Nuvela Fantastica: La Tiganci de Mircea Eliade - COMENTARIUL PE PARTI

Nuvela este realizată prin tehnica epicului dublu. Naraţiunea este realizată prin
înlănţuirea celor opt episoade, care ar marca un număr simetric de intrări şi ieşiri sau
de treceri ale personajului de la o existenţă la alta, din planul real în planul ireal:
planul real (episodul I),
planul „ireal" (episoadele II-IV),
planul „real" (episoadele V-VII),
planul ireal (episodul al VlII-lea).

Pendularea protagonistului între real (spaţiul bucureştean exterior grădinii) şi ireal

(grădina ţigăncilor, bordeiul şi casa cea mare) reda un itinerar spiritual: de la profan
la sacru, de la viaţă la moarte.
INCIPIT / FINAL
În incipit, este descris credibil cadrul: canicula în Bucureştiul interbelic, surprins prin
detalii realiste. Reprezentarea veridică a realităţii în proza fantastică este dublată de
semnificarea ei, încât obsesiile călătoriei cu tramvaiul (căldura, pretenţia de cultură,
condiţia de artist ratată pentru un păcat - pierderea iubirii din tinereţe) se vor
prelungi în celălalt plan. În final, se sugerează ca explicaţie pentru evenimentele
relatate o stare „ca într-un vis", iar nuvela fantastică are final deschis.

CONSTRUCŢIA SUBIECTULUI
Acţiunea nuvelei se desfăşoară în mod gradat, într-o progresie ascendentă, fiind
plasată în Bucureştiul interbelic, prezentat ca în amintirile scriitorului: toropit de
caniculă, cu tramvai, liceu şi grădini umbroase, cu oameni comunicativi şi cârciumă
la colţul străzii.

În prim-planul realist, care corespunde primului episod al nuvelei, se configurează

atmosfera aparte, culoarea balcanică: mirosul de asfalt topit, zgomotul tramvaiului,
arşiţa zilei de vară şi locvacitatea personajului.

Nuvela începe cu o călătorie obişnuită, repetată de trei ori pe săptămână, ca un

ritual, de profesorul de pian, Gavrilescu. Temele de discuţie ale călătoriei cu
tramvaiul sunt: căldura, colonelul Lawrence şi mărturisirea ratării condiţiei de artist.
Tramvaiul, simbol al lumii reale (ca şi pălăria sau banii), trece pe lângă grădina
ţigăncilor, despre care oamenii discută într-un mod misterios, cu toate că nimeni nu
ştie nimic sigur, pentru că nu a fost acolo. Este un spaţiu interzis, în aparenţă din
prejudecată.
TIMP ŞI SPAŢIU
Momentul venirii ţigăncilor este amplasat într-un timp trecut nedeterminat (mitic).
„Au venit demult - spuse vecinul". Grădina apare ca un spaţiu mitic. Amintindu-şi că
şi-a uitat servieta cu partituri la eleva sa, Otilia Voitinovici, profesorul coboară cu
intenţia de a lua tramvaiul în sens invers. După o serie de ezitări, Gavrilescu intră la
ţigănci, atras de umbra grădinii. Intervine „hazardul, accidentalul (uitarea servietei)
pentru ca personajul să ia act de existenţa misterului (grădina ţigăncilor)"(Eugen
Simion) (intriga).

PARTEA A DOUA / PLANUL IREAL

Al doilea episod marchează intrarea personajului în cealaltă lume, intruziunea
misterului în viaţa reală, după definiţia lui Castex. Momentul trecerii dincolo, în planul
ireal, este precedat „de o lumină albă, incandescentă, orbitoare", care împreună cu
poarta semnifică pragul dintre două lumi, trecerea dinspre viaţă spre moarte, dinspre
profan înspre sacru.

În faţa porţii, îl aşteaptă o fată oacheşă. Baba (Cerberul) îi cere drept taxă pentru a
trece în cealaltă lume, la ţigănci, echivalentul a trei lecţii de pian. De remarcat
elementul comun cu basmul, prezenţa cifrei trei: suma pe care trebuie să o achite
Gavrilescu la intrarea în bordei valorează trei lecţii de pian, fetele pe care trebuie să
le ghicească sunt în număr de trei, ora când se produc întâmplările ciudate din
naraţiune e în jur de trei, Gavrilescu călătoreşte cu tramvaiul de trei ori pe
săptămână. Discuţia despre ceas dintre Gavrilescu şi baba aşezată la punctul de
hotar dintre cele două tărâmuri sugerează altă curgere temporală la ţigănci: „Avem
timp. Nu e nici trei", zice bătrâna fără grabă. Ceasul care „iar a stat" sugerează că în
locul acesta al pragului, al vămii, timpul exterior este împletit în jurul unei clipe de
graţie, ora trei. La ţigănci, Gavrilescu va trăi comprimarea temporală, timpul său
subiectiv (câteva ore) necorespunzând cu timpul istoric (12 ani). Se remarcă o
trăsătură importantă a fantasticului: dispariţia limitelor de timp şi de spaţiu la
apariţia supranaturalului.

Odată ajuns în bordei (episodul al III-lea), Gavrilescu încalcă interdicţia de a nu bea

multă cafea şi intră în „jocul" fetelor. Trebuie să ghicească ţiganca din cele trei: o
ţigancă, o grecoaică, o evreică (Parcele). Eşuează însă, pentru că îşi aminteşte de
Hildegard (se rătăceşte în amintire), iar fetele îl grăbesc, cred că se teme să le
ghicească, apoi îl prind într-o horă de iele sau de ursitoare care îi ţes un alt destin.
După prima încercare, adoarme şi se trezeşte îmbrăcat altfel. Fuga prin labirintul de
paravane şi oglinzi redă simbolic „încurcătura" sa prin amintire. Acest univers de
obiecte inutile, sugerând perisabilitatea lumii, proiectează ipostazele simbolice ale
ratării personajului. A doua ratare a ghicitului îl face să afle că, dacă ar fi reuşit, „ar fi
fost foarte frumos", fetele l-ar fi plimbat prin toate odăile bordeiului, dezvăluindu-i
misterele universului. De această dată îşi „aminteşte" muzica, manifestându-se ca un
creator: „Nu se mai gândea la nimic, furat de melodiile noi, necunoscute pe care le
asculta parcă pentru întâia oară, deşi îi veneau una după alta în minte, ca şi cum şi
le-ar fi amintit după foarte multă vreme".

Rătăceşte prin întuneric (episodul al IV-lea), într-un labirint al obiectelor amorfe,

spaţiu haotic, unde e foarte cald şi renunţă treptat la haine (regresia temporală în
starea de increat). Se simte îmbrăcat în giulgiu (simbol al morţii iniţiatice) şi „se
trezeşte" din coşmar sau halucinaţie discutând cu baba.
Speriat, încercând să scape, „se pierduse, se rătăcise in trecut". Aflăm în felul acesta
că tânăr fiind, student în Germania, iubise pe minunata Hildegard, pe care însă o
părăsise şi se căsătorise cu Elsa, cu care trăia de mulţi ani la Bucureşti. Prin urmare,
Gavrilescu îşi ratase viaţa sentimentală şi vocaţia de artist. Iubirea pentru Hildegard
constituise momentul sacru al vieţii lui, iar el îşi dă seama de asta doar în clipa în
care pătrunde în spaţiul magic al bordeiului ţigăncilor: „în acea clipă se simţi deodată
fericit, parcă ar fi fost din nou tânăr şi toată lumea ar fi fost a lui, şi Hildegard ar fi
fost de asemenea a lui". Ieşirea din timpul profan coincide cu amnezia, iar intrarea în
cel sacru cu anamneză.

PARTEA A TREIA / PLANUL REAL

În partea a treia (episoadele V-VII), Gavrilescu părăseşte bordeiul ţigăncilor şi aude
„huruitul mecanic al tramvaiului", semn al timpului istoric. În tramvai, unde discuţiile
predilecte erau tot căldura şi colonelul Lawrence, Gavrilescu constată, dincolo de
aparenţa unei lumi cunoscute, că trecerea timpului se accelerează progresiv. Când
dă o bancnotă taxatorului, află că aceasta era ieşită din uz. Ajuns în strada
Preoteselor, află că doamna Voitinovici se mutase de 8 ani, de când se căsătorise
Otilia. Chiar şi acasă la el locuiesc oameni străini. De la cârciumarul din cartier,
Gavrilescu află că soţia sa, Elsa, se întorsese de 12 ani în Germania. Prin urmare,
popasul în bordeiul ţigăncilor a durat, nu câteva ore, aşa cum crezuse Gavrilescu, ci
12 ani, durata unui an cosmic. „Rătăcit în trecut, [n.n. Gavrilescu] a ratat prezentul,
adică veşnicia fiinţelor divine; acum rătăcit în viitor, Gavrilescu ratează din nou
prezentul, adică efemerul bogat al fiinţelor umane!"(Sorin Alexandrescu)..Vrea să
revină la ţigănci pentru a cere o explicaţie şi face drumul în compania unui birjar, fost
dricar (Charon).
În partea a patra, ultimul episod prezintă întâlnirea cu Hildegard, iubita lui din
tinereţe, în casa cea mare. Aceasta îl ia de mână (este mediatoarea trecerii dincolo)
şi îl duce cu birja spre pădu-rea-labirint, spre o „nuntă în cer". Simbolul pădurii este
ambiguu, spaţiu al morţii sau al renaşterii, iar călătoria cu birja fostului dricar poate fi
spre moarte sau spre o împlinire a iubirii şi a destinului de creator în alt plan al
existenţei.
Explicaţia sugerată pentru sensul călătoriei este ambiguă, prin apelul la motivul
visului, iar fantasticul este „visul treaz al individului"(Adrian Marino, Fantasticul în
Dicţionar de idei literare vol.I):
„- Hildegard, începu el târziu. Se întâmplă ceva cu mine, şi nu ştiu bine ce. Dacă nu
te-aş fi auzit vorbind cu birjarul, aş crede că visez...
Fata întoarse capul spre el şi-i zâmbi.
- Toţi visăm, spuse. Aşa începe. Ca într-un vis..."