Tema 10

MANIFESTĂRILE EULUI

10.1. Reprezentări despre Eul propriu

10.2. Atitudini faţă de Eu
10.3. Dinamica manifestărilor Eului
10.4. Bibliografie
10.5. Teme de discuţie în seminar
10.6. Subiecte pentru evaluare (examen)

10.1. Reprezentări despre Eul propriu

Imaginea de sine
Dacă sub aspect structural şi genetic, problematica Eului este tratată pe larg
în psihanaliză, psihologie genetică, psihologie clinică şi în personologie,
fenomenologia Eului ţine preponderent de domeniul psihologiei sociale. Miezul
imaginii de sine constă în nume, imagini şi senzaţii corporale (schema corporală),
atributele de sex, vârstă, profesie (în cazul bărbaţilor), apartenenţa la o familie (în
cazul femeilor), la care se adaugă o serie de subidentităţi, legate de anume activităţi
sau grupuri de referinţă, în care persoana joacă anumite roluri. Pentru Reber,
imaginea de sine are mai degrabă o conotaţie de idealizare (ceea ce persoana îşi
imaginează că este), el ataşând termenului de concept de sine semnificaţia pe care
alţi autori o atribuie imaginii de sine.
Originile imaginii de sine, în concepţia lui Argyle, ar putea fi căutate în trei
direcţii:
 Reacţia celorlalţi – începând din copilărie, copilul adoptă percepţiile,
atitudinile şi reacţiile celorlalţi faţă de el (autorul consideră introiecţia
psihanalitică ca pe o formă de învăţare socială) prin intermediul aşa-
numitelor “euri-oglindă” care devin ulterior părţi ale identităţii de sine;
întregul pattern al reacţiei celorlalţi este important, atât cele spuse, cât şi
cele nespuse, chiar dacă există diferenţe în “afişarea” expresivă a reacţiei
(feedback-ul social faţă de adult este mai cenzurat decât faţă de copil, mai
ales sub aspectul reacţiilor verbale sau negative);
 Comparaţia cu ceilalţi – semenii săi, prezenţi permanent în jurul său, sunt
suficient de asemănători pentru a permite comparaţia (similitudini de sex,
vârstă, statut social); în cazul în care copilul nu deviază prea mult de la
normele grupului, se va percepe pe sine ca aparţinând grupului şi ca
posedând caracteristicile grupului, în caz contrar se va simţi alienat.
 Rolurile jucate – adulţii se definesc adesea prin profesiile lor (rol
profesional) sau prin roluri mai semnificative din trecutul lor, explicaţia
fenomenului rezidând în faptul că rolurile furnizează o soluţie facilă pentru
problema identităţii de sine = o identitate publică clară care este adoptată;
unele roluri pot fi împovărătoare, întrucât Eul nu poate fi decât parţial
concordant cu un anume rol, soluţia fiind o distanţare faţă de rol. Argyle
este de părere că există diferenţe între stadiile de dezvoltare a
personalităţii în această privinţă: copilul nu are nevoie de o imagine de

1
 sine congruentă, adolescentul nu are nevoie încă să se decidă pentru o
identitate anume şi, ca atare, experimentează diferite roluri şi abia la
vârsta adultă apare un impuls puternic spre consistenţa de sine – individul
trebuie să decidă ce păstrează şi la ce renunţă în privinţa identităţii de
sine, necesitatea adoptării rolului ocupaţional fiind baza acestui proces.
I. Radu susţine că dinamica eşecurilor şi succeselor este o primă sursă de
autocunoaştere: “În procesul activităţii, reuşitele şi insuccesele se înscriu pe o scară
permanentă de valori, se însumează parcă algebric. Succesele ridică nivelul
autoaprecierii în timp ce eşecurile îl coboară. Pe termen mai lung, jocul acestor
tatonări duce la o stabilizare relativă a imaginii de sine, proces înlesnit, mijlocit de un
al doilea factor, comparaţia cu altul şi înscrierea sau situarea în repere oferite de
contextul social. La acestea se adaugă opinia grupului, imaginea socială de sine …
Integrarea … (acestor informaţii) în versiunea intimă a conştiinţei de sine se află sub
incidenţa unor mecanisme de apărare a Eului … pe care individul nu le controlează
în mod conştient.”
Pentru K. Horney, imaginea idealizată de sine este comună atât nevroticului,
cât şi personalităţii normale, rolul ei fiind acela de a da sentimentul de unitate şi
integrare a personalităţii, de a oferi un cadru de referinţă prin care ne abordăm pe noi
înşine. Nevroticul are nevoie de funcţia integratoare a imaginii de sine în aceeaşi
măsură cu normalul, dar imaginea lui de sine fiind incompletă, distorsionată,
nerealistă, încercările lui de adaptare sunt sortite eşecului.
O imagine de sine realistă este flexibilă şi dinamică, modificându-se odată cu
evoluţia individului dar, fiind totodată un ţel spre care tindem, reflectă aspiraţiile
persoanei şi o ghidează. Imaginea de sine nevrotică este statică şi inflexibilă, o idee
fixă, nu un imbold călăuzitor, o oprelişte care impune conformarea rigidă; ea nu
permite rezolvarea insecurităţii şi anxietăţii, oferind ca substitut sentimentul de
mândrie şi valoare. Imaginea de sine nevrotică provoacă alienare faţă de Eul
adevărat, devenind un element de conflict intrapsihic.

Concepţia de sine
Stabilitatea imaginii de sine permite conturarea concepţiei despre sine, pe
care unii autori o identifică cu identitatea de sine, între cele două accepţiuni existând
totuşi unele diferenţe. Fischer arată că există două laturi ale conceptului de sine:
afectivă – stima sau sentimentul de sine (dependentă de aspiraţii pe de o parte şi de
aprobarea socială pe de altă parte) şi cognitivă – reprezentarea despre sine (de care
sunt legate afirmarea de sine, evaluarea situaţiei, prezentarea de sine şi
comportamentul strategic, care are ca scop autoprotejarea şi evitarea dominării de
către alţii).
Hamachek vede imaginea şi conceptul de sine ca sinonime, cu semnificaţia
de sistem de atribuiri autoreferente, construct personal sau “structură cognitivă
organizată despre noi ca indivizi, derivată din totalitatea experienţelor noastre. Din
aceste experienţe rezultă ideile (conceptele) despre ce fel de persoană credem că
suntem. Self-conceptul este, deci, imaginea noastră mentală privată despre noi
înşine, o colecţie de credinţe despre ce fel de persoană suntem.” Faptul că ea derivă
din totalitatea experienţelor noastre subliniază, dacă mai era nevoie, complexitatea
sa, intricarea aspectelor cognitive şi afective şi accentuează confuzia dintre imagine
şi concept de sine.

Identitatea de sine
Identitatea de sine – concept lansat de E. Erikson- este parţial asimilabil
Supraeului pentru că ea constituie o instanţă de internalizare a normelor sociale în
procesul de formare a personalităţii. Identitatea, ca definire de sine (caracteristici
considerate ca proprii), comportă patru aspecte esenţiale: încrederea în sine,

2
stabilitatea caracteristicilor individuale, integrarea Eului şi adeziunea la valorile unui
grup şi la identitatea lui. Identitatea de sine este un rod al eforturilor individului şi ale
societăţii, pentru că ea se formează în interacţiunea cu ceilalţi.
O precizare importantă în privinţa formării identităţii de sine o face R. Laing
prin conceptul de “identitate complementară” – definirea de sine se face în contextul
relaţiilor interpersonale, prin raportare la ceilalţi (implică definirea de sine prin altul şi
definirea altuia prin sine): “Toate identităţile necesită un alter: un alter în care, şi prin
relaţia cu care, este actualizată identitatea de sine. Celălalt, prin acţiunea sa, poate
să impună o identitate nedorită …”.
Această complementaritate a identităţilor de sine, ca rezultantă a
complementarităţii sistemului de statut /rol în structura relaţiilor sociale, este
prezentă, sub alte forme, şi în conceptele de “Euri-oglindă”, etichetare socială,
comparaţie socială. Laing adaugă: “Prin complementaritate eu înţeleg acea funcţie a
relaţiilor personale care împlineşte sau completează sinele (subl. ns.) …
complementaritatea mai mult sau mai puţin formalizată, condiţionată cultural”.
Dincolo de controversele mai vechi iscate în jurul teoriei autorului englez despre
geneza socială a schizofreniei (celebrele şi contestatele teze despre familia
schizofrenogenă şi mama schizofrenogenă) şi de apartenenţa lui la un curent de
gândire foarte controversat (antipsihiatria), ideea lui Laing despre complementaritate
este deosebit de valoroasă, alături de alte contribuţii care au dus la o revalorizare
postumă a operei sale.
Identitatea de sine este asociată de sistemul statut /rol şi de Miller, care
vorbeşte de identitatea publică şi identitatea asumată, prin referire directă la rolurile
asumate de individ într-un sistem dat. Componentele identităţii, după Miller, sunt
poziţia (poziţiile) ocupată(e) de individ în sistemul relaţiilor sociale (statut), aşteptările
celorlalţi legate de această poziţie (rol) şi identificarea individului cu statutul şi rolul.
Problema identităţii de sine este legată, de asemenea, de cercetările lui M.
Zavalloni, care vede identitatea de sine ca pe o structură cognitivă legată de
gândirea reprezentaţională: ansamblul reprezentărilor individului despre sine însuşi şi
despre alţii, mediu intern operaţional al personalităţii, compus din imagini, concepte
şi judecăţi despre sine, altul, societate.

10. 2. Atitudini faţă de Eu

Eul ideal
Eul ideal sau idealul Eului (concept parţial superpozabil celui de imagine de
sine idealizată) este constituit dintr-o fuziune de caracteristici dorite provenind din
surse variate. Cum aş vrea să fiu depinde nu numai de ce consider că este bun şi
valoros pentru mine, ci şi din ceea ce consideră alţii că este bun şi valoros în general
şi este interesantă discrepanţa dintre Eu şi idealul Eului care poate fi măsurată prin
aceleaşi metode ca imaginea de sine.
Studiile citate de Argyle arată că, deşi se întâlnesc discrepanţe şi la
persoanele normale, nevroticii au un conflict mai puternic între imaginea de sine şi
idealul Eului, scopul psihoterapiei fiind tocmai reducerea acestei discrepanţe.
Persoanele care au o imagine de sine bine conturată înregistrează discrepanţe mai
mici între cele două aspecte, dar o discrepanţă mare se poate solda fie cu o scădere
a stimei de sine, fie cu eforturi de a atinge idealul Eului.
Pentru P. Popescu-Neveanu, Eul ideal este o proiecţie a imaginii de sine, o
formă de manifestare a Supraeului, prezent la unele persoane în termeni fermi, la
altele abia conturat. Proiecţiile persoanei sunt mai transparente pentru un observator
extern decât pentru persoana însăşi. Eul ideal este un factor propulsiv puternic în

3
determinarea valenţelor comportamentale, a performanţelor, a stilului de viaţă, a
adaptării în general.

Consistenţa de sine
În contextul teoriilor consistenţei, ideea de disonanţă / consonaţă, ca raport
între perechi de cunoştinţe este extinsă şi la problematica imaginii de sine şi a
concepţiei de sine. Aşa cum arăta Festinger “evidenţa disonanţei, fiind neconfortabilă
din punct de vedere psihologic, va motiva persoana să încerce să reducă disonanţa
şi să realizeze consonanţa”, conflictul cognitiv dintre cunoştinţe, în general şi, cu atât
mai mult, în cazul celor legate de imaginea de sine, induce tensiuni cu caracter
propulsiv şi direcţionează persoana spre căutarea informaţiilor care sunt concordante
cu această imagine şi respinge acele informaţii care ar amplifica conflictul.
Fenomenul, denumit de Osgood, care a dezvoltat teoria disonanţei, “presiune spre
congruenţă”, este studiat ulterior intens de psihologia socială.
Axându-şi întreaga concepţie despre personalitate pe consistenţa
intraindividuală, Lecky susţine că asimilarea informaţiilor din lumea exterioară în
concepţia despre sine şi lume a individului se face în concordanţă cu gradul de
consistenţă al acestor elemente cu concepţiile individului, cu alte cuvinte
selectivitatea persoanei în raporturile sale cu lumea este realizată în virtutea unei
nevoi de organizare coerentă a lumii sale interioare, personalitatea devenind astfel “o
schemă unificatoare a existenţei, o organizare a valorilor care sunt consistente unele
cu altele”.
În viziunea lui, individul se află “scufundat” într-un mediu complex la care nu
se poate adapta decât prin crearea unui model, a unei concepţii proprii despre acest
mediu, model care joacă un rol important în ordonarea experienţei şi crearea unui
sentiment de siguranţă. Asimilând informaţiile la această schemă cognitiv-afectivă,
individul le va căuta pe cele concordante şi le va respinge pe cele discordante,
tendinţa spre unitatea imaginii şi conceptului de sine fiind o forţă motivaţională
puternică.
Normalitatea statistică, percepută ca un standard social definit, este sursa
unei motivaţii de conformare (presiune socială a grupului) care induce consistenţa
intrasubiectivă. Coan este şi el de acord cu Lecky asupra faptului că adaptarea
individului la mediul său presupune procese integrative de bază care tind spre
consistenţa internă. Această tendinţă spre consistenţă este universală, dar prezintă o
mare variabilitate interindividuală.
Individul ideal este cel care reuşeşte cel mai bine în realizarea consistenţei
interne, el fiind un membru tipic al grupului. Datorită variabilităţii interindividuale, la
nivelul grupului, tendinţa centrală va fi în jurul nivelului optimal de consistenţă, cu o
proporţie mică de inadaptaţi într-o direcţie sau alta (devianţă de la norma de grup).
Afirmaţia este oarecum simplistă pentru că fiecare individ aparţinând simultan mai
multor grupuri poate fi clasificat, după normele fiecăruia, în moduri diferite, dar
răspunsul pe care îl dă Coan este că tocmai aceasta este explicaţia faptului că
indivizii tind să caute grupuri compatibile cu ideile şi sentimentele lor şi astfel să
devină un membru tipic.
Ideea aceasta a modelului intern al lumii externe, este prezentă şi în teoria
constructelor personale a lui Kelly care susţine că procesele psihice ale persoanei
sunt dirijate de modul în care ea anticipează evenimentele, anticipare care se
bazează pe construirea unei “replici”, a unei dubluri mentale a lor, persoanele diferă
între ele în privinţa modului în care “construiesc” evenimentele; persoana alege
pentru sine acea alternativă a constructului dihotomic pe care o anticipează ca fiind
cea mai compatibilă cu constructele deja existente; varianţa în interiorul sistemului de
constructe al unei persoane este limitată de permeabilitatea constructelor.
Enumerarea postulatului fundamental şi a câtorva corolare ale acestuia sunt un

4
argument care susţine, dintr-o perspectivă unificatoare, procesele care contribuie la
edificarea acestui mental model al lumii.

Stima de sine
Determinismul social al stimei de sine este subliniat de Argyle care o include
în categoria motivelor sociale (dependenţă, afiliere, dominanţă, sex, agresiune):
oamenii au nevoie de recunoaşterea şi aprecierea celorlalţi şi tind să-i facă pe
semenii lor să le aprobe şi să le accepte imaginea de sine ca validă. Dacă evaluarea
este defavorabilă, persoana va evita grupul sau persoanele care o manifestă sau va
încerca să determine o schimbare a atitudinii. Autoevaluarea presupune căutarea
activă a informaţiilor despre abilităţile sau ideile lor în comparaţie cu ale altora
(comparaţie socială), cu scopul, explicit sau nu, de a-şi preciza şi întări imaginea de
sine. Fiecare persoană are tendinţa de a se evalua în comparaţiile cu ceilalţi şi de a
se socoti ca fiind valoroasă, Argyle distingând un “ nucleu” şi o “periferie” a stimei de
sine (bazată pe relaţiile cu diferite alte grupuri).
Unii oameni dezvoltă o stimă de sine exagerată în comparaţie cu inerentele
sentimente de inferioritate bazale (Adler). Autorul consideră că stima de sine este o
funcţie a imaginii de sine, formată prin introiectarea admiraţiei şi afecţiunii părinţilor,
dezvoltată ulterior prin compararea caracteristicilor şi performanţelor proprii cu ale
celorlalţi şi prin asumarea unor roluri, mai ales dacă este vorba de roluri cu aspecte
valorice importante (prestigiu, ruşine). Un nivel ridicat al stimei de sine este expresia
unei imagini de sine clare şi consistente, existând o tendinţă firească, dar limitată de
realitate, de a o menţine la acest nivel: atunci când performanţele sau feedback-ul
social contrazic stima de sine în mod continuu, menţinerea ei duce la un
comportament absurd sau ridicol. Nivelurile foarte scăzute ale stimei de sine îşi au
cauza iniţială în lipsa de afecţiune din partea părinţilor, fiind ulterior întărită prin
acţiunea de sens contrar a mecanismelor susmenţionate.
Referitor la stima de sine, Argyle arată ca ea este parte constitutivă a
aceleiaşi motivaţii de natură socială, măsura în care cineva se aprobă şi se acceptă
pe sine însuşi şi se priveşte ca pe cineva de valoare, comparativ cu alţii, sau pur şi
simplu în valoare absolută. Individul nu are nevoie numai de informaţii concordante
cu propria-i imagine de sine, ci şi de aprobarea celorlalţi, ca formă explicită de
valorizare pozitivă a manifestărilor personalităţii sale. Nevoia de aprobare este legată
la rândul său de submisiune şi conformism în situaţii sociale. Autorul face distincţia
între nucleul şi periferia stimei de sine, primul fiind un element generic, iar periferia
fiind constituită de aspecte rezultate din relaţiile cu diferite grupuri, respectiv din
rolurile jucate în aceste interacţiuni sociale. Indivizii cu o imagine de sine neclară,
deci nesiguri în autoapreciere sunt deosebit de anxioşi în a recepta aprobarea
celorlalţi, mai ales a persoanelor şi grupurilor de referinţă.
Punctul slab al teoriei nevoii de autostimă este acela că există oameni care
nu au stimă de sine, se consideră inferiori şi fără valoare, în timp ce alţii dezvoltă o
autostimă exagerată. Desigur, este discutabil dacă absenţa sau excesul de
autostimă ţin de periferia stimei de sine sau sunt un fenomen de profunzime,
afectând însuşi nucleul ei. Despre aspectele genezei acestui fenomen, Argyle arată
că în copilărie nu există nevoia de imagine de sine congruentă, adolescentul nu are
încă nevoie să se decidă pentru o anume identitate şi, drept urmare,
“experimentează” diferite roluri, dar în cazul adultului există un puternic impuls spre
consistenţă. El trebuie să se aleagă între identităţile adolescentine de probă ceea ce
păstrează şi la ce renunţă. Parţial, baza acestui proces este în necesitatea adoptării
unui rol ocupaţional.
Sentimentul de autostimă variază după împrejurări, dar este întotdeauna
ataşat idealului de sine. El poate reflecta rezultatul concret al confruntării cu o
anumită situaţie sau perceperea lui “filtrată” prin prisma evaluărilor grupului de
referinţă. Se pune problema dacă acest cadru (grupul) a fost ales anume pentru că

5
produce un anumit tip de evaluare. Când o persoană are valori puternic înrădăcinate
sau este puternic ataşată unui grup, o apreciere defavorabilă din partea acestuia
poate genera o stimă de sine scăzută, dacă aceasta nu posedă atribute potrivite cu
normele grupului. În acest caz, persoana va traversa o stare de conflict între
imaginea de sine şi idealul de sine sau va fi nefericită şi va încerca să soluţioneze
criza într-un fel sau altul.

10. 3. Dinamica aspectelor Eului

Între fiecare dintre subidentităţile care compun imaginea de sine şi idealul de

sine pot exista conflicte. Gradul de integrare sau de difuzie a identităţii de sine este
un aspect important al personalităţii, extrema integrare fiind caracteristică fanaticilor
şi extrema difuzie - adolescenţilor în căutarea identităţii de sine. Cu cât imaginea de
sine este mai integrată, cu atât comportamentul va fi mai consistent, deci defectul
imaginii de sine este suprimarea comportamentelor neconcordante. Consistenţa
comportamentului ia forme variate în funcţie de baza sa (atribute personale, reguli de
conduită etice sau ideologice, roluri socio-ocupaţionale).
Conflictul dintre imagine de sine şi idealul Eului poate duce la scăderea
stimei de sine sau, dimpotrivă, poate fi sursa unor eforturi de a atinge idealul, ceea
ce Argyle numeşte “self realization” - realizare de sine. Există două căi de atingere a
acestui deziderat: fie prin eforturi de a proiecta în exterior o anumită imagine de sine
publică, cu riscul ca, în cazul unei aparenţe care contrazice realitatea, această
discrepanţă să amplifice conflictul intern, fie prin reorientarea preocupărilor de la
aparenţe spre atingerea unor standarde, rezultate, idealuri. Această din urmă cale
este nesatisfăcătoare pentru cei dependenţi de părerea altora. Atingerea idealului
Eului poate duce la revizuirea scopurilor în sens ascendent, deci poate avea un rol
propulsiv în evoluţia individului.
Măsura în care cineva se percepe ca unic şi diferit de ceilalţi (identitate de
sine clară) poate fi la rândul său sursă de conflict între aspectele Eului, dar o parte a
imaginii de sine se bazează pe apartenenţa la un grup şi această sursă a ei va
genera o tensiune între identitatea individuală şi de grup pe de-o parte şi autonomie
şi mutualitate pe de altă parte. Soluţia este, aşa cum arată Ziller, asumarea unor
roluri în grupuri în care toţi membrii adoptă modalităţi comportamentale comune, dar
acceptă originalitatea fiecărei persoane.

Autosupravegherea (Self Monitoring)

În procesul interacţiunii, persoanele îşi supraveghează în mod diferit
comportamentul. Snyder arată că cei cu o autosupraveghere au o mai mare
acurateţe a percepţiei interpersonale, memorează mai uşor şi îşi reamintesc mai
prompt informaţiile despre ceilalţi, sunt mai puţin timizi şi mai asertivi, au mai mari
şanse să ajungă lideri, au o percepţie interpersonală de bună calitate, sunt mai
precişi în judecarea stărilor emoţionale ale celorlalţi. Uneori corespondenţa dintre
atitudinile publice şi cele private este minimă, spusele şi faptele lor oferind puţine
informaţii despre adevăratele lor sentimente şi atitudini, ei putându-şi adapta uşor
prezentarea de sine, dacă feedback-ul social le oferă indicii că nu se comportă
conform aşteptărilor celorlalţi.
Dacă ei au succes timp îndelungat practicând astfel de strategii de
autoprezentare, “jucând” diferite roluri, s-ar putea să ajungă să nu mai ştie cine sunt
cu adevărat, situaţii întâlnite mai frecvent în cazul actorilor, care tocmai pentru că se
transpun în diferite personaje, sunt anxioşi şi se simt neconfortabil în situaţiile
cotidiene în care nu există scenarii şi roluri de jucat. Cu persoanele apropiate, cei

6
care posedă un nivel ridicat al autosupravegherii şi-l pot folosi pentru a facilita şi
menţine interacţiuni calde. Dacă fac pereche cu persoane cu un nivel scăzut al
acestei abilităţi, au tendinţa de a fi mai conştienţi de sine pentru că autoprezentarea
lor depinde de indicii furnizaţi de ceilalţi, mai ales în cazul când aceşti indici lipsesc
(cazul persoanelor “greu de citit”).
Cei cu o slabă autosupraveghere nu sunt preocupaţi de indicii sociali,
exprimă mai degrabă ce sunt în realitate, decât să se conformeze unui rol. Spre
deosebire de primii, ei au o idee mai clară despre ceea ce este Eul şi îl consideră ca
pe o identitate ce nu poate fi compromisă de dragul cerinţelor situaţiei, străduindu-se
să menţină o congruenţă între ceea ce consideră că sunt şi felul în care se comportă,
au o prezentare de sine consistentă şi stabilă.
Cu cât comportamentul se apropie mai mult de extreme, cu atât se produc
efecte mai puternice asupra persoanei, existând avantaje şi dezavantaje în fiecare
categorie: cei cu o bună autosupraveghere sunt mai flexibili şi mai adaptabili, dar
eforturile de a fi pe placul celorlalţi îi fac să fie evazivi şi alunecoşi şi mai puţin
consistenţi emoţional. Cei cu o slabă autosupraveghere sunt mai stabili şi mai
consistenţi, această tendinţă fiind bună în sensul că stabilitatea îl face “predictibil” pe
celălalt şi creează o stare de confort psihologic şi încredere în relaţiile apropiate, dar
ea are şi aspecte negative pentru că o comportare prea rigidă îi face să fie insensibili
şi neimpresionabili şi, implicit, mai puţin agreabili.
În viaţa cotidiană, majoritatea persoanelor au tendinţa de a oscila între cele
două extreme, în funcţie de situaţie, putându-se afirma că există o alegere conştientă
a Eului în fiecare interacţiune socială. Această dimensiune profundă a rolurilor
sociale, legată de modul de funcţionare a Eului, subliniază o dată în plus, dacă mai
era nevoie, determinismul social al Eului.

Forţa Eului
Conceptul de forţă a Eului (Ego strength) este definit de psihanaliză ca
disponibilitate de energie psihică: cu cât este mai puternic, cu atât capacitatea sa
rezolutivă este mai mare şi cu atât individul va rezista mai bine loviturilor vieţii, deci
de forţa sau slăbiciunea sa depinde calitatea adaptării. O definiţie mai detaliată este
dată de Goldenson care consideră forţa Eului ca fiind capacitatea acestuia de a
menţine un echilibru eficient între impulsurile Sinelui şi cerinţele realităţii externe
(situaţia de viaţă) şi interne (conştiinţa). Deci mecanismele Eului şi forţa de care
dispune această structură a personalităţii sunt implicate în controlul relaţiilor cu
mediul şi, în special, în autocontrol. Organizarea optimă a Eului presupune
exercitarea unui control cognitiv, funcţie dependentă de factori constituţionali şi de
experienţă, manifestată în comportamentele atenţionale, în scanarea şi structurarea
câmpului perceptiv, în stilul nivelator sau reliefant al percepţiei.
Eul puternic se manifestă prin toleranţa la frustrare, controlul impulsurilor,
modificarea dorinţelor egoiste şi primitive în conformitate cu patternuri socialmente
acceptabile, flexibilitate în tratarea stresului. Eul puternic nu recurge la apărări rigide
şi nu este angrenat în reacţii nevrotice. Pentru Cattell, Eul puternic se caracterizează
prin absenţa infantilismului, a anxietăţii, depresiei, gândirii nerealiste şi a
distorsionărilor perceptive, deci forţa Eului poate fi echivalată cu conduita adaptată.
Eul slab este dominat de pulsiunile Sinelui, manifestă o toleranţă redusă la
frustrare, incapacitatea de a se adapta flexibil la cerinţele mediului, conflicte,
anxietate. Reacţia la conflictul intrapsihic se face prin intermediul unor mecanisme de
apărare rigide, care amplifică conflictul, în loc să-l reducă, ducând în final la defecte
de caracter şi simptome psihiatrice.
Anxietatea prelungită şi înclinaţia excesivă spre autoînvinovăţire, prezente în
istoricul cazurilor clinice, sunt explicate de Cattell printr-o slabă dezvoltare a forţei
Eului. În acest sens, el este de acord cu teoreticienii psihanalişti, care susţin că
cerinţele timpurii excesive asupra conştiinţei se adaugă la dificultăţile găsirii unor

7
moduri adecvate de exprimare a trebuinţelor emoţionale, afectând în acest mod
capacitatea Eului de a gestiona raţional impulsurile Sinelui.
R.B. Cattell citează un studiu longitudinal al lui Butcher asupra copiilor din
mediul urban şi rural, care a avut ca obiectiv măsurarea predictibilităţii succesului
şcolar prin măsurarea factorilor aptitudinali şi de personalitate. Concluzia studiului a
fost că, la niveluri egale de inteligenţă, copiii cu o forţă mai mare a Eului
înregistrează progrese şcolare mai mari decât cei cu un Eu slab, deci predicţia
succesului şcolar se îmbunătăţeşte dacă la factorii aptitudinali sunt adăugaţi factorii
de personalitate propriu-zişi.
În prezentarea chestionarelor de personalitate Cattell, M. Minulescu
subliniază că factorul de personalitate C (forţa Eului - instabilitate emoţională /
stabilitate emoţională) este legat de controlul emoţional: polul caracterizat prin
instabilitate (Eu slab) indică o orientare imatură afectivă, reacţie emoţională la
frustrare, inconstanţă în atitudini şi interese, hiperreactivitate, fugă de
responsabilitate, nelinişte, implicare în conflicte, iar polul opus indică un Eu puternic,
caracterizat prin maturitate în reacţii, calm, realism, adaptare facilă, rezistenţă la
oboseală, neimplicare în conflicte.
Acest factor este, în viziunea lui Cattell, un factor constituţional, care nu
depinde de formare şi mediu, persoanele care au o asemenea tendinţă
constituţională având dificultăţi în formarea controlului emoţional. În forma sa
extremă, slăbiciunea Eului se manifestă prin “reacţii nevrotice generalizate sub forma
unor tulburări psihosomatice (tulburări digestive, de somn) sau temeri iraţionale şi
comportamente obsesive”.
Chestionarul 16 PF al lui Cattell conţine şi factorul D (forţa Supraeului), care
se aseamănă doar superficial cu primul. Conceptul lui Cattell de Supraeu
corespunde celui psihanalitic, prin accentul pus pe respectarea normelor morale şi a
convenţiilor sociale şi prin faptul că se referă la o integrare dinamică de-a lungul
întregii vieţi a individului: “Persoana cu un G ridicat se manifestă ca respectuoasă şi
metodică, cu o bună capacitate de concentrare, reflectând înainte de a vorbi,
preferând de asemenea compania celor eficienţi. Acest pol indică reuşita în activităţi
variate, dar care impun perseverenţă, regularitate şi o bună organizare mentală, fiind
în genere un prognostic bun pentru succesul profesional”.
În viziunea lui Goldenson, psihanaliza explică mecanismele nevrozei şi
psihozei uzând şi de conceptul de forţă al eului. Copilul, dominat de impulsurile
momentului, îşi dezvoltă treptat capacitatea de a-şi stăpâni impulsurile, de a suporta
şi depăşi eşecurile, învaţă să reacţioneze constructiv la frustrare, ceea ce duce la o
adaptare la cerinţele şi imperativele sociale, care să nu strivească individualitatea.
Adolescentul caută suportul grupului în întărirea Eului, în nevoia de exprimare şi
răspuns la cerinţele realităţii. Forţa Eului este importantă nu numai în evaluarea
dezvoltării personalităţii, ci şi a sănătăţii psihice.
Psihoterapia de suport nu face altceva decât să “împrumute” pacientului un
Eu până la consolidarea propriului Eu dar, aşa cum susţine Greenson (1959), pentru
a putea fi terapizat, el trebuie să posede zone fără conflict, de la care să se
pornească demersul de consolidare a Eului. Finalul terapiei depinde de câştigul de
forţă a Eului, de consolidarea unui Supraeu mai rezonabil şi mai tolerant, care să
permită un nivel matur de exprimare a impulsurilor, rezolvarea autonomă a
conflictului nevrotic şi extinderea suveranităţii Eului.
Aşa cum arată R.B. Cattell în construcţia scalei ES (Ego strength), propusă
de F. Barron în 1953, au fost incluşi itemi aparţinând atât de factori interni (mentali),
cât şi de factori externi (comportamentali), pentru a măsura emoţionalitatea şi
nevrotismul. Există diferenţe culturale în privinţa emoţionalităţii, a asumării
responsabilităţii pentru propria persoană, tendinţa de evaziune din realitate,
sentimentul devalorizării, oboseala emoţională, inabilitatea de a înfrunta realitatea,
dar reacţia nevrotică accentuează aceste manifestări.

8
 Studiile realizate cu acest instrument au relevat diferenţe semnificative de
forţă a Eului între diferite categorii de persoane: nevroticii, narcomanii, alcoolicii au
un nivel anormal de scăzut al forţei Eului; de asemenea, inadecvarea în cazul unor
forme de anormalitate este legată de slăbiciunea Eului. La nivelul ocupaţional au fost
puse în evidenţă diferenţe între persoane care lucrează în munci care cer autocontrol
şi decizie (piloţi, pompieri ş.a.), la care nivelul scorurilor la această scală erau
ridicate, faţă de persoane care lucrau în munci de birou, care înregistrau scoruri mai
scăzute.
Referindu-se la experienţa subiectivă a controlului propriului comportament,
Coan spune: “Fiecare persoană este înclinată să-şi considere propriile acţiuni ca
autodeterminate şi astfel să vadă că forţele externe se opun, cu putere sau nu,
propriei voinţe. Dintr-un punct de vedere extraspectiv, comportamentul poate fi văzut
ca fiind mai mult sau mai puţin un produs al stimulilor externi şi poate fi considerat
mai mult sau mai puţin predictibil în funcţie de aceştia ... pare să fie esenţial pentru
fiecare trăirea unui fel de control personal asupra destinului său”. Psihopatologia este
însoţită de pierderea acestei trăiri şi persoana tulburată se vede pe sine ca o victimă
a unor agenţi externi Eului său conştient, până la a nu mai distinge între Eu şi non-
Eu. În cazul paranoizilor şi al compulsivilor se pot remarca eforturi de a compensa
trăirea anxioasă a pierderii controlului şi de a-şi întări sentimentul de putere asociat
separării dintre Eu şi non-Eu. Funcţionarea optimală a personalităţii presupune
concordanţa dintre experienţa subiectivă a controlului şi capacitatea de acţiune
efectivă.

10.4. Biliografie

1. Argyle, M. (1967) The Psychology of Interpersonal Behavior, Pengiun Books,

Harmondsworth, G.B
2. Bogatu, N. (1981) Implicaţii psihosociale ale imaginii de sine, Revista de
Psihologie, nr. 4.
3. Coan, R. (1974) The Optimal Personality, Columbia Univ. Press. NY.
4. Hamachek, D.E. (1987) Encounters Whith The Self, third ed., Holt, Rinehart
and Wiston, Inc, USA.
5. Laing, R. D. (1960) The Divided Self, Tavistok Publ., London.
6. Laing, R. D. (1969) Self and Others, 2nd ed., Penguin Books.
7. Minulescu, M. (1966) Chestionarele de personalitate în evaluarea
psihologică, Garell Publ. House, Bucureşti.
8. Radu I., Miclea, M. ş.a. (1993) Metodologie psihologică şi analiza datelor, Ed.
Sincron, Cluj-Napoca.

10.6. Teme de discuţie în seminar

 Originile imaginii de sine

 Importanţa atitudinilor favorabile faţă de eu în pentru reuşita în activitate.
 Forţa eului.

Baza de discuţie:
- bibliografie cursului.

9
10.6. Subiecte pentru evaluare

1. Reprezentări despre eul propriu.

2. Atitudini faţă de eu.
3. Dinamica manifestărilor eului.

10