3. Funcţiile pădurii.

Evaluarea acestora

3.1. Funcţiile ecologice ale pădurilor

Pădurea are legi proprii de dezvoltare şi se află în raporturi de condiţionare reciprocă

cu mediul în care se dezvoltă. Dezvoltarea pădurii este puternic influenţată de condiţiile de
mediu şi exercită, în acelaşi timp, o influenţă considerabilă asupra acestor condiţii, implicit
asupra vieţii oamenilor.

Dintre toate structurile sale componente, etajul arborilor îndeplineşte rolul principal,
atât sub aspect fiziologic cât şi sub aspect funcţional, arborii fiind principalii mobilizatori de
substanţe şi energie din mediul de viaţă al pădurii, principalii producători de biomasă
vegetală şi, totodată, principalii edificatori de mediu intern, prin multiplele influenţe pe care
le exercită coroanele acestora asupra intercepţiei precipitaţiilor, radiaţiei luminoase şi
calorice, prin acţiunile pedogenetice ale rădăcinilor lor, ale resturilor organice din litieră ş.a.
(Stănescu, 1981).

Comuniunea de plante, animale, microorganisme şi condiţii de viaţă ale pădurii

depăşeşte cu mult condiţia unor simple asocieri, diferitele elemente şi structuri constituente
interferându-se în permanenţă, intercondiţionându-se reciproc. Aceasta şi conduce la ideea
potrivit căreia pădurea ca ecosistem natural reprezintă o mare complexitate graţie
organizării sale superioare, infinitelor conexiuni biocenotice, care determină o puternică
stratificare a funcţiilor pe care le îndeplinesc în cadrul comunităţilor lor de viaţă. Numărul
mare de specii forestiere, multitudinea interdependenţelor existente între acestea şi
totalitatea componentelor vegetale şi animale ce habitează în cadrul aceluiaşi spaţiu
caracterizează superioritatea pădurii faţă de celelalte ecosisteme naturale.

Faţă de cele arătate se pot deduce următoarele funcţii importante ale pădurilor:

- funcţia energetică, care constă în captarea energiei solare de către organismele

fotosintetizante, arbori în principal, sau a energiei chimice de către substanţe
chemosintetizante şi apoi transferul acesteia la grupele de consumatori;

- funcţia de circulaţie a materiei, constând în faptul că substanţele nutritive (organice

sau anorganice), datorită relaţiilor trofice circulă în ecosistem, de la hrana folosită la
consumatori;

- funcţia de autoreglare a ecosistemului. Pentru ca funcţiile energetică şi de circulaţie

a materiei să poată fi îndeplinite în mod normal, structura pădurii, ca şi întreaga sa
organizare, trebuie să aibă o anumită stabilitate în timp şi spaţiu. Populaţiile componente ale
biocenozelor de pădure reuşesc prin selecţie naturală să se adapteze faţă de factorii
biotopului, să păstreze un timp mai mult sau mai puţin îndelungat structura lor proprie.

Această constituire complexă din plante verzi, animale şi microorganisme, de

elemente diverse ale mediului fizic intern, conferă pădurii, ca entitate ecologică, o serie de
însuşiri, cum sunt:
 - capacitatea de a primi din afară, de a prelucra, de a fixa şi de a ceda mediului
exterior substanţă şi energie;

- capacitatea de a acumula, astfel, biomasă vegetală şi animală şi de a transforma

energia cosmică în energie chimică potenţială;

- capacitatea de a-şi autoregla compoziţia, structura, procesele interne, de a-şi

menţine un anumit echilibru dinamic şi de a funcţiona ca un ansamblu peren, unitar şi
integrat, de mare stabilitate.

Graţie acestor însuşiri, pădurile sunt sisteme cibernetice deschise, integrate

structural-funcţional, care realizează schimburi permanente de informaţie de substanţe şi
energie cu mediul exterior. Arborii, arbuştii, plantele erbacee, ca şi animalele din păduri,
reprezintă, la rândul lor, sisteme individuale, care se integrează la nivel supraindividual, în
ecosistem. Orice modificare adusă biocenozei atrage după sine schimbări în habitat şi invers.

Conceperea pădurii ca ecosistem are la bază ideea că biocenoza şi staţiunea sunt

strâns legate şi intercondiţionate prin schimbul de energie şi materie care se desfăşoară
permanent între ele. Asemenea schimburi în natură au ca rezultat formarea de biocenoze
asemănătoare în staţiuni echivalente din punct de vedere al regimului factorilor ecologici:
energie, apă, substanţe minerale.

Sunt frecvente cazurile când staţiunile respective diferă sub raportul reliefului, climei,
substratului pedogenetic, solului. Din considerente de ordonare şi definire a unor măsuri de
gospodărire, în practică ecosistemele asemănătoare prin structura şi funcţiile biocenozei şi
prin caracteristicile biotopului se încadrează în acelaşi tip de ecosistem, chiar dacă se găsesc
în staţiuni diferite din punct de vedere al condiţiilor staţionale (altitudine, relief, rocă).

Procesele de viaţă ale arborilor şi arboretelor, ca de exemplu: fotosinteza, nutriţia

minerală, creşterea aeriană şi a sistemului radicelar, fructificaţia, eliminarea naturală,
activitatea faunei şi a microorganismelor, au la bază relaţiile plantelor, animalelor şi
microorganismelor cu factorii de mediu. Aceste relaţii constă în schimbul de energie (lumină,
căldură) şi materie (elemente nutritive şi microelemente din sol, apă, oxigen, CO 2), precum şi
influenţe ale unor factori de mediu (vânt, temperaturi extreme, precipitaţii etc.).

În acţiunea de formare şi acumulare a biomasei lemnoase au loc procese de

organizare în care acţionează, în primul rând, arborii; este vorba de procesul de formare a
biomasei vegetale din componente anorganice şi energie cosmică şi de mineralizare,
respectiv de descompunerea biomasei moarte în componentele minerale din care s-a
format, ca urmare a acţiunii faunei fitofagilor şi microorganismelor. S-a apreciat că aproape
90% din biomasa formată anual de arbori se descompune, pădurea fiind caracterizată astfel
printr-o complexă activitate trofică. Din circuitul elementelor minerale se încorporează în
creşterea şi dezvoltarea plantelor importante cantităţi de azot, calciu, potasiu, fosfor,
magneziu ş.a., care sunt restituite în cea mai mare parte solului forestier prin depunerile de
resturi organice.

Anual, se vehiculează din mediul fizic spre biocenoză şi din biocenoză spre biotop
mari cantităţi de apă. În păduri mature de fag, de exemplu, se elimină prin transpiraţie
pentru formarea aparatului foliar aproximativ 2.000 m3 apă pe an şi ha, în cele de pin sau
molid - între 400 şi 500 m3. Pentru formarea lemnului, se elimină în plus la hectar peste
1.000 m3 apă în făgete, circa 2.500 m3 în molidişuri şi 1.400 m3 în pinete. Cantitatea de apă
consumată de pădure pentru transpiraţie se estimează între 200 şi 400 mm/an echivalent
precipitaţii. Transpiraţia zilnică, exprimată în litri pe hectar, este în medie de 43.000 la molid,
33.000 la fag, 23.000 la pin.

În pădure, arborii, plantele erbacee, animalele, microorganismele, solul etc. nu-şi

pierd individualitatea lor de organisme sau de complexe fizico-geografice, putând fi
recunoscute uşor. Prin integrarea lor în ecosistem, aceste părţi constitutive suferă totuşi
modificări. Însuşirea biocenozelor de pădure de a-şi menţine şi regla în timp structura şi
funcţiile lor specifice poate, în anumite limite, împiedica dereglarea lor puternică, ca urmare
a variaţiei factorilor ecologici.

Prin această însuşire, ele fac dovada capacităţii lor de autoreglare, dispunând de un
comportament antiantropic ce le permite să ţină sub control biotopul. Se manifestă o
tendinţă perpetuă a acestora de realizare a stabilităţii ecosistemului prin creşterea
complexităţii relaţiilor biocenotice, diversitatea genetică a populaţiilor, intensitatea
controlului exercitat de către biocenoză asupra biotopului. Din această însuşire izvorăşte şi
capacitatea ecosistemelor forestiere de a îndeplini diferite funcţii de protecţie a factorilor de
mediu.

3.2. Funcţiile pădurii de protecţie a mediului

Prezenţa pădurii în spaţiul geografic generează influenţe favorabile asupra factorilor de

mediu - aerul, apa, solul şi substanţele litologice, flora şi fauna - nu numai în teritoriul pe care îl
ocupă, ci şi în afara acestuia. Omenirea devine din ce în ce mai conştientă de ameninţarea pe
care o reprezintă diminuarea suprafeţei ocupate de păduri, majoritatea comunităţilor umane
înţelegând în prezent că acestea ameliorează condiţii climatice, frânează scurgerile de suprafaţă,
împiedică torenţializarea cursurilor de apă, protejează agricultura, diminuează poluarea, apără şi
întăreşte sănătatea omului, înfrumuseţează peisajul, generează bună dispoziţie şi recreare,
adăposteşte şi ocroteşte vânatul.

Comprehensiunea cvasiunanimă cu privire la rosturile şi funcţiile de protecţie ale

pădurilor este urmarea impactului omului asupra mediului natural, în primul rând al
despăduririlor ce au avut loc de-a lungul timpului. Toate ţările de pe glob se confruntă cu
probleme de o mare actualitate cum sunt: sporirea productivităţii solurilor, asigurarea
necesarului de apă, combaterea efectelor dăunătoare ale apelor (inundaţii, eroziuni şi
alunecări de terenuri, excesul de umiditate), secetele prelungite, protecţia mediului
împotriva efectelor nocive ale noxelor industriale. Importanţa apelor şi pădurilor pentru
existenţa omenirii şi a dezvoltării acesteia în perspectivă capătă proporţii nebănuite, ca
urmare a creşterii populaţiei şi aglomerărilor din marile centre urbane, a dezvoltării
industriei, transporturilor, comerţului şi turismului etc.

În ideea motivării deciziilor ce se adoptă pe plan naţional, la noi şi în multe ţări ale
lumii, în legătură cu legiferarea funcţiilor multiple ale pădurilor, se dau câteva elemente
privind balanţa apei în natură. O proporţie de peste 97% din cantitatea totală de apă,
estimată pe glob la 1.337 milioane km3, se găseşte în mări şi oceane. Volumul de apă
conţinută în biosferă (ape subterane, lacuri şi mări interioare, cursuri de apă etc.) se
apreciază la circa 200 milioane km3; resursele existente de apă dulce, care ar putea fi folosite
fără a necesita investiţii mari, reprezintă doar 0,015% din rezerva totală. Obârşia izvoarelor
acestor surse de apă dulce se află în păduri.

Sunt bine cunoscute influenţele pădurii asupra precipitaţiilor în general, repartiţiei

ploilor, intercepţiei acestora în coronamentul pădurii şi factorii ce influenţează scurgerea,
infiltrarea, înmagazinarea şi mişcarea apei în solul forestier, evapotranspiraţia în funcţie de
compoziţia, consistenţa şi vârsta arboretului. Speciile forestiere, în majoritatea lor, au
însuşirea de a regla regimul apelor, de a conserva şi ameliora solul: în comparaţie cu
terenurile lipsite de vegetaţie forestieră, excedentul precipitaţiilor în pădure se ridică la
peste 25% în lunile de vară, când transpiraţia atinge valoarea maximă. Un hectar de sol
împădurit cu o grosime de 0,5 m, o porozitate medie de peste 50% şi umiditate de 28,3%
este capabil să absoarbă 1.460 m3 apă, respectiv o coloană de 146 mm precipitaţii
atmosferice.

Legislaţia silvică din multe ţări a înserat în prevederile sale, cu peste două secole în
urmă, obligativitatea ocrotirii pădurilor în scopuri de protejare a debitelor apelor, de
conservare a solului, de apărare a instalaţiilor de transport sau pentru considerente
silvocinegetice. S-a realizat deja un consens mondial cu privire la polivalenţa fondului
forestier, al cărui moment de referinţă poate fi considerat prima Conferinţă a Naţiunilor
Unite asupra mediului înconjurător (Stockholm, 1972). S-a evocat ideea că pădurea exercită
la nivelul biosferei un rol complex, prin proprietăţile sale la suprafaţa solului: reflexivitate,
capacitate de a absorbi căldură, rugozitatea aerodinamicii, capacitatea de emisiune în
undele infraroşii, căldura eliberată în sol. Pădurea a rămas, totodată, refugiu pentru fauna
sălbatică şi prin prezenţa nişelor ecologice permite existenţa unei faune diversificate.

Faţă de multitudinea şi varietatea funcţiilor, a serviciilor pe care le exercită pădurile,

se pot grupa, la modul general, în două grupe: de protecţie şi de producţie. Mulţi specialişti
convin ca, funcţiile pădurii să fie împărţite în următoarele grupe: funcţia de producţie,
funcţia de protecţie a apelor şi solului, funcţia climatică şi antipoluantă, funcţia sanitar-
igienică, funcţia estetico-peisagistică, funcţia de asanare (purificare a aerului) şi refacere.

S-a susţinut, pe drept cuvânt, că pădurile îndeplinesc concomitent atât funcţii de

producţie, cât şi funcţii de protecţie, practic acestea fiind greu de separat. Se pot defini sub
acest raport numai interesele societăţii; comandamentele sociale impun diversificarea
funcţiilor sau serviciilor ce le doresc de la păduri. Grupele şi categoriile de tipuri funcţionale
pot fi mult extinse, cum este cazul ţării noastre, sau limitate la funcţia energetică a pădurii
de a acumula biomasă (energie chimică potenţială) prin procesele de fotosinteză -
bioconversie a energiei cosmice şi de creştere a arborilor ori la funcţia de conservare.

3.2.1. Producerea de lemn, funcţie principală a pădurilor

Dintre funcţiile pădurilor, suscită interes acelea de producţie şi protecţie a mediului

înconjurător şi funcţiile sociale. Spunem funcţie de producţie şi protecţie, întrucât prin
existenţa sa o pădure îndeplineşte concomitent două sau mai multe funcţii. Procesul de
dezvoltare a arborilor, prin care se realizează anual creşteri în diametru şi înălţime, până la
limita fiziologică a acestora, continuă să reprezinte un interes particular pentru toate
comunităţile umane, mai întâi sub forma producţiei de lemn.

Producţia de biomasă lemnoasă depinde, desigur, de factorii naturali - precipitaţii,

temperatura aerului şi fertilitatea solului. Cu cât o pădure se află în optimul său
hidroecologic, vegetează într-un sol fertil şi într-un mediu termic prielnic, cu atât producţia
sa de lemn este mai mare. Rostul pădurilor de a produce lemn pentru cât mai variate utilizări
nu se pune în discuţie; cererile de lemn trebuie însă bine dimensionate şi convenite numai în
contextul menţinerii integrităţii pădurilor.

Evoluţia exploatărilor forestiere în perioada ultimelor decenii (tabelul 3.8) confirmă

nevoile crescânde în produse pe bază de lemn ale unei populaţii în plină explozie
demografică pe Terra. Societatea umană, însă, nu poate forţa pragul de suportanţă al
pădurilor, fie la nivelul unor simple comunităţi rurale, fie pe plan naţional sau regional. Este
pe deplin înţeles imperativul asigurării de lemn pentru producţia industrială şi nevoi locale,
urmând să se dezvolte separat tehnologiile de exploatare a lemnului. Recunoaşterea funcţiei
de producţie şi protecţie a pădurilor în mileniul trei, nu se poate concepe fără restricţii de
ordin ecologic şi social. Continuarea procesului de valorificare a materiilor prime furnizate de
pădure se va face cu mijloace tehnice perfecţionate, condiţionate desigur de imperativele
conservării şi protejării fondului forestier, ca o garanţie a continuităţii producţiei de biomasă
lemnoasă.
Tabelul 3.8

Dinamica exploatărilor de lemn, pe plan mondial şi regional,

în perioada 1950-2000

- milioane mc -

Volumul mediu de masă lemnoasă exploatată la nivelul anului . . . . .

*)
Regiunea 1950 1960 1970 1980 1990 2000

geografică Total
lemn lemn lemn lemn lemn lemn
Total Total Total Total Total
lucru lucru lucru lucru lucru lucru

Europa 286 167 317 215 382 325 374 334 390 360 400 380

Fosta U.R.S.S. 329 180 370 202 472 385 465 357 480 390 500 400

Asia 290 84 384 124 1100 635 1477 912 1580 1100 1720 1280

Africa 120 20 190 22 605 322 679 384 720 517 800 520

America de Nord 392 320 405 356 468 449 550 495 590 520 600 540

America de Sud 140 21 268 127 325 182 421 281 510 380 540 390
 America Centrală 40 6 42 7 69 39 36 28 42 35 50 44

Zona Pacificului 20 15 25 16 35 28 38 32 46 40 50 46

TOTAL GENERAL 1617 813 2001 1069 3456 2365 4040 2823 4358 3352 4660 3600

*)
Preliminări pe baza datelor publicate sub egida F.A.O.

Asupra lemnului şi produselor pe bază de lemn se va reveni; dintre funcţiile de

protecţie a mediului înconjurător se disting funcţia hidrologică a pădurii, funcţia de protecţie
a solului şi de asigurare a stabilităţii terenurilor, funcţia de ameliorare a factorilor climatici şi
aceea de purificare a atmosferei.

3.2.2. Funcţia hidrologică a pădurii

Cu privire la relaţia apă-pădure s-au prezentat unele date. Sunt de reţinut, în

continuare, noi elemente care potenţează influenţa pădurii asupra ciclului apei în natură.
Primul îl reprezintă intercepţia precipitaţiilor căzute deasupra pădurilor, proces ce depinde
de capacitatea de reţinere a ploii de către frunzişul, ramurile şi trunchiul arborelui, de la care
picăturile de apă cad pe sol. Volumul precipitaţiilor reţinute în coronamentul arborilor
depinde de suprafaţa foliară, rugozitatea, mărimea, numărul şi modul în care sunt dispuse
frunzele, felul şi temperatura precipitaţiilor, tăria vântului şi deficitul de apă.

Ilustrativ, se menţionează valorile medii ale capacităţii de reţinere a apei de către

frunzişul arborilor: 3,8 - 7,6 mm, de către diferite specii de brad, 0,3 - 3,0 mm în cazul pinului
şi 0,2 - 2,0 mm în pădurile de foioase.

O parte din precipitaţiile naturale se scurge în lungul tulpinii arborilor: procentul acestor
scurgeri variază cu cantitatea precipitaţiilor, specia şi orografia terenului. Din cercetări efectuate
în acest scop în Cehia. (Dinu V., 1974) se arată că, într-un arboret rărit de molid, 66% din
precipitaţii trec prin coroane, 33% sunt interceptate şi 1% se scurg pe tulpină. La noi, în cazul
unor plantaţii tinere, la ploi neînsoţite de vânt, retenţia în coronament are valori maxime la
molid şi pin (831, respectiv 810 g/m2). În cazul ploilor însoţite de vânt, aceste valori se reduc cu
36 - 37%.

Influenţa pădurii asupra ciclului apei se manifestă intens prin evaporaţie şi transpiraţie.
Evaporaţia este condiţionată de existenţa energiei solare (circa 600 cal./cm2 apă), a unui deficit
de saturaţie în aer şi de acţiunea vântului. Un arboret de fag elimină prin evaporaţie într-o zi de
vară circa 40 m3 apă/ha, un molidiş de productivitate superioară 35 m3/ha. În cazul unor
arborete de duglas rărite, evaporaţia în cursul zilei reprezintă 54% din evaporaţia potenţială a
suprafeţelor goale învecinate pădurii.

Prin transpiraţie, arborii restituie în atmosferă o importantă cantitate de apă, din

aceea absorbită iniţial; aceasta poate varia în funcţie de însuşirile speciei şi de condiţiile de
mediu. Mesteacănul şi teiul înregistrează cea mai mare transpiraţie - 85, respectiv 200 l/zi
arbore la începutul verii; în cursul verii, un arboret de anin negru transpiră mai mult de 200
mm de apă, adesea această cantitate fiind mai mare decât volumul precipitaţiilor căzute.
Molcianov (1963) indică pentru pădurile de stejar din sudul Rusiei o pierdere prin
transpiraţie echivalentă cu 11 la 24% din volumul total al precipitaţiilor anuale.

Asupra transpiraţiei o mare influenţă au compoziţia arboretelor şi structura acestora:

arboretele tratate în codru grădinărit consumă prin transpiraţie de 4 ori mai multă apă decât
arboretele tinere şi echiene de molid.

Apa provenită din precipitaţii, care nu s-a întors în atmosferă prin evapotranspiraţie
sau nu s-a infiltrat în sol, se scurge sub formă de şiroaie şi torenţi. Acest fenomen are urmări
defavorabile pentru economia terenurilor, instalaţiilor şi construcţiilor din zone afectată de
inundaţii. La aceeaşi intensitate şi durată a ploii, scurgerea de suprafaţă este influenţată de
panta terenului, lungimea versantului, substratul litologic, calitatea litierei şi caracteristicile
solului. În pădurile cu litieră şi sol bogat în humus, bine structurat, scurgerea de suprafaţă
este mai redusă chiar şi pe terenurile în pantă.

Scurgerea de suprafaţă se măreşte considerabil în urma tăierilor rase şi a înrăutăţirii

măsurilor de gospodărire. Păşunatul abuziv în păduri are consecinţe nefaste din acest punct
de vedere, fapt confirmat de cercetări îndelungate efectuate în România şi în multe alte ţări
europene.

Urmare a acestor practici, regimul hidrologic se dereglează, litiera se "spală", apele se

scurg la vale, agravând viiturile, se acoperă cu mâl terenurile de cultură şi se colmatează
lacurile de acumulare a apei. Se generează în acest mod procese de eroziune, însoţite
pretutindeni de torenţialitatea reţelei hidrografice şi de inundaţii de mari proporţii. Există pe
această temă un volum impresionant de rezultate ale cercetărilor efectuate în multe ţări ale
lumii, în ţara noastră înregistrându-se în ultimii ani frecvente inundaţii cu prejudicii
economice foarte importante.

3.2.3. Funcţia antierozională a pădurii

Funcţia antierozională a pădurii îmbracă forme diferite, ecosistemele forestiere

constituind din totdeauna haina protectoare a formării şi evoluţiei învelişului solurilor.
Biocenozele de pădure sunt factorul biologic cel mai complex de formare a solului. Sub
pădure se realizează condiţii şi procese de solificare, caracterizate prin stabilitate mecanică,
bioacumulare de humus şi elemente nutritive, reţinerea apei în profilul de sol, levigarea
substanţelor solubile, aprovizionarea continuă cu elemente nutritive prin circuitul
substanţelor între arboret, litieră şi solul folosit de rădăcini.

Adăpostirea solului de către pătura de frunze moarte, atenuarea scurgerilor de

suprafaţă asigură infiltrarea apei în sol şi păstrarea orizontului superior de bioacumulare;
ancorarea arborilor prin sistemele de rădăcini asigură stabilitatea stratului de sol. În condiţii
de despădurire pe versanţi, procesul de spălare a litierei şi solului se dezlănţuie cu violenţă,
apar procese de eroziune accelerată în suprafaţă şi în adâncime, cu atât mai puternice cu cât
relieful este mai fragmentat, înclinarea terenului mai mare. Numai pădurea bine închisă, cu o
mare capacitate de intercepţie şi filtrare a precipitaţiilor prin coronament, cu topire lentă a
zăpezii şi cu litieră bogată exercită integral, pe terenuri înclinate, protecţia şi conservarea
solului.
 3.2.4. Influenţa pădurii asupra regimului climatic

Se iau în considerare influenţe precum reflectarea, absorbţia radiaţiilor, atenuarea

extremelor de temperatură, distribuţia precipitaţiilor, reducerea evapotranspiraţiei,
creşterea umidităţii atmosferice, diminuarea intensităţii vânturilor. Pădurile au cea mai mare
capacitate de absorbţie a radiaţiilor solare, comparativ cu alte ecosisteme naturale, cum
sunt, de exemplu, pajiştile sau culturile agricole. În zilele însorite, în păduri se realizează o
temperatură mai scăzută, faţă de terenurile descoperite din jur.

În zonele cu climat temperat, influenţa pădurii se manifestă prin coborârea

maximelor şi ridicarea minimelor de temperatură a aerului; vara temperatura din păduri este
mai scăzută cu 1,90C, iar în timpul iernii mai ridicată cu 1,70C, în comparaţie cu suprafeţele
deschise. La nivelul solului, temperaturile în timpul verii sunt cu 3-50C mai mici în pădure,
decât în câmp cultivat agricol.

Pădurile reduc, de asemenea, din intensitatea vântului, măresc umiditatea relativă a

aerului, favorizează ploile, sporesc volumul precipitaţiilor. Ecosistemul forestier îşi creează,
aşadar, pe fondul climatului local, un microclimat propriu, caracterizat prin calm atmosferic,
un minus de radiaţii solare, temperaturi mai moderate şi umiditate atmosferică mai mare.

Procesele metabolice din interiorul biocenozelor forestiere conferă pădurii însuşiri de

filtru biologic absorbant şi de ecran viu, prin care se produc efecte de purificare a atmosferei
din jur. Asemenea efecte ca: absorbţia fizică a pulberilor, gazelor şi vaporilor toxici,
metabolizarea unora dintre acestea în frunze, absorbţia undelor sonore etc. se datorează
procesului de fotosinteză.

Pentru producerea unei tone de biomasă lemnoasă, arborii consumă 1,8 tone bioxid
de carbon şi eliberează 1,3 tone oxigen. Un arbore de fag cu înălţimea de 25 m şi diametrul
coroanei de 15 m produce ziua, într-o oră, 1,7 kg oxigen, cantitate ce corespunde
necesarului de oxigen al unui om timp de 3 zile. Se estimează, de exemplu, că pădurile ţării
noastre produc 50 milioane tone/an oxigen necesar vieţii; în acelaşi timp, ele resorb peste 60
milioane tone bioxid de carbon. Pădurile de molid şi pin produc 10 tone oxigen pe an şi
hectar, făgetele 7 tone; arboretele de molid şi pin reţin anual 30-35 tone praf/ha, iar cele de
fag 68 tone.

Vegetaţia forestieră are capacitatea de a reţine şi neutraliza în mare măsură poluanţi

(noxe industriale) în stare gazoasă (bioxid şi trioxid de sulf, compuşi ai fluorului etc.); pot fixa
şi metaboliza anhidrida sulfuroasă. Pădurea funcţionează astfel ca barieră biologică
împotriva noxelor din atmosferă, modificând şi modul de dispersie a acestora. Pădurea, de
asemenea, constituie un ecran acustic, care absoarbe undele sonore, atenuând în acest mod
intensitatea zgomotului.

Pădurile îmbogăţesc aerul cu ioni negativi; unele specii de arbori şi arbuşti elimină
fitoncide, respectiv substanţe antimicrobiene cu efect distructiv asupra unor viruşi. Este
vorba de substanţele cu acţiune antibiotică, mult răspândite în plantele superioare care
împiedică dezvoltarea microorganismelor, cum sunt: acidul parasorbic din fructele de scoruş
(Sorbus aucuparia L.), juglana (benzochinonă) obtenabilă din specii aparţinând genului
Juglans, pinosilvina - de la diferite specii de pin, şi altele.

S-au găsit substanţe antibiotice şi în lemnul unor arbori, de pildă Thuja plicata, care
manifestă acţiune bacteriostatică, fungistatică şi fungicidă. Concentraţia în asemenea substanţe
este mai mică în centrul lemnului şi sporeşte spre părţile periferice ale cambiului (Bodea şi colab.,
1966).

3.2.5. Funcţiile recreative ale pădurii

O mare parte din omenire se bucură de funcţiile recreative, estetico-peisagistice ale

pădurilor. Sunt multe statistici cu privire la presiunea recreativă asupra pădurilor, acestea
reflectând aspiraţia firească a omului către o viaţă mai bună.

Progresul material al societăţii, axat pe aspiraţiile acesteia către o deplină dezvoltare

economică nu asigură, oricât ar părea de discutat, satisfacţia integrală a individului. O serie
de alte valori, precum calmul, aerul curat, contemplarea frumuseţii peisajului, dezvoltarea
contactelor dintre oameni au şi ele o semnificaţie aparte.

În multe ţări ale lumii, pădurile din jurul centrelor urbane sunt destinate să satisfacă
cerinţele de recreare ale populaţiei. Suprafaţa acestora, luând în seamă şi parcurile naturale,
este considerabil de mare: 135,9 ,milioane ha, din care 20,5 milioane ha în fosta Uniune
Sovietică, 5,8 milioane ha în S.U.A., 2,4 milioane ha în Franţa etc. Există, în prezent, declarate
şi delimitate ca atare, 928 parcuri naţionale şi rezervaţii analoage, dintre care 157 se află în
Australia, 181 pe teritoriul S.U.A., 85 în fosta U.R.S.S., 41 în Canada, 27 în Chile, 25 în
Japonia, 24 în Indonezia, 19 în Anglia, 5 (recunoscute în reţeaua internaţională) în România
Delta Dunării - 40.000 ha, Retezat - 13.000 ha, Bucegi - 4.775 ha, Pietrosul Mare - 2.700 ha,
Ceahlău - 1.836 ha. În afara acestor unităţi, mai sunt delimitate pe mapamond 1060
rezervaţii, având ca scop ocrotirea ca monumente ale naturii a unor specii rare de plante şi
animale. La noi, numărul ariilor protejate a crescut în ultimul deceniu, depăşind în prezent,
cifra de 260.

Efortul unanim de reîntoarcere la Natură implică motivaţii mai profunde decât simpla
nevoia de recreare. Contactul cu pădurea, cu natura în general, presupune, totodată, şi noi
valenţe de ordin cultural şi spiritual. Parcurile forestiere, pădurile-parc, pădurile cu grad
mare de prelucrare artistică sau cele cu însuşiri estetice naturale, oferă efecte peisagistice de
mare valoare, în măsură să creeze armonia stimulatoare de frumos şi bună dispoziţie.

Cerinţele recreative diferă de la ţară la ţară, de la o regiune la alta,în raport de o

multitudine de factori, între care preponderenţi sunt dezvoltarea economică şi socială,
nivelul de cultură şi educaţie. Este, într-adevăr, nevoie de înţelegere şi sensibilitate pentru a
considera pădurea ca element indispensabil în peisajul vieţii contemporane, ce
impresionează prin masivitate, vitalitate şi armonie, varietate nesfârşită, schimbătoare în
spaţiu şi timp a culorilor şi nuanţelor.

Polifuncţionalitatea pădurilor şi promovarea gospodăririi lor în România, după criterii funcţionale,

diferenţiate în raport de considerente tehnice, ecologice, economice şi sociale, sunt recunoscute prin lege. Codul
silvic (1881, 1910, 1962, 1996) şi alte acte normative (H.C.M. nr. 114/1953, Legea nr. 2/1976, Legea nr. 2/1987)
consfinţesc funcţiile de protecţie şi producţie ale pădurilor, amplificându-le de la etapă la etapă, corespunzător
comandamentelor sociale şi economice. Se au astfel în vedere două grupe funcţionale:

Grupa pădurilor cu funcţii speciale de protecţie (grupa I-a), care cuprinde toate
arboretele destinate protejării unor obiective economice şi social-culturale, precum şi pe
cele din jurul marilor centre populate, staţiunilor balneo-climaterice ori sunt constituite ca
rezervaţii naturale sau de interes ştiinţific. Această grupă de păduri se divide în cinci
subgrupe funcţionale (protecţia apelor, protecţia terenurilor şi a solurilor, protecţia contra
factorilor climatici şi industriali nocivi, funcţii de recreare, păduri de interes ştiinţific şi de
ocrotire a genofondului şi ecofondului), în interesul cărora s-au constituit 57 categorii
funcţionale.

Categoria funcţională reprezintă ultima verigă a sistemului de clasificare funcţională a

arboretelor, omogenă sub raportul funcţiei date şi pentru care sunt stabilite criterii de
încadrare a arboretelor pe funcţii - grupe şi subgrupe funcţionale (Giurgiu, 1988). Din
considerente practice, categoriile funcţionale au fost grupate în 6 tipuri, după natura şi
importanţa funcţiilor de protecţie şi producţie. Alegerea modalităţilor de tăiere se face în
raport cu aceste tipuri de categorii funcţionale.

Grupa pădurilor de producţie şi protecţie (grupa a II-a), în care se încadrează toate

arboretele destinate producerii de lemn sau altor bunuri materiale şi să îndeplinească,
concomitent, funcţii de protecţie (hidrologică, combaterea eroziunii solului, a factorilor
climatici dăunători, interese cinegetice etc.). Aceste păduri nu se împart în subgrupe
funcţionale.

Caracteristica sistemului românesc de zonare funcţională a pădurilor o reprezintă

generalizarea ideii că orice pădure îndeplineşte minimum două funcţii. Este raţional să fie
aşa, întrucât formele de relief imprimă o notă particulară în repartizarea pădurilor pe plan
teritorial - administrativ, iar integritatea lor se impune mai mult ca oricând pentru
menţinerea echilibrului ecologic la nivelul fiecărui judeţ. În prezent, peste 2,8 milioane ha
păduri, din 6,6 milioane hectare suprafaţă împădurită, îndeplinesc funţii speciale de
protecţie.

3.2.6. Evaluarea funcţiilor pădurii

În majoritatea ţărilor lumii, numeroşi economişti, silvicultori, proprietari de păduri şi

sociologi se ocupă de evaluarea funcţiilor productive şi protectivă ale pădurii. Metodologiile
folosite în acest scop sunt diferite, luându-se în considerare patru izvoare ale valorii:
pământul, munca, capitalul, managementul.

Pădurea este considerată "capital" care generează "rentă forestieră". Când trebuie
determinat venitul aşteptat în viitor de la pădure, se recomandă, în cazul evaluării funcţiei de
producţie, utilizarea rentei absolute şi diferenţiale deduse în funcţie de preţurile pieţii.
Formula bazată pe capitalizare, şi care se referă la preţul lemnului pe picior, are următoarea
structură (Djikovici, 1976, citat de Milescu şi Alexe, 1982):
q ( A +W )
x = S − Lc + M c + D + , în care:
Q

x = preţul lemnului pe picior;

S = preţul de piaţă al produsului lemnos finit;

L c = cheltuielile de exploatare a pădurii;

M c = cheltuielile de prelucrare a lemnului;

D = amortizarea capitalului fix din exploatare şi prelucrare;

q = dobânda pentru capital, în %;

A = capitalul fix;

W = capitalul circulant;

Q = volumul anual al exploatărilor.

Renta forestieră se determină ca diferenţă între valoarea fondului lemnos pe picior

(calculată pe baza preţurilor pe picior ale lemnului) şi cheltuielile de cultură şi gospodărire a
pădurilor. Această rentă se ia în considerare la stabilirea vârstei exploatabilităţii financiare a
pădurii; renta forestieră este cu atât mai mare cu cât vârsta culminării "rentei solului" este
mai mică.

Formulele de calcul diferă de la o ţară la alta, mai ales în cazul când pădurile provin
din plantaţii; prezintă interes faptul că preţul lemnului pe picior continuă să crească,
ponderea acestuia fiind de 40 - 50% din preţul de cost al produselor forestiere (Petrov,
1973).

Sunt situaţii când, la stabilirea preţului lemnului pe picior, se porneşte de la ideea că

munca este unicul izvor al valorii, un obiect care nu este rezultatul muncii omeneşti poate
avea o valoare de întrebuinţare, dar nu şi valoare în sens economic. Valorile de întrebuinţare
create de om fiind în acelaşi timp şi purtătoare ale valorii, sunt destinate schimbului, deci
sunt considerate mărfuri, expresia în bani a valorii lor constituind-o preţul. Lucrările create
de natură, fără intervenţia omului, sunt purtătoare ale rentei, care reprezintă bani ce se
plătesc pentru folosirea acestora, plata efectuându-se de regulă, către stat.

În sensul celor de mai sus, în unele ţări (SUA, Finlanda, Rusia) se folosesc mai multe
categorii de preţuri pentru evaluarea resurselor forestiere:

- preţuri care se referă la producţia marfă: preţurile produselor intermediare

rezultate din tăieri de îngrijire, preţurile materialului săditor (seminţe, puieţi, butaşi),
preţurile pentru utilaje;
 - preţuri care se referă la producţie, dar nu la producţia marfă: preţurile comparabile,
preţurile planificate pe lucrări, preţurile de deviz pe lucrări şi obiective;

- preţuri rentă: taxele forestiere ale lemnului pe picior, taxele pentru produsele
accesorii ale pădurii, preţurile evaluării economice a resurselor forestiere.

Sunt şi aici de remarcat opinii diferite: nu ne propunem examinarea lor, putând fi

consultate în lucrări de specialitate. Pentru interesul urmărit, menţinem că se disting două
concepţii de bază cu privire la evaluarea economică a resurselor forestiere: evaluarea după
mărimea efectului pe care aceste resurse le are asupra economiei unei ţări şi evaluarea
făcută pe baza cheltuielilor de muncă necesară realizării lor.

Evaluarea economică a funcţiilor, mai corect a serviciilor (considerând funcţia ca o

noţiune abstractă) de protecţie a pădurilor este legată de o anumită etapă de dezvoltare a
societăţii umane. Înţelegem oportunitatea unei asemenea evaluări ca un mijloc de limitare a
distrugerii resurselor forestiere şi o asociem cu evaluările de ordin tehnic ale stării pădurilor.
Pe plan internaţional, F.A.O. a întreprins prima tentativă de evaluare a funcţiilor sociale de
protecţie ale pădurilor în 1962, când a recomandat efectuarea de cercetări, care să permită
estimarea valorică a influenţelor favorabile exercitate de păduri, în afara producţiei de lemn.

S-a apelat atunci la "indicatorii de utilitate", susceptibili de a exprima în bani

influenţa pădurilor asupra climatului şi a altor factori de mediu. Astfel, s-au menţionat:

- costul împăduririi sau reîmpăduririi pentru crearea pădurii;

- beneficiul rezultat din existenţa pădurii generatoare de influenţe favorabile privind

protecţia împotriva eroziunii şi a inundaţiilor, protecţia căilor de comunicaţie şi aceea a
canalelor împotriva colmatării etc.;

- raportul costuri/beneficiu;

- costuri de substituire, respectiv costul instalaţiilor care pot asigura aceleaşi efecte ca
şi pădurea.

Lucrurile au evoluat, apărând metode de asemenea calcule în Franţa (Bourgau) şi

Germania (Prodan şi Pabst), precum şi metodologii naţionale de evaluare a funcţiilor pădurii
în Ungaria, Bulgaria, Polonia, Cehia, Slovacia şi România. Se recunoaşte faptul că funcţiile de
protecţie ale pădurilor din bazinele de interes hidroenergetic, cele de protecţie
antierozională a solului, perdelele de protecţie a câmpurilor agricole, a digurilor şi canalelor
de irigaţii, ca şi funcţiile sociale - recreativă, terapeutică - au caracter economic.

Funcţia de protecţie a pădurilor din bazinele de interes hidroenergetic se

caracterizează prin asigurarea unui debit constant şi puritatea apei izvoarelor şi râurilor care
alimentează lacurile de acumulare; în lipsa pădurii, se produce colmatarea acestora, cu
rezultat final - lipsa energiei electrice. Pentru a obţine această energie se fac lucrări
costisitoare de evacuare a materialelor depuse din lacurile respective.

Absenţa pădurii de pe terenurile în pantă din apropierea căilor de comunicaţie sau a

aşezărilor omeneşti duce la erodarea solului de către apele din precipitaţii şi distrugerea
instalaţiilor de transport pe anumite tronsoane, precum şi la avarierea unor clădiri etc.
Valoarea funcţiei de protecţie a pădurilor se exprimă, în acest caz, prin valoarea pagubelor
ce s-ar pricinui sau prin valoarea construcţiilor speciale care să apere instalaţiile sau
construcţiile respective împotriva inundaţiilor.

Funcţiile de protecţie hidrologică şi antierozională ale pădurilor se pot evalua după

efectul care se produce în sfera producţiei şi în domeniile învecinate (agricultură, transport,
gospodărirea apelor etc.). După opinia lui Turkevici (1980) acest efect reprezintă renta
diferenţială, mai corect creşterea acesteia datorată influenţei pădurii. Dintre formele de
calcul uzitate în scopurile arătate, redăm, pentru exemplificare, pe acelea ale lui N.N.
Constantinescu (1988), care propune ca, valoarea economică de ansamblu a efectelor
produse de funcţia hidrologică a pădurii, să se calculeze cu ajutorul relaţiei:

VH = CAAP + QTAP + CAAP ⋅ Ke + E Ai + E S + E pCE + E Hi , în care:

C AAP = costul mediu anual al unui m3 de apă;

Q TAP = producţia anuală totală de apă asigurată de pădure;

K e = coeficient de eficienţă economică;

E ai = efectul economic al exercitării funcţiei hidrologice a pădurii în legătură cu inundaţiile;

E S = efecte ale funcţiei hidrologice prin evitarea pierderilor de recoltă ce s-ar datora secetei;

E pCE = efectul economic la pădurii, ca factor de protecţie împotriva eroziunii eoliene şi

hidraulice;

E hi = efectele nedorite prin evitarea deficitelor de apă în sistemul lacurilor de acumulare şi a

celor de irigaţii.

Evaluarea economică a funcţiei de protecţie a terenurilor şi solurilor se poate face

după formula:

E = Eect + Eetap + Ea + Ec + Em + En + Ecfd , în care:

E ect = evaluarea economică a protecţiei asigurată de pădure terenurilor şi solurilor contra

eroziunii eoliene;

E etap = evaluarea economică a protecţiei contra eroziunii provocată de apele superficiale

terenurilor şi solurilor arabile şi păşunilor de pe versanţi;

E a = evaluarea economică a protecţiei terenurilor asigurată de pădure împotriva

alunecărilor;

E c = evaluarea economică a protecţiei oferită de pădure contra colmatării lacurilor de

acumulare;

E m = evaluarea economică a protecţiei malurilor de către pădure;

E n = evaluarea economică a funcţiei pădurii în raport cu nisipurile mobile sau terenurile

nisipoase;
E cfd = evaluarea protecţiei asigurată căilor ferate şi drumurilor de către pădure.

Evaluarea resurselor forestiere contribuie incontestabil la trecerea de la gospodăria

silvică orientată pe producţia de lemn la cea bazată pe utilizarea complexă a pădurii. Acest
fapt reprezintă în multe ţări o preocupare de perspectivă, fiind condiţionată de un anume
grad de înţelegere şi dezvoltare economico-socială a societăţii umane.

Aspecte deosebite se ridică în legătură cu evaluarea funcţiilor de protecţie socială ale

pădurilor: sanitare, estetice, recreare, interes turistic sau cinegetic, determinate de faptul că
o pădure îndeplineşte simultan mai multe asemenea funcţii şi nu-i uşor a stabili cât revine
fiecăreia din valoarea totală. Prin studiile făcute, s-a abordat rezolvarea acestei situaţii în
mod pluridisciplinar. Un exemplu: perspectiva bivalentă a creşterii demografice,
concomitent cu degradarea ireversibilă a biosferei, a pus problema consumului şi producţiei
de oxigen. Krebs (1970) a dedus pentru Elveţia un consum anual de circa 30 milioane tone;
producţia de oxigen a covorului vegetal echivalează în acest caz cu 650.000 tone oxigen,
respectiv cu 600.000 tone substanţă lemnoasă. Lumea a devenit conştientă de eficacitatea
pădurii ca "plămân verde" pentru zonele cu mare densitate a locuinţelor sau construcţiilor
industriale.

Fiecare arbore poate fi considerat o fabrică de oxigen în miniatură şi, în acelaşi timp,
un filtru: reţine în coronamentul lui particulele fine de material solid (praf, cenuşă) din
emanaţiile noxelor industriale în atmosferă. Prin căderea frunzelor şi apariţia altora noi,
acest filtru se reînnoieşte. Arboretele de molid şi pin reţin anual la hectar, după cum s-a
menţionat deja, 30 - 35 tone praf, iar cele de fag 68 tone (Hauser, 1970).

Se cunoaşte capacitatea de stocare a carbonului în ţesuturile plantelor şi se apreciază

la 15 miliarde de tone cantitatea de carbon stocată anual prin creşterea arborilor. Se susţine
că, în regiunile temperate, pădurea fixează circa 300 grame carbon pe metru pătrat, faţă de
2 kg în zona tropicală şi 20 grame în tundra arctică. Pentru formarea unei tone de biomasă
lemnoasă, pădurea absoarbe din atmosferă aproximativ 1,8 tone bioxid de carbon şi elimină
concomitent 1,32 tone oxigen (Giurgiu, 1978).

S-a menţionat, deja, că vegetaţia îndeplineşte rolul unui ecran acustic, datorită
suprafeţei mari a frunzelor arborilor, care absorb vibraţiile sonore. Perdelele de arbori fac
posibilă izolarea caselor pe care dorim să le protejăm de zgomotul străzii. Spaţiul împădurit
reprezintă un mijloc de apărare împotriva poluării fonice. Influenţa microclimatului spaţiilor
verzi asupra organismului se manifestă sub diferite forme.

Pădurea de foioase, de exemplu, este mai umedă decât cea de răşinoase, fapt ce
denotă un confort termic mai ridicat pe vreme de caniculă. Se constată acest confort
începând cu temperatura de 170C. Calmul atmosferic din pădure reduce stressul cutanat, ca
efect al relaţiei între temperatură şi vânt, pe de o parte şi organismul uman, pe de altă parte.
În acest mod, climatul din pădure apare ca relaxant, nesolicitant fiziologic, capabil de a pune
în repaus mecanismele de termoreglare mult mai solicitate în mediul pădurii. În pădure
predomină radiaţia difuză, mai uşor de suportat de organism şi cu efect calmant asupra
sistemului nervos (Teodoreanu, 1988).

S-a stăruit asupra acestor servicii aduse de către păduri fiinţei umane pentru a înlesni
cunoaşterea complexităţii factorilor ce se iau în calcul la evaluarea economică a funcţiei
sociale de protecţie a fondului forestier şi a vegetaţiei lemnoase din afara acestuia.
Metodologiile existente de evaluare a funcţiilor pădurii, iau în considerare fie cuantificarea
acestei funcţii prin valoarea de întrebuinţare a serviciilor, fie prin cheltuielile ce se fac în mod
suplimentar în ideea de a organiza şi gospodări pădurea respectivă pentru unul din scopurile
amintite.

Prodan (1969) susţine că estimarea valorii funcţiilor sociale ale pădurii trebuie tratată în
legătură cu condiţiile cultural-sociale şi cu sistemul economic existent în fiecare ţară, stabilirea
valorii concrete diferenţiindu-se, de la caz la caz, în funcţie de sistemul social. El porneşte de la
ideea că, în orice activitate economică intervin costuri şi venituri care pot fi exprimate în bani,
precum şi influenţe pozitive sau negative asupra societăţii, care nu apar în calcule de
rentabilitate ale întreprinderilor, ele fiind însă, transmise asupra societăţii. El consideră
influenţele pozitive ca produse sociale, iar pe cele negative costuri sociale.

Sunt multe aprecieri cu privire la evaluarea funcţiei sociale de protecţie a pădurilor;

redăm, cu titlu de informare câteva: Westoby (1967) susţine că, în ţările dezvoltate din punct
de vedere economic şi cu grad ridicat de industrializare, acordând coeficientul 1 funcţiei de
producţie a pădurilor, celor de protecţie deosebită trebuie să li se acorde coeficientul 5.
Prodan apreciază, în preţuri 1965, la 70 miliarde DM valoarea totală a funcţiilor sociale pe
care le exercită cele 7 milioane hectare păduri din Germania. După metodologia folosită în
fosta Uniune Sovietică (Stepin, 1974), valoarea resurselor forestiere ale acestei ţări se estima
în acel timp la 100 miliarde ruble, din care circa 70% reprezintă valoarea funcţiilor sociale de
protecţie.

Purcăreanu şi Ceacoveanu (1975) opinează că valoarea funcţiilor de protecţie ale

pădurilor din ţara noastră poate fi de la 3 până la 20 ori mai mare decât valoarea producţiilor
anuale de lemn, fiind determinată de mărimea totală a efectelor care se materializează în
alte ramuri ale economiei naţionale. Exprimarea valorică a acestui raport, denumit în mod
curent "efecte de protecţie", reprezintă o economie creată de pădure prin existenţa sa şi are
caracter de rentă diferenţială a silviculturii.

Considerarea economică a pădurii sub raportul tuturor serviciilor aduse societăţii

constituie o problemă a funcţionarii corecte a autogestiunii economico-financiare în
silvicultură, a determinării ponderii acesteia în crearea venitului naţional. Spre deosebire de
industria prelucrătoare, unde oferta de produse se poate mări sau diminua, după cerere,
silvicultura este condiţionată de întinderea sa pe o suprafaţă de pământ limitată, de condiţii
naturale diferenţiate, nemodificabile, un ciclu de producţie foarte lung (deseori, peste 100
de ani). Munca cheltuită pentru ca pădurea să poată exercita funcţii speciale de protecţie
creează şi valoare nouă, respectiv venit net. Faptul că se beneficiază în mod gratuit de
funcţiile speciale protective ale pădurilor generează atitudini de neglijenţă şi lipsă de civism
din partea unor cetăţeni sau instituţii.

Funcţia de protecţie exercitată de pădure are calitatea de a menţine la timpul prezent

valori economice care, deteriorate în lipsa pădurilor de protecţie, nu pot fi reobţinute prin lucrări
ulterioare de recuperare decât cu foarte mare greutate şi în timp, cu cheltuieli incomparabil mai
mari. Este nevoie de înţelegerea factorilor sociali în direcţia folosirii cu cumpătare a resurselor
naturale, implicit a resurselor forestiere. Orice dezvoltare se impune a fi atent exprimată şi sub
raport ecologic: interferenţa ecologie - economie se amplifică de la un an la altul.
 Solul forestier este principalul mijloc de producţie (obiect şi mijloc de muncă) în
silvicultură şi se distinge printr-o serie de particularităţi: este limitat, este nesubstituibil, cu
excepţia unor mici cantităţi, nu poate fi mutat, în general este nereproductibil, iar spre
deosebire de celelalte mijloace de producţie, dacă este gospodărit corect nu-şi pierde
calităţile şi poate servi la nesfârşit.

Considerăm, de asemenea, fondul forestier ca un important mijloc de producţie din

silvicultură, evaluarea lui corectă garantând menţinerea integrităţii pădurilor pentru
asigurarea unei producţii continue de biomasă lemnoasă şi alte bunuri materiale. Mărimea şi
structura fondului de producţie determină, în ultimă analiză, extinderea sau restrângerea
capacităţii industriei naţionale de prelucrare a lemnului.

În legătură cu evaluarea funcţiilor de protecţie ale pădurilor, apreciem că în prezent

acestea nu pot fi considerate ca uzufruct şi tratate ca o consecinţă nativă sau ca o
manifestare automată a mediului pe care orice pădure îl constituie. Exercitarea funcţiei
hidrologice, de pildă, este condiţionată de un şir de factori social-economici, a căror expresie
sintetică se regăseşte în relaţia "scop-mijloc-efect". Pierderea capacităţii pădurilor de
retenţie, retardare şi de acumulare a umidităţii de iarnă pune în pericol resursele de apă ale
unei ţări.

O corectă evaluare a funcţiilor productivă şi protective ale pădurilor este posibilă în

cadrul unei metodologii unitare de determinare a avuţiei naţionale, definită ca totalitatea
resurselor umane, resurselor naturale ale solului şi subsolului, a valorii bunurilor materiale
acumulate, a patrimoniului cultural, ştiinţific şi potenţial creativ de care dispune naţiunea la
un moment dat. Luând în considerare producţia de biomasă lemnoasă, producţia cinegetică,
salmonicolă, valorificarea de fructe şi ciuperci comestibile din flora spontană, precum şi
efectul funcţiilor de protecţie a solului, apelor şi aerului, se estimează că ponderea valorii
solului forestier din totalul evaluării pământului ţării, reprezintă 28,3%. Valoarea medie a
unui hectar de pădure revine la 72,8% din valoarea unui hectar de teren arabil (Milescu,
1988).