FUNDAMENTELE CERERII DE MONEDA

Termenul cerere de monedă exprimă atât un concept, cât şi o funcţie. Definiţia

conceptului pune în evidenţă noţiunea de încasare monetară, iar funcţia asociată cererii de
monedă rezultă din interpretarea modernă a ecuaţiei cantitative.
 Prima încercare de definire a cererii de monedă aparţine lui Leon Wallras (1874), care a
formulat ideea potrivit căreia aceasta exprimă o încasare dorită. Încasarea monetară a
unui agent economic este cantitatea de monedă pe care acesta o deţine, indiferent de
motivele sale. Astfel, în concepţia autorului, cererea de monedă este una de deţinere de
monedă.
Deci o primă distincţie posibilă este cea dintre moneda deţinută şi moneda utilizată.
Prin utilizarea monedei de care dispune, deţinătorului i se oferă în schimb bunurile, serviciile sau
titlurile financiare pe care le solicită, iar dacă utilizează întreaga cantitate de monedă atunci
cererea sa de monedă este „nulă”. Numai dacă conservă moneda „în casă”, atunci se manifestă
cererea de monedă. În acest mod, se poate explica, contrar a ceea ce se susţine în limbajul curent,
că deţinătorul care îşi retrage bancnotele de la un ghişeu automat, în vederea efectuării de
cumpărături, nu este un solicitant de monedă, deci nu contribuie la cererea de monedă. El
transformă moneda sa scripturală (de cont) în monedă materială, pentru o utilizare imediată.
Situaţia enunţată ilustrează că moneda poate fi deţinută, în scopul utilizării în viitor.
Întrucât utilizatorii de monedă din economie sunt supuşi, mai mult sau mai puţin,
fenomenului de iluzie monetară, cererea de monedă este exprimată în termeni reali, respectiv sub
forma încasărilor deflatate de nivelul general al preţurilor. Dacă M reprezintă cantitatea de
monedă şi P, nivelul general al preţurilor, atunci valoarea reală a monedei este dată de raportul
M/P, ceea ce evidenţiază că preţurile constituie o variabilă explicativă a comportamentului
deţinătorilor de monedă, chiar şi în absenţa „iluziei nominale”.
A doua distincţie posibilă este cea dintre încasarea instantanee şi încasarea medie.
Cererea de monedă se poate aborda la un moment dat, dar, cel mai adesea, analizele se realizează
pentru un interval de timp.
În cadrul analizei în decursul unei perioade, cererea de monedă poate lua accepţiuni
diferite: încasare disponibilă la începutul perioadei, încasare disponibilă la finele perioadei şi
încasare medie în cadrul perioadei.
 Pentru un utilizator de monedă care dispune la începutul perioadei de o anumită
cantitate de semne monetare, pe care le utilizează în vederea plăţilor pentru bunuri şi servicii,
astfel încât îşi epuizează suma deţinută iniţial, cererea de monedă va fi dată de nivelul mediu al
deţinerii sale de monedă, de-a lungul perioadei.
O a treia distincţie necesară este cea dintre moneda activă şi moneda pasivă (lentă),
întrucât este posibil ca deţinătorul de monedă să nu utilizeze întreaga cantitate de monedă în
decursul unei perioade. Prin moneda activă se desemnează cantitatea de semne monetare
utilizate în scopul realizării de tranzacţii generatoare de venituri. Caracterul activ al monedei
prezintă un conţinut productiv, fiind excluse tranzacţiile care reprezintă un simplu schimb de
bogăţie, cum ar fi, de exemplu tranzacţiile bursiere. Preluând termenii utilizaţi de Keynes în
„Tratat de Monedă”, numai moneda care asigură „circulaţia industrială” face parte din moneda
activă, iar cea care asigură circulaţia financiară este considerată ca monedă financiară.