Reflexul conditionat
          Locul conditionarii in ansamblul metodelor  psihologice a dat nastere   la
discutii cu privire la apartenenta, dreptul de proprietate asupra reflexului conditionat
fiind revendicat cu argumente valabile atat de fiziologie  cat si de psihologie. Dupa
parerea noastra problema n-are absolut nici o importanta in stadiul actual al dezvoltarii
ambelor discipline, mai ales ca imprejurarile descoperirii metodei de catre I.P. Pavlov si
contributiile scolii sale la fundamentarea legilor reflexului conditionat sunt
binecunoscute. Conditionarea ca tehnica a invatarii este curent folosita in cercetarea
psihologica ; behaviorismul s-a construit pe acest fundament, iar legile elaborarii si
stingerii reflexelor conditionate clasice si instrumentale furnizeaza o baza solida  pentru
predictia comportamentului animal sau uman.

Reflexul conditionat ca obiect de cercetare si ca obiect al cercetarii activitatii

nervoase superioare ca instrument al cercetarii activitatii nervoase superioare continua
sa constituie una dintre problemele centrale ale dezbaterilor tuturor congreselor
internationale de fiziologie si psihologie din ultimii 15 ani. Simpozione si colocvii
internationale consacrate activitatii nervoase superioare mecanismelor cerebrale si
invatarii electroencefalografiei conditionarii, relatiilor dintre sistemul nervos central si
comportament etc., au avut ca obiect central al dezbaterilor contriburiile teoretice si
practice in acest domeniu creat de I.P.Pavlov si considerat aproape fara exceptie ca unul
dintre  cele mai fecunde teorii de cercetare ale psihofiziologiei, neurofiziologiei si
psihologiei.
          Subliniind inlocuirea treptata a tendintelor reductioniste cu cele relatinale
sau dialectice, Piaget arata ca marile descoperiri ale lui Pavlov au condus la distingerea
unor scari de fenomene si la  recunoasterea existentei actiunilor nivelelor superioare
asupra celor inferioare si nu numai invers (de ex. efectele exercitate de activitatea
nervoasa superioara asupra mecanismelor viscerale, rolul semnalizarilor verbale asupra
conditionarilor de scara inferioara s.a.) Argumentele electrofiziologiei in favoarea
interesarii diferitelor etaje in procesul conditionarii, si ale ciberneticii in favoarea
uatoreglarii proceselor cerebrale il conduc pe J. Piaget la concluzia ca “asociatia” e o
asimilare, stimulul conditionat prezentand o semnificatie doar in masura in care este
asimilat schemei alimentarii, mai mult, este vorba de o semnalizare anticipatoare.
          Pentru psihofiziologie, reflexul conditionat (RC) reprezinta o metoda de
cercetare de prim ordin deoarece permiter in acelasi timp modelarea unui anumit proces
psihic – invatarea – si studiul mecanismelor intime ale acestui proces prin intermediul
indicatorilor fiziologici.
          Deosebirea fundamentala dintre conditionarea clasica (Pavlov) si cea
instrumentala (Konorski, Skinner) consta in consecintele raspunsului conditionat ;
succesiunea evenimentelor e independenta de comportamentul subiectului (RC clasic) ;
pedeapsa sau recompensa decurg din raspunsul sau absenta raspunsului subiectului (RC
instrumental). Altfel exprimat, disponibilitatea recompensei sau pedepsei depinde de
comportamentul subiectului. In RC clasic intarirea e administrata independent de
performanta subiectului, in timp ce in RC instrumental subiectul poatr obtine
recompensa sau poate evita pedeapsa efectuand o activitate corespunzatoare.
Conditionarea operanta  este un caz particular al conditionarii instrumentale’
experimentatorul furnizeaza indicatii privitoare la raspunsul corect intarind
comportamentul care se apropie de acest raspuns.
           Faptul ca acceptarea sau cautarea recompensei ca si evitarea pedepsei sunt
la latitudinea animalului sau omului necesita o precizare referitoare la determinismul
comportamentului instrumental. Subiectul are la dispozitie posibilitatile motorii de a se
indrepta catre recompensa, de a efectua anumite miscari pentru a o obtine, dupa cum le
are pe cele de a evita pedeapsa’ dar activitatea pe care o desfasoara este strict
determinata de intercalarea in lantul raspunsurilor a unor conexiuni temporare centrate
pe analizatorul kinestezic. Repetarea succesiunii contribuie la fixarea conexiunilor intr-o
structura functionala la care participa formatiuni multietajate ale sistemului nervos ; in
prezenta unor conditii favorizante (drive) si declansatoare (stimuli externi) intregul lant
se reproduce cu fidelitae.
          A doua problema priveste consecintele “libertatii de actiune” din
conditiile instrumentale fata de cele clasice. Este evident ca, in comparatie cu
imobilizarea din modelul conditionarii clasice, in cel instrumental amintit, animalul are
posibilitatea de a se deplasa in intreg spatiul experimental. Acest avantaj ii confera nu
numai posibilitatea de a evita pedeapsa la semnalul stimulului nociv, dar si de a se
sustrage de la o activitate, chiard aca aceasta este recompensata. De exemplu, intr-o
serie de experimente am elaborat un sistemde reflexe alimentare la diversi stimuli
conditionati intariti alternativ la cele doua mese pe care se afla hrana. Dupa fixarea unui
raspuns, se trecea  la elaborarea latuia, intarit la masa a doua s.a.m.d. Cu foarte mare
greutate se elaboreaza mai mult de sase raspunsuri (cate trei la fiecare masa) ; in plus, la
fiecare stimul nou are loc tulburarea intregului sistem, apoi reconstruirea altui sistem in
care este integrata noua conexiune. Dar faptul deosebit il constituie la un moment dat
tentativele cainelui de a parasi ambianta experimentala ; animalul se indreapta catre usa,
o zgarie, incearca sa o deschida, etc. Desi intreg comportamentul este elaborat pe baza
recompensei alimentare, desi nu a fost prezentat vreodata un stimul   nociv sau
amenintator, solicitarea  in exces a capacitatii de invatare a provocat o reactie aversiva :
sustragerea, evadarea din ambianta. Mentionam ca nu e vorba de saturatie sau de
oboseala. Daca raspunsurile sunt intarite la o singura masa numarul reflexelor elaborate
este dublu.

          Din conditionarea clasicasunt cunoscute reactiile paradoxale,

ultraparadoxale si chiar refuzul mancarii, in fazele hipnotice sau in stari nevrotice, dar
« fuga de stimul» nu este posibila ; animalul imobilizat este supus in mod inexorabil
actiunii lor. In conditiile unei libertati de miscare animalul cauta activ scaparea de sub
actiunea stimulilor conditionati ; acestia exercita o presiune care intra in conflict cu
posibilitatile adaptative ale animalului. Explicatia nu este insa suficienta, iar
mecanismul psihofiziologic este inca departe de a fi descifrat.
          Dar RC de evitare este un raspuns instrumental, care o data elaborat si
fixat indica o perfecta adaptare la mediu, caracteristica unei activitati nervoase
superioare normale. In cel de-al doilea caz are loc un conflict cu ambianta, din care
subiectul (animalul sau omul) incearca sa evadeze ; raspunsul este un semn al
dezadaptarii   sau un « semnal de alarma » : limitele functionale au fost atinse.
Realitatea permite cu mare greutate separari nete ; nici macar experimentul  de laborator
nu impiedica trecerile, uneori imperceptibile, de la normal la patologic. Dar cunoasterea
primelor semne impiedica adincirea tulburarilor daca se intervine cu mijloace
psihoterapeutice sau psihofarmacologice.
          Fapt  este ca explicatia nu se poate multumi cu analogii, iar tratarea
problemei in cadrul schemei S-R nu permite accesul la mecanismul schimbarii unei
semnificatii.
          Cercetarea psihofiziologica a acestor modele prezinta avantajul de a putea
pune in evidenta odata cu pattern-urile comportamentale si modificarile indicilor
fiziologici care le insotesc. La randul lor, indicii fiziologici furnizeaza informatii asupra
directiei si marimii « cointeresarii » organice sugerand ipoteze explicative asupra
mecanismului aparitiei unor raspunsuri paradoxale, a manifestarilor de anxietate etc.
          Tratarea exclusiv psihologica (sau fiziologica) a unor modele
comportamentale fundamentale ale invataturii are – fiecare in parte – avantaje si limite
bine cunoscute. Prima descrie o varietate nesfarsita de modele si stabileste regularitati
ale dinamicii fenomenului ; cea de-a doua incearca sa releve structurile angajate in
conexiunile temporare cele mai simple, modificarile care au loc la nivel neuronal, rolul
fiecarei instante in determinarea fenomenului elementar. Beneficiind de modelul
psihologic si de indicatorii fiziologici a caror seemnificatie este cunoscuta,
psihofiziologia moderna are mai multe sanse sa explice procesul invatarii (nu atat
conditionarea unui raspuns visceral sau motor)la om sau animal, verificand atat
ipotezele psihologice asupra mecanismelor fiziologice privind extrapolarea     in
plan  psihologic a datelor    fiziologice.
          Pentru psihofiziologia invatarii, confruntarea experimentelor pe animale
cu cele pe subiecti umani, completarea lor cu observatiile clinice  face deseori
imposibila separarea ariilor psihofiziologiei si psihopatologiei.
          Tot astfel se poate cu greu izola conditionarea instrumentala de cea
clasica. Fara a pierde din vedere  deosebirile dintre RC clasic si cel instrumental
(procedee de elaborare, dinamica, structuri functionale angajate, semnificatie etc.)
constatam ca nu exista situatii de conditionare instrumentala fara conditionare clasica ;
tot astfel, o mare parte a modelelor RC clasice includ la un moment dat o veriga
instrumentala. De exemplu, dupa elaborarea unui RC alimentar clasic la un stimul
acustic, in intervalele dintre asocieri, animalul de experienta intoarce capul catre sursa
stimularii. Expectativa, atitudinea pregatitoare este inclusa in lantil reactiilor
instrumentale de obtinerea hranei intrucat contribuie la receptia optima a SC si la
cresterea promptitudinii raspunsului.
          Conditionarea clasica prezinta anumite avantaje experimentale  fata de cea
instrumentala intrucat modelul permite inregistrarea mai precisa a variatiilor
indicatorilor fiziologici periferici sau centrali (cu ajutorul EEG, al inregistrarilor
corticale sau subcorticale prin electrozi implantati cronic), controlul strict al SC  si SN
precum si al relatiilor de timp dintre ei. Modelul RC clasic a avut prioritate fata de cel
instrumental in cercetarile de psihofiziologie ; cu ajutorul lui s-au putut urmari
« substituirea » SN prin SC ca rezultat al conditionarii, elaborarea raspunsurilor
preagatitoare (emotionale, atentionale, anticipatoare) etc. Modelul instrumental a
beneficiat de mijloace moderne de teleinregistrare si telestimulare si a servit atat in
cercetari destinate studiului invatarii cat si al relatiilor dintre motivatie si invatare.

          Conceptia lui Pavlov asupra inchiderii corticale a circuitului conexiunii

temporare intre excitatia conditionata si cea neconditionata s-a bazat pe experimentele
in care s-a extirpat (partial sau total) scoarta cerebrala la animale. Posibilitatile oferite
de electrofiziologie au fost insa mult mai tarziu valorificate. De abia cu un an inainte de
moartea lui Pavlov apar primele observatii asupra blocarii ritmului alfa la un sunet care
fusese asociat in repetate randuri cu un stimul luminos.
          Durrup si Fessard au remarcat ca declicul obturatorului aparatului
fotografic intrebuintat pentru inregistrarea  blocajului ritmului alfa produs printr-un
stimul luminos, da nastere aceluiasi raspuns chiar si in cazul in care lumina nu a
mai  urmat stimulului acustic. Declicul nu produsese in prealabil un raspuns
electrocortical si a devenit capabil sa modifice specific ritmul alfa occipital in urma
asocierii lui in timp cu stimulul vizual. Daca insa declicul singur era repetat de mai
multe ori singur, isi pierde capacitatea de a mai modifica ritmurile occipitale (stingere).
           Utilizarea unui raspuns motor (generator de impulse proprioceptive) in
afara stimulului luminos a dat posibilitatea lui Gastaut si colaboratorilor sai sa studieze
mai precis aspectele topografice la om. S-a observat ca ritmul rolandic (« en arceau »)
este blocat sau desincronizat cu predilectie de miscari ale membrelor si nu este
influentat de stimularea vizuala. SC era un ton pur care nu producea o alterare evidenta
a ritmurilor EEG inainte de conditionare.  SN care bloca ritmul alfa era o lumina
continua sau intermitenta ; SN care bloca ritmul rolandic era produs de aferentele
proprioceptive, subiectul era invitat sa stranga pumnul sau sa miste mana (inregistrari
EMG). Dupa faza de desincronizare generalizata se observa ca SC produce blocarea
localizata (occipitala sau rolandica centro-laterala) a ritmurilor de repaos. Faptul ca
modificarile inregistrate sunt evidente in analizatorul cortical sau in aria de receptie a
SN sugera posibilitatea ca acesta poate fi focarul dominant in care au loc
transformarile. Totusi Gastaut considera ca inchiderea circuitului conditionat nu se
produce in cortex, ci la locul convergentei impulsurilor mediate de formatia reticulata si
de nucleii nespecifici talamici ; se formeaza un focar de excitatie in sistemul activator
ascendent cu dominarea ulterioara a proiectiilor localizate talamo-corticale. In realitate,
dupa cum au aratat cercetarile ulterioare, nu se poate vorbi de un « sediu unic » al
inchiderii conexiunii temporare, cu atat mai mult, cu cat originea corticala a inhibitiei
conditionate  (interne) care asigura discdriminarile fine, este incontestabila.
In cercetarile pe subiecti umani s-au introdus diferite rafinamente tehnice dintre
care mentionam toposcopia (Grey Walter) si encefaloscopia (Livanov) ; cu ajutorul
acestor metode s-au inregistrat modificarile locale ale potentialelor  cerebrale in cursul
stimularilor senzoriale si conditionarii precum si relatiile dintre reactivitatea diverselor
regiuni cerebrale pe de o parte si anumite activitati psihice. Cu toate eforturile si
perfectionarile tehnice nu avem inca o teorie psihofiziologica satisfacatoare a invatarii.
In orice caz, invatarea nu mai este conceputa ca un eveniment care se produce intr-un
anumit loc, ci ca o succesiune de evenimente care angajeaza structuri multietajate.
Galambos presupune ca este vorba de o sinteza mai larga care intereseaza patru sisteme
principale : a) calea aferenta clasica spre nucleiispecifici si ariile de proiectie corticale
respective ; b) sistemul senzorial eferent descendent, emergent din regiuni corticale sau
subcorticale si care face sinapse cu caile ascendente la toate nivelele, inclusiv primul
releu senzorial ; c) calea reticulara sau nespecifica ascendenta care primeste colateralele
cailor senzoriale specifice si patrunde in scoarta trecand prin nuvleii nespecifici
talamici ; d) circuitul limbico-mezencefalic, in care activitatea care ia nastere in
mezencefal, trece in hipocamp, amigdala, hipotalamus, nucleii septali, apoi inapoi in
formatia reticulara mezencefalica. Cu alte cuvinte, conditionarea este asigurata de
sistemul care aduce informatii despre mediul inconjurator, de cei care asigura alerta si
atentia si de sistemul legat indeosebi de factorii motivationali.
          In paralel, cercetarile neurocibernetice incearca sa interpreteze
invatarea  pe baza unor modele probabiliste ale retelelor neuronale (McCullogh si Pitts,
Grey Walter, A. Fessard s.a.). Cercetarile asupra morivatiei ca si asupra mecanismelor
intime ale conditionarii au apelat indeosebi la modele psihofiziologice si
neurofiziologice pe animal. In schimb, studiul activitatii de orientare, atentiei si
comportamentului emotional au beneficiat in mare masura de modelele experimentale
psihofiziologice umane.

          Studiul sistematic al reactiei de orientare si al relatiilor ei cu activitatea

reflex conditionata pe modele psihofiziologice umane a format obiectul cercetarilor
grupului lui E.N.Sokolov.
          Inregistrarea simultana a activitatii electrice cerebrale, musculare,
cutanate, miscarile oculare, respiratorii, modificarile calibrului vascular a permis
urmarirea evolutiei fiecarei componente (latenta, intensitate relativa, viteza stingerii
etc.) in cursul reactiei de orientare la stimuli acustici, tactili, proprioceptivi, vizuali.
          Nu insistam asupra rezultatelor de detaliu, deoarece au fost relevate intr-o
alta lucrare a noastra. Ceea ce dorim sa ilustram aici este valoarea explicativa a acestui
model experimental psihofiziologic. Ideea ca reflexul de orientare reprezinta un « sistem
functional unitar » se bazeaza pe anumite caractere comune ale raspunsurilor
bioelectrice  cerebrale, motorii si vegetative ; evolutia relativ independenta a
fiecarui  indicator pledeaza insa pentru specificitati de sistem, diferente individuale care
la randul lor influenteaza tabloul general. Efectele reactiei de orientare asupra
sensibilitatii analizatorilor, dinamica stingerii precum si interventia etajului cortical in
procesul inhibitiei interne care sta la baza stingerii reactiei de orientare au putut fi
urmarite cu ajutorul modelelor psihofiziologice.
          Prin intermediul modelului experimental psihofiziologic am cercetat
elaborarea si structurarea atitudinii pregatitoare si a atentiei operante ca  faze ale
procesului unitar al atentiei ; pe baza indicatorilor fiziologici s-au formulat ipoteze
explicative privind mecanismul atentiei.
          Integrarea tehnicii fiziologice in modelul psihofiziologic nu se limiteaza la
indicatorii amintiti mai sus si nici la culegerea pasiva a informatiilor. Este suficient sa
ne referim la cercetarile scolii lui K. M. Bikov asupra relatiilor cortico-viscerale pentru
a ne da seama cat de variate sunt posibilitatile de a ne informa asupra modificarilor
organice din cursul unui act comportamental. In ultima instanta , ceea ce dicteaza
folosirea unui indicator sau altuia este obiectivul cercetarii – descriptiv, de explorare, de
exploatare, de explicare – deoarece investigatia psihofiziologica are sanse sa contribuie
la explicarea mecanismului unui fenomen psihic numai in masura in care cunoaste
procesele fiziologice ale indicatorului utilizat, mecanismele lui de reglare, locul pe care-
l ocupa in ansamblul interrelatiilor organice, intr-un cuvant, semnificatia indicatorului
pe care il inregistreaza.
          R.A.Dykman defineste psihofiziologia ca studiul modificarilor care au loc
in multiple organe efectoare in prezenta unui anumit tip de stimulare sau a unor conditii
uniforme de fond. Accentul e pus pe multiplu intrucat - argumenteaza autorul –
cercetarea activitatii electrice sau a unei reactii motorii izolate (clipit sau flexic) nu
reprezinta un studiu psihofiziologic. Aceasta nu impiedica psihofiziologul sa
beneficieze de datele obtinute prin investigarea conditionarii unui singur sistem de
raspunsuri ; contributia lor la teoria conditionarii nu poate fi negata.
          Cercetatorul este nemultumit si chiar descurajat cand constata ca
raspunsurile unor indicatori apartinand aceluiasi sistem de reglare nu coreleaza, sau
ofera un coeficient de corelatie nesemnificativ. Prima alternativa care i se ofera este de a
atribui discordanta unor functii diferite pe care le reprezinta indicatorii folositi ; cea de-a
doua il indeamna de a prezenta datele fara comentarii sau chiar sa le considere
nerelevante. Depasirea impasului nu este usoara deoarece necesita o reconsiderare a
intregului plan experimental, inclusiv a metodelor de prelucrare statistica. In primul
rand trebuie verificata consistenta corelatiilor intraindividuale – stabilitatea relativa a
raspunsurilor, limitele de variatie ale parametrilor ( pentru a putea sesiza interventia
diferentiata a mecanismelor homeostazice asupra diversilor indicatori – si dinamica lor
de set, antrenament, obisnuinta. Tentativa de a degaja anumite caracteristici
psihofiziologice, o anumita configuratie a raspunsurilor la o conditie de stimulare
standard a fost recompensata in unele cercetari la care ne vom referi in continuare.
          De asemenea, in cercetarea deosebirilor interindividuale se contureaza atat
mijloace de identificare a unor particularitati tipologice cat si posibilitati de a extrage
criterii de diferentiere pe baza indicatorilor fiziologici. Asigurati fiind de « consistenta »
rezultatelor putem investiga variatiile indicatorilor in functie de nivelul activarii; am
grupat acest ansamblu de variabile in cadrul factorilor determinanti ai « conditiei
interne »psihofiziologice.