Matematici speciale - Curs 4

Conf. univ. dr. Olivia Florea

2
Cuprins

0.1 Ecuaţii diferenţiale de ordin superior cu coeficienţi constanţi 4

0.1.1 Ecuaţia diferenţială liniară de ordin superior cu
coeficienţi constanţi omogenă . . . . . . . . . . . . 4
0.1.2 Ecuaţia diferenţială de ordin superior liniară neomogenă
cu coeficienţi constanţi . . . . . . . . . . . . . . . . 11

3
4 CUPRINS

0.1 Ecuaţii diferenţiale de ordin superior cu

coeficienţi constanţi
0.1.1 Ecuaţia diferenţială liniară de ordin superior cu
coeficienţi constanţi omogenă
Considerăm o ecuaţie diferenţială liniară şi omogenă de ordin n şi cu
coeficientul derivatei de ordin superior egal cu 1:

dn y dn−1 y dn−2 y dy
L[y] = n
+ a1 n−1 + a2 n−2 + . . . + an−1 + an y = 0 (1)
dx dx dx dx
sau:
0
L[y] = y (n) + a1 y (n−1) + a2 y (n−2) + . . . an−1 y + an y = 0 (2)

unde L[y] este o expresie diferenţială sau operator diferenţial liniar.

Rezolvarea ecuaţiei diferenţiale (2) constă ı̂n găsirea a n soluţii particulare
care să formeze un sistem fundamental, adică să fie liniar independente.
Căutăm să găsim funcţiile elementare care ar putea transforma ecuaţia
(2) ı̂ntr-o identitate. Din calculul diferenţial cunoaştem că o funcţie a
cărei derivată de ordin n coincide cu funcţia ı̂nsăşi este exponenţiala.
Alegem:
y = erx , r = ct, r ∈ R (3)
Derivăm soluţia căutată de n ori:

y 0 = rerx ; y 00 = r2 erx , y 000 = r3 erx , . . . , y (n) = rn erx (4)

Înlocuim relaţiile (3), şi (4) ı̂n (2) şi avem:

L[erx ] = rn erx + a1 rn−1 erx + a2 rn−2 erx + . . . + an−1 rn−1 erx + an rn erx

ceea ce este ecivalent cu:

L[erx ] = erx rn + a1 rn−1 + a2 rn−2 + . . . + an−1 rn−1 + an rn

(5)

În paranteza din (5) membrul din paranteă este un polinom de gradul n cu
coeficienţi constanţi. El se numeşte polinom caracteristic corespunzător
operatorului L, pe care ı̂l notăm F (r):

F (r) = rn + a1 rn−1 + a2 rn−2 + . . . + an−1 rn−1 + an rn .

Cu această notaţie egalitatea (5) se scrie prescurtat:

L[erx ] = erx F (r).

0.1. ECUAŢII DIFERENŢIALE DE ORDIN SUPERIOR CU COEFICIENŢI CON

Observăm că polinomul caracteristic se obţine din operatorul L[y] dacă

derivatele de diferite ordine se ı̂nlocuiesc cu deiferite puteri ale numărului
r.
Dacă expresia (3) este soluţie a ecuaţiei diferenţiale (2) atunci expresia
(5) trebuie să fie egală cu zero. Deoarece factorul erx 6= 0 avem că:
F (r) = rn + a1 rn−1 + a2 rn−2 + . . . + an−1 rn−1 + an rn = 0 (6)
Ecuaţia (6) este o ecuaţie algebrică de grad n şi se numeşte ecuaţie
caracteristică. Orice ecuaţie de grad n are n soluţii. În cele ce urmează
vom face discuţie ı̂n funcţie de tipul rădăcinilor.
Cazul I
Toate rădăcinile sunt reale şi distincte r1,2,3,...n ∈ R, r1 6= r2 6= r3 6=
. . . 6= rn .
Fiecărei ecuaţii ı̂ corespunde o soluţie particulară a ecuaţiei (2):
y1 = er1 x , y2 = er2 x , . . . , yn = ern x (7)
Demonstrăm ı̂n continuare că aceste soluţii formează un sistem fundamental.
Definiţia 0.1. Determinantul
 
 y1 y2 ... yn 
 y10 0 0
 
y2 ... yn 
W [y1 , y2 , . . . yn ] = W (x) =   (8)
...
 (n−1) ... ... ... 

 y (n−1) (n−1)
1 y2 . . . yn 

se nmeşte determinantul lui Wronski.

Teorema 0.1. Dacă funcţiile y1 , y2 , y3 , . . . , yn sunt liniar dependente
atunci wronskianul este nul.
Teorema 0.2. Dacă funcţiile y1 , y2 , y3 , . . . , yn sunt liniar independente
atunci wronskianul este nenul.
Înlocuim ı̂n (8) soluţiile (7) şi obţinem:
 

 e r1 x e r2 x ... ern x 

 r1 er1 x r2 e r2 x
... rn e rn x 
 2 r1 x 2 r2 x 2 rn x

W [y1 , y2 , . . . yn ] = W (x) =  r1 e
 r2 e ... rn e =


 n−1 ... ... ... ... 
n−1 r2 x
r1 x n−1 rn x 

 r e r2 e . . . rn e
1
 
 1 1 ... 1 

 r1 r2 ... rn  Y
r1 x r2 x rn x   = e(r1 +r2 +...+rn )x ·
 2 2 2
= e e ·. . .·e  r1 r 2 . . . r n  (ri − rj
 ... . . . . . . . . .  1≤i<j≤n,i6 =j
 n−1
r2n−1 . . . rnn−1 

 r
1
6 CUPRINS

Ultimul determinant se numeşte determinantul lui Vandermonde;

acesta nu se anulează dacă toate rădăcinile sunt distincte. Astfel sistemul
de soluţii (7) este fundamental şi soluţia generală a ecuaţiei (2) va fi:

y = C1 er1 x + C2 er2 x + . . . + Cn ern x (9)

unde C1 , C2 , . . . , Cn sunt constante arbitrare.

Exemplul 0.1. Să se determine soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale

cu coeficienţi constanţi: y 00 − 5y 0 + 6y = 0.

Ataşăm ecuaţia caracteristică

r2 − 5r + 6 = 0 ⇒ r1 = 2, r2 = 3.

Deci soluţia generală a ecuaţiei date va fi:

y = C1 e2x + C2 e3x

Cazul II
Rădăcini reale cu ordin de multiplicitate k: r1 = r2 = . . . = rk (= r), k <
n.
Deoarece numărul soluţiilor particulare liniar independente de forma (8)
va fi mai mic decât n, nu se poate determina soluţia generală. Este
necesar să determinăm soluţiile lipsă şi pentru aceasta studiem expresia
operatorului liniar L aplicat produsului de două funcţii f · g. Derivata de
ordinul n a produsului a două funcţii conform formulei lui Leibnitz-Newton
este:

(n−1)


 (f · g)n = f (n) g + Cn1 f (n−1) g 0 + Cn2 f (n−2) g 00 + . . . + Cn + f g (n)
f (n−2) g 0 + Cn−1 f (n−3) g 00 + . . . + f · g (n−1)

(f · g)(n−1) = f (n−1) g + Cn−1 1 2





. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .


 (f · g)00 = f 00 g + 2f 0 g 0 + f g 00
(f · g)0 = f 0 g + f g 0




f ·g =f ·g


ı̂nmulţim linia 1 cu 1, linia 2 cu a1 , linia 3 cu a2 . . . ultima linie cu an şi

0.1. ECUAŢII DIFERENŢIALE DE ORDIN SUPERIOR CU COEFICIENŢI CON

adunând toate relaţiile obţinute obţinem:

(f · g)(n) + a1 (f · g)(n−1) + a2 (f · g)(n−2) + . . . + an−2 (f · g)00 + an−1 (f · g)0 + an (f ·

 
= g f (n) + a1 f (n−1) + a2 f (n−2) + . . . + an−1 f 0 + an f +
 
+ g 0 n · f (n−1) + a1 (n − 1)f (n−2) + . . . + an−2 · 2f 0 + an−1 f +
g 00  
+ n(n − 1)f (n−2) + a1 (n − 1)(n − 2)f (n−3) + . . . + an−2 f + . . . +
2!
g (n−1)
+ (n(n − 1) · . . . · 2f 0 + a1 (n − 1)(n − 2) · . . . · 2) +
(n − 1)!
g (n)
+ · n(n − 1)(n − 2) · . . . · 2 · f
n!
Relaţia de mai sus o putem scrie operatorial:

g 00 g (n−1) g (n)
L[f · g] = gL[f ] + g 0 L1 [f ] + L2 [f ] + . . . + Ln−1 [f ] + Ln [f ]
2! (n − 1)! n!
(10)
Formula (10) este valabilă pentru orice operator liniar. Dacă coeficienţii
a1 , a2 , . . . , an sunt constante atunci fiecărui operator Lk [y] ı̂i corspunde
un polinom caracteristic Fk (r):

Fk (r) = F (k) (r) (11)

Calculăm expresia (10) când:

f = erx şi g = xm , unde m ∈ N

m(m − 1) m−1
L[erx · xm ] = xm · L[erx ] + mxm−1 L1 [erx ] + x L2 [erx ] + . . . +
2!
m−1
+Cm x · Lm−1 [erx ] + Lm [erx ]

Deoarece L[erx ] = erx · F (r) şi F (r) = F (k) (r) avem:

1 m−1 rx 0 2 m−1 rx 00
L[erx · xm ] = xm · erx F (r) + Cm x e F (r) + Cm x e F (r) + . . . +
m−1
+Cm x · erx F (m−1) (r) + erx F (m) (r)
(12)
Fie r1 o rădăcină multiplă a ecuaţiei caracteristice având ordinul de
multiplicitate m1 . Atunci:

F (r1 ) = 0, F 0 (r1 ) = 0, . . . , F (m1 −1) (r1 ) = 0, F (m1 ) (r1 ) 6= 0

8 CUPRINS

Dacă ı̂n (12) luăm exponentul m < m1 atunci toţi termenii din membrul
al doilea se anulează. Prin urmare obţinem m1 soluţii particulare ale
ecuaţiei diferenţiale (2) corespunzător rădăcinii r1 :
er1 x , xer1 x , x2 er1 x , . . . , xm1 er1 x (13)
Analog, dacă avem alte rădăcini ale ecuaţiei caracteristice r2 cu ordinul de
multiplicitate m2 , . . . rp cu prdinul de multiplivitate m−p cu proprietatea
că m1 + m2 + . . . + mp = n şi toate rădăcinile multiple distincte ı̂ntre ele,
le vor corespunde soluţiile particulare
er2 x , xer2 x , x2 er2 x , . . . , xm2 er2 x
........................... (14)
erp x , xerp x , x2 erp x , . . . , xmp erp x
Soluţiile (13) şi (14) formează un sistem fundamental, iar soluţia generală
a ecuaţie diferenţiale este:
y = C1m1 er1 x + C2m1 xer1 x + C3m1 x2 er1 x + . . . + Cm1+1m1 xm1 er1 x +
C1m2 er2 x + C2m2 xer2 x + C3m2 x2 er2 x + . . . + Cm2+1m2 xm2 er2 x +
...................................................
rp x
C1mp e + C2mp xerp x + C3mp x2 erp x + . . . + Cmp+1mp xmp erp x
Exemplul 0.2. Să se determine soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale:
y 00 − 4y 0 + 4y = 0.
Ataşăm ecuaţia caracteristică:
r2 − 4r + 1 = 0 ⇒ r1,2 = 2 cu ordinul de multiplicitate 2
deci soluţia generală este:

y = C1 e2x + C2 xe2x

Cazul III
Rădăcini complexe
Fie o rădăcină complexă a ecuaţiei caracteristice r1 = α + iβ. Conform
(9) soluţia y1 corespunzătoare rădăcinii r1 este:
y1 = e(α+iβ)x . (15)
Expresia (15) este o funcţie complexă de variabila x.
Orice funcţie complexă f (x) de variabilă reală poate fi scrisă sub
forma:
f (x) = u(x) + iv(x) (16)
unde u(x) şi v(x) sunt doă funcţii reale de variabilă reală.
0.1. ECUAŢII DIFERENŢIALE DE ORDIN SUPERIOR CU COEFICIENŢI CON

Lema 0.1. Dacă avem o soluţie complexă de forma (16) a ecuaţiei

diferenţiale cu coeficenţi reali:

L[y] = 0 (17)

atunci funcţiile u(x) şi v(x) sunt fiecare ı̂n parte soluţii reale ale ecuaţiei
(17):
L[u(x) + iv(x)] = L[u(x)] + iL[v(x)] (18)
Conform ipotezei din lemă expresia (18) este identic nulă lucru care
conduce la:
L[u(x)] = 0, L[(v(x)] = 0
Ţinem cont de formula lui Euler:

eiθ = cos θ + i sin θ

Atunci soluţia ecuaţiei poate fi scrisă:

y1 = e(α+iβ)x = eαx eiβ = eαx (cos(βx) + i sin(βx)).

Conform lemei de mai sus, rădăcinii complexe r1 = α + iβ ı̂i corespund

două soluţii reale:

y1∗ = eαx cos(βx), y2∗ = eαx sin(βx) (19)

Dacă o ecuaţiei algenbrică cu coeficienţi reali are o rădăcină complexă

atunci ea admite ca rădăcină şi pe conjugata acesteia. Astfel, pentru
rădăcina r2 = α − iβ avem soluţia complex conjugată:

y2 = e(α−iβ)x = eαx e−iβ = eαx (cos(βx) − i sin(βx)),

adică este o combinaţie liniară complexă a aceloraşi soluţii reale (19).

Exemplul 0.3. Să se determine soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale:
y 00 + y 0 + y = 0.
Ataşăm ecuaţia caracteristică:
√
−1 + i 3
r2 + r + 1 = 0 ⇒ r1,2 =
2
deci soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale este:
√ ! √ !!
− 12 x 3x 3x
y=e C1 cos + C2 sin
2 2
10 CUPRINS

Definiţia 0.2. O ecuaţie diferenţială (2) de ordin n ı̂nsoţită de n condiţii

iniţiale formază o problemă Cauchy.


 y (n) + a1 y (n−1) + a2 y (n−2) + . . . an−1 y 0 + an y = 0

y(x0 ) = y0




y 0 (x ) = y

0 1
00
(20)


 y (x 0 ) = y 2
. . . . . .




 (n−1)
y (x0 ) = yn−1

Exemplul 0.4. Ecuaţia oscilaţiilor armonice libere:

x00 + a2 x = 0, a = ct, x = x(t).

Ecuaţia caracteristică este:

r2 + a2 = 0 ⇒ r2 = −a2 ⇒ r1,2 = ±i

ceea ce conduce la soluţia generală a oscila’c tiilor armonice libere:

x = e0t (C1 cos(at) + C2 sin(at))

Fie A aplitudinea oscilaţiilor şi considerăm că C1 = A sin δ, C2 = A cos δ.

Atunci soluţia poate fi scrisă

x = A sin δ cos(at) + A cos δ sin(at) ⇒ x = A sin(at + δ).

Exemplul 0.5. Ecuaţia oscilaţiilor elastice libere când există rezistenţă:

x00 + 2nx0 + a2 x = 0

Ecuaţia carateristică este: r2 +2nr +a2 = 0, iar discriminantul acestei

ecuaţii de gradul doi este: ∆ = 4n2 − 4a2 .
Vom considera cazul complex, ı̂n care√n < a, ceea ce conduce la rădăcinile
ecuaţiei caracteristice: r1,2 = −n ± i a2 − n2 . Atunci soluţia generală a
oscilaţiilor elastice libere când există rezistenţă este:
p p
x = e−nt (C1 cos(t a2 − n2 ) + C2 sin(t a2 − n2 )).

Exemplul 0.6. Să se determine soluţia generală următoarelor ecuaţii

diferenţiale:
a)y 000 + y = 0
√
3 2 1±i 3
r + 1 = 0 ⇔ (r + 1)(r − r + 1) = 0 ⇔ r1 = −1, r2,3 =
2
0.1. ECUAŢII DIFERENŢIALE DE ORDIN SUPERIOR CU COEFICIENŢI CON

√ √ !
1 3 3
y = C1 e−x + e 2x C2 cos x + C3 sin x
2 2

b)y 000 − y 00 − y 0 + y = 0

r3 − r2 − r + 1 = 0 ⇒ r2 (r − 1) − (r − 1) = 0 ⇒ (r − 1)(r2 − 1) = 0 ⇒

(r − 1)2 (r + 1) = 0 ⇒ r1,2 = 1, r3 = −1

y = C1 ex + C2 xex + C3 e−x
Studiu individual
Să se determine soluţia generală a următoarelor ecuaţii diferenţiale omogene:
1. y (4) − 4y 00 = 0
2. y 000 − 3y 00 + 3y 0 − y = 0
3. y (4) + 8y 0 = 0
4. y 000 − 5y 00 + 6y 0 = 0
5. y 00 − y 0 + 5y = 0

0.1.2 Ecuaţia diferenţială de ordin superior liniară

neomogenă cu coeficienţi constanţi
Soluţia generală a ecuaţiei neomogene:

L[y] = f (x) (21)

este de forma: y = y0 +yp unde y0 este soluţia ecuaţiei omogene L[y] = 0,

iar yp este o soluţie a ecuaţiei neomogene.

Metode de determinare a soluţiei particulare

Determinarea soluţiei particulare ı̂n funcţie de termenul de neomogenitate

Considerăm că termenul de neomogenitate este de forma:

f (x) = eαx [P (x) cos(βx) + Q(x) sin(βx)] (22)

unde P (x) şi Q(x) sunt două polinoame ale căror grade sunt: gradP (x) =
n, gradQ(x) = m, iar α, β ∈ R.

Notăm cu r0 = α + iβ.
12 CUPRINS

Teorema 0.3. Fie ecuaţia diferenţială cu coeficienţi constanţi neomogenă

(21), atunci:
1. Dacă r0 se regăseşte printre ră dăcinile ecuaţiei caracteristice având
ordinul de multiplicitate k, atunci soluţia particulară a ecuaţiei
diferenţiale neomogene (21) se caută de forma:

yp = xk eαx [A(x) cos(βx) + B(x) sin(βx)] (23)

unde A(x) şi B(x) sunt două polinoame cu coeficienţi nedeterminaţi

de grad maximul dintre gradele polinoamelor P (x şi Q(x). GradA, B =
max{n, m}.
2. Dacă r0 nu se regăseşte printre rădăcinile ecuaţiei caracteristice
atunci soluţia particulară a ecuaţiei diferenţiale neomogene este:

yp = eαx [A(x) cos(βx) + B(x) sin(βx)] (24)

Observaţia 0.1. Cazul(1) se ı̂ntâlneşte ı̂n tehnică ca fiind fenomen

de rezonanţă, iar cazul (2) se ı̂ntâlneşte ı̂n tehnică ca fenomen fără
rezonanţă.
Fenomenul de rezonanţă reprezintă tendinţa unui sistem de a oscila cu
amplitudine maximă la anumite frecvenţe, denumite frecvenţe de rezonanţă.
La aceste frecvenţe chiar şi forţe oscilante f (x) mici pot produce amplitudini
de vibraţii mari, deoarece sistemul ı̂nmagazineazăenergie oscilantă. Fenomenul
de rezonanţă apare la toate tipurile de sisteme oscilante: rezonanţa undelor
mecanice, rezonanţa electromagnetică, rezonanţa funcţiilor de undă ı̂n
fizica cuantică.
Exemplul 0.7. Să se determine soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale
neomogene:
y (4) − 9y 00 = xe3x
Omogeniză m ecuaţia diferenţială:

y (4) − 9y 00 = 0.

Ataşăm ecuaţia caracteristică:

r4 − 9r2 = 0 ⇔ r2 (r2 − 9) = 0

ale cărei rădăcini sunt: r1,2 = 0, r3 = 3, r4 = −3. Observăm că avem

două cazuri şi anume: rădăcini reale multiple şi rădăcini reale distincte.
Soluţia ecuaţiei omogene este:

yo = C1 e0x + C2 xe0x + C3 e3x + C4 e−3x .

0.1. ECUAŢII DIFERENŢIALE DE ORDIN SUPERIOR CU COEFICIENŢI CON

În continuare vom căuta soluţia particulară a ecuaţiei neomogene. Vom

scrie termenul de neomogenitate de forma (22):

f (x) = xe3x = e3x [x · 1] = e3x · [x · cos(0x) + 1 · sin(0x)]

Identificăm toţi termenii din (22):

α = 3, β = 0, P (x) = x, Q(x) = 1

Astfel r0 = α+iβ = 3 se regăseşte printre rădăcinile ecuaţiei caracteristice:

r0 = r3 având ordinul de multiplicitate k = 1. Deci, avem caz de
rezonanţă.
gradP (x) = 1, gradQ(x) = 0.
Căutăm două polinoame A(x), B(x) cu

gradA(x), B(x) = max{gradP (x), gradQ(x)} = 1

Forma generală a celor două polinoame este:

A(x) = ax + b, B(x) = cx + d

În aceste condiţii, conform (23) căutăm soluţia particulară:

yp = x1 e3x [(ax + b) cos(0x) + (cx + d) sin(0x)]

ceea ce este echivalent cu:

yp = e3x (ax2 + bx)

Deoarece yp etse soluc tie a ecuac tiei neomogene, ı̂nseamnă că verifică
ecuaţia neomogenă. Derivăm soluţia particulară până la ordinul maxim
de derivare permis de ecuaţia diferenţială, ı̂n cazul nostru patru.

yp0 = e3x (3ax2 + 3bx + 2ax + b)

yp00 = e3x (9ax2 + 9bx + 12ax + 6b + 2a)

yp000 = e3x (27ax2 + 27bx + 54ax + 27b + 18a)

yp(4) = e3x (81ax2 + 81bx + 216ax + 108b + 108a)

Înlocuim toate derivatele şi soluţia particulară ı̂n ecuaţia diferenţială

neomogenă:
yp(4) − 9yp00 = xe3x
14 CUPRINS

Ceea ce va conduce la:

e3x (108ax + 54b + 54a) = xe3x

Folosim metoda coeficienţilor nedereminaţi:

1
coef. lui x: 108a = 1 ⇒ a =
108
1
term. liber: 54b + 54a = 0 ⇒ b = −a = −
108
Astfel soluţia particulară a ecuaţiei neomogene este:
 
1 2 1
yp = e3x x − x
108 108

Soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale neomogene este:

1
y = yo + yp ⇔ y = C1 + C2 x + C3 e3x + C4 e−3x + x2 − x


108

Exemplul 0.8. Să se determine soluţia problemei Cauchy:

y 00 − 2y 0 + 2y = cos(2x) + 3 sin(2x)
y(0) = 0, y 0 (0) = 1

Omogenizăm ecuaţia diferenţială:

y 00 − 2y 0 + 2y = 0

Ataşăm ecuaţia caracteristică:

r2 − 2r + 2 = 0

ale căror rădăcini complex conjugate sunt: r1,2 = 1 ± i. Deci, soluţia

ecuaţiei omogene este:

yo = ex (C1 cos x + C2 sin x).

Termenul de neomogenitate f (x) = cos(2x) + 3 sin(2x) ı̂l scriem de forma

(22):
f (x) = e0x [1 · cos(2x) + 3 · sin(2x)]
Identificăm termenii din (22):

α = 0, β = 2, P (x) = 1, Q(x) = 3
0.1. ECUAŢII DIFERENŢIALE DE ORDIN SUPERIOR CU COEFICIENŢI CON

Astfel, r0 = α + iβ = 2i nu se regăseşte printre rădăcinile ecuaţiei

caracteristice, deci suntem ı̂n caz fără rezonanţă.

gradP (x) = gradQ(x) = 0

Căutăm două polinoame A(x), B(x) astfel ı̂ncât

GradA(x), B(x) = max{gradP (x), gradQ(x)} = 0

Forma generală a acestor două polinoame de grad zero este:

A(x) = a, B(x) = b

Conform soluţiei (24) căutăm soluţia particulară

yp = e0x [a cos(2x) + b sin(2x)] ⇔ yp = a cos(2x) + b sin(2x)

Derivăm soluţia particulară de două ori:

yp0 = −2a sin(2x) + 2b cos(2x)

yp00 = −4a cos(2x) − 4b sin(2x)

Înlocuim derivatele şi soluţia particulară ı̂n ecuaţia neomogenă:

yp00 − 2yp0 + 2yp = cos(2x) + 3 sin(2x) ⇔

⇔ cos(2x)(−4a − 4b + 2a) + sin(2x)(−4b + 4a + 2b) = cos(2x) + 3 sin(2x)

Identificăm coeficienţii:

coef. lui cos(2x) : −2a − 4b = 1

coef. lui sin(2x) : 4a − 2b = 3

În urma rezolvării sistemului obţinem: a = 12 , b = − 21 , deci soluţia

particulară este:
1 1
yp = cos(2x) − sin(2x)
2 2
Soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale neomogene este:
1 1
y = yo + yp ⇔ y = ex (C1 cos x + C2 sin x) + cos(2x) − sin(2x)
2 2
Pentru a determina soluţia problemei Cauchy derivăm soluţia generală:

y 0 = ex (C1 cos x + C2 sin x) + ex (−C1 sin c + C2 cos x) − sin(2x) − cos(2x)

16 CUPRINS

Punem condiţiile iniţiale:

1
y(0) = 0 ⇔ C1 + =0
2
y 0 (0) = 1 ⇔ C1 + C2 − 1 = 1

Valorile particulare ale celor două constante sunt: C1 = − 12 , C2 = 5

2.
Soluţia problemei Cauchy este:
 
x 1 5 1 1
y = e − cos x + sin x + cos(2x) − sin(2x)
2 2 2 2

Metoda variaţiei constantelor (metoda Lagrange)

Această metodă se aplică cu precădere atunci când termenul de neomogenitate

nu poate fi scris de forma expresiei din metoda precedentă.
Teorema 0.4. Dacă se cunoaşte un sistem fundamental al ecuaţiei omogene
corespunzătoare, soluţia generală a ecuaţiei neomogene poate fi obţinută
prin cvadraturi.
Fie ecuaţia liniară neomogenă cu coeficienţi constanţi:
y (n) + a1 y (n−1) + a2 y (n−2) + . . . + an−1 y 0 + an y = f (x). (25)
Considerăm cunoscut sistemul fundamental y1 , y2 , . . . , yn al ecuaţiei omogene
corespunzătoare:
y (n) + a1 y (n−1) + a2 y (n−2) + . . . + an−1 y 0 + an y = 0 (26)
a cărei soluţie generală va fi combinaţia liniară:
y = C1 y1 + C2 y2 + . . . + Cn yn (27)
unde C1 , C2 , . . . , Cn sunt constante arbitrare.
Soluţia (27) verifică ecuaţia (26), ı̂nsă nu o poate verifica şi pe (25)
atâta timp cât Ci , i = 1, n sunt constante.
Pentru a obţine o soluţie a ecuaţiei (25) de forma (27) vom considera
că Ci , i = 1, n sunt funcţii de variabilă independentă x: Ci = Ci (x), i =
1, n. Căutăm soluţia ecuaţiei (25) de forma:
y = C1 (x)y1 + C2 (x)y2 + . . . + Cn (x)yn (28)
Derivăm (28) ı̂n raport cu variabila independentă x:
y = C10 (x)y1 + C1 (x)y10 + C20 (x)y2 + C2 (x)y20 + . . . + Cn0 (x)yn + Cn (x)yn0
0

(29)
0.1. ECUAŢII DIFERENŢIALE DE ORDIN SUPERIOR CU COEFICIENŢI CON

Termenii care conţin constantele derivate ı̂nsumaţi se egalează cu zero.

Obţinem prima ecuaţie a unui sistem de ecuaţii liniare ı̂n necunoscutele
Ci0 (x), i = 1, n:
C10 (x)y1 + C 0 (x)y2 + . . . + Cn0 (x)yn = 0 (30)
Ţinem cont de (30) şi atunci derivata de ordinul ı̂ntâi a soluţiei generale
(29) devine:
y 0 = C1 (x)y10 + C2 (x)y20 + . . . + Cn (x)yn0 (31)
00
Pentru a-l afla pe y derivăm egalitatea (31) ı̂n raport cu variabila
independentă x:
y 00 = C10 (x)y10 + C1 (x)y100 + C20 (x)y20 + C2 (x)y200 + . . . + Cn0 (x)yn0 + Cn (x)yn00
(32)
Termenii care conţin constantele derivate ı̂nsumaţi se anulează, astfel
se obţine a doua ecuaţie a sistemului ı̂n necunoscutele Ci0 (x), i = 1, n:
C10 (x)y10 + C20 (x)y20 + . . . + Cn0 (x)yn0 = 0 (33)
Astfel derivata de ordinul doi va avea următoarea expresie:
y 00 = C1 (x)y100 + C2 (x)y200 + . . . + Cn (x)yn00 (34)
Algoritmul se repetă până la erivata de ordinul (n − 1) obţinând:
(n−2) (n−2)
C10 (x)y1 + C20 (x)y2 + . . . + Cn0 (x)yn(n−2) = 0 (35)
respectiv:
(n−1) (n−1)
y (n−1) = C1 (x)y1 + C2 (x)y2 + . . . + Cn (x)yn(n−1) (36)
Calculăm şi derivata de ordinul n şi apoi ı̂nlocuim ı̂n ecuaţia neomogenă
(25) toate expresiile corespunzătoare lui y, y 0 , y 00 , . . . y (n−1) . Se va obţine
cea de-a n-a ecuaţie a sistemului de ecuaţii liniare ı̂n necunoscutele Ci0 (x), i =
1, n.:
(n−1) (n−1)
C10 (x)y1 + C20 (x)y2 + . . . + Cn0 (x)yn(n−1) = f (x) (37)
Din relaţiile (30, 33, . . ., 37) se obţine sistemul:

0 0 0
C1 (x)y1 + C (x)y2 + . . . + Cn (x)yn = 0


C10 (x)y10 + C20 (x)y20 + . . . + Cn0 (x)yn0 = 0



..................... (38)
(n−2) (n−2) (n−2)
C10 (x)y1 + C20 (x)y2 + . . . + Cn0 (x)yn

=0




 0
 (n−1) 0 (n−1) 0 (n−1)
C1 (x)y1 + C2 (x)y2 + . . . + Cn (x)yn = f (x)
18 CUPRINS

Determinantul acestui sistem liniar este wronskianul pentru sistemul

fundamental care este nenul deoarece soluţiile y1 , y2 , . . . , yn sunt liniar
independente şi vom folosi metoda Cramer pentru rezolvarea sistemelor
liniare, obţinând astfel soluţia sistemului (38).

Ci0 (x) = φi (x), i = 1, n (39)

care prin integrare conduce la:

Z
Ci (x) = φi (x)dx + Ki , i = 1, n (40)

unde Ki , i = 1, n sunt noi constante arbitrare.

Introducem valorile obţinute pentru Ci (x) ı̂n (28) şi se poate determina
soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale neomogene:
n
X n Z
X 
y= Ci (x)yi ⇔ y = φi (x)dx + Ki yi (41)
i=1 i=1

ceea ce scrisă desfăşurat arată de forma:

n  Z
X 
y = K1 y1 + K2 y2 + . . . + Kn yn + yi φi (x)dx (42)
i=1

Soluţia (42) respectă regula de determinare a soluţiei ecuaţiei diferenţiale

neomogene cu coeficienţi constanţi:

y = yo + yp

unde:
n  Z
X 
yo = K1 y1 + K2 y2 + . . . + Kn yn , yp = yi φi (x)dx
i=1

Exemplul 0.9. Folosind metoda variaţiei constantelor să se determine

soluţia generală a problemei Cauchy:
( x
y 00 + 5y 0 + 6y = exe+1
y(0) = 1, y 0 (0) = 2

Omogenizăm ecuaţia:

y 00 + 5y 0 + 6y = 0
0.1. ECUAŢII DIFERENŢIALE DE ORDIN SUPERIOR CU COEFICIENŢI CON

Ataşăm ecuaţia caracteristică: r2 + 5r + 6 = 0 ale cărei rădăcini sunt:

r1 = −2, r2 = −3 reale şi distncte. Deci soluţia ecuaţiei omogene este:

yo = C1 e−2x + C2 e−3x

Căutăm soluţia generală a ecuaştiei diferenţiale neomogene de forma:

y = C1 (x)e−2x + C2 (x)e−3x

Calculăm derivata de ordinul ı̂ntâi:

y 0 = C10 (x)e−2x − 2C1 (x)e−2x + C20 (x)e−3x − 3C2 (x)e−3x

Termenii ce conţin constantele derivate ı̂nsumaţi se egalează cu zero:

C10 (x)e−2x + C20 (x)e−3x = 0 (43)

Derivata de ordinul ı̂ntâi va fi:

y 0 = −2C1 (x)e−2x − 3C2 (x)e−3x

Derivăm ı̂ncă odată:

y 00 = −2C10 (x)e−2x + 4C1 (x)e−2x − 3C20 (x)e−3x + 9C2 (x)e−3x .

Deoarece ordinul maxim de derivare existent ı̂n ecuaţia diferenţială neomogenă

este doi, ı̂nlocuim y, y 0 , y 00 obţinuţi:

− 2C10 (x)e−2x + 4C1 (x)e−2x − 3C20 (x)e−3x + 9C2 (x)e−3x + 5 −2C1 (x)e−2x − 3C2 (x
ex
+ 6 C1 (x)e−2x + C2 (x)e−3x = x


.
e +1
Oblogatoriu termenii care conţin constantele nederivate trebuie să se
reducă altfel s-a greşit la calcule!. Astfel obţinem:
ex
− 2C10 (x)e−2x − 3C20 (x)e−3x = (44)
ex + 1
Ecuaţiile(43) şi (44) formează un sistem algebric liniar:
(
C10 (x)e−2x + C20 (x)e−3x = 0
x
−2C10 (x)e−2x − 3C20 (x)e−3x = exe+1

Determinantul acestui sistem este wronskianul:

 y y2   e−2x e−3x 
   
W (x) =  10 = = −e−5x 6= 0, (∀)x ∈ R
y1 y20   −2e−2x −3e−3x 
 
20 CUPRINS

Folosim metoda lui Cramer:

e−3x  e−2x  e−2x −x
   
 0 0 = e

∆C 1 =  e
0 x
−3x  = − x ∆ C20 =  x
−2e−2x
 e
x −3e
e +1 e +1 ex +1
 ex + 1

Atunci:
∆C10 e3x ∆C20 e4x
C10 (x) = = x C20 (x) = = x
W e +1 W e +1
Determinăm funcţiile C1 (x) şi C2 (x) prin integrare:
e3x (t − 1)2 e2x
Z Z
C1 (x) = dx = = dt = −2ex +x+K1
ex + 1 x
|{z}
x
t 2
e +1=t⇒e dx=dt

e4x (t − 1)3 e3x 3e2x

Z Z
C2 (x) = − x
dx = =− dt = − + −3ex +x+
e +1 |{z} t 3 2
ex +1=t⇒ex dx=dt
Souţia generală a ecuaţiei neomogene este:
y = C1 (x)y1 + C2 (x)y2
2x
 3x
3e2x
  
e −2x e
y= x
− 2e + x + K1 e + − + − 3e + x + K2 e−3x
x
2 3 2
1 1 −x
y = K1 e−2x + K2 e−3x − − e + e−2x (x − 3) + xe−3x
6 2
ceea ce ı̂nseamnă că
yo = K1 e−2x + K2 e−3x
1 1
yp = − − e−x + e−2x (x − 3) + xe−3x
6 2
Pentru a rezolva problema Cauchy trebuie să derivăm soluţia generală:
1
y 0 = −2K1 e−2x − 3K2 e−3x + − 2e−2x (x − 3) + e−2x + e−3x − 3xe−3x
2
Punem condiţiile iniţiale şi obţinem un sistem ı̂n necunoscutele K1 şi K2 :
14
y(0) = 1 ⇒ K1 + K2 =
3
13
y 0 (0) = 2 ⇒ −2K1 − 3K2 = −
2
Rezolvând sistemul se obţine: K1 = 15
2 , K2 = − 17
6 . Soluţia problemei
Cauchy este:
15 −2x 17 −3x 1 1 −x
y= e − e − − e + e−2x (x − 3) + xe−3x
2 6 6 2