Poezia ^Frumoasă e natura^ scrisă de Grigore

Alexandrescu aparține genului liric deoarece textul

este scris în versuri în care autorul își exprimă
sentimentele, gândurile, trăirile sufletești în mod
direct prin intermediul eului liric care își face simțită
prezența folosind mărcile lexico-gramaticale ca
pronumele ^-mi^, ^-m^, ^a mea^ de persoana I,
sugerând subiectivismul operei specific
romantismului. Multitudinea de procedee artistice,
figuri de stil ca personificări : ^al undei murmur^,
^vântul îți șoptește^; frecvența epitetului ^dulce^-
^nu e nimic dulce ca dulcea ta zâmbire^, ^sunt dulci
ale dorinței suvenire^; metafore ^misterul de
amor^, ^suflet pe pasurile-ți zbor^ încadrează textul
în romantism prin expresivitatea expusă.
Eul liric se află în ipostaza îndrăgostitului care
emană sentimente de melancolie, admirație, amor,
sensibilitate, acesta chiar adresându-i persoanei
iubite prin aceste versuri pline de emoție o
declarație de dragoste, de admirație, idolatrizând-o.
Primele versuri ale celor două strofe de început care
descriu frumusețea unui peisaj din natură în timpul
dimineții, respectiv visurile, dorințele și iluziile
puerile nu se compară cu persoana iubită.
Conjuncția adversativă ^dar^ din primele două
strofe are rolul de a sublinia sentimentele
îndrăgostitului si trăsăturile persoanei iubite pe care
o pune mai presus de orice frumusețe a lumii ^Dar
lumea nimic n-are ca tine de frumos^/ ^Dar nu e
nimic dulce ca dulcea ta iubire^. Această intensitate
a sentimentului de iubire este percepută ca miracol:
^misteruri de amor^ ce apare ca o concluzie la
finalul primelor două strofe.
Titlul este unul analitic, alcătuit dintr-un adjectiv,
un verb și un substantiv ce sugerează tema naturii
care este reluată în primul vers din operă,
evidențiind strânsa legătură între natură si cea de-a
doua temă principala, și anume iubirea, teme
specifice romantismului pașoptist. Titlul este o
inversiune care trimite la admirația față de natură,
însă care nu se compară cu persoana iubită, ea fiind
întruchiparea frumuseții absolute în viziunea eului
liric.
 Natura umanizată reunește cele două planuri,
uman-terestru cu cel universal-cosmic, astfel lumile
se întrepătrund ca prin magie creând un spațiu
mistic, erotic, departe de tot haosul din realitatea
cotidiană, un spațiu al celui visător care aspiră la
iubirea absolută de care nu are parte. ^Și roua și
zefirul, și floarea și verdeața^, ^iluzii îngerești^.
Această legătură între natură și iubire este o
asociere specifica romantismului.
Motivul visului este specific de asemenea
romantismului pașoptist și este regăsit în operă prin
care eul liric afirmă că fără de ea visul se transformă
în ceva neplăcut ( ^dar niciun vis nu-mi place, de nu-
l pricinuiești^ ), iar din ^visuri fericite^ se
transformă în coșmaruri care-l privesc pe eul liric de
iubire, distrugându-i universul ideal imaginar pe
care îl trăiește în vis. Pe când visul devine o lume în
care totul este posibil, o lume în care o poate privi
ne-ntrerupt, realitatea este una cruntă, este o lume
în care ^soarta neîmblânzită^ îi provoacă suferința.
Iubirea pe care eul liric o afirmă este una
nemărginită, sacrificând orice bunuri, orice plăceri
lumești pentru a-și putea manifesta sentimentele
profunde de iubire și a primi ceea ce oferă.

În concluzie, poezia ^Frumoasă e natura^ se

încadrează în romantism deoarece preia teme și
motive specifice și redă expresivitatea prin
multitudinea figurilor de stil.