Teoria și metodologia instruirii

Profesor : Conf. Dr. Gianina-Ana Masari

Studentă: Rotaru Claudia Elena

Specializare: Pedagogia învățământului primar și preșcolar

 Strategii didactice. Stiluri de predare/ învățare

Știați că fiecare dintre noi avem un stil de predare/învățare? Dar ce este un „stil”? Dar
“strategia didactică”?

“Strategia didactică este parte componentă a tehnologiei didactice şi se referă la

demersul autentic de abordare (ce implică atât respectarea principiilor didactice şi de proiectare,
cât şi de articulare a unui conţinut prin utilizarea metodelor, tehnicilor şi procedeelor didactice, a
resurselor şi mijloacelor de învăţământ şi a modurilor de organizare raportate la stilurile de
învăţare şi predare şi nivelul de performanţă al actorilor implicaţi într-un context dat,
demonstrând flexibilitate, creativitate şi pertinenţă în soluţiile propuse) a unei activităţi didactice
pentru realizarea unui scop specific.” (Masari,G.,2009 p.35)
“Strategia didactică = sistem complex și coerent de mijloace, metode, materiale și alte
resurse educaționale care vizează atingerea unor obiective.

- ocupă un loc central în cadrul activității didactice, deoarece proiectarea și

organizarea lecției se realizează în funcție de decizia strategică a profesorului.

- este concepută ca un scenariu didactic complex, în care sunt implicați

actorii predării – învățării, condițiile realizării, obiectivele și metodele vizate.

- prefigurează traseul metodic cel mai potrivit, cel mai logic și mai eficient
pentru abordarea unei situații concrete de predare și învățare( astfel se pot preveni erorile,
riscurile și evenimentele nedorite din activitatea didactică).” (www.edu.ro)

Componente ale strategiei didactice:

 sistemul formelor de organizare și desfășurare a activității educaționale,

 sistemul metodologic, respectiv sistemul metodelor și procedeelor didactice,
 sistemul mijloacelor de învățământ, respectiv a resurselor utilizate,
 sistemul obiectivelor operaționale.
 Caracteristici ale strategiei didactice:

 implică pe cel care învață în situații specifice de învățare;

 raționalizează și aduce conținutul instruirii la nivelul/ după particularitățile
psihoindividuale
 creează premise pentru manifestarea optimă a interactiunilor dintre celelalte
componente ale procesului de instruire
 presupune combinarea contextuală, originală, unică, uneori, a elementelor
procesului instructiv-educativ.

Tipologia strategiilor didactice

“Specialiştii domeniului confirmă dificultatea delimitării stricte a strategiilor în funcţie de

anumite criterii şi converg spre ideea generală că în practica educativă întâlnim, de regulă,
strategii mixte. Doar cu rol de investiţie metodologică, s-au identificat câteva criterii în sensul
structurării unei tipologii a strategiilor de instruire:

 după domeniul activităţilor instrucţionale predominante (B. Bloom, M.D. Merrill şi J.C.
Kelety, 1981, A.M. Lesgold, 1984, I. Cerghit, 1993):
- strategii cognitive;
- strategii psihomotrice;
- strategii afectiv motivaţionale;
- strategii combinatorii;
 după traseul cognitiv (Di Vesta, 1983, J.R. Anderson,1980, G.R. Norman, 1985, A.L.
Campione şi J.C. Brown, 1998):
- strategii inductive (de la percepţia intuitivă la explicaţie, de la exemplul concret la idee);
- strategii deductive (de la principiu la exemplu, de la ipoteza la faptul testat prin observaţie şi
experiment);
- strategii analogice (mediere prin intermediul unui model);
- strategiile transductive (prin apelul la raţionamente tranzitive, metaforice, eseistice, etc.);
- strategii mixte (compilative, interactive şi dinamice);
 după gradul de structurare a sarcinilor de instruire (directivitate/permisivitate) (D.
O’Neal, 1988, J.V. Wertsch, 1991, R.B. Iucu, 1999):
- strategii algoritmice (impun o dirijare strictă a învăţării, prescriind un comportament specific
fiecărui obiectiv; realizate prin combinarea metodelor algoritmice – imitare de modele date,
exerciţiu, memorare, receptare, reproducere, algoritmizare, instruire programată);
- strategii semi-prescrise/nealgoritmice (dirijarea nu mai este strictă, sunt conferite spaţii largi
deciziilor secundare, comportamentele vizate de obiective nu mai sunt atât de clar conturate);
- strategii expozitiv-euristice (cultivă descoperirea, încurajând comportamentele de căutare,
sprijină elevul în procesul de luare a deciziilor; realizate prin combinarea metodelor expozitive
– povestirea, explicaţia, prelegerea, conversaţia, dialoguri euristice, descoperirea,
demonstraţia, problematizarea, modelarea, observare nemijlocită, munca cu manualul,
experimentul, lucrări practice, cercetări în grup);
- strategii evaluativ-stimulative (prin combinarea metodelor specifice de verificare – observare,
chestionare orală, lucrări scrise sau practice, teste docimologice, examene; de măsurare şi notare
a rezultatelor, de interpretare şi apreciere calitativă, de ameliorare, de stimulare).”
(Masari,G.,2009 p.36-37)

Stiluri de predare/ învățare

“Stilul reprezintă o variabilă organizaţională ce cuprinde componente psiho-sociale şi

manageriale cu un grad înalt de influenţă în planul relaţional şi interacţional pedagogic. R. Iucu
(2000) defineşte stilul ca fiind “un set de constante asociate comportamentului şi care sunt situate
la regiunea de contact cu câmpul psihopedagogic şi perceptibile direct, fără o mediaţie internă”.
Acelaşi autor defineşte stilul de predare astfel: „o dimensiune activă, dinamică a
instruirii, influenţând în mod decisiv starea de existenţă instrucţională a strategiei prin contribuţia
adusă la constituirea şi „echilibrarea” unei relaţii educaţionale armonioase”.
 Considerăm că stilul de instruire reflectă acel ansamblu individual de trăsături de
personalitate, comportament, raporturi interpersonale, competenţe şi aptitudini specifice, roluri
asumate şi calităţi personale, manifestat constant în activitatea de desfăşurare a procesului
educaţional.” (Masari,G.,2009, p.37)

Caracteristici
“În scopul identificării fundamentelor psihologice de construcţie ale stilului educaţional
al cadrului didactic, R. Iucu (2000) structurează un model de analiză a personalităţii cadrului
didactic, bazat pe evoluţia structurilor de personalitate de la “personalitatea de bază“ la
“personalitatea cristalizată”.
Pe baza unei analize transversale, R. Iucu grupează componentele interne ale
personalităţii cristalizate:
 competenţa ştiinţifică
 competenţa socială
 competenţa managerială
 competenţa psihopedagogică “ (Masari. G,.2009,p. 37)

Clasificarea stilurilor de instruire

„ I. Una dintre primele clasificări a fost realizată de N. Bennett, în 1976, care considera
că profesorii din învăţământul primar pot manifesta două tipuri de comportament – formal şi
informal – însă, în funcţie de situaţia educaţională, aceştia trebuie să opereze cu ambele stiluri:

1. profesorii formali promovează achiziţia de deprinderi de bază în citit şi calcul matematic şi

atingerea unui nivel informaţional înalt;
2. profesorii informali accentuează rolul creativităţii elevilor, al autoexprimării acestora, al
valorizării scopurilor sociale şi emoţionale.

II. Raportându-ne la imaginea de clasă ca grup şi la una dintre principalele funcţii ale
cadrului didactic – funcţia de conducere, identificăm cadrul didactic în ipostaza de lider a
grupului de elevi. În acest sens, ne sprijinim pe clasificarea realizată de K. Lewin, R. Lippit şi
R.K. White care au identificat trei stiluri de conducere a unui grup:

1. stilul autoritar
2. stilul democratic
3. stilul laissez-faire

III. Vroom clasifica stilul educaţional raportându-se la modelul normativ:

1. autocrat I: profesorul ia singur decizia pe baza informaţiilor deţinute până atunci;
2. autocrat II: profesorul obţine informaţii suplimentare şi apoi decide;
3. consultativ I: profesorul este cel care prezintă problema unor membri relevanţi ai grupului
(şeful/liderii grupului), apoi hotărăşte singur;
4. consultativ II: profesorul acceptă adesea ca membrii grupului să ia decizii

IV. Analizând cele patru sisteme dominante de guvernare şi de conducere propuse de

R.Likert, prin asociere putem identifica comportamentul specific al cadrului didactic manifestat
în situaţii educaţionale diverse:
1. autoritar-exploatator
2. autoritar-binevoitor:
3. consultativ
4. participativ: “(Masari. G.,2009, p.38-39)

Metode de învățământ

“ Sunt acele căi prin care elevii ajung, în procesul de învățământ, sub coordonarea
educatorilor, la dobândirea de cunoștinte, deprinderi, la dezvoltarea capacităților intelectuale și la
valorificarea aptitudinilor specifice.

Metoda - un plan de acțiune, o succesiune de operații realizate în vederea atingerii unui

scop
 - un instrument de lucru în activitatea de cunoaștere și de formare a abilităților

- este o tehnică de care profesorul și elevii se folosesc pentru efectuarea acțiunii

de predare-învatare; ea asigură realizarea în practică a unei activități proiectate mintal, conform
unei strategii didactice.

Funcții ale metodelor de învățământ:

 cognitivă
 normativă;
 motivațională
 formativ-educativ-compensatorie
Clasificări ale metodelor de învățământ:

1. Din punct de vedere istoric:

a) metode clasice sau tradiționale - expunerea

- conversația

- exercițiul

- demonstrația

b) metode de dată mai recentă sau moderne - problematizarea

- expunerea însoțită de mijloace tehnice

- modelarea

- algoritmizarea

- instruirea programată
 2. În funcție de modalitatea principală de prezentare a cunoștințelor:

a) metode verbale - bazate pe cuvântul scris sau rostit;

b) metode intuitive - bazate pe observarea directă, concret-senzorială a obiectelor și

fenomenelor realității sau a substitutelor acestora;

sau:

a) metode de comunicare orală:

- metode expozitive - povestirea

- expunerea

- prelegerea

- explicația

- descrierea

- metode interogative – conversația euristică;

- metode care presupun discuții și dezbateri -problematizarea

- brainstorming-ul;

b) metode bazate pe contactul cu realitatea- demonstrația, modelarea, experimentul

3. După gradul de angajare a elevilor la lecție:

a) metode pozitive sau pasive- pun accent pe memoria reproductivă și ascultarea pasivă;

b) metode activ-participative- favorizează activitatea de explorare personală și

interacțiunea cu ceilalși colegi.
 4. După forma de organizare a muncii:

a) metode individuale - adresate fiecărui elev în parte ;

b) metode de predare-învățare în grupuri de elevi (omogene sau eterogene);

c) metode frontale - aplicate în activitățile cu întregul efectiv al clasei;

d) metode combinate - alternări/îmbinări între variantele de mai sus

5. După funcția didactică principală:

a) metode de predare și comunicare;

b) metode de fixare și consolidare;

c) metode de verificare și apreciere a rezultatelor activității școlare

6.În funcție de axa învațare -> prin receptare (învățare mecanică) – învățare prin
descoperire (învățare conștientă):

a) metode bazate pe învățarea prin receptare – expunerea

- demonstrația cu caracter expozitiv

b) metode care aparțin preponderent descoperirii dirijate:

- conversația euristică

- observația dirijata

- instruirea programată și studiul de caz.

c) metode de descoperire propriu-zisă - observarea independentă

- exercițiul euristic
 - rezolvarea de probleme

- brainstorming-ul etc.

Principalele metode de invatamant:

1. Expunerea didactică

2. Conversația didactică

2.1. Conversația euristică

2.2. Conversația examinatoare (catehetică)

2.3. Conversația în actualitate

3. Metoda demonstrației

3.1. Demonstrația cu obiecte

3.2. Demonstrația cu acțiuni

3.3. Demonstrația cu substitute

3.4. Demonstrația combinată

3.5. Demonstrația cu mijloace tehnice

4. Metoda observării

5. Lucrul cu manualul

6. Metoda exercițiului

7. Algoritmizarea

8. Modelarea didactică

9. Problematizarea
10. Instruirea programată

11. Studiul de caz

12. Metodele de simulare

13. Învățarea prin descoperire “ (www.edu.ro)

֍ Aplicație pentru înțelegere mai bună a informației: ֍

“A fost odată un văduv care locuia împreună cu cele două fete ale sale care erau
foarte curioase și inteligente. Fetele îi puneau mereu multe întrebări ... la unele știa să le
răspundă, la altele nu...Cum își dorea să le ofere cea mai bună educație, într-o zi și-a
trimis fetele în vacanță cu un înțelept.

Înțeleptul știa întotdeauna să le răspundă la întrebările pe care ele le puneau. La

un moment dat, una dintre ele a a adus un fluture pe care plănuia să îl folosească pentru a
înșela înțeleptul.

- Ce vei face? o întrebă sora ei.

- O să ascund fluturele în mâinile mele și o să întreb înțeleptul dacă e viu sau mort.

Dacă va zice că e mort, îmi voi deschide mâinile și îl voi lăsa să zboare. Dacă va
zice că e viu îl voi strânge și îl voi strivi. Și astfel, orice răspuns va avea, se va înșela.
Cele două fete au mers într-o clipă la înțelept. L-au găsit meditând.

- Am aici un fluture. Spune-mi, înțeleptule, e viu sau mort?

Foarte calm, înțeleptul surâse și îi zise:

 - Depinde de tine... fiindcă e în mâinile tale.”

a) Ce înțelegeți din textul de mai sus?

b) Este importantă cunoașterea elevului în susținerea activității didactice?

2. Dă o definiție personală conceptului de stil de învățare.

Întrebări pentru colegi/profesor:

1. Care sunt beneficiile identificării și dezvoltării stilurilor de învățare?

2. Cum ne dăm seama ce tip de abordare adoptă elevii?

3. Cum identificăm stilurile de învățare?

Referințe bibliografice:

 Masari,G. (2009), Teoria și metodologia instruirii, Manual anul II, Semestrul I –ID
Pedagogia învățământului primar și preșcolar, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza,
Iași
 www.edu.ro