STRUCTURI DE PUTERE

UNIVERS IDEOLOGIC
-CHINA-

1.Structuri de putere
Dinastia Xia din China (2100 -1600 î.Hr.), este prima dinastie
descrisă în mențiunile istorice vechi, cum ar fi Cronicile
Istorice, ale lui Sima Qian .
Deși există un dezacord cu privire la existența reală a
acestei dinastii, sunt unele dovezi arheologice care indică
posibila sa existență.Sima Qian în scrierile sale din secolul al
doilea î.Hr., datează fondarea dinastiei Xia la, aproximativ,
anul 2200 î.Hr., însă această dată nu a fost confirmată. Cei
mai mulți arheologi leagă Xia cu escavările de la Erlitou, din
provincia centrală Henan, unde a fost descoperită o
topitorie de bronz, din jurul anului 2000 î.Hr..
Inscripționările timpurii din această perioadă, găsite pe
ceramică și cochilii, sunt considerate a fi predecesoarele
caracterelor chineze moderne. Cu doar câteva înregistrări
clare care corespund inscripțiilor oraculare Shang, oase
oracol, sau scrieri pe vasele din bronz, din Zhou, era Xia
rămâne puțin înțeleasă.
Potrivit mitologiei, dinastia s-a încheiat în jurul anului 1600
î.Hr., ca o urmare a bătăliei de la Mingtiao.

Dinastia Shang (cca. 1700–1046)

Descoperirile arheologice care oferă dovezi ale existenței
dinastiei Shang, c. 1700-1046 îHr, sunt împărțite în două
seturi. Primul set - din perioada Shang timpurie - provine
din sursele de la Erligang, Zhengzhou și Shangcheng. Al
doilea set – din perioada mai târzie Shang (sau Yin), provine
de la Anyang, în Henan, care a fost confirmată ca fiind
ultimă dintre cele nouă capitale ale Shangului (c.1300-1046
î.Hr.). Descoperirile de la Anyang includ cea mai veche
consemnare scrisă a trecutului Chinei, descoperită până
acum: inscripții de consemnări de divinații în scrierea antică
chineză, pe oase sau cochilii de animale - așa-numitele
"oase oracol/ inscripții oraculare/inscripții divinatorii",
datând din jurul anului 1200 î.Hr.
Dinastia Shang a avut 31 de regi, de la Tang al Shangului la
regele Zhou al Shangului. În această perioadă, chinezii au
venerat numeroase și variate zeități - zei ai vremii, ai cerului
și, de asemenea, un zeu suprem, numit Shangdi, care
domnea peste alți zei. Cei care au trăit în timpul dinastiei
Shang, de asemenea, credeau că strămoșii lor – parinții și
bunicii lor - au devenit precum zeii, atunci când au murit și
că strămoșii voiau să fie venerați, de asemenea, ca niște zei.
Fiecare familie se închina propriilor strămoși.
Consemnările din Cronici istorice mărturisesc faptul că
dinastia Shang și-a mutat capitala de șase ori. Ultima (și
cea mai importantă ), mutată la Yin, în 1350 î.Hr., a condus
la epoca de aur a dinastiei. Termenul Dinastia Yin a fost
sinonim cu Dinastia Shang în istorie, deși în ultimul timp
termenul a fost folosit pentru a face referire, în mod special,
la a doua jumătate a perioadei dinastiei Shang.
Istoricii chinezi, care au trăit în perioadele târzii, au fost
obișnuiți cu faptul că unei dinastii îi succeda alta, însă
situația politică efectivă din perioada timpurie a Chinei, este
cunoscută a fi fost mult mai complicată. Prin urmare, după
cum unii cercetători din China sugerează, statele Xia și
Shang pot fi entități politice care au existat concomitent,
precum se știe că perioada timpurie Zhou a existat în același
timp cu Shang.
Deși înregistrările scrise găsite la Anyang confirmă
existența dinastiei Shang, cercetătorii occidentali ezită de
multe ori să asocieze dinastia Shang cu așezările care sunt
contemporane cu Anyang. De exemplu, descoperirile
arheologice de la Sanxingdui sugerua o civilizație avansată
tehnologic și cultural, spre deosebire de Anyang. Dovezile
sunt neconcludente pentru a dovedi cât de departe s-a
extins domeniul Shang de Anyang. Ipoteza principală este
că Anyang, condus de același Shang din istoria oficială, a
coexistat și comercializat cu numeroase alte așezări
culturale diverse din zona care este acum menționată drept
China propriu-zisă.

Dinastia Zhou (1046-256 î.Hr.)

Statul Zhou a fost dinastia cu cea mai lungă durată din
istoria Chinei, de la 1066 î.Hr. până la aproximativ 256 î.Hr..
De la sfârsitul mileniului 2 î.Hr., dinastia Zhou s-a ivit în
valea fluviul Galben, acaparând teritoriul Shangului. Zhou
pare să-și fi început dominația în cadrul unui sistem semi-
feudal. Zhou exista la vest de Shang, iar liderul Zhou a fost
numit "Protector al Vestului" de către Shang. Conducătorul
Zhoului, regele Wu, cu ajutorul fratelui său, ducele de Zhou,
ca regent, a reusit sa invingă Shangul la Batalia de la Muye.
Regele Zhou, în acest moment, a invocat conceptul de
Mandat al Cerului, pentru a-și legitima domnia, un concept
care va fi influent pentru aproape fiecare dinastie
succesoare. Precum Shangdi, Cerescul ( tian ) domnea
asupra tuturor celorlalți zei, și decidea cine va conduce
China. Se credea că un conducător a pierdut mandatul
Cerului atunci când aveau loc dezastre naturale, într-un
număr însemnat și când, mai realist, suveranul părea că a
pierdut preocuparea sa pentru oameni. Ca răspuns, casa
regală/imperială era detronată, iar o nouă casă urma să
domnească, aceea căreia i s-a acordat Mandatul Cerului.
Inițial Zhou a mutat capitala la vest de zona apropiată
Xi'anului modern, pe râul Wei, un afluent al Fluviului
Galben, dar au prezidat o serie de extinderi în valea râului
Yangtze. Aceasta ar fi fost prima dintre multele migrații ale
populație de la nord la sud în istoria Chinei.

Perioada Statelor Combatante (476-221

î.Hr.)
După o lungă consolidare politică, în cele din urmă doar
șapte state, importante, au mai rămas până la sfârșitul
secolului al V-lea î.Hr., iar perioada în care aceste câteva
state au luptat între ele, este cunoscută sub numele de
Perioada Statelor Combatante. Deși rămăsese un rege Zhou
nominal până 256 î.Hr., el a fost în mare măsură o
marionetă și a deținut puțină putere reală.
Întrucât teritoriile vecine ale acestor state beligerante,
inclusiv zonele de azi ale Sichanului și Liaoningului, au fost
anexate, au fost conduse în cadrul noului sistem
administrativ local de Comandament și Prefectură. Acest
sistem era folosit încă din timpul perioadei Primăverilor și
Toamnelor, iar părți din acesta pot fi încă văzute în sistemul
modern de ,,sheng” și ,,xian”.
Expansiunea finală în această perioadă a început în timpul
domniei lui Ying Zheng, regele din Qin. Unificare sa a
celorlalte șase puteri și anexările ulterioare din regiunile
moderne Zhejiang, Fujian, Guangdong și Gaungxi, în 214
î.Hr., i-a permis să se proclame Primul Împărat (Qin Shi
Huang) .

Dinastia Qin ( 221-206 î.Hr. )

Perioada dintre întemeierea dinastiei Qin și sfârșitul
dinastiei este numită adesea de către istorici drept China
Imperială. Deși statul unificat de primul împărat Qin a durat
doar 12 ani, el a reușit să subjuge mari părți din ceea ce
constituie azi nucleul patriei Han și să le unească sub un
guvern legalist, bine centralizat, așezat la Xianyang
(aproape de prezentul Xi’an). Doctrina legalistă care a
ghidat Qinul sublinia respectarea strictă a unui cod legal și
puterea absolută a împăratului. Aceasta filozofie, deși
eficientă pentru extinderea imperiului într-o manieră
militară, s-a dovedit nefuncțională pentru guvernarea sa pe
timp de pace. Împăratul Qin a ghidat represiunea brutală a
opoziției politice, incluzâd evenimentul cunoscut sub
numele de ,,arderea cărților și îngroparea erudiților”. Acest
lucru a fost un impuls pentru ca guvernarea Han, sintezată
mai târziu, să încorporeze școli de guvernare politică mai
moderate.
Armata de teracotă a lui Qin Shi Huang.
Dinastiei Qin este bine-cunoscută pentru începerea
construcției Marele zid chinezesc, care ulterior a fost mărit
și a îmbunătățit în timpul dinastiei Ming. Celelalte
contribuții majore ale Qinului includ conceptul unui guvern
centralizat, unificarea codului legal, dezvoltarea limbii
scrise, a unităților de masură comune, precum și a
monezilor chinezești, după tribulațiile perioadelor
Primăverilor și Toamnelor și a Statelor Combatante. Chiar
ceva de bază, precum lungimea axului carelor ,a trebuit să
fie uniformizat pentru a se asigura un sistem de
comercializare viabil în tot imperiul.

Dinastia Han ( 202 î.Hr. - 220 d.Hr.)

Dinastia Han a fost fondată de către Liu Bang, care a ieșit
victorios în războiul civil care a urmat prăbușirii dinastiei
unificate, dar de scurtă durată, Qin. O epocă de aur în
istoria Chinei, lunga perioadă a dinastiei Han, de stabilitate
și prosperitate, a consolidat temelia Chinei ca un stat
unificat sub o birocrație imperială centralizată, care avea să
dureze intermitent pentru următoarele, aproape, două
milenii. În timpul dinastiei Han, teritoriul Chinei s-a extins
aproape în toată China propriu-zisă și în zonele din vestul
extrem. Confucianismul a fost ridicat la statutul oficial de
ideologie corectă și a conturat civilizația chineză ulterioară.
Arta, cultura și știinta, au avansat la înălțimi fără
precedent. Cu efecte profunde și de durată ale acestei
perioade, a istoriei chineze, numele dinastiei, ,,Han" a fost
adoptat drept numele etnic al poporului chinez, grupul etnic
dominant acum în China modernă, și a fost utilizat, în mod
obișnuit, pentru a face referire la limba chineză și
caracterele scrise.
După politicile împăraților Wen și jing, ambițiosul imparat
Wu a adus imperiul la apogeu. Pentru a-și consolida
puterea, confucianismului, care pune accentul pe stabilitate
și ordine într-o societate bine structurată, i-a fost dat
patronajul exclusiv pentru a fi gândirea filosofică
îndrumătoare și principiul moral al imperiului. Universități
Imperiale au fost înființate pentru a susține studiul și
dezvoltarea continuă, în timp ce alte școli de gândire au fost
zădărnicite.
Campanii militare majore au fost lansate pentru a slăbi
Imperiul nomad Xiongu, limitând influența acestuia la nord
de Marele Zid. Împreună cu eforturile diplomatice conduse
de Zhang Qian, sfera de influență a Imperiului Han s-a
extins la statele din bazinul Tarim, a deschis Drumul Matasii
care lega China de vest, stimulând un comerțu bilateral
prosper și un schimb cultural. La sud, diverse mici regate, de
la sudul extrem al văii fluviului Yangtze, au fost încorporate
în mod formal în imperiu.
Împăratul Wu a trimis, de asemenea, o serie de campanii
militare împotriva triburilor Baiyu. Han anexând Minyue în
135 î.Hr. și 111 î.Hr., Nanyue în 111 î.Hr., și Dian în 109 î.Hr..
Migrația și expedițiile militare au dus la asimilarea
culturală a sudului. Acestea a adus, de asemenea, dinastia
în contact cu regate din Asia de Sud-Est, introducând
diplomația și comerțul.
După domnia împăratului Wu, imperiul a alunecat în
stagnare și declin treptat. Din punct de vedere economic,
trezoreria de stat a fost săcătuită de campanii și proiecte
excesive, în timp ce achiziționările de terenuri ale familiilor
de elită a redus treptat baza de impozitare. Diferite Clanuri
Consoarte ) exercitau un control tot mai mare asupra șirului
de împărați incompetenți și în cele din urmă dinastia a fost
întreruptă, pentru scurt timp, de uzurparea lui Wang Mang.

2.Universul Ideologic
Confucianismul
Confucianismul, o religie a umanismului optimist, a avut un
impact monumental asupra vieții, structurii sociale și
filosofiei politice în China. Religia își are originile într-o
singură persoană, Confucius, născut cu 500 de ani înainte de
Cristos. Confucianismul are de-a face în primul rând cu
ținuta morală și viețuirea etică și e adesea catalogat ca
sistem etic, nu religie. Accentul lui e pus pe lucrurile
pământești, nu cerești. Învățăturile confucianismului au în
centru:

1. Închinarea adusă strămoșilor — venerarea strămoșilor

decedați, ale căror spirite se crede că controlează soarta
urmașilor.

2. Pietatea filială — devotament, ascultare și reverență

manifestate de către cei tineri față de membrii mai în vârstă
ai familiei.

Principiile de bază ale confucianismului sunt:

1. Jen — regula de aur
2. Chun-tai — omul virtuos și manierat
3. Cheng-ming — îndeplinirea adecvată a rolurilor sociale
4. Te — puterea virtuții
5. Li — standardele de conduită ideale
6. Wen — artele pașnice (muzica, poezia etc.)
Sistemul etic al confucianismului e lăudabil pentru că
virtutea este întotdeauna un lucru de dorit atât la nivel de
individ, cât și de societate. Însă filosofia etică pe care a
promovat-o Confucius a fost una bazată pe propriile
eforturi, eliminând nevoia de Dumnezeu. Confucius a adus
învățătura că omul e capabil să facă tot ceea ce e necesar
să-și îmbunătățească viața și cultura din care face parte
bazându-se pe virtutea găsită în el pentru îndeplinirea
acestui lucru. Creștinismul biblic însă ne învață exact
opusul. Nu numai că omului îi lipsește capacitatea de a-și
îmbunătăți comportamentul, ci în niciun fel nu e în stare să-
I fie plăcut lui Dumnezeu prin sine însuși sau să obțină viața
veșnică în cer.

Biblia ne învață că omul e în natura lui păcătos prin naștere

(Ieremia 17.9) și e incapabil să facă suficiente fapte bune
încât să-l facă să fie acceptat în fața Dumnezeului sfânt și
desăvârșit de drept. „Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit
înaintea Lui prin faptele Legii." (Romani 3.20) Simplu spus,
omul are nevoie disperată ca un Salvator să facă acest lucru
pentru el. Dumnezeu ne-a dat acest Salvator în Persoana
Fiului Său, Isus Cristos, care a murit pe cruce ca să plătească
pedeapsa pentru păcatele noastre și să ne facă să putem fi
acceptați în fața lui Dumnezeu. El a dat în schimb viața Lui
perfectă pentru viața noastră păcătoasă: „Pe Cel ce n-a
cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi
să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El." (2 Corinteni 5.21)
Confucianismul, ca toate religiile false, pune la temelie
faptele și capacitățile omului. Numai creștinismul
recunoaște că „toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui
Dumnezeu" (Romani 3.23) și urmașii lui se bazează numai
pe Isus Cristos, a cărui jertfă pe cruce dă mântuire tuturor
celor care cred în El și își pun încrederea nu în ei înșiși, ci
numai în El.

Taoismul
Taoismul (sau daoism) este o filozofie și o religie originară
în China, cu origini incerte care se situează aproximativ în
mileniul I î.d.h .
Taoismul nu a fost niciodată unificat ca religie, și unii erudiți
îl plasează în trei categorii: filosofică, religioasă și religie
populară chinezească. Setul lui vast de credințe face dificil
de definit cu precizie ce este taoismul. În general, Tao se
ocupă de cursul universului sau de forța din spatele ordinii
naturale care ține toate lucrurile în echilibru și în ordine.
Tao e considerat a fi o sursă a existenței și a
„nonexistenței". Unele religii orientale numesc acest lucru
„yin și yang" al universului, care se poate exprima pe sine
ca fiind forțele egale ale „binelui" și „răului".

Budismul a fost adus în China, în varianta Mahayana,

înainte de secolul al II-lea d.Hr. (unele izvoare spun anul 65
d.Hr.), în timpul Dinastiei Han, prin intermediul relațiilor
comerciale cu India.
Conform unei legende mai vechi, împăratul Ming di (28-75
d.Hr.) a avut într-o noapte un vis în care i-a apărut în față
un om din aur. A doua zi el a povestit miniștrilor săi ceea ce
a văzut, iar unul dintre miniștri i-a spus că este vorba despre
Buddha Shakyamuni, o divinitate din India. Curios, Ming di
a trimis o delegație în India pentru a afla mai multe
informații despre acest Buddha. Delegația s-a întors cu o
imagine a lui Buddha, însoțită de doi călugări budiști.
Încântat de ideile budismului, Ming di a ordonat în anul
următor construirea Templului Calului Alb din Luoyang,
primul templu budist din China. Curând, tot mai mulți
călugări au fost hirotoniti, iar din India au venit noii
misionari.
În perioada de divizare care a urmat căderii dinastiei Han,
budismul s-a răspândit foarte repede, în ciuda unor
încercări ale funcționarilor confucianisti de a-l interzice.
Totuși , budismul a ajuns la apogeul influenței sale în China
abia în timpul dinastiei Tang.
Împăratul Taizong din dinastia Tang a fost primul împărat
chinez care a promovat budismul, convertindu-se la această
religie. În anul 629 d.Hr., Taizong l-a trimis pe călugărul
budist Xuanzang într-o călătorie în India ca să aducă textele
sacre budiste în China. Călătoria lui a inspirat multe scrieri
ale literaturii chineze, printre care și celebrul roman
Călătorie spre Vest, mai cunoscut în Occident ca romanul
Maimuța. Când călugărul s-a întors în China, în anul 645
d.Hr., a venit cu o mulțime de copii ale sūtrelor și cu
numeroase statui ale lui Buddha. În ultimi ani din viață
Xuanzang a tradus numeroase sūtre din limba sancrista în
limba chineza.
Tot în perioada dinastiei Tang, a fost constituit pe baza
sūtrelor, a textelor mahayaniste și a altor texte budiste
chinezești, canonul chinezesc budist, care s-a răspândit în
Japonia, Coreea și Vietnam. În același timp au apărut și
numeroase secte budiste care au facilitat răspândirea
budismului și a influențelor chinezești peste hotarele Chinei.
Una dintre aceste secte a fost școala Chan, fondată în anul
526 d.Hr. de către Bodhidharma, primul patriarh budist al
Chinei. Această școală impunea tehnici de arte marțiale și
este și în ziua de azi una dintre cele mai practicate școli ale
budismului, mai ales în Asia de est.
Budismul a continuat să exercite o mare influență asupra
societății chineze, acest fapt fiind dovedit de prin
nenumăratele temple și statui ale lui Buddha. Printre
capodoperele artei budiste chineze se numără Marele
Buddha din Leshan și Grotele Longmen.