Universitate ”Ovidius” din Constanța

Facultatea de Arte
Arta Educației Muzicale
Master I
Student: Crăciun Ștefan

SERIALISMUL
Mai rar denumit sistemul dodecafonic (grc. dodeka phonoi, „douăsprezece sunete”)
reprezintă o tehnică de compoziție prin care celor douăsprezece sunete ale gamei cromatice li se
acordă aceeași importanță, numărul de apariții al oricăror două sunete într-o partitură construită
astfel fiind egal. Cele 3 Piese pentru pian, op 11 (1909) ale lui Arnold Schónberg, relevă căutările
sale de organizare a materiei sonore într-un sens diferit de cel tradiţional. De abia în Cinci piese
pentru pian, op. 23 (1923), în special Vals, şi apoi în Serenada, op. 24 (1923), şi Suita pentru pian,
op. 25 (1924), experienţa şi practica sa capătă o bază teoretică. Înainte de Schönberg, și alți
compozitori, precum Max Reger și Richard Strauss, au folosit serii dodecafonice. Chiar și în opera
Idomeneo a lui Mozart există un pasaj în care apar consecutiv patru acorduri de trei sunete, care
conțin toate cele 12 sunete ale gamei cromatice.
In acest mod, încercările anterioare de folosire a complexului cromatic (tot 12 sunete) au
căpătat o nouă orientare teoretică şi practică în organizarea fluxului sonor, astfel că norma potrivit
căreia un sunet nu poate fi repetat decît după apariţia celorlalte 11 din serie, cît şi baza atonală au
constituit cele două puncte esenţiale care au dus la formarea principiilor teoretice ale şcolii
dodecafonice-seriale vieneze.
Ca mijloc de îrnbogăţire a tehnicii seriale s-au stabilit patru principii de folosire contra
punctică a ei, şi anume :1. prezentarea seriei propriu-zise, 2. inversare de direcţie, 3. recurenţa şi
4. recurenta inversării de direcţie. Suma totală a tuturor acestor posibilităţi de manevră lineară a
seriei este de 48 de variante.
Totuși, Serialismul ca termen a fost introdus în anul 1947 de către muzicologul francez
René Leibowitz ca o delimitare față de dodecafonismul serial al lui Schönberg și reprezenta o
dezvoltare a acestuia fiind compus din reguli stricte. În timp ce la dodecafonism doar succesiunea
înălțimii tonurilor este supusă unei reguli precise, în muzica serială tehnica compoziției se bazează
pe ordonarea tuturor parametrilor muzicali (înălțime, durată, intensitate, timbru) în succesiuni și
proporții stabilite, zise serii,
Faţă de Arnold Schonberg, care considera dodecafonia-serială (în special seria ce putea fi
alcătuită şi din mai puţine sunete decît 12) ca element de organizare apropiat rolului pe care îl avea
tema în muzica tonală, elevul său Anton Webern a văzut în serie latura intervalică pe temeiul căreia
se putea structura o materie sonoră; apoi, dacă Arnold Schonberg şi-a concentrat atenţia asupra
organizării înălţimilor, Anton Webern urmăreşte şi serializarea altor parametri: durată, intensitate,
timbru. de unde și denumirea acestui curent.
În timp ce Schönberg și Alban Berg nu rup în totalitate legăturile cu muzica tradițională,
Anton Webern începe să utilizeze fără compromisuri serialitatea dodecafonică. Prima compoziție
în care sunt aplicate cu strictețe regulile seriale este piesa pentru pian intitulată Mode de valeur et
d'intensié a lui Olivier Messiaens. Pierre Boulez, Karlheinz Stockhausen, Luigi Nono şi alţii duc
această idee mai departe, ajungîndu-se astăzi la puncte limită ale evoluţiei tehnice dodecafonice-
seriale.
Dodecafonia creată de Schönberg, Josef Hauer şi Golemişev nu a avut răsunetul dorit, în
ciuda unor acțiuni foarte dârze și puternic sprijinite de finanța vremii. Cu toată reclama
zgomotoasă, făcută de cercurile din Köln, Viena, Berlin, Paris, Roma, ea nu s-a impus ca sistem,
menit să-l înlocuiască pe cel tradițional. În îndrumare, în compoziţie, Hindemith ia poziţie
împotriva acestui principiu, arătând că: “Înrudirea sunetelor se bazează pe legi ale naturii, pe
structura însăşi a materialului sonor şi a auzului nostru, precum şi pe un raport abstract,
matematic, al lor. Nu putem anula această înrudire a sunetelor, căci oriunde se întâlnesc două
sunete, în mod simultan sau în succesiune, această întâlnire determină automat un raport calitativ
al intervalului”
Vorbind despre îngrădirile impuse creatorului de către regulile dodecafoniei seriale,
Hindemith afirma următoarele: “În materie de construcţie muzicală, dodecafoniştii sunt robii unui
formalism, faţă de care artificiile flamanzilor timpurii par nevinovate jocuri de copii.”Întrebat
despre rostul muzicii dodecafonice, Şostakovici sublinia: ”Sunt ferm convins că în muzică, la fel
ca şi în oricare alt domeniu de activitate umană, este absolut necesar să se caute drumuri noi.
Părerea mea este că acei care văd aceste drumuri noi în dodecafonie greşesc profund”.
 Totuși, ca metodă de construcţie muzicală, serialismul îşi are adepți, care i-au fundamentat
teoretic dreptul la viaţă. După opinia teoreticianului Josef Rufer, dodecafonia s-a impus în practica
muzicală ca o necesitate de a înlocui tonalitatea care, ca principiu ordonator, nu mai făcea faţă
“împovăratului câmp energetic armonic”. Acordurile amplificate până la zece, unsprezece şi chiar
la doisprezece sunete cu greu mai pot fi raportate la un centru tonal.
BIBLIOGRAFIE:
 Bughici, Dumitru (1978), Dictionar de Forme și Genuri Muzicale, Editura Muzicală,
 Vasile Iliuț, Ana-Maria Călin, O carte a Stilurilor Muzicale, Editura Academiei de Muzică,
1995
 D. and J.-Y. Bosseur: Révolutions musicales: la musique contemporaine depuis 1945
(Paris, 1993)
 P. Griffiths: Modern Music and After (Oxford, 1995)
 The New Grove Dictionary of Music and Musicians Vol 7., Stanley Sadie,1980
 https://cpciasi.wordpress.com/lectii-de-istoria-muzicii/lectia-9-secolul-al-xx-lea-muzica-
moderna/