MATEMATICI SPECIALE

CURS 3 + 4

ECUAŢII DIFERENŢIALE LINIARE DE ORDINUL n

I.2.1 Ecuaţii cu coeficienţi variabili

a) Ecuaţii omogene

Forma generală:
a0 ( x ) y (n ) (x ) + a1 ( x ) y (n−1) ( x ) + ... + an−1 (x ) y ' ( x ) + an ( x ) y (x ) = 0
unde a 0 ( x ), a1 ( x ),..., a n ( x ) sunt funcţii continue pe un interval I  R , şi a0 ( x )  0 , x  I .
a 0 ( x ), a1 ( x ),..., a n ( x ) se numesc coeficienţii ecuaţiei.
x  I  R se numeşte variabilă independentă.
y : I  R → R este funcţia necunoscută.

Determinarea soluţiei generale.

Se poate demonstra imediat că dacă y1 , y2 ,..., yn sunt n soluţii ale ecuaţiei, atunci şi
funcţia
y ( x ) = C1 y1 ( x ) + C 2 y 2 ( x ) + ... + C n y n ( x ) , Ci  R, i = 1, n
este soluţie a ecuaţiei date.
Soluţia y definită mai sus conţine n constante oarecare. Din acest motiv este posibil ca în
anumite condiţii această funcţie să fie soluţia generală a ecuaţiei date.
În cele ce urmează determinăm condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească soluţiile
y1 , y2 ,..., yn pentru ca funcţia y să reprezinte exact soluţia generală.

Definiţia I.2.1. Spunem că funcţiile y1 , y2 ,..., yn  C 0 (I ), I  R sunt liniar

independente pe intervalul I dacă din relaţia
C1 y1 ( x ) + C2 y2 ( x ) + ... + Cn yn ( x ) = 0 , Ci  R, i = 1, n , x  I
rezultă
C1 = C 2 = ... = C n = 0 .

Definiţia I.2.2. Spunem că funcţiile y1 , y2 ,..., yn  C 0 (I ), I  R sunt

liniar independente pe intervalul I dacă există n numere reale C1 , C2 ,..., Cn nu toate nule astfel
încât C1 y1 ( x ) + C2 y2 ( x ) + ... + Cn yn ( x ) = 0 , x  I .

Definiţia I.2.3. Fie funcţiile y1 , y2 ,..., yn  C n−1 (I ), I  R . Se numeşte determinantul

lui Wronski sau wronskianul funcţiilor y1 , y2 ,..., yn expresia
 y1 y2  yn

W ( y1, y2 ,..., yn ) =
y '1 y '2 y 'n
.
   
y1(n−1) y2(n−1)  yn(n−1)

Teorema I.2.1. Dacă funcţiile y1 , y2 ,..., yn  C n−1 (I ), I  R sunt liniar dependente pe I,

atunci W ( y1, y2 ,..., yn ) = 0 , x  I .
Demonstraţie. Avem că funcţiile y1 , y2 ,..., yn sunt liniar dependente. Conform definiţiei
există C1 , C2 ,..., Cn nu toţi nuli, astfel încât C1 y1 ( x ) + C2 y2 ( x ) + ... + Cn yn ( x ) = 0 . Derivăm
succesiv această egalitate până la ordinul şi obţinem sistemul:
n −1

C1 y1 ( x ) + C2 y2 ( x ) + ... + Cn yn ( x ) = 0
C y ' ( x ) + C y ' ( x ) + ... + C y ' (x ) = 0
 1 1 2 2 n n


C y (n−1) ( x ) + C y (n−1) ( x ) + ... + C y (n−1) (x ) = 0
 1 1 2 2 n n

Acesta este un sistem liniar şi omogen de n ecuaţii şi n necunoscute nu toate nule C1 , C2 ,..., Cn .
Prin urmare, determinantul sistemului trebuie să fie nul, adică W = 0 .

Teorema I.2.2. Funcţiile y1 , y2 ,..., yn  C n−1 (I ), I  R sunt liniar independente dacă şi

numai dacă W ( y1 , y 2 ,..., y n )  0 , x  I .
Demonstraţie. Dacă funcţiile y1 , y2 ,..., yn sunt liniar independente, conform definiţiei
date mai sus din C1 y1 ( x ) + C2 y2 ( x ) + ... + Cn yn ( x ) = 0 rezultă C1 = C 2 = ... = C n = 0 . Deci
sistemul trebuie să admită o unică soluţie şi anume soluţia banală. Cum sistemul este liniar şi
omogen acest lucru este posibil dacă şi numai dacă W  0 .

Definiţia I.2.4. Spunem că soluţiile y1 , y2 ,..., yn  C n (I ), I  R ale ecuaţiei diferenţiale

liniare şi omogene
a 0 (x ) y (n ) ( x ) + a1 ( x ) y (n −1) (x ) + ... + a n −1 ( x ) y ' ( x ) + a n (x ) y (x ) = 0 ,
cu a0 ( x )  0 , ai  C 0 (I ), i = 0, n formează un sistem fundamental de soluţii dacă
W ( y1 , y 2 ,..., y n )  0 , x  I .

Teorema I.2.3. Dacă y1 , y2 ,..., yn  C n (I ), I  R este un sistem fundamental

de soluţii ale ecuaţiei diferenţiale liniare omogene
a 0 (x ) y (n ) ( x ) + a1 ( x ) y (n −1) (x ) + ... + a n −1 ( x ) y ' ( x ) + a n (x ) y (x ) = 0 , a0 ( x )  0 , ai  C 0 (I ), i = 0, n ,
atunci soluţia generală pe intervalul I este dată de funcţia
y ( x ) = C1 y1 ( x ) + C 2 y 2 ( x ) + ... + C n y n ( x ) , Ci  R, i = 1, n .
 a) Ecuaţii neomogene

Forma generală:
a0 ( x ) y (n ) ( x ) + a1 (x ) y (n−1) ( x ) + ... + an−1 ( x ) y ' ( x ) + an (x ) y ( x ) = f ( x )
unde a0 ( x ),..., an ( x ), f ( x ) sunt funcţii continue pe un interval I  R şi a0 ( x )  0 , x  I .
a 0 ( x ), a1 ( x ),..., a n ( x ) se numesc coeficienţii ecuaţiei.
x  I  R se numeşte variabilă independentă.
y : I  R → R este funcţia necunoscută.

Teorema I.2.4. Dacă y1 , y 2 ,..., y n  C n (I ), I  R formează un sistem fundamental de

soluţii pentru ecuaţia diferenţială liniară omogenă
a 0 (x ) y (n ) ( x ) + a1 ( x ) y (n −1) (x ) + ... + a n −1 ( x ) y ' ( x ) + a n (x ) y (x ) = 0
iar y p este o soluţie particulară a ecuaţiei liniare neomogene
a0 ( x ) y (n ) ( x ) + a1 (x ) y (n−1) ( x ) + ... + an−1 ( x ) y ' ( x ) + an (x ) y ( x ) = f ( x ) ,
atunci soluţia generală a ecuaţiei liniare neomogene este dată de funcţia
y = C1 y1 + ... + Cn yn + y p .
Demonstraţie. În ecuaţia dată efectuăm schimbarea de funcţie
y = yp + z
unde z este noua funcţie necunoscută, iar y p este o soluţie particulară a ecuaţiei liniare
neomogene.
Obţinem
(a y ( ) + a y (
0 p
n
1 p
n −1)
) ( )
+ ... + an y p + a0 z (n ) + a1 z (n−1) + ... + an z = f (x ) .
Ţinând seama că y p este o soluţie particulară avem
a0 y (pn ) + a1 y (pn−1) + ... + an y p = f (x ) .
Rezultă că
a 0 z (n ) + a1 z (n −1) + ... + a n z = 0 .
Avem astfel o ecuaţie liniară omogenă în care necunoscuta este funcţia z. Pentru această nouă
ecuaţie avem un sistem fundamental de soluţii y1 , y 2 ,..., y n . Aşadar soluţia generală este
z = C1 y1 + ... + Cn yn , Ci  R, i = 1, n .
Ţinem acum seama de substituţia y = y p + z şi obţinem soluţia generală a ecuaţiei iniţiale de
forma y = C1 y1 + ... + Cn yn + y p .

Observaţie. Determinarea unei soluţii particulare a ecuaţiei diferenţiale liniare

neomogene este o problemă dificilă, a cărei nerezolvare conduce la imposibilitatea determinării
soluţiei generale.
Dacă însă se cunoaşte un sistem fundamental de soluţii pentru ecuaţia diferenţială liniară
omogenă ataşată, atunci soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale liniare neomogene se poate
determina prin metoda variaţiei constantelor a lui Lagrange. Această metodă presupune
următoarele etape:
i) Dacă se cunoaşte un sistem fundamental de soluţii pentru ecuaţia diferenţială liniară
omogenă ataşată, y1 , y2 ,..., yn , se scrie soluţia generală a acesteia sub forma
n
y = C1 (x ) y1 (x ) + C2 (x ) y2 (x ) + ... + Cn (x ) yn (x ) =  Ci (x ) yi (x )
i =1

ii) Împunem condiţia ca funcţiile y ' ( x ), y ' ' ( x ),..., y ( n−1)

(x ) să nu conţină C '1 , C '2 ,..., C 'n .
Pentru aceasta calculăm
n n
y' (x ) =  C 'i (x ) yi (x ) +  Ci (x ) y'i (x ) .
i =1 i =1
Impunem
n

 C ' (x ) y (x ) = 0
i =1
i i

Rezultă
n
y ' ( x ) =  Ci ( x ) y ' i ( x )
i =1
şi apoi
n n
y ' ' (x ) =  C 'i (x ) y'i (x ) +  Ci (x ) y ' 'i (x ) .
i =1 i =1
Impunem
n

 C ' (x ) y ' (x ) = 0 .
i =1
i i

Rezultă
n
y' ' (x ) =  Ci (x ) y' 'i (x ) .
i =1
Analog
n n
y (n−1) (x ) =  C 'i (x ) yi(n−2 ) (x ) +  Ci (x ) yi(n−1) (x ) .
i =1 i =1
Impunem
n

 C ' (x ) y ( ) (x ) = 0 .
i =1
i i
n−2

Rezultă
n n
y (n ) (x ) =  C 'i (x ) yi(n−1) (x ) +  Ci (x ) yi(n ) (x ) .
i =1 i =1

iii) Impunem condiţia ca funcţia y împreună cu derivatele sale y ' , y" ,..., y (n ) să verifice
ecuaţia diferenţială liniară neomogenă.
Obţinem
  C (x )(a (x )y (x ) + a (x )y (x ) + ... + a (x )y ' (x ) + a (x )y (x ))
n
( ) ( )n n −1
i 0 i 1 i n −1 i n i
i =1
n
+ a0 ( x ) Ci ' ( x ) yi(n−1) = f ( x ).
i =1

Avem însă că y1 , y2 ,..., yn sunt soluţii; aceasta implică

(a (x )y ( ) (x ) + a (x )y (
0 i
n
1 i
n−1)
(x ) + ... + an−1 (x ) yi ' (x ) + an (x ) yi (x )) = 0 , i = 1, n .
Rezultă
n
a0 (x ) Ci ' (x ) yi(n−1) = f (x )
i =1
şi de aici
n
f (x )
 C ' (x ) y (
i =1
i i
n −1)
=
a0 ( x )
.

iv) Se rezolvă sistemul

C1' y1 + C2' y2 + ... + Cn ' yn = 0
C ' y ' +C ' y ' +... + C ' y ' = 0
 1 1 2 2 n n

C1' y1' ' +C2' y2' ' +... + Cn' yn' ' = 0


 ( n−2 ) ( n−2 ) ( n−2 )
C 1' y1 + C 2 ' y 2 + ... + C n ' y n =0
 ( n−1) ( n −1) ( n −1) f (x )
 1 1
C ' y + C 2 ' y 2 + ... + C n ' y n =
 a0
cu necunoscutele C1' ,C2' ,...,Cn ' .

v) Se integrează soluţiile de la iv) şi se obţin expresiile pentru C1 , C2 ,..., Cn .

Exemplu.
E.I.14. Să se determine soluţia generală a ecuaţiei
x 2 y ' '−2 xy '+2 y = x 3 , x  R * ,
ştiind că ecuaţia omogenă ataşată are soluţiile y1 = x, y2 = 2 x 2 .
Soluţie. Calculăm wronskianul
x 2x 2
W ( y1 , y 2 ) = = 2 x 2  0, x  R * .
1 4x
Rezultă că y1 , y 2 formează un sistem fundamental de soluţii şi în consecinţă
soluţia generală a ecuaţiei omogene este
yo = C1 y1 + C2 y2 = C1 x + C2  2x 2 .
Determinăm în continuare o soluţie particulară prin metoda variaţiei constantelor. Pentru aceasta
considerăm
y p = C1 (x )x + C2 (x )  2x 2 ,
unde vom determina C1 ( x ) şi C2 ( x ) rezolvând sistemul
C1 ' ( x )x + C2 ' ( x )  2 x 2 = 0


 1

C ' ( x )x '+ C 2 ' ( x ) ( )
 2 x 2
' =
x3
x2
echivalent cu
C1 ' (x )x + C2 ' (x )  2 x 2 = 0

C1 ' (x ) + C2 ' (x )  4 x = x
Soluţia este
C1 ' = − x

 1
C 2 ' = 2
şi de aici,
 x2
 1
C = − + k1
2

C = x + k
 2 2 2

Obţinem că soluţia particulară este

 x2  x  x3
y p =  − + k1  x +  + k 2 2 x 2 = + k1 x + 2k 2 x 2 .
 2  2  2
Acum putem scrie soluţia generală a ecuaţiei neomogene:
x3
y = yo + y p = C1 x + 2C2 x 2 + + k1 x + 2k 2 x 2 =
2
x3
= (C1 + k1 )x + 2(C2 + k 2 )x 2 + =
2
x3
= 1 x + 2 2 x 2 + .
2

I.2.2. Ecuaţii cu coeficienţi constanţi

a) Ecuaţii omogene

Forma generală:
a0 y (n ) ( x ) + a1 y (n−1) ( x ) + ... + an−1 y ' ( x ) + an y (x ) = 0
unde a0 ,..., an sunt constante reale cu a0  0
 a0 ,..., an se numesc coeficienţii ecuaţiei.
x  I  R se numeşte variabilă independentă.
y : I  R → R este funcţia necunoscută.

Observaţie. Această ecuaţie este un caz particular de ecuaţie diferenţială liniară

omogenă cu coeficienţi variabili, în sensul că acum coeficienţii ecuaţiei nu mai sunt funcţii ce
depind de variabila x , ci sunt constante reale. Prin urmare toate rezultatele din paragraful
precedent rămân valabile.

Soluţia generală. Pentru determinarea soluţiei generale, avem nevoie de un sistem fundamental
de soluţii. În acest scop vom folosi metoda lui Euler care constă în a căuta soluţii de forma
y = e rx , x  R ,
unde r este o constantă reală .
Impunem condiţia ca funcţia y = e rx , x  R să fie soluţie a ecuaţiei
a0 y (n ) ( x ) + a1 y (n−1) ( x ) + ... + an−1 y ' ( x ) + an y (x ) = 0
şi ţinem seama în calcule de faptul că
y (k ) = r k e rx , k = 0, n .
Obţinem
a0 r n e rx + a1r n−1e rx + ... + an−1re rx + an e rx = 0.
Împărţim această relaţie prin e rx  0 şi găsim
a 0 r n + a1 r n −1 + ... + a n −1 r + a n = 0.
Aceasta este o ecuaţie algebrică de ordin n cu necunoscuta r şi care se numeşte ecuaţia
caracteristică ataşată ecuaţiei omogene.
Ecuaţia caracteristică are n rădăcini , r 1, r2 ,..., rn . În funcţie de natura lor )reale sau nu,
simple sau multiple= se construieşte sistemul fundamental de soluţii cu ajutorul căruia se va scrie
soluţia generală a ecuaţiei.

i) Ecuaţia caracteristică are rădăcini reale şi distincte

Teorema I.2.5. Dacă ecuaţia caracteristică ataşată unei ecuaţii liniare omogene admite n
rădăcini reale şi distincte r 1, r2 ,..., rn , atunci soluţia generală a ecuaţiei liniare omogene este
y = C1e r1x + C2 e r2 x + ... + Cn e rn x , x  R, Ci  R, i = 1, n .
Demonstraţie. Conform metodei Euler, dacă ecuaţia caracteristică are rădăcinile
r 1, r2 ,..., rn , atunci ecuaţia diferenţială liniară omogenă admite soluţiile
y1 = e r1x , y2 = e r2 x ,..., yn = e rn x .
Demonstrăm că acestea formează un sistem fundamental de soluţii. Pentru aceasta trebuie ca
wronskianul lor să fie nenul.
 y1 y2  yn
y1 ' y2 '  yn '
W ( y1 , y2 ,..., yn ) =
   
( n −1) ( n −1) ( n −1)
y1 y2  yn
e r1x e r2 x  e rn x
r1e r1x r2 e r2 x  rn e rn x
=
   
n −1 r1x n −1 r2 x n −1 rn x
r e
1 r e
2  r e n

1 1  1
r1 r2  rn
= e r1x e r2 x ...e rn x
   
r1n−1 r2n−1  rnn−1
= e r1x e r2 x ...e rn x  (r
1i  j  n
j − ri )  0

Prin urmare, y1 , y2 ,..., yn formează un sistem fundamental de soluţii, iar soluţia generală este de
forma
y = C1 y1 + C2 y2 + ... + Cn yn

Exemplu.
E.I.15. Să se găsească soluţia generală a ecuaţiei
y (3 ) − 11 y (2 ) + 30 y ' = 0 .
Soluţie. Ecuaţia caracteristică este
r 3 − 11r 2 + 30 r = 0
şi are soluţiile r1 = 0, r2 = 5, r3 = 6 . Un sistem fundamental de soluţii este
y1 = e 0 x , y2 = e 5 x , y3 = e 6 x ,
iar soluţia generală este
y = C1e 0 x + C2 e 5 x + C3e 6 x , C1 , C 2 , C3  R .

ii) Ecuaţia caracteristică are rădăcini reale şi multiple

Teorema I.2.6. Dacă ecuaţia caracteristică ataşată unei ecuaţii liniare omogene admite
rădăcina reală r = r1 multiplă de ordin k (adică r1 = r2 = ... = rk ), 2  k  n , atunci funcţia
y = C1e r1x + C2 xe r1x + C3 x 2 e r1x + ... + Ck x k −1e r1x
este soluţie a ecuaţiei date.

Teorema I.2.7. Dacă ecuaţia caracteristică ataşată unei ecuaţii liniare omogene admite
rădăcina reală r = r1 multiplă de ordin k (adică r1 = r2 = ... = rk ), 2  k  n , iar
rk +1  rk + 2  ...  rn , atunci soluţia generală a ecuaţiei este
 y = C1e r1x + C2 xe r1x + C3 x 2 e r1x + ... + Ck x k −1e r1x + Ck +1e rk +1x + ... + Cn e rn x ,
cu x  R, Ci  R, i = 1, n .

Teorema I.2.8. Dacă ecuaţia caracteristică ataşată unei ecuaţii liniare omogene admite
rădăcinile reale r1  r2  ...  rn cu ordinele de multiplicitate respectiv p1 , p2 ,..., pm , unde
p1 + p2 + ... + pm = n , atunci soluţia generală a ecuaţiei este
y = C11e r1x + C12 xe r1x + ... + C1 p1 x p1 −1e r1x
+ C21e r2 x + C22 xe r2 x + ... + C1 p2 x p2 −1e r2 x
+ 
+ Cm1e rm x + Cm 2 xe rm x + ... + Cmpm x pm −1e rm x
unde x  R, Cij  R, i = 1, m, j = 1, pm .

Exemplu.
E.I.16. Să se găsească soluţia generală a ecuaţiei
y (4 ) − 7 y (3 ) + 17 y (2 ) − 17 y '+6 y = 0 .
Soluţie. Ecuaţia caracteristică este
r 4 − 7 r 3 + 17 r 2 − 17 r + 6 = 0
şi are soluţiile r1 = r2 = 1, r3 = 2, r4 = 3 . Un sistem fundamental de soluţii este
y1 = e1x , y2 = xe1x y3 = e 2 x , y4 = e 3 x ,
iar soluţia generală este
y = C1e x + C2 xe x + C3e 2 x + C4 e 3 x , C1 , C2 , C3 , C4  R .

iii) Ecuaţia caracteristică are rădăcini complexe distincte

Teorema I.2.9. Dacă ecuaţia caracteristică ataşată unei ecuaţii diferenţiale liniare
omogene are rădăcinile complexe distincte
r1 =  1 + i 1 r2 =  2 + i 2 rm =  m + i m
 ,  ,...,  ,
r1 =  1 − i 1 r2 =  2 − i 2 rm =  m − i m
cu 2m = n , atunci ecuaţia diferenţială liniară omogenă are soluţia generală

(
y = C1 cos 1 x + C1 sin 1 x e1x )
(
+ C2 cos  2 x + C2 sin  2 x e 2 x )
+ ..............................................
(
+ Cm cos  m x + Cm sin  m x e m x , )
cu x  R, Ci , Ci  R, i = 1, m .
Demonstraţie. Corespunzător rădăcinii r1 = 1 + i avem soluţia
y1 = e (1 +i1 )x = e1x e i1x = e1x (cos 1 x + i sin 1 x ) ,
iar corspunzător rădăcinii r1 = 1 − i1 avem soluţia
y1 = e (1 −i1 )x = e1x e −i1x = e1x (cos 1 x − i sin 1 x ) .
Analog avem soluţiile y2 , y2 ,..., ym , ym corespunzătoare rădăcinilor r2 , r2 ,..., rm , rm .
Se poate verifica imediat că toate aceste soluţii formează un sistem fundamental de soluţii
deoarece wronskianul lor este nenul.
Aceste soluţii au dezavantajul că sunt din mulţimea numerelor complexe, iar în practică
ne interesează de obicei numai soluţiile reale. De aceea vom construi un sistem fundamental de
soluţii format numai din funcţii reale. Pentru aceasta fie funcţiile:

 y1 + y1  y2 + y2  ym + ym
 z1 =  z 2 =  z m =
2 2 2
 ,  ,...,  .
 z = y1 − y1  z = y 2 − y 2  z = ym − ym
 1 2i  2 2i  1 2i
Înlocuind în aceste expresii funcţiile y1 , y1 , y2 , y2 ,..., ym , ym obţinem funcţiile
 z1 = e1x cos 1  z 2 = e 2 x cos  2  z m = e m x cos  m
 ,  , ...,  ,
 z1 = e1x sin 1  z 2 = e 2 x sin  2  z m = e m x sin  m
care reprezintă un sistem fundamental de soluţii.
Prin urmare soluţia generală a ecuaţiei este de forma
y = C1 z1 + C1 z1 + C2 z2 + C2 z2 + ... + Cm zm + Cm zm .

Exemplu.
E.I.17. Să se găsească soluţia generală a ecuaţiei
y (2 ) + 2 y '+2 y = 0 .
Soluţie. Ecuaţia caracteristică este
r 2 + 2r + 2 = 0
şi are soluţiile r1 = −1 + i, r2 = −1 − i . Un sistem fundamental de soluţii este
y1 = e − x cos x, y2 = e − x sin x,
iar soluţia generală este
y = C1e − x cos x + C2 e − x sin x , C1 , C2  R .

iv) Ecuaţia caracteristică are rădăcini complexe multiple

Teorema I.2.10. Dacă ecuaţia caracteristică ataşată ecuaţiai liniare omogene admite
rădăcina complexă r =  + i multiplă de ordin k, atunci funcţia
 y = C1ex cos x + C1ex sin x + C2 xex cos x + C2 xex sin x + ...
+ Ck x k −1ex cos x + Ck x k −1ex sin x
este soluţie a ecuaţiei date.

Exemplu.
E.I.18. Să se găsească soluţia generală a ecuaţiei
y ( 5 ) + 2 y (3 ) + 2 y ' = 0 .
Soluţie. Ecuaţia caracteristică este
r 5 + 2r 3 + 2r = 0
şi are soluţiile r1 = 0, r2 = r3 = r4 = r5 = i . Un sistem fundamental de soluţii este
y1 = e 0 x , y2 = e 0 x cos x, y3 = e 0 x sin x, y4 = xe 0 x cos x, y5 = xe 0 x sin x
iar soluţia generală este
y = C1 + C2 cos x + C3 sin x + C4 x cos x + C5 x sin x , C1 , C2 , C3 , C4 , C5  R .

v) Concluzii

Observaţie. Dacă ecuaţia caracteristică ataşată ecuaţiei diferenţiale liniare omogene cu

coeficienţi constanţi are rădăcini de mai multe tipuri, atunci pe baza teoremelor enunţate la
paragrafele i), ii), iii), iv), fiecare din aceste rădăcini are contribuţia sa la soluţia generală a
ecuaţiei date. Numărul constantelor arbitrare care se introduc în soluţia generală este egal cu
ordinul ecuaţiei diferenţiale.

Algoritm de rezolvare a unei ecuaţii diferenţiale liniare omogene de grad n cu

coeficienţi constanţi:
1. Se scrie ecuaţia caracteristică ataşată ecuaţiei date.
2. Se rezolvă ecuaţia caracteristică.
3. Se scrie un sistem fundamental de soluţii al ecuaţiei diferenţiale, format din funcţiile:
i) e rk x , pentru fiecare rădăcină reală simplă rk determinată la 2;
ii) e rk x , xe rk x , x 2 e rk x ,..., x k −1e rk x , pentru fiecare rădăcină reală de multiplicitate k  1 ;
iii) e k x cos  k x , e k x sin  k x , pentru fiecare pereche simplă de rădăcini complexe
rk =  k  i k ;
iv) e k x cos  k x , xe k x cos  k x ,..., x s −1e k x cos  k x
e k x sin  k x , xe k x sin  k x , ..., x s −1e k x sin  k x , pentru fiecare pereche de rădăcini complexe
rk =  k  i k de multiplicitate s  1 .
4.Se scrie soluţia generală ca fiind o combinaţie liniară a soluţiilor de la3.
 b) Ecuaţii neomogene

Forma generală:
a 0 y (n ) (x ) + a1 y (n −1) ( x ) + ... + a n −1 y ' ( x ) + a n y ( x ) = f ( x ) ,
unde a0 ,..., an sunt constante reale cu a0  0 şi f : I  R → R este o funcţie continuă pe I.
a0 ,..., an se numesc coeficienţii ecuaţiei.
x  I  R se numeşte variabilă independentă.
y : I  R → R este funcţia necunoscută.

Soluţia generală se determină după următorul algoritm:

1) Se determină soluţia generală y o a ecuaţiei diferenţiale liniare omogene asociate.
2) Se determină o soluţie particulară y p a ecuaţiei diferenţiale liniare neomogene.
3) Se scrie soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale liniare neomogene ca fiind suma celor
două soluţii de la 1) şi 2):
y = yo + y p .

Observaţie. Cum punctul 1) al acestui algoritm a fost descris în paragraful precedent,

rămâne să vedem tehnicile prin care se poate determina soluţia particulară y p .

b1) Soluţii particulare determinate de forma membrului drept, f ( x )

Principiul ce stă la baza tehnicilor ce vor fi enunţate s-ar putea descrie prin proverbul „Ce naşte
din pisică şoareci mănâncă”.

i) f ( x ) = Pm ( x ) ( polinom de grad m în nedeterminata x)

i1) Dacă r = 0 nu este rădăcină a ecuaţiei caracteristice ataşate ecuaţiei omogene, atunci se caută
o soluţie particulară de forma
y p = Qm ( x ) ,
unde Qm ( x ) este un polinom de grad m în x ai cărui coeficienţi se vor găsi prin metoda
identificării coeficienţilor, impunându-se condiţia ca y p propusă să verifice ecuaţia neomogenă.

i2) Dacă r = 0 este rădăcină multiplă de ordin k a ecuaţiei caracteristice ataşate ecuaţiei
omogene, atunci se caută o soluţie particulară de forma
y p = x k Qm ( x ) ,
unde Qm ( x ) se determină ca la i1).

ii) f ( x ) = ex Pm ( x )

ii1) Dacă r =  nu este rădăcină a ecuaţiei caracteristice ataşate ecuaţiei omogene, atunci se
caută o soluţie particulară de forma
 y p = ex Qm ( x ) ,
unde Qm ( x ) se determină ca la i1).

ii2) Dacă r =  este rădăcină multiplă de ordin k a ecuaţiei caracteristice ataşate ecuaţiei
omogene, atunci se caută o soluţie particulară de forma
y p = x k ex Qm (x ) ,
unde Qm ( x ) se determină ca la i1).

iii) f (x ) = ex (Pm (x ) cos x + Qm (x ) sin x )

iii1) Dacă r =  + i nu este rădăcină a ecuaţiei caracteristice ataşate ecuaţiei omogene, atunci
se caută o soluţie particulară de forma
y p = ex (P * m (x ) cos x + Q * m (x ) sin x ) ,
unde P * m ( x ), Q * m ( x ) se determină ca la i1).

iii2) Dacă r =  + i este rădăcină multiplă de ordin k a ecuaţiei caracteristice ataşate ecuaţiei
omogene, atunci se caută o soluţie particulară de forma
y p = x k ex (P * m (x ) cos x + Q * m (x ) sin x ) ,
unde P * m ( x ), Q * m ( x ) se determină ca la i1).

b2) Soluţii particulare determinate prin metoda variaţiei constantelor

Algoritm de rezolvare.
1) Se scrie ecuaţie liniară omogenă asociată.
2) Se scrie ecuaţia caracteristică ataşată ecuaţiei de la punctul 1).
3) Se rezolvă ecuaţia caracteristică şi se scrie un sistem fundamental de soluţii, y1 , y2 ,..., yn .
4) Se scrie soluţia generală a ecuaţiei de la 1) sub forma
y = C1 y1 + C2 y2 + ... + Cn yn .
5) În expresia soluţiei de la 4) se înlocuiesc constantele C1 , C2 ,..., Cn cu funcţii derivabile,
respectiv, C1 ( x ), C2 ( x ),..., Cn ( x ) , cu x  I :
y = C1 ( x ) y1 (x ) + C2 ( x ) y2 (x ) + ... + Cn ( x ) yn ( x ) .
6) Se rezolvă sistemul
C1 ' y1 + C2 ' y2 + ... + Cn ' yn = 0
C ' y '+C ' y '+... + C ' y ' = 0
 1 1 2 2 n n

C1 ' y1 ' '+C2 ' y2 ' '+... + Cn ' yn ' ' = 0


 (n−2 ) (n−2 ) (n−2 )
C1 ' y1 + C2 ' y2 + ... + Cn ' yn =0
 ( n −1) ( n −1) ( n −1) f (x )
C1 ' y1 + C2 ' y2 + ... + Cn ' yn =
 a0
cu necunoscutele C1' ,C2' ,...,Cn' .
7) Se integrează soluţiile de la 6) şi se obţin expresii de forma
C1 ( x ) = h1 ( x ) + k1 , C2 ( x ) = h2 ( x ) + k 2 , …, Cn ( x ) = hn ( x ) + k n ,
unde k1 , k 2 ,..., k n sunt n constante arbitrare.
8) Se înlocuiesc funcţiile din 7) în soluţia de la 5) şi se obţine astfel soluţia generală.