii menţionaţi
despre dreptul lor de a refuza munca în tură continuă.
Durata turei continue reprezintă perioada care include timpul
îndeplinirii lucrărilor şi timpul de odihnă între schimburi în orăşelele
speciale menţionate mai sus. Durata unei ture continue nu trebuie să
depăşească o lună. În cazuri excepţionale, la anumite obiective, angajatorul,
după consultarea reprezentanţilor salariaţilor, poate majora durata turei
continue pînă la 3 luni.
La munca în tură continuă se stabileşte evidenţa globală a timpului
de muncă – pe lună, pe trimestru sau pe o perioadă mai îndelungată care
nu va depăşi un an. Perioada de evidenţă va cuprinde tot timpul de muncă,
timpul deplasării de la sediul angajatorului pînă la locul de executare a
lucrărilor şi înapoi, precum şi timpul de odihnă din perioada calendaristică
respectivă. Durata totală a timpului de muncă în perioada de evidenţă nu
poate să depăşească durata normală a timpului de muncă. Angajatorul este
obligat să ţină evidenţa timpului de muncă şi a timpului de odihnă al fiecărui
salariat care prestează munca în tură continuă, atît pentru fiecare lună, cît
şi pentru întreaga perioadă de evidenţă.
Timpul de muncă şi timpul de odihnă în perioada de evidenţă sînt
reglementate prin programul muncii în tură continuă, care se aprobă de
angajator în comun cu reprezentanţii salariaţilor şi se aduce la cunoştinţa
salariaţilor cu cel puţin o lună înainte de punerea lui în aplicare. Programul
muncii în tură continuă prevede timpul necesar pentru transportarea
salariaţilor la locul de muncă şi înapoi. Timpul deplasării spre locul de
executare a lucrărilor şi înapoi nu se include în timpul de muncă şi poate
coincide cu zilele de odihnă dintre schimburi. Orele de muncă suplimentară
în limitele programului muncii în tură continuă se pot acumula pe parcursul
anului calendaristic şi se pot constitui în zile complete, cu acordarea ulterioară
a unor zile libere suplimentare, conform ordinului (dispoziţiei, deciziei,
hotărîrii) angajatorului. Zilele libere, acordate pentru munca prestată în afara
duratei normale a timpului de muncă în perioada de evidenţă, sînt retribuite
în mărimea unui salariu de bază zilnic dacă contractul individual sau cel
colectiv de muncă nu prevede condiţii mai avantajoase.
Salariaţilor care prestează munca în tură continuă li se plăteşte, pentru
fiecare zi de aflare la locul de executare a lucrărilor în perioada turei
continue, precum şi pentru timpul deplasării de la sediul angajatorului
pînă la locul de executare a lucrărilor şi înapoi, un supliment pentru munca
în tură continuă în cuantumul stabilit de Guvern. Pentru zilele deplasării
de la sediul angajatorului pînă la locul de executare a lucrărilor şi înapoi,
prevăzute de programul muncii în tură continuă, precum şi pentru zilele
de reţinere din cauza condiţiilor meteorologice sau din vina
transportatorului, salariatului i se plăteşte un salariu mediu zilnic.
Salariaţilor care au încheiat un contract individual de muncă cu
unităţile militare, instituţiile sau organizaţiile Forţelor Armate ori cu cele
ale autorităţilor publice în care legea prevede îndeplinirea serviciului
militar, precum şi persoanelor care execută serviciul civil, li se aplică
legislaţia muncii, cu particularităţile prevăzute de actele normative în
vigoare. În conformitate cu sarcinile unităţilor militare, instituţiilor şi
organizaţiilor menţionate mai sus, pentru salariaţii acestora se stabilesc
condiţii distincte de salarizare, înlesniri şi avantaje suplimentare.
Pentru personalul medico-sanitar se stabileşte o durată redusă a
timpului de muncă, care nu va depăşi 35 de ore pe săptămînă. Durata
concretă a timpului de muncă pentru personalul medico-sanitar se stabileşte
de Guvern potrivit funcţiei şi/sau specialităţii şi ţinîndu-se cont de specificul

muncii prestate.
Sportivilor profesionişti, salariaţilor mijloacelor de informare în masă,
ai teatrelor, circurilor, organizaţiilor cinematografice, teatrale şi
concertistice, precum şi altor persoane care participă la crearea şi/sau
interpretarea operelor de artă, li se aplică prevederile codului muncii, cu
particularităţile prevăzute de legislaţia în vigoare.
Încheierea, modificarea şi încetarea contractului individual de muncă
cu salariatul angajat în gospodăria ţărănească (de fermier) se reglementează
de codul muncii, de Legea privind gospodăriile ţărăneşti (de fermier) şi de
alte acte normative. Gospodăria ţărănească (de fermier) este obligată să
întocmească, în formă scrisă, contractul individual de muncă cu salariatul
şi să-l înregistreze la autoritatea administraţiei publice locale, care remite
o copie a acestuia inspectoratului teritorial de muncă. Perfectarea carnetului
de muncă al salariatului respectiv şi înscrierile în el se fac de către secretarul
consiliului local. Activitatea de muncă a membrilor gospodăriilor ţărăneşti
(de fermier) este reglementată de Legea privind gospodăriile ţărăneşti (de
fermier) şi de alte acte normative.
TEMA 19. RĂSPUNDEREA MATERIALĂ A

PĂRŢILOR CONTRACTULUI DE MUNCĂ
19.1. Conceptul răspunderii materiale.
19.2. Tipurile răspunderii materiale.
19.3. Răspunderea materială şi morală a angajatorului faţă de salariat.
19.4. Răspunderea materială a salariatului.
19.1. Conceptul răspunderii materiale

Răspunderea materială reprezintă o formă a răspunderii juridice, care
este specifică dreptului civil, ca drept comun pentru toate ramurile dreptului
privat şi implicit şi pentru dreptul muncii. Răspunderea materială are un caracter
reparatoriu şi se întemeiază pe normele şi principiile răspunderii civile
contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în
legătură cu munca lor. Aşadar, răspunderea materială este o formă a răspunderii
civile440 contractuale, care constă în obligativitatea salariaţilor de a repara
pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca
lor441. La aceeaşi concluzie a ajuns şi Plenul Curţii Supreme de Justiţie, care a
specificat că răspunderea materială pentru prejudiciul cauzat uneia dintre părţi
în timpul executării contractului individual de muncă, potrivit legislaţiei muncii,
are natura juridică a unei varietăţi a răspunderii civile contractuale cu
particularităţile determinate de specificul raporturilor juridice de muncă442.
Astfel, conform prevederilor art. 327 CMRM, angajatorul sau sala-
riatul ca parte a contractuli individual de muncă care a cauzat, în legătură
cu exercitarea obligaţiilor sale de muncă, un prejudiciu material şi/sau
moral celeilalte părţi este obligat repară acest prejudiciu, în temeiul
normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, a codului muncii
şi a altor acte normative. Fiecare parte a contractului este obligată să
dovedească cuantumul prejudiciului material care i-a fost cauzat.
Prin urmare, reglementarea răspunderii materiale în dreptul muncii
vizează atât salariaţii cât şi angajatorii, în funcţie de situaţia concretă. Oricare
440
Ştefănescu, Ion Traian. Tratat de dreptul muncii. Vol. I. Bucureşti: Lumina Lex, 2003,
p. 683.
441
Ţiclea, Al. Răspunderea patrimonială a salariaţilor. In: Revista de drept comercial, 2003,
nr.7-8, pp. 65-104.
442
Punctul 1 din Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 11 cu privire la practica aplicării
de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce reglementează obligaţia uneia dintre părţile
contractului individual de muncă de a repara prejudiciul cauzat celeilalte part1 din 03.10.2005.
dintre părţile contractului individual de muncă se face vinovată de producerea

unei pagube materiale către cealaltă parte trebuie să acope prejudiciul cauzat.
Contractul individual şi/sau cel colectiv de muncă pot specifica
răspunderea materială a părţilor. În acest caz, răspunderea materială a
angajatorului faţă de salariat nu poate fi mai mică, iar a salariatului faţă de
angajator - mai mare decît cea prevăzută codul muncii şi de alte acte normative.
Încetarea raporturilor de muncă după cauzarea prejudiciului material
şi/sau a celui moral nu presupune eliberarea părţii contractului individual
de muncă de repararea prejudiciului.
Caracteristicile răspunderii materiale:
1. Răspunderea materiala are la bază contractul individual de muncă
fiind condiţionată de existenţa şi executarea contractului individual de muncă.
2. La baza răspunderii materiale stă vinovăţia celui în cauză. În general,
ca regulă, nu operează prezumţia de culpă, existând şi excepţii - lipsuri
cantitative în gestiune operează o prezumţie simplă de vinovăţie a gestionarului.
3. Răspunderea materiala este o răspunderea individuală, excluzând
solidaritatea. În cazul în care prejudiciul a fost produs de mai mulţi salariaţi,
răspunderea se stabileşte pentru fiecare angajat în funcţie de gradul de
vinovăţie şi proporţional cu salariul său net de la data constatării pagubei.
4. Din punct de vedere al executării silite răspunderea materială are
un caracter limitat, efectuându-se, de regulă, asupra unei părţi din salariul
(cel mult o treime de salariu).
19.2. Tipurile răspunderii materiale

Listă de temeiuri pentru angajarea răspunderii materiale depline a
salariatului poartă un caracter exhaustiv şi nu poate fi extinsă prin analogie.
Din dispoziţiile art. 338 din CM al RM, rezultă că salariatul poartă
răspundere materială în mărimea deplină a prejudiciului material cauzat
din vina lui angajatorului în cazurile cînd:
a) între salariat şi angajator a fost încheiat un contract de răspundere
materială deplină pentru neasigurarea integrităţii bunurilor şi altor valori
care i-au fost transmise pentru păstrare sau în alte scopuri;
b) salariatul a primit bunurile şi alte valori spre decontare în baza
unei procuri unice sau în baza altor documente unice;
c) prejudiciul a fost cauzat în urma acţiunilor sale culpabile inten-
ţionate, stabilite prin hotărîre judecătorească;
d) prejudiciul a fost cauzat de un salariat aflat în stare de ebrietate
alcoolică, narcotică sau toxică, stabilită în modul prevăzut la art. 76 lit. k)

din CM al RM;
e) prejudiciul a fost cauzat prin lipsă, distrugere sau deteriorare
intenţionată a materialelor, semifabricatelor, produselor (producţiei),
inclusiv în timpul fabricării lor, precum şi a instrumentelor, aparatelor de
măsurat, tehnicii de calcul, echipamentului de protecţie şi a altor obiecte
pe care unitatea le-a eliberat salariatului în folosinţă;
f) în conformitate cu legislaţia în vigoare, salariatului îi revine răspun-
derea materială deplină pentru prejudiciul cauzat angajatorului în timpul
îndeplinirii obligaţiilor de muncă;
g) prejudiciul a fost cauzat în afara exerciţiului funcţiunii.
Potrivit art. 338 alin. (2) din CM al RM, conducătorii unităţilor şi
adjuncţii lor, şefii serviciilor contabile, contabilii-şefi, şefii de subdiviziuni
şi adjuncţii lor poartă răspundere materială în mărimea prejudiciului cauzat
din vina lor dacă acesta este rezultatul:
a) consumului ilicit de valori materiale şi mijloace băneşti;
b) irosirii (folosirii nejustificate) a investiţiilor, creditelor, granturilor,
împrumuturilor acordate unităţii;
c) ţinerii incorecte a evidenţei contabile sau al păstrării incorecte a
valorilor materiale şi a mijloacelor băneşti; sau a altor circumstanţe, în
cazurile prevăzute de legislaţia învigoare.
Răspunderea materiala este o răspunderea individuală, excluzând
solidaritatea. Aşadar, răspunderea materială se stabileşte în sarcina unei
singure persoane (salariat sau angajator), care este vinovată de producerea
pagubei prin fapta sa proprie. În unele cazuri legislaţia muncii instituie şi
o răspundere conjunctă. Această formă a răspunderii materiale survine în
cazul cauzării prejudiciului angajatorului de către un colectiv (o brigadă)
de salariaţi. În cazul în care prejudiciul a fost produs de mai mulţi salariaţi,
răspunderea se stabileşte pentru fiecare angajat în funcţie de gradul de
vinovăţie şi proporţional cu salariul său net de la data constatării pagubei.
Cu titlu de excepţie aplicarea răspunderii materiale solidare este posibilă
în cazuri excepţionale, doar atunci, cînd există sentinţa judecătorească, prin
care s-a constatat că prejudiciul a fost cauzat prin acţiunile premeditate ale
mai multor persoane, care aveau o intenţie comună de a-l pricinui. Astfel,
fiecare dintre ele este obligată să repare complet paguba cu drept de a înainta
ulterior o acţiune de regres faţă de ceilalţi participanţi.443
443
În conformitate cu art. 340 alin. (1) din CM al RM, în cazul în care

salariaţii execută în comun anumite genuri de lucrări legate de păstrarea,
prelucrarea, vînzarea (livrarea), transportarea sau folosirea în procesul
muncii a valorilor ce le-au fost transmise, fiind imposibilă delimitarea
răspunderii materiale a fiecărui salariat şi încheierea cu acesta a unui
contract cu privire la răspunderea materială individuală deplină, poate fi
instituită răspunderea materială colectivă.
Nomenclatorul lucrărilor la îndeplinirea cărora poate fi instituită
răspunderea materială colectivă (de brigadă) este aprobată prin Hotărirea
Guvernului RM nr. 449 despre aprobarea Nomenclatoarelor funcţiilor
deţinute şi lucrărilor executate de către salariaţii cu care angajatorul poate
încheia contracte scrise cu privire la răspunderea materială individuală
sau colectivă (de brigadă) deplină, precum şi a contractelor-tip cu privire
la răspunderea materială deplină din 29.04.2004.
Răspunderea materială colectivă (de brigadă) se instituie de către
angajator de comun acord cu reprezentanţii salariaţilor. Contractul scris cu
privire la răspunderea materială colectivă (de brigadă) se încheie între angajator
şi toţi membrii colectivului (brigăzii). În caz de angajare de noi salariaţi,
contractul cu privire la răspunderea materială colectivă (de brigadă) va trebui
să fie semnat şi de către noii salariaţi pentru a fi considerat valabil, iar în
situaţia în care a fost schimbat şeful colectivului sau cel puţin 50 la sută din
componenţa semnatarilor iniţiali ai contractului cu privire la răspunderea
materială colectivă (de brigadă), este necesar a purcede la revizuirea acestuia.
Răspunderea conjunctă este, în opini autorului român Alexandru
Ţiglea, de asemenea, o răspundere personală, care reprezintă însă,o
multitudine de răspunderi individuale ale unor persoane cu vinovăţii
concurente în producerea prejudiciului unic.444
Menţonăm că, potrivit dispoziţiilor art. 342 alin. (1) CM al RM) pînă la
emiterea ordinului privind repararea prejudiciului material de către salariatul
în cauză, angajatorul este obligat să efectueze o anchetă de serviciu pentru
stabilirea mărimii prejudiciului material pricinuit şi a cauzelor apariţiei lui.
Efectuarea anchetei de sreviciu implică nemijlocit solicitarea unei expicaţii
scrise de la salariat privind producerea prejudiciului material. Refuzul de a
prezenta o asemenea explicaţie se consemnează într-un proces-verbal semnat
de cîte un reprezentant al angajatorului şi, respectiv, al salariaţilor.
Ţiclea, Al., Popescu, A., Ţichindelean, Mărioara ş.a. Dreptul muncii. Bucureşti: Rosetti,
444
2004, p. 419.
Dispoziţiile art. 341 din CM al RM se pronunţă asupra modului de

determinare a mărimii prejudiciului material cauzat angajatorului şi rezultă
din faptul că mărimea prejudiciului se stabileşte în baza datelor existente în
registrele de evidenţă contabilă ale unităţii, iar în cazul în care prejudiciul se
referă la mijloace fixe, mărimea acestuia se calculează conform preţului care
figurează ca preţ de înregistrare în registrul obiectelor de inventar, din care se
scade valoarea uzurii, potrivit normelor de amortizare referitoare la obiectul
respectiv. Prin excepţie, în caz de sustragere, lipsă, distrugere sau deteriorare
intenţionată a valorilor materiale, ce nu fac parte din categoria mijloacelor
fixe, prejudiciul se stabileşte pornindu-se de la preţurile din localitatea
respectivă la data cauzării prejudiciului, conform datelor statistice.445
Potrivit prevederile art. 343 alin. (1) din CM al RM, salariatul vinovat
de cauzare angajatorului a unui prejudiciu material îl poate repara benevol,
integral sau parţial. Prin acordul părţilor se permite repararea prejudiciului
material cu achitarea în rate. In acest caz, salariatul prezintă angajatorului
un angajament scris privind repararea benevolă a prejudiciului, cu indicarea
termenelor concrete de achitare.
Art 344 alin. (1) din CM al RM prevede că reţinerea de la salariatul
vinovat a sumei prejudiciului material care nu depăşeşte salariul mediu lunar
se efectuează prin ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea) angajatorului, care
trebuie să fie emis în termen de cel mult o lună din ziua stabilirii mărimii
prejudiciului62. În această situaţie, angajatorul urmează să respecte prevederile
art. 149 din CM al RM, care stabileşte limitele reţinerilor din salariu.
19.3. Răspunderea materială şi morală a angajatorului faţă de

salariat
Conform prevederilor codului muncii angajatorul este obligat să
repare integral prejudiciul material şi cel moral ńauzat salariatului în
legătură cu îndeplinirea de către acesta a obligaţiilor de muncă sau ca
rezultat al privării ilegale de posibilitatea de a munci, dacă codul Muncii
sau alte acte normative nu prevăd altfel.
Prejudiciul moral se repară în formă bănească sau într-o altă formă
materială determinată de părţi. Litigiile şi conflictele apărute în legătură
cu repararea prejudiciului moral se soluţionează de instanţa de judecată,
indiferent de mărimea prejudiciului material ce urmează a fi reparat.
445
Romandaş, N. Dreptul muncii. Chişinau, 2007, p. 368.
În mod general, obligaţia de reparare atît a prejudiciului material, cît

şi a celui moral, cauzat salariatului de către angajator apare în cazurile:
a) neîndeplinirii de către angajator a obligaţiilor asumate prin
contractul individual de muncă;
b) privării ilegale a salariatului de posibilitatea de a munci;
c) refuzului neîntemeiat de angajare a persoanei.
În conformitate cu prevederile art. 330 alin. (1) din CM al RM,
angajatorul este obligat să compenseze persoanei salariul pe care aceasta nu
l-a primit, fiind lipsită de posibilitatea de a munci. Astfel, angajatorul este
obligat să compenseze persoanei salariul pe care aceasta nu l-a primit, în
toate cazurile privării ilegale de posibilitatea de a munci. Această obligaţie
survine, în particular, în caz de: a) refuz neîntemeiat de angajare; b) eliberare
ilegală din serviciu sau transfer ilegal la o altă muncă; c) staţionare a unităţii
din vina angajatorului, cu excepţia perioadei şomajului tehnic; d) reţinere a
eliberării carnetului de muncă; e) reţinere a plăţii salariului; f) reţinere a
tuturor plăţilor sau a unora din ele în caz de eliberare din serviciu; g) răs-
pîndire, prin orice mijloace (de informare în masă, referinţe scrise etc.), a
informaţiilor calomnioase despre salariat; h) neîndeplinire în termen a
hotărîrii organului competent de jurisdicţie a muncii care a soluţionat un
litigiu (conflict) avînd ca obiect privarea de posibilitatea de a munci.
În caz de reţinere, din vina angajatorului, a salariului, a indemnizaţiei
de concediu, a plăţilor în caz de eliberare din serviciu sau a altor plăţi
cuvenite salariatului, acestuia i se plătesc suplimentar, pentru fiecare zi de
întîrziere, 0,1 la sută din suma neplătită în termen.
Codul muncii stabileşte în art. 331 că angajatorul care, în urma
îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor sale prevăzute de contractul
individual de muncă, a cauzat un prejudiciu material salariatului repară
acest prejudiciu integral. Mărimea prejudiciului material se calculează
conform preţurilor de piaţă existente în localitatea respectivă la data
reparării prejudiciului, conform datelor statistice. Prin acordul părţilor,
prejudiciul material poate fi reparat în natură.
Modul de examinare a litigiilor privind repararea prejudiciului mate-
rial şi celui moral cauzate salariatului este reglementat în art. 332 din Codul
muncii. Astfel, salariatul înaintează către angajator pretenţile sale privind
repararea prejudiciului material şi celui moral se prin cerere scrisă.
Angajatorul este obligat să înregistreze cererea respectivă, s-o examineze
şi să emită ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea) corespunzător în termen
de 10 zile calendaristice din ziua înregistrării acesteia, aducîndu-l la

cunoştinţă salariatului sub semnătură.
Dacă salariatul nu este de acord cu ordinul (dispoziţia, decizia,
hotărîrea) angajatorului sau dacă ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea)
nu a fost emis în termenul de 10 zile, salariatul este în drept să se adreseze
cu o cerere în instanţa de judecată pentru soluţionarea litigiului individual
de muncă apărut.
19.4. Răspunderea materială a salariatului

Potrivit prevederilor articolului 333 din CMRM salariatul este obligat
să repare prejudiciul material cauzat angajatorului, dacă legislaţia în vigoare
nu prevăde altceva. Altfel., la stabilirea răspunderii materiale, în prejudiciul
ce urmează a fi reparat nu se include venitul ratat de angajator ca urmare
a faptei săvîrşite de salariat. Dacă prejudiciul material a fost cauzat
angajatorului printr-o faptă ce întruneşte semnele componenţei de
infracţiune, răspunderea se stabileşte potrivit Codului penal.
În cazul răspunderii materiale Codul muncii stabileşte situaţii
exoneratoare de răspundere. Astfel, salariatul este absolvit de răspundere
materială dacă prejudiciul a fost cauzat în cazuri de forţă majoră, confirmate
în modul stabilit, de extremă necesitate, de legitimă apărare, de executare
a unei obligaţii legale sau contractuale, precum şi în limitele riscului normal
de producţie.
Printre cauzele de excludere a răspunderii materiale a salariatului,
art. 334 alin. (1) din CM al RM prevede riscul normal al producţiei. Potrivit
conţinutului pct. 15 din Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.
11 din 3 octombrie 2005, trebuie să se facă distincţie între riscul normal446,
care cuprinde pierderi inerente procesului de producţie şi se încadrează în
limitele legale, şi riscul nenormal, care intervine cînd pierderile sînt
minime, acceptabile pentru genul respectiv de activitate.
Ţînînd cont de circumstanţele concrete în care a fost cauzat prejudiciul
material, angajatorul este în drept să renunţe, integral sau parţial, la
repararea acestuia de către salariatul vinovat.
Potrivit art. 336 din CM al RM, pentru prejudiciul cauzat angajato-
rului, salariatul poartă răspundere materială în limitele salariului mediu
Ţiclea, Al., Popescu, A., Ţichindelean, Mărioara ş.a. Dreptul muncii. Bucureşti: Rosetti,
446
2004, pp. 708-709.

lunar. Răspunderea materială deplină a salariatului constă în obligaţia lui

de a repara integral prejudiciul material cauzat.
Salariaţii în vîrstă de pînă la 18 ani poartă răspundere materială deplină
doar pentru cauzarea intenţionată a prejudiciului material, precum şi pentru
prejudiciul cauzat în stare de ebrietate alcoolică, narcotică ori toxică, stabilită
în modul prevăzut de lege, sau în urma comiterii unei infracţiuni.
Prejudiciul material cauzat unităţii din vina conducătorului ei se
repară în condiţiile codului muncii şi ale altor acte normative în vigoare.
Proprietarul unităţii decide dacă conducătorul acesteia va repara prejudiciul
material cauzat. Proprietarul unităţii este în drept să reţină suma prejudi-
ciului material de la conducătorul unităţii numai în baza hotărîrii (deciziei)
instanţei de judecată.
Ţinînd cont de gradul şi forma vinovăţiei, de circumstanţele concrete
şi situaţia materială a salariatului, instanţa de judecată poate să micşoreze
mărimea prejudiciului ce urmează a fi reparat de acesta. Instanţa de judecată
este în drept să aprobe tranzacţia dintre salariat şi angajator privind micşo-
rarea mărimii prejudiciului material ce urmează a fi reparat. Micşorarea
mărimii prejudiciului material ce urmează a fi reparat de salariat sau de
conducătorul unităţii nu se admite dacă acesta a fost cauzat intenţionat,
fapt confirmat în modul stabilit de lege.
TEMA 20. JURISDICŢIA MUNCII.

SUPRAVEGHEREA ŞI CONTROLUL ASUPRA
RESPECTĂRII LEGISLAŢIEI MUNCII (2 ore)
20.1. Noţiunea de jurisdicţie a muncii. Examinarea litigiilor individuale de muncă.
20.2. Conflictele colective de muncă.
20.3. Modurile se soluţionare a conflictelor colective de muncă. Greva.
20.4. Organele de supraveghere şi control. Supravegherea şi controlul de stat.
20.5. Drepturile organelor sindicale la efectuarea controlului asupra respectării
legislaţiei muncii. Garanţiile activităţii lor.
20.1. Noţiunea de jurisdicţie a muncii. Examinarea litigiilor

individuale de muncă
Buna desfăşurare a relaţiilor de muncă presupune în mod obligatoriu
colaborarea angajatorilor cu salariaţi şi armonizarea intereselor acestora.
Întrucât contractul de muncă are un caracter bilateral, poziţiile pe care se
situează părţile semnatare sunt contrare. Din acest motiv sunt inerente unele
disensiuni cu privire la modul de desfăşurare a acestor relaţii. Datorită acestui
caracter de iminenţă a disensiunilor dintre participanţii la raporturile juridice
de muncă, legiuitorul a creat un cadru normativ pentru soluţionarea pozitivă şi
cu celeritate a disensiunilor apărute cu ocazia derulării contractelor de muncă.
Activitatea de jurisdicţie rezidă în soluţionarea de către anumite
organe, potrivit procedurii prevăzute de lege, a litigiilor care apar între
subiectele raporturilor juridice (în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce
formează conţinutul raporturilor respective).447
Astfel jurisdicţia muncii are drept obiect soluţionarea litigiilor indi-
viduale de muncă şi conflictelor colective de muncă privind purtarea ne-
gocierilor colective, încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau
încetarea contractelor colective şi individuale de muncă, a convenţiilor
colective prevăzute de codul muncii, precum şi soluţionarea conflictelor
colective privind interesele economice, sociale, profesionale şi culturale
ale salariaţilor, apărute la diferite niveluri între partenerii sociali.
Jurisdicţia muncii, ca instituţie juridică deosebit de complexă, se
întemeiază pe o serie de principii specifice enunţate în art. 350 din Codul
muncii. Principiile jurisdicţiei muncii sînt:
447
Belu, C. Introducere în jurisdicţia muncii. Craiova: Europa, 1996, p. 2.
a) concilierea intereselor divergente ale părţilor;

b) dreptul salariaţilor de a fi apăraţi de reprezentanţii lor;
c) scutirea salariaţilor şi a reprezentanţilor acestora de cheltuielile
judiciare;
d) operativitatea în examinarea litigiilor individuale de muncă şi a
conflictelor colective de muncă.
În domeniul jurisdicţiei muncii se constată o mare diversitate a
sistemelor de organizare a jurisdicţiilor. Putem releva următoarele sisteme
de jurisdicţie a muncii ce funcţionează în diferite ţări448.
Jurisdicţii specializate449 constituie formele moderne de reglementare
a litigiilor de muncă supunîndu-le spre soluţionare unor factori competenţi
ce dispun de pregătire de specialitate recunoscută şi care pot să ofere
maximum de acurateţe şi eficienţă soluţiilor pe care le pronunţă. Jurisdic-
ţiile specializate pot fi de două feluri:
-organele autonome de jurisdicţie a muncii, caracterizîndu-se prin
profesionalismul soluţionării şi deplina autonomie şi independenţă.
Asemenea organe există în Marea Britanie şi Germania;
-organele de jurisdicţie a muncii incluse în sistemul organelor
judecătoreşti. Asemenea organe întîlnim în Franţa, Italia, Polonia, etc.
La noi în republică organe de jurisdicţie a muncii sînt:
a) comisiile de conciliere (organe extrajudiciare);
b) instanţele de judecată.
Sisteme de jurisdicţie a muncii în organe convenţionale se constituie
ca mijloc de soluţionare a conflictelor de muncă, specific sistemului de
drept american.
Sisteme de jurisdicţie ordinare, unde litigiile de muncă se judecă, la
fel ca şi alte litigii, de către instanţele civile de drept comun. Acest sistem
de jurisdicţie este adoptat şi aplicat de Japonia.450
Cererea de soluţionare a litigiului individual de muncă sau a conflic-
tului colectiv de muncă (revendicările în cazul procedurii de conciliere)
se depune la organul competent de jurisdicţie a muncii de partea interesată
şi se înregistrează de acesta în modul stabilit de legislaţia RM. În procesul
examinării cererii, părţile sînt în drept să-şi explice poziţia şi să prezinte
organului de jurisdicţie a muncii toate probele şi justificările pe care le
448
Călinoiu, Constanţa. Jurisdicţia muncii. Bucureşti: Lumina Lex, 1998, pp. 54-57.
449
450
Opc., p. 373.
consideră necesare, în baza cărora organul de jurisdicţie a muncii apreciază

probele prezentate de către părţi şi ia decizii conform legislaţiei în vigoare.
Salariaţii sau reprezentanţii acestora care se adresează în instanţele
de judecată cu cereri de soluţionare a litigiilor şi conflictelor de muncă
(inclusiv pentru a ataca hotărîrile şi deciziile judecătoreşti privind litigiile
şi conflictele vizate) sînt scutiţi de plata cheltuielilor judiciare (a taxei de
stat şi a cheltuielilor legate de judecarea pricinii).
Codul muncii reglementează conflictele de muncă în titlul IX, fără a
enunţa expres definiţia conflictului de muncă. Conflictul de muncă
reprezintă orice dezacord intervenit între parţi în raporturile de muncă.
Legiuitorul a divizat conflictele de muncă în litigiilor individuale de muncă
şi ale conflictelor colective de muncă.
Codul muncii reglementează jurisdicţia individuală a muncii în art.
354-356. Potrivit art. 354 CM se consideră litigii individuale de muncă
divergenţele dintre salariat şi angajator privind:
a) încheierea contractului individual de muncă;
b) executarea, modificarea şi suspendarea contractului individual de
muncă;
c) încetarea şi nulitatea, parţială sau totală, a contractului individual
de muncă;
d) plata despăgubirilor în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii neco-
respunzătoare a obligaţiilor de către una din părţile contractului individual
de muncă;
e) rezultatele concursului;
f) anularea ordinului (dispoziţiei, deciziei, hotărîrii) de angajare în
serviciu, emis conform art.65 alin.(1) din Codul muncii;
g) neeliberarea în termen a carnetului de muncă, înscrierile incorecte
efectuate în acesta, precum şi alte probleme ce decurg din raporturile
individuale de muncă.
Reieşind din prevederile art. 354 din CM al RM pum concluziona că
litigiile individuale de muncă sînt acele conflicte ce apar între părţile con-
tractante (angajator şi salariat) cu referinţă la drepturile individuale de muncă.
Obiectul litigiilor individuale de muncă îl constituie următoarele cerinţe:
a) de a înlătura piedicile în realizarea dreptului.;
b) restabilirea situaţiei anterior existente prin metoda compensării
totale sau parţiale a costului valorilor pierdute, deteriorate.
c) stabilirea unor noi condiţii de muncă sau modificarea celor existente.
Părţi ale litigiilor individuale de muncă şi ale conflictelor colective

de muncă sînt:
a) salariaţii, precum şi orice alte persoane titulare ale unor drepturi
şi/sau obligaţii, în temeiul codului muncii;
b) angajatorii persoane fizice şi juridice;
c) sindicatele şi alţi reprezentanţi ai salariaţilor;
d) patronatele;
e) autorităţile publice centrale şi locale, după caz;
f) procurorul, conform legislaţiei în vigoare.
Autorul Nicolaie Romandaş clasifică litigiile individuale de muncă
în două tipuri:
a) litigii privind aplicarea normelor legislaţiei muncii, a drepturilor şi
obligaţiilor stabilite de lege sau contracte individuale de muncă. Aceste
litigii (mai sînt numite litigii cu caracter reclamant) pot rezulta din toate
raporturile juridice de muncă, adică atît din cele de muncă propriu-zise, cît
şi din cele conexe, indisolubil legate de cele de muncă. La soluţionarea unor
astfel de litigii sînt apărate şi restabilite drepturile încălcate ale salariatului;
b) litigii privind modificarea sau stabilirea unor noi condiţii de
muncă, cărora li se mai spune şi litigii cu caracter nereclamant.451
Soluţionarea şi examinarea conflictelor de muncă se face ţinînd cont
de principiul concilierii intereselor divergente ale părţilor, ce decurg din
raporturile prevăzute la art.348 din Codul muncii, a dreptului salariaţilor
de a fi apăraţi de reprezentanţii lor şi scutirea salariaţilor şi a reprezentanţilor
acestora de cheltuielile judiciare, precum şi a operativităţii în examinarea
litigiilor individuale de muncă şi a conflictelor colective de muncă.
Cu privire la termenul pentru introducerea acţiunilor, codul muncii
prevede că cererile în vederea soluţionării unui litigiu de muncă pot fi
formulate:
a) în termen de un an de la data cînd salariatul a aflat sau trebuia să
afle despre încălcarea dreptului său;
b) în termen de 3 ani de la data apariţiei dreptului respectiv al
salariatului, în situaţia în care obiectul litigiului constă în plata unor drepturi
salariale sau de altă natură, ce i se cuvin salariatului.
Din punct de vedere material, competenţa instanţelor de judecată
pentru rezolvarea cererilor de jurisdicţire a muncii se determină prin
aplicarea normelor din Codul de procedură civilă.
451
În prezent legislaţia muncii prevede doar o singură situaţie în care o

parte a litigiului de muncă urmează să respecte procedura extrajudiciară
de soluţionare a litigiilor individuale de muncă, şi anume - în cazul recu-
perării prejudiciului material şi/sau moral cauzat de angajator.452
În cazul apariţiei unui litigiu individual de muncă cu privire la
recuperarea prejudiciului cauzat de angajator, salariatul va trebui să respecte
procedura de soluţionare prealabilă a litigiului, instituită conform dispoziţiilor
art. 332 din CM al RM înainte de a depune cererea de chemare în judecată.
Aşadar, cererea scrisă a salariatului privind repararea prejudiciului material
şi celui moral se prezintă angajatorului, care este obligat să înregistreze
cererea respectivă, s-o examineze şi să emită ordinul corespunzător în termen
de 10 zile calendaristice din ziua înregistrării acesteia, aducîndu-l la cunoştinţă
salariatului sub semnătură. În cazul în care salariatul nu este de acord cu
ordinul angajatorului sau dacă ordinul nu a fost emis în termen de 10 zile
calendaristice din ziua înregistrării cererii scrise a salariatului, acesta din
urmă este în drept să se adreseze cu o cerere în instanţa de judecată pentru
soluţionarea litigiului individual de muncă apărut. Instanţa de judecată va
convoca părţile litigiului în timp de 10 zile lucrătoare de la data înregistrării
cererii şi va examina cererea de soluţionare a litigiului individual de muncă
în termen de cel mult 30 de zile lucrătoare. Hotărîrea emisă de instanţă va fi
remisă părţilor în termen de 3 zile lucrătoare de la data emiterii, cu drept de
atac conform Codului de procedură civilă.
Angajatorul este obligat să execute imediat, conform Codului de
procedură civilă, hotărîrea (decizia) instanţei de judecată despre restabilirea
drepturilor salariatului ce decurg din raporturile de muncă şi din alte
raporturi legate nemijlocit de acestea. Neexcutarea va atrage efectele
prevăzute de Codul de executare.
20.2. Conflictele colective de muncă

Codul muncii reglementează soluţionarea conflictelor colective de
muncă în Capitolul III.al Titlului XII. Legiuitorul defineste, în art. 357
CM al RM, conflictele colective de muncă ca fiind divergenţe nesolu-
ţionate dintre salariaţi (reprezentanţii lor) şi angajatori (reprezentanţii lor)
privind stabilirea şi modificarea condiţiilor de muncă (inclusiv a salariului),
privind purtarea negocierilor colective, încheierea, modificarea şi execu-
452
tarea contractelor colective de muncă şi a convenţiilor colective, privind

refuzul angajatorului de a lua în considerare poziţia reprezentanţilor sala-
riaţilor în procesul adoptării, în cadrul unităţii, a actelor juridice ce conţin
norme ale dreptului muncii, precum şi divergenţele referitoare la interesele
economice, sociale, profesionale şi culturale ale salariaţilor, apărute la
diferite niveluri între partenerii sociali.
Tot conflicte colective de muncă sînt şi cele apărute între conducerea
unităţii şi salariaţii unei subunităţi sau ai unui compartiment al acesteia,
precum şi între conducerea unităţii şi salariaţii care exercită aceeaşi meserie
sau profesie în respectiva unitate.
În toate cazurile în care într-o unitate există premisele declansarii
unui conflict colectiv de muncî, sindicatele reprezentative sau reprezentantii
alesi ai salariatilor vor sesiza unitatea despre aceasta situatie. Sesizarea se
va face in scris, cu precizarea revendicarilor salariatilor, inclusiv a motivarii
acestora prin referiri concrete la normele încălcate ale legislaţiei în vigoare,
precum si a propunerilor de solutionare. Conducerea unitatii este obligata
sa primeasca si sa inregistreze sesizarea astfel formulata.
Angajatorul conform prevederilor art 358 din Codul muncii are obli-
gatia de a raspunde in scris la sesizarea in termen de 5 zile lucratoare de la
primirea sesizarii, cu precizarea punctului de vedere pentru fiecare dintre
revendicarile formulate. În situatia in care unitatea nu a raspuns la toate
revendicarile formulate sau, desi a raspuns, sindicatele nu sunt de acord
cu punctul de vedere precizat, conflictul de interese se considera declansat.
La etapa înaintării revendicărilor nu există încă un conflict colectiv de
muncă declanşat. Conflictul colectiv de muncă se consideră declanşat
numai în situaţia în care conducerea unităţii n-a răspuns la toate revendi-
cările formulate sau, deşi a răspuns, nu s-a realizat un consens.
Codul muncii conţine şi o definiţie legală a momentului declanşării
conflictului colectiv de muncă. Astfel, potrivit art. 357 alin. (2) din CM al
RM, acest moment reprezintă data la care a fost comunicată hotărîrea
angajatorului (reprezentanţilor săi la diferite niveluri) sau, după caz, a
autorităţii publice respective privind refuzul, total sau parţial, de a îndeplini
revendicările salariaţilor (reprezentanţilor lor) ori data la care angajatorul
(reprezentanţii săi) sau autoritatea publică respectivă urma să răspundă la
aceste revendicări, ori data întocmirii procesului-verbal privind divergenţele
în cadrul negocierilor colective.
20.3. Modurile de soluţionare a conflictelor

colective de muncă. Greva
Modurile de soluţionare a conflictelor colective de muncă. Dacă a fost
declanşat un conflict colectiv de muncă în condiţiile legii, părţile conflictului
vor recurge la procdura de concilierie. Concilierea conflictelor de muncă
reprezintă principala modalitate de soluţionare a diferendelor dintre salariaţi
şi angajatori, în cadrul căreia părţile conflictului, aflate pe poziţie de egalitate
juridică şi exercitînd parteneriatul social, încearcă să încheie un act juridic
bilateral pentru a stinge conflictul de muncă şi a realiza pacea socială.453 Asadar,
prin procedură de conciliere se înţelege examinarea conflictului colectiv de
muncă, în scopul soluţionării lui, în cadrul unei comisii de conciliere.
Procedura de conciliere este guvernată atit de principiile fundamentale
ale dreptului muncii cit şi de principii specifice acestei instituţii juridice454:
principiul egalităţii juridice a părţilor; principiul libertăţii contractuale
(părţile conflictului sînt libere să încheie sau nu un acord de soluţionare a
divergenţelor şi să configureze conţinutul acestui acord); principiul
dialogului social (concilierea constituie o formă a dialogului social);
principiul realizării păcii sociale (obiectivul esenţial al concilierii vizează
obţinerea păcii sociale, ca urmare a stingerii conflictului de muncă).
În cadrul activităţii de conciliere, părţile conflictului de muncă sînt
asistate de o comisie de conciliere, care îndeplineşte rolul de a orienta şi
înlesni demersurile de împăcare ale părţilor, în acest caz, raportul juridic
de conciliere fiind complex, cu pluralitate de subiecte. Comisia de conci-
liere acţionează în spirit de imparţialitate, fără a se pronunţa asupra
legalităţii şi temeiniciei pretenţiilor părţilor.455
Potrivit dispoziţiilor art. 359 CM al RM comisia de conciliere se
constituie dintr-un număr egal de reprezentanţi ai părţilor conflictului, la
iniţiativa uneia din ele, în termen de 3 zile calendaristice din momentul
declanşării conflictului colectiv de muncă, iar angajatorul este obligat să
creeze condiţii normale de lucru comisiei de conciliere. Dezbaterile comi-
siei de conciliere sînt consemnate într-un proces-verbal întocmit în 2 sau
mai multe exemplare, după caz, în care se vor indica măsurile generale
sau parţiale de soluţionare a conflictului, asupra cărora au convenit părţile.
453
454
Elisei, C. Soluţionarea conflictelor de muncă prin conciliere. In: Dreptul, 2002, nr. 3,
p. 58.
455
Voicu, M., Popoacă, Mihaela. Dreptul muncii. Bucureşti: Lumina Lex, 2001, p. 62.
In cazul in care, in urma dezbaterilor membrii comisiei de conciliere

au ajuns la un acord cu privire la solutionarea revendicarilor formulate de
reprezentanţii salariaţilor, comisia va adopta, în termen de 5 zile lucrătoare,
o decizie obligatorie pentru părţile conflictului, pe care o va remite acestora
în termen de 24 de ore din momentul adoptări, conflictul fiind astfel incheiat.
In situatiile in care acordul cu privire la solutionarea conflictului colectiv
de muncă este numai partial, in procesul-verbal se vor consemna revendicarile
asupra carora s-a realizat acordul si cele ramase nesolutionate, impreuna cu
punctele de vedere ale fiecarei parti referitoare la acestea din urma.
Rezultatele concilierii vor fi aduse la cunostinta salariatilor de catre cei care
au facut sesizarea pentru efectuarea concilierii. Dacă membrii comisiei de
conciliere nu au ajuns la o înţelegere, preşedintele comisiei va informa în
scris despre acest lucru părţile conflictului în termen de 24 de ore.
In cazul in care conflictul colectiv de muncă nu a fost solutionat ca
urmare a concilierii, părţile conflictului nu au ajuns la o înţelegere sau nu
sînt de acord cu decizia comisiei de conciliere, fiecare din ele este în drept
să depună, în termen de 10 zile lucrătoare de la data adoptării deciziei sau
primirii informaţiei respective, o cerere de soluţionare a conflictului în
instanţa de judecată.
Instanţa de judecată va convoca părţile conflictului în timp de 10
zile lucrătoare de la data înregistrării cererii şi va examina cererea de
soluţionare a conflictului colectiv de muncă în termen de cel mult 30 de
zile lucrătoare. Hotîrîrea instanţeţei pote fi atacată conform Codului de
procedură civilă şi va fi remisă părţilor în termen de 3 zile lucrătoare de la
data emiterii.
Greva - declararea şi suspendarea grevei. Cuvîntul grevă provine,
conform unei păreri foarte răspîndite, de la denumirea unei pieţe din Paris
- Place de Greve - unde în secolul al XlX-lea se întîlneau cei aflaţi în
căutarea unui loc de muncă. Cercetări recente însă vor să demonstreze că
nu există nici o legătură între acest cuvînt şi piaţa pariziană; el a fost utilizat
mai înainte pentru a califica în general atitudinea celor fără muncă456.
Greva este un fenomen complex pentru că, fiind instrumentul esenţial
de luptă al salariaţilor, antrenează, în acelaşi timp, perturbarea funcţionării
unor unităţi sau servicii şi produce prejudicii atît patronului, cît şi salariaţilor.457
456
Ghimpu, Sanda, Ţiclea, Al. Dreptul muncii, Bucureşti: Şansa, 1997, p. 712-713.
457
Legiuitorul a enunţat definţia legală a grevei în Codul muncii. În

accepţiunea alin (1) al art. 362 din Codul muncii, greva reprezintă refuzul
benevol al salariaţilor de a-şi îndeplini, total sau parţial, obligaţiile de
muncă, în scopul soluţionării conflictului colectiv de muncă declanşat în
conformitate cu legislaţia în vigoare.
În literatura de specialitate clasificarea grevelor se face după mai
multe criterii, cum ar fi:458
¨ după criteriul participării salariaţilor, greve pot fi :
1. totale, la care aderă toţi salariaţii.
2. parţiale, la care aderă salariaţii anumitor secţii.
¨ după criteriul duratei:
1. nelimitată în timp (până la soluţionarea revendicărilor).
2. limitată în timp (declarate pe o anumită perioadă).
¨ după criteriul finalităţii:
1. greve profesionale, au ca scop îmbunătăţirea salarizării şi condiţiilor
de muncă.
2. grevele de solidaritate, pentru a susţine revendicările formulate
de salariaţii din alte unităţi.
3. greve politice –alin (2)al art.362 stipulează greva nu poate avea
scopuri politice, deci astfel de greve au un caracter ilicit.
¨ după criteriul legalităţii:
1. greve licit.
2. greve ilicite.
Dreptul la grevă este garantat de Constituţia Republicii Moldova,
care în art. 45 prevede în mod expres , dreptul la grevă pentru apărarea
intereselor profesionale, economice şi sociale. Se specifică însă că legea
stabileşte condiţiile de exercitare a dreptului la grevă, precum şi răspunderea
pentru declanşarea nelegitimă a grevelor. Din aceste prevederi rezultă că
dreptul la grevă nu poate fi exercitat în mod abuziv, prin încălcarea unor
interese generale. În acest sens, legiuitorul a stabilit în art. 369 alin. (1)
din CM al RM, situaţiile în care dreptul la greva este limitat. Astfel potrivit
art. 369 alin. (1) din CM al RM, greva este interzisă în perioada calamităţilor
naturale, a izbucnirii epidemiilor, pandemiilor, pe durata instituirii stării
excepţionale sau a stării de război.
Suplimentar Codul muncii enumeră expres în art. 369 alin. (2) din
458
Ciochină-Barbu, Ioan. Dreptul muncii. Iaşi: Junimea, 2003, p. 468.
CM al RM categoriile de salariaţi a căror participare la grevă este interzisă,

cum ar fi:
a) personalul medico-sanitar din spitale şi serviciile de asistenţă
medicală urgentă;
b) salariaţii din sistemele de alimentare cu energie şi apă;
c) salariaţii din sistemul de telecomunicaţii;
d) salariaţii serviciilor de dirijare a traficului aerian;
e) persoanele cu funcţii de răspundere din autorităţile publice centrale;
f) colaboratorii organelor ce asigură ordinea publică, ordinea de drept
şi securitatea statului, judecătorii instanţelor judecătoreşti, salariaţii din
unităţile militare, organizaţiile sau instituţiile Forţelor Armate;
g) salariaţii din unităţile cu flux continuu;
h) salariaţii din unităţile care fabrică producţie pentru necesităţile de
apărare a ţării.
În cazul în care greva este interzisă conform art. 369 alin. (1) şi (2)
din CM al RM, conflictele colective de muncă se soluţionează de organele
de jurisdicţie a muncii conform art. 360 din CM al RM.
Potrivit art. 362 alin. (2) din CM al RM, greva politică în Republica
Moldova este interzisă. Greva poate fi declanşată doar în scopul apărării
intereselor profesionale cu caracter economic şi social ale salariaţilor numai
daca, in prealabil, au fost epuizate posibilitatile de solutionare a conflictului
de interese prin procedurile prevazute de Codul muncii şi dacă momentul
declansarii a fost adus la cunostinta angajatorului de catre organizatori cu 48
de ore inainte. Hotărîrea privind declararea grevei se ia de către reprezentanţii
salariaţilor (sindicate), cu acordul a cel puţin jumătate din numărul acestora.
Declararea grevei implică şi notificarea duratei ei, precum şi a oricărei
modificări ulterioare. In această privinţă, în literatura de specialitate română
se menţionează că hotărîrea de modificare a duratei grevei trebuie adusă
la cunoştinţă conducerii unităţii tot cu cel puţin 48 de ore înainte de a o
pune în aplicare.459
Codul muncii reglementeză în art. 363-366 organizarea grevei la
diferite nivele, respectiv la nivel de unitate, la nivel de ramură, la nivel
teritorial, la nivel naţonal.
Organizarea grevei la nivel de unitate. Grevele sunt organizate de
sindicatele reprezentative sau, dupa caz, de reprezentantii salariatilor, care
459
vor stabili si durata acesteia. Sindicatele reprezentative sau, dupa caz,

reprezentantii alesi ai salariatilor ii reprezinta pe grevisti, pe toata durata
grevei, in relatiile cu unitatea, inclusiv in fata instantelor judecatoresti, in
cazurile in care se solicita suspendarea sau incetarea grevei.
Participarea la greva este libera. Nimeni nu poate fi constrans sa
participe la greva sau sa refuze sa participe. Pe durata unei greve declansate
intr-o unitate pot inceta activitatea si salariatii unor subunitati sau
compartimente care nu au participat initial la declansarea conflictului de
interese. Daca este posibil, salariatii care nu participa la greva isi pot
continua activitatea. Salariatii aflati in greva trebuie sa se abtina de la
orice actiune de natura sa impiedice continuarea activitatii de catre cei
care nu participa la greva. Organizatorii grevei, impreuna cu conducerea
unitatii au obligatia ca pe durata acesteia sa protejeze bunurile unitatii si
sa asigure functionarea continua a utilajelor si a instalatiilor a caror oprire
ar putea constitui un pericol pentru viata sau pentru sanatatea oamenilor.
Pe durata grevei conducerea unitatii nu poate fi impiedicata sa isi
desfasoare activitatea de catre salariatii aflati in greva sau de organizatorii
acesteia. Conducerea unitatii nu poate incadra salariaţi care sa-i înlocuiasca
pe cei aflaţi în greva.
Participarea la greva sau organizarea acesteia, cu respectarea
dispozitiilor legale, nu reprezinta o incalcare a obligatiilor de serviciu ale
salariatilor si nu poate avea consecinţe negative asupra grevistilor sau
asupra organizatorilor, afară de cazul în care greva este suspendată sau
declarată ilegală.
Pe durata grevei salariatii isi mentin toate drepturile ce decurg din
contractul individual de munca, cu exceptia drepturilor salariale.
Organizarea grevei la nivel teritorial. Potrivit prevederilor art. 364
din Codul muncii dreptul de declarare şi organizare a grevei la nivel
teritorial aparţine organului sindical teritorial. Revendicările participanţilor
la grevă se examinează de comisiile teritoriale pentru consultări şi negocieri
colective, la cererea partenerului social interesat.
Greva organizată la nivel teritorial se va declara şi se va desfăşura în
conformitate cu prvederile codului muncii şi cu convenţia colectivă
încheiată la nivel teritorial.
Organizarea grevei la nivel de ramură. Dreptul de declarare şi
organizare a grevei la nivel de ramură aparţine organului sindical ramural.
Revendicările participanţilor la grevă se examinează de comisia ramurală
pentru consultări şi negocieri colective, la cererea partenerului social

interesat. Greva se va declara şi se va desfăşura în conformitate cu codul
muncii şi cu convenţia colectivă încheiată la nivel de ramură.
Organizarea grevei la nivel naţional. Codul Muncii stipulează în
art. 366 dreptul de declarare şi organizare a grevei la nivel naţional aparţine
organului sindical naţional-interramural respectiv. Comisia naţională pentru
consultări şi negocieri colective va examina revendecările participanţilor
la grevă, la cererea partenerului social interesat.
Greva se desfăşoară, de regulă, la locul de muncă permanent al
salariaţilor. În cazul nesatisfacerii revendicărilor salariaţilor timp de 15
zile calendaristice, greva poate fi desfăşurată şi în afara unităţii.
Autorităţile administraţiei publice, cu acordul reprezentanţilor
salariaţilor, vor stabili locurile publice sau, după caz, încăperile în care
urmează a se desfăşura greva.
Suspendarea grevei. Potrivit art. 368 alin 1 din Codul muncii,
angajatorul poate solicita suspendarea grevei pe un termen de cel mult 30
de zile de la data inceperii sau continuării grevei, daca prin aceasta s-ar
pune in pericol viata sau sanatatea oamenilor sau atunci cînd consideră că
greva a fost declarată ori se desfăşoară cu încălcarea legislaţiei în vigoare.
În vederea suspendării grevei, angajatorul trebuie să înainteze în
instanţa de judecată cererea de suspendare a acesteia. Cererea de suspendare
va fixa un termen pentru solutionarea cererii de suspendare a grevei, care
nu poate fi mai mare de 3 zile de la data inregistrarii acesteia, si va dispune
citarea partilor. Înaintarea cererii nominalizate mai sus nu are ca efect,
direct şi imediat, suspendarea începerii sau continuării grevei. Numai
hotărîrea instanţei de judecată are efect suspensiv.460
Instanţa solutioneaza cererea in termen de 2 zile de la inregistrare şi
pronunţă o hotărîre prin care, după caz respinge cererea angajatorului sau
admite cererea angajatorului şi dispune suspendarea grevei. Hotărîrea
instanţei poate fi contestată în ordinea procedurii civile.
În timpul grevei organizatorii acesteia continua negocierile cu
conducerea unitatii, în vederea satisfacerii revendicarilor care formeaza
obiectul conflictului colectiv de muncă. În cazul in care organizatorii grevei
si conducerea unitatii ajung la un acord, conflictul de interese este solutionat
şi greva înceteaza.
460
Salariaţii aflaţi în grevă trebuie să se abţină de la orice acţiune de

natură să împiedice continuarea activităţii de către cei care nu participă la
grevă. Dacă condiţiile tehnologice, de securitate şi igienă a muncii o permit,
salariaţii care nu participă la grevă îşi pot continua activitatea la locul lor
de muncă. Atît posibilitatea continuării activităţii, cît şi modalităţile
concrete ale prestării muncii trebuie stabilite de conducerea unităţii şi
reprezentanţii celor care, nefiind în grevă, vor să lucreze.
Conform prevederilor art. 363 alin. (6) din CM al RM, în timpul
grevei nici angajatorul nu poate fi împiedicat să-şi desfăşoare activitatea
de către salariaţii aflaţi în grevă.
Codul muncii nu reglementează expres materia încetării grevei.
Autorul N. Romandaş461 deduce, următoarele situaţii de încetare a grevei:
a) prin renunţare. Cu alte cuvinte, dacă salariaţii implicaţi în
declararea grevei renunţă la grevă, aceasta trebuie să înceteze;
b) prin acordul părţilor. în timpul grevei, organizatorii acesteia
continuă negocierile cu angajatorul în vederea satisfacerii revendicărilor
care au constituit motivele încetării colective a lucrului. în acest caz,
negocierile cu angajatorul se pot concretiza într-un acord;
c) prin hotărîre judecătorească. Acest caz de încetare a grevei se
iveşte în situaţia în care angajatorul, conducîndu-se de prevederile
articolelor 360 şi 361 din CM al RM, a înaintat cererea privind soluţionarea
conflictului colectiv de muncă referitor la constatarea ilegalităţii grevei în
instanţa de judecată, şi revendicările formulate în această cerere au fost
satisfăcute ca fiind întemeiate de către instanţa de judecată.
Răspunderea pentru organizarea grevei ilegale. In conformitate cu
art. 370 din Codul muncii care pentru declararea şi organizarea grevei
ilegale, persoanele vinovate poartă răspundere disciplinară, materială,
administrativă şi penală în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Instanţa de judecată care a constatat ilegalitatea grevei va obliga
persoanele vinovate să repare prejudiciul material şi cel moral cauzate,
conform codului muncii şi altor acte normative în vigoare.
461
Romandaş, N., Boişteanu, E. Dreptul muncii. Chişinău, 2007, p. 387
20.4. Organele de supraveghere şi control. Supravegherea şi

controlul de stat
Titlul XIII CMRM în Capitolul I stabileşte, că supravegherea şi
controlul asupra respectării actelor legislative şi a altor acte normative ce
conţin norme ale dreptului muncii, a contractelor colective de muncă şi
convenţiilor colective la toate unităţile sînt exercitate de:
a) Inspecţia Muncii;
b) Serviciul Sanitaro-Epidemiologic de Stat;
c) Serviciul Standardizare şi Metrologie;
d) Serviciul Protecţiei Civile şi Situaţiilor Excepţionale;
e) alte organe abilitate cu funcţii de supraveghere şi control în
conformitate cu legea;
f) sindicate.
Inspecţia Muncii este organul central de specialitate, aflat în
subordinea Ministerul Economiei şi Comerţului, care exercită controlul
de stat asupra respectării actelor legislative şi a altor acte normative ce
conţin norme ale dreptului muncii, a convenţiilor colective şi a contractelor
colective de muncă la toate unităţile, de către angajatori persoane fizice,
precum şi în autorităţile publice centrale şi locale. Regulamentul Inspecţiei
Muncii este aprobat de Guvern.
Ministerul Apărării, Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul de
Informaţii şi Securitate, Serviciul de Protecţie şi Pază de Stat, Serviciul
Protecţiei Civile şi Situaţiilor Excepţionale, Serviciul Grănicerii,
Departamentul instituţiilor penitenciare al Ministerului Justiţiei, Centrul
pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei organizează activităţi
de inspecţie a muncii prin serviciile lor de specialitate, care au competenţă
numai pentru structurile din subordine.
Articolul 373 al CMRM stabileşte expres că obiectivele Inspecţiei
Muncii sînt:
a) asigurarea aplicării dispoziţiilor actelor normative referitoare la condi-
ţiile de muncă şi la protecţia salariaţilor în exercitarea obligaţiilor lor de muncă;
b) difuzarea informaţiilor despre cele mai eficiente metode şi mijloace
privind respectarea legislaţiei muncii;
c) informarea autorităţilor publice competente despre dificultăţile
legate de aplicarea legislaţiei muncii.
Pentru realizarea obiectivelor sale, Inspecţia Muncii exercită
următoarele atribuţii:
1) controlează respectarea dispoziţiilor actelor internaţionale,

legislative şi ale altor acte normative, precum şi ale convenţiilor colective”
referitoare la:
a) contractele individuale şi cele colective de muncă;
b) carnetele de muncă;
c) timpul de muncă şi timpul de odihnă;
d) retribuirea muncii;
e) munca minorilor şi a femeilor;
f) protecţia muncii;
2) avizează, în modul stabilit de lege, lansarea în producţie a proto-
tipurilor de echipamente tehnice şi de echipament individual de protecţie
şi de lucru;
3) cercetează, în modul stabilit de Guvern, accidentele de muncă;
4) coordonează activitatea de pregătire, instruire şi informare a
salariaţilor unităţilor în problemele privind raporturile de muncă, protecţia
şi igiena muncii, mediul de muncă.
5) acordă ajutor metodologic şi consultativ salariaţilor şi angajatorilor
şi exercită alte atribuţii prevăzute de lege.
Inspecţia Muncii este în drept:
a) să solicite şi să primească de la autorităţile publice centrale şi
locale, de la persoane juridice şi fizice informaţiile necesare exercitării
atribuţiilor sale;
b) să aplice, în modul stabilit de lege sancţiuni administrative, inclusiv
amenzi, pentru încălcarea dispoziţiilor actelor legislative şi ale altor acte
normative referitoare la condiţiile de muncă şi protecţia salariaţilor în
exercitarea obligaţiilor lor de muncă.
În realizarea obiectivelor sale, Inspecţia Muncii colaborează cu alte
organe, instituţii şi organizaţii care desfăşoară activităţi similare, cu
patronatele şi sindicatele. Modalităţile de colaborare se stabilesc prin
acordul părţilor.
Conform art. 376 CMRM, în exerciţiul atribuţiilor de control, la
prezentarea legitimaţiei de serviciu, inspectorii de muncă sînt în drept:
a) să pătrundă liber, la orice oră de zi sau de noapte, fără informarea
prealabilă a angajatorului, la locurile de muncă, în încăperile de serviciu
şi de producţie;
b) să solicite şi să primească de la angajatori actele şi informaţiile
necesare controlului;
c) să solicite şi să primească explicaţii de la angajatori şi salariaţi (de

la reprezentanţii lor);
d) să ceară lichidarea imediată sau într-un termen anumit a abaterilor
constatate de la dispoziţiile actelor legislative şi ale altor acte normative
referitoare la mediul de muncă şi la protecţia salariaţilor.
Suplimentar, inspectorii de muncă cu atribuţii în domeniul protecţiei
muncii sînt în drept:
a) să dispună sistarea funcţionării (inclusiv prin sigilare, cu indicarea
în procesul-verbal de control) a atelierelor, a halelor, a secţiilor, a altor
subdiviziuni ale unităţii, sistarea exploatării clădirilor, a edificiilor şi a
echipamentelor tehnice, precum şi sistarea lucrărilor şi a proceselor
tehnologice, doar în cazul unui pericol iminent de accidentare. Acest drept
se exercită în conformitate cu prevederile art. 8 din Legea privind Inspecţia
Muncii şi cu prevederile Legii cu privire la principiile de bază de
reglementare a activităţii de întreprinzător;
b) să propună anularea avizelor privind lansarea în producţie a
prototipurilor de echipamente tehnice şi de echipament individual de
protecţie şi de lucru, dacă constată că, prin modificarea condiţiilor pentru
care au fost prevăzute acestea, nu se respectă cerinţele actelor normative
privind protecţia, igiena şi mediul de muncă.
Inspectorii de muncă sînt obligaţi:
a) să se călăuzească în activitatea lor de legislaţia în vigoare;
b) să păstreze confidenţialitate asupra sursei oricărei reclamaţii care
semnalează încălcarea dispoziţiilor actelor normative referitoare la muncă,
protecţia muncii şi să nu dezvăluie angajatorului faptul că respectivul
control a fost efectuat în urma unei reclamaţii;
c) să respecte dispoziţiile legislaţiei în vigoare privind nedivulgarea
informaţiilor care constituie secret de stat sau secret comercial şi care i-au
devenit cunoscute în exerciţiul funcţiunii;
d) să nu participe direct sau indirect în activitatea unităţilor supuse
controlului său.
Pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor
lor, inspectorii de muncă poartă răspundere disciplinară, administrativă şi
penală în modul stabilit de legislaţia în vigoare.
În procesul realizării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor lor,
inspectorii de muncă sînt reprezentanţii împuterniciţi ai statului şi se supun
numai legii. Nu se admite nici un fel de amestec în activitatea inspectorilor
de muncă, care le-ar impune exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor

ce le revin.
Legiuitorul a stipulat în art. 379 CMRM că angajatorul are faţă de
inspectorii de muncă următoarele obligaţii:
a) la prezentarea legitimaţiei de serviciu, să asigure inspectorilor de
muncă liberul acces, la orice oră de zi sau de noapte, la locurile de muncă,
în încăperile de producţie şi de serviciu pentru efectuarea inspecţiei;
b) să prezinte documentele şi informaţiile solicitate de inspectorul
de muncă în timpul efectuării inspecţiei;
c) să asigure realizarea măsurilor stabilite de inspectorul de muncă
în urma controlului sau a cercetării accidentelor de muncă.
Actele administrative emise de inspectorii de muncă pot fi contestate
la Inspectorul General de Stat şi/sau conform Legii contenciosului
administrativ. Actele administrative emise de Inspectorul General de Stat
pot fi contestate conform Legii contenciosului administrativ.
Persoanele vinovate de încălcarea legislaţiei muncii, a altor acte
normative ce conţin norme ale dreptului muncii, a contractelor colective
de muncă şi a convenţiilor colective sînt trase la răspundere disciplinară,
materială, administrativă şi penală în modul prevăzut de lege. Persoanele
vinovate de încălcarea clauzelor contractului colectiv de muncă sau ale
convenţiei colective pot fi trase suplimentar la răspundere conform
prevederilor statutelor unităţilor, patronatelor şi sindicatelor şi/sau ale
contractului colectiv de muncă sau ale convenţiei colective.
Persoanele care împiedică, în orice mod, efectuarea controlului de
stat asupra respectării actelor legislative, a altor acte normative ce conţin
norme ale dreptului muncii, a contractelor colective de muncă şi
convenţiilor colective, care nu îndeplinesc măsurile obligatorii dispuse de
inspectorii de muncă, care ameninţă cu violenţa sau aplică violenţa faţă de
inspectorii de muncă, faţă de membrii familiilor lor şi bunurile lor poartă
răspundere în conformitate cu legislaţia în vigoare, cu contractele colective
de muncă şi cu convenţiile colective.
Supravegherea de stat asupra înfăptuirii măsurilor care asigură
funcţionarea în condiţii de siguranţă a instalaţiilor electrice şi de termoficare
este exercitată de organul supravegherii energetice de stat în limitele,
conform cerinţelor şi procedurii stabilite în lege.
Supravegherea de stat asupra respectării normelor sanitaro-igienice
şi sanitaro-antiepidemice în toate unităţile se înfăptuieşte de către Serviciul
Sanitaro-Epidemiologic de Stat în limitele, conform cerinţelor şi procedurii

stabilite în lege.
Supravegherea şi controlul de stat în domeniul activităţilor nucleare
şi radiologice sînt exercitate de către Agenţia Naţională de Reglementare
a Activităţilor Nucleare şi Radiologice.
20.5. Drepturile organelor sindicale la efectuarea controlului

asupra respectării legislaţiei muncii. Garanţiile activităţii lor.
În Capitolul III al Titlului XIII CMRM este stipulat, că organele
sindicale au dreptul să efectueze controlul asupra respectării de către
angajatori şi reprezentanţii lor a legislaţiei muncii şi a altor acte normative
ce conţin norme ale dreptului muncii la toate unităţile, indiferent de
subordonarea departamentală sau apartenenţa ramurală. În scopul efectuării
controlului asupra respectării legislaţiei muncii şi a altor acte normative
ce conţin norme ale dreptului muncii, sindicatele sau, după caz,
reprezentanţii acestora sînt în drept:
a) să constituie inspectorate proprii ale muncii, să numească împuterniciţi
pentru protecţia muncii, care activează în baza regulamentelor respective,
aprobate de organele sindicale naţional-ramurale sau naţional-interramurale;
b) să controleze respectarea actelor legislative şi a altor acte normative
privind timpul de muncă şi cel de odihnă, privind salarizarea, protecţia
muncii şi alte condiţii de muncă, precum şi executarea contractelor colective
de muncă şi a convenţiilor colective;
c) să viziteze şi să inspecteze nestingherit unităţile şi subdiviziunile
acestora unde activează membrii de sindicat, pentru a determina
corespunderea condiţiilor de muncă normelor de protecţie a muncii, şi să
prezinte angajatorului propuneri executorii, cu indicarea căilor posibile
de eliminare a neajunsurilor depistate;
d) să efectueze, în mod independent, expertiza condiţiilor de muncă
şi a asigurării securităţii la locurile de muncă;
e) să solicite şi să primească de la angajatori informaţiile şi actele
juridice la nivel de unitate necesare controlului;
f) să participe, în componenţa comisiilor, la cercetarea accidentelor
de muncă şi a cazurilor de contractare a bolilor profesionale şi să primească
de la angajatori informaţiile privind starea protecţiei muncii, inclusiv
accidentele de muncă produse şi bolile profesionale atestate;
g) să apere drepturile şi interesele membrilor de sindicat în proble-
mele ce ţin de protecţia muncii, de acordarea înlesnirilor, compensaţiilor

şi altor garanţii sociale în legătură cu influenţa factorilor de producţie şi
ecologici nocivi asupra salariaţilor;
h) să participe în calitate de experţi independenţi în componenţa comi-
siilor pentru primirea în exploatare a obiectivelor de producţie şi a utilajului;
i) să conteste, în modul stabilit, actele normative care lezează
drepturile de muncă, profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor,
La efectuarea controlului asupra respectării legislaţiei muncii şi altor
acte normative ce conţin norme ale dreptului muncii, sindicatele îşi pot realiza
şi alte drepturi prevăzute de legislaţia în vigoare. La depistarea în unităţi a
nerespectării cerinţelor de protecţie a muncii, a tăinuirii accidentelor de muncă
şi a cazurilor de contractare a bolilor profesionale ori a cercetării neobiective
a acestor fapte, sindicatele sînt în drept să ceară conducătorilor acestor unităţi,
autorităţilor publice competente luarea unor măsuri urgente, inclusiv
întreruperea lucrărilor şi suspendarea deciziilor angajatorului care contravin
legislaţiei cu privire la protecţia muncii, tragerea persoanelor vinovate la
răspundere în conformitate cu legislaţia în vigoare, cu convenţiile colective şi
cu contractele colective de muncă. Angajatorii sînt obligaţi să examineze, în
termen de 7 zile lucrătoare de la data înaintării (înregistrării), cerinţele
sindicatelor şi să informeze în scris organul sindical despre rezultatele
examinării şi măsurile întreprinse pentru înlăturarea încălcărilor depistate.
Conform articolului 387 CMRM, persoanele alese în organele
sindicale de toate nivelurile şi neeliberate de la locul de muncă de bază nu
pot fi supuse sancţiunilor disciplinare şi/sau transferate la alt lucru fără
acordul preliminar scris al organului ai cărui membri sînt. Conducătorii
organizaţiilor sindicale primare neeliberaţi de la locul de muncă de bază
nu pot fi supuşi sancţiunilor disciplinare fără acordul preliminar scris al
organului sindical ierarhic superior. Participanţii la adunările sindicale, la
seminarele, conferinţele şi congresele convocate de sindicate, la
învăţămîntul sindical sînt eliberaţi de la locul de muncă de bază, pe durata
acestora, cu menţinerea salariului mediu. Membrilor organelor sindicale
elective neeliberaţi de la locul de muncă de bază li se acordă timp liber în
orele de program pentru a-şi realiza drepturile şi a-şi îndeplini obligaţiile
sindicale, cu menţinerea salariului mediu. Durata concretă a timpului de
muncă rezervat acestei activităţi se stabileşte în contractul colectiv de
muncă. Încetarea contractului individual de muncă încheiat cu persoanele
alese în organele sindicale şi cu conducătorii organelor sindicale neeliberaţi

de la locul de muncă de bază se admite cu respectarea prevederilor Codului
muncii. Îndeplinirea obligaţiilor şi realizarea drepturilor lor de către
persoanele susnumite nu pot servi pentru angajator drept temei de
concediere ori de aplicare a altor sancţiuni ce le-ar afecta drepturile şi
interesele ce decurg din raporturile de muncă.
Salariaţilor al căror contract individual de muncă este suspendat în
legătură cu alegerea lor în funcţii elective în organele sindicale, după expirarea
mandatului li se acordă locul de muncă anterior, iar în lipsa acestuia – un alt
loc de muncă (funcţie) echivalent sau, cu acordul salariatului, la o altă unitate.
În cazul în care acordarea locului de muncă ocupat anterior sau a unui loc de
muncă echivalent este imposibilă din cauza lichidării unităţii, reorganizării
ei, reducerii numărului sau a statelor de personal, angajatorul respectiv
plăteşte persoanelor indicate o indemnizaţie de eliberare din serviciu egală
cu 6 salarii medii lunare. Salariaţii ale căror contracte individuale de muncă
au fost suspendate în legătură cu alegerea lor în organele sindicale ale unităţii
beneficiază de aceleaşi drepturi şi înlesniri ca şi ceilalţi salariaţi ai unităţii
respective. Concedierea salariaţilor care au fost aleşi în organele sindicale,
indiferent de faptul dacă au fost eliberaţi sau nu de la locul de muncă de
bază, nu se admite timp de 2 ani după expirarea mandatului, cu excepţia
cazurilor de lichidare a unităţii sau de comitere de către salariaţii respectivi
a unor acţiuni culpabile, pentru care legislaţia în vigoare prevede posibilitatea
concedierii. În asemenea cazuri, concedierea se efectuează în temeiuri
generale. În contractele colective de muncă şi în convenţiile colective pot fi
prevăzute şi alte garanţii pentru aceste persoane.
Activitatea sindicatelor orientată spre apărarea drepturilor şi intere-
selor de muncă, profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor membri
de sindicat este reglementată de codul muncii, de legislaţia cu privire la
sindicate şi de statutele acestora.
Legiuitorul stabileşte în art 390 al CMRM că angajatorul are obligaţia
să acorde gratuit organului sindical din unitate încăperi cu tot inventarul
necesar, asigurînd condiţiile şi serviciile necesare activităţii acestuia.
Angajatorul pune la dispoziţia organului sindical, potrivit contractului
colectiv de muncă, mijloace de transport, de telecomunicaţii şi
informaţionale necesare îndeplinirii sarcinilor statutare ale organului
sindical respectiv. Angajatorul efectuează fără plată, în modul stabilit de
contractul colectiv de muncă şi/sau de convenţiile colective, colectarea
cotizaţiilor de membru al sindicatului şi le transferă lunar pe contul de

decontare al organului sindical respectiv. Angajatorul nu este în drept să
reţină transferarea mijloacelor indicate sau să le utilizeze în alte scopuri.
Retribuirea muncii conducătorului organului sindical al cărui contract
individual de muncă a fost suspendat în legătură cu alegerea în funcţia
electivă se efectuează din contul mijloacelor unităţii, mărimea salariului
acestuia stabilindu-se prin negocieri şi indicîndu-se în contractul colectiv
de muncă şi/sau în convenţia colectivă. În unităţile în care este încheiat un
contract colectiv de muncă şi/sau asupra cărora îşi produc efectele
convenţiile colective, angajatorul, la solicitarea salariaţilor care nu sînt
membri de sindicat, reţine din salariul acestora mijloace băneşti şi le
transferă lunar la contul de decontare al organului sindical, în condiţiile şi
în modul stabilit de contractul colectiv de muncă şi/sau de convenţiile
colective. Măsuri suplimentare pentru asigurarea activităţii sindicatelor
pot fi prevăzute în contractul colectiv de muncă şi/sau în convenţiile
colective.
BIBLIOGRAFIE:
PARTEA I. BAZELE STATULUI ŞI DREPTULUI
Tema 9.
1. Codul de procedură penală a Republicii Moldova Nr. 122 din
14.03.2003, Publicat la 07.06.2003 în Monitorul Oficial Nr. 104-110
2. Apetrei, Mihai. Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti, 2004.
3. Lupaşcu, Dan. Punerea în executare a pedepselor principale, Editura
Rosetti, Bucureşti, 2003.
4. Neagu Ion, Tratat de procedură penală. Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2008.
5. Păvăleanu, Vasile, Iacobuţă, Ioan, Covalciuc, Mihai. Drept procesual
penal, Editura Panfilius, Iaşi, 2005.
6. Theodoru, Grigore. Drept procesual penal. Partea specială, vol. II, Editura
Cugetarea, Iaşi, 1998.
7. Tulbure, Adrian Ştefan, Tatu, Angela. Tratat de procedură penală, Editura
All, Bucureşti, 2001.
8. Volonciu, Nicolae. Tratat de procedură penală, vol.II, Editura Paideia,
Bucureşti, 1996.
Tema 10.
1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94 MO al R.M. nr. 1
din 12.08.94.
2. Codul Penal al R.M. nr. 985-XV din 18.04.2002, MO al R.M. nr. 128-
129/102 din 13.09.2002.
3. Codul de procedură penală al R.M., nr. 122-XV din 14.03.2003, MO
R.M. nr. 104-110/447 din 07.06.2003.
4. Codul Civil, MO al R.M. nr. 1107-XV din 06.06.2002 MO al R.M. nr.
82-86/661 din 22.06.2002.
5. Codul de procedură civilă al R.M., nr. 225-XV din 30.05.2003, MO al
R.M. nr. 111-115/451 din 12.06.2003.
6. Legea R.M. cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, nr. 789-XIII din
26.03.96, MO al R.M. nr. 32-22/323 din 30.05.1996.
7. Legea RM cu privire la Curtea Constituţională, nr. 317-XIII din
13.12.1994, MO al R.M. nr. Republica Moldova nr. 8/86 din 07.02.1995.
8. Codul jurisdicţiei constituţionale, nr. 502-XIII din 16.06.95, MO al R.M.
nr. 53-64/597 din 28.09.1995.
9. Legea R.M. privind organizarea judecătorească nr. 514-XIII din 06.07.95
MO al R.M. nr. 58/641 din 19.10.95.
10. Legea RM Contenciosului administrativ, nr. 793-XIV din 10.02.2000

MO al R.M. nr. 57-58/375 din 18.05.2000.
11. Legea RM Cu privire la instanţele judecătoreşti economice, nr. 970 din
24.07.96, MO al R.M. nr. 77/742 din 28.11.1996.
12. Legea RM cu privire la sistemul instanţelor judecătoreşti militare, nr. 836
13. Legea RM cu privire La statutul judecătorului, nr. 544-XIII din 20.07.95,
MO al R.M. nr. 59-60/664 din 26.10.1995.
14. Legea RM cu privire la colegiul disciplinar şi la răspunderea disciplinară
a judecătorilor, nr. 950-XIII din 19.07.96, MO al R.M. nr. 61-62/607 din 20.09.1996
15. Legea RM cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, nr. 947-XIII
din 19.07.1996, MO al R.M. nr. 64/641 din 03.10.1996.
16. Legea R.M. cu privire la procuratură, nr. 118-XV din 14.03.2003, MO
al R.M. nr. 73-75/328 din 18.04.2003.
17. Legea R.M. privind stimularea procurorilor şi anchetatorilor din
Procuratură şi răspunderea lor disciplinară, nr. 921-XIII din 11.07.96, MO al R.M.
nr. 59-60/589 din 12.09.1996.
18. Legea RM privind activitatea particulară de detectiv şi de pază, nr. 283-
XV din 04.07.2003, MO al R.M. nr. 200-203/769 din 19.09.2003.
19. Legea RM cu privire la colegiul de calificare şi atestare judecătorilor,
nr. 949 – XIII din 19.07.1996 MO al R.M. nr. 61-62/605 din 20.09.1996.
20. Legea RM cu privire La Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice
şi Corupţiei, nr. 1104-XV din 06.06.2002, MO al R.M. nr. 91-94/668 din
27.06.2002.
21. Legea RM privind Serviciul de Informaţii şi Securitate al R.M., nr. 753-
XIV din 23.12.99, MO al R.M. nr. 156/764 din 31.12.1999.
22. Legea RM cu privire la avocatură, nr. 1260-XV din 19.07.02 MO al
Republica Moldova nr. 126-127/1001 din 12.09.2002.
23. Legea RM privind organele securităţii statului nr. 619-XII din 31.10.95,
MO al R.M. nr. 10-11/115 din 13.02.1997.
24. Legea RM cu privire la Serviciul de protecţie şi Pază de Stat, nr. 1457-
XIII din 28.01.98, MO al R.M. nr. 12-13/54 din 19.02.1998.
25. Legea RM privind organele securităţii statului nr. 619-XII din 31.10.95,
MO al R.M. nr. 10-11/115 din 13.02.1997.
26. Legea RM cu privire la Serviciul de protecţie şi Pază de Stat, nr. 1457-
XIII din 28.01.98, MO al R.M. nr. 12-13/54 din 19.02.1998.
27. Legea RM cu privire la judecata arbitrară (arbitraj) nr. 129-XIII din
31.05.94, MO al R.M. nr. 2/12 din 25.08.1994.
28. Legea RM cu privire la avocaţii parlamentari, nr. 1349-XIII din 17.10.97,
MO al R.M. nr. 82-83/671 din 11.12.1997.
29. Legea RM cu privire la notariat, nr. 1453-XV din 08.11.2002, MO al
Republica Moldova nr. 154-157/1209 din 21.11.2002.
B. Izvoarele doctrinale
30. D. Roman, T. Vîzdoagă, A. Cerbu, S. Ursu, Organizarea şi activitatea
organelor de ocrotire a normelor de drept, Cartdidact, Chişinău, 2004.
31. Ioan Leş, Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii şi a activităţii
materiale, Bucureşti, 1997.
32. Gh. Amihalachioaie, Accesul la justiţie, (Culegere), Chişinău, 1999.
33. E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, Vol. I, Bucureşti, 1932.
34. Gh. Nistoreanu, M. Apetrei, L. Nae, Asistenţa juridică în procesul penal,
Editura Ministerului de interne, Bucureşti, 1993.
35. St. Tomulescu, Drept privat roman, Universitatea Bucureşti, 1973.
36. Valentina Coptileţ, “Organizarea judecătorească în Basarabia în prima
jumătate a sec. al XIX-lea”, Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova.
37. Ě.Ŕ.×ĺëüöîâ-Áĺáóňîâ, Î÷ĺđęč ďî čńňîđčč ńóäŕ č óăîëîâíîăî ďđîöĺńńŕ â
đŕáîâëŕäĺëü÷ĺńęčő, ôĺîäŕëüíűő ăîńóäŕđńňâŕő. Ěîńęâŕ 1957.
38. A.Barbăneagră, I.Lozovanu, Concepţia reformei judiciare în Republica
Moldova, Legea şi Viaţa, nr. 9,19,1992.
39. Vasile Creţu, Principiul şi criteriile privind diferenţierea organelor
judiciare de celelalte organe ale statului. Coraportul justiţiei cu alte funcţii statale
în Republica Moldova, Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova,
Facultatea de Drept, nr.3, Chişinău, 1999.
40. Statutul Asociaţiei judecătorilor din Republica Moldova //Themis, Ediţie
Specială, Buletin informativ, nr.3, 2000.
41. V. Duculescu, C. Calinoiu, G. Duculescu, Drept constituţional comparat,
Lumina-Lex, 1996.
42. F. Popovici, Unele aspecte ale eticii judiciare şi responsabilitatea
judecătorului în Republica Moldova, Chişinău, 2000.
43. Mihai Bădescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2001.
44. Valeriu Zubco, Curtea Constituţională – unica autoritate publică politico-
jurisdicţională, Chişinău, 2000.
45. Elena Aramă, Controlul constituţionalităţii legilor istorice şi actualitate,
Chişinău, Museum, 2000
46. V.Barbu, Întroducere în dreptul poliţienesc român, Cosmos, Societatea
anonimă Oradea, 1927.
47. Guceac I. Statul şi poliţia, Cartier, Chişinău, 1997.
48. I. Stelian, I. Tudor, Drept poliţienesc, Bucureşti, Romfel, 1993.
PARTEA II. LEGISLAŢIA MUNCII

Tema 11-20
I. Acte normative naţionale şi internaţionale
1. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994;
2. Constituţia Romaniei, comentată şi adnotată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1997;
3. Declaraţia Universală cu privire la Drepturile Omului (Adoptată de
Adunarea Generală a ONU la 10.12. 1948);
4. Pactul Internaţional cu Privire la Drepturile Civile şi Politice (Adoptată
la New York la 16.12.1966);
5. Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789;
6. Codul Civil al R.Moldova, Nr.1107 din 06.06.2002
7. Codul Muncii din 28martie 2003;
8. Codul de procedură civilă nr. 225- XV din 30.05.2003;
9. Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, Nr. 845, din 03.01.1992;
10. Legea cu privire la asociaţiile obşteşti, Nr. 837, din 17.05.1996;
11. Regulamentul Consiliului Economic, aprobat prin Hotărîrea Guvernului
Republicii Moldova nr. 1471 din 09.12.2003;
12. Hotărîrea privind aderarea Republicii Moldova la instituţiile juridice
internaţionale referitoare la drepturile omului, adoptată de către Parlamentul
Republicii Moldova la 10.09.1991, în culegerea:Legi, Hotărîri şi alte acte adoptate
la sesiunea a 5-a a Parlamentului Republicii Moldova de legislatura a XII-a, vol.II,
Chişinău, Universitas,1991;
13. Contractul colectiv de muncă (nivel naţional) între Guvern,Confederaţia
Naţională a Patronatului şi Federaţia Generală a Sindicatelor pe anul 1998//
Monitorul Oficial,1998;
14. Legea serviciului public, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova
la 04.05.1995, nr 443-XIII//Monitorul Oficial,1995,nr.61;
15. Regulamentul cu privire la plasarea în cîmpul muncii a absolvenţilor
instituţiilor de învăţământ superior şi mediu de specialitate din R.M., aprobat de
Ministerul Ştiinţei şi Învăţămîntului al R.M la 25.04.1991 în baza Hotărîrii
Guvernului R.M. nr.447 din 19.11.1990 cu privire la plasarea în cîmpul muncii a
absolvenţilor instituţiilor de învăţămînt superior şi mediu de specialitate din R.M.,
reexaminat la1.02.1992 în conformitate cu însărcinarea Guvernului Republicii
Moldova nr.0605-27 din 9.01.1992;
II. Literatură de specialitate:

1. Aurelian Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1963;
2. Andrei Ciobanu, Ce urmează după constituirea organizaţiei sindicale?,
Chişinău, //Vocea poporului, 2002;
3. Alexandru Athanasiu, Claudia Ana Moarcăş, Dreptul muncii, Bucureşti 1999;

4. Constantun Belu, Unele consideraţii cu privire la cooperarea tripartită pe
plan mondial în materia negocierilor colective, Craiova 2002;
5. Ştefănescu I,Contractul individual de muncă, “Lumina Lex”,Bucureşti, 1997;
6. Ghimpu S.,Ţilcea A., Dreptul muncii, Editura “Şansa’’, Bucureşti, 1995;
7. Ghimpu S., Ştefănescu I., Beligrădeanu Ş., Mohanu Gh.Dreptul
muncii.Tratat.vol.1,Editura Ştiinţifică enciclopedică,Bucureşti, 1978;
8. Dogaru I.,Contractul.Consideraţii teoretice şi practice,Editura ‘’Scrisul
Românesc’’, Craiova,1983;
9. Paşcov A.Smirnov O., red, responsabili (traducere de Negru T.),Dreptul
muncii sovietic,Chişinău, ‘’Cartea moldovenească’’ ,1990;
10. Brehoi Gh., Popescu A., Ştefănescu I., Dreptul muncii. Elementele
Fundamentale, Editura ‘’România de mâine’’, Bucureşti, 1994;
11. Filip Gh., Filip L., Dreptul muncii şi securităţii sociale, Editura “Neuron’’,
Focşani, 1994;
12. Firoiu D., Dreptul muncii şi securităţii sociale, Universitatea
independentă ‘’D.Cantemir’’, Bucureşti, 1994, vol.I;
13. Albu I., Dreptul Civil.Contractul şi răspunderea contractuală, editura
‘’Dacia’’, Cluj-Napoca,1994;
14. Jofa C., Chelaru R., Dreptul muncii şi protecţiei sociale, Editura fundaţiei
‘’Chemarea’’, Iaşi, 1995;
15. Ghimpu S., Ţiclea A., Dreptul muncii, ediţia a doua, Editura ‘’Şansa’’,
Bucureşti, 1995.
16. Ghimpu S., Ştefănescu I., Beligrădeanu Ş., Mohanu Gh., Dreptul muncii,
tratat, vol.1, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978.,
17. Ştefănecu I. Conractul…, p.13-14; Ghimpu S. Mohanu Gh., Condiţiile
încheierii contractului individual de muncă, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică,Bucureşti 1988.,
18. Sadovei N., Încheierea şi desfacerea contractului de muncă în sectorul
privat.Privirea comparativă în dreptul muncii din România şi Republica Moldova
(Teză de doctorat), Bucureşti,1997.,
19. Negru T., Dreptul muncii, Editura ‘’Reclama’’,Chişinău, 1995, p. 18; Ro-
mandaş N., Dreptul muncii (Curs de prelegeri), Chişinău,Editura ‘’Reclama’’, 1997.,
20. Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1968;
21. Nicolae Sadovei, Modalităţi legale de apărare a drepturilor salariaţilor/
/ dreptul muncii nr. 12/2006;
22. Leik Adrian, mantale Mihai, Filip Gheorghe, Dreptul muncii şi securităţii
sociale, Iaşi 2008;
23. Mazilu Dumitru, Teoria generală a dreptului, Bucureşti 2004, ALL Beck,
2000;
24. Magda Volonciu, Negocierea contractului colectiv de muncă, Braşov

1999;
25. Mocanu Elena, Curs de prelegeri la dreptul muncii, Chişinău 1997;
26. Nicolae Voiculescu, Dreptul muncii, Reglementări interne şi comunitare,
ROSSETI, 2003;
27. Nicolae Romandaş, Dreptul Muncii, Chişinău, Reclama, 1997;
28. Nicolae Romandaş, Dreptul Muncii, Chişinău, 2007;
29. Nicolae Romandaş, Eduard Boieşteanu, dreptul colectiv şi individual al
muncii, Chişinău 2003;
30. Nicolae Romandaş, contractul individual de muncă, Chişinău, Reclama,
2001;
31. Ţiclea Alexandru, Popescu Andrei, Ţighindelean Mioara ş.a., Dreptul
muncii, Bucureşti, Rosseti, 2004;
32. Carta Socială Europeană Revizuită, Chişinău 2001;
33. Ion Traian Ştefănescu, Tratat elementar de dreptul muncii, Bucureşti,
Lumina Lex, 1999;
34. Ion Traian Ştefănescu, Dreptul colectiv al muncii, Bucureşti, Lumina
Lex, 1998;
35. Eugeniu Safta – Dreptul muncii, Ed. Neuron, Focşani, 1994;
36. Francisc Deak, Trata de dreptul muncii, Ed. Actami, Bucureşti, 1998
37. Veronica Stoica, Nicolae Puşcaş, Petrică Truşcă, Dreptul muncii, Editura
Universul Juridic, Bucureşi, 2008;
38. Valer Dorneanu, Introducere în dreptul muncii, Bucureşti 2000;
39. Valer Dorneanu, Gheorghe Bădică, Dreptul muncii, Bucureşti, Lumina
Lex, 2002;
40. V. Pascari, N. Clima, Particularităţile examinării litigiilor de muncă,
Chişinău 2006;
ANEXA 1
UNIUNEA AVOCAŢILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA
Baroul_______________
Biroul asociat de avocaţi_______________________
Cabinetul avocatului __________________________
Sediul __________________________
CONTRACT DE ASISTENŢĂ JURIDICĂ

Nr.________ data_______________
Avocatul _______________________________________________,
pe de o parte, şi Domnul/Doamna__________________________,
domiciliat(ă) în_______________________, în calitate de (client,
reprezentant etc.) _________________________________, pe de altă
parte, în conformitate cu prevederile Legii cu privire la avocatură şi ale
Statutului profesiei de avocat, convin:
Art. 1. - Obiectul contractului
1.1. Obiectul contractului îl reprezintă
_____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
(după caz, asistarea, reprezentarea, acordarea de consultaţii juridice,
redactarea şi semnarea de acte, întocmirea de cereri, apeluri, recursuri şi
alte căi de atac, forme de executare, mediere, operaţiuni fiduciare, precum
şi orice alte activităţi prevăzute de Legea cu privire la avocatură), pentru
clientul cu domiciliul/sediul în _________________________________
_____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
1.2. Alte menţiuni:
________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Art. 2. - Onorariul
2.1. Onorariul convenit este în mărime de: ________________________
(LEI//EURO/USD/etc._______________________).
2.2. Alte menţiuni cu privire la onorariu (se poate preciza: onorariul orar,
onorariul fix (forfetar), onorariul de succes, onorariul format prin
combinarea unuia sau a mai multor tipuri de onorarii anterior menţionate,
moneda de plată, modalităţi de plată etc.):______________________
_____________________________________________________________
Art. 3. - Cheltuieli
3.1. Cheltuielile sunt în mărime de ______________________________
(LEI//EURO/USD/etc.___________________________).
3.2. Cheltuielile aferente activităţii menţionate vor fi suportate de client,

separat de plata onorariului.
Art. 4. - Clauze speciale
4.1. Raporturile dintre părţi nu pot fi dovedite decât cu prezentul contract
şi în condiţiile prevăzute de Statutul profesiei de avocat.
4.2. Faţă de terţi dovada prezentului contract se face prin împuternicire
avocaţială. Prezentul contract nu poate fi adus la cunoştinţa terţilor decât
cu acordul expres al părţilor.
4.3. Clientul asigură exactitatea şi sinceritatea informaţiilor pe care le
furnizează avocatului şi îşi exprimă acordul ca actele întocmite de avocat
să fie conforme informaţiilor pe care le-a furnizat.
4.4. Executarea obligaţiilor asumate se realizează de către avocatul indicat
în contract.
4.5. Neplata onorariului în cuantumul şi la termenele fixate, potrivit art.2
din contract, precum şi neachitarea contravalorii cheltuielilor efectuate,
potrivit art.3 din contract, oferă dreptul avocatului să procedeze la rezilierea
de drept a prezentului contract fără nicio altă formalitate.
4.6. Toate litigiile privitoare la apariţia, modificarea, stingerea, interpretarea
şi executarea prezentului contract pot fi supuse regulilor de procedură
prevăzute de Lege şi de Statutul profesiei de avocat.
Art. 5. - Alte clauze
_____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Art. 6. Prezentul contract este încheiat în două exemplare, ambele părţi
atestând că un exemplar original a fost înmânat clientului sau reprezentantului
acestuia, iar cel de-al doilea exemplar este păstrat de către avocat şi înregistrat
în Registrul de evidenţă a contractelor de asistenţă juridică.
Avocatul_______________Semnătura_______________
Clientul_______________ Semnătura _______________
Locul ştampilei
Atest data, conţinutul
actului şi identitatea
semnatarului prezentului contract
Copia Actului de identitate se anexează_________________
Semnătura avocatului_______________________
Locul ştampilei
CUPRINS
Introducere în Bazele Statului,
Dreptului şi Legislaţia Muncii ............................................. 3
PARTEA 1. BAZELE STATULUI ŞI DREPTULUI

TEMA 1. ASPECTE INTRODUCTIVE CU
PRIVIRE LA STAT SI DREPT ....................................................5
1.1. Noţiunea şi originea statului şi dreptului. ....................................5
1.2. Esenţa şi formele statului ........................................................... 11
1.3. Aparatul de stat .......................................................................... 15
1.4. Esenţa dreptului ......................................................................... 20
1.5. Dreptul în sistemul reglementării relaţiilor sociale .................... 26
1.6. Norma juridică ........................................................................... 28
1.7. Izvoarele dreptului. ..................................................................... 36
1.8. Tehnica elaborării actelor normative ale dreptului .................... 38
1.9. Sistemul dreptului ...................................................................... 45
1.10. Realizarea dreptului ................................................................ 50
1.11. Interpretarea normelor juridice ................................................ 52
1.12. Raportul juridic ........................................................................ 55
1.13. Răspunderea juridică ............................................................... 61
TEMA 2. DREPTUL CONSTITUŢIONAL. ................................... 71
2.1. Dreptul Constituţional ca ştiinţă şi ramură de drept. ................. 71
2.2. Constituţia – Legea Supremă a statului. ..................................... 75
2.3. Exercitarea suveranităţii naţionale ............................................ 85
2.4. Cetăţenia Republicii Moldova .................................................... 88
2.5. Autorităţile publice ..................................................................... 91
TEMA 3. DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE
FUNDAMENTALE (2 ore) ....................................................... 104
3.1. Noţiuni generale din domeniul drepturilor omului .................. 104
3.2. Caracterul universal al drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului şi cetăţeanului. .................................. 108
3.3. Reglementarea juridică a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului. .......................................................... 114

cetăţeanului în Republica Moldova. ........................................... 122
3.5. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale
ale cetăţenilor străini în Republica Moldova. ............................. 129
3.6. Garanţii interne privind exercitarea drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale omului ...................................... 133
3.7. Garanţii externe privind exercitarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului ......................................... 139
TEMA 4. DREPTUL ADMINISTRATIV. ..................................... 148
4.1. Noţiunea dreptului administrativ. Consideraţii generale. ......... 148
4.2. Sistemul administraţiei publice ................................................ 153
4.3. Funcţia publică ........................................................................ 157
4.4. Actul administrativ ................................................................... 164
4.5. Răspunderea administrativă ..................................................... 172
4.6. Modalităţi de asigurare a legalităţii administrative. ................. 176
TEMA 5. DREPTUL CIVIL (2ore). ............................................... 185
5.1. Consideraţiuni generale privind dreptul civil ........................... 185
5.2. Persoanele ................................................................................ 192
5.3. Actul juridic şi reprezentarea. ................................................... 208
5.4. Termenele. ................................................................................ 228
5.5. Drepturile reale. ....................................................................... 230
5.6. Obligaţiile civile. ....................................................................... 235
5.7. Succesiunea. ............................................................................. 242
5.8. Contractele ............................................................................... 248
TEMA 6. DREPTUL PROCESUAL CIVIL (2 ore). ..................... 257
6.1. Noţiunea şi izvoarele dreptului procesual civil ......................... 257
6.2. Principiile dreptului procesual civil .......................................... 259
6.3. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti
şi competenţa jurisdicţională ...................................................... 263
6.4. Subiecţii procesului civil .......................................................... 266
TEMA 7. DREPTUL FAMILIEI ................................................... 273
7.1. Caracteristica generală a dreptului familiei şi a familiei. ........ 273
7.2. Căsătoria .................................................................................. 279
7.3. Raporturile juridice familiale ................................................... 285
7.4. Actele de stare civilă, înregistrarea actelor de stare civilă ........ 290
7.5. Educaţia copiilor rămaşi fără ocrotirea părintească ................ 293
TEMA 8. DREPTUL PENAL ........................................................ 304

8.1. Consideraţiuni generale privind dreptul penal ......................... 304
8.2. Conceptul infracţiunii .............................................................. 307
8.3. Răspunderea penală ................................................................. 312
8.4. Pedeapsa penală ....................................................................... 314
8.5. Individualizarea pedepselor ...................................................... 317
TEMA 9. DREPTUL PROCESUAL PENAL ................................ 321
9.1. Consideraţiuni generale privind procesul penal şi dreptul
procesual penal. ......................................................................... 321
9. 2. Instanţele judecătoreşti ............................................................ 325
9.3. Părţile şi participanţii la proces ................................................ 329
9.4. Probele şi mijloacele de probă .................................................. 339
9.5. Măsurile procesuale de constrângere ....................................... 345
9.6. Termenele procedurale şi actele procedurale comune .............. 348
9.7. Urmărirea penală ..................................................................... 352
9.8. Judecata ................................................................................... 358
9.9.Punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti ....................... 367
TEMA 10. ORGANELE DE OCROTIRE A
NORMELOR DE DREPT ........................................................ 370
10.1. Noţiuni generale despre sistemul organelor de ocrotire a
normelor de drept. ...................................................................... 370
10.2. Sistemul judiciar al Republicii Moldova ................................ 372
10.3. Curtea Constituţională ........................................................... 376
10.4. Procuratura Republicii Moldova ............................................ 378
10.5. Organele poliţieneşti ............................................................... 383
10.6. Avocatura ................................................................................ 388
10.7. Arbitrajul ................................................................................ 392
10.8. Avocatul parlamentar ............................................................. 398
10.9. Notariatul Republicii Moldova ............................................... 402
PARTEA 2: LEGISLAŢIA MUNCII ................................... 408
TEMA 11. LEGISLAŢIA MUNCII. PARTENERIATUL
SOCIAL ÎN DREPTUL MUNCII ............................................. 408
11.1. Noţiuni generale despre legislaţia muncii. Principiile de bază 408
11.2. Noţiunea, părţile şi principiile parteneriatului social ............. 418
11.3. Negocierile colective ............................................................... 421
11.4. Contractele colective şi convenţiile colective de muncă. ......... 423
TEMA 12. CONTRACTUL IDIVIDUAL DE MUNCĂ (4 ore). ... 428

12.1. Noţiunea şi conţinutul contractului individual de muncă ...... 428
12.2. Încheierea contractului individual de muncă ......................... 436
12.3. Modificarea contractului individual de muncă ...................... 440
12.4. Suspendarea contractului idividual de muncă. ....................... 442
12.5. Încetarea contractului idividual de muncă ............................. 444
12.6. Protecţia datelor personale ale salariatului ............................ 452
TEMA 13. TIMPUL DE MUNCĂ ŞI
TIMPUL DE ODIHNĂ ............................................................. 455
13.1. Noţiunea şi tipurile timpului de muncă. ................................. 455
13.2. Regimul timpului de muncă ................................................... 456
13.3. Munca suplimentară, munca în zile de odihnă
şi în zile de sărbătoare nelucrătoare ........................................... 460
13.4. Noţiunea şi tipurile timpului de odihnă .................................. 461
13.5. Concediile anuale de odihnă de bază şi
suplimentare plătite .................................................................... 463
TEMA 14. SALARIZAREA ŞI NORMAREA MUNCII (2 ore) ... 470
14.1. Noţiunea de salariu şi componenţa lui ................................... 470
14.2. Salariu minim garantat .......................................................... 473
14.3. Sistemul tarifar şi sistemele de salarizare ............................... 474
14.4. Stabilirea salariului şi plata lui. Reţineri din salariu .............. 476
14.5. Normarea muncii .................................................................. 483
TEMA 15. GARANŢII ŞI COMPENSAŢII .................................. 485
15.1. Noţiunea de garanţii şi compensaţii ...................................... 485
15.3. Garanţii şi compensaţii acordate salariaţilor
care îmbină munca cu studiile ................................................... 486
15.4. Garanţii şi compensaţii acordate salariaţilor în
legătură cu încetarea contractului de muncă ............................. 487
15.5. Alte garanţii şi compensaţii .................................................... 490
TEMA 16. REGULAMENTUL INTERN ŞI
DISCIPLINA MUNCII ............................................................. 492
16.1. Noţiunea de discipină a muncii şi metodele de menţinere a ei 492
16.2. Regulamentul intern al unităţii .............................................. 493
16.3. Măsurile de încurajare pentru ajunsuri în muncă ................. 494
16.4. Răspunderea disciplinară ....................................................... 495
TEMA 17. FORMAREA PROFESIONALĂ ŞI

PROTECŢIA MUNCII ............................................................. 500
17. 1. Consideraţiuni generale privind formarea profesională ........ 500
17.2. Conceptul protecţiei muncii. Direcţiile politice de stat în
domeniul protecţiei muncii ........................................................ 503
17.3. Organizarea protecţiei muncii în unităţi ................................ 504
17.4. Organele de asigurare a protecţiei muncii .............................. 509
17.5. Măsurile colective şi individuale de protecţie a muncii .......... 512
TEMA 18. REGLEMENTAREA MUNCII UNOR
CATEGORII DE SALARIAŢI ................................................. 514
18.1. Munca femeilor şi minorilor .................................................. 514
18.2. Munca membrilor organelor de conducere ............................ 516
18.3. Munca prin cumul .................................................................. 518
18.4. Munca salariaţilor angajaţi pe termen de până
la 2 luni, la lucrări sezoniere sau pentru îndeplinirea
unei anumite lucrări .................................................................. 519
18.5. Munca salariaţilor angajaţi la angajatori – persoane
fizice şi la domiciliu ................................................................... 521
18.6. Munca salariaţilor din învăţământ, transporturi,
asociaţiile religioase şi din misiunile diplomatice ...................... 523
18.7. Munca în tură continuă .......................................................... 527
TEMA 19. RĂSPUNDEREA MATERIALĂ A PĂRŢILOR
CONTRACTULUI DE MUNCĂ .............................................. 530
19.1. Conceptul răspunderii materiale ............................................ 530
19.2. Tipurile răspunderii materiale ................................................ 531
19.3. Răspunderea materială şi morală a angajatorului
faţă de salariat ............................................................................ 534
19.4. Răspunderea materială a salariatului .................................... 536
TEMA 20. JURISDICŢIA MUNCII. SUPRAVEGHEREA
ŞI CONTROLUL ASUPRA RESPECTĂRII
LEGISLAŢIEI MUNCII (2 ore) ............................................... 538
20.1. Noţiunea de jurisdicţie a muncii. Examinarea
litigiilor individuale de muncă ................................................... 538
20.2. Conflictele colective de muncă ............................................... 542
20.3. Modurile de soluţionare a conflictelor
colective de muncă. Greva .......................................................... 544
20.4. Organele de supraveghere şi control.

Supravegherea şi controlul de stat ............................................. 551
20.5. Drepturile organelor sindicale la efectuarea
controlului asupra respectării legislaţiei muncii.
Garanţiile activităţii lor .............................................................. 555
BIBLIOGRAFIE .................................................................. 559
Anexe ..................................................................................... 565

Bazele Statului, Dreptului Şi Legislaţia Muncii: Ion Mihai Moroşan

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bazele Statului, Dreptului Şi Legislaţia Muncii: Ion Mihai Moroşan

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA AGRARĂ DE STAT DIN MOLDOVA

ION MIHAI MOROŞAN

Recomandată spre publicare de Senatul Universităţii Agrare de Stat

Lucrarea de faţă prezintă în mod sintetic şi cuprinzător întregul

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Introducere în Bazele Statului,

PARTEA 1. BAZELE STATULUI ŞI

1.1. Noţiunea şi originea statului şi dreptului.

b) dacă ne referim însă la drepturile unei persoane, la posibilitatea,

cetăţenilor în spiritul respectării legilor prin diferite mijloace de informare

„stare”, situaţie a lucrurilor, a „treburilor” romane), sau „status rei publicae”

organiza şi la nevoie de a impune în temeiul normelor de drept organizarea,

Statul de drept îşi are originea în lucrările filosofului german

1.2. Esenţa şi formele statului

în timp ce poporul desemneaza masa indivizilor indiferent de naţionalitatea

Suveranitatea implică două trăsături esenţiale: supremaţia şi inde-

Dat find faptul ca activitatea statului este complexa, pot fi diferenţiate

Republica este o astfel de forma de guvernammt, în care puterea

1.3. Aparatul de stat

nism de organe de a exercita autoritatea asupra întregii societăţi, de a asigura

multe accepţiuni, dar în general înţelegem „ştiinţa guvernării statelor”13.

Elementul de bază al aparatului statului îl constituie organul de stat14

1.4. Esenţa dreptului

centrelor de decizie şi realizarea scopurilor lor; un alt exemplu al acţiunii

Dreptul este conceput, organizat şi funcţionează ca un sistem, are

acelaşi timp, o activitate juridică. Pentru a armoniza politicul cu juridicul

Rolul cel mai important al principiilor dreptului se manifestă în

Legile reprezintă, de fapt, esenţa idealurilor de libertate şi egalitate

Principiul exercitării suverane a puterii de stat de către popor.

1.5. Dreptul în sistemul reglementării relaţiilor sociale

obligatoriu, la fel ca şi celelalte norme juridice, încălcarea sa atrăgând

Între drept şi morală există o corelaţie puternică, fiecare însă

1.6. Norma juridică

juridice) care orientează conduita indivizilor şi îi obligă să se adapteze pentru

În raport de precizia formulării sale în text ipoteza poate fi:

Sancţiunea prevede consecinţele ce decurg din nerespectarea dis-

-norme de drept civil

Acţiunea normei juridice în timp. Acţiunea normei juridice în timp

atunci când noul act normativ menţionează că se abrogă toate actele

În statele unitare există un singur rând de organe supreme ale puterii

1.7. Izvoarele dreptului.

dreptului sunt actul normativ, contractul normativ, doctrina, jurisprudenţa

judecătoreşti, soluţii care, în anumite condiţii, devin obligatorii în situaţii

1.8. Tehnica elaborării actelor normative ale dreptului

organelor de putere publică competente, în vederea reglementării raportu-

MAI „Ştefan cel Mare”, 2002, p. 201.

— Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a

Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Pentru aceste categorii de acte

principiile sau împrejurările care au determinat pe legiuitor să le elaboreze.

de această natură, asemenea prevederi pot fi inserate pur şi simplu ca ultime

nu pot evita un anumit grad de abstractizare şi deci, de „neclaritate” sau

normative prin gruparea lor în diferite colecţii sau culegeri în funcţie de

1.9. Sistemul dreptului

(d) interesul social

subiecţi trebuie să fie calificat, să aibă o anumită calitate (organ de stat

- drept pozitiv (drept scris, alcatuit din totalitatea normelor juridice

1.10. Realizarea dreptului

prezenţa nemijlocită a organelor statului a prevederilor acestora de către

Noţiunea de aplicare prin analogie a normelor juridice are două

1.11. Interpretarea normelor juridice

c) alteori, necesitatea interpretării rezultă din limbajul şi stilul actelor

lucru judecat. Altfel spus reprezită forma a interpretării care se redizează cu

context al ramurii de drept căreia îi aparţine, sau chiar a întregului sistem