Tradiţii şi obiceiuri în România

Probabil că nimic altceva nu poate defini mai bine spiritul unui popor decât străvechile sale tradiţii si
obiceiuri. Călătorul vestic va fi surprins să descopere in România un loc plin de legende, mituri si tradiţii
păstrate de-a lungul secolelor.
Definită dinăuntrul ei, subiectiv, mitologia este o încercare globală de cunoaştere absolută a
universului, deci o filosofie incluzând demersul mistic şi o ştiinţă generală excluzând experimentul, şi
care se constituie în orice cultură primitivă, operând cu mijloace magice şi manifestându-se prin
adaptarea concretă epică a abstracţiilor şi a fenomenelor superioare la situaţia psihosocială dată, ca şi
prin explicarea simbolică a acestora.
Poporul român era, în trecut, foarte credincios, numeroase sărbători tradiţionale, de multe ori
păgâne, îşi aveau un corespondent în cele religioase. Astfel că, în unele locuri, la mari sărbători, se mai
păstrează diferite obiceiuri care duc cu gândul la timpurile trecute.
I. A. Candrea, în cartea „Calendarul Babelor" scrie că, mai ales la ţară, se ţineau 96 de sărbători cu
date fixe, 34 de sărbători cu date mobile, cele 52 de duminici din an, 12 vineri din post, plus marţea şi
joia din Postul Paştelui. Totalul zilelor în care nu se lucra deloc sau se lucra parţial era de 196, rămânând
astfel 169 de zile integral lucrătoare.
Riturile de trecere comportă trei subsecvențe identificate de Arnold Van Gennep, și anume rituri de
separație, ce preced nașterea, nunta și înmormântarea, de prag, anume evenimentul ca atare și de
integrare în noul statut sau intervalul ce urmează consumării evenimentului, așa cum ar fi la naștere
intervalul de 40 de zile până la mergerea la biserică a lăuzei, etc.

 Tradiţiile naşterii la români

Ursitoarele
Credința în ursitoare, în puterea lor de a croi soarta fiecărui om, a fost și mai este încă răspândită și
înrădăcinată în sânul poporului român, ea fiind moștenită de la romani.
Sunt 3 așa numite zâne care vin în nopțile fără soț (3, 5, 7) din prima săptămână de viață a copilului
nou-născut și-i menesc soarta. Se zice că în timpurile străvechi, aceste ursitoare erau văzute și auzite
cum ursesc de către moașele, care -- în aceste zile -- privegheau nou-născuții, pe mamele acestora și
chiar de părinții copilului. Din păcate, pentru că moașele au destăinuit acest secret, în zilele noastre ele
nu mai au acest dar.
Legat de ursitoare, în Transilvania există încă tradiția, ca moașa care ajută la nașterea copilului, chiar
dacă acesta s-a născut în spital, să-i pună în camera unde el va sta, imediat după ce ajunge acasă, pe o
pânză albă nouă, un “blid” cu făină de grâu cernută, sare, o pâine, un bănuț și un caier de lână. După 3
zile și 3 nopți dacă ursitoarele au venit, moașa și părinții copilului vor vedea urma lăsată de ursitoare pe
făină.
În Banat, Moldova și Țara Românească, la 3 zile după nașterea copilului, se întinde o masă mare cu
mâncăruri alese: pâine, o găină, vin și 3 bănuți, așa numita “cină a ursitoarelor”, existând credința că ele
trebuie să fie bine ospătate și plătite pentru a fi mulțumite și a ursi o soartă bună copilului. În Bucovina,
moașa -- cum se îngână ziua cu noaptea -- pune în camera copilului o lumină, pentru a arde toată
noaptea, considerându-se că ursitoarele sunt mulțumite când găsesc această lumină și îi ursesc copilului
o soartă mai bună.

Botezul
Tradiția moașei legată de botezul copilului este inca foarte puternică la români.
În tradiția românilor din Transilvania, Banat și Oltenia, rolul moașei la botez este foarte important. Ea
duce copilul la biserică și spune “duc un păgân și voi aduce un creștin”, iar la întoarcere spune “am dus
un păgân și am adus un creștin”. Nașii, când iau copilul de la moașă, pun un ban de argint jos pentru a o
plăti.
În Oltenia, tradiția merge mai departe, pentru că moașa copilului merge apoi în ziua de Sf. Vasile' la
casa copilului cu un colac și un ban de argint, cadouri pentru copil și părinți, și cu colacul pus pe capul
copilului îl dă de grindă, urându-i acestuia să crească mare, sănătos și cuminte. Apoi moașa este așezată
la masă și ospătată cu toată cinstea.

Prima baie
În apa primei bai tradiția spune ca trebuie să se pună:
Busuioc - ca să fie atrăgător copilul mai ales dacă este fată
Grâu - să fie cinstit
Mărar - să fie plăcut ca mărarul în bucate
Mentă și romaniță - să crească ușor și să fie sănătos
Măciulii de mac - ca să doarmă bine
Semințe de cânepă - ca să crească repede
Pene - ca să fie ușor ca pana
Apă sfințită - ca să fie copilul curat ca aceasta
Lapte dulce
Ouă - ca să fie sănătos și plin ca oul, care trebuie să rămână întreg, mama copilului urmând să-l pună
în apa de baie din a 2-a zi
Bani - ca în viața copilul să aibă parte de avere.
Moașa, după ce - conform tradiției - scoate banii, se duce și pune apa de la baia copilului la rădăcina
unui măr sau păr pentru a crește copilul frumos și sănătos ca pomul respectiv. Apoi moașa se așază pe
covata întoarsă și femeile o înconjoară de 3 ori, dansând și chiuind. După toate acestea, moașa trebuie
să sară peste covată, cântând și provocându-le pe nepoatele care-și doresc un copil astfel:
“Hai, săriți peste covată,
S-aveți și voi câte-o fată
Dar săriți mai 'năltișor,
S-aveți și câte-un fecior”
La sfârșit ea duce copilul și-l dă nașilor, care-i pun bani pe piept, după care îl dă mamei care o
cinstește cu un pahar de rachiu, simbol ce se mai întâlnește încă odată când moașa are datoria de a
organiza o "mică petrecere" cu nepoatele sale în cinstea nou-născutului.

Scăldătoarea nepoatei
Este făcută de către moașă în apă caldă, în care se pun diferite plante: mărar, mentă, gălbenele. După
ce aceasta a ieșit din baie și s-a îmbrăcat, ea este stropită de către moașă cu apă sfințită. După aceea,
nepoata toarnă moașei apă să se spele cu săpun și să se șteargă cu prosopul pe care i l-a dat după
naștere, sau îi toarnă acesteia apă sfințită pe mâini. Acest gest semnifică spălarea mâinilor moașei de
păcatele femeii care a născut.

Masa moașei
În a treia zi de Bobotează (în ziua de 8 ianuarie) moașa invită nevestele și nepoatele ei, precum și pe
preoteasa satului și dă o masă. Ele aduc câte un plocon moașei, care constă dintr-un coș care conține: un
colac, carne din porcul de Crăciun sau o pasăre, pâine și o sticlă de vin.
În mijlocul mesei pregătite de moașă, stă un colac pregătit de ea, în care a fost pusă o lumânare
neaprinsă. Pe masă, se mai pun, într-o farfurie, frunze de mușcată pe fiecare stând lipită cu miere câte o
bucățică de hârtie, care înseamnă că moașa să fie plăcută nepoatelor și nevestelor ca mierea de la flori
albinelor.
 Se închină câte un pahar de rachiu și se servește o dulceață. Aprinzând lumânarea, moașa spune
rugăciunea „Tatăl Nostru” și tămâiază toate persoanele invitate la masă. Apoi se servește masa. După ce
nepoatele și nevestele au terminat de mâncat friptura, se adună bacșișul moașei, de către una din
nepoate.
Într-o farfurie ea pune un pahar cu vin, un picior de gâscă sau altă pasăre, o bucată de pâine, sare,
piper și ardei, și întinzând farfuria în mijlocul mesei strigă: "Să fie moașa la primejdie iute ca ardeiul". La
sfârșit moașa mulțumește pentru bacșișul primit, mușcă din piciorul de gâscă, bea vinul și închină în
cinstea tuturor celor prezenți.

Sexul copilului
Există o tradiție legată de precizarea sexului copilului de către moașă: aceasta pune pe un fir de păr o
verighetă de la o nepoată sau nevastă care a fost domnișoară la cununie și care a fost slujită la biserică.
Întinde nepoata pe pat și ține firul nemișcat deasupra burții femeii. La un moment dat firul începe să se
balanseze dintr-o parte în cealaltă dacă fătul este băiat sau circular dacă este fată.

 Obiceiuri legate de nuntă

Este bine cunoscut că omul, în viața de pe pământ, trece prin trei momente foarte importante:
botezul, nunta și înmormântarea. Toate trei au o legătură deosebită cu viața religioasă a omului, iar
primele două sunt considerate Sfinte Taine.
Pruncul, la puțin timp după naștere, este botezat pentru a se curăți, a se spăla de păcatul strămoșesc
moștenit de la Adam cel din Rai și de la celelalte păcate săvârșite până atunci, intrând în stare harică.
Apoi, ajuns la maturitate, el se va despărți de mama și tatăl său și își va lua soție. Acest eveniment este
consfințit prin nuntă, prin Sfânta Taină a Cununiei.
În sfârșit, la bătrânețe, omul moare și va fi îngropat creștinește, oficiindu-se slujba religioasă și, de
obicei, predica, câteva cuvinte despre cel trecut în viața de veci. Dar pentru că acest articol se adresează
în special tinerilor vom arăta mai pe larg Sfânta Taină a nunții care este un subiect foarte important.
Cuvântul nuntă vine de la termenul grecesc gamos și de la cel latinesc „matrimonium” și înseamnă
unirea fizică dintre un bărbat și o femeie, una din legile esențiale al e naturii, stabilite de Dumnezeu încă
de la începutul existenței omului. Dovezi găsim în Sfânta Scriptură, în cartea Facerea la capitolul 2
versetele 18-24, unde ne spune: „nu este bine să fie omul singur pe Pământ. Să-i facem ajutor potrivit
pentru el ..iar coasta luată din Adam, a făcut-o Dumnezeu femeie și a dus-o lui Adam… De aceea va lăsa
omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup.”
Ca o definiție, am putea spune că nunta, cununia sau căsătoria este Taina prin care un bărbat și o
femeie s-au hotărât reciproc și în mod liber, să trăiască împreună întreaga lor viață în scopul de a se
ajuta reciproc, a naște și a crește copii și a se feri de desfrânare. Ei primesc prin rugăciunile preotului,
harul divin care sfințește legătura lor și îi ajută la împlinirea ei. Prin Taina Cununiei, legătura dintre
bărbat și femeie devine asemănătoare acelei dintre Hristos și Biserică - (Efeseni 5 , 22-23).

Obiceiuri de nuntă
La noi, românii, nunta se săvârșește sâmbătă seara, apoi fiind prilej de bucurie, slujba este urmată de
o masă festivă și de distracție. Aceasta, în genere, ține până a doua zi dimineața, iar nuntașii, fiind foarte
obosiți, vor dormi în timpul Sfintei Liturghii de duminică ceea ce este un păcat foarte mare. Deci, fiind
prilej de bucurie și de veselie, cununia se săvârșește în zi de sărbătoare, dar îndată după Sf. Liturghie
când credincioșii se află la biserică.
Este cunoscut faptul că sunt unele perioade din timpul anului când nu se fac nunți. Acestea sunt
trecute în calendarul creștin ortodox și trebuie respectate întocmai.
Știm că nunta este precedată de logodnă. Cuvântul logodnă este de origine slavă și înseamnă a face
făgăduință de căsătorie. Ea este rânduiala tocmirii sau așezării nunții a doi tineri care s-au făgăduit unul
altuia. Biserica binecuvintează această veche datină printr-o slujbă scurtă, care este săvârșită înaintea
nunții.
Se poate și aparte, cu un timp mai scurt sau mai lung înainte de nuntă, dar în ziua de azi se pot face
mari greșeli procedând astfel. Spun aceasta pentru că mulți tineri care se logodesc înainte de căsătorie
cred că, prin aceasta, au primit binecuvântarea și dezlegarea de a începe convețuirea, adică o viață
intimă, ceea ce este total greșit.
Logodna nu dă dreptul la consumarea vieții conjugale, fiind doar o chezășie, o promisiune pentru
căsătorie. Numai Taina Nunții dă posibilitatea celor doi de a trăi împreună, al trăirii vieții intime. În alte
cazuri, cei care au făcut logodna nu mai vin ca să li se administreze Taina Cununiei și trăiesc toată viața
în concubinaj. Aceasta este și un mare păcat, dar poate duce și la mari nenorociri în viața celor doi. De
aceea se recomandă ca cele două slujbe să fie săvârșite împreună.
Trebuie menționat faptul că ambii tineri trebuie să fie de aceeași religie, adică să fie creștini
ortodocși. Nu este îngăduită nunta dintre un ortodox și o persoană de altă religie. Tânărul sau tânăra,
dacă sunt neortodocși, trebuie să treacă la ortodocși. Și nașii trebuie să fie ortodocși, căsătoriți, cu o
viață de familie morală, exemplară, pentru a fi modele de urmat în viața finilor.
Inelele de logodnă au și ele o însemnătate deosebită: ele sunt semnul iubirii, al credincioșiei, al
legăturii tainice pe care o făurește Taina Căsătoriei între viitorii soți. Cât privește săvârșirea slujbei,
aceasta trebuie să își desfășoare ceremonialul numai în casa domnului, în Biserică, și nu în case
particulare. Nunta se celebrează în zona cea mai centrală a bisericii, în naos. Pe durata nunții, cei doi
tineri sunt cinstiți așa cum sunt cinstiți împărații. Aceasta este și sensul încoronării lor.
Împărtășirea din paharul comun, binecuvântat înainte de preot, este simbolul bucuriei nunții, dar,
mai ales, comuniunea și unirea celor doi soți, care de acum înainte se vor împărtăși de bucuriile și
necazurile vieții împreună. La început, a existat numai paharul, așa cum arată rugăciunea de
binecuvântare, apoi s-a adăugat și pâinea. Aceasta poate fi interpretată ca o reminescență din religia
romană, când, la nuntă se frângea pâinea pe care mirii o mâncau împreună.
Obiceiul frângerii pâinii se mai păstrează și azi în unele părți. Astfel, când mireasa părăsește casa
părintească aruncă din pragul casei, cu spatele spre lume, o bucată de pâine, aceasta fiind mâncată de
nuntași. Practica, însă, nu are o semnificație religioasă și a rămas o datină populară. Obiceiul practicat în
Transilvaniei de a da loc de vin miere, nu se justifică.
Împărtășirea din același pahar și din aceeași pâine ne poartă mai degrabă cu gândul la împărtășirea
mirilor care se făcea în acest moment al slujbei. Cântarea „Paharul mântuirii”, care se rostește la
împărtășirea mirilor, ne duce cu gândul la paharul, sau potirul din care se împărtășeau credincioșii. De
aceea momentul trebuie să fie plin de sobrietate, cum, de altfel plină de măreție trebuie să fie și toată
rânduiala slujbei.
Înconjurarea mesei sau dansul ritual, trebuie făcută cu decență și sobrietate nu cu pași agitați, ritm
de dans sau țopăieli. Acest moment exprimă bucuria sau întemeierea unei familii, în vederea nașterii de
prunci așa cum a născut Maica Domnului în urma prorociei lui Isaia 7, 14, ca și sfinților prin viața
virtuoasă în cadrul căsniciei. Dansul acesta nu este hora lumii în care intră tinerii, cum mai auzim
spunându-se cu acest prilej, de către unii preoți, ci un dans ritual cu semnificație teologică și morală.
Întâlnim și unele practici neliturgice și necanonice. Astfel, este întâlnită în părțile Transilvaniei,
legarea mâinilor celor doi cu o batistă albă, după ce preotul le citește rugăciunea a treia și le
împreunează mâinile. Alt obicei care nu are nici o justificare: amăgirea sau păcălirea tinerilor atunci când
li se dă să guste din pâine și din vinș este una din practicile întâlnite la unii din preoți, mai ales din mediul
rural, dar uneori și la oraș, are intenția de a înveseli pe nuntași.
În unele localități este așa de îndătinat, ca și cel cu aruncatul bomboanelor, încât mirii se așteaptă de
la început de aceasta, iar dacă preotul nu procedează așa atunci se produce nedumerire și chiar
nemulțumire a nuntașilor. Obiceiurile nu trebuie comentate căci ele sunt, fără îndoială, greșite, se
denaturează și se ridiculizează un moment foarte important al slujbei. Atitudinea mireselor de a se feri
una de alta, și de a evita să se întâlnească pe drum, este una din practicile superstițioase care nu se
justifică în nici un fel. Biserica și slujba nu ne îndeamnă la o asemenea comportare, ci, dimpotrivă, ne
recomandă comuniunea. Miresele ar trebui să se întâlnească, să se îmbrățișeze, să se felicite, amintindu-
și toată viața că s-au cununat la aceeași biserică. Atunci ar trebui să se manifeste prietenia și dragostea,
iar nu dușmănia și ura. Biserica nu dezbină ci unește.
„În Banat, in partea de unde sunt eu, nunta ține de ex. 2 zile.
Când eram copil și era doar un amărât de botez care ținea numai o zi, eram așa de amăgit că nici nu-
mi venea să mă duc. Ce e aia, o zi? Eu voiam nuntă, să țină două zile, să meargă mireasă cu mirele la
fântâna bisericii și să toarne la oameni apa să se spele pe mâini și aceștia le dădeau bani. Întotdeauna
musai și ceva mărunțis care ajungea în găleată, acolo unde era și un ou.
La urma, cand nu se mai spala nimeni, mirele si mireasa trebuiau sa rastoarne galeata si care din ei sa
calce primul oul. na, stiti voi cum e cu cine canta in casa!
Noi copii, ne repezeam sa strangem banii de pe jos. nu conta ca eram toti stropiti. conta sa fi mai
aproape de galeata cand se rastoarna sa prinzi cati mai multi.
Apoi cu staghișiul (cel care ducea steagul, de obicei un nepot al nașilor - n.n.) in frunce jucam brâul
prin sat. cat era satul de lung, toata lumea in brau si o tura roata prin tot satul. Staghișul inaince cu
stagul cu clopotel si flori dadea ritmul la nunta!
De neuitat ca givării (cavaleri de onoare - n.n.), adica acei flacai care umblau cu plosca cu răchie prin
sat sa cheme oamenii la nunta si care se deosebea printr-o banda lata, insa facuta in casa si tesuta,
frumos ornata cu flori, nu si-au uitat nici aici rolul, plostile cu rachie umbland din mana in mana in
continuu.
Traditia la noi in zona spune ca givării trebuie sa aiba grija si sa pazeasca mireasa. sunt oamenii
nasului, iar staghisul sa- pazeasca steagul ca fara una dine astea doua nu exista nunta.
A doua zi, acasa la mireasa, incepand de pe la ora 10-11 dimineata, se juca jocul miresei. cine voia
dadea bani si juca mireasa. dar nu asa. se bateau nu alta. nu conta, copii, muieri, barbati, toti care mai
de care. pe la amiaz, cand mireasa era numai buna de scaunul cu rotile, si rochia pe margini era praf, ca
jocul miresei fara rochie de mireasa nu se poate, mergea toata lumea la casele lor sa se pregateasca. pe
la trei-patru se duceau mirii cu daruri la nasi. un obicei prost, care numai prin partea mea l-am auzit, si
care face ca a doua zi mirii duc la nasi nu numai in valoare decat au dat ei la nunta ci mult mai mult. ca si
cinste ca sunt parinti spirituali acuma. de multe ori m-am intrebat, oare de ce mai da cineva ceva? ma
refer ca si nas. daca a doua zi vine mai mult inapoi. chiar le trebuiau darurile si banii aia? oar la o nunta
nu de aia dai ceva, ca cei doi tineri sa aibă din ce sa-si faca o casa, sa-si ia o mobila sau macar sa le raman
de o masina de spalat (de mult nu am mai auzit pe nimeni sa-si cumpere dupa nunta masina asa cum se
facea pe vremuri).
Cam asta deocamdata. sunt multe si marunte obiceiurile si fiecare tine de datinile locului, de
pataniile stramosilor, sau sunt doar in amintirea unor momente celebre pentru sat.”

Timpul nunții
Românii se căsătoresc în general la sate începând cu vârsta de 20 de ani. “Sezonul nunții” apare
atunci când vinul este destul de bătrân și în cantitate mare. Nici o nuntă nu poate avea loc în posturile
mari, in cele 40 de zile dinaintea Crăciunului sau Paștilor.
Unele comunități rurale încă mai cheamă pețitori pentru a uni familiile în devenire. Unde nu e folosit
un pețitor, tradiția cere ca părinții soțului să ceară mâna fetei de la părinții acesteia. Pețitorul folosește o
poezie specială, cunoscută de folcloriști sub denumirea de orație de nuntă, o alegorie în care un tînăr
vânător pleacă sa vâneze o caprioară.
Familia mirelui trece apoi din casă în casă cu sticle de țuică sau vin pentru a invita pe locuitorii satului
la nunta feciorului lor. Toți iau parte la închinare, pentru că refuzul este echivalent cu refuzul invitației la
nuntă.
 Nașii lor de botez, sau alți apropiați, se alătură familiei nupțiale la nunta bisericească și la recepția de
mai târziu, ce are să dureze o noapte întreagă. Unul din momentele cheie ale ceremoniei vizează
despletirea coroniței de mireasă, care simbolizează schimbarea de statut, trecerea de la poziția de fată
la cea de nevastă.
În trecut, petrecerea nunții dura trei zile și trei nopți. Pentru cei care nu și-au găsit încă un partener
de viață, o veche tradiție continuă și astăzi. Bărbații și femeile eligibile se întâlnesc la “Festivalul Fecioriei
pe Muntele Găina” în Transilvania, pentru a se cunoaște și eventual pentru a-și găsi potențiali parteneri.

 Cultul funerar
Ceremoniile de înmormântare sunt moștenite de la romani. Aceștia puneau în fața casei unde exista
un mort un chiparos, copac ce nu mai putea imboboci după ce a fost tăiat. Coloniștii romani din Dacia nu
au găsit acest copac și obiceiul a fost ușor modificat, folosindu-se, în regiunile de munte, un brad, iar în
cele de câmpie un pom. Pomul de înmormantare reprezintă doar una dintre ipostazele sub care se
regăsesc anumite prezențe vegetale de mare importanță în viața românului. Acest lucru este dovedit de
apariția constantă a bradului în cadrul tuturor riturilor de trecere.
Există, de exemplu, obiceiul închinării la brad a nou-născutului de către moașă, ca și al sădirii unui
brad la nașterea pruncului, fapt ce semnifică infrățirea simbolică a celor doi. Acesta este și motivul
pentru care, la un alt moment important al trecerii prin lumea luminată a individului, la nuntă, bradul
apare din nou - bradul de nuntă -, împodobit cum se cuvine pentru serbarea evenimentului.
La moartea omului, bradul-frate este tăiat și pus la căpătâiul tânărului, la mormânt. Tot pentru a
dovedi importanța - cu rădăcini adânci, anterioară perioadei romane - a bradului în imaginarul autohton
se poate cita obiceiul spovedaniei la brad. Pentru a se evita tăierea unui pom întreg obiceiul se reduce la
o creangă, ce este împodobită cu zaharicale și turtițe ce se împart la pomana mortului. Bradul se
folosește în cazul în care cel care moare este nenuntit, necăsătorit, iar uneori fetele nemăritate sunt
îmbrăcate la moarte în rochie de mireasă, înmormântarea fiindu-le în același timp și nuntă.
Dacă cei din familie nu mai au lacrimi, dacă acestea le-au secat, angajează ca și strămoșii lor romani o
bocitoare. În caz că nu doresc aceasta, mortul este bocit de soție, de nepoate sau de femeile din sat.
Dacă omul bolnav trage să moară familia cheamă preotul care îi face o slujbă de maslu, îi citește din
carte, din Biblie, pentru ca sufletul să iasă mai ușor din corp.
Apoi corpul, încă nerăcit, este îmbăiat și îmbrăcat cu hainele cele mai bune și așezat în sicriu.
Obligatorie este lumânarea aprinsă, lumina care să -l ajute să se orienteze mai bine în întunericul lumii
de dincolo, pe care unele basme românești o numesc lumea albă. Cel care din neglijența familiei, sau din
alte cauze, de exemplu moare fulgerător sau undeva în străini, este considerat mort fără lumînare, iar
slujbele de pomenire sunt cu totul și cu totul speciale. Ziua de 21 noiembrie, numită popular și Ovidenie,
este închinată chiar celor care au murit fără lumânare, cei care s-au sinucis sau au murit departe de țară,
crezând-se că lumina aprinsă în această zi va veghea întotdeauna sufletul în lumea de dincolo.
Auzind că cineva cunoscut a murit. vecinii vin la priveghi, unde stau de vorbă cu mortul, rugându-l să
transmită mesaje celor dispăruți dintre neamurile lor. Priveghiul durează de obicei trei zile, timp în care
preotul vine și îi citește stâlpii, adică toate cele patru evanghelii. Mortul era transportat într-un sicriu
deschis așezat într-un car tras de boi prin întreg satul, și cortegiul făcea șapte opriri, care semnificau cele
șapte popasuri ale lui Iisus pe muntele Golgota. În caz că era de traversat o apă, se arunca peste ea o
pânză pentru ca nu cumva chipul mortului să se privească în apă și sufletul lui să rămână în această lume
și să ia forma unui strigoi.
De asemenea, se acoperă oglinzile și vasele cu apă cu o cârpă neagră în același scop. La cimitir
preotul stropește sicriul cu vin și ulei, citește slujba specială de înmormântare, cei prezenți mănâncă din
coliva mortului, pregătită acasă de rudele mai îndepărtate, apoi toată lumea prezentă merge acasă unde
preotul binecuvintează masa pregătita pentru pomenire.
 Cu această ocazie se împart de obicei oamenilor săraci hainele și diferite obiecte (paturi, perne)
considerate utile pe lumea cealalaltă. Pomenile se fac la o săptămână, la o lună, la trei luni, la șase luni și
la un an, urmând ca vreme de șapte ani să se facă cel putin o dată pe an. Cel mai interesant exemplu de
coabitare între ironie și epitafuri vesele și universul destul de negru al morții este Cimitirul Vesel din
comuna maramureșeană Săpânța.

 Tradiţii şi obiceiuri la români, din trecut şi prezent

IANUARIE - Gerar
Numele vine de la gerul mare ce caracterizează această lună.

Sfântul Vasile - 1 ianuarie: masa de Sfântul Vasile, la care participă tinerii, este un obicei care încă se
mai păstrează în diferite zone ale ţării. În cele patru colţuri ale mesei se aşează, sub faţă de masă,
diferite obiecte: un ban, o bucată de mămăligă, o oglindă, o bucată de cărbune. Feţele şi băieţii trebuie
să aleagă unul dintre colţuri fără să ştie ce este dedesubt. Obiectul aflat sub faţă de masă va indica lucrul
de care va avea parte tânărul în anul respectiv: cel care a nimerit banul va fi bogat, cel care a aflat
mămăligă va avea bucate din belşug, cel care a nimerit oglinda va avea chip frumos, iar cel care a dat
peste cărbune va fi rău şi cu inima neagră.

Obiceiul perilor de porc are caracter de premoniţie: pe o vatră încinsă, doi tineri aşază două fire de
păr de porc. După ce se încălzesc, firele se răsucesc şi sfârâie; dacă în momentul acesta ele se apropie,
tinerii se vor căsători, dacă se îndepărtează, nu se va realiza căsătoria.

Boboteaza (Iordanul) - 6 ianuarie: la Bobotează nu se spală rufe, apa sfinţită luată acum are puteri
miraculoase, ea nu se strică niciodată. La Bobotează se sfinţesc toate apele, iar preotul se duce la o apă
unde va arunca crucea. Mai mulţi bărbaţi se aruncă în apă ca să o aducă înapoi, iar cel care va scoate
crucea din apa va avea noroc tot anul.

Iordănitul femeilor: în satele din nordul ţării, pe vremuri, femeile se adunau în grupuri mari acasă la
cineva şi duceau alimente şi băutură. După ce serveau masă, ele cântau şi jucau toată noaptea.
Dimineaţa ieşeau pe stradă şi luau pe sus bărbaţii care apăreau întâmplător pe drum, îi luau cu forţa la
rău ameninţându-i cu aruncatul în apă. Tot acum, în unele regiuni, avea loc integrarea tinerelor neveste
în comunitatea femeilor căsătorite prin udarea cu apă din fântâna sau dintr-un râu. În noaptea de
Bobotează, tinerele fete îşi visează ursitul. Ele îşi leagă pe inelar un fir roşu de mătase şi o bucăţică de
busuioc; busuioc se pune şi sub pernă. Fetele care cad pe gheaţă în ziua de Boboteaza pot fi sigure că se
vor mărita în acel an.

Sfântul Ioan Botezătorul - 7 ianuarie: acest obicei, numit „Udatul Ionilor”, are loc în Transilvania şi
Bucovina. În Bucovina, la porţile tuturor care poartă acest nume se pune un brad împodobit, iar acesta
dă o petrecere cu lăutari. În Transilvania, cei care poartă acest nume sunt purtaţi cu mare alai prin sat
până la rău unde sunt botezaţi/ purificaţi.

Circovii de Iarnă (15-17 ianuarie): divinităţi meteorologice răspunzătoare pentru viscole şi pentru
pagubele aduse de lupi turmelor de oi. Oamenii îi cinsteau, deşi erau consideraţi forţe diavoleşti, prin
interdicţii de muncă pentru a li se câştigă bunăvoinţă. În zilele lor nu se lucrau lâna şi pieile de animal.

Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur (Trisfetitele) - (30 ianuarie) -
în această zi sunt interzise toate activităţile casnice. Această sărbătoare se ţinea mai ales la casele unde
erau fete de măritat, pentru norocul lor.
 FEBRUARIE - Făurar
Denumirea de Făurar vine de la Faur, adică timpul când se ascuţeau uneltele pentru începutul
sezonului agrar. Pentru că are 28 sau 29 de zile, Făurar este considerat fratele cel mic al lunilor anului.

Sfântul Trifon (Trif Nebunul): sfânt care apără viile şi livezile de omizi, lăcuste, viermi, gândaci. Pentru
a proteja holdele de insecte, era sărbătorit prin diferite interdicţii la muncă. Oamenii se duc dimineaţa la
biserică ca să ia aghiazmă făcută anume, cu care stropesc viile, livezile, grădinile. Numele de Trif
Nebunul, după istorisirile populare, i se trage din faptul că a speriat-o pe Maica Domnului atunci când
aceasta se ducea la biserică după 40 de zile de la Naşterea lui Iisus Hristos.

Sfântul Vlasie (11 februarie): în această zi încep să se întoarcă păsările migratoare; Sfântul Vlasie este
protectorul femeilor gravide; sărbătoarea este respectată de femeile gravide pentru a naşte copii
sănătoşi.

Dragobete - Sărbătoarea Îndrăgostiţilor (24 februarie): este fiul Dochiei, identificat cu Cupidon în
mitologia romană şi Eros în mitologia greacă. În unele zone, Dragobetele poartă numele de Năvalnicul,
flăcău care ia minţile fetelor şi tinerelor femei. El a fost transformat de Maica Domnului în floarea cu
acelaşi nume. Acum păsările încep să îşi facă cuiburi. Băieţii şi fetele trebuie să se întâlnească de
Dragobete ca să rămână îndrăgostiţi tot anul.

MARTIE - Mărţişor
Mărţişorul (1 martie): după calendarul vechi, 1 martie era considerat începutul unui Nou An;
sărbătorirea venirii primăverii la 1 martie are origini romane; în acel timp se sărbătorea zeul Marte, zeul
forţelor naturii, al primăverii şi al agriculturii. Mărţişorul era format dintr-un fir roşu şi unul alb, de care
se atârnau monede de aur sau argint. Culoarea roşie, dată de foc, sânge şi soare, era atribuită vieţii, deci
femeii. În schimb, culoarea albă, conferită de limpezimea apelor, de albul norilor era specifică
înţelepciunii bărbatului. Fetele îl purtau timp de douăsprezece zile la gât, după care-l prindeau în păr şi-l
ţineau astfel până ce înflorea primul pom (de obicei până la sfârşitul lunii martie). După aceea, cu şnurul
legau creanga pomului, iar cu banul respectiv îşi cumpărau caş, pentru că tot anul să le fie faţă frumoasă
şi albă.

Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia (9 martie): tradiţia cere ca la această sărbătoare să se facă colăcei
(„Mucenici") în formă cifrei 8. În Moldova, ei se fac din aluat dospit şi se coc în cuptor, după care se ung
cu miere şi se dau prin nucă. În Muntenia, ei sunt din aluat nedospit şi se fierb în apă, după care se
adauga zahăr şi nucă în zeama fiartă. Numărul lor trebuie să fie de 40 sau 44; o altă tradiţie din această
zi este să se bea 40 de pahare de vin sau de ţuică pentru a fi sănătos.

Bunavestire (25 martie) avea în Apuseni şi o altă semnificaţie, pe lângă cea religioasă. Acum cântă
pentru prima dată cucul, vestitorul unor lucruri importante în viaţa omului. Când o persoană îl auzea
pentru prima oară cântând, trebuia să numere de câte ori cânta pentru a şti câţi ani mai are de trăit.

Sfântul Teodor (Santoader) (26 martie): sărbătoare cu data mobilă, care este celebrată în prima
sâmbătă a Postului Paştelui. Era prilejul pentru tinerii necăsătoriţi să aibă întreceri călare. În credinţa
populară, Sfântul Toader are puterea de a se transforma în cal. În această zi erau interzise muncile
feminine; pentru respectarea acestei sărbători, Santoader le oferea acestora unul dintre apanajele
frumuseţii: păr bogat şi lung. Pentru a obţine acest lucru, fetele se spală pe cap cu apă în care au pus fân
din ieslea cailor.
 APRILIE - Prier
Timpul prielnic pentru semănaturi şi pentru turmele de vite.

Sfântul Gheorghe (Sangiorz) (23 aprilie): peste un vechi zeu al vegetaţiei, identificat cu Cavalerul Trac,
calendarul ortodox l-a suprapus pe Sfântul Gheorghe, Purtătorul de biruinţă. Conducător în oastea
romană, el a salvat-o pe fiica conducătorului din Lida din ghearele dragonului, fiind venerat în toată
lumea creştină. Sfântul Gheorghe a fost patronul militar al Moldovei medievale.

Sfântul Gheorghe şi Sfântul Dumitru (Sâmedru, 26 octombrie) sunt sfinţi de o mare importanţă în
calendarul pastoral, deoarece între Sângiorz şi Sâmedru este vara pastorală, iar între Sâmedru şi
Sângiorz, iarna pastorală. De asemenea, în trecut, la oraş, casele se închiriau între aceste date, fiind
tradiţional ca toată lumea să îşi găsească o locuinţă nouă de Sfântul Dumitru, contractul durând până la
Sfântul Gheorghe.

Intrarea Domnului în Ierusalim (Duminica Floriilor): această sărbătoare s-a suprapus celei dedicate
zeiţei romane Flora. În ultima duminică din postul Paştelui, toată lumea merge la biserică ca să ia ramuri
de salcie, sfinţite de preoţi. Aceste ramuri de salcie au înlocuit ramurile de finic cu care locuitorii
Ierusalimului l-au întâmpinat pe Domnul Iisus Hristos. Salcia este mereu înflorită în această perioadă a
anului, o expresie a fertilităţii şi a reînvierii naturii. Din aceste ramuri se fac coroniţe şi se pun la icoanele
din casele credincioşilor. De asemenea, se spune că e bine să te încingi cu aceste ramuri de salcie ca să
nu te doară mijlocul.

Lăzărelul (Sâmbăta lui Lazăr): sărbătoare cu data mobilă, fixată în a şasea sâmbătă din postul Paştelui.
Este dedicată zeului vegetaţiei, fiind un dans al tinerelor fecioare conduse de Lăzăriţa (o fată imbrăcată
în alb) şi spune povestea tânărului pastor care a plecat cu oile şi a murit în încercarea de a lua din copac
frunza animalelor. Surorile lui l-au găsit şi l-au dus acasă, fiind transformat ulterior în vegetaţie
luxuriantă.

MAI - Florar
Acum este timpul florilor, iar activitatea agricolă este în toi.

Învierea Domnului: simbolul celei mai importante sărbători din calendarul creştin ortodox este oul.
Se spune că una dintre femeile mironosiţe a adus un coş cu ouă pe care l-a aşezat la picioarele crucii
Mântuitorului, acestea fiind înroşite de sângele lui Iisus Hristos. Dar mai există şi alte variante, în tradiţia
populară.
Legenda ouălelor roşii: două fete tinere, o româncă şi o evreică, se întorceau de la târg cu coşurile
pline de ouă. Ele vorbeau pe drum despre credinţa creştină şi despre Domnul Iisus Hristos. Auzind
despre Înviere de la româncă, evreica spunea că nu este adevărat, precum ouăle din coşurile lor sunt
albe şi nu roşii. Uitându-se în coşuri, au văzut că ouăle se înroşiseră şi, de frică, au leşinat. Doi tineri care
treceau pe acolo le-au stropit cu apă, iar când fetele s-au trezit le-au dăruit ouă roşii. În amintirea acestei
zile, băieţii stropeau cu apă fetele a doua zi de Paşti şi primeau în schimb ouă roşii. (După Simion Florea
Marian).
Un obicei în ziua de Paşti era că, la masă, gospodarul să ciocnească un ou roşu cu soţia sa pentru a se
întâlni în lumea cealaltă. Oul se tăia apoi în feliuţe mici din care mâncau toţi membrii familiei. Ei credeau
că, dacă au mâncat aceste feliuţe, dacă se vor rătăci în pădure, va fi suficient să îşi amintească cu cine au
mâncat oul de Paşti ca să găsească drumul. Obiceiul încondeierii ouălelor este prezent mai ales în
Moldova, dar şi în Vrancea.
 Simbolistica culorilor:
- Roşu - simbol al sângelui, soarelui, focului, dragostei şi bucuriei de viaţă.
- Negru - absolutism, statornicie, eternitate.
- Galben - lumina, tinereţe, fericire, recolta, ospitalitate.
- Verde - reînnoirea naturii, prospeţime, rodnicie, speranţă.
- Albastru - cer, sănătate, vitalitate.
- Violet - stăpânire de sine, răbdare, încrederea în dreptate.
Ornamentica ouălelor decorative este extrem de variată, fiecare linie având o semnificaţie deosebită:
- linia dreaptă verticală - viaţa
- linia dreaptă orizontală - moartea
- linia dublă dreapta - eternitatea
- linia cu dreptunghiuri - gândirea şi cunoaşterea
- linia uşor ondulata - apă, purificarea
- spirală - timpul
- dublă spirală - legătura dintre viaţă şi moarte.

Izvorul Tămăduirii (6 mai): la mănăstirea Dervent din judeţul Constanţa este un izvor tămăduitor.
Tradiţia spune că Sfântului Apostol Andrei i s-a făcut milă de unul dintre ucenicii săi căruia îi era sete şi a
lovit în stâncă cu toiagul, de unde a izvorât apă.
Acest izvor curgea într-o singură zi din an, la această sărbătoare. După redeschiderea mănăstirii,
închisă în timpul regimului comunist, izvorul curge aproape tot timpul anului. Apa izvorului este dulce şi
nu se strică, fiind considerată apa pură, asemenea agheasmei.

Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena (21 mai): Împăratul Constantin, care a domnit asupra Bizanţului în
secolul al III-lea d. Hr., a fost foarte evlavios, mama sa, Elena, fiind cea care a scos la lumina lemnul
Sfintei Cruci de pe Golgota. Acum păstorii sărbătoresc Sambra Oilor sau Ruptul Sterpelor când se
hotărăşte cine va fi baci şi unde vor face stânele. Se realizează diferite ritualuri care au ca scop
purificarea stăpânilor şi a turmelor de oi prin stropirea cu apă sfinţită sau spălatul cu roua plantelor.
Totul culminează cu o petrecere câmpenească unde se mănâncă alimente specific româneşti.

IUNIE - Cireşar
Primele fructe care se coc sunt cireşele; acum vegetaţia ajunge la maturitate.

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele sau Drăgaica, 24 iunie): Drăgaica se practica de fete
nemăritate în număr de 4, 6, 8 şi urmărea asigurarea prosperităţii holdelor. Este o rămăşiţă a practicilor
antice prin care zeiţele erau invocate să apere lanurile. Fata care reprezintă divinitatea poartă pe cap o
coroană din flori de sânziene şi spice de grâu şi este îmbrăcată în alb. Ceremonialul se desfăşura mai
mult pe la casele oamenilor, grupul de fete juca de la o casă la alta o horă rotita de trei ori. Sânzienele
sunt patroanele semănaturilor, apara recoltele şi vitele, continuând rolul preoteselor zeiţelor Ceres şi
Diana (Sancta Diana - Sânziene).

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (San Petru, 29 iunie): Sfântul Petru este cel mai iubit şi respectat sfânt
din calendarul tradiţional românesc. El este cel care umblă pe pământ şi are parte de situaţii foarte
omeneşti - i se fură boii, se îmbată la cârciumă, este bătut de oameni. Fiind foarte credincios, lui îi sunt
încredinţate cheile Raiului; împarte hrana animalelor sălbatice, mai ales lupilor. Importanţa sărbătorii
este subliniată de postul care o precede, acesta fiind variabil, în funcţie de data Paştelui.
 Sărbătoarea Înălţării Domnului are, pe lângă semnificaţia creştină profundă, şi o serie de obiceiuri
care s-au păstrat de-a lungul anilor şi pe care românii, mai ales cei de la sate, le respectă cu sfinţenie.
În unele regiuni ale ţării, de ziua Înălţării, bărbaţii îndeosebi poartă la brâu foi de nuc, întocmai cum a
purtat şi Hristos când s-a înălţat, iar femeile împart azime calde (pâine de aluat nedospit coaptă pe
vatră), ceapă verde şi rachiu sau ţuică pentru sufletele morţilor despre care se spune că se înalţă şi ele la
cer şi trebuie să aibă merinde pe drumul spre veşnicie.
Şi, pentru că tot am amintit de cei trecuţi la cele veşnice, tradiţia creştină spune că oamenii care mor
în ziua de Ispas (Înălţare) ajung în Rai. Se mai spune din popor că semănatul după Ispas nu rodeşte şi că
nu este bine să dai, în această zi, sare din casă, existând credinţa că vacile nu vor mai da lapte bun.

IULIE - Cuptor
Cea mai călduroasă luna a anului.

Sfântul Mucenic Chiriac (15 iulie): se ţinea pentru sporul casei; în această zi femeile îşi puteau bate
bărbaţii.

Sfântul Ilie (20 iulie): se ţinea în trecut ca să îi apere pe oameni de traznete şi de fulgere. Timp de
câteva zile în apropierea acestei sărbători se spune că Sfântul Ilie umbla cu carul său prin cer şi de aceea
ploua cu tunete şi fulgere.

Sfântul Focă (23 iulie): rău de foc; se ţinea pentru că gospodarii să fie feriţi de foc şi de pagubele
aduse de acesta.

26 iulie: ultima zi a perioadei Panteliilor (13-26 iulie). Sunt două săptămâni, în mijlocul verii, înainte şi
după Sfântul Ilie, stăpânite de zeităţile focului. Năprasnicele surori ale sfântului pârjolesc şi ard recoltele
celor ce nu le cinstesc. În zilele dedicate Panteliilor, sătenii dăruiau apă şi fructe călătorilor.

AUGUST - Gustar
Numele de „Gustar” vine de la faptul că acum se coc cele mai multe fructe, care acum se ”gustă”, se
mănâncă.

Schimbarea la Faţă (6 august): acum se gustă poama nouă din rodul viilor. Sărbătoarea ortodoxă a
Schimbării la Faţă a Mântuitorului pe Muntele Taborului a fost suprapusă pe o sărbătoare deja existentă
în calendarul românesc. La această dată se schimbă fructele care până acum fuseseră ”veninoase”; este
”prima” dulceaţă a fructelor.

Adormirea Maicii Domnului (15 august): importantă sărbătoare ortodoxă, precedată de un post de
două săptămâni. După ce şi-a săvârşit sortul apostolic care i-a fost încredinţat şi anume să ducă credinţa
în Muntele Athonului (Athos), Maica Domnului dorea să se mute la Fiul Său. Această cerere i-a fost
îndeplinită, fiind astfel săvârşită şi dorinţa creştinilor ca trupul Maicii Domnului să nu fie supus
putreziciunii şi să fie luat la cer, ca şi Iisus Hristos.
În această zi este celebrată şi Ziua Marinei, deoarece Maica Domnului este patroana marinarilor. Se
fac serbări la malul mării (Constanţa), dar şi în oraşele dunărene.
La ţară, în vii se angajează pândarii şi se spune că se ”leagă” ciocul păsărilor pentru a nu mai putea
strica boabele de struguri.
 Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august): este o zi de post, în care, potrivit tradiţiei,
este bine să nu se mănânce roşii, pepene roşu şi alte fructe, mâncăruri sau băuturi de culoare roşie, în
memoria sângelui care a fost vărsat la tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul.
Unii mănâncă numai struguri sau ajunează. Lumea satului nu tăia nimic cu cuţitul, totul se rupea cu
mâna. Nu se mânca varză, căci Sfântului Ioan Botezătorul de şapte ori i s-a tăiat capul pe varză şi iar a
înviat.

SEPTEMBRIE - Răpciune
Numele ei vine de la generalul roman Septimus şi era luna a şaptea din an. Este luna cea mai
importantă pentru cei care au trudit pământul, acum fiind culese roadele muncii de peste an.

Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie): una dintre sărbătorile Maicii Domnului, numită popular şi
Sântămăria Mică, ce anunţa hotarul astronomic dintre vară şi toamnă, marcat de închiderea pământului
pentru insecte, de plecarea păsărilor migratoare spre ţările calde; se făceau observaţii meteorologice şi
astronomice.

Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie): zi de post; se începea culesul strugurilor şi se culegeau nucii
plantaţi la vie. Acum se fac mustul şi vinul. Ziua Crucii reprezintă momentul când pământul se închide în
preajma iernii, luând cu sine insectele, şerpii, plantele care au fost lăsate la lumina de cu primăvara.
Sărbătoarea se mai numeşte Crucea Mare, Ziua Şarpelui. Se spunea că, dacă va mai tună după Ziua
Crucii, toamna va fi lungă.

OCTOMBRIE - Brumărel
Brumărel sau Brumarul cel mic, în această lună cad frunzele din copaci, ţăranii se ocupa mai mult de
treburile gospodăriei; acum se fac însămânţările de toamnă.

Sfânta Cuvioasa Parascheva (14 octombrie): sărbătoare foarte importantă pentru români, deoarece
moaştele Sfintei se află în Catedrala Mitropolitană din Iaşi de peste 250 de ani. În preajma acestei zile se
organizează pelerinaje care durează până la trei zile, Sfânta Parascheva fiind Protectoarea Moldovei.
Tradiţional, ziua de vineri este considerată ziua Cuvioasei Parascheva. Moaştele Cuvioasei Parascheva au
fost aduse în Moldova în timpul domniei lui Vasile Lupu, după ce acesta a plătit mulţi bani pentru
datoriile Patriarhiei Constantinopolului. Drept mulţumire, Patriarhul de atunci aacceptat strămutarea
moaştelor ei de la Constantinopol la Iaşi.

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie (Sâmedru, 26 octombrie): este timpul în care păstorii coboară de la
munte pentru a lasa oile în grijă stăpânilor lor. În tradiţia populară Sfântul Dumitru şi Sfântul Gheorghe
sunt fraţi, iar după cum s-au înţeles, Sfântul Dumitru trebuie să desfrunzească acum pădurile şi să-i
cheme pe toţi la sărbătoarea recoltei.

Cuviosul Dimitrie cel Nou din Basarabi (27 octombrie) - este o sărbătoare importantă pentru români,
deoarece moaştele acestui sfânt se află la Catedrala Patriarhală din Bucureşti. Acum se organizează un
pelerinaj care durează până la trei zile, sosesc credincioşi din toată ţara la Bucureşti.

NOIEMBRIE - Brumar
Este timpul brumei, sunt însămânţate toate grânele de toamnă şi totul este gata pentru iernat.

Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril (8 noiembrie): cea mai importantă sărbătoare din această
lună a anului; sunt căpeteniile oştirilor îngereşti, Arhanghelul Mihail fiind cel care a luptat împotriva
îngerilor răului, care au fost alungaţi din Rai, iar Arhanghelul Gavril este cel care aduce Bunăvestirea
Maicii Domnului, că îl va naşte pe Iisus Hristos.

Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat - Ocrotitorul României (30 noiembrie): prilej pentru a cerceta
ce va aduce anul următor, un timp în care se interferează planurile malefice cu cele benefice. Se mai
păstrează obiceiuri precreştine, păgâne, de apărare împotriva acestor spirite malefice, instrumentul
utilizat fiind usturoiul. Acesta este „păzit” de către fete şi flăcăi toată noaptea tocmai pentru a înzestra
usturoiul cu calităţile necesare. Usturoiul va putea ulterior să asigure protecţie persoanei respective ca
remediu terapeutic sau chiar aducere de peţitori. Nu trebuie uitat faptul că usturoiul este un apărător
puternic împotriva vampirilor.

DECEMBRIE - Undrea
Denumirea de Undrea sau Andrea vine de la faptul că încă se păstrează amintirea Sfântului Andrei,
sărbătorit pe 30 noiembrie.

Sfântul Ierarh Nicolae (Sănicoară, 6 decembrie): după tradiţia populară, este prima zi de iarnă;
Sfântul Nicolae este un moş care aduce zăpada scuturându-şi barba. La români, Sfântul Nicolae este un
moş care aduce copiilor, daruri dacă aceştia au fost cuminţi sau nuieluşe dacă au făcut trăznăi sau au
fost neastâmpăraţi. În tradiţia populară românească, Sfântului Nicolae îi sunt atribuite calităţi sporite,
fiind unul dintre sfinţii cei mai de vază alături de Dumnezeu, cel care se plimba cu Acesta pe pământ în
timpurile primordiale şi nu numai.

Sfânta Muceniţă Filofteia (7 decembrie): sfintele sale moaşte au fost aduse în Ţara Românească, după
moartea sa. Originară din Bulgaria, de la Tarnovo, moaştele sale au fost aduse prin voinţa ei la biserică
Curtea de Argeş, fiind aşezate în Paraclis.

Perioada sărbătorilor de iarnă este împărţită în două: între Ignat (20 decembrie) şi Crăciun (25
decembrie) era perioada nefastă; atunci se deschideau mormintele, iar sufletele morţilor circulau printre
vii. De Ignat se sacrifică porcul, substitutul unei divinităţi preistorice. Acum sunt tolerate abaterile de la
normele sociale; acestea amintesc de saturnaliile romane. Moş Crăciun nu ţine de tradiţiile populare
româneşti, ci este un împrumut apusean târziu, atestat la noi prin secolul al XIX-lea. Tradiţia creştină
spune despre Crăciun că era proprietarul sălaşului unde Fecioara Maria l-a născut pe Pruncul Iisus, iar
soţia lui, Craciuneasa, a ajutat-o la naştere.

Naşterea Domnului (25 decembrie): până în secolul XIX, românii au sărbătorit Anul Nou în ziua de
Crăciun. Pentru că aceasta avea o importanţă atât de mare, Biserica a suprapus acestei date sărbătoarea
Naşterii Domnului. Aceasta se sărbătorea pe 6 ianuarie, aceasta din urmă rămânând doar o Naştere
spirituală prin botez. Crăciunul este un zeu solar întâlnit la popoarele indo-europene, specific teritoriului
locuit de către geto-daci. Acest zeu era întruchipat de Saturn la romani şi de Mithra la persani.
Denumirea de „moş” reprezintă vârsta zeului la sfârşitul anului calendaristic, care trebuie să moară şi să
reînvie anul următor.

Sfântul Arhidiacon Ştefan (27 decembrie): a fost primul mucenic care a pătimit şi a fost ucis cu pietre
pentru Hristos.

31 decembrie: Pluguşorul: această tradiţie se mai păstrează în forme încă nealterate în regiunile din
nordul ţării, scopul ei fiind de a ura gospodarilor belşug în anul care urmează. Grupuri de băieţi îmbrăcaţi
gros şi cu căciuli împodobite cu panglici colorate şi cu bice pornesc pe la vecini. Obiectul emblematic al
Pluguşorului este buhaiul (o putinica de lemn căreia i se scoate fundul şi se înlocuieşte cu o piele de oaie
prin care se trece o şuviţă de păr de cal). Muind mâinile în borş şi trăgând părul de cal se obţine „un
muget ca de bou". Gazdele îi răsplătesc pe urători cu mere, nuci, covrigi, bani.

Jocul caprei: întruchipează simboluri ale fertilităţii şi fecundităţii. Capul caprei, cioplit din lemn, cu
maxilarul inferior mobil, este acoperit cu un amalgam de materiale care de care mai colorate şi mai
strălucitoare, mărgele, clopoţei. Trupul Caprei este realizat din covoare, ţesături roşii. Dansul Caprei este
repetat frenetic în fiecare gospodărie.

Jocul ursului: foarte bine păstrat în Moldova, ursul este simbolul morţii şi al reînvierii naturii.
Îmbrăcaţi cu o blană de urs sau de oaie, flăcăii care execută acest dans se află sub conducerea unui
„ursar" (fără mască şi cu un coif pe cap) care îi îndeamnă să se mişte tot mai alert în ritmul tobelor.
„Uraţii" însoţesc alaiurile de Crăciun fiind personaje caricaturale care reprezintă cele mai respingătoare
racile ale caracterului uman. Ei au rolul de a crea bună dispoziţie, atrăgând atenţia prin coloritul
costumelor lor.

Calendarul de ceapă este un obicei din bătrâni care se realiza în Apuseni în seara de 31 decembrie
spre 1 ianuarie, fiind o metodă de prezicere a vremii anului următor. Se luau două-trei cepe mari, se
tăiau în jumătate, se alegeau 12 felii egale peste care se presara sare şi se puneau pe 12 farfurii care
erau denumite după lunile anului. În timpul nopţii pe unele din aceste felii se acumula apă, semn că vor
fi precipitaţii, altele rămâneau uscate, semn de secetă.

Anul Nou - superstiţie: Se spune că obiectul pe care îl ţii în mâna la 12 noaptea, la trecerea dintre ani,
acela va fi cel mai important pe planul vieţii tale. Dacă ţii bani în mână, îţi va merge bine cu banii, dacă ţii
iubita de mână, îţi va merge bine cu dragostea, dacă ţii paharul, va fi un an vesel. De asemenea prima
persoană care va bate sau va suna la uşă în noul an trebuie primită.
 Alte tradiţii importante la români
Colindatul creștin
Pentru cea mai așteptată sărbătoare din decembrie, Crăciunul, românii au apelat în egală măsură la
tradiție, știind să accepte și obiceiuri mai recente. Întâmpinată cu bucurie, Nașterea Mântuitorului aduce
cu ea și o sumă de practici foarte vechi prin care se celebra Solstițiul de Iarnă, momentul în care natura
dă speranțe că va renaște.
Obiceiul colindatului a înglobat în el nu numai cântec și gest ritual, ci și numeroase mesaje și
simboluri ale unei străvechi spiritualități românești. El s-a păstrat asociindu-se câteodată cu celebrarea
marelui eveniment creștin care este Nașterea Domnului Iisus Hristos. Există de asemenea cântece de
stea (sau colinde creștine), care au ca subiect Nașterea Domnului. În ajunul Crăciunului, pe înserat, în
toate satele din țară, începe colindatul. Copiii cu steaua vestesc Nașterea Domnului și sunt primiți cu
bucurie de gazdele care îi răsplătesc cu mere, nuci și colaci.
În Maramureș, cei care colindă sunt oameni în toată firea. Obiceiul este să treacă pe la fiecare casă
iar apoi, cu tot cu gazdele care i-au omenit, să continue colindatul. Postul Crăciunului ia sfârșit și fiecare
se poate bucura de mâncărurile rituale: preparatele din porc, sarmalele, colacii și cozonacii, prăjiturile și
vinul. Cele trei zile de sărbătoare ale Crăciunului aduc liniște și pace în case.

Împodobirea bradului
Pomul de Crăciun, așa cum îl cunoaștem noi astăzi, decorat cu globuri în care se reflectă lumina
scânteietoare a lumânărilor sau a instalației electrice, nu a fost dintotdeauna împodobit astfel.
Deși în Europa originea sa precreștină nu mai e contestată de nimeni, părerile rămân totuși înpărțite:
unii văd în el o reprezentare a „arborelui lumii”, alții îl consideră o referire directă la „arborele
Paradisului”, împodobit cu mere de un roșu aprins, care amintesc de păcatele comise de primii oameni,
înainte de alungarea lor din rai.
Până în sec. al 15-lea, crenguțele verzi cu care erau împodobite casele cu ocazia Crăciunului, ca și
darurile care le făceau oamenii unii altora, erau considerate tradiții păgâne. Dar nu peste multă vreme în
locul acestora va fi folosit un arbore întreg.
Conform documentelor, în 1605 la Strasbourg a fost înălțat primul pom de Craciun, într-o piață
publică. Nu avea încă lumânări și era împodobit cu mere roșii. In 1611, la Breslau, ducesa Dorothea
Sybille von Schlesien împodobește primul brad așa cum îl cunoaștem noi astăzi.
După 1878, decorațiunile (globurile) de Crăciun din sticlă argintată de Turingia au tot mai mult
succes, așa că această tradiție pur germană va cuceri întraga lume, fiind adoptată pretutindeni, fie că
este vorba despre țări din Asia, Africa, America de Nord și de Sud sau Australia.
La sfârșitul sec. al 19-lea, în saloanele germane, sărbătoarea era de neconceput fără pomul de
Crăciun, împodobit și scânteietor. In 1776, prin intermediul soldaților germani care participau alături de
englezi la războiul de independență, tradiția pomului de Craciun ajunge și în Statele Unite, iar în anul
1880 cucerește și Casa Albă.
La noi obiceiul a pătruns odată cu influența germană, când primii studenți români au inceput să
meargă la studii la universitățile din Berlin sau Viena, și la curtea regală a dinastiei Hohenzollern, sosită
în Țările Române în 1866 unde prinții și prințesele au început să împodobească bradul, obiceiul fiind
imediat imitat de protipendada bucureșteană. Cântecul german de Crăciun „O Tannenbaum” devine în
limba română „O brad frumos”, iar obiceiul împodobirii bradului pătrunde în toate casele românilor.

Obiceiuri de Anul Nou

Pentru cel mai important moment, trecerea în noul an, pregătirile se reiau. In săptămâna dintre
Crăciun și Anul Nou, în toate satele cetele de flăcăi se prepară pentru „urat”, sistem complex de datini și
obiceiuri. Pe înserat, în ajunul anului care se pregătește să se nască sunt așteptați să apară „Ursul”,
„Capra”, „Bunghierii”, „Căiuții”, „Malanca”, „Jienii”, „Mascații” etc.
Concretizarea spectaculoasă a unor mituri antice legate de simbolistica animalelor, aceste
manifestări reprezintă o modalitate originală de exprimare a arhaicelor asociații rituale dintre animale și
cultul cvasiuniversal al soarelui. Există și un cuvânt generic pentru aceste obiceiuri: "mascații". Recuzita,
măștile, costumele sunt pregătite din vreme. Mai ales măștile sunt cele care vorbesc cel mai mult despre
imaginația și umorul săteanului român. Anume meșteri s-au specializat în confecționarea lor, ele
devenind cu timpul adevărate podoabe de artă populară.
Faptul că aceste obiceiuri se practică la cumpăna dintre ani este justificat de simbolistica zilei de 31
decembrie, care in gândirea populară reprezintă data morții dar și a renașterii ordinii cosmice. Structura
ceremonială a obiceiului este în același timp plină de forță și vitalitate. Muzica și dansul, remarcabile
prin virtuozitate și dinamism, măștile pline de expresivitate, alcătuiesc un spectacol unic.
Tot ajunul anului nou prilejuiește practicarea anumitor acte misterioase, care încearcă să prospecteze
viitorul. Iată unul dintre obiceiuri: „Vergelul”. Este un prilej de sărbătoare, la care participă mai ales
tinerii necăsătoriți și părinții acestora. Cei care fac „Vergelul” doresc să afle ce le rezervă noul an, mai
ales dacă și cu cine se vor căsători.
În casa unei gazde, anunțată din vreme de „colceri” sau „chemători” se adună toți cei interesați. Într-
un căzănel cu apă, cei ce doresc să-și cunoască viitorul aruncă un obiect personal - inel, mărgea,
pieptene, ban, cuțit etc. Personajul cel mai de seamă este „Vergelatorul”.
El urmează să „proorocească viitorul”, să-și potrivească vorbele și să stârnească hazul. Ajutându-se
de două vergele de la războiul de țesut, acesta bate în marginea căzănelului, intonând o incantație.
Obiect după obiect este scos din apă la cererea participanților. Tâlmăcirea sensului obiectului este
simplă: inel - nuntă, ban - bogăție, pieptene - bărbat colțos, cuțit - ceartă, piatră - căsătorie amânată etc.
 După ce toate răspunsurile au fost date, cu toții, triști sau plini de speranță, se adună în jurul
căzănelului din care apa a fost înlocuită cu vin și petrecerea începe.

 Tradiţii şi obiceiuri din judeţul Teleorman

1. Obiceiurile calendaristice:
Exprimau concepţia unei populaţii sedentare de agricultori, cunoscători ai ciclului vegetaţiei şi ai unor
străvechi rituri şi practici agrare, transmise din generaţie în generaţie. În cadrul obiceiurilor
calendaristice din Teleorman deosebim:
A) Obiceiuri de iarnă – ele au o largă răspândire, încep la 24 decembrie şi se termină la 7 ianuarie,
marcând trecerea de la anul vechi la anul nou şi fiind legate de activitatea productivă, de bunăstarea
individului, a familiei şi a colectivităţii. „Colindatul” se desfăşura, mai întâi, în seara şi noaptea dinspre 24
decembrie, fiind cunoscut şi sub numele de „Moş Ajun”. La casele cu fete de măritat, flăcăii erau cinstiţi
cu vin, iar fetele ofereau «colacul lui Moş Ajun » unuia dintre flăcăi, ceilalţi colindători primind colindeţi
(bolindeţi), covrigi şi nuci. Colindătorii urau gazdelor sanate, belşug şi voie bună. Mai aproape de noi,
colindatul a rămas mai ales pe seama copiilor. Colindatul se desfăşura apoi, în după-amiaza şi seara zilei
de 31 decembrie, de Anul Nou. Copiii şi tinerii în cete mici, umblau pe la case cu „Bădica Traian”, cu
„Buhaiul” şi cu „Steaua mascata”. Ei cântau colinde la ferestre. Înainte de revărsatul zorilor, copii merg
cu „Sorcova”, confecţionată dintr-o creangă de pom înmugurit sau busuioc.
O manifestare specifică unor sate teleormănene este cea cunoscută sub numele de
„Cloapetele”, care se practică şi în seara de Anul Nou, când băieţii de şcoală, în cete de câte 2-3,
trosnesc din bice şi sună din clopote în fata caselor.
„Pluguşorul” este un alt obicei care a îmbrăcat, în timp, forme complexe, spectaculoase.
Caracterul său agrar, prin excelenţă este marcat prin recuzita folosită (plug, buhai, tălăngi, bice). Textul
„Pluguşorului”, lung de peste 500 de versuri, evoca cultivarea pământului şi muncile agricole: aratul,
semănatul, seceratul, legatul snopilor, treieratul, sfârşind cu măcinatul şi coptul pâinii.
Tot în seara de Anul Nou, în timp ce satul era răscolit de colinde, tinerii umblau pe la case
pentru ”Pusul căciulilor”, „Învârtirea inelului”, „Însemnatul oilor”. Cei maturi încercau acum să afle cum
va fi timpul în anul nou, aşezând 12 foi de ceapă (corespunzătoare celor 12 luni ale anului), pe care
puneau puţină sare.
În contextul obiceiurilor de iarnă se înscriu şi cele de tip spectacular, practicate atât de
Crăciun, cât şi de Anul Nou. Este vorba, în primul rând, de spectacolele cu măşti de animale şi păsări:
„Capra „, „Ursul”, „Căluţul”, „Barza”. Între acestea, „Capra” este cel mai răspândit (în localităţile Plosca,
Conteşti, Bragadiru, Roşiorii de Vede). Un spectacol de măşti este şi „Brezoiul”, întâlnit la Ţigăneşti,
Poroschia şi Brânceni. De o factură asemănătoare este şi „Vasilica”, cu care se umbla de Anul Nou.
„Irodul”, „Jianul” şi „Curcanii” sunt manifestări de tipul teatrului popular, Teleormanul
ocupând un loc aparte în zona Munteniei. Cu „Irodul” umbla un grup format din 9 flăcăi, cu o costumaţie
pentru acest obicei cu care se umbla de Crăciun, Anul Nou, Bobotează şi de Sf. Ioan Botezătorul. Obiceiul
are un subiect religios, în centru căruia se află regele Irod, cel care a încercat să-l omoare pe copilul
Hristos.
Cu „Jianul” se colinda de Crăciun şi Anul Nou, el fiind un spectacol de teatru haiducesc, de regulă cu 9
sau 12 personaje (în localităţile Plosca, Buzescu, Poroschia, Cervenia).Cu „Curcanii” se umbla de Anul
Nou, fiind vorba de un spectacol inspirat din Războiul de Independentă de la 1877-1878. Originea piesei
este una livrească, ea apărând pe la 1900.
La Bobotează, pe 7 ianuarie se desfăşoară „Iordănitul”, iniţial o practică cu caracter religios,
dar astăzi este doar un pretext de apropiere între fete şi flăcăi. Un alt obicei, a cărei origine se plasează
în antichitatea traco-getica, fiind legat de cultul viţei de vie şi al vinului, este „Zarezeanul”, care are loc în
fiecare an în ziua de 1 februarie. Caii sunt împodobiţi cu zurgalăi şi viţa de vie., iar locul de desfăşurare
este la câmp.
 B) Obiceiuri de primăvară:
La 1 martie, feţele şi femeile tinere încep să poarte „Mărţisorul”, care se făcea din fire împletite, unul
roşu şi altul alb, pe care se înşiră un ban de argint. „Mărţisorul” se poartă toată lună martie, pentru că în
ultima zi să se lege de un pom, iar azi la stâlpul casei. Între 1 şi 9 martie, erau „zilele babei”, adică zilele
în care avea loc suişul Babei Dochia în munţi, acolo unde îşi găseşte moartea. Baba Dochia simboliza
timpul îmbătrânit, iar fiul ei, Dragobetele, însemna capul de primăvară.De „Dragobete”, feţele şi băieţii
făceau o petrecere cu cântece şi jocuri, pentru a fi îndrăgostiţi tot anul.
La 9 martie se fac „bradoşi”, care se împart calzi. Înainte se făceau 44 de „bradoşi”, în amintirea
celor 44 de mucenici. În seara de „lăsata secului”, flăcăii organizau „Strigatul fetelor peste sat”. Seara,
când oamenii se aflau la masă, grupaţi în două cete, purtau un dialog punctat de stigături batjocoritoare
la adresa fetelor bătrâne şi a flăcăilor tomnatici, leneşi şi îngâmfaţi.
În ziua de Paşte, după ce se întorc de la biserică, unde „au luat paşte”, înainte de a intra în casă, la
pragul uşii, sătenii calcă pe o brazdă verde şi pe un fier de plug, în credinţa că anul va fi bogat în roade,
iar oamenii vor fi sănătoşi. În zilele de luni şi marţi ale Paştelui, în cursul dimineţii se făcea  „Vailăritul”. O
ceată de flăcăi, însoţiţi de lăutari, umblă pe la casele gospodarilor ce aveau fete care jucau în horă, iar
după un cântec, urmat de o horă în care se prindea fata, primeau câte un ciurel de făină sau mălai.
În seara zilei de 22 aprilie, în ajun de Sf. Gheorghe, tinerii aduceau crengi verzi de mânecătoare de
pădure, pe care le puneau la stâlpii porţilor şi ai prispei, deasupra uşilor ca simbol al reînvierii naturii.
C) Obiceiuri de vară:
O dată cu venirea verii încep Rusaliile, sărbătoare care vine, după afirmaţiile lui Romulus Vuia, de la
traci, care le celebrau în perioada înfloririi rozelor, de unde îşi trage şi numele. În ziua de Rusalii se
practică obiceiul „Căluşul”, cu origine rituală, care însă a evoluat cu vremea spre ceremonie şi spectacol.
Practică „Căluşului” în Teleorman se face de către o ceată de bărbaţi, care nu are un număr fix, ea
cuprinzând 8-15 persoane, între care: Vătaful, care îndeplineşte rolul de conducător; Ajutorul Vătafului,
care care îl înlocuieşte pe acesta; Stegarul, care are grijă de steag; Mutul - personaj mascat, care
hotăreşte în care gospodarii vor intra să joace şi Căluşarii.
„Căluşul” a fost răspândit în toată aria judeţului Teleorman, în forme şi structuri diferite
De Sânziene se desfăşoară un alt obicei, „Drăgaica”, ale cărei origini se afla în practicile rituale
păgâne care celebrau venirea verii. Cea mai frumoasă fată din sat este aleasa Drăgaica, iar cu trei
săptămâni înainte ea îşi alcătuieşte ceaţă, începând repetiţiile pentru joc şi cântec. Din ceata „Drăgaicei”
fac parte şase feţe: Mireasa, Băieţoiul şi patru fete însoţitoare, ceaţa fiind însoţită de un fluierar.
Simbolul „Drăgaicei” este un steag.
În timpul verii, când nu mai ploua şi se înteţea secetă, se recurgea la obiceiul „Paparudele”. O
femeie, de obicei ţigancă, împreună cu 2-3 fetiţe, numite paparude, cu trupul gol şi acoperit la mijloc cu
ramuri verzi, mergeau din gospodărie în gospodărie, pentru a juca paparudele.
În manifestările tradiţionale ale colectivităţilor din satele teleormănene, predominante au
fost dansurile desfăşurate în grupuri mari. „Hora mare de mână”, executată de băieţi şi fete, în cerc
închis, cuprinzând uneori peste 100 de persoane, avea cea mai mare frecvenţă, fiind dansul cel mai
domol, dar şi un „dans solemn, cu conţinut eminamente social, anume naţional, căci se leagă de însăşi
istoria unirii noastre”.
Unii cercetători susţin că, pentru folclorul teleormănean rămân specifice dansurile „Căluşul”
şi „Drăgaica”. Horia Barbu Oprişan opinează că, în ceea ce priveşte „Căluşul” din Teleorman, sunt
elemente „care răstoarnă chiar conceptul original asupra <<Căluşului>> ca act şi simbol” , conchizând că
s-ar putea ca Teleormanul să aibă un <<Căluş>> de-a lungul secolelor a pierdut valorile şi simbolurile
originale, rămânând numai un spectacol ca atare”.

Mincă Andreea Mădălina, clasa a XII a C, Liceul Teoretic “Marin Preda”