Strategia didactică

Dinu Andreea Georgiana

Filip (Bratu) Ada-Alexandra
Mușat Andreea-Raluca
 Strategiile didactice
Bunul mers al procesului de învăţământ şi rezultatele pe care le
obținem depind de metodele folosite.
Marii pedagogi au scos în evidență faptul că folosindu-se metode
diferite se obţin diferenţe esenţiale în pregătirea elevilor, că însuşirea
unor noi cunoştinţe sau comportamente se poate realiza mai uşor sau
mai greu, în funcţie de metodele utilizate
Strategia didactică este:

-„un ansamblu de acțiuni și operații de predare – învățare, în mod deliberat

structurate sau programate, orientate în direcția atingerii, în aceste condiții
de maximă eficacitate, a obiectivelor prestabilite”.[1]

– „o acțiune decompozabilă într-o suită de decizii – operații, fiecare

decizie asigurând trecerea la secvența următoare pe baza valorficării
informațiilor dobândite în etapa anterioară.
În acest sens, strategia devine un model de acțiune care acceptă in initio posibilitatea
schimbării tipurilor de operații și succesiunea lor”.[2]

– „un grup de două sau mai multe metode și procedee integrate într-o structură
operațională, angajată la nivelul activității de predare-învățare-evaluare, pentru
realizarea obiectivelor pedagogice generale, specifice și concrete ale acesteia, la
parametri de calitate superioară”.[3]
– „un ansamblu de procedee prin care se realizează conlucrarea dintre profesor și elevi
în vederea predării și învățării unui volum de informații, a formării unor priceperi și
desprinderi, a dezvoltării personalității umane”.[4]
– „aspectul dinamic, activ, prin care cadrul didactic dirijează învățarea”. [5]
 Strategiile didactice presupun îmbinarea tuturor elementelor
procesului instructiv-educativ în condiţii/ contexte concrete.
Strategia a fost definita ca un mod de combinare si organizare cronologica
a ansamblului de metode si mijloace alese pentru a atinge anumite
obiective.
Strategia de predare-învăţare (strategii didactice) este expresia unităţii
organice a metodelor, procedeelor, mijloacelor de învăţământ şi a
modurilor de organizare a învăţării (frontal, pe grupe şi individual), în
derularea lor secvenţială pentru atingerea obiectivelor instructiv-
educative.[6]
 Strategia didactică este un termen unificator, integrator, care
reunește sarcinile de învățare cu situațiile de învățare,
reprezentând un sistem complex și coerent de mijloace,
metode, materiale și alte resurse educaționale care vizează
atingerea unor obiective.

- este necesară în orice act pedagogic, ocupând un loc

central în cadrul activitații didactice, deoarece proiectarea
și organizarea lecției se realizează în funcție de decizia
strategică a profesorului.

- este concepută ca un scenariu didactic complex, în care

sunt implicați actorii predării – învățării, condițiile
realizării, obiectivele și metodele vizate.
 Astfel, strategia prefigurează traseul metodic cel mai potrivit, cel mai
logic și mai eficient pentru abordarea unei situații concrete de predare si
învățare.
În acest fel, prin proiectare strategică se pot preveni erorile, riscurile si
evenimentele nedorite din activitatea didactică
Principalele componente ale strategiei didactice sunt:

 sistemul formelor de organizare și desfășurare a activitații educaționale;

 sistemul metodologic respectiv sistemul metodelor și procedeelor

didactice;

 sistemul mijloacelor de învățamânt, respectiv a resurselor utilizate;

 sistemul obiectivelor operaționale.

Strategia didactică are urmatoarele caracteristici:
 implică pe cel care învață în situații specifice de învățare;
raționalizează și adecvează conținutul instruirii la particularitățile
psihoindividuale;
 creează premise pentru manifestarea optimă a interacțiunilor dintre
celelalte componente ale procesului de instruire;
 presupune combinarea contextuală, originală, unică, uneori, a
elementelor procesului instructiv-educativ.

Construirea unei strategii adecvate intereselor elevilor si nivelului lor de

pregatire, reprezintă din acest punct de vedere o provocare continuă si un
efort permanent de creativitate didactică din partea profesorului.
 Strategiile didactice se clasifică după mai multe criterii:
a) Activitatea dominantă în procesul instruirii:
De predare :
• de prezentare, de urmărire a unor norme, prescripţii, reguli de tip algoritmic, prin
expunere,
• explicaţie, demonstraţie, programare, exerciţiu;
• de activizare a elevilor în predare, prin intercalarea metodelor şi procedeelor
activ-participative, a muncii independente sau în grupuri mici;
• de combinare a celor două modalităţi de predare, în variate proporţii de
asamblare;
• de combinare a predării în mod expozitiv cu sarcini de învăţare euristică (de
descoperire), prin metode expozitiv-euristice;
 De învăţare :
• algoritmică:
– prin imitare de modele date;
– prin repetare, exersare, memorare;
– prin cunoaştere concret-intuitivă;
– prin algoritmizare, pas cu pas
• euristică:
– prin observare nemijlocită;
– prin rezolvare de probleme deschise;
– prin experimentare;
– prin dezbateri, dialoguri euristice;
– prin cercetări în grup;
– prin simulare, modelare, aplicaţii;
– prin tehnici de creativitate (prezentate de noi);
• mixtă (prin combinarea celorlalte moduri)
De evaluare
b) Natura obiectivelor dominante:
• Cognitive;
• Afective ;
• Psihomotorii;
• In combinaţii variate a lor;
c) Modul de dirijare a învăţării:
• De dirijare pas cu pas (algoritmice);
• De semidirijare (semialgoritmice);
• De nedirijare (creative).
d) Tipul de raţionament abordat
1. Inductive;
2. Deductive;
3. Transductive;
4. Analogice;
5. Combinate.
Sub fiecare metodă de predare stă ascunsă o ipoteză asupra mecanismului de învăţare
al elevului (Mircea Maliţa). Educatorii trebuie să se preocupe de găsirea unor metode şi
procedee variate adaptate diferitelor situaţii de instruire în care elevii vor fi puşi. Pe baza
metodelor pe care le stăpâneşte, educatorul va încerca noi metode de predare.
Este loc în acest domeniu pentru manifestarea imaginaţiei şi creativităţii didactice, cu
efecte pozitive nu numai asupra elevilor, ci şi asupra dascălului
Bibliografie
1. Ioan Cerghit, Metode de învățământ, Iași, Ed. Polirom,
2006, p. 276.
2. Dan Potolea, Profesorul și strategiile conducerii invățării,
Bucuresti, Editura Academiei, 1989, p. 144.
3. Sorin Cristea, Dicționar de termeni pedagogici, București,
Editura didactică și pedagogică, 1998, p. 422.
4. Ioan Nicola, Tratat de pedagogie școlară, București, Editura
Aramis, 2003, p. 441.
5. Marin Manolecu, Elemente structurale ale curriculumului
școlar, semnificații și interacțiuni. Aplicații, Iași, Editura
Polirom, 2008,p. 193.
6. Dan Potolea, op. cit., p. 146.
7. Ioan Cerghit, Sisteme de instruire alternative și
complementare, Iași, Ed. Polirom, 2008, p. 34.
Vă mulțumim pentru
atenție!!