Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
LUCRARE DE ATESTAT
2022
CUPRINS
Introducere
I. Învăţătura patristică despre prezenţa şi lucrarea
Cuvântului lui Dumnezeu în creaţie şi în Vechiul Testament
I.1. Prezenţa şi lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu în creaţie
I.2. Prezenţa şi lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu în Vechiul
Testament
II. Chipul evanghelic şi istoricitatea lui Iisus Hristos ca
Dumnezeu şi om
II.1. Chipul evanghelic şi istoricitatea lui Iisus Hristos
II.2. Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, ţinta noastră
finală
III. Întruparea, ca unire a firii dumnezeieşti şi a firii omeneşti
în Ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul sau în Persoana unică a lui
Iisus Hristos
III.1. Formula dogmatică
III.2. Sensul Ipostasului şi al firii
III.3. Deplina actualizare a firii umane în Hristos
III.4. Realizarea maximală a unirii lui Dumnezeu şi a omului în Iisus
Hristos
III.5. Urmările celor două firi în Hristos pentru noi
IV. Implicaţiile unirii ipostatice sau consecinţele întrupării
Cuvântului
IV.1. Comunicarea însuşirilor
IV.2. Lipsa de păcat a Mântuitorului
IV.3. Lui Hristos i se cuvine o singură închinare
V. Chenoza Fiului lui Dumnezeu
Concluzii
Bibliografie
INTRODUCERE
Matei 3,17: ,,Acesta este Fiul Meu iubit, întru Care bine am voit”
Matei 16,16: ,,Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”
1
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, pg. 91, 1285
fapte ale Sale decât evenimentele şi împrejurările naturale, care
puteau fi interpretate ca înfăptuindu-se fără un Dumnezeu personal.
Patriarhii şi proorocii trăiesc, în cuvintele ce li se comunică şi în
faptele săvârşite cu ei şi cu poporul Israel, prezenţa directă a persoanei
Cuvântului, deşi aceasta încă nu intra ca persoană în comunitatea
persoanelor umane. Persoana Cuvântului rămâne încă deasupra
oamenilor, deşi îşi face puternic simţită calitatea de persoană şi
interesul pe care-1 are pentru persoanele umane şi relaţia Sa cu ele.
De aceea cuvintele Lui sunt puternice şi au căldura comunicării
personale şi forţa de a opri pe oameni de la cele contrare voii Lui şi de
a-i sprijini în împlinirea voii Lui, forţă care susţine în acelaşi timp
raţiunea lor, fiind ea însăşi raţională.
Sfântul Maxim Mărturisitorul găseşte între prezenţa
Logosului, prin lucrurile şi prin raţiunea umană, şi prezenţa Lui în
Vechiul Testament o identitate de fond. Cuvintele şi faptele personale
mai clare din Vechiul Testament nu contrazic pe cele din natură (sau
prin revelaţia naturală), ci le pun şi pe acestea în lumină ca fiind
cuvinte şi fapte ale Sale, şi împlinesc ceea ce ar fi trebuit să se
împlinească prin acelea: un progres spre comuniunea tot mai adâncă
cu Dumnezeu.
Astfel, psalmistul vede mai clar, în lumina vorbirii şi acţiunii
mai directe a Cuvântului lui Dumnezeu în Vechiul Testament, însăşi
rânduiala din natură ca fiind cuvinte şi fapte ale lui Dumnezeu:
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte
tăria. Ziua zilei spune cuvânt şi noaptea nopții vesteşte ştiinţă. Nu
sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă... În soare
și-a pus locaşul Său” (Ps. 18, 1-5).
Despre prezenţa şi lucrarea Cuvântului în Vechiul Testament
ca pregătire a venirii Sale în trup, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune
că „înainte de venirea văzută şi în trup, Cuvântul lui Dumnezeu venea
în mod spiritual la patriarhi şi prooroci, preînchipuind tainele venirii
Lui; 2 sau: „Cuvintele legii şi ale proorocilor, fiind înainte-
mergătoarele venirii Lui în trup, călăuzeau sufletele la Hristos.” 3
Nu numai prin cuvinte îşi face Cuvântul mai sesizabilă
prezenţa în Vechiul Testament, ci şi prin fapte, prin tipuri rânduite de
El şi printr-o putere, în care se simţea ceva din harul care va iradia
deplin din El după Întrupare şi Înviere. „Harul Noului Testament era
ascuns tainic în litera Vechiului,” spune tot Sfântul Maxim. Sau:
„Voind Dumnezeu să trimită celor de pe pământ harul virtuţii
dumnezeieşti (al puterii producătoare de virtute) din cer, pentru mila
Sa cea către noi, a pregătit simbolic cortul sfânt şi toate cele din el,
care este o răsfrângere, un chip şi o imitare a înţelepciunii.” 4 Desigur,
cortul Vechiului Testament nu era simbol numai în sensul intelectual
al cuvântului, ci în sensul de recipient a ceva din puterea cortului de
sus, sau a Cuvântului dumnezeiesc personal, Care va aduce prin
Întrupare toată puterea Sa în trupul omenesc, adevăratul Lui cort, şi
deci în relaţia directă cu oamenii.
Sfântul Maxim consideră că orice mijloc prin care se face
comunicată prezenţa spirituală a lui Dumnezeu şi se face simţită
puterea Lui e un simbol al Lui. Dar simbolul poate deveni tot mai
transparent mijloc de comunicare a unei puteri tot mai mari a Lui.
Există astfel o suită de simboluri. Chiar Cuvântul lui Dumnezeu cel
întrupat poate deveni tot mai transparent şi poate manifesta în mod tot
mai simţit puterea Lui, corespunzător cu starea duhovnicească a celor
ce se alipesc Lui prin credinţă şi prin viaţă. «Precum cuvintele legii şi
ale proorocilor, fiind înainte-mergătoarele venirii Lui în trup,
călăuzeau sufletele la Hristos, la fel şi Cuvântul lui Dumnezeu cel
întrupat, ridicat întru slavă, S-a făcut înainte-mergătorul venirii Sale
duhovniceşti, călăuzind sufletele prin propriile Sale cuvinte spre
primirea luminoasei Sale veniri duhovniceşti. Această venire o
înfăptuieşte El pururea, preschimbând prin virtuţi pe cei vrednici din
trup în duh. Dar o va înfăptui şi la sfârşitul veacului, descoperind în
2
Capete gnostice, II, 28; Filocalia rom. II, pg. 177
3
Op. cit., II, 29; Filocalia cit., ibidem
4
Op. cit., I, 88, 89; Filocalia cit., pg. 160, 161. Sfântul Maxim urmează aici Sfântului Grigorie de Nyssa (Viaţa
lui Moise, pg. 44, 381 A)
chip vădit cele ce erau mai înainte ascunse tuturor.” 5 Cu cât prezenţa
Sa ca persoană e mai clar sesizată, cu atât iradiază, din Persoana Sa o
lumină spirituală mai vădită.
Astfel, „legea era umbra, iar proorocii (ansamblul
proorocilor), preînchipuirea bunurilor dumnezeieşti şi duhovniceşti
din Evanghelie.” În umbra anticipată e proiectată însă nu numai forma
nedeplin desluşită a originalului, ci şi ceva din puterea lui. Căci numai
o rază proiectată din original dă forma umbrei. În acest sens, „mana
dată lui Israel în pustie este Cuvântul lui Dumnezeu, Care hărăzeşte
toată plăcerea duhovnicească celor ce-L mănâncă şi se deosebeşte de
orice gust care răspunde poftelor celor ce-L mănâncă.”
Despre rezumarea şi întregirea prezenţei şi lucrării
Cuvântului înainte de întrupare atât în natură cât şi în Vechiul
Testament, în Hristos cel întrupat, prezenţă care astfel nu e suprimată
prin venirea Cuvântului în trup, ci făcută luminoasă, tot Sfântul
Maxim spune: „Taina întrupării Cuvântului cuprinde în sine înţelesul
tuturor ghiciturilor şi tipurilor Scripturii şi ştiinţa tuturor făpturilor
văzute şi cugetate.”6
5
Capete gnostice, II, 29; Filocalia cit., pg. 177-178
6
Capete gnostice I, 66; Filocalia II, pg. 148
7
Ibidem, pg. 584
putut fi produsul unei deducţii logice din viaţa Lui, sau produsul
vreunei fantezii subiective, stimulată de legătura sentimentală cu El a
celor ce au trăit în preajma Lui. Neputinţa judecăţii naturale de a
admite o astfel de înviere, nesilită de un fapt care să o impună
împotriva ei, a făcut-o să nu deducă din credinţa în Dumnezeu putinţa
învierii ca o bază pentru învierea tuturor oamenilor. Neputinţa
judecăţii naturale de a admite Învierea lui Hristos, dacă aceasta nu s-ar
fi produs ca un fapt de necontestat, ar fi dus, dimpotrivă, la îndoiala în
dumnezeirea Lui, sau din credinţa în dumnezeirea Lui n-ar fi dedus
Învierea Lui. Iar această neputinţă a judecăţii ar fi oprit şi lucrarea
fanteziei ucenicilor în acest sens, cu toată ataşarea sentimentală la El.
Caracterul Persoanei lui Iisus, oricât de excepţional a fost, nu i-a
convins pe ucenici a priori că El trebuie să învieze. O dovedeşte
aceasta fuga lor în timpul judecăţii şi patimilor Lui şi îndoiala
manifestată de ei de câte ori Hristos le-o prezicea, chiar când, pe de
altă parte, mărturiseau dumnezeirea Lui (Mt. 16, 16).
Chipul lui Iisus este un chip istoric, prin faptul că se
conciliază în autenticitatea Lui profundă cu umanitatea adevărată, dar
şi prin faptul că n-ar fi putut fi construit de vreo fantezie în această
adevărată desăvârşire a Lui. Prin învăţătura pe care a dat-o El nu a
făcut decât să tălmăcească umanitatea Sa desăvârşită.
El n-a venit să strice legea, care e lege dumnezeiască şi în
acelaşi timp legea firii noastre (Rom. 2, 14), ci să o împlinească (Mt.
5, 17), adică să ceară oamenilor să meargă mai sus spre ţinta împlinirii
lor ca oameni, ţintă la care El Se află. Jugul acestor porunci este uşor,
pentru că el corespunde aspiraţiilor umane celor mai autentice şi cine
îl ia şi îl poartă găseşte odihna adevărată a sufletului, pentru că îl
eliberează pe om de sfâşierile şi nemulţumirile care-1 agită (Mt. 11,
29). Aşa se întâlneşte harul cu natura, dacă înţelegem prin natură firea
cea adevărat umană, deschisă dialogului cu Dumnezeu şi urcând în El
spre împlinirea ei. „Păzind legea harului, trăim legea lui Dumnezeu
înscrisă în firea noastră,” spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. 8
8
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epist. II, c. Ioan Cubic., pg. 91, 390 D
II.2. Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, ţinta
noastră finală
9
Leonţiu de Bizanţ, pg. 180, 2, col. 1945: „Ipostasul nu arată simplu, nici direct deplinătatea (firii), ci starea de
sine
De aceea se poate spune că de-abia în Hristos natura umană e
activată în autenticitatea şi deplinătatea ei. Natura umană aduce şi în
Hristos voinţa ei naturală. Dar modul în care e activată voinţa aceasta
e ales de Ipostasul divin, Care nu o activează niciodată contrar naturii
umane. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Nu este acelaşi lucru a
voi şi a voi într-un anume fel.”
Dacă Hristos a actualizat în modul cel mai propriu naturii
voia ei naturală, El a personalizat-o în modul cel mai autentic, căci nu
se poate actualiza o fire decât personalizând-o. Iar dacă această
actualizare autentică înseamnă o actualizare conformă voii lui
Dumnezeu, rezultă că Ipostasul Cuvântului a personalizat în modul
cel mai autentic firea umană asumată.
10
Despre paza celor cinci simţuri, De S. N. Schoina, pg. 207
poate realiza decât în modul din urmă. O unire prin fiinţă ar însemna
prefacerea naturii umane în natură divină, ceea ce nu e posibil. Unirea
prin energie (lucrare), ca cea între Dumnezeu şi oameni înainte de
Hristos, e o unire prin relaţie, care ţine pe Dumnezeu în afara
umanităţii şi nu o fereşte pe aceasta de păcat, de înstrăinare.
Unirea prin relaţie a lui Dumnezeu cu noi oamenii în Hristos
e o relaţie prin comunitatea firii umane, dar şi printr-o anumită
comunicare între firea divină şi cea umană unite în El. E o relaţie
directă ce se stabileşte în felul acesta între Dumnezeu Cuvântul şi noi
oamenii.
11
Ibidem
12
Citate din Despre viaţa lui Hristos
Tot prin unirea ipostatică explică şi Leonţiu de Bizanţ faptul
că trupul lui Hristos nu e numai plin de viaţa dumnezeiască a Fiului
lui Dumnezeu, ci şi de-viaţă-făcător.
Fiul lui Dumnezeu Se umanizează fără a înceta să fie
Dumnezeu, ci devenind ipostasul firii omeneşti. Prin aceasta El Îşi
însuşeşte modurile noastre de gândire şi de sensibilitate, pentru a le
transfigura, sau umaniza până la capăt, sau a le îndumnezei.
13
Sfântul Maxim Mărturisitorul
14
Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, pg. 150, 513 C
de la început rana şi durerea şi moartea împotriva păcatului.” 15 „De
aceea îndată după păcat Dumnezeu a îngăduit moartea şi durerea, nu
ca să aducă judecată păcătosului, ci ca să ofere un leac celui
bolnav.”16 Moartea a venit „ca să nu fie nemuritor păcatul”. 17
15
Ibidem
16
Ibidem
17
Sfântul Grigorie Teologul, Cuv. 38 la Teofanie, pg. 36, 324
a făcut ipostasul trupului. Prin aceasta nu ne închinăm făpturii, căci nu
ne închinăm trupului Lui ca unui simplu trup, ci ca unuia unit cu
Dumnezeirea”.
Lui Hristos I se cuvine o singură închinare, ca lui
Dumnezeu, pentru că închinarea se adresează Persoanei, iar Persoana
lui Hristos e una: Fiul lui Dumnezeu cel întrupat. Închinarea e parte
dintr-un dialog, iar dialog nu e decât între persoană şi persoană.
Dialog nu poate avea loc între persoană şi natură, fie ea chiar natura
unei persoane şi chiar a Persoanei lui Iisus Hristos. Dacă I-am da lui
Hristos două feluri de închinări, L-am împărţi în două persoane.
18
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Iisus Hristos sau restaurarea omului”, Edit. Omniscop, Craiova, 1993, pg.
129
CONCLUZII