Republica Populară Chineză

China (scris cu caractere chineze tradiționale: 中國; scris cu caractere chineze simplificate: 中国; Pinyin
Zhōnghuá Rénmín Gònghéguó Despre acest sunet ascultă (ajutor·info)), denumită oficial Republica
Populară Chineză, este un stat independent situat în Asia de Est. Este țara cea mai populată din lume, cu
o populație de peste 1.350.000.000 de locuitori. China are un sistem unipartid, condus de către Partidul
Comunist Chinez, având sediul guvernamental în orașul-capitală Beijing.[7] Acesta exercită jurisdicție
peste 22 de provincii, cinci regiuni autonome, patru municipii de subordonare centrală (Beijing, Tianjin,
Shanghai și Chongqing) și două regiuni administrative speciale, având în mare parte un sistem de
autoguvernare (Hong Kong și Macao). RPC revendică, de asemenea, Taiwanul, drept a XXIII-a provincie,
care este, în prezent, controlată de către o entitate politică separată, Republica Chineză (RC); o
revendicare controversată din pricina statutului politic complex din Taiwan.[8]

Acoperind aproximativ 9,6 milioane de km2, China este ca mărime a suprafeței de uscat a doua țară din
lume[9] și a III-a / a IV-a țară după suprafața totală, în funcție de metoda de măsurare.[b] Peisajul Chinei
este vast și divers, variind de la stepe și deșerturi, precum Gobi și Taklamakan, din nordul arid, la
pădurile subtropicale din sudul umed. Lanțuri muntoase precum Himalaya, Karakoram, Pamir și Tian
Shan separă China de Sudul și Centrul Asiei. Fluviile Yangtze și Galben, ca lungime al III-lea și al VII-lea din
lume, curg dinspre platoul tibetan înspre dens populata coastă de est. Coasta Chinei, de-a lungul
Oceanului Pacific, este de 14.500 km lungime și este mărginită de mările Bohai, Galbenă, Chinei de Est și
Chinei de Sud.

Istoria Chinei începe din erele civilizației antice – una dintre cele mai vechi din lume – care a înflorit în
bazinul fertil al Fluviului Galben, în Câmpia Chinei de Nord. De milenii, sistemul politic al Chinei s-a bazat
pe monarhii ereditare, cunoscute sub numele de dinastii, începând cu semimitologica Xia, din bazinul
Fluviului Galben (cca 2000 î.Hr.). De la anul 221 î.Hr., când dinastia Qin a cucerit o serie de mai multe
state, pentru a forma un imperiu chinez, țara s-a extins, fărâmițat și reunificat de mai multe ori.
Republica Chineză (1912-1949) (RC) a răsturnat ultima dinastie în 1911 și a condus China Continentală
până în 1949. După înfrângerea Imperiului Japoniei în Al Doilea Război Mondial, Partidul Comunist i-a
învins pe naționaliștii din partidul Kuomintang, din China Continentală, și a proclamat Republica
Populară Chineză, la Beijing la 1 octombrie 1949, în timp ce Kuomintangul a mutat guvernul RC la
actuala capitală, Taipei.

De la introducerea unor reforme economice în 1978, China a devenit una dintre economiile mari ale
lumii, cu cea mai rapidă creștere economică. În 2013 a fost ca mărime a doua economie din lume, atât
cu PIB-ul total nominal, cât și cu paritatea puterii de cumpărare (PPC) și este, de asemenea, cel mai mare
exportator și importator din lume de bunuri.[10] China este una din țările ce deține arme nucleare și are
cea mai mare armată permanentă, cu al doilea buget din lume luat-după mărime -destinat apărării.[11]
RPC este membră a Organizației Națiunilor Unite din anul 1971, când a înlocuit RC în calitate de membru
permanent al Consiliului de Securitate al ONU. China este, de asemenea, membră a numeroase
organizații multilaterale formale și informale, inclusiv OMC, APEC, BRICS, Organizația pentru Cooperare
de la Shanghai, BCIM și G-20. China este prima putere regională din Asia și este considerată o
superputere la nivel mondial.[12][13]
Etimologie

Cuvântul „China” este derivat din cuvântul persan Cin (scris cu alfabetul arab: ‫)چین‬, care provine de la
cuvântul sanscrit Cina (चीन).[14] Este consemnat pentru prima dată în 1516, în jurnalul exploratorului
portughez Duarte Barbosa.[15] Jurnalul a fost tradus și publicat în Anglia în 1555.[16] Teoria tradițională,
propusă în secolul al XVII-lea de către Martino Martini, este că „Cina” este derivat din „Qin” (秦), regatul
vestic al Chinei, în timpul dinastiei Zhou.[17] Cu toate acestea, termenul a fost folosit în scripturile
hinduse timpurii, inclusiv în Mahabharata (secolul V î.Hr.) și Legile lui Manu (secolul II î.Hr.).[18][19]

Numele oficial al prezentei țării este „Republica Populară Chineză” (scris cu caractere chinezești
simplificate: 中华人民共和国; scris cu pinyin: Zhōnghuá Rénmín Gònghéguó). Denumirile chineze
obișnuite ale țării sunt: Zhongguo (scris cu caractere chinezești tradiționale: 中國; scris cu caractere
chinezești simplificate: 中国, de la Zhong: „central” sau „de mijloc” și Guo: „stat” sau „state” – și în
timpurile moderne – „națiune”) și Zhonghua (în chineză: 中华), cu toate că numele oficial al statului a
fost schimbat de mai multe ori, de către dinastii succesive și guverne moderne. Termenul ZhongGuo a
apărut în diverse texte antice, cum ar fi „Textul clasic despre Istorie” din secolul al VI-lea î.Hr.,[c] iar în
perioada pre-imperială a fost adesea folosit ca un concept cultural pentru face o distingere față de
triburile Huaxia, percepute ca „barbare”. Termenul, care poate fi singular sau plural, făcea referire la
grupul de state sau de provincii al Câmpiei Centrale (Chineze), dar până în secolul al XIX-lea nu a fost
folosit ca un nume pentru întrega țară. Chinezii nu au fost singurii care și-au considerat țara ca
„centrală”, conceptul fiind întâlnit și la alte civilizații.[20]

Istorie

Preistorie

Dovezile arheologice sugerează o prezență umană pe teritoriul Chinei încă de acum 250.000 = 2,24
miloane de ani.[21] O peșteră din Zhoukoudian (în apropierea Beijingului de astăzi) prezintă fosile
hominide datând din perioada 680.000 - 780.000 î.Hr.[22] Fosilele sunt ale Omului de Pekin, un exemplu
de Homo erectus care utiliza focul.[23] Situl Omul de Pekin a dat, de asemenea, resturi de Homo sapiens
datând din perioada 18.000-11.000 î.Hr.[24] Unii oameni de știință susțin că o formă de protoscriere a
existat în China mai devreme de anul 3000 î.Hr.[25]

Conform traditiei chineze, prima dinastie monarhică a fost Xia, care a apărut în jurul anului 2070 î.Hr.
[26] Dinastia a fost considerată mitică de către istorici, până la săpăturile arheologice științifice de la
Erlitou, unde au fost găsite rămășițe datând din epoca bronzului, în Henan în 1959.[27] Însă rămâne
neclar dacă aceste site-uri sunt rămășițele dinastiei Xia sau unei alte culturi din aceeași perioadă.[28]

Domnia dinastică timpurie

Prima dinastie din China care a lăsat consemnări istorice, semi-feudala Shang,[29] era poziționată de-a
lungul Fluviului Galben, din estul Chinei, din secolul al XVII-lea î.Hr., până în sec XI î.Hr.[30] Inscripțiile
divinatorii de pe oase, din timpul dinastiei Shang, reprezintă cea mai veche formă de scriere chineză,
găsită până în prezent[31] și este predecesoarea directă a caracterelor chineze moderne.[32] Shang a
fost cucerit de către Zhou, care a domnit între secolele XII si V î.Hr., până când autoritatea centralizată a
fost, încetul cu încetul, erodată de către lideri militari feudali. Au apărut, astfel, mai multe state
beligerante independente, datorită slăbirii autorității statului Zhou, întrându-se în perioada de 300 de
ani a Primăverilor și Toamnelor, întreruptă doar ocazional de către regele Zhoului. Până în Perioada
Statelor Combatante, din secolele V-III î.Hr., mai rămăseseră doar șapte state suverane puternice, pe
teritoriul Chinei de azi, fiecare stat având propriul său rege, ministere și armată.

China Imperiala

Perioada Statelor Combatante s-a încheiat în 221 î.Hr., după ce statul Qin a cucerit celelalte șase regate
și a fondat primul stat chinez unificat. Regele Zheng al statului Qin s-a autoproclamat „Primul Împărat”
(始 皇帝) Shi Huang, procedând apoi la impunerea de reforme în întreaga Chină, în special
standardizarea forțată a limbii chineze, standardizarea unităților de măsură, a lungimii axului carului și
standardizarea monetară. Dinastia Qin a durat doar cincisprezece ani, prăbușindu-se la scurt timp după
moartea lui Qin Shi Huang, întrucât politicile sale legaliste și autoritare, dure, au dus la rebeliuni pe scară
largă.[33][34]

Marele Zid Chinezesc a fost construit de către mai multe dinastii, într-un răstimp de peste două mii de
ani, pentru a proteja regiunile agricole sedentare din interiorul Chinei, de incursiunile păstorilor nomazi
din stepele nordice

Ulterioara dinastie Han a condus China între 206 î.Hr. și 220 dHr, creând o identitate culturală durabilă,
care s-a păstrat până în prezent în rândul populației chineze.[33][34] Dinastia Han a extins considerabil
teritoriul imperiului datorită campaniilor militare inițiate, ajungând până în Peninsula Coreeană,
Vietnam, Mongolia și Asia Centrală și, de asemenea, a contribuit la crearea Drumului Mătăsii din Asia
Centrală. Han China a devenit, treptat, cea mai mare economie a lumii antice.[35] Dinastia a adoptat
confucianismul, o filozofie dezvoltată în Perioada Primăverilor și Toamnelor, ca ideologie oficială de stat.
În ciuda abandonului oficial al Legalismului, ideologia oficială a dinastiei Qin, instituțiile și politicile
legaliste au rămas și au stat la baza guvernării Han.[36]

După prăbușirea dinastiei Han a urmat o perioadă de dezbinare, cunoscută sub numele de Perioada
celor Trei Regate.[37]

În anul 581 d.Hr, China a fost reunificată sub dinastia Sui. Cu toate acestea, dinastia s-a prăbușit
timpuriu, la aceasta contribuind și înfrângerea sa din timpul războiului Goguryeo-Sui (598-614).[38][39]

Sub următoarele dinastii Tang și Song, tehnologia și cultura chineză au intrat într-o epocă de aur.[40]
Rebeliunea An Shi din secolul al VIII-lea a devastat țara și a șubrezit dinastia.[41] Dinastia Song a fost
primul guvern din istoria lumii care a emis bani de hârtie și primul sistem politic din China care a fondat
o flotă navală permanentă.[42] Între secolele X și XI, populația Chinei s-a dublat, ajungând la aproximativ
100 milioane de oameni, în mare parte ca urmare a extinderii cultivării orezului în centrul și sudul
imperiului și a producției excedente de alimente. Dinastiei Song a văzut, de asemenea, o înflorire a
filozofiei și artei. Pictura peisagistică și de portret au fost duse la noi nivele de maturitate și de
complexitate.[43] Elitele sociale se adunau pentru a admira operele artistice, să-și împărtășească
propriile creații și să comercializeze opere de artă prețioase. Dinastiei Song a văzut o revigorare a
confucianismului, ca răspuns la creșterea în importanță a budismului, din perioada Tang.[44]

Detaliu din pictura „De-a lungul râului în timpul Festivalului Qingming”, din secolul XII, reprezentând
viața de zi cu zi în orașul capitală al dinastiei Song, Bianjing (modernul Kaifeng)
În secolul al XIII-lea, China a fost cucerită, treptat, de către Imperiul Mongol. În 1271, liderul mongol
Kublai Khan fondează dinastia Yuan. Aceasta a cucerit ultimul bastion al dinastiei Song în 1279. Înainte
de invazia mongolă, populația Songului era de 120 de milioane de cetățeni, reducându-se la 60 de
milioane, până la recensământului din 1300.[45]

Un țăran pe nume Zhu Yuanzhang a răsturnat dinastia Yuan în 1368 și a fondat dinastia Ming. Sub
dinastia Ming, China s-a bucurat de o altă epocă de aur, dezvoltându-se una dintre cele mai puternice
marine din lume, beneficiind de o economie bogată și prosperă în mijlocul unei înfloriri a artei și a
culturii. Aceasta a fost perioada când Zheng He a condus explorări maritime, ajungând tocmai până în
Africa.[46] În primii ani ai dinastiei Ming, capitala Chinei a fost mutată de la Nanjing la Beijing. În timpul
dinastiei Ming, filosofi, cum ar fi Wang Yangming au analizat și extins neo-confucianismul, formulând
conceptele de individualism și moralitate înnăscută.[47]

În 1644, Beijingul a fost capturat de către o coaliție de forțe rebele, conduse de Li Zicheng, un funcționar
minor Ming, care a condus o revoltă țărănească. Ultimul împărat Ming, Chongzhen, s-a sinucis atunci
când orașul a căzut. Dinastia manciuriană Qing, aflată în alianță cu generalul dinastiei Ming. Wu Sangui,
a răsturnat dinastia de scurtă durată, Shun, fondată de către Li, procedând, ulterior, la preluarea
controlului politic de la Beijing, oraș ce a devenit noua capitală a dinastiei Qing.

Sfârșitul domniei dinastice

O pictură de secol XIX înfățișând Rebeliunea Taiping (1850–1864)

Dinastia Qing, care a durat din 1644 până în 1912, a fost ultima dinastie imperială a Chinei. În secolul al
XIX-lea dinastia Qing a experimentat imperialismul occidental, în urma a două războaie ale opiului (1839-
1842 și 1856-1860), cu Marea Britanie. China a fost forțată să semneze tratate inegale, să plătească
despăgubiri de război, să permită extrateritorialitate pentru străini și să cedeze Hong Kongul britanicilor.
[48] Primul Război Sino-Japonez (1894-1895) a dus la pierderea influenței dinastiei în Peninsula
Coreeană, precum și cedarea Taiwanului, Japoniei.[49]

Dinastia Qing a început, de asemenea, să se confrunte cu tulburări interne, în care au murit milioane de
oameni. Între anii 1850 și 1860, eșuata Rebeliune Taiping a devastat sudul Chinei. Alte revolte majore au
mai fost: Războaiele Clanurilor Punti – Hakka (1855-1867), Rebeliunea Nien (1851-1868), Rebeliunea
Miao (1854-1873), Rebeliunea Panthay (1856-1873) și revolta Dungan (1862-1877).

În secolul al XIX-lea a început marele val de emigrări al chinezilor. Pierderilor cauzate de emigrare li s-au
adăugat conflictele armate, dar și catastrofele naturale, cum ar fi Foametea din China de Nord dintre
1876-1879, în care au murit între 9 și 13 milioane de oameni.[50] Împăratul Guangxu a elaborat în 1898
un plan de reforme, pentru a stabili o monarhie constituțională modernă, dar a fost împiedicat de
Împărăteasa Văduvă Cixi, printr-o lovitură de stat. Rebeliunea anti-occidentală a Boxerilor (1899-1901) a
slăbit și mai mult dinastia Qing. Revoluția Xinhai din 1911-1912 a pus capăt dinastiei Qing și a stabilit
Republica Chineză.

Republica Chineză (1912-1949)

Sun Yat-sen, părintele fondator al Chinei moderne (așezat, în dreapta) și Chiang Kai-shek, ulterior,
președinte al Republicii Chineze
La 1 ianuarie 1912 a fost înființată Republica Chineză, iar Sun Yat-sen, liderul partidului Kuomintang
(KMT sau Partidului Naționalist), a fost proclamat președinte provizoriu.[51] Cu toate acestea,
președinția i-a fost cedată ulterior lui Yuan Shikai, un fost general Qing, care, în 1915, s-a auto-proclamat
împărat al Chinei. În fața condamnării populare și a opoziției din propria sa armată, Beiyang, Yuan a fost
forțat să abdice și să restabilească republica.[52]

După moartea lui Yuan Shikai, în 1916, China a devenit fragmentată politic. Guvernul de la Beijing era
recunoscut pe plan internațional, dar practic lipsit de putere,[53][54] întrucât de la sfârșitul anilor ’20,
liderii militari regionali controlau cea mai mare parte a teritoriului republicii. Spre sfârșitul anilor ’20,
Kuomintangul, condus de către Chiang Kai-shek, a fost capabil să reunifice țara, sub controlul său, cu o
serie de manevre militare și politici abile, cunoscute colectiv sub denumirea de „Expediția Nordică”.[55]
[56] Kuomintangul a mutat capitala națiunii la Nanjing și a pus în aplicare „tutelajul politic”, un stadiu
intermediar de dezvoltare politică prezentat în Doctrina San-min a lui Sun Yat-Sen, un plan pentru
transformarea Chinei într-un stat democratic modern.[57][58] Divizarea politică din China a făcut
anevoioasă lupta lui Chiang cu liderii comuniști, împotriva cărora Kuomintangul era în război încă din
1927, în cadrul Războiului Civil din China. Acest război a continuat cu succese pentru Kuomintang, mai
ales după ce comuniștii s-au retras în Marșul cel Lung, însă numai până la agresiunea japoneză din 1936,
incidentul Xi'an forțând armata lui Chiang să înfrunte Imperiul Japonez.[59]

Al Doilea Război Chino-Japonez (1937-1945), un teatru al celui de-al Doilea Război Mondial, a forțat o
alianță incomodă între Kuomintang și comuniști. Forțele japoneze au comis numeroase atrocități de
război împotriva populației civile; în total pierzându-și viața mai mult de 20 de milioane de civili chinezi.
[60] Surse chineze afirmă că totalul pierderilor umane – militari și civili, morți, răniți și dispăruți – se
ridică la 35 de milioane de oameni, între 1931-1945.[61] Se estimează că aproximativ 200.000 de chinezi
au fost masacrați în orașul Nanjing, numai în timpul ocupației japoneze.[62] Japonia a capitulat
necondiționat în 1945. Taiwanul, inclusiv arhipelagul Pescadores, a fost pus sub controlul administrativ
al Republicii Chineze. China a ieșit (tehnic) victorioasă, dar devastată de război și ruinată financiar.
Neîncrederea continuă dintre Kuomintang și comuniști a dus la reizbucnirea războiului civil. În 1947 a
fost stabilită o conducere constituțională, dar din cauza tulburărilor politice continue, multe prevederi
ale constituției RC nu au fost niciodată puse în aplicare în China Continentală.[63]

Republica Populară Chineză (1949 - prezent)

Luptele majore ale Războiului Civil Chinez s-au încheiat în 1949, odată ce Partidul Comunist controla cea
mai mare parte a Chinei continentale și retragerea Kuomintangului în largul mării, reducând astfel
teritoriul RC numai la Taiwan, Hainan și micile insule din jur lor. La data de 1 octombrie 1949,
președintele Partidului Comunist Mao Zedong a proclamat crearea Republicii Populare Chineze.[64] În
1950, Armata Populară de Eliberare a reusit să captureze Hainanul de la Naționaliști[65] și să ocupe
Tibetul.[66] Cu toate acestea, restul forțelor naționaliste au continuat insurecțiile în vestul Chinei, de-a
lungul anilor ’50.[67]

Mao a încurajat creșterea populației, iar sub conducerea sa populația Chinei aproape s-a dublat, de la
aproximativ 550 de milioane la peste 900 milioane de locuitori.[68] Cu toate acestea, Marele Salt Înainte
al lui Mao, un proiect de reformă economică și socială pe scară largă, a dus la un număr estimat de 45 de
milioane de decese între 1958 și 1961, în cea mai mare parte din cauza foametei.[69] Între 1 și 2
milioane de moșieri au fost executați fiind stigmatizați drept „contrarevoluționari”[70] În 1966, Mao și
aliații săi au lansat Revolutia Culturală, ceea ce a adus o perioadă de incriminare politică și revolte
sociale, care a durat până la moartea lui Mao, în 1976. În octombrie 1971, Republica Populară Chineză a
înlocuit Republica China în cadrul Organizației Națiunilor Unite și a luat locul acesteia în calitate de
membru permanent al Consiliului de Securitate ONU.[71]

După moartea lui Mao în 1976 și arestarea facțiunii cunoscute sub numele de Grupul celor Patru, care a
fost învinuit pentru excesele Revoluției Culturale, Deng Xiaoping a preluat puterea și a condus țara spre
reforme economice importante. Partidul Comunist a slăbit, ulterior, controlul guvernamental asupra
vieții personale a cetățenilor și comunele au fost desființate, în favoarea arendării pământurilor
țăranilor. Această turnură a evenimentelor a marcat trecerea Chinei de la o economie planificată la o
economie mixtă, cu un mediu de piață tot mai deschis.[72] China a adoptat constituția actuală la 4
decembrie 1982. În 1989, reprimarea violentă a protestelor studențești din Piața Tiananmen a adus
condamnare internațională și sancțiuni împotriva guvernului chinez.[73]

Presedinte Jiang Zemin și premierul Zhu Rongji au condus națiunea în anii ’90. Sub administrația lor,
performanța economică a Chinei a scos un număr estimat de 150 de milioane de țărani din sărăcie și a
susținut o rată medie anuală de creștere a produsului intern brut de 11,2%.[74][75] Țara a aderat în mod
oficial Organizația Mondială a Comerțului în 2001, menținându-și rata mare de creștere economică și
sub președinția lui Hu Jintao, în anii 2000. Cu toate acestea, creșterea rapidă a avut un impact sever
asupra resurselor țării și a mediului,[76][77] și a provocat majore migrări omenești.[78][79] Nivelul de
trai a continuat să se îmbunătățească, în ciuda recesiunii de la sfârșitul anilor 2000, dar controlul politic
centralizat rămâne strâns.[80]

Pregătirile pentru schimbările de putere, preconizate pentru anul 2012, au fost marcate de dispute
facționale și scandaluri politice.[81] La al XVIII-lea Congres Național al Partidului Comunist din China, din
noiembrie 2012, Hu Jintao și Wen Jiabao au fost înlocuiți, în calitate de președinte și premier, de Xi
Jinping și Li Keqiang, aceștia doi preluând oficial mandatul în 2013.[82][83] Sub conducerea lui Xi,
guvernul chinez a inițiat eforturi pe scară largă pentru a reforma economia,[84][85] care a avut de
suferit din cauza instabilității structurale și creșterii încetinite.[86][87][88][89] Administrația Xi a
anunțat, de asemenea, reforme majore ale politicii „unicului copil” și ale sistemulului penitenciarelor.
[90]

Geografie

Republica Populară Chineză este a doua țară ca mărime din lume, după suprafața uscată[91], în urma
Rusiei și este, a treia, sau a patra, cea mai mare ca suprafață totală după Rusia, Canada și, în funcție de
modul de calcul, Statele Unite ale Americii.[d] În general, suprafața totală a Chinei este considerată ca
fiind de aproximativ 9.600.000 km2.[92] Cifrele variază de la 9.572.900 km2, conform Enciclopediei
Britannica,[93] 9.596.961 km2, conform Anuarului Demografic al ONU,[94] la 9.596.961 km2, conform
CIA World Factbook.[95] China are cea mai lungă frontieră terestră din lume, de 22.117 km, de la
vărsarea în mare a râului Yalu, până la Golful Tonkin.[95] China se învecinează cu 14 națiuni, mai mult
decât orice altă țară, cu excepția Rusiei, care se învecinează tot cu 14 state.[96] China se extinde în mare
parte din Asia de Est, învecinându-se cu Vietnam, Laos, Birmania în Asia de Sud-Est; cu India, Bhutan,
Nepal și Pakistan în Asia de Sud [e]; cu Afganistan, Tadjikistan, Kârgâzstan și Kazahstan în Asia Centrală;
cu Rusia, Mongolia, Coreea de Nord în Asia de Nord și Nord-est. În plus, China împarte granițele
maritime cu Coreea de Sud, Japonia, Vietnam, Filipine și Taiwan.
Teritoriul Chinei se află între latitudinile 18° și 54°N și între longitudinile 73° și 135°E. Peisajele Chinei
variază semnificativ de-a lungul vastului teritoriu. În est, de-a lungul țărmurilor Mării Galbene și Mării
Chinei de Est sunt extinse și dens populate câmpii aluvionare, în timp ce pe marginile platoului
Mongoliei Interioare, în nord, predomină pajiștile largi. Sudul Chinei este dominat de dealuri și lanțuri
muntoase joase, în timp ce partea central-estică găzduiește deltele a două mari fluvii din China, Galben
și Yangtze. Alte ape importante includ Xi, Mekong, Brahmaputra și Amur. La vest se află lanțuri
muntoase importante, mai ales Himalaya. Platourile înalte prezintă peisaje aride în nord, cum ar fi
deșerturile Taklamakan și Gobi. Cel mai înalt punct din lume, Muntele Everest (8848 m), se află la granița
chino - nepaleză.[97] Cel mai de jos punct al țării, și al treilea din lume, este fundul lacului uscat (playa)
Ayding (-154 m), în Depresiunea Turpan.[98]

Clima Chinei este dominată, în principal, de sezoane uscate și musoni umezi, care duc la diferențe
pronunțate de temperatură între iarnă și vară. În timpul iernii, vânturile nordice, care provin dinspre
latitudini mai înalte, sunt reci și uscate; în timpul verii, vânturile dinspre sud, din zonele de coastă ale
latitudinilor mai joase, sunt calde și umede[99] Clima Chinei diferă de la o regiune la alta, din cauza
teritoriului vast și a topografiei complexe. O problemă majoră de mediu în China este extinderea
continuă a deșerturile sale, în special a deșertului Gobi.[100][101] Cu toate că liniile – barieră – de arbori
plantați în 1970 au redus frecvența furtunilor de nisip, seceta prelungită și practicile agricole greșite au
dus la apariția de furtuni de praf, ce afectează nordul Chinei, în fiecare primăvară, extinzându-se apoi și
înspre alte părți ale Asiei de Est, inclusiv în Coreea și Japonia. Conform Ministerului de Protecție al
Mediului din China, SEPA, China pierde 4,000 km² pe an din cauza deșertificării.[102] Calitatea apei,
eroziunea și controlul poluării au devenit probleme importante în relațiile Chinei cu alte țări. Topirea
ghețarilor din Himalaya ar putea conduce la penuria apei pentru sute de milioane de oameni.[103]

Biodiversitate

China este una dintre cele 17 țări megadiverse,[104] fiind situată în două din zonele ecologice majore ale
lumii: Palearcticul și Indomalaya. După o estimare, China are peste 34.687 de specii de animale și plante
vasculare, ceea ce o face a treia cea mai biodiversificată din lume, după Brazilia și Columbia.[105] Țara a
semnat Convenția de la Rio de Janeiro privind diversitatea biologică, la 11 iunie 1992, și a devenit parte a
Convenției de la data de 5 ianuarie 1993.[106] Mai târziu s-a elaborat o Strategie Națională Privind
Biodiversitatea și un Plan de Acțiuni, cu o revizuire, care au fost acceptate de către Convenție la 21
septembrie 2010.[107]

China este casa a cel puțin 551 de specii de mamifere (ocupând locul 3 în lume);[108] 1221 de specii de
păsări (locul opt pe Terra);[109] 424 de specii de reptile (locul 7)[110] și 333 de specii de amfibieni (locul
7 pe glob).[111] China este țara din afara tropicelor cu cea mai mare biodiversitate. Fauna sălbatică a
Chinei își împarte habitatul și suportă presiunea acută a celei mai mari populații de homo sapiens din
lume. Cel puțin 840 de specii de animale sunt amenințate, vulnerabile sau în pericol de dispariție, la
nivel local în China, în principal din cauza activităților antropice, cum ar fi distrugerea habitatelor,
poluarea și vânatul pentru hrană, blană și ingrediente pentru medicina tradițională chineză.[112] Fauna
sălbatică pe cale de dispariție este protejată prin lege și din 2005 țara are peste 2349 rezervații naturale,
care acoperă o suprafață totală de 149.95 milioane de hectare, 15% din suprafața totală a Chinei.[113]

China are peste 32.000 de specii de plante vasculare,[114] și este casa la o varietate de tipuri de păduri.
Pădurile de conifere reci predomină în partea de nord a țării, susținând specii de animale, cum ar fi
elanul, ursul tibetan, împreună cu peste 120 de specii de păsări.[115] Pădurile mai puțin înalte de
conifere umede pot conține desișuri de bambus. La altitudini montane mai înalte se întâlnește ienupărul
și tisa, bambusul fiind înlocuit de rhododendron. Pădurile subtropicale, care predomină în centrul și
sudul Chinei, susțin mai mult de 146.000 de specii de floră.[115] Pădurile umede tropicale și sezoniere,
deși limitate la Yunnan și insula Hainan, conțin un sfert din toate speciile de animale și plante găsite în
China.[115] China are consemnate peste 10.000 de specii de ciuperci,[116] și din acestea, aproape
6.000, aparțin subregnului dikarya.[117]

Aspecte de mediu

Smog deasupra Orasului Interzis din Beijing. Poluarea aerului este una dintre problemele de mediu care
afectează orașele.

În ultimele decenii China a avut de suferit din cauza poluării și a deteriorării grave a mediului.[118][119]
În timp ce reglementări, cum ar fi Legea de Protecție a Mediului din 1979, sunt destul de stricte, sunt
însă prost aplicate, întrucât sunt adesea ignorate de către comunitățile locale și oficialii guvernamentali,
în favoarea dezvoltării economice rapide.[120] Poluarea urbană a aerului este o gravă problemă de
sănătate în țară, Banca Mondială estimând, în 2013, că 16 din 20 cele mai poluate orașe ale lumii, sunt
situate în China.[121]

China este cel mai mare emițător din lume de dioxid de carbon.[122] Țara are, de asemenea, probleme
legate de apa potabilă. Aproximativ 298 milioane de chinezi, din zonele rurale, nu au acces la apă bună
de băut; până la sfârșitul anului 2011,[123] 40% din râurile Chinei au fost poluate de deșeuri industriale
și agricole.[124]

Cu toate acestea, China este cel mai mare investitor din lume în comercializarea energiei regenerabile,
cu 52 miliarde dolari investiți doar în 2011,[127][128][129] este un producător important de tehnologii
de energie regenerabilă și investește foarte mult în proiectele de energie regenerabilă la scară locală.
[130][131] Până în 2009, peste 17% din energia din China a provenit din surse regenerabile de energie –
cele mai notabile fiind hidrocentralele – de unde China obține o capacitate totală instalată de 197 GW.
[132] În 2011, guvernul chinez a anunțat planuri de investiție de patru bilioane de yuani (618,55 miliarde
de dolari) în proiecte de infrastructură de apă și desalinizare, pentru o perioadă de zece ani și finalizarea
construcției unui sistem de prevenire a inundațiilor și anti-secetă, până în 2020.[125][133] În 2013 China
a pus în aplicare un plan pe cinci ani, în valoare de 277 miliarde USD, pentru a reduce poluarea aerului,
în special în partea de nord a țării.[134]