ISTORIA SCUFUNDĂRII AUTONOME

 900 î.Hr.: o friză asiriană reprezintă câțiva scufundători, probabil soldați, ce respirau prin
niște burdufuri din piele în timp ce înotau sub apă. Este cea mai veche mărturie a folosirii
unui dispozitiv de respirat sub apă.

 sec.V î.Hr.: Scyllos din Sion și fiica sa Cyana se scufundă pentru a tăia ancorele navelor
regelui Persiei, Xerxe.

 415 î.Hr.: scufundătorii greci atacă sub apă și distrug barajele submarine la Siracuza.

 sec.IV î.Hr.: scrierile lui Aristotel Istoria animalelor, Oppian Haleuticele, Eschil
Rugătoarele și Plinius cel Bătrân "Istoria naturală" cuprind referiri la viața și munca
pescuitorilor de bureți de mare. În opinia acestora,"...ei sunt cei care au pătruns pentru întâia
oară în chip sistematic în elementul neprimitor al apei".

 sec.III î.Hr.: matematicianul grec Arhimede (287-212 î.Hr.) enunță principiul flotabilității
corpurilor solide în lucrarea Despre corpurile plutitoare.

 sec.VI d.Hr.: se fac primele referiri despre ama, pescuitoarele de perle din Japonia și Coreea
de Sud .

 1250: Roger Bacon descrie în lucrarea Opus Major niște rezervoare de aer destinate
scufundătorilor.

 1430: manuscrise aflate în Biblioteca Națională din München arată un scufundător care
recuperează bunuri de la o epavă și care este echipat cu un costum și o cască din piele
prelungită cu un tub până la suprafața apei și ale cărui extremități deschise sunt susținute de
două flotoare.

 1500: Leonardo da Vinci concepe unul din primele aparate autonome de respirat sub apă ale
cărui schițe apar în lucrarea Codex Atlanticus. Aparatul lui da Vinci combina în același
sistem atât alimentarea cu aer cât și controlul flotabilității însă nu există dovezi că ar fi reușit
vreodată să pună în practică acest aparat.

 1511: se reeditează lucrarea lui Vegetius De Re Militari în care sunt prezentate câteva
gravuri ale unor mijloace de respirat sub apă. Într-una, un scufundător îmbrăcat cu un
veșmânt strâmt, respiră într-un burduf plin cu aer, iar în alta un alt scufundător are capul
acoperit în întregime cu o glugă fixată ermetic sub brațe. În partea superioară gluga
comunică cu suprafața, iar extremitatea plutește susținută de o bașică umflată cu aer.

 1628: Diego de Ufano descrie amănunțit un aparat similar în lucrarea Artilerici.

 1667: fizicianul și chimistul englez Robert Boyle (1628-1691), descoperă pentru prima oară
simptomele bolii de decompresie. După decompresia unui șarpe, Boyle observă formarea de
bule de aer în ochii șarpelui. Robert Boyle cunoscut mai ales prin lucrările sale despre gaze,
descoperă efectele pe care le are presiunea asupra diferitelor volume de gaze și enunță în
anul 1670 legea compresibilității gazelor. De asemenea, Boyle este cel care a descoperit că
aerul are greutate. În toate experimentele sale cu gaze, Boyle s-a folosit de pompa
pneumatică a lui Van Guericke.

1
 1676: Edme Mariotte (1620-1684), fizician francez completează legea lui Boyle adăugând
enunțului "la temperatură constantă", legea devenind Boyle-Mariotte.

 1680: fizicianul italian Giovanni Borelli descrie în lucrarea De motu animalium un dispozitiv
inventat chiar de el care este considerat a fi strămoșul aparatului autonom. Scafandrul ține
capul într-un vas din metal prevăzut cu o ferestruică iar aerul expirat, înainte de a se
reîntoarce în vas, era împrospătat trecând printr-un tub lung din aramă umplut cu apă. Din
când în când pentru a nu respira prea mult în vas, scafandrul se ridica la suprafață, deschidea
două robinete și suflând elimină aerul viciat printr-un robinet lăsând să intre aer curat prin
celălalt. Apoi închidea robinetele și cobora din nou pe fundul apei. Aceste mișcări ale
scafandrului erau ușurate datorită lestului pe care-l purta precum și datorită unui element al
aparatului ce semăna cu o seringă umplută cu aer și etanșe cu ajutorul căreia scafandrul
modifica volumul, obținând astfel flotabilitate pozitivă sau negativă. În plus,scafandrul putea
să-și pună niște înotătoare asemănătoare labelor de broască.

 1714: Valentini descrie în lucrarea Musei Musearum un scafandru înzestrat cu o bonetă din
pânză ceruită și cu o mască. În vârful acestei bonete prevăzută în partea de jos cu o pânză din
bumbac mai groasă ce se strângea etanș în jurul gâtului, era prinsă o trompă lungă din piele
cu ajutorul căreia scafandrul se scufunda în locuri adânci și să rămănă sub apă timp
îndelungat.

 1771: parizianul Freminet inventează "mașina hidrostatergatică". Aparatul era alcătuit dintr-
o rezervă de aer, o cască cu ferestruică și o îmbrăcăminte din piele etanșe și solidă. O
armătură metalică articulată asigura rezistența la presiunea apei lăsând în același timp
scafandrului mai multă libertate a mișcărilor. Aparatul lui Freminet permitea circulația
continuă a aerului, iar respirația se efectua prin intermediul unor foale pe care le purta
scafandrul și care erau puse în mișcare de un resort. Cu acest aparat Freminet a stat timp de
mai mult de o oră la adâncimea de 15 metri pe fundul fluviului Sena.

 1775: abatele La Chapelle scrie Traité du scafandre în care apare menționat pentru prima
dată termenul scafandru.

 1797: inginerul german Karl Heinrich Klingert publică lucrarea Tauchermaschine (Aparat
pentru scufundare) în care propune un aparat de respirat sub apă asemănător cu cel al lui
Freminet.

 1801: fizicianul englez John Dalton (1766-1844) formulează legea presiunilor parțiale ale
gazelor ce alcătuiesc un amestec gazos.

 1803: fizicianul american Joseph Henry (1797-1878) enunță legea dizolvării gazelor în
lichide.

 1808: Brizé-Fradin concepe un aparat autonom de respirat sub apă considerat a fi și el unul
din strămoșii aparatelor autonome moderne.

 1809: germanul Friedrich Von Drieberg inventează un aparat autonom numit “tritonul”.
Aparatul era alcătuit dintr-un rezervor cu aer pe care scafandrul îl ținea în spate și alimentat
cu aer de la suprafață printr-un tub. Scafandrul purta pe cap o coroană la care era atașată o
vergea metalică. Prin mișcările capului, vergeaua acționa o supapă a rezervorului, scafandrul
alimentându-se astfel cu aerul comprimat din acesta.

2
 1825: englezul William James inventează un aparat de respirat sub apă prevăzut cu un
recipient cu aer comprimat ce era livrat la debit constant. William James a formulat de
asemenea pentru prima oară și principiul de funcționare al costumului cu volum constant.
Deși utilizarea acestui aparat autonom era limitată la durate scurte de timp și adâncimi
reduse, este considerat a fi primul aparat autonom de respirat sub apă.

 1825: americanul Charles Condert inventează un aparat autonom ce era compus dintr-un
rezervor în formă de potcoavă pe care scafandrul îl purta în zona mijlocului. Aparatul debita
un flux continuu de aer în interiorul unei căști deformabile prin intermediul unui tub din
cupru îndoit. Sistemul mai cuprindea și o supapă pentru umflarea costumului scafandrului.
Cu acest aparat, Condert a efectuat câteva scufundări în East River din statul New York
înainte de a-și pierde viața în anul 1832 datorită crăpării tubului de alimentare cu aer.

 1827: francezul Beaudoin realizează un model propriu al unui aparat autonom care a fost mai
puțin utilizat.

 1828: Lemaire d'Augerville patentează aparatul "pneumatonautic" care permitea rămânerea

sub apă timp de jumătate de oră. Aparatul era alcătuit dintr-o butelie purtată de scafandru pe
spate și un sac respirator prevăzut cu două furtunuri din cupru în formă de spirală acoperite
cu pânză impermeabilă și care se uneau la o mască facială. Scafandrul purta lest ai cărui
plumbi erau suspendați la înalțimea pieptului. Butelia conținea o cantitate de 600 litri de aer
comprimat la presiunea de 23 bar și putea fi încărcată cu ajutorul unei pompe manuale.
Debitul de aer era reglat de scafandru prin intermediul unui robinet. Un alt robinet situat la
partea superioară a aparatului solitar cu primul printr-un furtun interior, permitea
comandarea admisiei aerului care era condus la sacul respirator și apoi la masca facială.
Aceasta era prevazută pentru nas cu un dispozitiv din cupru și cu un strat de mastic în
interior pentru a se potrivi la orice configurație a feței. Masca facială acoperea obrajii iar
ochii erau protejați cu două geamuri mici. Elementul cel mai ingenios al aparatului îl
constituia însă o bășică înotătoare aflată sub sacul respirator pe care scafandrul o putea umfla
sau dezumfla permițându-i astfel să înoate pe sub nave. Aparatul "pneumatonautic"a fost
experimentat de marina națională franceză efectuându-se scufundări până la adâncimea de 20
metri cu durata de 30 minute.

 1845: Traussort, profesor de fizică la un liceu din Angers, Franța, studiază pentru prima oară
efectele compresiei aerului asupra organismului uman participând el însuși la experimente.
Rezultatele le publică într-un raport din Buletinul societății industriale din Angers.

3
Aparatul Rouquayrol-Denayrouze
 1860: Benoit Rouquayrol, un inginer de mine inventează "regulatorul pentru curgerea aerului
comprimat", piesa principală a aparatului de salvare destinat minerilor. Rouquayrol se
asociază cu ofițerul de marină Auguste Denayrouze pentru a transforma împreună aparatul
de salvare într-un aparat de scufundare al cărui brevet este depus în același an la 14 Aprilie.

 1861: francezul Boucquay student la Facultatea din Strasbourg prezintă o teză de doctorat
intitulată De l'air comprimé (Despre aerul comprimat), în care descrie efectele compresiei
aerului asupra organismului, introducând pentru prima oară noțiunea de decompresie lentă.
De asemenea, tot în această teză, el menționează primul și exemplul sticlei cu apă gazoasă.

 1862: Rouquayrol aduce o inovație aparatului de salvare pentru mineri și anume un muștiuc
(piesă bucală) din cauciuc vulcanizat fixat la capătul unei piese metalice.

 1864: la 11 Martie apare brevetul variantei perfecționate a aparatului de respirat sub apă, cu
alimentare de la suprafață prin intermediul unui furtun din cauciuc și alimentat de la o
pompă. În același an la 27 Iunie, apare brevetul variantei autonome. Anul urmator, aparatul
autonom este dotat cu un fluier avertizor ce anunța apropiata epuizare a rezervei de aer
comprimat, iar în anul 1866 detentorului acestui aparat i se atașează un prefiltru metalic în
formă de stea destinat a opri impuritățile din aerul rezervorului.

 1867: inginerul francez Triger, inventatorul chesonului de lucru, observă că accidentele

muncitorilor chesonieri numite boala de decompresie sau boala de cheson, se produc atunci
când organismul supus unei presiuni mai mari este decomprimat prea repede. Într-un raport
publicat în Analele podurilor și șoselelor, el recomandă ca "dezecluzarea" (decompresia)
chesonierilor să se facă pe durata a minim șapte minute, afirmând că în acest mod
accidentele vor dispărea în totalitate.

 1869: medicul de marină A. Le Roy de Mericourt ce studiase fiziologia scufundărilor în

Oceanul Indian și Marea Mediterană, publică un raport specializat intitulat Considerații
asupra igienei pescuitorilor de bureți. El a observat că "tulburările care apar la scafandrii se
produc atunci când bulele de aer pătrund în circulația cerebrală".

4
 1869: Jules Verne popularizează conceptul de aparat autonom de respirat sub apă în cartea
20 000 de leghe sub mări. Aparatul, de tip Rouquayrol-Denayrouze, era purtat de eroii cărții
atunci când se duceau să vâneze în pădurile submarine.

 1870: Rouquayrol și Denayrouze pun la punct un nou dispozitiv pentru aparatul lor,
"aeroforul". Ca și în modelul anterior, scafandrul purta pe spate în poziție orizontală un
rezervor din oțel ce conținea o mică cantitate de aer comprimat la presiunea de 40 bar. Din
exterior o pompă împingea în rezervor aerul până la această presiune. Între rezervor și căile
respiratorii aerul era destins în regulator, organ de precizie al aeroforului. Pe cele două fețe
ale unei membrane acționau pe o parte presiunea ape, iar pe cealaltă presiunea aerului
respirat. Dacă aceasta era inferioară presiunii apei sau atunci când plămânii începeau să fie
comprimați, membrana se deforma declanșând deschiderea unei supape ce permitea
pătrunderea aerului. Atunci când presiunea aerului creștea (în timpul expirației), sau când
presiunea apei scădea (în timpul ridicării), supapa se închidea iar excesul de aer era evacuat
prin deschiderea unei valve din cauciuc numită "cioc de rață". Prin acest regulator al
aeroforului se realiza în mod automat echilibrul între presiunea apei exercitată la exterior
asupra corpului scafandrului și presiunea aerului la interior în plămânii scafandrului. În acest
mod, respirația nu necesita efectuarea unui efort deosebit. Aparatul Rouquayrol-Denayrouze
în varianta autonomă, corespunde exact ca principiu aparatului autonom de astăzi. Acest
aparat putea fi utilizat nu numai autonom dar și cu alimentare de la suprafață de la o pompă
prin intermediul unui furtun din cauciuc, cu avantajul unei lungi durate de scufundare dar
având inconvenientul unei mari jene in mișcare. Varianta autonomă a acestui "aparat cu
presiune joasă" nu oferea o autonomie suficientă de scufundare (mai puțin de 15 minute la
adâncimea de 10 metri), însă varianta mult mai perfecționată care a urmat "aparat respirator
cu presiune mare", permitea atingerea adâncimii de 40 metri sau adâncimea de 10 metri și
durata de peste o oră.

 1893: Louis Boutan construiește primul aparat de fotografiat subacvatic cu care face și
primele fotografii la laboratorul de biologie marină Arago din localitatea Banyuls-sur Mer
din Franța. Boutan inventează și prima sursă subacvatică de lumină pentru fotografiere
realizând în anul 1899 primele fotografii subacvatice cu sursă artificială de iluminat. În anul
1900, Boutan scrie prima carte despre fotografia subacvatică La photografie sous-marine.

 1912: Apare primul raport Westfalia Maschinenfabrik asupra utilizării amestecurilor azot-
oxigen (Nitrox) în aparatele autonome de scufundare.

 1913: J. E. Williamson realizează primele filmări subacvatice cu ajutorul unui aparat montat
într-o cameră sferică.

 1923: W.H.Langley realizează primele fotografii subacvatice color la Dry Tortugas.

 1925: Yves Le Prieur ofițer în Marina Franceză, pune la punct un aparat autonom de respirat
sub apă cu manodetentor, la debit constant ce era alimentat cu aer comprimat dintr-o butelie
Michelin. Varianta perfecționată a acestui aparat, cu mască facială, este aprobată de Marina
Franceză în anul 1933 în ciuda slabelor sale performațe (durata de scufundare de numai 10
minute la adâncimea de 12 metri) datorită pierderii unei mari cantități de aer atunci când
scafandrul inspira. În anul 1936 le Prieur începe să predea lecții practice de scufundare cu
acest aparat în piscina de la Trocadero din Paris formând cu această ocazie primul club de
scufundare numit "Club des plongeurs et de vie sous-marine".

5
 1930: Louis Le Corlieu creează labele de înot pe care le patentează în anul 1935 mai întâi in
Franța apoi în S.U.A.

 1933: un grup de mai mulți scufundători din S.U.A., înființează primul club de scufundare în
apnee numit "Bottom Scratchers", iar un an mai târziu la Paris mai mulți scufundători
francezi formează primul club din Europa numit "Club des sous-l'eau".

 1937: francezul George Comheines creează un aparat autonom de scufundare ce avea ca

elemente principale supapa aparatului Rouquayrol-Denayrouze și butelia cu aer comprimat a
aparatului le Prieur. Comheines împreună cu alți scafandri demonstrează funcționarea
aparatului într-un acvariu la Paris în timpul unei expoziții internaționale. Aparatul a fost
utilizat și de Marina Franceză.

 1937: Alex Kramarenko brevetează la Nisa vizorul (masca) cu un singur geam. Tot el
realizează și o pușcă pentru vânătoare subacvatică cu un resort fixat în fundul țevii acționat
prin compresie.

 1938: americanul Guy Gilpatrick scrie cartea The Complete Goggler (Scufundătorul
complet) recunoscută ca fiind primul manual de scufundare sportivă.

 1938: Maxim Forjot brevetează la Nisa o mască din cauciuc care cuprindea sub același geam
atât ochii cât și nasul (mască facială). Forjot obține și primul brevet pentru un tub de
respirat, precum și pentru o pușcă destinată vânătorii subacvatice al cărei resort funcționa
prin extensie. În același an, George Beuchat realizează un alt model de pușcă la care săgeata
era propulsată cu ajutorul a două, trei sau chiar patru praștii din cauciuc numite sandouri. Din
acest motiv, lungimea țevii era mult redusă crescănd astfel precizia.

 1939: Alex Kramarenko realizează un tub respirator prevăzut la partea superioară cu o valvă
ce împiedica pătrunderea apei.

 1939: Hans Haas publică in limba germană Vânătoarea subacvatică cu harponul și aparatul
de filmat, prima în care se tratează scufundarea în apnee și autonomă împreună cu
fotografierea subacvatică. În același an, Hans Haas realizează și primul film efectuat în
scufundare în apnee intitulat Stalking Underwater.

 1942: Hans Haas echipează vasul de cercetări "The Sea Devil" special pentru sufundări
autonome cu are comprimat efectuând primele scufundări în Marea Roșie și Marele recif de
corali din Australia.

 1942: Jacques-Yves Cousteau și Frederic Dumas realizează primul lor film La 18 metri
adâncime având ca temă scufundarea în apnee și vânătoarea subacvatică.

 1942: Jaques-Yves Cousteau împreună cu Émile Gagnan, un inginer canadian specialist în

detentoare la uzina L'Air Liquide din Paris, concep un detentor inspirat dintr-un regulator
construit pentru alimentarea cu gaz de iluminat a motoarelor de automobil, care un an mai
târziu este adoptat pentru utilizare sub apă.

 1943: detentorul Cousteau-Gagnan eșuează primele teste efectuate în luna Februarie în râul
Marne de lângă Paris. Se aduc o serie de modificări cum ar fi fixarea supapei de evacuare a
aerului expirat în camera detentorului la același nivel cu cea de inspirație și punerea unui al
doilea furtun separat pentru expirație. În același an în cursul verii și toamnei, Cousteau

6
 împreună cu Philippe Taillez și Frederic Dumas testează prototipul acestui aparat în Marea
Mediterană. Deoarece aparatul se dovedește a fi sigur și deosebit de ușor de utilizat, este
folosit și de către ceilalți membri ai familiei Cousteau, soția Simone Cousteau și cei doi fii.
Cu această ocazie, Simone Cousteau devine prima femeie scafandru. Se efectuează peste 500
de scufundări testând aparatul încercându-se determinarea limitelor de utilizare. Astfel în
luna Octombrie, Dumas atinge adâncimea de 64 de metri. Aparatul suferă o serie de
perfecționări ajungându-se în anul 1945 la renumitul detentor Cousteau-Gagnan, CG-45.
Acesta va fi urmat de alte variante perfecționate și anume de detentorul MISTRAL și Super
Mistral de tipul "detentor dorsal" cu un singur etaj și apoi de detentorul Acquilon cu două
etaje separate. Toate aceste modele au fost produse la firma Spirotechnique, o subsidiară a
L'Air Liquide și comercializate în Franța începând cu anul 1946. Aparatul Cousteau-Gagnan
stă la baza tuturor aparatelor de respirat cu aer comprimat utilizate în prezent în scufundarea
autonomă. În S.U.A.aparatul Cousteau-Gagnan a fost comercializat sub denumirea de
Aqualung.

 1946: Jacques-Yves Cousteau pune la punct costumul cu volum constant. Fabricat din
cauciuc vulcanizat, costumul a fost realizat special pentru scufundări cu durate mari de timp
în ape cu temperatură scăzută.

 1947: Frederic Dumas stabilește un nou record de scufundare atingând adâncimea de 93

metri in Marea Mediterană.

 1948: sunt importate în S.U.A.primele detentoare Cousteau-Gagnan sub denumirea de

Aqualung de către René Bussoz, văr îndepărtat al familiei Cousteau, prin firma acestuia
"René's Sporting Goods". După plecarea lui Bussoz în Franța în anul 1953, noua conducere a
firmei împreună cu o echipă tehnică de la La Spirotechniques, transformă René's Sporting
Goods în U.S.Divers care cu timpul devine unul din principalii producători mondiali de
echipament de scufundare.

 1949: Dimitri Rebikoff inventează torpila cinematografică sau torpila Rebikoff în scopul
ușurării deplasării sub apă a operatorului camerei cinematografice.

 1951: americanul E.R.Cross concepe primul detentor cu un singur furtun și două etaje pe
care-l denumește "Sport Diver". Detentorul avea la bază aparatul de alimentare cu oxigen al
piloților de avioane. Sunt fabricate și alte modele iar ultimul dintre acestea, "Waterlung"
produs de firma Sportsways, devine în scurt timp extrem de popular în S.U.A. înlocuind
aproape în totalitate detentorul Aqualung cu două furtunuri.

 1951: este înființată la Los Angeles revista Skin Diver Magazine de către doi scafandri,
Chuck Blakeslee și Jim Auxier. În scurt timp, revista devine sursa principală de informații
nu numai pentru scufundătorii în apnee dar și pentru scafandrii care folosesc aparatul
autonom de respirat sub apă, atât în S.U.A. cât și în alte țări. În prezent, Skin Diver
Magazine este considerată a fi cea mai bună revistă din domeniu.

 1951: firma La Spirotechniques introduce un nou robinet pentru butelia de scufundare

prevăzut cu rezervă. Rezerva poate fi folosită de scafandru după epuizarea cantității de aer
comprimat din butelie, pentru ridicare la suprafață. În S.U.A.robinetul cu rezervă poartă
denumirea de "robinet J", iar cel fără rezervă "robinet K" conform poziției pe care o ocupau
aceste piese în primul catalog al firmei U.S.Divers apărut în anul 1953.

7
 1952: Jaques-Yves Cousteau, Frederic Dumas și James Dugan publică Lumea tăcerii, carte
în care este arătată invenția aparatului autonom de respirat sub apă precum și relatări
referitoare la numeroasele scufundări efectuate de autori cu acest aparat. Cartea a devenit
extrem de cunoscută în întrega lume determinând numeroși scufundători în apnee să utilizeze
un aparat autonom de respirat sub apă.

 1953: se înființează primul club de scufundare din S.U.A. "The Sea Sabres SCUBA Club".

 1954: Zale Perry stabilește primul record feminin de scufundare, atingând adâncimea de 64
metri lângă Catalina Island în California.

 1956: Hugh Bradner cercetător la Universitatea Berkeley din California , folosind neopren
(cauciuc sintetic) produs de firma" Rubatex" pentru izolația termică a automobilelor,
concepe primul costum umed de scufundare. Costumul este fabricat apoi de firma "Edco" din
California.

 1956: americanul Jordan Klein înființează firma „Mako”, primul fabricant specializat de
compresoare de înaltă presiune pentru încărcarea buteliilor de scufundare. Pentru început el a
importat unele piese componente de compresor de la firma Bauer din Germania,
producătoare atunci de compresoare industriale.

 1956: americanul Ted Nixon introduce steagul de semnalizare pentru scufundare având ca
însemn distinctiv o diagonală albă pe fond roșu. Steagul are scopul de a avertiza
ambarcațiunile că sub apă se află scafandrii și că nu trebuie să se apropie de acel loc.

 1958: suedezul Ingvar Elfström înființează firma de echipament de scufundare „Poseidon” și

în același an depune un brevet al unui detentor cu două etaje.

 1958: "Sherwood Manufactering" din S.U.A. produce primul detentor de scufundare

prevăzut cu piston pentru a concura actualele modele care foloseau o membrană pentru
destinderea presiunii aerului, conform modelului original Cousteau-Gagnan. Sherwood va
fabrica detentoare cu un piston în diferite modele care au fost distribuite de firme de renume
cum ar fi U.S.Divers, Voit, Healthways, Swimaster, Scubapro, Nemrod ș.a.unele versiuni ale
acestora fiind utilizate și în prezent.

 1959: americanul Frank Scalli pune la punct un program de scufundare în vederea

introducerii unor cursuri de instruire în scufundarea autonomă în mai multe colegii și
universități de prestigiu din S.U.A.precum Harvard, Massachussettes Institute of
Technology, U.S. Military Academy, U.S.Naval Academy. Pe baza acestui program al lui
Scalli, organizția Y.M.C.A. inaugureză în același an, primul program la nivel național de
instruire pentru obținerea brevetului de scafandru sportiv utilizând aparat autonom de
respirat sub apă.

 1959: ia naștere "Confederația Mondială a Activităților Subacvatice" (CMAS). Membri

fondatori sunt federațiile naționale de specialitate din Belgia, Brazilia, Elveția, Franța,
Germania (R.F.G.), Grecia, Italia, Iugoslavia, Malta, Marea Britanie, Olanda, Portugalia,
Spania și S.U.A.

 1960: se înființează "National Association of Underwater Instructors" (NAUI) de către Al

Tillman și Neal Hess personalități de seamă în dezvoltarea scufundări autonome din S.U.A.
Organizația N.A.U.I. se dezvoltă continuu devenind prima organizație internațională a

8
 scafandrilor sportivi. În prezent, N.A.U.I. este una din cele mai importante la nivel mondial
având cel mai mare număr de cluburi afiliate.

 1960: firm "Viking Norseman" din Suedia produce primul detentor cu două furtunuri
prevăzut cu detentor de rezervă.

 1961: francezul Maurice Fenzy brevetează un dispozitiv ce includea un sac gonflabil

prevăzut cu o mică butelie din oțel încărcată cu aer comprimat. Dispozitivul devine astfel
prima vestă de salvare (tip standard) destinată scafandrilor autonomi și comercializată sub
denumirea "Fenzy".

 1961: Ed Riplogle inventează o alarmă audio ce anunța scafandrul în mod automat de

scăderea presiunii aerului din butelie. Dispozitivul este fabricat de „Sherwood
Manufactering”, care cu acest prilej evidențiază faptul că securitatea în timpul scufundării va
constituie una din principalele preocupări ale producătorilor de echipament de scufundare.

 1962: elvețianul Hanness Keller folosindu-se de rețete proprii de preparare a amestecurilor

respiratorii sintetice, efectuează o scufundare la adâncimea de 303 m.

 1963: Gustav dalla Valle un importator și distribuitor de echipament de scufundare împreună

cu Dick Bonin fost scafandru în U.S.Navy, înființează propria firmă producătoare de
echipament de scufundare,"Scubapro". De-a lungul anilor,"Scubapro" devine unul din cei
mai importanți producători mondiali, contribuind cu numeroase invenții și inovații la
dezvoltarea aproape a tuturor pieselor echipamentului de scufundare. Dintre acestea pot fi
amintite următoarele: robinet cu indicator de presiune, decompresimetru mecanic, etaj II cu
clapet aval, consolă pentru instrumente, labe de înot cu canale pentru jet de apă, vizor
panoramic, etaj II cu ventil de reglare a debitului, vestă de salvare tip jachetă, manometru
submersibil, busolă submersibilă, profundimetru umplut cu ulei, vizor din silicon,
profundimetru cu membrană.

 1964: apare in România cartea Sportul subacvatic scrisă de Mihai Lefterescu. Lucrarea este
prima de acest gen care s-a tipărit la noi și în care sunt abordate multiple aspecte atât ale
scufundării în apnee cât și ale scufundării autonome cu aer comprimat (echipament,
fiziologie, fizică, procedee, accidente de scufundare, pregătire practică, fotografie
subacvatică etc).

 1964: este lansată în La Paz, Mexic, nava „Marilsa” special concepută și echipată pentru
efectuarea în mod organizat de scufundări cu caracter sportiv. Se pun astfel bazele unei noi
activități de scufundare, turismul subacvatic. În anii următori, turismul subacvatic se va
dezvolta în mod impetuos odată cu apariția de ambarcațiuni ultramoderne special construite,
transportând scafandrii spre cele mai pitorești și îndepărtate zone ale mărilor și oceanelor.

 1965: Al Tilman, unul din fondatorii N.A.U.I. înființează "UNEXSO Diving Resort" în
Freeport, Bahamas, primul resort destinat exclusiv scafandrilor. UNEXSO oferea în premieră
atât activități subacvatice cât și pentru petrecerea timpului liber.

 1966: este fondată în S.U.A. „Profesional Association of Underwater Instructors” (PADI) de

către John Cronin și Ralph Ericson. P.A.D.I. devine una din cele mai importante organizații
de profil din lume, având în prezent cel mai mare număr de scafandrii brevetați. Anual, pe
plan mondial, P.A.D.I. brevetează un număr de 550 000 scafandrii.

9
 1967: firma „Luxfer Cylindres UK” introduce prima butelie de scufundare fabricată din aliaj
de aluminiu.

 1968: P.A.D.I. introduce brevetul nominal de scafandru cu fotografie pentru a elimina

posibilitatea achiziționării de echipament de scufundare sau încărcării buteliilor de către
persoane fără pregătire.

 1968: americanii John Gruener și Neal Watson utilizând un aparat autonom de scufundare cu
aer comprimat, ating adâncimea de 133 metri.

 1969: se înființează la San Francisco „Sea and Sea Travel”, prima agenție de turism destinată
în exclusivitate scafandrilor și având ca destinații în special insulele din Marea Caraibilor ca
Bonaire, Cuzumel sau Grand Cayman.

 1970: medicul Morgan Wells începe mai multe experimente în cadrul „National Oceanic and
Atmospheric Administration” (NOAA) pentru utilizarea amestecurilor respiratorii azot-
oxigen (Nitrox) în timpul efectuării scufundărilor autonome cu caracter civil. Aceste
experimente au avut la bază numeroase alte teste anterioare efectuate de către U.S.Navy
începând cu anul 1943.

 1970: se înființează organizația "Scuba Schools International" (S.S.I.).

 1975: este susținut în cadrul P.A.D.I. primul curs pentru pregătirea instructorilor de
scufundare.

 1976: Jacques Mayol coboară în apnee până la adâncimea de 100 m.

 1978: NOAA (National Oceanic and Atmospheric Association) publică tabelele de

decompresie "NOAA NITROX I"(68%N2/32%O2), iar în anul 1990 "NOAA NITROX
II"(36%O2) destinate efectuării de scufundări cu caracter civil.

 1983: apare lucrarea Decompression-Decompression Sickness a lui Dr. Albert A. Bühlmann

care începând cu anul 1959 efectuează o serie lungă de teste în cadrul scufundare în saturație
laboratorului de fiziologie hiperbară al Spitalului Universitar din Zürich. Lucrarea este
considerată a fi cea mai completă din domeniu și va sta la baza calcului algoritmic al tuturor
calculatoarelor de scufundare. Sunt elaborate tabelele de scufundare la altitudine Bühlmann-
700 și Bühlmann-1500 pentru scufundări până la altitudinea de 700 m respectiv 1500 m.

 1983: este introdus "Orca Edge", primul calculator de scufundare. Calculatorul putea să
monitorizeze scufundările și să calculeze timpii de scufundare sub curba de securitate,
precum și limitele de adâncime. În anii următori apar numeroase alte modele de calculatoare
de scufundare din ce în ce mai perfecționate și complexe, anunțând o nouă eră pentru
instrumentele de scufundare.

 1983: Jaques Mayol stabilește un nou record de scufundare liberă, 105 m, fiind primul om ce
reușește să depășească bariera celor 100 m.

 1985: Dick Rutkowski un fost instructor de scufundare la NOAA, fondează IAND

(International Association of Nitrox Divers) și începe predarea primelor cursuri de
scufundare cu amestec Nitrox. În anii următori apar tot mai multe asociații specializate în

10
 scufundare sportivă cu amestec respirator Nitrox (IANTD), Technical Diving International
(TDI) etc.

 1996: este atinsă adâncimea de 110 m în scufundarea liberă de către Umberto Pelizzari.

 în prezent: scufundarea autonomă sportivă continuă să se dezvolte în special în cadrul unor

activități ca fotografia, filmarea și turismul subacvatic. Apar numeroase cărți și reviste de
specialitate, iar echipamentul de scufundare cunoaște o mare diversificare de stiluri, culori și
modele ce atrag numeroși noi practicanți. Sunt adoptate din scufundarea profesionistă și
militară noi tehnologii cum ar fi comunicații ultrason, măștile faciale și amestecurile binare
de heliu-oxigen (Heliox) sau ternare de heliu-oxigen-azot pentru a fi utilizate cu aparate
autonome ce funcționează în circuit semiînchis sau închis denumite recirculatoare. Firma
Dräger AG introduce primul aparat cu circuit semiînchis Atlantis I destinat scufundărilor cu
caracter civil, urmat apoi de aparatele Dräger Dolphin și Dräger Ray. Apar numeroși alți
producători, iar aparate precum Halcyon, MK 5P, Phibian, Prism Topaz, CCR 2000,
Buddy Inspiration, Azimuth ș.a., sunt concepute special atât pentru scufundări cu caracter
sportiv cât și științific sau pentru explorarea peșterilor inundate. În această perioadă se
remarcă totodată o continuă îmbunătățire a confortului, durabilității și eficienței
echipamentului de scufundare precum și a proceselor de pregătire, educație, antrenament,
siguranța scufundărilor și protecția mediului subacvatic.

11