Biofizică – Fenomene electrice şi magnetice

Capitolul VI.

Fenomene electrice şi magnetice

Principala metodă de comunicare între componentele unui organism viu

este cea electrică. Din acest motiv, studiul fenomenelor electrice şi magnetice
este absolut necesar în biofizică. Din această unitate de curs, studenţii trebuie
să dobândească noţiunile minime necesare înţelegerii fenomenelor electrice şi
magnetice. De asemeni, ei iau contact cu modul în care se transmite informaţia,
pe cale electrică, în interiorul organismelor vii.

6.1. SARCINA ELECTRICĂ. LEGEA LUI COULOMB

Proprietatea fundamentală a corpurilor, sarcina electrică se manifestă sub

două aspecte, care au fost denumite sarcină pozitivă şi sarcină negativă.
Particulele încărcate electric pot purta fie sarcină pozitivă, fie negativă, dar în
ambele cazuri variaţia numerică a sarcinii poate fi doar un multiplu întreg al
cantităţii |e| = 1,60121896(46).10-19C, numită sarcină electrică elementară.
Unitatea de măsură a sarcinii electrice este coulombul (C), care este o unitate
fundamentală în SI.
Electronul este purtătorul material al sarcinii elementare negative. El are
masa, determinată experimental, m = 9,1.10-31Kg.
Protonul este purtătorul material al sarcinii elementare pozitive. Experienţa
a arătat că sarcina protonului nu este distribuită uniform în proton, ci ca şi cum el
ar fi format din două particule: una cu sarcina 2e/3 şi alta cu e/3. Aceste particule
ipotetice au fost numite quarci, dar nu au fost puse în evidenţă experimental.

161
Iuliana Lazăr

Particulele încărcate vor ocupa întotdeauna un domeniu dat cu o anumită

distribuţie care poate fi de la caz la caz volumică, superficială sau liniară. Pentru a
caracteriza aceste distribuţii se introduce noţiunea de densitate liniară care va
putea fi volumică, superficială sau liniară. Pentru o sarcină de un anumit semn se
definesc densităţile de mai sus astfel:
dq
ρ= , densitatea volumică de sarcină (6.1)
dV
dq
σ= , densitate superficială de sarcină (6.2)
dS
dq
λ= , densitate liniară de sarcină (6.3)
dl
Dacă în domeniul respectiv avem atât sarcini pozitive cât şi sarcini
negative, vom defini densităţile de sarcină pozitivă şi respectiv negativă, iar
densitatea totală de sarcină va fi dată de suma algebrică a densităţilor respective.
Dacă particulele încărcate se găsesc în echilibru pe un corp, spunem că
acel corp este încărcat electrostatic

Fig.6.1.

Între corpurile încărcate cu electricitate se manifestă forţe de interacţiune.

Legea care descrie interacţiunea a fost stabilită experimental de către Coulomb în
anul 1785 prin măsurători directe ale forţelor de interacţiune între corpuri încărcate
electrostatic, corpuri ale căror dimensiuni sunt mult mai mici ca distanţele dintre
ele (corpuri considerate punctiforme). Astfel, dacă sarcinile q1 şi q2 sunt plasate în
vid la distanţa r12 una de alta (Fig.6.1), atunci între ele apare o forţă de
interacţiune dată de legea lui Coulomb:
G 1 q1q 2 G
F 12 = r12 (6.4)
4πε 0 r123

unde ε0 este o constantă numită constanta dielectrică a vidului, având valoarea

G
8.85 x 10-12 C2/Nm2, r12 este distanţa dintre sarcini, iar F12 reprezintă forţa cu care

q1 acţionează asupra lui q2. Dacă sarcinile au acelaşi semn, forţa este de

162
 Biofizică – Fenomene electrice şi magnetice

respingere, iar dacă sarcinile care interacţionează au semne diferite, forţa este de
atracţie.
Dacă sarcinile electrice q1 şi q2 sunt plasate într-un mediu oarecare, se
constată că forţa de interacţiune este mai mică şi poate fi scrisă astfel:
G 1 q1 q2 G
F '12 = r12 (6.5)
4πε r123
Făcând raportul celor două forţe, se găseşte că:
G
F 12 = ε (6.6)
G
F ′12 ε0
Acest raport depinde doar de proprietăţile electrice ale mediului respectiv şi a fost
notat cu εr, adică:
ε
= εr (6.7)
ε0
Constanta ε se numeşte permitivitatea dielectrică absolută, iar εr se
numeşte permitivitatea dielectrică relativă. In S.I. constanta ε se măsoară în F/m
(farad pe metru) şi se observă că εr este adimensională.

6.2. CÂMPUL ŞI POTENŢIALUL ELECTRIC

Câmpul electric este o formă de existenţă a materiei, care posedă

proprietăţi precum energie, impuls, moment cinetic, etc., caracteristice tuturor
formelor de existenţă ale materiei. In jurul oricărei sarcini electrice q1, se manifestă
un câmp electric prin intermediul căruia ea poate acţiona asupra unei alte sarcini
q2, plasată la o anumită distanţă, în vid, cu o forţă:
G 1 q1q2 G
F12 = r12 (6.8)
4πε 0 r123
Dacă sarcina q2 nu perturbă cu propriul câmp câmpul ce se investighează,
ea poartă denumirea de sarcină de probă.
G
Intensitatea câmpului electric (E) într-un punct este mărimea vectorială
egală cu forţa cu care câmpul acţionează asupra sarcinii de probă pozitivă, având

163
Iuliana Lazăr

mărimea egală cu unitatea. Deci, conform definiţiei, intensitatea câmpului electric

va fi:
G
G F
E= (6.9)
q2
sau, în vid:
G 1 qG
E= r (6.10)
4πε r 3
G G
unde, în general, am scris r12 = r şi q1 = q . In acest fel, forţa cu care câmpul

electric creat de q1 acţionează asupra lui q2 poate fi scrisă ca fiind:

G G
F = q2 E (6.11)

Un câmp electric este reprezentat prin linii de câmp. Linia de câmp este o
abstracţie matematică definită ca fiind curba care admite în orice punct al ei ca
G
tangentă vectorul E din acel punct. Aşa cum arată formula (6.10), în cazul
sarcinilor punctiforme, liniile de câmp sunt drepte radiale care pornesc din punctul
unde se află sarcina.
Prin convenţie ele au un sens, pornesc de la sarcinile pozitive şi se opresc

Fig.6.2.

la sarcinile negative (Fig.6.2). Rezultă că liniile de câmp sunt linii deschise.

Potenţialul electric poate fi introdus prin relaţia:
G
E = -grad V = -∇V (6.12)
Combinând relaţiile (6.12) şi (6.10), rezultă:
1 q
V= +C (6.13)
4πε 0 r
Din relaţia (6.13) rezultă că potenţialul este determinat până la o constantă
arbitrară şi deci nu are valori absolute, însă diferenţa de potenţial şi intensitatea
câmpului electric au valori absolute. Prin convenţie, potenţialul Pământului se
consideră nul.

164
 Biofizică – Fenomene electrice şi magnetice

6.3. CAPACITATEA ELECTRICĂ. POLARIZAREA DIELECTRICILOR

Capacitatea electrică au unui conductor se defineşte ca fiind egală cu

raportul dintre sarcina conductorului şi potenţialul său:
q
C= (6.22)
V
Unitatea de măsură a capacităţii în SI este faradul. Un sistem de două armături
conductoare, paralele între ele formează un condensator. Cele două armături se
încarcă cu sarcini egale şi de sens contrar, capacitatea condensatorului fiind:
q
C= (6.23)
U
unde q este sarcina în valoare absolută de pe o armătură, iar U este tensiunea
(diferenţa de potenţial) dintre cele două armături.
După forma armăturilor, condensatorii pot fi plani, sferici, cilindrici, etc. În
practică, cel mai frecvent se utilizează condensatorii plani, având capacitatea dată
de relaţia:
εS
C= (6.24)
d
unde ε este permitivitatea mediului dintre armături, S este suprafaţa comună a
armăturilor, iar d este distanţa dintre acestea.
Experienţa arată că dacă între armăturile unui condensator se introduce un
dielectric, capacitatea acestuia creşte, aceasta fiind dată de:
C = εr C 0 (6.25)
unde εr se numeşte permitivitate relativă, iar C0 este capacitatea condensatorului
când între armături are drept dielectric vidul. Explicarea măririi capacităţii unui
condensator la introducerea unui dielectric între plăci constă în faptul că sub
influenţa câmpului electric se produce o deplasare a sarcinilor în moleculele
dielectricului, electronii deplasându-se spre polul pozitiv, iar nucleele spre polul
negativ (Fig.6.5.), adică moleculele se polarizează.
Există dielectrici în care moleculele, datorită structurii lor asimetrice,
reprezintă dipoli permanenţi. Un dipol este un sistem de două sarcini egale şi de

165
Iuliana Lazăr

semn contrar, aflate la distanţă mică una de cealaltă. Dipolul este caracterizat de
momentul dipolar:
G G
p = ql (6.26)
unde l este distanţa dintre cele două sarcini.

Fig.6.5. Fig.6.6.

In prezenţa unui câmp electric, aceşti dipoli îşi modifică momentul electric
dipolar. De exemplu, în cazul moleculei de apă (Fig.6.6.), unghiul normal de 109°,
format de legăturile moleculei de apă, se măreşte sau se micşorează în câmp
electric, în funcţie de orientarea moleculei.
Pe lângă fenomenele arătate mai sus, apare şi fenomenul de orientare a
dipolilor permanenţi. Acest efect este diminuat de agitaţia termică a moleculelor,
de unde rezultă scăderea constantei dielectrice cu creşterea temperaturii.

6.4. CURENTUL ELECTRIC

Atât timp cât sarcinile libere (de fapt particulele purtătoare de sarcină) pot fi
supuse acţiunii unor forţe, înseamnă că acestea pot fi determinate să execute o
anumită mişcare, fapt ce echivalează cu apariţia unui curent electric. Un curent
electric reprezintă mişcarea dirijată a sarcinilor electrice. Mărimea caracteristică
acestuia este intensitatea curentului, definită ca sarcina care străbate un
conductor în unitatea de timp.

166
 Biofizică – Fenomene electrice şi magnetice

Fig.6.7.

Fie un volum V delimitat de o suprafaţă S din interiorul căreia ies sarcinile

electrice. Vom avea deci un transport de sarcină prin suprafaţa S. Ne propunem
să calculăm sarcina care iese în unitatea de timp prin această suprafaţă. Vom
calcula mai întâi sarcina transportată prin suprafaţa elementară dS (Fig.6.7). Dacă
v este viteza medie a purtătorilor de sarcină atunci sarcina care trece în dt prin
dS va fi:
dq = ρ v ⋅ dt ⋅ dS (6.27)
unde ρ este densitatea volumică de sarcină şi se obţine pentru intensitatea de
curent prin dS relaţia:
dq
dI = = ρ vdS (6.28)
dt
Densitatea de curent reprezintă sarcina care străbate unitatea de suprafaţă
în unitatea de timp, pe direcţie normală şi va fi dată de:
G dI G G
j= n = ρv (6.29)
dS
Dacă avem purtători de sarcină de ambele semne, atunci densitatea de
curent va fi:
G G G G G
j = ρ + v+ + ρ − v− = j + + j − (6.30)
Ţinând seama de faptul că:
ρ = nq (6.31)
unde n este concentraţia de purtătorilor şi q sarcina fiecăruia, putem obţine
densitatea de curent în cazul mai multor tipuri de particule ce se găsesc în
G
concentraţii ni şi poartă sarcinile qi mişcându-se cu vitezele v i , şi anume:
G
j = ∑ n i q i vG i (6.32)
i

167
Iuliana Lazăr

In S.I., intensitatea curentului electric se măsoară în amperi (A). Amperul

este intensitatea acelui curent electric care trecând prin doi conductori de secţiune
neglijabilă, paraleli, infinit lungi, plasaţi în vid la distanţa de 1 m unul de celălalt,
determină o forţă de interacţiune (electromagnetică) între cei doi conductori de
2.10-7N pe fiecare metru de lungime de conductor.

6.5. LEGEA CONSERVĂRII SARCINII ELECTRICE

Experimental s-a constatat că sarcina electrică totală se conservă în toate

procesele din natură. Acest fapt poate fi exprimat matematic dacă admitem că
sarcina totală dintr-un volum V se poate modifica numai dacă există un flux de
sarcină prin suprafaţa S ce limitează acest volum. Astfel, se poate scrie:
∂ G G
∂t V∫ ∫S j ⋅ dS
ρ dV = - (6.33)

Semnul minus indică faptul că sarcina pozitivă din volumul V descreşte când
curentul are sensul din interior spre exteriorul volumului V, adică are sensul
normalei la suprafaţa S. Formula (6.33) reprezintă legea conservării sarcinii
electrice sub formă globală (forma integrală), adică într-un volum finit, în cazul
nostru V.
Legea conservării sarcinii poate fi scrisă şi local, adică pe un volum
infinitezimal dV. Pentru aceasta folosim teorema lui Gauss conform căreia
membrul drept al relaţiei (6.33) se poate scrie sub forma:
G G G
∫S
j ⋅ dS = ∫ div j ⋅ dV
V
(6.34)

Deci, vom avea:

∂ G
∂t ∫ ρ dV = -∫ div j ⋅ dV
V V
(6.35)

Deoarece operatorul de derivare comută cu cel de integrare, putem scrie:

⎛ ∂ρ G⎞
∫ ⎜⎝ ∂t + div j ⎟⎠ dV = 0
V
(6.36)

Ultima relaţie este adevărată numai dacă:

168
 Biofizică – Fenomene electrice şi magnetice

∂ρ G
+ div j = 0 (6.37)
∂t
Aceasta este forma locală a legii conservării sarcinii electrice. Acest tip de
ecuaţie mai este cunoscut ca ecuaţia de continuitate.

6.6. TENSIUNEA ELECTROMOTOARE

Să considerăm un circuit ce constă dintr-o sursă de curent şi o rezistenţă

conectată la polii sursei (Fig.6.8). Intre cele două borne între care există diferenţa
de potenţial UAC= VA-VC există un câmp electrostatic Ee. Curentul va avea o
intensitate constantă I numai dacă UAC va fi constantă. Pentru aceasta este nevoie

Fig.6.8.
G
de o forţă exterioară de natură neelectrostatică ( F n ) , care să transporte sarcinile
G
pozitive de la C la A în interiorul sursei. Aceste forţe neelectrostatice Fn pot fi de

natură inductivă, chimică, etc. Oricare ar fi originea forţei neelectrostatice, se

G
poate defini un câmp neelectrostatic echivalent de intensitate E n , dat de relaţia:
G
G F
En =
n
(6.38)
q
G
şi care e de sens contrar cu E e :
G G
En = - Ee (6.39)

Prin tensiunea electromotoare E înţelegem lucrul mecanic făcut de câmpul

G
( )
neelectrostatic En pentru a deplasa unitatea de sarcină de la C la A:

E = W CA (6.40)
q
G
Dacă pentru o porţiune de circuit dl , lucrul mecanic este:

169
Iuliana Lazăr

G G G G
dW = Fn dl = qEn dl (6.41)

atunci pentru E găsim expresia:

G G
A
E = ∫ E n dl (6.42)
C

sau, ţinând seama de relaţia (6.39), se poate scrie:

C
G G
E = ∫ E e dl (6.43)
A

Când câmpul neelectrostatic acţionează pe un circuit Γ închis, integrala

(6.42), extinsă pe acel circuit, se scrie:
G G
E = v∫ En dl (6.44)

care defineşte tensiunea electromotoare ca circulaţia câmpului neelectric.

6.7. LEGEA LUI OHM

Prin rezistenţa R (Fig.6.8), curentul circulă de la VA spre VC. Deoarece

VC<VA, se poate scrie:
ΔV = VC -VA = -IR (6.45)

Ştiind că:
l
R=ρ (6.46)
S
pentru un circuit de lungime l, rezistivitate ρ şi secţiune S, atunci pentru un
element de circuit dl, se poate scrie:
dl 1 dl
dR = ρ = (6.47)
S σ S
unde σ este conductivitatea electrică.
Scriind relaţia (6.45) pentru acelaşi element de circuit şi folosind (6.47), se
obţine:
1
dV = -IdR = -jSdR = -j dl (6.48)
σ
sau:

170
 Biofizică – Fenomene electrice şi magnetice

dV
j = -σ = σE (6.49)
dl
care poate fi scrisă sub formă vectorială:
G G
j = σE (6.50)
relaţie ce reprezintă forma locală a legii lui Ohm.

6.8. LEGEA INTERACŢIUNII ELEMENTELOR DE CURENT

Legea interacţiunii elementelor de curent, care în forma sa modernă a fost

obţinută de Grassman în 1844, joacă în magnetism acelaşi rol pe care-l joacă
legea lui Coulomb în electrostatică. Această lege arată că un element de curent
G G
I1dl1 acţionează asupra elementului de curent I 2 dl2 , poziţionat prin vectorul de
G G
poziţie r 12 faţă de I1dl1 , cu o forţă:
G G G
G μ 0 I 2 dl2 × (I1dl1 × r12 )
dF12 = (6.51)
4π r123
Deoarece elemente de curenţi nu pot fi obţinute experimental, ele făcând
parte dintr-un circuit închis (dintr-o bucată de curent), atunci este necesar să
integrăm ecuaţia (6.51) pe contururile buclelor respective:
G G G
G μ 0 I 1I 2 dl2 × (dl1 × r12 )
4π Γ∫1Γ∫2
F 12 = (6.52)
r123
G
Făcând acelaşi raţionament pentru forţa cu care elementul I 2 dl2
G G G
acţionează asupra lui I1dl1 vom obţine o forţă F21 egală şi de sens contrar cu F12 .

6.9. CÂMPUL MAGNETIC. LEGEA BIOT – SAVART - LAPLACE

In totală analogie cu interacţiunile electrostatice, interacţiunile magnetice

pot fi socotite ca datorându-se unei noi forme de câmp, şi anume câmpul
magnetic.

171
Iuliana Lazăr

Acum, interacţiunea a doi curenţi elementari poate fi concepută astfel:

primul curent creează în jurul său un câmp magnetic care acţionează asupra celui
de-ai doilea curent.
Ca orice câmp, câmpul magnetic este caracterizat printr-o mărime numită
G
inducţie magnetică. Inducţia magnetică se notează cu B , se măsoară în SI în
tesla (T) şi va fi definită cu ajutorul forţei de interacţiune dintre doi curenţi. In acest
G
sens, să revenim la formula (6.51): forţa d F 12 poate fi interpretată ca fiind forţa cu
G
care câmpul magnetic creat de curentul elementar I1dl1 acţionează asupra lui
G G
I 2 dl2 . Deci, în acea formulă putem considera că tot ce nu se referă la I 2 dl2
G G
caracterizează câmpul magnetic creat de I1dl1 într-un punct aflat la distanţa r 12
G
de acesta, de fapt unde se găseşte I 2 dl2 . Luând în consideraţie cele afirmate mai

sus, rezultă că:

G
G μ 0 I1dl1 × rG12
dB1 = (6.53)
4π r123
iar relaţia (6.51) se poate scrie sub forma:
G G G
dF12 = I 2 dl2 × dB1 (6.54)

Expresia (6.53) reprezintă exprimarea legii lui Biot – Savart - Laplace sub
formă diferenţială.
Prin integrare pe un circuit de lungime l se obţine legea Biot – Savart -
Laplace sub formă integrală:
G G
μ I dl × r
B0 = 0 1 ∫ 1 3 12 (6.55)
4π l r12

Dacă generalizăm formula (6.55) la un mediu oarecare, atunci

G G
μ I dl 1× r
4π ∫l r 3
B=

unde μ se numeşte permeabilitate magnetică absolută, iar μ0 este permeabilitatea

magnetică a vidului (μ0=4π.10-7 N/A2). Intre aceste două mărimi există relaţia:
μ = μ0 μr (6.56)

unde μr reprezintă permeabilitatea magnetică relativă.

172
 Biofizică – Fenomene electrice şi magnetice

6.10. LEGEA INDUCŢIEI ELECTROMAGNETICE

Se ştie că un flux magnetic variabil printr-o suprafaţă S induce o tensiune

electromotoare în conturul suprafeţei, dată de legea lui Lenz:
dΦ
ei = - (6.57)
dt
Ţinând seama de faptul că tensiunea indusă într-un circuit se datorează
G
unei forţe neelectrice, atunci câmpul electric E ce apare de-a lungul curbei Γ se
datorează acestei forţe. Deci, se poate scrie:
G G G G
e i = v∫ E ⋅ dl = ∫ ∇ × E ⋅ dS (6.58)
Γ S

Fluxul câmpului magnetic de inducţie variabilă este dat de:

G G
Φ = ∫B ⋅ dS (6.59)
S

Combinând ultimele trei relaţii, se obţine:

G
G G ∂ G G ∂B G
∫S ∇ × E ⋅ dS = - ∂t ∫ B ⋅ dS = - ∫ ∂t ⋅ dS (6.60)

sau:
G
G ∂B
∇×E = - (6.61)
∂t
relaţie ce reprezintă formularea diferenţială a legii inducţiei electromagnetice.

6.11. POTENŢIALUL DE REPAUS AL CELULELOR

Toate ţesuturile animale sunt alcătuite din celule, spaţiile dintre celule fiind
umplute cu un lichid care poartă numele de lichid interstiţial. Componenta
lichidă a celulelor poartă numele de plasmă. Atât lichidul interstiţial, cât şi
plasma sunt soluţii cu concentraţii totale de ioni similare, fiind conductoare din
punct de vedere electric. Ele sunt separate de membrana celulară, care poate fi
considerată dielectrică, având o permitivitate relativă egală aproximativ cu 9.
Între lichidele aflate de o parte şi de alta a membranei, există însă o mare

173
Iuliana Lazăr

diferenţă în ceea ce priveşte concentraţia specifică pentru fiecare tip de ioni.

Astfel, în lichidul interstiţial, concentraţiile de ioni de sodiu şi clor sunt mai mari
decât în citoplasmă, în timp ce pentru ionii de potasiu, situaţia este inversă.
Această repartizare neuniformă a principalilor ioni determină apariţia unei
diferenţe de potenţial între cele două feţe ale membranei celulare, având valori
de ordinul zecilor de mV care poartă numele de potenţial de membrană sau
potenţial de repaus. Pentru exemplificare, în tabelul de mai jos sunt trecute
concentraţiile ionice intra şi extracelulare şi diferenţele de potenţial
corespunzătoare pentru mai multe tipuri de celule:
Tipul de Tip de Concentraţia (mM) Diferenţa de pot. Potenţialul de
celulă ioni intracelular extracelular pe tip de ion (mV) repaus (mV)
Axon Na+ 45 440 +57
gigant de K+ 410 22 -74 -61
calamar Cl- 40 260 -66
Fibră Na+ 13 110 +55
musculară K+ 138 2.5 -101 -99
de broască Cl- 3 90 -86
Eritrocite Na+ 19 155 +53
umane K+ 136 5 -83 -10
Cl- 78 112 -9
Neuroni Na+ 15 150 +58
motori K+ 150 5 -87 -70
umani Cl- 10 110 -60

Membrana celulară are o structură formată din straturi alternative de lipide

şi proteine, molecule nepolare, care asigură o bună izolaţie electrică. În acelaşi
timp, prin membrană se face şi schimbul de substanţă între interiorul şi exteriorul
celulei. Prin mecanisme de transport pasive specifice lichidelor (difuzie, osmoză),
substanţele nutritive, produşii reziduali ai metabolismului şi alte substanţe neutre
electric, trec uşor dintr-o parte în alta a membranei. Prin aceste "canale" are loc şi
un schimb de ioni, care tinde se egalizeze diferenţele de concentraţie existente de
o parte şi de alta a membranei, însă transportul ionilor mai este influenţat şi de
diferenţa de sarcină dintre interiorul şi exteriorul celulei. Pentru a păstra diferenţa
de concentraţie constantă, prin membrană mai are loc şi un al doilea mecanism
de transport, activ, al ionilor, prin intermediul unor "pompe ionice" care elimină
sodiul din celulă, introducând în interior ioni de potasiu.

174
 Biofizică – Fenomene electrice şi magnetice

Pentru a stabili proporţia în care diferitele specii ionice influenţează

potenţialul de repaus, s-au testat modificările produse de schimbarea
concentraţiei sodiului, clorului şi potasiului. Dacă modificarea concentraţiei
primelor două substanţe nu a schimbat decât într-o mică măsură potenţialul,
acesta a avut o variaţie exponenţială la modificarea concentraţiei potasiului. De
aceea s-a considerat că potenţialul de repaus reprezintă potenţialul de echilibru
electric şi chimic între citoplasmă şi exterior, relaţia de dependenţă între
concentraţiile potasiului şi potenţial fiind dată de relaţia lui Nernst:

kT ⎛ C Ke ⎞
ER = ln⎜ ⎟ (6.62)
F ⎜⎝ C Ki ⎟⎠

unde k este constanta lui Boltzmann, T este temperatura absolută, F este numărul
lui Faraday F = 96400 C/echivalent-gram, iar CKe şi CKi concentraţiile potasiului în
exteriorul şi respectiv în interiorul celulei. Această abordare a problemei a fost
îndreptăţită şi de faptul că multă vreme s-a considerat că membrana celulară este
impermeabilă pentru ionii de sodiu. Acest lucru a fost infirmat atunci când s-au
folosit izotopi radioactivi de sodiu, aceştia, iniţial numai în exteriorul celulelor,
găsindu-se după un timp şi în interior.
O altă abordare a problemei potenţialului de repaus este legată de
descrierea membranei şi a fluxurilor ionice cu ajutorul unui model electric,
prezentat în figura 6.9.
Elementele de circuit folosite au următoarele semnificaţii: Cm reprezintă
capacitatea electrică a membranei, EK, ENa şi ECl reprezintă potenţialele de
echilibru electrochimic ale speciilor ionice corespunzătoare, iar RK, RNa şi RCl sunt
rezistenţele proprii canalelor specifice pentru fiecare ion. Cunoaşterea tuturor
aceste elemente de circuit permite calculul diferenţei de potenţial Em care este
tocmai potenţialul de membrană, folosind legea lui Ohm:
E m = Rt I t (6.63)

În această relaţie, Rt este rezistenţa totală, dată de:

1 1 1 1
= + + (6.64)
Rt RK RNa RCl
iar It este curentul total, generat de cele trei surse:

175
Iuliana Lazăr

E K E Na ECl
It = + + (6.65)
RK RNa RCl

Interior

RK RNa RCl
Cm
Em
EK ENa ECl

Exterior

Fig.6.9

Rezultatele acestui model sunt mai corecte decât cele obţinute cu relaţia lui
Nernst, datorită faptului că ţine cont de toate speciile ionice. Influenţa mare a
ionului de potasiu se datorează faptului că pentru el, rezistenţa corespunzătoare
este mult mai mică decât pentru sodiu şi clor.

6.12. POTENŢIALUL DE ACŢIUNE. PROPAGAREA INFLUXULUI NERVOS

Când asupra unei fibre nervoase sau altei celule excitabile acţionează un
stimul, potenţialul de membrană îşi modifică valoarea, noul potenţial purtând
acum numele de potenţial de acţiune. Variaţia potenţialului, de la valoarea de
repaus negativă, la o valoare pozitivă, se transmite de-a lungul fibrei nervoase,
pe toată suprafaţa celulei, ducând la propagarea impulsului nervos. Dintre
celulele excitabile, cea mai des întâlnită este neuronul.
Neuronul are o formă specială, fiind prevăzut cu o parte cilindrică lungă,
numită axon, cu un diametru care variază mult în funcţie de specie: de la 500
μm la unele specii de cefalopode, la 10 μm pentru neuronii din ţesuturile
motoare umane. Unii axoni sunt acoperiţi cu un strat proteic izolator, numit
mielină, care are rolul de a mării viteza de propagare a influxului nervos. Acest
înveliş este întrerupt la fiecare 2 mm de porţiuni foarte înguste (1 μm), prin care

176
 Biofizică – Fenomene electrice şi magnetice

se poate face transferul ionic între interiorul şi exteriorul celulei. Aceste

întreruperi poartă numele de nodurile lui Ranvier.

Em (mV)

+50

0 2 4 t (ms)
0
Potenţial de acţiune
prag
- 50

- 100 potenţial local

Fig.6.10

Apariţia unui stimul determină la membranele celulelor neexcitabile

apariţia unei variaţii de potenţial proporţională cu intensitatea stimulului, care
prin propagare pe suprafaţa membranei scade exponenţial cu distanţa. Un
astfel de potenţial poartă numele de potenţial local. În cazul celulelor excitabile,
dacă stimulul are o valoare mai mică decât o valoare de prag, variaţia
potenţialului este similară cu cea din cazul potenţialului local. Când însă variaţia
potenţialului depăşeşte o valoare de prag, are loc o creştere bruscă a
potenţialului la valori pozitive. Trebuie remarcat faptul că până la atingerea
valorii de prag, potenţialul are o variaţie similară unuia local şi poartă numele de
prepotenţial (Fig.6.10). Scăderea valorii potenţialului este de asemeni foarte
rapidă, până la atingerea potenţialului de prag, după care variaţia devine lentă
şi oscilantă, până la restabilirea valorii de repaus. Mecanismul simplificat al
desfăşurării procesului este următorul. La atingerea potenţialului de prag,
canalele de transport pentru sodiu din membrană se deschid şi ionii de sodiu,
favorizaţi de diferenţa de concentraţie şi de diferenţa de potenţial pătrund în
cantitate mare în celulă. Procesul durează aproximativ 1 ms şi după atingerea
valorii maxime, se deschid şi canalele de transport pentru potasiu. De această
dată, diferenţa de concentraţie şi de potenţial electric determină un transport

177
Iuliana Lazăr

rapid al ionilor de potasiu dinspre citoplasmă spre exteriorul celulei. După

aproximativ 1.5 ms valoarea potenţialului scade sub valoarea de prag şi intră în
funcţiune pompele ionice care restabilesc starea de dinaintea apariţiei
stimulului.
Potenţialul de acţiune are două caracteristici foarte importante: în primul
râd, valoarea sa nu depinde de intensitatea stimulului, amplitudinea de variaţie
fiind aceeaşi pentru orice stimul care determina trecerea potenţialului peste
valoarea de prag, şi în al doilea rând, deplasarea potenţialului de acţiune în
lungul celulei se face fără atenuare, acesta regenerându-se pe măsură ce se
propagă.
În timpul producerii potenţialului de acţiune, apariţia unui nou stimul nu
mai poate produce reacţia celulei, intervalul de timp corespunzător numindu-se
perioadă refractară absolută. După trecerea fazei de vârf a potenţialului de
acţiune, urmează o perioadă în care excitabilitatea este mult redusă, numită
perioadă refractară relativă. Dacă stimulul are o acţiune prelungită, procesul de
declanşare a potenţialului de acţiune se reia, astfel încât, intensitatea unui
stimul este reprezentată nu de amplitudinea potenţialului de acţiune ci de
frecvenţa acestuia. Acest proces reprezintă codificarea în frecvenţă a
amplitudinii stimulilor, forma esenţială de transmitere a informaţiei în sistemul
nervos.
Propagarea semnalului de-a lungul membranei celulare se face diferit în
cazul celulelor nemielinizate faţă de cazul celulelor mielinizate.
În primul caz, depolarizarea locală face ca la apariţia potenţialului de
acţiune să se producă o inversie de polaritate între zona supusă stimulului şi
zonele învecinate. Pentru restabilirea echilibrului electric iau naştere curenţi
locali (Fig.6.11.a) care se închid prin canalele membranare şi care produc la
rândul lor depolarizări ale zonelor adiacente stimulului. Aceste depolarizări
modifică potenţialul membranar peste valoarea de prag, acţionând ca stimuli şi
ducând la propagarea semnalului de-a lungul membranei, din aproape în
aproape.

178
 Biofizică – Fenomene electrice şi magnetice

Fig.6.11
În cazul fibrelor nervoase acoperite cu un strat de mielină, curenţii nu pot
traversa membrana decât prin nodurile Ranvier, astfel încât ei efectuează
salturi de la un nod la altul, acest tip de propagare numindu-se saltatorie. Prin
faptul că nu mai are loc o închidere a curenţilor din aproape în aproape, ci la
distanţe bine stabilite, viteza de propagare a informaţiei creşte foarte mult.
Astfel, dacă în cazul fibrelor fără mielină, viteza de propagare a semnalelor de-a
lungul membranei este de câţiva metrii pe secundă, la fibrele mielinizate, viteza
de propagare poate depăşi 100 m/s. Viteza de propagare mai este influenţată şi
de diametrul fibrei nervoase, cele două mărimi fiind direct proporţionale şi de
temperatură, o creştere cu zece grade a temperaturii ducând la o mărire de trei
ori a vitezei.
Este interesant de remarcat faptul că tulburările de comportament ce
intervin în cazul intoxicaţiei etilice se datorează tocmai alterării proceselor de
excitare şi transmitere a influxului nervos. Astfel, alcoolul introdus în organism
duce la apariţia ca produs al metabolismului a acidului gras etil – esteric. Acesta
blochează canalele de schimb ale potasiului din membranele celulare pe poziţia
deschis, ducând la micşorarea potenţialului de membrană şi la creşterea
corespunzătoare a potenţialului de prag, ceea ce face ca potenţialul de acţiune
să apară mai greu. Aceasta creează dificultăţi atât pe plan motor, reacţiile la
stimuli fiind mult întârziate, cât şi pe plan mental, mecanismele de gândire fiind
afectate.

179
Iuliana Lazăr

6.13. ACTIVITATEA ELECTRICĂ A INIMII

Ciclul cardiac este controlat de o porţiune a sistemului nervos autonom

(parte a sistemului nervos care nu necesită implicarea creierului în funcţionare).
Primul pas în ciclul cardiac este depolarizarea atrială. În timpul acestei
perioade, atriul (care este umplut cu sânge venit din sistemul circulator) se
contractă, împingând sângele în ventricul. Al doilea pas este depolarizarea
ventricolului. În acest interval, ventricolul se contractă (fenomenul poartă
numele de sistolă), împingând sângele în aortă, iar atriul se repolarizează. În
sfârşit, ventricolul se repolarizează, timp în care atriul se relaxează şi se umple
cu sânge. Inima este formată din două perechi atriu – ventricol; perechea din
stânga preia sângele oxigenat de la plămâni şi îl dirijează în restul organismului,
iar perechea din dreapta, preia sângele sărac în oxigen din organism şi îl trimite
spre plămâni.
Activitatea electrică a inimii este studiată cu ajutorul electrocardiogramelor
(EKG) care surprind depolarizările şi repolarizările care au loc în interiorul inimii.
Un model simplificat de electrocardiogramă este prezentat în figura 6.12.

T
P
U

Q S
Fig.6.12
Punctul P (porţiunea mai poartă numele de unda P) reprezintă
depolarizarea atriului (ambele perechi funcţionează simultan). Punctul R
(centrul complexului QRS) reprezintă depolarizarea ventriculară, iar punctul T
(unda T) reprezintă repolarizarea ventricolului. Undele P şi R preced contracţia
propriu-zisă la un interval de timp foarte scurt. Unda U nu este observată de
obicei, ea reprezentând repolarizarea unei zone aflate la capătul îndepărtat al
nervului ventricular.

180
 Biofizică – Fenomene electrice şi magnetice

Aritmiile sunt cauzate de perturbări în funcţionarea automată (date de

depolarizări premature sau de variaţii de viteză)sau în conducţia impulsurilor
nervoase (blocarea impulsurilor nervoase). Cele mai frecvente tipuri de aritmii
sunt:
- contracţia atrială prematură, identificată prin decalarea sau inversarea undei P
- contracţia ventriculară prematură, identificată prin inversarea complexului
QRS
- blocarea atrio – ventriculară, identificată prin lipsa complexului QRS
- apariţia contracţiilor extraventriculare, identificate prin prezenţa unor complexe
QRS suplimentare, inversate.

6.14. EFECTELE CÂMPULUI ELECTRIC ŞI MAGNETIC ASUPRA

SISTEMELOR BIOLOGICE

La fel ca şi în cazul câmpului gravitaţional, întreaga viaţă de pe Pământ se

desfăşoară în prezenţa câmpurilor electrice şi magnetice produse de către
planetă. Dacă în ceea ce priveşte câmpul magnetic terestru, lucrurile sunt mai
cunoscute, de secole oamenii folosind acest câmp pentru orientare, faptul că la
suprafaţă, Pământul posedă un câmp electric cu un gradient de potenţial de
aproximativ 120 V/m, este mai puţin cunoscut. Pe lângă această manifestare
electrică proprie, Pământul mai este caracterizat şi de variaţiile câmpului
electric determinate de electricitatea atmosferică, descărcări electrice, etc. De
aceea, practic orice modificare a câmpului electric este resimţită de către
organismele vii. Acest lucru este absolut normal, dacă se ţine seama de faptul
că majoritatea moleculelor care intră în alcătuirea organismelor sunt polare, ele
polarizându-se şi mai mult în câmp electric. Din punct de vedere electric,
sângele este un sistem de sarcini în mişcare, similar unui curent electric. Multe
specii animale sesizează în mod categoric existenţa sau variaţiile câmpului
electric. Astfel, activitatea muştelor este mult redusă la valori ale câmpului de
10 – 60 V/m, iar şoarecii, puşi să aleagă între zone cu câmp şi zone fără câmp
au preferat să se hrănească în zonele cu câmp şi să doarmă în cele fără câmp.

181
Iuliana Lazăr

Influenţa câmpului electric a fost pusă în evidenţă şi în cazul omului, un

experiment evidenţiind o creştere de până la 33 % a randamentului elevilor
supuşi unor câmpuri electrice. Efecte pozitive au fost observate şi asupra
plantelor.
Câmpurile magnetice acţionează în sensul accelerării sau inhibării unor
procese fiziologice, în funcţie de tipul, valoarea sau durata aplicării câmpului.
Componenta ionică a organismului (Na, K, Cl) aflată în câmpuri magnetice
variabile dă naştere prin inducţie unor micro curenţi, care influenţează reacţiile
biochimice.
Speciile animale sunt clar influenţate de câmpul magnetic, cel mai bun
exemplu fiind acela al păsărilor migratoare, care parcurg distanţe foarte mari
fără a devia de la direcţia corectă. Utilizarea câmpurilor magnetice s-a impus şi
în medicină, atât prin metodele medicinii tradiţionale orientale, cât şi prin
metode de tratament şi recuperare din medicina modernă.

182