Influența pădurii asupra factorilor abiotici

1. Influenţa pădurii asupra radiaţiei solare

Rolul de suprafaţă activă este preluat în pădure de suprafaţa foliară. Prin suprafaţa foliară mare, arborii
absorb, reflectă, transmit şi emit o cantitate mai mare de energie decât oricare alte specii de plante.
Plantele lemnoase au o reflectanţă redusă (20%), o capacitate mare de absorbţie (70%), o penetrabilitate
scăzută (10%) şi o mare capacitate radiativă (k = 0,97%) (Marcu, M., 1983). Bineînţeles, aceste valori
sunt variabile, depinzând de însuşirile structurale şi fiziologice ale fitocenozelor. Radiaţia reflectată
depinde de culoarea şi poziţia frunzelor, de configuraţia coronamentului, de vârsta arboretului etc.
Pădurile de rășinoase au albedoul mai mic decât cele de foioase, datorită culorii frunzelor şi asperităţii
mai mari a coronamentului.
Arboretele tinere, încheiate, au albedoul mai mare decât cele bătrâne, rărite.
Anotimpul influenţează albedoul datorită schimbării culorii frunzelor şi unghiului de incidenţă a
radiaţiilor solare. Radiaţia absorbită, fiind complementul celei reflectate şi transmise, va fi influenţată de
aceeaşi factori amintiţi mai sus, dar în sens invers. Din cele 70% absorbite, 1% se fixează prin fotosinteză,
49% se consumă prin evapotranspiraţie şi 20% pentru încălzirea plantei. Arborii absorb diferit anumite
lungimi de undă, în funcţie de specie şi vârstă. Radiaţia transmisă. Şi capacitatea de transmisie are
caracter selectiv şi este variabilă pe parcursul sezonului de vegetaţie, scăzând continuu de la înfrunzirea
totală din primăvară până la începutul toamnei. Intensitatea radiaţiei globale şi luminozitatea scad de la
vârful coroanelor spre solul pădurii. Descreşterea este mai accentuată în treimea superioară a
coronamentului şi devine mai lentă în spaţiul trunchiurilor.
În arboretele mature şi încheiate de fag, radiaţia globală poate reprezenta în lunile de vară doar 2-5% iar
iarna până la 50% din radiaţia globală a terenului descoperit. La arboretele mai rare sau cu închidere pe
verticală a coronamentului, intensitatea descreşte destul de regulat până în apropierea solului.
Repartizarea luminozităţii pe verticală în pădure depinde de intensitatea luminii în atmosfera liberă, de
poziţia soarelui, de masa frunzişului şi dispunerea în spaţiu a frunzelor, de structura coroanelor şi de
poziţia ramurilor şi frunzelor faţă de fluxul luminos. Legat de bilanţul radiativ, într-un arboret tânăr de
molid, cu consistenţă plină, valorile acestuia scad de la 100% deasupra vârfurilor arborilor, la 40% în
partea mijlocie a coronamentului şi până la 5-6% la baza coroanelor şi în spaţiul trunchiurilor. Calitatea
luminii în pădure depinde de proprietăţile optice ale frunzelor prin care aceasta trece. Lumina în pădure
este în cea mai mare parte roşie, în timp ce sub un adăpost oarecare în câmp deschis predomină lumina
albastră difuzată de atmosferă.
2. Influenţa luminii asupra pădurii
Intensitatea radiaţiei solare incidente variază, aşa cum am menţionat, în funcţie de latitudine şi orografia
terenului, determinând adaptări ale asociaţiilor vegetale. Astfel, în regiunile nordice, sau de la altitudini
mai mari, speciile forestiere sunt adaptate la perioade de vegetaţie mai scurte şi la o durată a iluminării
diurne mai lungi, comparativ cu regiunile temperate sau zonele de câmpie, unde perioada de vegetaţie
este mai lungă dar iluminarea diurnă mai redusă. De aceea, transferul de material seminologic trebuie
făcut doar de la nord la sud şi de altitudinile mari la cele mici, altfel culturile au şanse mici de reuşită. În
ce priveşte expoziţia terenului, aşa cum am mai precizat, pe versanţii însoriţi radiaţia totală are valoare
mai mare şi ca urmare, zăpada se topeşte mai devreme şi vegetaţia porneşte mai de timpuriu comparativ
cu versanţii umbriţi.
Pe versanţii însoriţi, evapotranspiraţia este mai activă şi astfel producţia de biomasă netă a pădurii poate fi
mai mică decât pe versanţii umbriţi, care sunt mai umezi. De asemenea, pe versanţii nordici acţionează
mai multă lumină difuză care nu dăunează cloroplastelor şi determină o stare de vegetaţie mai viguroasă a
arborilor Rolul esenţial al luminii este legat în ecosistemele forestiere de fotosinteză; pentru ca aceasta să
aibă loc este necesar un minim de intensitate luminoasă, numit punct de compensaţie (când absorbţia
dioxidului de carbon prin fotosinteză este egală cu eliberarea lui prin respiraţie). Acest punct de
compensaţie este situat la 1-1,5% din valoarea în câmp deschis la speciile rezistente la umbrire şi la 3-5%
la cele iubitoare de lumină. Punctul de compensaţie diferă de la specie la specie. (El este de exemplu de
100 lx la brad şi 200 lx la pin sau larice). În condiţii de uscăciune, punctul de compensaţie are valori mai
mari. Intensitatea fotosintezei creşte odată cu intensitatea luminoasă până la 15-20% din lumina plină.
Apoi, datorită respiraţiei intense, datorită deficitului hidric ce cauzează închiderea stomatelor şi
acumulării unei cantităţi mari de produşi ai fotosintezei, intensitatea acestui proces scade. Durata
iluminării diurne poate compensa, între anumite limite, (conform legii lui Mitscherlich), intensitatea mai
scăzută a luminii. Din lumina absorbită de frunze, doar 1-2% e folosită pentru fotosinteză, cea mai mare
parte se transformă în căldură şi este folosită pentru transpiraţie. În coroana arborilor, prin fotosinteză se
fixează de 20 de ori mai mult dioxid de carbon decât se elimină prin respiraţie.
Lumina contribuie la formarea clorofilei. În coroana arborilor frunzele sunt dispuse în mozaic pentru a
putea primi mai multă lumină. Lumina determină şi forma coroanelor, care este optimă pentru ca arborele
să beneficieze de mai multă lumină. Astfel se explică forma tabulară a coroanelor puieţilor de fag, tei şi
ulm în masiv şi coroanele asimetrice ale arborilor de lizieră. În afară de dispunerea frunzelor şi forma
coroanelor, o altă adaptare la lumină a arborilor sunt frunzele de lumină şi de umbră. La speciile de
lumină şi de umbră care trăiesc doar în aceste condiţii ecologice, diferenţele între frunzele de lumină şi de
umbră sunt mici. În general însă, la cea mai mare parte a arborilor forestieri, frunzele de umbră şi cele de
lumină au structuri anatomice diferite. Cele de umbră sunt mai subţiri şi mai puţin adânc lobate, au o
suprafaţă mai mare pe unitatea de greutate, epiderme mai subţiri şi mai puţin ţesut palisadic, mai mult
spaţiu intercelular, mai puţin ţesut mecanic şi conducător şi mai puţine stomate comparativ cu frunzele de
lumină. Diferenţe similare se înregistrează şi între frunzele speciilor de lumină şi a celor de umbră. După
aplicarea lucrărilor silvice de îngrijire, frunzele de umbră ale arborilor care ajung în lumină plină se usucă
şi cad, iar ramurile supravieţuiesc doar dacă apar noi frunze cu modificările anatomice necesare. Lumina
are efect şi asupra scoarţei şi ramurilor crescute din muguri adventivi, după aplicarea lucrărilor de
îngrijire. S-a constatat că scoarţa este mai subţire, mai fină şi mai vulnerabilă astfel încât la punerea în
lumină este expusă gelivurilor şi pârliturilor de scoarţă.
De asemenea, după punerea în lumină mai ales la arborii cu coroana slab dezvoltată, cresc ramuri din
muguri adventivi. Pentru a preveni acest fenomen, se stimulează dezvoltarea arborilor din al doilea etaj al
fitocenozei precum şi dezvoltarea subarboretului, pentru a “îmbrăca” tulpinile arborilor. Lumina
determină indirect şi dezvoltarea rădăcinilor, precum şi dinamica proceselor colective. De exemplu, când
lumina scade sub punctul de compensaţie, arborii care rămân cu coroanele prea jos se usucă şi mor,
realizându-se astfel eliminarea naturală în pădure. La acelaşi arbore, când frunzele de umbră din treimea
inferioară a coroanei ajung la un moment dat să lucreze ineficient, ele se usucă împreună cu ramurile care
le susţin, având astfel loc elagajul natural.
Creşterea în înălţime se realizează tot ca urmare a nevoii de lumină. Creşterea începe de timpuriu şi e mai
activă iniţial; apoi, când arboretul se răreşte şi lumina pătrunde în treimea mijlocie şi inferioară a
coroanei, se activează şi creşterea în diametru. Ca urmare a cantităţii mai reduse de lumină din coroane,
arborii din masiv fructifică cu 10-20 de ani mai târziu, periodicitatea fructificaţiei este mai scăzută, la fel
şi intensitatea ei, comparativ cu arborii izolaţi. Speciile lemnoase au exigenţe şi se comportă diferit faţă
de lumină, ele putând fi clasificate în specii de lumină, de umbră şi de semiumbră.
Plantele în general se împart în ombrofile (sciatofile sau de umbră) şi heliofile (fotofile sau de lumină).
Exigenţele speciilor lemnoase faţă de lumină variază în funcţie de vârsta arborilor şi de condiţiile
staţionale. Astfel, de exemplu, puieţii de frasin suportă destul de bine umbrirea, în timp ce exemplarele
mature sunt exigente faţă de lumină. Situaţia este aceeaşi şi în cazul puieţilor de gorun şi de stejar.
Pe versanţii umbriţi şi umezi, fagul şi bradul se pot instala chiar şi pe teren descoperit sau la adăpostul
arbuştilor ori ierburilor înalte. Molidul, la limita altitudinală sau latitudinală de vegetaţie se comportă ca o
specie de lumină.
Dacă este coborât însă mai jos decât arealul său natural, poate suporta umbrirea etajului superior o
perioadă mai îndelungată de timp. În general, cu cât condiţiile staţionale sunt mai favorabile, cu atât
speciile sunt mai rezistente la umbrire. La aceeaşi specie, lăstarii şi drajonii sunt mai rezistenţi la umbrire
decât exemplarele din sămânţă. O altă adaptare la lumină este fotoperiodismul, care afectează dezvoltarea
vegetativă şi procesele reproductive la plante. În funcţie de această adaptare, plantele pot fi de zi lungă şi
de zi scurtă. Exigenţele fotoperiodice nu sunt constante la aceeaşi specie, ci variază cu latitudinea şi
altitudinea.
3. Influenţa pădurii asupra temperaturii aerului

Covorul vegetal preia parţial sau total, rolul de suprafaţă activă; el imprimă anumite particularităţi
regimului termic, în funcţie de natura sa. Pădurea imprimă caracteristici diferite regimului termic. Astfel,
în pădurea încheiată, în timpul zilei, la înălţimea standard (2m), temperatura aerului este mai coborâtă
decât în teren descoperit. Noaptea, datorită protecţiei coronamentului, temperatura aerului rămâne mai
ridicată în pădure decât în câmp deschis.
Cele mai mari diferenţe între pădure şi câmpul deschis vecin se înregistrează vara, în după-amiaza
zilelor senine, adică în momentul maximului de temperatură. În funcţie de compoziţia pădurii, în regiunile
noastre, aceste diferenţe de temperatură pot ajunge la câteva grade. Noaptea şi iarna, influenţa pădurii este
mai slabă. Regimul termic particular al pădurii este cu atât mai evident, cu cât ziua este mai lipsită de vânt
şi insolaţia mai puternică. Pădurea influenţează şi valorile medii lunare ale temperaturii, diferenţele dintre
pădure şi terenul descoperit fiind de asemenea mai mari vara (cu aproximativ 1o C).
În lunile de iarnă diferenţele sunt foarte mici sau nule. În ce priveşte temperatura medie anuală,
diferenţele faţă de câmpul deschis sunt foarte mici, de ordinul zecimilor de grad. Se observă că diferenţele
de temperatură dintre pădure şi câmpul deschis, sunt cu atât mai mari cu cât intervalul de observaţie este
mai mic.

4. Influenţa pădurii asupra temperaturii solului

Pădurea, prin intermediul coronamentului exercită o influenţă puternică asupra temperaturii solului pe
care îl acoperă, prin reţinerea energiei solare în timpul zilei şi a radiaţiei terestre în timpul nopţii. Litiera,
prin conductibilitatea sa calorică foarte redusă, îngreunează primăvara încălzirea solului, iar toamna
împiedică răcirea lui, acţionând astfel ca un al doilea ecran protector, alături de coronament.
Temperatura medie anuală a solului din pădurile de foioase este mai ridicată decât cea din pădurile de
răşinoase. Solul în pădure îngheaţă pe o adâncime mai mică decât solul descoperit. Adâncimea de îngheţ
în pădure depinde de compoziţie, vârstă şi consistenţă. În pădurea de foioase, unde stratul de zăpadă este
de regulă mai gros, solul îngheaţă pe o adâncime mai mică în comparaţie cu solul de sub pădurile de
răşinoase.

5. Influenţa temperaturii asupra pădurii

Radiaţia calorică (termică) reprezintă 45-50% din energia radiantă ajunsă la nivelul coronamentului şi
include lungimile de undă (infraroşii scurte) de peste 740 nm. Regimul termic variază latitudinal şi
altitudinal, jucând, alături de regimul de umiditate, un rol esenţial în distribuţia pădurilor.
În zona temperată, datorită variaţiilor termice dintre vară şi iarnă, perioadele de vegetaţie alternează cu
cele de repaus vegetativ. Durata perioadei de vegetaţie variază în funcţie de altitudine, latitudine,
expoziţie, specie etc. Ca urmare, speciile prezintă ritmuri biologice caracteristice, adaptându-se la gerurile
puternice din timpul iernii. Plantele îşi reglează temperatura prin disiparea unei părţi din energia pe care o
absorb, pentru a preveni moartea organismului din cauza temperaturii excesive.
Cele trei mecanisme majore de disipare a căldurii sunt radiaţia (50%), transpiraţia (căldura se pierde prin
transformarea apei în vapori) şi convecţia (prin care căldura este transferată de la frunze la aerul mai
rece). Dacă, în schimb, frunzele sunt mai reci decât aerul, ele primesc prin convecţie şi conducţie căldură,
astfel încât, planta menţine în ceea ce priveşte căldura, un echilibru cu mediul înconjurător. Procesele
fiziologice ale plantelor se desfăşoară între 0o şi 50oC, interval în care celulele vii şi componentele
proteice sunt stabile biologic şi active enzimatic. La schimbarea anotimpurilor, aparatul foliar este
condiţionat să funcţioneze bine la temperaturi caracteristice fiecărui anotimp. În ecosistemele terestre
fotosinteza se desfăşoară şi la temperaturi sub 0oC, până la –8oC, dar intensitatea fotosintezei scade. De
exemplu la duglas, optimul de temperatură pentru desfăşurarea fotosintezei este situat între 10o şi 25oC,
la 0oC fotosinteza reprezentând 70% din cea care se desfăşoară la 10oC.
Ca regulă generală, procesele fiziologice principale (fotosinteza şi transpiraţia) încep la plantele din
ecosistemele biologice la un prag termic minim de 0oC (cu excepţia răşinoaselor), se amplifică odată cu
creşterea temperaturii, atingându-se un optim la 20o30oC; apoi, procesele respective se reduc şi încetează
în jur de 50oC, când respiraţia depăşeşte asimilaţia. Procesele cele mai puternic influenţate de
temperatură sunt:

- activitatea enzimelor ce catalizează reacţiile biochimice, mai ales fotosinteza şi respiraţia

- solubilitatea dioxidului de carbon şi oxigenului în celulele plantelor
- transpiraţia
- capacitatea rădăcinilor de a absorbi apă şi substanţe minerale din sol
- permeabilitatea membranelor.
Stabilirea temperaturii optime este mai complexă, deoarece procesele creşterii sunt influenţate nu numai
de temperatura din timpul zilei dar şi de cea din timpul nopţii şi de suma temperaturilor pentru un anumit
număr de zile şi de diferenţa de temperatură dintre zi şi noapte. De exemplu, pornirea în vegetaţie a
plantelor la noi în ţară se face dacă se depăşeşte pragul minim de 8o-10oC, timp de câteva zile. De
asemenea, limita nordică şi alpină (adică latitudinală şi altitudinală) a pădurii, traversează zonele în care
temperaturile sunt mai mari de 10oC cel puţin 30 de zile pe an, corespunzător traseului izotermei de 10oC
a lunii celei mai calde. Temperatura influenţează distribuţia, dar şi componenţa ecosistemelor forestiere la
nivel zonal şi global.
TEMPERATURILE SCĂZUTE- cauzează la arbori gelivurile (cvercinee, castan comestibil, fag,
molid, carpen) şi degerarea semănăturilor. Dacă temperaturile scăzute alternează cu perioade calde, lujerii
unor specii sensibile (frasin, nuc, oţetar) pot şi ei degera. În cazul speciilor forestiere active şi în timpul
iernii, arborii pot ajunge chiar să se usuce datorită secetei fiziologice, care împiedică refacerea pierderilor
de apă prin transpiraţie (stimulată în zilele însorite şi cu vânt) din cauza solului îngheţat. În ce priveşte
populaţiile de animale, gerurile mari afectează în primul rând speciile de păsări active, ale căror efective
se pot diminua, dar şi speciile de mamifere, datorită lipsei hranei sau inaccesibilităţii ei (sunt afectate în
special micromamiferele: şoareci, cârtiţe, pârşi.
ÎNGHEȚURILE TÂRZII- (sau de primăvară) pot determina degerarea puieţilor speciilor sensibile
(gorun, stejar, frasin, fag, brad), sau frunzelor, florilor (la stejar, fag, brad, molid, florile femele pot fi
distruse în masă de aceste îngheţuri) şi lujerilor tineri. În aceste condiţii, fructificaţia şi regenerarea
pădurii sunt afectate, iar creşterile anuale sunt diminuate. Înfurcirile tulpinii atât de frecvente la fag, sunt
cauzate de îngheţurile târzii, care determină distrugerea lujerului terminal. În arboretele de brad au de
suferit din acelaşi motiv lujerii laterali, care sunt mai precoci decât cei terminali. În cazul populaţiilor de
animale, la speciile de păsări insectivore reîntoarse din migraţie, îngheţurile târzii pot provoca moartea.
Variaţiile termice în general, pot influenţa ponta păsărilor şi supravieţuirea puilor.
ÎNGHEȚURILE TIMPURII- (de toamnă) pot provoca degerarea lujerilor anuali nelignificaţi, la arborii
cu exigenţe mai ridicate faţă de căldură (salcâm, nuc, cenuşer, castan comestibil), afectează coacerea şi
diseminarea seminţelor, micşorează lungimea sezonului de vegetaţie în anumiţi ani. Gelivurile menţionate
anterior nu depind de grosimea ritidomului arborilor ci de conţinutul în apă al ţesuturilor externe şi
interne ale tulpinii, care se contractă inegal. Rănile cauzate de ger se cicatrizează lent şi incomplet,
constituind focare de infecţie cu ciuperci, care determină putrezirea şi deprecierea lemnului. La fag,
gerurile de iarnă constituie una din cauzele importante ale formării falsului duramen - “inima roşie”,
foarte frecventă în făgetele montane din Banat şi Oltenia. Frigul puternic, urmat de încălzirea puternică a
solului, determină în pepiniere şi plantaţii tinere descălţarea sau deşosarea puieţilor de molid, brad, larice,
care din cauza dilatării şi contractării succesive a solului sunt ridicaţi uşor la suprafaţă. În pădure însă,
unde extremele climatice sunt atenuate, acest fenomen se înregistrează mult mai rar.

6. Influenţa pădurii asupra vântului

Pădurea se constituie într-un obstacol în faţa vântului şi ca urmare îi modifică acestuia direcţia,
intensitatea şi structura.
Influenţa pădurii asupra vântului depinde de speciile componente, de structura şi consistenţa ei. De
exemplu, s-au realizat cercetări care au evidenţiat că într-un arboret de molid, reducerea vitezei vântului
este mai accentuată decât într-un arboret de pin. De asemenea, viteza vântului se reduce mai mult în
arboretele cu consistenţă plină şi eventual etaj secundar, comparativ cu arboretele cu consistenţă redusă.
Viteza vântului scade pe măsura depărtării de lizieră, spre interiorul pădurii. Într-o pădure se stejar, la 200
metri în interior, viteza vântului scăzuse cu 97-98% faţă de cea din terenul descoperit. Viteza vântului în
pădure variază pe verticală, micşorarea cea mai accentuată producându-se în zona coronamentului.
În cazul vânturilor cu intensitate slabă, în zona situată între limita inferioară a coroanelor şi până la 1 m
de la sol, viteza este aproape uniformă apoi scade din nou până la suprafaţa solului. În cazul vânturilor
puternice, intensitatea vântului creşte uşor sub coronamentul pădurii, apoi scade până la suprafaţa solului.

7. Influenţa umidităţii asupra pădurii

Umiditatea este un factor limitativ al răspândirii pădurii, aşa cum este şi temperatura. Există în consecinţă
o limită xerică, dincolo de care pădurea nu se poate instala; în climatul mai rece şi umed din nordul
Europei această limită este de 200 mm, la noi este de 400-500 mm. În ceea ce priveşte plantele în general
şi arborii în special, se poate afirma că toate procesele biologice individuale sau colective ale acestora, de
la germinarea seminţelor până la distribuţia şi evoluţia vegetaţiei, toate sunt condiţionate de regimul
umidităţii. Apa este indispensabilă, reprezentând mediul în care sunt dizolvate substanţele minerale din
sol absorbite de plante, asigurând circulaţia substanţelor nutritive, furnizând hidrogenul necesar
fotosintezei; în plus, ea întreţine viaţa citoplasmei celulelor, permiţând autoreglarea temperaturii
ţesuturilor şi organelor plantelor, dar contribuie şi la diseminare.

8. Influenţa pădurii asupra solului

În general, biocenoza forestieră exercită o influenţă favorabilă asupra solului,

astfel: - descompune prin intermediul organismelor descompunătoare materia organică, contribuind la
procesul pedogenetic - rădăcinile plantelor absorb noi cantităţi de substanţe minerale, pe care le aduc la
suprafaţă şi le antrenează în circuitul biologic - tot rădăcinile plantelor, alături de unele microorganisme,
prin acţiunea lor mecanică şi chimică determină dezagregarea şi alterarea materialului parental şi afânarea
solurilor - biocenoza forestieră împiedică eroziunea şi alunecarea solului Un rol important îl joacă litiera
(care în regiunile temperate atinge cantitatea de 35 t·an-1·ha-1), care prin descompunere, contribuie la
îmbogăţirea solului în substanţe minerale şi azotate. În plus, ea protejează solul împotriva bătătoririi,
evaporării, scurgerilor de suprafaţă, încălzirii şi uscării excesive, acţionând ca un ecran protector şi
contribuind la continua ameliorare a solului. Speciile vegetale de umbră, constituind păduri mai dese,
furnizează cantităţi mai mari de litieră decât cele de lumină, la fel şi pădurile multietajate, amestecate.
Pădurile excesiv de dese însă, împiedică pătrunderea căldurii la sol şi diminuează ritmul de
descompunere. La fel se întâmplă pe solurile umede şi reci, unde activitatea microorganismelor este
redusă. Litiera din pădurile de răşinoase conduce frecvent la acidificare şi podzolirea mai activă a solului,
în comparaţie cu foioasele. În general, dacă solul este permanent acoperit de litieră, fără ca aceasta să se
acumuleze de la un an la altul, pădurea vegetează viguros. Importante sunt şi speciile fitocenozei; astfel,
cvercineele, bradul, fagul, care au înrădăcinare profundă, prelucrează un volum mai mare de sol,
determinând migrarea şi acumularea substanţelor organo-minerale la adâncimi mai mari decât speciile cu
înrădăcinare superficială, cum este de exemplu molidul. Biocenoza forestieră consumă o cantitate mai
mică din rezerva de substanţe minerale şi azotate a solurilor şi restituie o cantitate mai mare din consumul
total, comparativ cu păşunile sau culturile agricole, afectând astfel în măsură mai mică fertilitatea solului.

9. Influenţa solului asupra pădurii

În timp ce umiditatea şi temperatura determină distribuţia, zonarea, vegetaţiei pe zone întinse (la scară
mare), solul, prin însuşirile sale, determină distribuţia de detaliu a vegetaţiei. Unele componente ale
solului cum sunt substanţele nutritive, apa aerul, căldura din sol, consistenţa, etc., influenţează direct
plantele şi reprezintă factori ecologici, pe când textura, structura, porozitatea, densitatea, profunzimea,
etc., au o influenţă indirectă, constituind condiţii ecologice sau determinanţi ecologici.
Însuşirile solului cu maximă influenţă asupra vegetaţiei sunt: - profunzimea solului, care influenţează
compoziţia şi etajarea biocenozei forestiere precum şi capacitatea ei bioproductivă. În solurile mai
profunde, rădăcinile pătrund mai adânc, tulpinile cresc mai înalte şi mai bine elagate, arborii au o
longevitate şi o creştere mai mari. Solurile superficiale determină un sistem radicelar adaptat la o
profunzime scăzută a solului, productivităţi scăzute, doborâturi de vânt. - textura şi scheletul solului
condiţionează regimul de umiditate, căldură şi aeraţie şi determină mărimea şi calitatea biomasei produse
în biocenoză.
Cele mai favorabile sunt solurile cu textură mijlocie şi conţinut redus de schelet. Pe solurile nisipoase,
sărace, vegetează pinul silvestru, salcâmul, mesteacănul; pe solurile argiloase, compacte, impermeabile,
cerul şi gârniţa; pe solurile aluviale, neaerisite, umede, salcia şi aninul.
Solurile excesiv schelete, cu pierderi mari de apă, afectează conformaţia rădăcinilor şi tulpinilor. -
structura solului influenţează indirect prin modificarea permeabilităţii, compactităţii şi rezervelor de apă
şi de substanţe nutritive uşor asimilabile. Solurile cu structură glomerulară, afânate, bogate în humus, sunt
cele mai prielnice pentru o bună dezvoltare a speciilor componente ale fitocenozei. Păşunatul, turismul,
măsurile silvicuturale neadecvate pot determina degradarea structurii solului, cu consecinţe negative
asupra vegetaţiei. - reacţia solului modifică capacitatea de absorbţie a elementelor minerale. În general,
solurile din ecosistemele forestiere sunt slab acide până la foarte acide (pH = 3,5→6,5), iar uneori şi
neutre (pH=7).
Speciile sensibile la aciditatea solului sunt teiul, acerineele, frasinul, carpenul, iar cele rezistente molidul,
bradul, fagul stejarul, pinul silvestru. - troficitatea solurilor influenţează creşterea stratului arborescent şi
regenerarea lui. Această influenţă este exercitată atât de troficitatea minerală cât şi de cea azotată. În ce
priveşte troficitatea minerală, exigenţele plantelor, în special ale celor arborescente şi arbustive, cresc
odată cu înaintarea în vârstă, ating un maxim în momentul culminării creşterii în înălţime şi apoi
înregistrează un declin lent. Ca urmare, pe solurile sărace, mai ales în cazul stratului arborescent, dacă
acesta este alcătuit din specii introduse artificial în afara arealului lor natural, sau din specii exigente, în
momentul culminării creşterilor poate apare o perioadă critică în care unele exemplare,
sau specia în ansamblu, se pot usca. În funcţie de proporţia substanţelor minerale din greutatea masei
lemnoase uscate, speciile pot fi clasificate în:
- foioase cu consum ridicat de substanţe minerale (conţinutul în cenuşă, respectiv de substanţe
minerale în materia uscată a frunzelor, de 6-8%): frasin, plop negru, ulm, tei, salcâm, paltin.
- foioase cu consum mediu de substanţe minerale (5%): plop tremurător, salcie, cvercinee, carpen,
fag, jugastru
- foioase cu consum redus (4%): mesteacăn, anin

- răşinoase (2-3%): brad, molid, larice, pin silvestru.

Pădurea consumă mai puţine substanţe minerale în comparaţie cu păşunile sau culturile agricole, dar
consumă mari cantităţi de calciu şi azot.
 Alte macro sau microelemente, deşi sunt consumate în cantităţi mici, sunt indispensabile. Importante
dintre macroelemente (în afară de calciu şi azot) sunt fosforul, sulful, potasiul, magneziul, fierul; dintre
microelemente importante sunt manganul, zincul, cuprul, molibdenul, borul, clorul. Sărurile acestor
elemente se găsesc fixate în humus (aproximativ 98%), dizolvate (0,2%) şi absorbite de coloizii solului
(2%). Trebuie reţinut faptul că şi în cazul în care troficitatea minerală este ridicată, dacă celelalte însuşiri
ale solului (profunzime, textură, structură, conţinut de schelet) sunt nefavorabile, dezvoltarea şi producţia
biocenozei precum şi capacitatea ei de regenerare sunt diminuate. Lipsa unor elemente minerale poate
determina nu numai scăderea productivităţii, dar şi îmbolnăvirea sau moartea unor plante. Astfel, lipsa
potasiului determină formarea de ace scurte, lipsa azotului determină îngălbenirea frunzelor şi diminuarea
creşterilor, lipsa fierului, magneziului şi manganului, însoţită de lipsa calciului determină cloroza
frunzelor sau a vârfurilor tulpinilor.

În funcţie de exigenţele faţă de troficitatea minerală, speciile au fost clasificate în:

EUTROFE (cu exigenţe mari - brad, frasin, ulm, tei, paltin).
MEZOTROFE (cu exigenţe medii – fag, gorun, carpen etc.)
OLIGOTROFE (cu exigenţe mici – pin, molid, mesteacăn, salcâm etc.).
EURITROFE (cu mare amplitudine trofică – măceş, cătină, afin etc.).

În general, foioasele sunt mai exigente decât răşinoasele. Între exigenţele şi consumul substanţelor trofice
de către plante există diferenţe; astfel, pinul silvestru de exemplu, are şi exigenţe şi consum scăzut de
substanţe nutritive, spre deosebire de salcâm, care are exigenţe scăzute faţă de troficitatea solului, dar
consum ridicat (poate realiza acest consum ridicat datorită sistemului radicelar foarte întins care
exploatează un volum apreciabil de sol). Există specii care au exigenţe ridicate faţă de anumite substanţe
din sol, cum sunt speciile calcifile: mojdreanul, cărpiniţa, pinul negru, alunul turcesc, stejarul pufos, sau
dimpotrivă calcifuge: salcâmul, mesteacănul. Sunt şi specii halofile (care vegetează pe sărături): cătina,
sălcioara, oţetarul, glădiţa, care sunt adesea utilizate în reconstrucţia ecologică drept prime specii de
împădurire.

În ceea ce privește atât influența pădurii asupra factorilor abiotici ( ecologici) cât și invers se poate
observa o buna “conviețuire’’ a celor doua componente în perfectă armonie, fără de care cele două nu ar
putea supraviețuii. Este esențial un bun echilibru între cele două pentru a menține un ecosistem curat și
prielnic pentru toate speciile de animale, plante etc.