Modalităţi de realizare a subiectelor din cadrul examenului de bacalaureat la istorie

Modalități de realizare a subiectelor I și II

Subiectele I și II sunt asemănătoare, diferențele apar doar în ceea ce privește temele istorice. Subiectele I
și II se bazează, în mare parte pe întrebări din text, dar există şi cerinţe din cadrul capitolelor la care se referă
textul, dar al căror răspuns necesită cunoştinţe personale.
Subiectul I are 7 cerinţe, din care primele 5 necesită un răspuns pe baza textului. Primele trei cerinţe se
pot referi la următoarele:
- Precizarea secolului la care se referă sursa respectivă ( exemplu: 1-100= sec.I; 101-200=sec II;
1453=sec XV; 1501-1600= sec XVI; 1714- sec. XVIII; 1801-1900=sec XIX; 1901-2000= sec XX)
- Precizarea unei categorii sociale dintr-un text: țărani, boieri (nobili), meșteșugari, negustori
(comercianți), muncitori, proletari, burghezi, etc. A nu se confunda categoria socială cu funcțiile deținute
( domn, general)
- Precizarea unui stat ( se precizează țara care apare în text) fie că acest stat există și astăzi sau nu:
Imperiul Roman, Dacia, Austro-Ungaria, Cehoslovacia, Țara Românească, Moldova etc.
- precizarea unui spațiu istoric. De obicei se alege tot un stat, care există sau care nu mai există astăzi,
dar putem avea un spaţiu mai larg precum Europa de Est, sau Peninsula Balcanică, o provincie, un județ, nu e
necesar neapărat o unitate bine individualizată; dar putem avea și state care astăzi nu mai există: Dacia, Imperiul
Roman, Imperiul Otoman, Austro-Ungaria. De evitat alegerea unui oraș atunci când ni se cere identificarea unui
spațiu istoric, deși unii corectori acceptă)
- Precizarea atât din sursa A cât și din sursa B presupune același fapt/ personaj/ cetate etc.
- Precizarea din sursa A respectiv din sursa B presupune două fapte/ personaje/ cetăți etc. diferite.
- Menționarea, pe baza sursei A sau B a unor fapte, caracteristici, atribuții ale unor fapte sau personaje -
este indicat să se precizeze informația, folosind citat, sau citate din sursă:
Redactarea presupune reluarea enunțului, nu un raspuns direct. De exemplu, unei cerințe de genul:
Precizați domnitorul menționat în sursa A, i se va răspund astfel: Domnitorul precizat în sursa A este Ștefan cel
Mare/ Mihai Viteazul /etc.
Există situații când răspunsul la întrebare nu se regăsește în textul prezentat ci în paranteza care
precizează sursa de unde este folosit citatul respectiv. De obicei este cazul unui personaj sau a precizării
secolului.
Cerinţa 4 se referă la precizarea literei corespunzătoare sursei care susține un fapt istoric. Aici se
precizează doar litera, fără alte explicaţii. Spre exemplu: Litera corespunzătoare sursei care susţine… este A .
Există o cerință mai dificilă, privind două informații aflate în relație cauză- efect. (subiectul I,
subpunctul 5). Trebuie precizat că este nevoie doar de două informații: una reprezintă cauza, iar cealaltă efectul.
Din experiența examenelor, mulți elevi precizează din text, două cauze și două efecte. Spre exemplu:
Scrieți, din sursa A/B, două informații care se află în relație cauză-efect, precizând rolul fiecăreia
dintre aceste informații (cauză, respectiv efect).
Este indicat să cautați întâi efectul, care poate fi mai clar exprimat și apoi cauza. De obicei cauza este
primul fapt istoric desfășurat din punct de vedere cronologic, iar efectul al doilea. Nu cautați în text mai întâi
cauza și apoi efectul pentru că, de multe ori acestea sunt inversate). Spre exemplu: Mihai Viteazul a câștigat
lupta de la Giurgiu, fiind ajutat de o puternică armată trimisă de Sigismund Bathory.
Cuvinte care cer cauza: fiindcă, deoarece, pentru că, pentru a, întrucât, ca să, sub pretextul că, din
cauza, din pricina, complementele de scop (învins de turci, s-a retras, sau lovit de armata adversă, a pierdut
bătălia.), verbele la gerunziu aflate mai ales la începutul propoziției (având, făcând, mergând, câștigând)
Cuvinte care cer efectul: de aceea, astfel, în concluzie, așadar, ca urmare, ca atare, drept consecință,
drept rezultat, a făcut ca, a dus la.
Subiectul va fi redactat în felul următor:
Două informații din sursa A/B (depinde care sursă e precizată) care se află în relație cauză-efect sunt:
Cauza: „fiind ajutat de o puternică armată trimisă de Sigismund Bathory. “
Efectul: „Mihai Viteazul a câștigat lupta de la Giurgiu“
 Ultimele două cerințe din cadrul subiectului I se referă la evenimente istorice care nu sunt prezentate în
texte, dar provind din temele pe care le discută respectivele surse.
Subiectul I. 6. are drept cerință prezentarea a două acțiuni politice/ militare/ diplomatice/ etc. (bătălii,
tratate, reforme, constituții etc) Acestea vor fi mai întâi precizate, după care, prezentate în maximum 15-20 de
rânduri deoarece, deși nu este precizată o limită de spațiu, fiecare acțiune valorează conform baremului 3
puncte. Trebuie prezentate cel puțin două aspecte ale acelui fapt istoric.
Subiectul I. 7. are drept cerință precizarea unui fapt istoric, a unei asemănări între diferite evenimente
istorice, etc. Acest subiect nu trebuie detaliat, în principiu. Spre exemplu, unei cerințe de genul: Menționați o
asemănare privind implicarea României în Primul, respectiv în cel de- Al Doilea Război Mondial îi vom
răspunde: O asemănare privind implicarea României în Primul, respectiv în cel de- Al Doilea Război Mondial
este alăturarea țării noastre în cadrul unor alianțe militare: Antanta în anul 1916, respectiv Pactul Tripartit în
anul 1940.
Dacă cerința se referă la o caracteristică a unui fapt istoric, e de preferat ca să se prezinte acel fapt în
câteva rânduri (5-6) după ce am scris respectiva caracteristică, pentru corectorii exigenți.

Subiectul al II-lea este asemănător cu primul, dar are un singur text, dintr-o temă diferită. Primele 4
cerinţe sunt asemănătoare cu cele de la subiectul I.
O altă cerință mai dificilă întâlnită la subiectul II. subpunctul 5 este :
Formulați, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la (un fapt istoric, o bătălie, un personaj
istoric etc.), susținându-l cu două informații selectate din sursă.
În acest caz, mai întai trebuie căutate cele două informații din text, care vor fi scrise pe ciornă, sau
subliniate în text. Punctul de vedere, reprezintă, de obicei, o frază care exprimă, folosind sinonime sau expresii
sinonimice ceea ce autorul a menționat în cele două citate.
Spre exemplu: Formulați, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la acțiunile lui Mihai
Viteazul în lupta de la Călugăreni, susținându-l cu două informații selectate din sursă. Textul este „Mihai
Viteazul a smuls o secure, străpunge pe un stegar al armatei, taie în bucăți cu sabia o altă capetenie , luptând
bărbătește, se întoarce nevătămat”.
Redactarea acestui subiect presupune reluarea enunțului (nu este un punct de vedere personal, ca în
cadrul eseului):
Pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la acțiunile lui Mihai Viteazul în lupta de la
Călugăreni este că acesta a folosit exemplul personal de vitejie pentru a-și îmbărbăta soldații, smulgând o
secure, ucigând un stegar otoman, atacând un alt conducător, după care s-a întors fără a fi rănit.
Susțin acest punct de vedere cu următoarele două informații selectate din sursă:
O primă informație:”Mihai Viteazul a smuls o secure, străpunge pe un stegar al armatei, taie în bucăți
cu sabia o altă capetenie”
Și o a doua informație: ”luptând bărbătește, se întoarce nevătămat.”
Sunt cazuri în care cele două informații se referă la evenimente diferite și este dificil să formulăm într-o
propoziție un singur punct de vedere. Acesta poate fi compus, cu sinonime pentru ambele informații.
Spre exemplu: Formulați, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la acțiunile armatei române
după 1944, susținându-l cu două informații selectate din sursă.
Textul: În Al Doilea Război Mondial, după 1944, armata română a acționat pe frontul de vest pentru a
ușura misiunea sovieticilor și pentru recuperarea părții de Nord- Vest a Transilvaniei, smulsă României în
1940.
Observați că este dificil să găsim un punct de vedere care să acopere ambele citate. Vom scrie astfel:
Pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la acțiunile armatei române după 1944 este că aceasta
urma să susțină pe front Armata Roșie și pentru recuperarea teritoriilor pierdute în timpul celui de-al doilea
război mondial prin Dictatul de la Viena. Susțin acest punct de vedere cu următoarele două informații
selectate din sursă:
o primă informație:” armata română a acționat pe frontul de vest pentru a ușura misiunea sovieticilor”
și o a doua informație:” pentru recuperarea părții de Nord- Vest a Transilvaniei, smulsă României în 1940”.
 Subiectul II. 6 se referă la argumentarea printr- un fapt istoric relevant a unei afirmații. Spre exemplu:
Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia statul român s-a implicat în relațiile
internaționale din anii 60 ai secolului al XX-lea (se punctează prezentarea unui fapt istoric relevant și
utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea și concluzia) .
Deoarece subiectul are doar 4 puncte împărțite conform baremului astfel: cauzalitate (trebuie să apară
unul din elementele deoarece sau pentru că); utilizarea faptului istoric relevant (trebuie ales un fapt relevant și
prezentat în câteva rânduri (5-15 rânduri)- depinde de complexitatea subiectului- spre exemplu, Războiul de
Independență sau Primul Război Mondial - trebuie detaliate mai mult, nu se pot rezuma în câteva rânduri ) și
concluzie (o frază argumentativă folosind conectori de genul, astfel, de aceea, așadar, prin urmare), redactarea
trebuie să fie succintă:
Statul român s-a implicat în relațiile internaționale din anii 60 ai secolului al XX-lea deoarece , în
acea perioadă era un stat comunist, toate acțiunile României în relațiile internaționale aveau legătură cu
Războiul Rece, țara noastră fiind aliată a Uniunii Sovietice în cadrul alianței politico- militare a Tratatului de
la Varșovia încă din anul 1955.
În anul 1968, regimul național comunist condus de Nicolae Ceaușescu s-a implicat în relațiile
internaționale prin refuzul intervenției militare alături de trupele Tratatului de la Varșovia pentru înăbușirea
revoluției din Cehoslovacia. Ceaușescu a ținut un discurs public în care a dezaprobat intervenția armată a
sovieticilor și a aliaților acestora în Praga, refuzând să sprijine un asemenea demers militar. (faptul istoric).
În concluzie, prin refuzul trimiterii trupelor militate și condamnarea acțiunii sovietice din 1968 în
Cehoslovacia, statul român s-a implicat în relațiile internaționale din anii 60 ai secolului al XX-lea.
Ar fi de preferat ca cerințele din cadrul subiectelor I și II să fie prezentate în ordinea cerută (de la 1 la
6/7)

Modalităţi de realizare a eseului

Eseul trebuie sa se încadreze în limita de spațiu de circa 2 pagini (1,5-2,5 pagini)

Introducerea – are 2-3 fraze, reprezintă primul alineat al eseului și se referă la elemente generale despre
faptul istoric prezentat. În introducere trebuie să se facă referire la titlul eseului, eventual la contextul
internațional (exemplu- Revoluția de la 1848 în Țările Române- trebuie menționată revoluția română ca parte a
revoluției europene sau România în Primul Război Mondial- trebuie făcute referiri la război în general, la locul
României în cadrul conflictului mondial, la doleanțele acesteia în timpul conflictului ).
Urmeaza câte un alineat pentru fiecare cerință (liniuță din cadrul eseului)
Liniuțele sunt prezentate strict în ordinea în care apar în structura eseului, altfel se pierde punctajul
pentru aranjarea logică în cadrul acestui demers. Nu există legătură directă între cerințe, chiar dacă, de obicei
ele fac parte din cadrul aceleiași teme; cerințele trebuie considerate exerciții disjuncte, de aceea nu trebuie
redactate propoziții sau fraze care să facă legătura între acestea. Chiar dacă anumiți porfesori insistă pe aceste
fraze de legătură, ele nu sunt specificate nici în barem, nici nu sunt de cele mai multe ori posibile, deoarece
cerințele nu au legătură.
În cadrul liniuțelor, dacă sunt cerute mai multe informații istorice (fapte, bătălii, alianțe, tratate, reforme,
etc.) acestea sunt prezentate în ordine cronologică, în caz contrar se pierde punctul pentru acest aspect.
(exemplu – dacă la prima liniuță ni se cer 2 reforme ale lui Cuza, acestea sunt prezentate în ordine
cronologică...1863 prima, 1864 a doua; dacă la a doua liniuță ni se cer 2 tratate de pace din secolul al XIX-lea
putem sa scriem Tratatul de la Paris din 1856 primul, urmat de Tratatul de la Berlin din 1878 al doilea. Dupa
cum observați, doar în cadrul liniuțelor se păstrează cronologia, astfel este posibil ca la a treia liniuță să
prezentăm fapte desfășurate chiar în secolul al XVII-lea, deși cerințe de acest gen sunt rare.
Una dintre liniuțe va avea drept cerință, obligatoriu prezentarea unui fapt istoric, notată în barem cu 5
puncte. Prezentarea presupune întâi denumirea acelui fapt și prezentarea unui rezumat despre acesta. Aceasta
prezentare va avea maximum o pagină, pentru a nu depăși limita de spațiu. Aici sunt posibile și folosirea altor
alineate, dar acest lucru nu este indicat, deoarece corectorului îi este mai ușor să urmăreasc alineatele. Celelalte
liniuțe au drept cerințe precizarea/menționare (doar se denumesc anumite fapte istorice / personaje/ urmări ale
unor evenimente /batalii /tratate etc...într-o singură frază pentru fiecare element) De exemplu la o cerință de
genul: Precizați anul adoptării a două constituții din România se va răspunde: Una dintre constituțiile adoptate
în România este cea din anul 1866. Un alt act fundamental adoptat în România este Constituția din 1923.
(Observați că cele două sunt prezentate în ordine cronologică). Aici mai pot fi adăugate câteva cuvinte, dacă
observăm că informațiile precizate nu vor acoperi spațiul necesar de două pagini. Spre exemplu: Un alt act
fundamental adoptat în România este Constituția din 1923. Această lege fundamentală a fost adoptată după
Marea Unire din 1918, fiind promulgată de regele României Ferdinand I.
Formularea punctului de vedere personal reprezintă un alineat nou, cu importanță în economia eseului,
în condițiile în care acesta valorează 5 puncte din 30.
Spre exemplu: Formulaţi un punct de vedere cu privire la rolul regimului comunist asupra societății
românești.
Punctul de vedere trebuie formulat în felul următor: În opinia mea/ După părerea mea/ Conform
opiniei mele/ Consider că- astfel, trebuie să reiasă asumarea personală a opiniei. Important este ca acest punct
de vedere să fie argumentat cu exemple istorice. Exemplu: În opinia mea, regimul comunist a avut un impact
negativ asupra societății românești . Simpla menționare reprezintă primul pas în realizarea punctului de vedere.
Al doilea pas se folosește o relație cauzală, de preferat în cadrul aceleiași fraze: deoarece /pentru că
(trebuie să apară neapărat această relație de cauzalitate, altfel nu poate fi obținut punctajul pentru evidențierea
relației cauză-efect). Continuarea frazei trebuie să conțină un argument scurt, un fapt istoric precizat la modul
general, fără multe amănunte. Exemplu: În opinia mea, ca regimul comunist a avut un impact negativ asupra
societății românești deoarece acesta a confiscat proprietatea privată.
Al treilea pas în realizarea eseului e reprezentat de o noua frază în care se va dezvolta, folosind un
exemplu istoric relevant argumentul de la al doilea pas. Noua frază trebuie să înceapă cu unul din elementele
astfel / în concluzie (de preferat alegerea elementului astfel deoarece eseul trebuie să mai aibă și o concluzie,
separată de punctul de vedere.)
Exemplu: În opinia mea ca regimul comunist a avut un impact negativ asupra societății românești
deoarece acesta a confiscat proprietatea privată.
Astfel, prin măsurile inițiate în plan economic de regimul comunist, respectiv, naționalizarea tuturor
mijloacelor de producție și a industriei din anul 1948, și prin procesul de colectivizare a agriculturii
desfășurat între anii 1949-1962, proprietatea privată din România a fost lichidată, intrând în posesia statului,
după modelul aplicat de Lenin în Rusia Sovietică și de Stalin în Uniunea Sovietică.
La finalul eseului, într-un nou alineat se prezintă o concluzie, separată de punctul de vedere personal, în
care se va rezuma în câteva cuvinte ceea ce a fost expus în eseu, eventual prezentând urmări ale faptelor
descrise.
Doar în acest moment eseul este realizat. Atenție! Alte 5 puncte, conform baremului vor fi acordate
pentru prezența introducerii și a concluziei, pentru păstrarea limitei de spațiu, pentru așezarea în pagină
(folosirea alineatelor, lipsa tăieturilor, scris lizibil măcar, dacă nu se poate caligrafic), pentru respectarea ordinii
cronologice explicată mai sus și pentru folosirea limbajului istoric (termeni de specialitate, dar și
exprimarea...spre exemplu, vom scrie Românii au realizat unirea, nu Românii au făcut unirea, sau românii i-au
învins pe turci, nu românii i-au bătut pe turci). E de preferat ca exprimările radicale să nu își găsească locul în
eseu.

ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

Tema privind romanitatea poporului român și a continuității acestuia în spațiul nord dunărean după
retragerea romanilor din Dacia în secolul al III lea d. H. reprezintă un subiect sensibil al istoriei poporului
nostru, ţinând cont de disputele politice generate de aceasta, dar și de sursele istorice, relativ puține referitoare
la acest demers.

Războaiele dintre daci și romani

În secolul I d.H. au avut loc primele conflicte dintre geto-daci (locuitorii din spaţiul delimitat de Carpaţi,
Marea Neagră şi Dunăre) şi romani pe teritoriul de la Nord de Dunăre.
 În perioada anilor 87-88 a avut loc un prim conflict: regele dacilor Decebal (87-106) a fost atacat de
trupele împăratului roman Domiţian. Conflictul, încheiat într-o primă fază nedecis, a avut ca rezultat, în anul 89
o pace avantajoasă pentru daci (aceştia deveneau clienți ai Romei, primind bani, meșteri, arme pentru a-şi
consturi cetăţi şi pentru a apăra granițele Imperiului Roman de invaziile migratorilor din nord și est.)
Noul împărat roman, Traian (98-117), nemulţumit de avantajele de care beneficiau geto-dacii le-a
declarat război: între anii 101-102 a avut loc primul război, încheiat cu un Tratat de pace nefavorabil dacilor
(anul 102) - aceștia pierdeau o mare parte din teritoriu: Oltenia, Banatul, erau obligați să-și dărâme cetățile, să
predea romanilor fugarii, meșterii și inginerii și nu mai aveau dreptul la politica externă.

După câțiva ani, Traian a hotărât

desființarea statului condus de Decebal,
declanșând al doilea război daco-roman
între anii 105-106. În urma acestui război,
capitala statului dac, Sarmizegetusa (numită
şi Regia pentru a o deosebi de capitala
provinciei romane Ulpia Traiana
Sarmizegetusa) a fost distrusă, Dacia
cucerită, Decebal, pentru a nu fi prins de
romani s-a sinucis. În anul 106 Dacia, s-a
Dacia în Imperiul Roman transformat într-o simplă provincie a
Imperiului Roman. În cinstea victoriei, la
Roma a fost construită Columna lui Traian.

Romanizarea dacilor
Romanizarea reprezintă un proces complex, desfășurat în decursul a mai multor secole care s-a încheiat
cu adoptarea obiceiurilor, a limbii și culturii romanilor, având ca rezultat final formarea unei noi populații
denumită daco-romană.
Au existat, însă, mai multe etape ale romanizarii :
– contactele dintre daci și romani, mai ales economice, înainte de războaie;
– perioada în care Dacia a fost provincie romană (între anii 106-271);
– romanizarea dacilor liberi după anul 271, când se consideră că împăratul roman Aurelian a retras
armata și administrația la sud de Dunăre, din cauza repetatelor atacuri ale migratorilor germani numiţi goţi și
ale dacilor liberi care nu fuseseră cuceriţi de Traian şi care trăiau în Moldova, Maramureș sau o parte a
Munteniei .

Factorii romanizarii
Reprezintă elementele care au făcut posibilă romanizarea populațiiilor cucerite de romani, inclusiv a
geto-dacilor. Cei mai importanți factori ai acestui proces au fost:
Armata (trupele romane, numite legiuni au fost aduse pentru a asigura pacea; acestea locuiau în castre;
ele intrau în contact direct cu populaţia supusă, facilitând învățarea limbii latine și alte împrumuturi culturale,
pentru populația învinsă și ocupată. În Dacia staţionau două legiuni: Legiunea a V-a Macedonica şi Legiunea a
XIII-a Gemina. Pe lângă aceste legiuni, în Dacia au fost aduse și trupe auxiliare formate din soldați recrutați de
romani din teritoriile cucerite de aceștia.
Administrația (în noua provincie Dacia Traiana, romanii au construit oraşe: capitala Ulpia Traiana
Sarmizegetusa, Drobeta, Napoca, Apulum, Romula; în oraşe existau funcţionari romani însărcinați cu
strângerea taxelor, aceștia intrând în contact cu populaţia geto-dacă, determinându-i pe aceștia să învețe limba
latină, limba administrației.
 Veteranii (soldaţii romani care după o perioadă de 25 de ani terminau serviciul militar, primeau bani şi
pământ din partea statului, nu se mai întorceau în locurile natale, întemeindu-şi familii în Dacia; ei contribuiau
din plin la romanizarea populaţiei geto-dace).
Coloniștii (erau locuitori ai Imperiului Roman aduşi pentru a popula noile provincii cucerite. Cei din
Dacia au fost aduşi din toate colţurile Imperiului. Colonisţtii se ocupau cu agricultura, mineritul, meşteşugurile
etc.)
După retragerea aureliană, când administrația și armata au părăsit Dacia, eventual alături de anumiți
oameni înstăriți, majoritatea populației a rămas la nordul Dunării, fiind obligată să conviețuiască alături de
migratori care au păruns din nord și est, dintre care cei mai importanți sunt goții, hunii, avarii.

Se consideră că dacii liberi au intrat și ei în contact cu noua populație din fosta provincie romană care
vorbea o limbă latină populară, numită vulgata, romanizându-se la rândul lor, treptat, în curul a mai multor
secole.

Etnogeneza românească
Procesul de naștere a poporului român este dificil de analizat din cauza lipsei unor surse scrise
importante. Cu toate acestea, dovezile arheologice, lingvistice, dar și unele documente dovedesc că acest proces
a fost unul de lungă durată, având ca rezultat nașterea singurului popor neolatin din răsăritul Europei- poporul
român.

Poporul și limba română

Poporul român s-a format la nord dar și la sud de Dunăre ca popor romanic din sinteza dintre geto-daci
și romani în perioada stăpânirii efective a romanilor în Dacia, în secolele al II- lea și al III- lea. (106-271). Acest
proces a fost urmat de romanizarea dacilor liberi, dar și de asimilarea migratorilor. Fenomenul se întinde până
în secolul al VIII-lea, prin asimilarea celor mai importanți migratori, din punct de vedere numeric, slavii.
Limba română este parte a familiei limbilor neolatine, alături de limbile italiană, franceză, spaniolă,
portugheză.
Componența (structura) limbii române este astăzi următoarea: 60% reprezintă stratul latin, 20%
adstratul slav, 10% substratul geto-dac, iar 10% reprezintă împrumuturi din alte limbi. De remarcat faptul că
stratul latin a fost îmbogățit din punct de vedere procentual în secolul al XIX-lea, în detrimenului elementului
slav, prin introducerea unor neologisme, în mare parte din limba franceză, având origini latine.
Limba română are și trei dialecte la sud de Dunăre (Istro- român în Peninsula Istria din Croația,
Megleno-român în Grecia și Aromân în Macedonia), în condițiile în care în fosta provincie romană Moesia, dar
şi în alte provincii de la Sud de Dunăre, aflate în acest spațiu geografic a continuat să existe o populație daco-
romană, deși supusă unui fenomen de asimilare de către populația slavă. Această populație a fost cunoscută
ulterior sub denumirea de vlahi.

Românii în sursele medievale timpurii

Există puține documente care îi atestă pe români, dar acestea dovedesc prezența acestui poporul în
spațiul carpato-danubiano-pontic încă din primul mileniu :
- În secolul al VIII-lea, există O însemnare de la Mânăstirea Castamonitu (în Muntele Athos din Grecia) care
vorbește despre vlahi- documentul atestă așa numiţii vlaho rinchinii fără a specifica dacă aceștia erau locuitori
la nord sau la sud de Dunăre.
- În secolul al IX -lea - Cronica turcă numită Ogüzname - vorbește de țara vlahilor (Ulak Ili), dovedind nu
doar existenţa poporului ci şi a unei ţări locuite de vlahi.
- În secolul al IX -lea, Geografia armeană a lui Moise Chorenati scrie despre o ţară necunoscută numită Balak
(Valahia);
- În secolul al X -lea - Împaratul bizantin Vasile al II-lea - scrie de vlahii din Elada.

Românii în surse medievale târzii

 În mileniul al II-lea, informațiile despre poporul român s-au înmulțit, cronicarii, fie călători în Țările
Române sau umaniști occidentali amintind atât despre prezența neîntreruptă a acestuia la nord de Dunăre, cât și
despre originea sa latină.
- În secolul al XV-lea –Poggio Bracciolini este primul umanist italian care afirmă originea latină a poporului
român; în acelaşi secol, alţi umanişti italienii Flavio Biondo (acesta vorbea despre români ca despre: acei daci
care vorbesc o limbă latină) și Silvio Piccolomini - au scris despre origine latină şi romanitatea românilor.
- În secolul al XVI-lea învățații saşi din Transilvania Johannes Honterus și Nicolaus Olachus aminteau și ei
originea latină a românilor. Olachus, român la origini, după cum dovedește și numele său este primul care scrie
despre unitatea de neam, de limbă şi religie a locuitorilor din cele trei Țări Române în lucrarea sa, Hungaria.
În secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea – cronicarii români Grigore Ureche, Ion Neculce, Miron Costin
sau Dimitrie Cantemir au susţinut de asemenea originea și continuitatea românilor la nordul Dunării.

Politizarea originii poporului român – implicarea istoricilor în dezbaterea privind originea poporului
român

Încă din perioada Evului Mediu s-au căutat originile popoarelor europene. În acest timp, românii din
Transilvania nu aveau drepturi politice, aceştia locuind în zonele de margine ale provinciei. Transilvania se afla
sub autoritatea regilor Ungariei (maghiari). Suveranii Ungariei au adus în această provincie colonişti saşi
(germani). Alături de aceștia, trăiau și secuii (o populaţie considerată înrudită cu ungurii), dar, cu toate acestea,
românii formau populaţia majoritară din punct de vedere demografic.
În acest context, la sfârșitul secolului al XVI-lea, un cronicar ungur, István Szamosközy recunoştea că
românii din Transilvania erau urmaşii romanilor. După ce Mihai Viteazul a cucerit acest spaţiu istoric în 1599,
el și-a schimbat radical opinia, fiind convins că românii nu sunt urmașii coloniștilor romani din Dacia. Acţiunea
lui Szamosközy dovedește o primă implicare a intereselor politice în dezbaterea privind originea poporului
român.
Pentru a justifica neacordarea unor drepturi politice pentru românii din Transilvania, s-au cautat
argumente care să demonstreze că aceştia nu au fost primii locuitori ai Transilvaniei. Începând cu secolul al
XVIII-lea, Transilvania a intrat sub stăpânirea austriacă, iar Habsburgii, dinastia conducătoare a Austriei, au
căutat să justifice statutul considerat jignitor de către români, de tolerat care era aplicat acestora. Românii erau
în continuare lipsiți de drepturi politice, religioase și economice, deși formau populația majoritară a provinciei.
În acest context istoric, austricii au susținut:

Teoria imigraționistă (secolul al XVIII-lea) – elaborată de Franz Josef Sulzer, elvețian de origine, dar
servind ca ofițer în armata austriacă; în anul 1781, Sulzer susținea că -românii s-au format ca popor la sud
de Dunăre,
-undeva între bulgari şi albanezi, de la care au preluat influenţe în limbă, precum şi credinţa ortodoxă.
-românii au migrat la nord abia în secolul al XIII- lea, când în Transilvania se aflau atât ungurii (din
secolul al X- lea), secuii, dar și coloniștii saşi (germani, din secolul al XIII -lea).
Sulzer a fost contrazis de reprezentanţii Școlii
Ardelene: Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe
Șincai, Ion Budai Deleanu prin petiția Supplex
Libellus Valachorum (1791), o cerere adresată
împăratului austriac, pentru a recunoaşte națiunea
română ca parte constitutivă a Transilvaniei.
Aceștia au susținut originea latină a poporului
român, fără a aminti importanța elementului dacic
în etnogeneză deoarece doreau să-și asigure
Petru Maior Gheorghe Şincai sprijinul Papei de la Roma și a latinității
occidentale.
În acest context, a apărut, în secolul următor:
 Teoria rösleriana (numită şi imigraţionistă- secolul al XIX-lea) - Robert Rösler, un ofițer austriac, în
anul 1871 dezvolta cu argumente teoria lui Sulzer, (prelua ideile lui Sulzer):
- dacii au fost exterminați în urma războaielor cu romanii;
- 165 de ani nu au fost de ajuns pentru romanizarea Daciei (între anii 106 în 271);
- în anul 271 toată populația din Dacia romană a fost retrasă la sud de Dunăre;
- asemănarea dintre limba română şi limba albaneză (ceea ce demostrează că cele două limbi şi popoare s-
ar fi format la sud de Dunăre);
- lipsa de elemente germanice din limba română (ținând cont că după 271, fosta provincie romană Dacia a
fost invadată de migratori de origine germană care puteau lăsa urme în lexicul românesc);
- lipsa unor izvoare (documente) istorice despre români până în secolul al XIII- lea.
Teoria continuității și a
romanității poporului român a contrazis
teoria lui Rösler cu argumente istorice,
prin reprezentanții ei, istoricii B.P.
Hasdeu, A.D. Xenopol și Dimitrie
Onciul. Aceștia susțineau originea
romană și ideea continuității românilor
la nord de Dunăre:

- dacii nu au fost exterminați (măcar femeile și copiii, în cel mai rau caz au supraviețuit, realizându-se
amestecul (sinteza) dintre daci și romani la nord de Dunăre);
- 165 de ani erau de ajuns pentru romanizare, în condițiile-n care Gallia, o altă provincie romană (Franța
de azi) a fost romanizată într-un timp mai scurt, de doar 100 de ani;
- după anul 271 doar armata și administrația au părăsit provincia Dacia, oamenii simpli au rămas, s-au
retras în munți sau în zone împădurite în timpul migrațiilor;
- asemănarea dintre limba română și cea albaneză se datorează elementelor de substrat, ambele fiind
limbi indo-europene, având în comun cuvinte străvechi;
- existența unor elemente germanice în limba română, chiar dacă mai puţine.
- imposibilitatea ca un popor ai cărui stramoși au plecat în secolul al III- lea să se întoarcă în aceleași
locuri (orașe, sate) peste un mileniu;
- existența de izvoare privind poporul român până în secolul al XIII- lea.
Ulterior, dovezile arheologice au atestat continuitatea daco-romană și a poporului român la nord de
Dunăre, prin descoperirea de fortificații, morminte, basilici (biserici) creștine, realizate în epoca migrațiilor,
după retragerea aureliană; aceste vestigii aparțin autohtonilor.
În secolul al XX-lea, au existat mai multe etape prin care istoricii s-au raportat la romanitate:
-la începutul secolului, istoricii români Nicolae Iorga, Vasile Pârvan și Gheorghe Brătianu, au
demonstrat originea și continuitatea neîntreruptă a românilor la Nordul Dunării, subliniind și importanța dacilor
în etnogeneza românească.
-după preluarea puterii de către comuniști, influența slavilor a fost exagerată, fără a nega însă
romanitatea românilor. Un rol important în această direcție l-a avut Mihail Roller, un istoric stalinist care
considera că slavii din Rusia kieveană au avut un rol important în formarea statelor medievale românești
-în timpul regimului național-comunist, rolul dacilor în formarea poporului român este, consideră unii
istorici exagerat, deoarece Ceaușescu avea nevoie în politica sa de simboluri naționaliste, regimul său politic
legitimându-și puterea până în timpul lui Burebista.
 La nivel european, deși unii istorici maghiari și astăzi reiau teza imigraționistă, teoria romanității și
continuității poporului român este larg acceptată în principalele sinteze istorice din Europa și la nivel mondial.

Caracteristici sau principii ale democrației

Principalele caracteristici ale regimurilor democratice sunt:
- separarea puterilor în stat - pentru a nu se ajunge la dictatură este necesar ca într-o societate democratică
puterea să fie împărțită între mai multe instituții ale statului. Cele trei puteri în stat sunt:
 puterea legislativă (numită adunarea legislativă, sau parlamentul) are rolul de a elabora și vota legile);
legislativul are un rol foarte important datorită participării cetăţenilor la desemnarea acestor
reprezentanţi- prin vot sunt aleși (deputaţi, senatori, etc.) Practic, prin alegeri democratice, legislativul
reprezintă dorința poporului. Exemple: Camera Lorzilor şi Camera Comunelor în Anglia, Bundestagul
în Germania, Adunarea Naţională în Franţa. Parlamentul poate fi: unicameral (cu o singură cameră) sau
bicameral (cu două camere).
 puterea executivă e reprezentată de rege sau preşedintele, depinde de forma de guvernare a statului,
monarhie sau republică şi de guvern. Acesta are rolul de a pune în practică (să execute) legile.
Guvernul este format de majoritatea din parlament rezultată după alegeri, fiind condus de primul
ministru; acesta e desemnat, de obicei din cadrul partidului care a câștigat scrutinul electoral. Guvernul,
numit și Consiliul de Miniștri este responsabil în faţa adunării legislative (parlamentului).
 puterea judecătorească (formată din instanţele de judecată, tribunalele care pun în aplicare hotărârile
legilor și de Înalta Curte sau Curtea Supremă, cel mai important for judecătoresc la nivelul unui stat ).
- pluralism politic (pluripartidismul) - este un sistem bazat pe funcţionarea mai multor partide politice. Acest
lucru e necesar pentru a nu se ajunge la dictatură. Partidele politice au rolul de a organiza opinia publică în
domeniul politic sau economic, ele fiind cele care propun diverse soluţii pentru rezolvarea problemelor
societăţii; partidele au rolul de a duce o luptă de idei pentru preluarea puterii politice într-un anumit stat, doar
prin confruntări desfăşurate în cadrul alegerilor (prin vot). Cel mai vechi stat unde funcţionează pluralismul
politic este Marea Britanie (Partidul Conservator, Partidul Liberal şi de la începutul secolului al XX-lea s-a
format şi Partidul Laburist). Pot fi oferite şi alte exemple din alte ţări, România spre exemplu, în secolul al XX-
lea, din perioada interbelică şi din perioada postdecembristă.
- respectarea drepturilor și libertăților cetățenești - un stat democratic respectă toate drepturile și libertățile:
dreptul la vot, libertatea de opinie, libertatea conştiinţei etc.

Practici politice democratice în secolul al XX - lea

Practica politică se referă la modul în care sunt aplicate principiile democratice, în cazuri concrete la
nivelul statelor democratice. Dacă ideologia se referă la elemente comune mai multor regimuri politice, practica
se mărgineşte la fiecare stat în parte, la modul cum acesta îşi aplică propria legislaţie la nivel naţional. Cele mai
importante practici democratice în secolul al XX-lea care pot fi prezentate sunt din Marea Britanie, Franța,
Germania postbelică, România interbelică și postdecembristă.

Marea Britanie
Separarea puterilor în stat:
- Este monarhie constituţională sau parlamentară pe principiul conform căruia regele conduce, dar nu
guvernează; el are atribuţii limitate în comparaţie cu primul ministru. În Marea Britanie și femeile au dreptul la
moștenirea tronului.
- Parlamentul e bicameral format din: Camera Lorzilor (spre deosebire de alte sisteme democratice, unde
parlamentarii sunt aleși, aceasta este singura adunare legislativă din Europa unde titlul se transmite prin
moştenire) şi Camera Comunelor – unde membrii sunt aleși prin vot universal.
- Prim-ministrul Marii Britanii este şeful majorităţii parlamentare (din partidul ce câştigă alegerile). Are un rol
însemnat, el desemnează miniştrii, având puteri executive extinse.
Pluralismul politic:
- Marea Britanie are o tradiţie puternică, fiind statul unde au apărut partidele politice. Principalele partide
politice din secolul al XX -lea sunt: Partidul Conservator şi Partidul Laburist (format în 1906), care înlocuieşte
ca importanţă Partidul Liberal care dominase scena politică timp de două secole.
- Personalităţi importante:

Ideologii şi practici politice totalitare

Caracteristici ale regimurilor totalitare

Spre deosebire de regimurile politice democratice, regimurile de tip totalitar folosesc măsuri represive
pentru a controla populația. Principalele caracteristici ale acestora sunt:

- liderul unic (conducătorul) - acesta beneficiază de puteri depline, el fiind cel care conduce întreaga mişcare
politică; e considerat un fel de divinitate pe pământ. Cuvintele şi scrierile liderului au valoare infailibilă (nu pot
fi puse la îndoială). În cinstea sa se folosește aşa numitul cult al personalităţii, prin care se exacerbează
trăsăturile liderului şi se venerează excesiv un conducător aflat în viaţă, prin manifestări pe stadioane, în pieţe
publice, mass media, sport etc.

- partidul unic - într-un regim dictatorial, nu poate fi acceptat pluralismul politic, iar rolul partidului unic este
de a acapara toată puterea; partidul are o birocraţie excesivă (un aparat întins la nivel naţional cu ramificaţii în
toate domeniile) şi, spre deosebire de regimurile democratice, milioane de membri (pentru a impresiona și a
demonstra ataşamentul în masă faţă de valorile partidului). În plus, apartenența la partid reprezenta un mijloc de
creștere a statutului social și de obținerea unor avantaje materiale. De asemenea, partidul unic e caracterizat prin
existenţa de conflicte între liderii acestuia, rezolvate pe cale violentă, deși în teorie ei se considerau prieteni.
Scopul final era acela de a prelua puterea individual (arestări, execuţii, asasinate politice); liderii partidului
folosesc un discurs de tip dogmatic (aşa zisul limbaj de lemn, limbajul oficial folosit cu orice ocazie, care nu
este înţeles de cetăţean).

- poliţia politică – un regim totalitar nu poate rezista fără o instituţie de represiune care să îl protejeze; scopul
său principal a fost acela de a urmări şi de a vâna orice potenţial adversar politic (real sau închipuit). De multe
ori, aceşti adversari reprezentau categorii sociale sau etnice suspecte (kulacii şi agenţii imperialişti - în Rusia
sovietică sau în U.R.S.S., evreii în Germania nazistă). Poliţia politică (având denumiri diverse precum
C.E.K.A., G.R.U., N.K.V.D., K.G.B. în regimul sovietic, sau GESTAPO- în Germania Nazistă) este dublată de
apariţia închisorilor politice, dar şi a lagărelor de muncă sau de exterminare în care erau închişi toţi potenţialii
adversari ai regimului respectiv.

Practici autoritare şi totalitare în secolul al XX-lea

Regimul nazist din Germania

Este un regim politic totalitar de extrema dreaptă, reprezentat de Partidul Nazist (Partidul Naţional
Socialist al Muncitorilor Germania- N.S.D.A.P.- Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, pe scurt,
Partidul Nazist).
Liderul unic este Adolf Hitler numit cancelar (prim ministru) pe 30 ianuarie 1933, iar în 1934, după
moartea preşedintelui Hindenburg, führer (conducător).
În 1934 Hitler a reușit acapararea întregii puteri în stat prin intermediul grupării paramilitare S.S.
(Batalionului de protecție - Schutzstaffel), o organizație nazistă paramilitară de elită, şi de către Gestapo, poliţia
secretă a regimului.
 Practici naziste- Principalele practici ale regimului nazist au fost:
1.Punerea în practică a ideilor antisemite (antisemitismul, care duce la Shoah-holocaust)
- În 1935 s-au adoptat Legile de la Nürnberg - legi rasiale prin care le erau interzise evreilor dreptul de a avea
cetăţenie germană, de a se căsători cu cetăţeni germani şi de a avea funcţii în stat (lucru de care au profitat
şomerii germani). În plus, exista obligaţia ca evreii să poarte în piept steaua galbena cu șase colțuri (steaua lui
David), ca un gest jignitor la adresa lor.
- În 1938 a avut loc Noaptea de cristal (9-10 noiembrie) – printr-un pogrom împotriva evreilor, prin distrugerea
magazinelor, a vitrinelor (de aici denumirea de noaptea de cristal) şi a caselor acestora. Ca urmare, până la
declanşarea războiului, 200 000 de evrei, majoritatea bogaţi, au fugit din Germania, bunurile lor fiind confiscate
de stat.
- În timpul războiului, în 1942 adoptă soluţia finală (exterminarea evreilor în camere de gazare în lagărele
Auschwitz-Birkenau, Belzec, Sobibor, Treblinka, Chelmno, Majdanek etc. după ce se dorise o deportare a
acestora în Madagascar, eşuată din cauza dificultăţilor războiului). Au existat şi alte programe de exterminare a
membrilor handicapaţi, prin care zeci de mii de persoane de origine germană au fost eutanasiate, iar persoanele
considerate defecte din punct de vedere genetic au fost sterilizate (alcoolicii, cei cu boli mintale etc.).

2. Cultul personalităţii – naziştii au organizat mari manifestaţii prin ministrul pentru propagandă, Joseph
Goebbels în favoarea regimului şi a conducătorului, mai ales în oraşul Nürnberg; tinerii erau înregimentaţi în
organizaţii precum Tineretul Hitlerist (Hitlerjugend); se folosea propaganda agresivă prin mass-media; sportul
era un mijloc de propagandă (Jocurile Olimpice de la Berlin din 1936 au reprezentat o ocazie pentru proslăvirea
regimului nazist- a fost construit un stadion monumental, iar participarea spectatorilor a depăşit orice alt
eveniment sportiv de până atunci); erau folosite spectacole, afişe, portrete, steaguri, filme, etc. pentru onoarea
regimului şi a liderului.
Acesta s-a prăbuşit în anul 1945, după moartea lui Hitler în timpul celui de-al doilea război mondial.

Regimul comunist din Uniunea Sovietică

Regimul comunist al lui Lenin
Prin revoluţia bolşevică din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, comuniştii (o formațiune politică radicală
de stânga) conduşi de Lenin au preluat puterea în Rusia, profitând de nemulţumirile populaţiei legate de Primul
Razboi Mondial. Bolşevicii l-au arestat şi ulterior executat pe ţarul (împăratul) Nicolae al II-lea şi întreaga sa
familie. Comuniştii au pus bazele unei:
- ideologii totalitare de extrema stângă - descrisă de Lenin în documentul numit Tezele din aprilie, prin care
prelua şi dezvolta ideile marxismului din secolul al XIX-lea lansate de germanii Marx şi Engels, privind:
- lupta de clasă - dintre muncitori si burghezie, pe care primii trebuie să o câştige;
- desfiinţarea proprietăţii private - bolșevicii doreau trecerea proprietăţii în mâinile statului şi controlul
muncitoresc al statului prin sistemul sovietelor ;
- revoluţia mondială prin care să se impună în întreaga lume comunismul (dictatura proletariatului în
faţa aşa numitei dictaturi a burgheziei.)

Practici ale regimului leninist:

a. Naționalizarea – în anul 1918, imediat după revoluția bolșevică, Lenin a decis, în
conformitate cu principiile comunismului confiscarea întregii proprietăți private a Rusiei:
astfel, au fost trecute în proprietatea statului toate fabricile, magazinele, sistemul bancar-
băncile și orice inițiativă privată inclusiv în domeniul agricol. Se dorea înlocuirea
proprietăţii private cu cea de stat, colectivă, prin naţionalizarea industriei şi colectivizarea
agriculturii. Conştient însă că nu poate păstra puterea dacă nu-și aproprie de partea sa
ţăranii, Lenin a amânat colectivizarea, într-o primă fază.
 Lenin a folosit, însă măsuri represive împotriva adversarilor săi politici, desfiinţând oricare formă de
opoziţie şi câştigând războiului civil cu ajutorul poliţiei politice C.E.K.A., înfiinţată în 1917. În 1919,
comuniştii au înfiinţat internaţionala comunistă, organizaţie cu sediul la Moscova.
În anul 1922, Lenin a decis formarea U.R.S.S. (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) din Rusia,
Ucraina, Belarus şi Republica Sovietică Federală Socialistă Transcaucaziană (Georgia, Armenia și
Azerbaidjan). Aceste state deveniseră independete după desfiinţarea Imperiului Ţarist. În 1924 Mongolia devine
al doilea stat comunist.

Regimul comunist al lui Stalin (stalinismul)

După moartea lui Lenin în anul 1924, Stalin a reușit să-și îndepărteze principalii adversari politici, în
special Troțki. Abia în anul 1929 Stalin a reuşit să dețină puterea deplină în cadrul Partidului Comunist al
Uniunii Sovietice (P.C.U.S.).
Principalele practici staliniste au fost:
a. centralismul economic (statul subordona total economia)- există mai multe etape:
- colectivizarea agriculturii – În 1929 Stalin a decis confiscarea terenurilor agricole. Argumentul era că prin
colectivizare se vor înlocui fermele mici, prin care țăranii aveau o agricultură de subzistență, nemecanizată și de
asemenea ineficientă cu ferme puternic mecanizate, urmând ca acestea să producă recolte mult mai mari. Acest
fapt s-a realizat prin lichidarea proprietății private asupra pământului și prin distrugerea unei întregi categorii
sociale cea a chiaburilor sau kulacilor, cei mai harnici şi gospodari oameni ai satelor. Deoarece rezultatele
colectivizării erau mult sub nivelul așteptat, Stalin a început un proces de înfometare a populației pe întreg
teritoriul URSS, dar cel mai mult de suferit au avut ucrainienii. Ca urmare a acestui proces, în anii 1932-1933, 6
milioane de ucrainieni au fost ucişi prin înfometare, acuzaţi că nu predau grânele autorităţilor care foloseau
banii obţinuţi din resursele agricole cu scopul de a realiza o societate industrială. O mare parte din grâul
ucrinian a fost exportat în SUA şi Canada.
- industrializare forţată -fără a ţine cont de distribuţia resurselor naturale ale ţării, Stalin a început dezvoltarea
forţată a industriei grele, metalurgice, energetice, constructoare de maşini. S-au construit fabrici uriaşe,
combinate siderurgice, chimice, chiar şi noi oraşe în Siberia: Novosiibirsk spre exemplu, sau în alte zone
izolate, pentru a dovedi forţa economică a regimului. Rezultatul era creşterea producţiei industriale de câteva
ori, dar cu costuri umane imense, milioane de morți: unii victime ale represiunii, alţii din cauza condiţiilor grele
de viaţă din noile aşezări industriale.

d- cultul personalităţii – s-a manifestat asemănător cu Germania Nazistă, însă se consideră că Stalin a
inventat cultul personalității modern. Trebuie precizat că erau folosite și elemente noi, necunoscute regimului
nazist: numeroase oraşe au primit numele unor lideri comuniști, spre exemplu: Stalingrad, Leningrad, s-au
construit statui imense ale celor doi lideri sovietici în majoritatea orașelor. De asemenea, sportul şi cultura au
devenit și ele obiecte de propagandă. În timpul celui de-al doilea război mondial, Stalin era considerat
salvatorul ţării, închinându-i-se cântece, poezii, tablouri etc.
În a doua jumătatea a secolul al XX-lea, sau în epoca postbelică au existat practici totalitare
deoarece, după al Doilea Război Mondial regimurile totalitare de dreapta au dispărut, dar a continuat să existe
regimul totalitar de stânga, cel comunist.
Acest regim politic a fost impus în Europa Centrală și de Est de sovietici. U.R.S.S. şi Stalin s-au folosit
de Armata Roşie, învingătoare în al doilea război mondial pentru a-şi impune propriul regim politic în această
parte a continentului. Ungaria, Cehoslovacia, bulgaria, Albania Republica Democrată Germană, Polonia,
România şi Iugoslavia au devenit state satelit ale URSS, comunismul, ca sistem politic şi economic a fost impus
în aceste spaţii istorice. Cenzura, măsurile represive, cultul personalităţii sau propaganda (pe fondul
războiului rece şi a trimiterii primelor misiuni spaţiale) au continuat să se manifeste şi în a doua jumătate a
secolului al XX-lea.

CONSTITUŢIILE ROMÂNIEI- ACTELE SAU LEGILE FUNDAMENTALE

 Constituția reprezintă legea sau actul fundamental al unui stat, având rolul cel mai important pentru
stabilirea statului politico- juridic, al formei de guvernământ, în definirea rolului puterilor în stat și a drepturilor
și libertăților cetățenești.
În România, prima constituţie a apărut mai târziu decât în majoritatea statelor europene din cauze ce ţin
pe de-o parte de dezvoltarea economică, socială şi culturală, dar şi de statutul politico - juridic al ţării. Țările
Române și ulterior România s-au aflat sub suzeranitatea (dominația) Imperiului Otoman.

1. Constituţia din 1866

Cauzele adoptării:
Constituţia a devenit un act de manifestare a independenţei, făcând abstracție de suzeranitatea otomană
Ea a fost adoptată la 1 iulie 1866 pe fondul aducerii prințului străin, respectiv Carol I de Hohenzollern.
Această constituție a fost discutată şi votată de Adunarea Constituantă şi promulgată de domnitorul Carol I la 1
iulie 1866
Statut politico-juridic: nu e menţionat, deşi România se afla încă sub suzeranitate otomană
Forma de guvernare: monarhie constituţională (ereditară din familia domnitorului, pe linie masculină,
cu moștenitorii obligați să adopte religia ortodoxă)
Principii: - separarea puterilor în stat (legislativă, executivă, judecătorească)- articolele 32,35,36
- pluralism politic
Sistemul de vot: se prevedea votul cenzitar - barbaţii care împliniseră 25 de ani aveau drept de a fi aleși
Cetăţenia: Articolul 7 prevedea acordarea cetaţeniei române doar pentru locuitorii creştini
Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: Constituția prevedea toate drepturile importante: libertatea conştiinţei,
învăţământului, presei, întrunirilor, de asociere etc.
Prezentarea unui principiu înscris în constituție: separarea puterilor în stat:
Puterea legislativă
1.Principele (din 1881 regele, după ce 2. Parlamentul (Adunarea legislativă
România s-a proclamat regat, dar abia în 1884 din România era bicamerală: având
acest lucru a fost înscris în constituție) două camere: Senat şi Adunarea
Deputaţilor)
- iniţiază, promulgă legile - adoptă legile (votează legile) şi
- convoacă sau poate dizolva Adunarea bugetul statului (Camera Deputaţilor).
Legislativă Existau şi senatori de drept:
moştenitorul tronului , episcopii,
mitropolitul.
Puterea executivă
1.Principele (din 1881 regele) prin guvern 2. Guvernul
Prerogativele sau atribuțiile principelui - guvernul execută (pune în aplicare)
domnitorului (regelui, din 1881) erau: legile votate de Parlament
În politica internă: - miniştrii aveau responsabilitatea
- drept de veto absolut legilor şi responsabilitate în faţa
- bate monedă Parlamentului
- acordă decoraţii, grade militare
- dreptul de amnistie
- dreptul de graţiere
În politica externă:
- conduce armata, declară război
- încheie pace, trimite ambasadori
-semnează tratate sau convenţii
internaţionale
 Puterea judecătorească
1.Tribunale şi curţi juridice 2. Înalta Curte de Justiţie si Casaţie
Hotărârile lor sunt executate în numele Reprezintă instanţa supremă în
principelui (regelui) domeniu
Judecătorii sunt inamovibili

Importanţa şi urmările Constituţiei de la 1866:

Au fost puse bazele unui sistem politic şi economic bine definit, care a condus la formarea a două mari
partide politice:
1. Partidul Naţional Liberal -1875 (având doctrina prin noi înşine – care prevedea protecţionism
economic, având ca reprezentanţi industriaşi şi burghezi precum Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti).
2. Partidul Conservator -1880 (având doctrina paşilor mărunţi – care prevedea reforme graduale, având
ca reprezentanţi marii moşieri- cei care realizau venituri din agricultură: Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu, Petre
Carp).

2. Constituţia din 1923

Cauzele adoptării: Constituția din 1923 era necesară după Unirea din 1918, când teritoriul României s-a
mărit considerabil având loc şi o creștere demografică.
Era necesară o nouă constituție și datorită reformelor anterioare: votul universal din 1918 şi reforma
agrară din 1921
A fost discutată şi votată de Adunarea Constituantă şi promulgată de regele Ferdinand I la 28 martie
1923, fiind considerată Constituţia României Mari.
Statut politico-juridic: România era stat naţional, unitar, indivizibil (nu se poate divide)
Forma de guvernare: monarhie constituţională
Principii: - separarea puterilor în stat
-pluralism politic
Sistemul de vot: se prevedea votul universal - adresat doar barbaţilor care au împlinit 21 de ani
Cetăţenia: Toţi locuitorii indiferent de religie primeau cetăţenie română
Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: Constituția prevedea toate drepturile importante
Prezentarea unui principiul înscris în constituție: separarea puterilor în stat
Separarea puterilor în stat este asemănătoare Constituției din 1866, cu două excepții care știrbeau din
prerogativele regelui: acesta nu mai deține dreptul de veto absolut, iar orice act al suveranului trebuie
contrasemnat de ministrul de resort.
Importanţa şi urmările Constituţiei de la 1923:
Au apărut noi partide politice, iar altele au dispărut.
Principalele partide politice din perioada interbelică au fost:
-Partidul Național Liberal condus de Ion I.C. (Ionel) Brătianu
Perioada 1918-1927 este denumită și decada brătienistă, deoarece în această perioadă P.N.L. a condus
guvernul prin Ionel Brătianu și au fost luate cele mai importante măsuri reformatoare de după formarea
României Mari.
Partidul Naţional Ţărănesc (format în 1926 prin fuziunea Partidul Național Român din Transilvania,
prezidat de Iuliu Maniu cu Partidul Țărănesc din Vechiul Regat, prezidat de Ion Mihalache), condus de Iuliu
Maniu.
Partidul Conservator a dispărut după Unire, în condiţiile acordării votului universal şi a reformei agrare,
prin care ţăranii primeau pământ, ceea ce a redus rolul moşierilor.

3. Constituţia din 1938

Cauzele adoptării:
Constituţia fost inspirată de regele Carol al II-lea care dorea instaurarea unui regim autoritar, având ca
model regimurile de acelaşi tip din Europa
 Spre deosebire de constituțiile anterioare, cea din 27 februarie 1938 este una autoritară, ea nemaifiind
discutată de Adunare Constituantă ci redactată de un apropiat al regelui, Istrate Micescu.
Statut politico-juridic: stat naţional unitar, indivizibil, cu teritoriu inalienabil
Forma de guvernare: monarhie autoritară: Regele este Capul Statului ( articolul 30)
Principii: - supremația regelui în fața suveranității naționale
- separarea puterilor în stat
- guvernarea reprezentativă
Sistemul de vot: votul universal era acordat cetăţenilor ( bărbaţi și femei) care împliniseră 30 de ani
Cetăţenia: Constituția prevedea că naționalitatea română se dobândește prin căsătorie, prin filiațiune,
prin recunoaștere și prin naturalizare.
Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: erau prevăzute drepturile cunoscute
Prezentarea unui principiul înscris în constituție: cel al separării puterilor în stat: deși, teoretic este
respectat acest principiu
Puterea legislativă
1.Regele prin Parlament 2. Parlamentul (Bicameral: Senat şi
Adunarea Deputaţilor)

Inițiativa legilor este oferită Regelui Parlamentul are doar un rol decorativ,
Regele sancționează și promulgă legile regele are dreptul să impună senatori,
aceștia nu mai sunt aleși de către cetățeni
Puterea executivă
2.Regele prin guvernul său 2. Prerogativele regelui
Miniştrii aveau responsabilitatea legilor Regele este capul statului și deține toate
şi răspundeau în faţa Regelui, nu a prerogativele interne și externe prezentate în
Parlamentului Constituțiile anterioare
Puterea judecătorească
1.Organe judecătoreşti locale şi 2. Înalta Curte de Casaţie și Justiţie
centrale
Hotărârile lor sunt executate în numele Reprezintă instanţa supremă în domeniu
regelui, regele se amestecă în hotărârile
justiţiei
Judecătorii sunt inamovibili
Importanţa şi urmările Constituţiei din 1938: Aceasta restrângea drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, a
schimbat vârsta alegătorilor la 30 de ani, dar a acordat şi drept de vot femeilor. Imediat după adoptarea
Constituţiei, Carol a renunţat la pluripartidism, impunând partidul unic numit Frontul Renaşterii Naţionale,
devenit în 1940 Partidul Naţiunii. În plus, în martie 1938 a ănfiinţat Consiliul de Coroană, cu rol consultativ.
Regimul autoritar al lui Carol al II- lea a eşuat în 1940 când România a fost nevoită să cedeze aproape jumătate
din teritoriul său, regele abdicând, iar Constituția este scoasă din uz. România a devenit stat naţional-legionar în
1940, iar între anii 1940-1944, România a fost guvernată prin decrete - legi de către regimul militar autoritar
condus de Ion Antonescu. După 23 august 1944 a fost restabilită Constituția din 1923, dar în 1946 s-a desfiinţat
Senatul.

4. Constituția din 1948

Cauzele adoptării: Constituţiile epocii comuniste din anii 1948,1952 și 1965 au fost adoptate ca urmare
a schimbării regimului politic în România. Prin preluarea puterii de către comunişti după al Doilea Război
Mondial cu sprijinul Armatei Roşii (sovietice), după momentul 30 decembrie 1947, regele Mihai a fost silit să
abdice şi să părăsească ţara.
Statut politico-juridic: Constituția proclama un stat popular, unitar, independent, „prin lupta întregului
popor cu reacţiunea în frunte cu muncitorimea.”
 Forma de guvernare: Republică Populară Română (pe 30 decembrie 1947 regele Mihai I fusese nevoit
să abdice, iar România devenea republică)
Principii: - puterea poporului
- monopartitism (un singur partid) Partidul Muncitoresc Român
- separarea puterilor în stat - nu este prevăzută, dar există instituții executive legislative şi
judecătoreşti, cu diferențe semnificative față de constituțiile anterioare.
Sistemul de vot era prevăzut votul universal, pentru persoanele care au împlinit 18 de ani, dar formal.
Dreptul de a fi ales era la 23 de ani.
Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti erau prevăzute, dar profund și adesea încălcate.
Prezentarea unui principiul înscris în constituție: separarea puterilor în stat, nu era prevăzută:
Puterea Legislativă era acordată unui organ denumit Marea Adunare Naţională, pe 4 ani, aleasă. (nu
mai era o adunare legislativă bicamerală ci monocamerală) - aceasta avea rolul de a numi guvernul.
Puterea Executivă era deţinută de Consiliului de Minişti (Guvernul).
Puterea Judecătorească era acordă tribunalelor, curţilor de apel, iar instanța cea mai înaltă în stat în
domeniu era numită Curtea Supremă.
5. Constituţia din 1952
Cauzele adoptării: Noua constituție s-a adoptat la 24 septembrie 1952 ca urmare a consolidării
regimului, prin naţionalizarea industriei şi colectivizarea agriculturii, procese declanșate în anii 1948-1949. De
asemenea, se dorea introducerea unor prevederi care să faciliteze sovietizarea cât mai rapidă a ţării. Ea copiază,
în parte, prevederile Constituției din 1948.
Statut politico-juridic era prevăzut că România reprezintă un stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate,
democrat-popular - stat unitar, suveran și independent
Forma de guvernare: Republică Populară Română
Principii: - alianţa dintre muncitori şi ţărani
- monopartitism - Partidul Muncitoresc Român
Sistemul de vot: Constituția prevedea vot universal, egal, direct și secret, acordat persoanelor care
împliniseră 18 ani, însă acest drept era doar formal
Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: erau prevăzute, dar încălcate
Prezentarea unui principiul înscris în constituție: separarea puterilor în stat:
Este asemănător cu Actul fundamental din 1948, cu precizarea că Puterea Judecătorească era acordată
Tribunalului Suprem
O altă deosebire era noua formă de proprietate, numită socialistă (articolul 6), iar baza puterii statului era
alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitore.
6. Constituţia din 1965
Statut politico-juridic: România era stat popular, unitar, independent, inalienabil și indivizibil
Forma de guvernare: Republică Socialistă România
Principii: - puterea poporului
- monopartitism -Partidul Comunist Român (din 1965)
Sistemul de vot: era prevăzut votul universal, pentru cetățenii care au împlinit 18 de ani,
Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: erau prevăzute toate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, erau doar
teoretic recunoscute, ele fiind adesea încălcate.
Prezentarea unui principiul înscris în constituție: separarea puterilor în stat
Puterea Legislativă - este formată din Marea Adunare Naţională care numeşte guvernul, votează bugetul,
declară pace şi război, modifică constituţia, e organul suprem în stat.
Puterea Executivă - Deși la început nu prevedea această demnitate, în anul 1974 s-a introdus funcția de
Preşedinte. Pe lângă guvern (Consiliul de Minişti) mai era prevăzută o instituție cu rol executiv: Consiliul de
Stat, din 1961. Preşedintele, din 1974 conducea Consiliul de Stat, avea dreptul să acorde grade, decoraţii,
decrete prezidenţiale, să încheie tratate internaţionale.
Puterea Judecătorească era acordată Tribunalului Suprem, tribunalelor județene, judecătoriilor, precum și prin
tribunalele militare.

7. Constituţia din 1991

 Cauzele adoptării: A reprezentat Constituţia întoarcerii la democraţie după căderea regimului comunist
din România, în decembrie 1989. Este considerată Constituția perioadei postdecembriste, fiind dezbătută de o
Adunare Constituantă şi supusă unui referendum popular în anul 1991(21 noiembrie adoptată, 8 decembrie
votată prin plebiscit cu 73%). Preşedintele României în perioada adoptării acestui act fundamental era Ion
Iliescu.
Statut politico-juridic: România este stat naţional, suveran, independent, unitar, indivizibil, cu teritoriu
inalienabil.
Forma de guvernare: Republică
Principii: - separarea puterilor în stat,
- pluralism politic,
Sistemul de vot: este prevăzut vot universal, de la 18 ani
Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: sunt prevăzute toate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti
Prezentarea unui principiul înscris în constituție: separarea puterilor în stat
Puterea Legislativă este alcătuită din Parlamentul bicameral: Senat şi Camera Deputaţilor(cu mandat de 4 ani
fiecare), care adoptă legi,
Puterea Executivă:
- Preşedintele - beneficiază de atribuțiile în politica internă și externă.
- durata mandatului era de 4 ani, din 2004 s-a modificat la 5 ani, pentru maximum două
mandate.
- Guvernul - primul ministru numit de preşedinte din cadrul partidului care a câştigat alegerile
- răspunde în faţa Parlamentului pentru faptele sale.
- adoptă hotărâri de guvern și ordonanțe de urgență.
- Puterea Judecătorească -Instanța supremă în stat este Curtea Supremă de Justiţie, numită din 2003 Înalta
Curte de Casație şi Justiție ; judecătorii sunt independenţi şi se supun doar legilor.
Importanţa şi urmările Constituţiei din 1991
Constituția a pus bazele unui sistem democratic după aproape o jumătate de secol de totalitarism. S-au
reînființat partidele istorice, dispărute în timpul regimului comunist: P.N.L și P.N.Ț., dar s-au pus bazele și altor
noi partide F.S.N. (Frontul Salvării Naționale), P.R.M (Partidul România Mare) sau U.D.M.R. (Uniunea
Democrată Maghiară din România); s-a declanșat procesul de restituire a proprietăților confiscate de regimul
comunist; au fost privatizate unitățile economice comuniste; s-a cristalizat societatea civilă, mass-media a
devenit liberă. De asemenea au fost făcuţi primii paşi spre integrarea euro-atlantică, având drept rezultat
integrarea în N.A.T.O. (2004) şi Uniunea Europeană (2007).

AUTONOMII LOCALE ȘI INSTITUȚII CENTRALE ÎN SECOLELE AL IX-LEA - AL XVIII-LEA

Autonomiile locale reprezintă primele forme de organizare ale românilor la începutul Evului Mediu. La început
s-a format obștea sătească, cea care avea forma unui simplu sat, ulterior s-au format structurile politice
prestatale. Exemple de structure politice prestatale:
Transilvania Voievodatele lui Gelu (Centrul Sursa: notarul regelui maghiar
și Banat Transilvaniei), Glad (Banat), Menumorut Bela al IV-lea, denumit
Caracteristic (Crișana), în secolul al IX- lea Anonymus în lucrarea Faptele
i Erau organizate ca voievodate, se luptau cu ungurilor - secolul al XIII- lea
ungurii
Voievodatele lui Gyula (Alba) și Anonymus și Legenda Sfântului
Ahtum(Banat)sec XI Gerard din sec IX
Țara Voievodatele lui Seneslau (Argeș), Litovoi Sursa:
Românească (Oltenia) Diploma Cavalerilor
Cnezatele lui Ioan (Romanați- zona Caracal Ioaniți- 1247
astăzi), Farcaș (Vâlcea)
Țara Severinului în secolul al XIII- lea
 Moldova Câmpul lui Dragoş, Câmpul lui Vlad, Codrii Sursa: Cronica lui Nestor –
Cosminului, Codrii Herței, cronică scrisă la Kiev în secolul
al XII-lea

Prezentaţi rolul autonomiilor locale în formarea statelor medievale

Statele medievale românești s-au constituit într-un interval de timp îndelungat din cauza invaziilor popoarelor
migratoare dintre care cei mai importanţi au fost ungurii sau maghiarii care au ocupat Transilvania ăn sec X. În
secolul al XIII-lea a avut loc marea invazie mongolă (1241). Autonomiile locale au reprezentat baza de plecare,
nucleul, pentru formarea statelor medievale româneşti. Acestea aveau în secolul al XIII-lea o dezvoltare
economică, socială și militară care le-a permis formarea statului medieval un secol mai târziu:
a) dezvoltarea economică - rezultă din Diploma Cavalerilor Ioaniţi, un document emis de regele Ungariei Bela
al IV-lea. Regele maghiar, pentru a proteja frontierele statului său de invaziile migratorilor a acordat acestor
călugări-cavaleri teritoriul dintre Dunăre şi Carpaţi al cărui suzeran se considera (Ţara Românească de mai
târziu). Se menţionează în document venituri importante realizate de locuitorii acestor locuri provenind din
slujbe, mori, fânețele și pășunile, vitele și oile, pescăriile și iazurile, ocnele care existau pe teritoriul celor 5
formațiuni prestatale (de remarcat cazul fratelui lui Litovoi, Bărbat, care a căzut prizonier la unguri; el dorea să
ofere o suma de bani ca răscumpărare, ceea ce dovedește o forță economică a voievodatului de la sud de
Carpați).
b) ierarhia socială dovedită de Diplomă care numeşte două categorii sociale: mai marii pământului (boierii) şi
rusticii (ţăranii).
c) organizarea militară - rezultă dintr-un document maghiar din 1277, care relatează că Litovoi este ucis într-o
luptă cu regele ungur, iar fratele său, Bărbat cade prizonier.

Două acţiuni desfăşurate în spaţiul românesc în secolul al XIII-lea

a. Marea invazie mongolă 1241 despre impactul acestei invazii asupra spațiului românesc avem puține informații. O
cronică persană (scrisă de Rashid al Din Hamadani) de la începutul secolului al XIV-lea vorbește de luptele pe
care Bezerenbam și Mişelav, doi conducători din Țara Ilaut (țara valahilor- spațiul românesc) le duc împotriva
tătarilor. Aceștia sunt învinși, pe rând de tătari. Informații despre invazia mongolă în Transilvania ne oferă
călugărul Rogerius, contemporan evenimentelor în lucrarea sa Carmen Miserabile, în care descrie distrugerile
materiale și masacrele provocate de tătari în Transilvania și Ungaria.
b. Lupta lui Litovoi cu armata Ungariei 1277 Conform unei scrisori de la curtea maghiară, regele Ungariei, Ladislau
al IV-lea, nemulțumit de faptul că voievodul Litovoi (posibil cel amintit în 1247 sau un urmaș al acestuia cu
același nume) nu mai plătea tributul -a trimis împotriva lui o armată maghiară condusă de un anume magistru
Georgius. În luptele care au urmat la sud de Carpați, Litovoi a fost ucis doi ani mai târziu, fratele său, Bărbat a fost
luat prizonier. Se menționează în document atât răscumpărarea lui Bărbat( pentru răscumpărarea acestuia noi am
stors o sumă de bani foarte mare) dar și faptul că un lider ungur important, Petrus și-a vărsat sângele în bătălie.
Aceste fapte demonstrează atât forța economică, dar și cea militară a voievodatului lui Litovoi.

Doi factori externi care au favorizat formarea statelor medievale româneşti

A existat în secolul al XIV-lea un context extern favorabil formării Ţării Româneşti şi Moldovei:
- decăderea puterii tătarilor după 1241 (când avusese loc marea invazie mongolă în Europa) o parte din ei
stabilindu-se la nordul Mării Negre în Hanatul Hoardei de Aur.
- criza politică din Ungaria, statul ungar era slăbit atât de lupte interne dar şi de Marea invazie mongolă.

Formarea statelor medievale româneşti

Ţara Românească

Basarab I (1310?-1352) este primul domnitor atestat cu titlul de mare voievod și domn cel care a reuşit unirea
micilor cnezate şi voievodate amintite în secolul al XIII- lea sub o singură autoritate. Țara sa mai e denumită
Valahia. În 1324, în contextul expedițiilor maghiare împotriva tătarilor, a existat un acord sau o înțelegere între
Basarab I și regele Ungariei Carol Robert de Anjou, prin care maghiarii recunoșteau stapânirea lui Basarab
asupra Ţarii Românești în schimbul acceptării suzeranităţii (Basarab devenea vasal). Totuși, această idee nu l-a
mulțumit ulterior pe Carol Robert, care în 1330, hotăra desfiinţarea statului condus de către Basarab printr-o
campanie militară; ungurii au ocupat ţinutul Severin. Basarab a oferit o sumă mare de bani pentru
răscumpararea păcii (7000 mărci de argint echivalentul a circa 74 de kg de aur, o sumă destul de mare pentru
acele timpuri, dovedind forţa economică a statului condus de Basarab) şi era dispus să cedeze ungurilor și
teritoriul ocupat de aceştia.
Carol Robert a refuzat, a atacat, ocupat și incendiat curtea domnească de la Curtea de Argeş, Basarab
refuzând lupta, dar pe drumul de întoarcere spre Ungaria, armata regelui era învinsă în noiembrie 1330 în
bătălia de la Posada (loc necunoscut azi), bătălie în urma căreia noul stat își obține independența politică.
Ungurii au fost prinşi într-un defileu din munți, românii i-au atacat folosind chiar pietre şi trunchiuri de copaci,
iar regele a scăpat cu viață doar schimbandu-și hainele cu un soldat. Bătălia a fost descrisă de Cronica pictata
de la Viena din secolul al XIV- lea.

Moldova

La începutul secolului al XIV-lea, teritoriul Moldovei se afla sub autoritatea tătarilor. La mijlocul secolului,
regele Ungariei, Ludovic I, fiul lui Carol Robert, a format o marcă de apărare în nord-vestul Moldovei, condusă
de Dragoş, un voievod român din Maramureş. Această marcă de apărare împotriva tătarilor se întindea teritorial
între Câmpulung Moldovenesc și Vrancea și avea reședinta la Baia, iar Dragoş era vasalul regelui Ludovic.
În anul 1359 - Bogdan din Cuhea, un alt voievod al românilor din Maramures, nemulţumit de politica regelui
maghiar faţă de români (ungurii doreau catolicizarea și încercaseră să introducă propria organizare politică în
Ţara Maramureșului), a trecut în Moldova împreună cu oamenii săi și a participat la o rascoală împotriva lui
Balc, urmaș al lui Dragoș, dependent de unguri. Încercarile militare ale regelui Ungariei, făcute până în 1365, de
a-1 înlatura pe Bogdan din Moldova s-au dovedit zadarnice, iar acesta a recunoscut independența Moldovei.
Evenimentul e descris de Cronica lui Ioan de Târnave din secolul al XIV-lea.

Rolul descălecatelor în formarea statelor medievale

Există o tradiție istorică (o legendă) privind întemeierea Tării Româneşti. Această tradiție este denumită din
secolul al XVII-lea descălecat. În 1291, regele maghiar Andrei al III-lea a consolidat drepturile și privilegiile
ungurilor, sașilor și secuilor, anihilând autonomia românească din Făgăraș. În aceste condiții, o parte a
românilor conduși de cel numit de cronici Radu Negru, sau Negru Vodă au trecut Carpații și s-au așezat în zona
Câmpulung. Acest eveniment cunoscut din cronici si legende ca „descalecatul" lui Negru Vodă din Făgăraș, a
făcut ca din acea zonă să înceapă unificarea formațiunilor politice românești. Chiar dacă nu s-a dovedit că
Negru Vodă e un personaj istoric, legenda sa ascunde un fapt real: populația românească din Transilvania
(Făgăraș în acest caz) a avut o anumită contribuție în formarea statului medieval Țara Românească.
De asemenea, şi acţiunile politice ale lui Dragoş şi Bogdan din Moldova pot fi considerate descălecate, ele
dovedind rolul românilor de peste munţi (din Maramureş, în acest caz) la formarea Moldovei.

Instituţiile centrale în spaţiul românesc

Principalele instituții centrale medievale erau: Domnia, Biserica, Armata, Sfatul Domnesc.
Cauzele apariţiei instituţiilor centrale:
Domnia- câştigarea independenţei politice în faţa ungurilor în secolul 14
Armata- nevoia de a-şi apăra ţara de pericolele externe şi de a-şi păstra independenţa politică
Biserica- faptul că locuitorii din spaţiul românesc erau creştini

Domnia

Suveranul țării avea titlurile – Domn (stăpân), - Io, din mila lui Dumnezeu - voievod (conducea armata)
Atribuţiile domnului erau :
a) în politica internă - numea pe marii dregători şi înfiinţa noi dregătorii
 - bate monedă (Vlaicu Vodă-ducaţii -dinarii, Petru Muşat -groşii-banii
- era judecătorul suprem, asistat de Sfatul domnesc
b) în politica externă
- încheia tratate de pace, de alianță și de vasalitate
- declara război și încheia pace (alianțe, tratate de pace sau comerciale)
- trimitea soli de pace (ambasadori)
În secolele al XIV-lea- al XV-lea domnitorul îşi manifesta întreaga putere atât pe plan intern cât şi extern, dar în
secolele al XVI-lea- al XVIII-lea, pe fondul accentuării dominaţiei otomane în Ţările Române, alegerea
domnitorului era însoţită de confirmarea turcilor.
O caracteristică a domniei în secolele al XVII-lea –al XVIII-lea este lipsa politicii externe în contextul în care,
pe fondul accentuării dominaţiei otomane în Ţările Române, alegerea domnitorului era însoţită de confirmarea
turcilor, iar din 1711 (Moldova) şi 1716 (Ţara Românească) domnii români au fost înlocuiţi cu domnitori
fanarioţi (greci din cartierul Fanar al Constantinopolului) care nu aveau decât funcţia de simpli funcţionari
otomani, turcii nemaiavând încredere în români pe care-i acuzau de trădare. Tronul era vândut prin licitaţie de
către turci.
Cu toate acestea şi în secolele al XVII-lea –al XVIII-lea , este nevoie de instituția centrală a domniei pentru a
funcționa statul, în condițiile în care, deși sub suzeranitate otomană, Ţara Românească şi Moldova nu au fost
niciodată transformate în paşalâcuri (aşa cum se întâmplase cu Serbia, Bulgaria sau chiar Ungaria).

Armata

Armata reprezintă a doua instituție laică importantă după domnie. Armata a avut un rol decisiv în câștigarea,
consolidarea și păstrarea independenței. Rolul acesteia a scăzut treptat odată cu instaurarea suzeranităţii
otomane asupra Țărilor Române, ajungându-se la desființarea ei în timpul regimului fanariot, în secolul al
XVIII-lea.
Armata a fost formată în Evul Mediu din mai multe corpuri:
- oastea cea mică, fiind reprezentată de garda domnitorului, de obicei fidelii acestuia, de trupele sau steagurile
boierilor (cei care aveau rolul să-și trimită oamenii în sprijinul domnitorului.
- oastea cea mare, fiind reprezentată de toți bărbații care puteau să apere țara în caz de război, începând cu 15
ani
- mercenarii, numiți și lefegii (primeau leafă), care erau soldați profesioniști, fiind plătiți pentru serviciile aduse.
Un punct important de sprijin al armatei îl reprezentau și cetățile sau fortificațiile, care țineau direct de voievod
fiind administrate prin reprezentanții săi, pârcălabii; spre exemplu în Țara Românească: Turnu (Măgurele),
Giurgiu, Poienari, iar în Moldova: Chilia, Cetatea Albă, Cetatea Neamțului, Suceava, Hotin, Orhei, Soroca.- în
sec 18 dărâmate

Biserica

Biserica a fost o instituţie religioasă, susţinută de domn, care-i acorda danii, moşii, era ctitor de biserici şi
mânăstiri. Exemple din Ţara Românească – Cotmeana - Radu I, Cozia – Mircea cel Bătrân,
Exemple din Moldova - Putna –Ştefan cel Mare, Moldoviţa – Petru Rareş, Slatina - Alexandru Lăpuşneanu,
Domnitorul sprijinea financiar mânăstirile ortodoxe de la Muntele Athos sau din Orient (Egipt,
Palestina, Muntele Sinai, Ierusalim), aflate în teritoriul dominat politic de musulmani. Biserica avea rangul de
mitropolie care se afla sub controlul Patriarhiei ortodoxe de la Constantinopol). În 1359 s-a înființat Mitropolia
de la Curtea de Argeș de către Nicolae Alexandru,; Existau și unităţi administrativ -teritoriale bisericești
inferioare mitropoliei, numite episcopii: la Râmnicu Vâlcea şi Buzău .În 1387 s-a înființat Mitropolia de la
Suceava de către Petru Muşat, având în frunte un mitropolit localnic, Iosif. Din această cauză Patriarhia de la
Constantinopol nu a recunoscut instituția de la Suceava decât în 1401, în timpul lui Alexandru cel Bun. În
Moldova, episcopiile își aveau sediul la Roman, Huşi și Rădăuţi.
Mitropolitul - doilea demnitar al statului, ales de episcopi şi confirmat de domn.
- îl ungea pe domn (cu mir sfânt, în ideea de uns, ales al lui Dumnezeu).
- era locţiitor (în caz de boală) al domnului şi putea conduce soliile acestuia.
O caracteristică a bisericii în spaţiul românesc în secolele al XVII-lea –al XVIII-lea este aceea că această
instituție era subordonată domnitorului, deoarece turcii se temeau de influenţa sa în declanşarea unor eventuale
revolte împotriva acestora. Totuşi biserica a continuat să joace un rol important deoarece domnitorii fanarioţi
erau creştini ortodocşi, au susţinut biserica atât material cât şi spiritual. Spre deosebire de statele creştine
transformate în paşalâcuri, unde bisericile au fost închise, în Ţările Române a existat libertate religioasă.

Alexandru cel Bun (domnitor al Moldovei, 1400- 1432)

Alexandru cel Bun este bunicul lui Ştefan cel Mare. El a continuat politica
domnilor Moldovei de apropiere faţă de Polonia, căutând protecţie în faţa
Ungariei. Astfel a încheiat în
1402 - Tratatul de la Suceava - un tratat prin care se recunoștea vasalul
regelui Poloniei Vladislav Iagello; tratatul avea ca scop îndepărtarea
pericolului maghiar, stat care avea tendințe expansioniste asupra Moldovei.
Regele Poloniei se angaja să nu sprijine alți pretendenți la tronul Moldovei.
Acest tratat a fost reînoit de mai multe ori, mai ales în Polonia, fiind cu
strictețe respectat de domnul Moldovei care a acordat suzeranului său
polonez ajutor militar.
Alexandru i-a acordat regelui polon sprijin militar în două bătălii
împotriva Cavalerilor Teutoni: în 1410 la Grünwald și 1422 la Marienburg.
1412- se încheie Tratatul de la Lublau, prin care Ungaria și Polonia doreau
împărţirea Moldovei, în caz că Alexandru nu își respecta tratatul față de
polonezi, dar acest lucru nu s-a întâmplat.
1420 - Alexandru reușea respingerea asediul otoman împotriva cetăților
Chilia și Cetatea Albă. A fost prima confruntare militară cu otomanii pe
teritoriul Moldovei.

Iancu de Hunedoara (voievod al Transilvaniei, 1441-1456)

 Iancu de Hunedoara era descendent dintr-o familie
românească din Transilvania. El a devenit ban de Severin în 1438 și
voievod al Transilvaniei în 1441 pentru că a susținut preluarea
tronului Ungariei de către regele Poloniei, Vladislav. Regele i-a
răsplătit fidelitatea acordându-i această funcție, precum și castelul și
domeniul Hunedoara. Din 1442 deține și funcția de comite al secuilor.

-1442- Bătălia de pe valea râului Ialomița: Turcii, conduși se Sehhabedin, beglerbegul Rumeliei sunt învinși în
munți de armata lui Iancu de Hunedoara, când încercau să treacă spre Transilvania.
1443-1444 – a declanşat Campania cea lungă - şase luni de atacuri asupra teritoriilor otomane de la sud
de Dunăre, provocându-le acestora mari pagube. Au participat la campanie alături de Iancu și trupele ungare și
aliații săi: sârbul Gheorghe Brancovici, dar și Vlad Dracul, domnitorul impus de Iancu pe tronul Țării Românești,
tatăl lui Vlad Țepeș. Aliații au trecut Dunărea și i-au învins pe turci pe râul Morava, la Niș și ulterior la Sofia. În
Albania, Gheorghi Castriota (Skanderbeg) a declanșat și el o răscoala împotriva turcilor, în cetatea Kroja. Turcii au
fost alungați din Serbia, dar din cauza iernii cruciații nu au reușit să treacă Munții Balcani.
1444 - Tratatul de pace de la Seghedin (Szeged) - pace pe 10 ani cu Imperiul Otoman. Turcii au oferit
bani pentru încetarea ostilităților și au evacuat cetățile din Serbia și Albania de Nord. Regele Ungariei, Vladislav a
fost de acord cu această pace.
Bătălia de la Varna din 1444 La presiunile papei de la Roma, regele Ungariei a rupt pacea cu turcii,
declanșând o nouă campanie antiotomană. Deși i-au învins pe turci, la început, la Vidin și Nicopole, cruciații au
fost învinși în Bătălia de la Varna din 1444, când însuși regele Ungariei a fost ucis în luptă, după ce s-a avântat în
luptă, fiind decapitat de un turc, înainte ca Iancu de Hunedoara să-i vină în ajutor.

În 1445, ajutat de o flotă din Burgundia şi de Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti, Iancu a cucerit
cetatea Giurgiu. În 1446, Iancu este numit guvernator al Ungariei, deoarece noul rege era minor. Deoarece Vlad
Dracul se înţelege cu turcii, în 1447 este înlocuit de Vladislav al II-lea, iar în 1448, îl instala ca domn al Moldovei
pe Petru al II-lea, care ceda lui Iancu (Ungariei) cetatea Chilia. Aceste acțiuni dovedesc implicarea lui Iancu în așa
numita politică a blocului românesc- nevoia de a se apăra împreună în fața pericolului otoman. O ultimă mare
încercare cruciată de a-i alunga pe turci a fost făcută în 1448, când Iancu a fost învins de turci la Câmpia Mierlei
(Kossovopolije). Deși Iancu era aliat cu Skanderbeg, sârbul Brancovici a trădat, turcii au fost informați și au ajuns
înaintea albanezului, provocând o înfrângere grea creștinilor.
După cucerirea Constantinopolului în 1453, Mahomed al II-lea a atacat repetat Serbia, de teamă, noul rege
maghiar Ladislau, împreună cu nobilii s-au retras la Viena, iar Iancu a rămas să apere Ungaria de asaltul otoman.

Bătalia de la Belgrad- 1456- Orașul Belgrad, aparținea în acel moment maghiarilor și era puternic fortificat
pe trei rânduri. Turcii, conduși de Mahomed al II-lea au decis cucerirea orașului având forțe impresionante atât pe
uscat, cât și pe Dunăre. Iancu, având forțe puține, a fost ajutat de armatele cruciate formate din țărani unguri și
germani conduse se trimisul papei de la Roma, Ioan de Capistrano. Flota lui Iancu a atacat flota otomană,
spărgând blocada Belgradului și reușind să își transporte trupele și proviziile necesare în oraș. Turcii au continuat
asaltul, după o săptămână de bombardament, zidurile au început să cedeze. Apărătorii au aruncat cu materiale
inflamabile peste ziduri, reușind încercuirea ienicerilor pătrunși în cetate care au fost măcelăriți. Armata lui
Capistrano a ieșit de după zidurile prăbușite și i-a atacat pe turci spre râul Sava, în timp ce armata lui Iancu a
încercat să ocupe tunurile otomane. Mare parte din turci, surprinși, au fugit. În ciuda eforturilor gărzii sultanului
(formată din 5000 de ieniceri), cele două armate creștine s-au unit, sultanul a fost rănit de o săgeată, fiind obligat să
se retragă la Constantinopol. Papa Calixt al III- lea îl numeşte pe Iancu atletul cel mai puternic al lui Hristos.
Urmarea bătăliei a fost însă tragică pentru creștini, deoarece atât Iancu cât și Ioan de Capistrano au murit de
ciumă la scurt timp după luptă, în tabăra de la Zemun. Cetatea a fost din nou refăcută și a oprit atacurile turcilor în
Europa Centrală timp de șase decenii și jumătate, ea fiind cucerită de Soliman Magnificul în 1521.
 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ÎN SECOLELE AL XIV-LEA –AL XVIII-LEA

Cauzele implicării statelor medievale în relațiile internaționale ale Evului Mediu:

În secolul al XIV-lea, Imperiul Otoman a reușit să cucerească primele teritorii din Europa(1354-
Gallipoli) devenind o puternică amenințare pentru independența statelor medievale românești. În 1389-Serbia,
1396-Bulgaria au fost transformate în pașalâcuri- provincii otomane.
Diplomaţia promovată de statele medievale românești, dar și confruntările militare desfășurate de
acestea fac parte integrantă din relaţiile internaţionale ale Evului Mediu, deoarece acestea s-au implicat activ în
cruciada anti-otomană, atât prin confruntările militare, cât şi prin tratatele diplomatice încheiate cu alte state.
În secolul al XIV-lea, statele medievale româneşti au luptat, pentru obţinerea independenţei politice,
într-o primă fază în fața ungurilor (maghiarilor) şi ulterior, pentru menţinerea acesteia în fața pericolului
reprezentat tot de unguri care emiteau pretenții teritoriele dar și de turci, în ultimul deceniu al secolului.
În secolul al XV-lea statele medievale românești s-au implicat pentru păstrarea independenței politice,
atât prin acțiuni militare cât și diplomatice, deși au fost nevoite să accepte plata unui tribut ca preț de menținere
a păcii, ele nu și-au pierdut independența. Raporturile lor cu Poarta otomană (Imperiul Otoman) au fost
reglementate prin niște convenții numite capitulații.
În secolele al XVI-lea-al XVIII-lea, statele medievale românești au luptat pentru menținerea
autonomiei (a politicii interne) sau pentru a ieși de sub suzeranitatea turcilor. În secolul al XVI-lea, românii
au intrat sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Domnia, principala instituție centrală a pierdut dreptul la politica
externă, de multe ori și politica internă era grav încălcată de turci. În acest context, unii domnitori au încercat să
încheie tratate cu alte state creștine, de multe ori secrete (de teama turcilor) pentru a ieși de sub suzeranitatea
otomană.
În secolele al XIV-lea-al XVIII-lea, o altă cauză a implicării statelor medievale româneşti în relaţiile
internaţionale o reprezintă dorinţa de a nu fi transformate în provincii otomane (paşalâcuri turceşti) a
transformat Imperiul Otoman într-o ameninţare directă pentru Ţările Române.
Confruntările militare dintre români și otomani au avut mai multe caracteristici începând cu secolul al
XIV-lea, în condițiile în care românii erau de fiecare dată inferiori din punct de vedere numeric în raport cu
otomanii. Pentru a contracara acest neajuns, domnitorii români au apelat la mai multe tactici de luptă, folosite
nu doar în confruntările cu otomanii ci şi cu alte state care doreau încălcarea statului politic al acestora. Aceste
tactici de luptă reprezintă asemănări între confruntările militare desfășurate de români în Evul Mediu:

1)tactica pamântului pârjolit- teritoriul pe unde înainta armata otomană era pustiit, grânele, vitele,
resursele importante erau ascunse, oamenii se retrăgeau în munți sau în locuri greu accesibile, ceea ce rămânea
în urmă era ars (spre exemplu holdele - cerealele nerecoltate) pentru a nu oferi resurse turcilor. Fântanile erau
otrăvite, mai cu seamă cu leşuri de animale.
2)tactica hărțuirii- fără a beneficia de o armată numeroasă, românii îi atacau pe turci prin păduri, sau
prin alte locuri care nu permiteau desfășurarea în teren a armatei otomane, evitând o luptă directă, măcinând
încet, atât fizic, dar și psihic armata sultanului. Erau distruse, de obicei detașamente otomane care părăseau
tabăra pentru aprovizionare cu hrană, apă sau cele plecate în expediţii de jaf.
3)tactica alegerii locului- domnitorii români, după ce foloseau cele două tactici mai sus menționate și
erau obligați de a se confrunta cu armatele statelor invadatoare, alegeau locul bătăliei pentru a avea avantaje
strategice: pe apa unui râu, profitând de mlaștina( Rovine, Vaslui, Călugăreni), în locuri înguste, precum defilee
(Posada), sau păduri (Codrii Cosminului).

Caracteristicile (asemănările) relațiilor diplomatice încheiate de statele medievale românești în secolele al XIV-
lea- al XVI-lea au fost:

1)caracterul antiotoman – din secolul al XIV-lea majoritatea tratatelor încheiate de domnitorii români aveau
caracter antiotoman.
2)alianța cu țări creștine- din cauza pericolului otoman, românii au căutat sprijinul statelor creștine, însă, de
multe ori termenii tratatelor nu erau respectați de marile puteri care nu trimiteau la timp ajutorul financiar sau
militar promis.
3)acceptarea vasalității- pentru păstrarea autonomiei interne românii erau obligați să accepte condiții în
schimbul ajutorului militar antiotoman promis, anume acceptarea suzeranității regilor vecini, spre exemplu
Ungaria și Polonia.

Mircea cel Bătrân (domnitor al Țării Românești -1386-1418)

1389 - Tratatul de la Radom (Polonia)– Mircea cel Bătrân a semnat un tratat cu regele Poloniei, Vladislav
Iagello prin care căuta protecţia faţă de Ungaria. Regatul maghiar manifesta în continuare tendinţe
expansioniste faţă de Ţara Românească. Tratatul era încheiat de pe poziţii de egalitate, ca între doi suverani.
Principala prevedere consta în sprijin reciproc obligatoriu împotriva duşmanului comun - regele Ungariei - şi
sprijinul împotriva altor inamici. Prevederile tratatului nu au fost puse în practică, deoarece, peste câțiva ani
turcii au devenit o amenințare la adresa independenței Țării Românești, iar Mircea a căutat sprijin la regele
Ungariei.Acest document a fost ratificat la Lublin în ianuarie 1390.
-1395 (7 martie) - Tratatul de alianţă de la Braşov, cu Sigismund de Luxemburg (regele Ungariei), reprezintă
primul tratat antiotoman încheiat de Țările Române: lui Mircea i se recunoaştea stăpânirea asupra ducatelor
Severin şi Făgăraş, aflate în Transilvania, posesiuni ale lui Sigismund, în schimbul alianţei antiotomane. Posibil,
pe lângă alianța antiotomană se prevedea şi acceptarea vasalităţii lui Mircea față de Sigismund (deși nu se
păstrează un document însă în acest sens, acordarea de către regele Ungariei a celor două ducate dovedește acest
fapt).
-1395 (17 mai)– Bătălia de la Rovine – (existau opinii conform cărora bătălia s-a desfășurat mai devreme, în 10
octombrie 1394, dar în ultimul deceniu, descoperiri istorice au dovedit că bătălia a avut loc în anul 1395)
împotriva sultanului turcilor, Baiazid. Este prima bătălie cu turcii pe teritoriul Ţării Româneşti; Baiazid a trecut
personal Dunărea în fruntea armatei sale, cu scopul de a transforma Țara Românească în pașalâc. Victoria a
aparţinut românilor, după folosirea celor trei tactici amintite, într-o luptă decisivă, într-un loc mlăștinos (locaţie
necunoscută astăzi); În ciuda acestei victorii, în condiţii puţin cunoscute, Mircea a fost alungat de pe tron de
către Vlad, numit și Uzurpatorul, acesta fiind sprijinit de turci.
- 1396 Cruciada de la Nicopole- era condusă de Sigismund de Luxemburg, având o armată formată
din cavaleri burgunzi(francezi), englezi, germani, unguri, cărora li s-a aliat și Mircea cel Bătrân (care, deși la
acea dată nu controla întreaga țară- după unii istorici, el și Vlad Uzurpatorul dețineau fiecare controlul unei părți
a Țării Românești). Mircea era obligat să-l sprijine pe Sigismund în luptele antiotomane, conform tratatului de
la Brașov, iar această cruciadă a reprezentat o încercare de a-i alunga pe turci din Europa. Mircea a cerut să
dea el primul atac deoarece cunoștea tacticile de luptă ale turcilor. Deși Sigismund a acceptat, comandantul
francez Jean de Nevers nu a fost de acord, pe motiv că venise de departe și cheltuise prea mulți bani pentru a-i
fi luată gloria victoriei de către altcineva. Cruciaţii au ocupat orașul Rahova, asediind ulterior orașul Nicopole,
bine fortificat. Baiazid a venit personal, la Nicopole, cavaleria grea a occidentalilor care a dat primul atac a fost
nevoită să descalece din cauza țepușelor pe care turcii le-au înfipt în fața cailor. Cavalerii au avut succes la
început, învingând armata de elită a ienicerilor, i-au urmărit pe turci care s-au refugiat pe un deal unde aștepta
grosul trupelor otomane. Aici turcii au contraatacat, mulți cavaleri fiind uciși iar alții luați prizonieri. O parte
din acești prizonieri au fost executați de turci , Mircea a trecut la Nord de Dunăre, iar Sigismund a scăpat pe o
corabie, ajungând pe Dunăre în Marea Neagră și apoi în Meditarană. Printre cavalerii căzuţi pe câmpul de
luptă se numără şi Jean de Vienne, amiral al Franţei în timpul Războiului de 100 de ani.
1417 - Mircea a fost nevoit să plătească turcilor tribut 3000 galbeni şi a cedat turcilor teritoriul
Dobrogei, transformată în paşalâc.

Alexandru cel Bun (domnitor al Moldovei, 1400- 1432)

Alexandru cel Bun este bunicul lui Ştefan cel Mare. El a continuat politica domnilor Moldovei de apropiere faţă
de Polonia, căutând protecţie în faţa Ungariei. Astfel a încheiat în
1402 - Tratatul de la Suceava - un tratat prin care se recunoștea vasalul regelui Poloniei Vladislav Iagello;
tratatul avea ca scop îndepărtarea pericolului maghiar, stat care avea tendințe expansioniste asupra Moldovei.
Regele Poloniei se angaja să nu sprijine alți pretendenți la tronul Moldovei. Acest tratat a fost reînoit de mai
multe ori, mai ales în Polonia, fiind cu strictețe respectat de domnul Moldovei care a acordat suzeranului său
polonez ajutor militar.
Alexandru i-a acordat regelui polon sprijin militar în două bătălii împotriva Cavalerilor Teutoni: în 1410
la Grünwald și 1422 la Marienburg.
1412- se încheie Tratatul de la Lublau, prin care Ungaria și Polonia doreau împărţirea Moldovei, în caz că
Alexandru nu își respecta tratatul față de polonezi, dar acest lucru nu s-a întâmplat.
1420 - Alexandru reușea respingerea asediul otoman împotriva cetăților Chilia și Cetatea Albă. A fost prima
confruntare militară cu otomanii pe teritoriul Moldovei.

Iancu de Hunedoara (voievod al Transilvaniei, 1441-1456)

Iancu de Hunedoara era descendent dintr-o familie românească din Transilvania. El a devenit ban de
Severin în 1438 și voievod al Transilvaniei în 1441 pentru că a susținut preluarea tronului Ungariei de către
regele Poloniei, Vladislav. Regele i-a răsplătit fidelitatea acordându-i această funcție, precum și castelul și
domeniul Hunedoara. Din 1442 deține și funcția de comite al secuilor.
-1442- Bătălia de pe valea râului Ialomița: Turcii, conduși se Sehhabedin, beglerbegul Rumeliei sunt învinși în
munți de armata lui Iancu de Hunedoara, când încercau să treacă spre Transilvania.
1443-1444 – a declanşat Campania cea lungă - şase luni de atacuri asupra teritoriilor otomane de la sud de
Dunăre, provocându-le acestora mari pagube. Au participat la campanie alături de Iancu și trupele ungare și
aliații săi: sârbul Gheorghe Brancovici, dar și Vlad Dracul, domnitorul impus de Iancu pe tronul Țării
Românești, tatăl lui Vlad Țepeș. Aliații au trecut Dunărea și i-au învins pe turci pe râul Morava, la Niș și
ulterior la Sofia. În Albania, Gheorghi Castriota (Skanderbeg) a declanșat și el o răscoala împotriva turcilor, în
cetatea Kroja. Turcii au fost alungați din Serbia, dar din cauza iernii cruciații nu au reușit să treacă Munții
Balcani.
1444 - Tratatul de pace de la Seghedin (Szeged) - pace pe 10 ani cu Imperiul Otoman. Turcii au oferit bani
pentru încetarea ostilităților și au evacuat cetățile din Serbia și Albania de Nord. Regele Ungariei, Vladislav a
fost de acord cu această pace.
Bătălia de la Varna din 1444 La presiunile papei de la Roma, regele Ungariei a rupt pacea cu turcii,
declanșând o nouă campanie antiotomană. Deși i-au învins pe turci, la început, la Vidin și Nicopole, cruciații au
fost învinși în Bătălia de la Varna din 1444, când însuși regele Ungariei a fost ucis în luptă, după ce s-a avântat
în luptă, fiind decapitat de un turc, înainte ca Iancu de Hunedoara să-i vină în ajutor.

În 1445, ajutat de o flotă din Burgundia şi de Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti, Iancu a cucerit cetatea
Giurgiu. În 1446, Iancu este numit guvernator al Ungariei, deoarece noul rege era minor. Deoarece Vlad Dracul
se înţelege cu turcii, în 1447 este înlocuit de Vladislav al II-lea, iar în 1448, îl instala ca domn al Moldovei pe
Petru al II-lea, care ceda lui Iancu (Ungariei) cetatea Chilia. Aceste acțiuni dovedesc implicarea lui Iancu în așa
numita politică a blocului românesc- nevoia de a se apăra împreună în fața pericolului otoman. O ultimă mare
încercare cruciată de a-i alunga pe turci a fost făcută în 1448, când Iancu a fost învins de turci la Câmpia Mierlei
(Kossovopolije). Deși Iancu era aliat cu Skanderbeg, sârbul Brancovici a trădat, turcii au fost informați și au
ajuns înaintea albanezului, provocând o înfrângere grea creștinilor.
După cucerirea Constantinopolului în 1453, Mahomed al II-lea a atacat repetat Serbia, de teamă, noul
rege maghiar Ladislau, împreună cu nobilii s-au retras la Viena, iar Iancu a rămas să apere Ungaria de asaltul
otoman.

Bătalia de la Belgrad- 1456- Orașul Belgrad, aparținea în acel moment maghiarilor și era puternic
fortificat pe trei rânduri. Turcii, conduși de Mahomed al II-lea au decis cucerirea orașului având forțe
impresionante atât pe uscat, cât și pe Dunăre. Iancu, având forțe puține, a fost ajutat de armatele cruciate
formate din țărani unguri și germani conduse se trimisul papei de la Roma, Ioan de Capistrano. Flota lui Iancu a
atacat flota otomană, spărgând blocada Belgradului și reușind să își transporte trupele și proviziile necesare în
oraș. Turcii au continuat asaltul, după o săptămână de bombardament, zidurile au început să cedeze. Apărătorii
au aruncat cu materiale inflamabile peste ziduri, reușind încercuirea ienicerilor pătrunși în cetate care au fost
măcelăriți. Armata lui Capistrano a ieșit de după zidurile prăbușite și i-a atacat pe turci spre râul Sava, în timp
ce armata lui Iancu a încercat să ocupe tunurile otomane. Mare parte din turci, surprinși, au fugit. În ciuda
eforturilor gărzii sultanului (formată din 5000 de ieniceri), cele două armate creștine s-au unit, sultanul a fost
rănit de o săgeată, fiind obligat să se retragă la Constantinopol. Papa Calixt al III- lea îl numeşte pe Iancu atletul
cel mai puternic al lui Hristos.
Urmarea bătăliei a fost însă tragică pentru creștini, deoarece atât Iancu cât și Ioan de Capistrano au murit
de ciumă la scurt timp după luptă, în tabăra de la Zemun. Cetatea a fost din nou refăcută și a oprit atacurile
turcilor în Europa Centrală timp de șase decenii și jumătate, ea fiind cucerită de Soliman Magnificul în 1521.

Vlad Ţepeş (domnitor al Țării Românești , 1448, 1456-1462, 1476)

-1462 (16-17 iunie ) Atacul de noapte de lângă Târgovişte În 1459,Vlad Ţepeş a refuzat să plătească tribut
turcilor (10.000 galbeni anual). Este posibil ca Vlad să fi avut un acord cu regele Ungariei Matei Corvin (în
1460) pentru a organiza o cruciadă antiotomană. Turcii au încercat să-l prindă prin vicleșug, în 1460 prin
Hamza Paşa, la Giurgiu, dar n-au reușit. După ce i-a tras în țeapă pe cei care încercaseră să-l prindă, Vlad
cucerit cetatea Giurgiu (aflată sub controlul otomanilor). Mai mult, oastea sa trecuse Dunărea şi cucerise cetatea
Nicopole, unde au fost ucişi circa 20 000 de turci.
Turcii, conduşi de sultanul Mahomed al II-lea(Mehmed al II lea), cuceritorul Constantinopolului l-au
atacat pe Vlad în anul 1462. Vlad, care crescuse drept ostatic la curtea sultanului cunoştea tactica de luptă a
acestora. El nu a reușit să-i împiedice să treacă Dunărea, după care a refuzat lupta, declanșând un război
psihologic împotriva turcilor (folosind tacticile pământului pârjolit, de hărțuire a armatei sultanului inclusiv în
timpul nopții, demoralizându-i pe turci prin folosirea unor adevărate păduri de prizonieri turci trași în țeapă pe
drumurile de acces spre capitala Târgoviște). Când turcii se pregăteau să ocupe capitala, şi-a deghizat soldaţii în
haine otomane, a intrat noaptea în tabăra acestora, încercand sa-l asasineze pe sultan, care însă nu se afla în
acea seară în cortul lui. Deși nu l-a ucis pe sultan, a reușit să provoace panică în rândul acestora, iar marile
pierderi suferite l-au determinant pe Mahomed să-și retraga armata la sud de Dunăre.

Ştefan cel Mare (domnitor al Moldovei, 1457-1504)

1475 (ianuarie) - Bătălia de la Vaslui (Podul Înalt) - Ştefan, după folosirea tacticilor pârjolirii pământului și a
hărțuirii, ajutat de câteva mii de secui, unguri și polonezi a reușit să învingă oastea condusă de Suleiman Paşa.
Mahomed al II-lea era bolnav și nu a condus personal această expediție. Turcii erau ajutaţi și de detașamente
vasale din Țara Românească. Ştefan s-a folosit de relieful accidentat, alegând locul confruntării pe lunca
Bârladului, dar profitând și de condițiile climatice favorabile din acea zi - ceața care i-a determinat pe turci să
nu-și poată desfășura armata superioară numeric și să piardă lupta. Ștefan i-a atras pe turci în mlaștină
folosindu-se de trâmbițași așezați pe malul opus al râului. După victorie, Ștefan a trimis o scrisoare principilor
creștini din Europa în care-i anunța despre succesul militar, cerându-le sprijinul pentru viitor, însă nu a primit
decât felicitările papei de la Roma și ale Veneției, care era o republică la acea vreme. Deşi trimite soli la marile
curţi europene, nu primeşte un răspuns favorabil. Ca urmare, Ștefan a căutat ajutorul Ungariei:
-1475 (iunie) - Tratatul antiotoman de la Iași cu regele Ungariei Matei Corvin. După bătălia de la Vaslui și
scrisoarea adresată principilor creștini care nu i-au trimis decât laude, Ștefan a căutat sprijinul militar al
Ungariei, deși relațiile cu regele Matei Corvin erau tensionate din anul 1467 când acesta fusese învins de Ștefan
la Baia. Tratatul prevedea ajutor militar antiotoman reciproc, sprijinirea lui Ștefan prin îndepărtarea oricărui
pretendent de la tronul Moldovei de către Matei Corvin, care se angaja să nu adăpostească la curtea sa niciun
dușman al lui Ștefan(cu trimitere directă la Petru Aron). Primea ca feude, în schimbul accceptării suzeranităţii
Ungariei, Ciceul şi Cetatea de Baltă, în Transilvania. Negustorii unguri primeau privilegii. În plus, orice
neînţelegere între cele două părți urma a fi rezolvată pe cale paşnică. Moldova intra astfel sub dubla
suzeranitate a Poloniei și Ungariei.
În acest context s-a încheiat în 1499 - Tratatul de la Hârlău cu regele Poloniei Ioan Albert (Jan Albert).
Cu doi ani înainte, Ştefan îl învinsese pe rege în Bătălia din Codrii Cosminului (prin această bătălie, Ioan Albert
încercase să-l înlocuiască pe Ștefan la tronul Moldovei cu un frate al său: regele, în calitatea de suzeran i-a
promis lui Ştefan sprijin militar împotriva turcilor pentru a recuceri Cetatea Albă şi Chilia. Armata sa s-a
îndreptat însă spre Suceava, care nu a putut fi cucerită. Pe drumul de întoarcere, deşi promisese că alege aceeaşi
cale pentru a nu jefui ţara, Jan Albert este surprins într-o pădure în care moldovenii au prăvălit copacii peste
polonezi)
Astfel, după acestă bătălie, în care Ștefan l-a învins pe regele Poloniei, se încheie un tratat care nu mai
prevedea vasalitatea Moldovei faţă de Polonia, cele două părţi erau pe deplin egale. Ștefan și Ioan Albert se
ajutau reciproc în cazul unui război promițându-și liniște și pace veșnică între Moldova și Polonia. Tratatul
reprezintă un mare succes diplomatic al lui Ștefan cel Mare, orice pretenție de suzeranitate a Poloniei față de
Moldova fiind încheiată.
Ştefan a murit în 1504, lăsând Moldova independentă.

Mihai Viteazul (domnitor al Țării Românești , 1593-1601)

În secolul al XVI-lea, Ţările Române intraseră sub suzeranitatea Imperiului Otoman, de aceea Mihai,
care cumpărase de la turci tronul era văzut de puterile creştine drept omul de încredere al otomanilor. Însă, deşi
era văzut drept un fidel al turcilor de către creştini, în anul 1594 - declanşează răscoala antiotomană, ucigând
garda turcilor şi creditorii( cămătarii) din Bucureşti care-l împrumutaseră cu bani pentru a prelua domnia şi
încearcă să adere la Liga Sfântă (alianţă între ţările creştine europene antiotomană formată la iniţiativa
papalităţii condusă de Imperiul Romano- German din care mai făceau parte Spania, Veneţia, Mantua, Toscana,
Ferrara şi în care vor intra şi Ţările Române). El declanșează o campanie militară împotriva cetăților otomane
de la Dunăre: Giurgiu, Ruse, Hârșova, Silistra, Brăila, învingând ulterior și trupele otomane și ale tătarilor în
sudul țării la Putineiu, Stănești și Șerpătești .
1595 (Mai) – Tratatul de la Alba Iulia – Mihai avea nevoie de un tratat de alianță cu un stat care făcea
parte din Liga Sfântă. De aceea, o delegaţie de boieri condusă de mitropolitul Eftimie este trimisă la Alba Iulia
să negocieze o alianță cu Transilvania. Aceasta, având statutul de principat sub suzeranitatea otomană, rupsese
legăturile cu Imperiul Otoman, intrând în Liga Sfântă. Delegația de boieri nu a ascultat poruncile domnitorului
de a negocia o alianţă pe baze egale și accepta în numele lui Mihai, suzeranitatea principelui Transilvaniei,
Sigismund Bathory. Mihai devenea de fapt locțiitorul acestuia pe propriul său tron din Țara Românească.
Puterea revenea astfel Sfatului Domnesc alcătuit din 12 boieri de rang înalt. Singurul aspect pozitiv era că
biserica ortodoxă din Transilvania era pusă sub autoritatea mitropoliei de la Târgoviște. Mihai avea însă nevoie
de această alianță pentru a fi acceptat în Liga Sfântă.
1595 (13 August) - Bătălia de la Călugăreni - Mihai, având armata inferioară din punct de vedere
numeric (pe lângă soldații săi avea ca aliat un corp de armată din Transilvania condus de Kiraly Albert), este
obligat să lupte cu turcii pe apa Neajlovului, între Giurgiu și București. Aceștia erau conduși de Sinan Pașa,
având ca scop transformarea Țării Românești în pașalâc. Mihai a ales un loc strategic, împădurit, mlăștinos și
străbătut de râul Neajlov. În acest loc, deplasarea turcilor se putea face doar pe un singur drum, având trecere
peste un pod îngust. La pod, otomanii nu puteau ataca din flancuri ci doar frontal. Bătălia părea pierdută, turcii
reușind capturarea celor 12 tunuri ale creștinilor. Atunci Mihai a smuls o secure din mâna unui soldat şi i-a
atacat personal pe turci. Prin acest gest a reușit să-și îmbărbăteze proprii soldați. Turcii au fost înghesuiți într-un
spațiu foarte îngust, având doar podul în spate ca singură cale de retragere. Tunurile au fost recuperate, Sinan
Pașa a căzut în mlaștină fiind salvat de un soldat.
Deși a obținut victoria, capturând și steagul verde al turcilor, noaptea l-a împiedicat pe domnitor să-i
alunge pe turci peste Dunăre. Mihai, văzând că turcii au fost înfrânţi, dar nu zdrobiţi, a decis să se retragă adoua
zi, spre munți, așteptând, conform tratatului încheiat la Alba Iulia sprijinul militar al principelui Transilvaniei.
Turcii au ocupat Bucureştiul şi Târgoviştea, jefuind ţara, pregătind transformarea ei în pașalâc, dar, în
1595 (Octombrie) în Bătălia de la Giurgiu - cu ajutor din Transilvania( de la Sigismund Bathory) şi
Moldova(de la Aron Vodă), Mihai a atacat trupele otomane. Aliații au atacat Târgoviștea, au cucerit-o rapid,
după ce Sinan încercase să o fortifice cu palisade, lăsase doar câteva sute de soldați s-o apere. Același lucru se
întâmplă și la București, turcii se retrăgeau spre Giurgiu. Sinan jefuise Țara Românească, mulți români fuseseră
transformați în robi; turcii luaseră ca pradă și numeroase vite. Apropierea lui Mihai Viteazul îl face pe Sinan
Pașa să fugă noaptea peste pod la Rusciuc (Ruse), însă cea mai mare parte a armatei sale rămăsese încă pe malul
românesc. Turcii și-au abandonat echipamentul, negustorii averile, îngrămădindu-se pe podul de peste Dunăre.
Mihai îi atacă personal, mii de robi sunt eliberați. Turcii încercau să se refugieze pe insula unde se afla cetatea
Giurgiu. Artileria (tunurile) creștinilor, formată din 300 de italieni din Toscana a reușit să distrugă podul. În
acest moment a ajuns la locul bătăliei și Sigismund Bathory, ai cărui soldați înarmați cu sulițe i-au împins în
Dunăre pe turcii supraviețuitori asaltului declanșat de Mihai. După aceea a fost asediată cetatea Giurgiu, aflată
pe o insulă. Artileria toscană a dărâmat zidurile, iar dezastrul turcilor era complet. Turcii consideră bătălia una
din cele mai rușinoase din istoria lor, un cronicar otoman care descrie evenimentele pare că nici nu îl cunoaște
pe Sigismund, atribuind înfrângerea doar blestematului Mihail.
1598 - Tratatul de la Mânăstirea Dealu (Târgoviste) – Deși putea să domnească liniștit, Mihai nu a renunțat la
ideea luptei antiotomane și s-a adresat direct conducătorului Austriei, Rudolf al II lea, împăratul habsburg sau
romano-german. Acesta și-a trimis solii la Târgoviște, încheindu-se un tratat care îi recunoaştea lui Mihai
domnia ereditară din tată în fiu, ceea ce turcii n-ar fi acceptat niciodată, aceștia dorind licitarea tronului şi
implicit obţinerea altor sume de bani) şi îi acorda bani pentru a echipa o armată de 5000 de soldaţi pentru lupta
antiotomană, în schimbul acceptării suzeranităţii Imperiului Romano-German (Austriei). Tratatul prevedea însă
ca fără să fim datori să plătim vreun tribut sau vreo dare și pentru a-i opri pe turci la Dunăre. Mihai nu s-a mai
luptat însă cu turcii, deoarece atât Transilvania cât și Moldova au ieșit din Liga Sfântă, preferând pacea cu
turcii. Astfel, în
1599 – are loc Bătălia de la Şelimbăr - Mihai a intrat în Transilvania, după ce primise acceptul lui Rudolf al II-
lea, al cărui vasal era pentru a o readuce în alianța antiotomană. Transilvania, sub conducerea lui Andrei
Bathory, vărul lui Sigismund (care renunţase la conducere după înfrângerea în faţa turcilor), ieşise din Liga
Sfântă preferând pacea cu turcii; Andrei Bathory a fost ucis în luptă, iar Mihai a condus de facto Transilvania
deși titlul său era doar de guvernator imperial, el aflându-se sub suzeranitatea Austriei. Nobilimea maghiară îl
recunoaşte ca locţiitor al împăratului sau principe.
1600 - Mihai a ocupat Moldova (invocând alianţa domnului Moldovei Ieremia Movilă cu turcii, Mihai Viteazul
a atacat Moldova, cetatea Suceava şi-a deschis deschide porţile fără luptă, Movilă a fugit în Polonia, având loc
prima unire a Ţărilor Române). Totuși, deși unite, cele trei țări române se aflau sub suzeranitatea Austriei.
1600 - acțiunile lui Mihai Viteazul erau privite ca un pericol de puterile vecine. Împăratul Rudolf al II-lea se
temea că Mihai are un rol prea important în conducerea celor trei state, de aceea l-a susținut pe Sigismund
Bathory pentru a relua contolul asupra Transilvanieii. Astfel că, în septembrie a pierdut controlul asupra
Transilvaniei după lupta de la Mirăslău cu Sigismund și generalul austriac Basta, care trecuse de partea lui
Sigismund în timpul bătăliei. În același timp, Ieremia Movilă a alungat din Moldova oştile fidele lui Mihai; mai
mult, fratele acestuia, Simion Movilă a intrat în Țara Românească învingându-l pe Mihai la Bucov și Curtea de
Argeș. Mihai este nevoit să se retragă, pierzâd puterea în toate cele trei țări.
1601 – Bătălia de la Guruslău- pierzând domnia, Mihai s-a adresat la Praga lui Rudolf al II-lea care i-a pus la
dispoziție o armată, îngrijorat de acțiunile lui Sigismund Bathory. Acesta rupsese legăturile cu Basta, ceea ce a
produs îngrijorarea lui Rudolf. Basta fusese alungat de unguri, care îl sprijineau din nou pe Sigismund. Mihai
avea o armată din care făceau parte mercenari valoni (belgieni), spanioli, călăreți din Silenzia(Polonia), dar și
haiduci valahi și moldoveni. Bătălia a avut loc la Guruslău( Sălaj), în august, Mihai, profitând de slaba
capacitate a artileriei lui Sigismund Bathory a reușit încercuirea trupelor acestuia. Sigismund a fost obligat că
fugă în Moldova.
Boierii din Țara Românească l-au alungat în acest timp pe Simion Movilă. În acest context, Mihai a fost
asasinat de mercenarii generalului habsburg Basta, în condiţiile în care acțiunile sale depășeau rolul unui simplu
vasal al Imperiului Romano-German, iar împăratul se temea de o nouă unire a Țărilor Române.

Ţările Române în secolele al XVII-lea- al XVIII-lea

(la sfârșitul Evului Mediu și începutul modernității)

În secolul al XVII-lea, după moartea lui Mihai Viteazul turcii au reluat dominația asupra teritoriului Țărilor
Române, încă din 1606, tributul a crescut, treptat, ca și alte obligații, în muncă sau în produse. Domnitorul Țării
Românești, Matei Basarab(1632-1654), ca și cel al Moldovei, Vasile Lupu (1634-1653) au încercat apropierea
diplomatică de Transilvania pentru a contracara pretențiile tot mai crescute ale otomanilor.
1677- Tratatul de la Făgăraș- Un moment important din secolul al XVII-lea în acțiunile diplomatice din spațiul
românesc este încheierea unui tratat cu Franța. Creșterea puterii Habsburgilor austrieci precum și încercarea
acestora, pe fondul slăbirii puterii otomane de a pune stăpânire pe Transilvania au determinat nobilii unguri din
Transilvania să încheie o alianța cu Franța, prin tratatul de la Făgăraș. Ludovic al XIV-lea, aflat în conflict cu
Austria, le acorda nobililor transilvăneni 100 000 de taleri și 2000 de soldați drept ajutor militar împotriva
Habsburgilor.
Ştefan Petriceicu, domn al Moldovei de trei ori între 1672 şi 1684, avea misiunea de a aproviziona trupele
turceşti aflate în conflict cu polonezii la Hotin. În anul 1683, în timpul bătăliei de la Hotin, Ştefan îi trădează pe
turci trecând de partea polonezilor care au câştigat lupta.

Criza Orientală

- Începutul crizei orientale: Imperiul Otoman şi-a continuat expansiunea până spre finalul secolului al
XVII-lea. Dar, turcii au intrat în defensivă după 1683, când armatele lor fuseseră respinse de la Viena de
creştini, cu ajutorul Poloniei. Rusia şi Austria doreau după acest moment împărţirea Imperiului Otoman.
Austriecii îi înving pe turci în 1687 la Mohacs şi în 1697 la Zenta.

În această perioadă a avut loc o luptă permanentă între concepţia turcilor de a numi ei înşişi domnitorul
şi cea a românilor care doreau ca domnul să fie ales de Adunarea Ţării. Cu toate acestea, la sfârşitul secolului al
XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea au existat momente în care domnitorii au încercat să scape de sub
suzeranitatea otomană caracterizate prin încheierea unor tratate secrete cu puterile vecine creștine, deși oficial,
statele medievale româneşti nu mai aveau dreptul la politica externă.
Şerban Cantacuzino (1678-1688), domn al Ţării Româneşti a fost obligat să participe, ca vasal al
turcilor la asediul Vienei. Dorind să scape de suzeranitatea otomană, a intrat în discuţii secrete cu Habsburgii şi
a oferit sprijin asediaţilor încărcând tunurile cu paie, în loc de ghiulele şi oferindu-le, pe ascuns date despre
mişcările otomanilor.
Constantin Brâncoveanu (1688-1714), domn în Ţara Românească la sfârşitul secolului al XVII- lea şi
începutul secolului al XVIII-lea, a încheiat tratate secrete cu Imperiul Habsburgic şi a încercat să se alieze cu
Rusia care ameninţa Imperiul Otoman.
În 1689 Tratatul de la Viena- Trimișii lui Brâncoveanu au semnat un tratat secret prin care Țara Românească
intra sub suzeranitatea Austriei. Brâncoveanu trebuia să îi avertizeze pe austrieci despre mișcările trupelor
otomane sau despre intențiile turcilor. În schimb, austriecii ar fi recunoscut autonomia Țării Românești.

1690- Bătălia de la Zărnești Austriecii l-au acuzat pe Brâncoveanu că nu respectă prevederile

tratatului și în același an, 1689 trupele Imperiului Habsburgic conduse de generalul Donat Heissler au ocupat
mare parte din teritoriul țării, inclusiv Bucureștiul. Brâncoveanu a cerut sprijinul tătarilor cu al căror ajutor au
alungat trupele imperiale din țară. Deoarece în tabăra austriecilor se adăpostise un rival la tron pentru
Brâncoveanu, numit Constantin Bălăceanu, domnitorul Țării Românești a trecut munții, fiind aliat cu turcii și cu
ungurii (numiți curuți- cruciați în limba maghiară- dușmani ai austiecilor). Austriecii au fost învinși lângă
Zărnești, Bălăceanu a fost ucis în luptă, iar generalul Heisser a fost capturat.
În 1709, s-a încheiat un tratat secret cu ţarul Rusiei, Petru I( printr-un emisar trimis de Brâncoveanu
la Petersburg). Acesta i-a trimis ajutor financiar 300 pungi de galbeni, pentru a se alia cu rușii împotriva
turcilor. În schimb, Brâncoveanu trebuia să asigure aprovizionarea armatei ruse,să îi ajute cu soldați- 20 000,
să-i atragă pe sârbi și bulgari împotriva turcilor. Petru garanta independența Țării Românești sub conducerea lui
Brâncoveanu.
Deși dorea să scape de suzeranitatea otomană, abil politician, el urmărea să adopte o poziție neutră între
ruși și turci pentru a vedea de partea cui va fi victoria. Dar, vărul sau, Toma Cantacuzino, alături de mai mulți
boieri au trecut de partea rușilor în 1711(pe fondul războiului dintre ruși și turci terminat cu înfrângerea lui
Petru I la Stănilești.), la asediul Brăilei aflată sub controlul turcilor. Ca urmare a acestui eveniment, turcii,
nemaiavând încredere în Brâncoveanu, care nu participase direct la lupta de la Stănileşti în sprijinul turcilor, l-
au mazilit și executat la Constantinopol, trei ani mai târziu.
 Dimitrie Cantemir (1710-1711), deși a fost numit domn al Moldovei la începutul secolului al XVIII-
lea pentru a supraveghea acțiunile lui Constantin Brâncoveanu din Țara Românească (în condițiile în care între
familiile lui Brâncoveanu și Cantemir exista o mare rivalitate), pe care turcii îl suspectau de trădare, a încheiat
în anul
1711 – Tratatul de la Luţk cu ţarul Rusiei Petru I un tratat antiotoman secret în speranţa eliberării ţării de sub
dominaţia sultanului.
S-a aliat şi s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc şi a plasat Moldova sub suzeranitate
rusească, primind în schimb dreptul la autonomia țării, domnia ereditară și stabilirea hotarului între Rusia și
Moldova pe Nistru. Cantemir l-a susținut direct e Petru în

Bătălia de la Stănileşti din 1711 Ruşii, ajutaţi de trupele moldovene ale lui Cantemir aveau forţe mai puţine
decât turcii ajutaţi de tătari. După ce ruşii au fost încercuiți și supuși unui tir de bombardament timp de 4 zile
de către turcii care aveau o armată mai numeroasă și mai bine înzestrată cu artilerie, s-a încheiat o pace. Deşi
intens asediaţi, ruşii mai aveau resurse să contraatace. Ruşii au propus o pace, pe care marele vizir Baltadji
Mehmed Paşa, conducătorul otoman a acceptat-o, se pare, fiind mituit cu 800 de pungi de galbeni. Petru a fost
lăsat să plece alături de oamenii săi, iar Cantemir, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a
rămas cu familia sa până la moarte.

După domniile lui Brâcoveanu și Cantemir, turcii nu au mai avut încredere în domnitorii români şi au
instalat în Ţările Române domniile fanariote: în Moldova (1711) şi Ţara Românească (1716, după o scurtă
domnie a lui Ştefan Cantacuziono 1714-1716). Fanarioții erau greci creştini din Fanar, un cartier al
Constantinopolului pe care turcii îi puteau controla mai uşor.

În timpul regimului fanariot au avut loc mai multe războaie între ruşi și austrieci pe de-o parte şi turci
pe de alta pe teritoriul Principatelor Române, care au avut drept consecințe mari distrugeri materiale, înapoiere
economică, mărirea contribuţiilor materiale faţă de turci, dar şi pierderea unor teritorii după înfrângerile turcilor
în confruntările militare, precum:
-în 1775 - Bucovina e cedată de turci Imperiului Habsburgic(prin Convenţia de la Constantinopol), în
ciuda protestelor domnului Grigore Ghica al III-lea, care e ucis de turci în 1777
-în anul 1812- prin Pacea de la Bucureşti, Basarabia e cedată de turci Rusiei, după o nouă înfrângere
a Imperiului Otoman, într-un război declanşat în 1806, în care s-a remarcat generalul rus Kutuzov.

STATUL ROMÂN MODERN. DE LA PROIECT POLITIC LA REALIZAREA ROMÂNIEI MARI (SECOLELE

AL XVIII-LEA-AL XX-LEA)

Regimul Fanariot
Domniile fanariote reprezintă un moment istoric din spaţiul românesc în secolele al XVIII-lea - al XIX-
lea. Fanarioţii erau membri ai familiilor aristocratice greceşti care locuiau în cartierul Fanar din Constantinopol.
Reformismul domnesc- proiecte de reformă ale domnitorilor fanarioţi
a. Reformele lui Constantin Mavrocordat (domn atât în Moldova cât și în Țara Românească) :
- socială - desfiinţarea şerbiei -dependenţei ţăranilor de boieri (1746 în Țara Românească și 1749 în
Moldova- care marca şi ultima întrunire a Adunării Ţării)
- Mavrocordat îi eliberează pe țărani, acordând dreptul de a se muta de pe o moșie pe alta, însă aceștia nu au
pământ. Țăranii deveneau liberi pentru 10 taleri, pe care aveau a-i plăti boierului de care depindeau. Ei erau
obligați să presteze boierilor clacă sau dijmă și 12 zile de lucru pe an, în Țara Românească și 24 în Moldova.
b. Reforma juridică a lui Alexandru Ipsilanti (Țara Românească) :
În anul 1780, el a publicat un cod de legi numit Pravilniceasca condică, având ca inspirație legislația
bizantină. Legea reprezintă un progres, fiind una civilă, nu bisericească, așa cum erau predecesoarele,
prevâzând
- suprimarea sau interzicerea torturii
 - salarizarea corpului judecătoresc
Reformismul boieresc: proiecte și memorii de reformă ale boierilor români
Elita politică românească (boierii în primul rând) a încercat în secolele la XVIII-lea ţinând cont de
poziţia strategică a acestora, în contextul războaielor ruso-turco-austriece.
Memoriile boiereşti de la Focşani din 1772 și de la Şiștov din 1791, prezentate la tratativele de pace de
după războaiele amintite, au reprezentat un punct de plecare pentru întregul program revendicativ din prima
jumătate a secolului al XIX-lea.
- 1772- Memoriul de la Focşani - se cerea unirea Moldovei cu Ţara Românească, ca un stat tampon, între
ruşi şi turci.
- 1791-Memoriul de la Şistov -cerea înlocuirea fanarioților și domn ales de români

Acțiuni și proiecte politice în prima jumătate a secolului al XIX- lea

Două acţiuni politice desfăşurate de români (sau în Ţările Române) în prima jumătate a secolului al XIX
au fost:
1. Revoluția lui Tudor Vladimirescu din 1821
2. Revoluţia de la 1848-1849

Revoluția lui Tudor Vladimirescu din 1821

La început, după moartea domnului fanariot Alexandru Şuţu, Tudor dorea eliminarea controlului
otoman asupra Ţării Româneşti, de aceea a încheiat o înţelegere cu grecii ( grupaţi în organizaţia Eteria, fondată
la Odessa în 1814, având ca scop eliberarea grecilor de sub dominaţia turcilor) ce acţionau în acest spaţiu pentru
eliberarea propriei ţări de dominaţia otomană. Conştient că nu are resurse economice şi militare pentru a se
război cu turcii, Tudor a încercat obţinerea unor drepturi sociale şi economice, fără a pune la îndoială
suzeranitatea otomanilor.
După citirea Proclamaţiei de la Padeş, în ianuarie 1821, a fost redactat principalul program politic al
revoluției lui Tudor Vladimirescu, din Ţara Românească, a fost Cererile norodului românesc (februarie
1821)având ca prevederi importante:
●restabilirea domnilor pământeni (înlocuirea fanarioților);
●desfiinţarea privilegiilor boiereşti (unele categorii sociale erau scutite de taxe);
●înfiinţarea armatei naţionale (din 4000 de panduri şi 200 de arnăuţi);
Turcii au intervenit militar, punând capăt revoluţiei, iar Tudor Vladimirescu a fost ucis de membrii
mișcării de eliberare a grecilor din organizația Eteria, care l-au acuzat că nu a luptat împotriva turcilor.
Totuşi, ca urmare, în 1822 otomanii au acceptat renunțarea la domniile fanariote; primii domni
pământeni au fost Grigore Dimitrie Ghica în Țara Românească și Ioniță Sandu Sturdza în Moldova.

Constituţia cărvunarilor (Proiectul celor 77 de „ponturi”)

În anul 1822, în Moldova, mica boierime, inspirându-se după modelul mișcării revoluționare
italiene( revoluționari numiți carbonari), a redactat prin comisul Ionică Tăutu, consilier al domnului Ioniţă
Sandu Sturdza, un proiect politic. Acesta se inspira din Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului
redactată în 1789 la Revoluția Franceză:
- egalitatea în faţa legii;
- acordarea funcţiilor pe merit;
- libertate religioasă, personală, a tiparului
- autonomie față de Imperiul Otoman
- domn pământean, cu puteri limitate, ales de o Adunare obştească formată din boieri și preoți,
- Sfat obştesc cu atribuţii mai mari decât ale domnului.

Act de Unire şi independenţă

În anul 1838, boierii reprezentând partida națională din Țara Românească, conduși de Ion Câmpineanu
au redactat proiectul politic Actul de Unire şi independenţă care prevedea:
- unirea Principatelor (Ţara Românească şi Moldova);
- independenţa noului stat format
 Revoluţia de la 1848-1849
Revoluţia de la 1848-1849 reprezintă acţiunea prin care românii au încercat să-şi modernizeze societatea în
prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Cauzele revoluției au fost:
- politice - limitarea autonomiei Principatelor de către Rusia (prin protectorat);
- sociale - exploatarea ţăranilor clăcaşi (care erau obligaţi să presteze muncă pentru boieri);
- naţionale - lipsa drepturilor politice pentru românii din Transilvania;
- economice - creşterea preţurilor, nemulţumirea burgheziei faţă de regimul politic;

1. Revoluţia în Moldova
În Moldova s-a manifestat opoziția faţă de domnitorul Mihail Sturdza şi teama de intervenţia militară a
Rusiei. De aceea, mișcare avea caracter moderat.
Cei mai importanţi participanţi la revoluţia din Moldova au fost: Vasile Alecsandri, Mihail
Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri.
La 27 martie, la Iaşi a fost redactat de către Vasile Alecsandri proiectul politic numit Petiţiunea -
proclamaţiune (Petiția Proclamație) având 35 de puncte (cerințe), cu caracter moderat, de teama Rusiei, ca
putere protectoare (prevedea sfânta păzire a regulamentului organic)fiind prezentată domnitorului Mihail
Sturdza. Prevedea:
- grabnica îmbunătățire a stării locuitorilor săteni (țăranilor);
- eliberarea deținuților politici;
- reformarea învățământului;
Domnitorul a respins petiția, a arestat liderii revoluției care ulterior au fost exilați. Totuși, deşi în exil,
aceștia nu au încetat să sprijine revoluția.
Mihail Kogălniceanu a redactat în august 1848 la Cernăuți un document numit Dorințele partidei
naționale din Moldova. Acest program era mult mai radical ca cel de la Iași, cerând:
- drepturi și libertăți cetățenești
- secularizarea averilor mănăstirești închinate
- unirea Moldovei cu Țara Românească cheia de boltă fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional

2. Revoluţia în Ţara Românească

În Ţara Românească s-a manifestat opoziţia faţă de politica domnitorului Gheorghe Bibescu,
revoluționarii având însă o organizare mai bună decât în Moldova, manifestându-se totuși teama de intervenţia
militară otomană.
Cei mai importanţi participanţi la revoluţia din Ţara Românească au fost: Nicolae Bălcescu, C.A.
Rosetti, Ion Heliade Rădulescu, Ion C. Brătianu.
La 9 iunie, la Islaz, a fost prezentat documentul programatic al revoluției numit
Proclamaţia de la Islaz cu 22 de cerințe, având valoarea unui act constituţional ce prevedea:
- alegerea unui domn responsabil pe termen de cinci ani;
- emanciparea ţăranilor clăcaşi (cu despăgubire - plăteau boierilor libertatea);
- emanciparea israeliţilor (evreilor) şi dezrobirea ţiganilor (erau robi, fără libertate);
În Țara Românească, revoluționarii au reușit să câștige puterea, la 11 iunie, la București, s-a constituit
un guvern revoluţionar( mai târziu înlocuit de o locotenenţă domnească –N. Bălcescu, Nicolae Golescu Şi Ch.
Tell, apoi de un caimacam), Bibescu abdicând. Guvernul dorea rezolvarea problemei agrare prin
împroprietărirea ţăranilor. S-a înfiinţat Comisia Proprietăţii fără a reuşi însă rezolvarea problemei ţăranilor,
adoptându-se doar steagul tricolor.Tot la 11 iunie, gazeta Pruncul român redacta documentul Către fraţii noştri
din Moldova, unde se făcea apel la unirea celor două principate.
Turcii au intervenit mai întâi diplomatic, apoi cu forţa armată, prin Fuad Paşa, care pe 13 septembrie
1848, cu toată rezistenţa pompierilor conduşi de Pavel Zăgănescu, din Bucureşti- Dealul Spirii au pus capăt
revoluției din Țara Românească.
 3. Revoluţia în Transilvania
Transilvania reprezenta o provincie a Austriei ca și Ungaria. Ungurii au declanșat și ei revoluția
împotriva autorităților de la Viena, la 15 martie cerând drepturi și libertăți cetățenești, românii salutând într-o
primă fază inițiativa maghiarilor. Pentru a învrăjbi însă revoluționarii români cu cei maghiari, împăratul austriac
a sancționat alipirea Transilvaniei la Ungaria, așa cum ceruseră revoluționarii unguri. Maghiarii doreau
refacerea vechiului regat al Ungariei, fără a acorda drepturi politice celorlalte națiuni. În acest context,
revoluția română din Transilvania a declanșat lupta împotriva maghiarilor.
Cei mai importanţi participanţi la revoluţia din Transilvania au fost: Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian,
Simion Bărnuţiu, Andrei Șaguna, Ioan Axente Sever.
La 3 mai, la Blaj a fost adoptat documentul numit Petiţia Naţională citit la Marea Adunare Naţională a
românilor(3-5 mai) unde au participat peste 40 000 de oameni(aceştia au strigat: Noi vrem să ne unim cu ţara),
cerând:
- independența naţională a românilor transilvăneni (școală, religia și limba română);
- desfiinţarea iobăgiei fără despăgubire din partea ţăranilor;
- înfiinţarea unei gărzi naţionale româneşti.
Românii, colaborând cu autoritățile austriece au rezistat în Munţii Apuseni fiind conduşi de Avram
Iancu, reuşind să ţină piept ungurilor. În septembrie 1848 s-au înfiinţat legiunile româneşti conduse de Avram
Iancu şi Ioan Axente Sever,iar Transilvania organizată în prefecturi, luptând contra armatei maghiarilor, aflată
sub autoritatea generalului polonez Josef Bem. Acesta reuşise ocuparea aproape întregii Transilvanii.
Imperiul Rus a intervenit militar în sprijinul austriecilor, în lupta de la Şiria, lângă Arad, în august 1849,
armatele revoluţionare maghiare au fost învinse. Împăratul austriac, deși nu a fost de acord cu unirea tuturor
provinciilor locuite de români, a acordat în anul 1849 autonomia Transilvaniei, adică drepturi pentru români.
Peste 5 ani, împăratul Franz Iosef a decis să desființeze iobăgia, iar țăranii români devin liberi și au primit
pământ.

Constituirea statului român modern - Unirea din 1859

Un fapt istoric prin care românii şi-au constituit sau format statul modern în secolul al XIX-lea a fost
Unirea din 1859
Contextul intern al formării statului modern român a fost nefavorabil:
- înrăutăţirea condiţiei politice a Principatelor Române după Revoluţia de la 1848;
-în 1849 semnarea Convenţiei de la Balta Liman, impusă de ruşi şi turci ce prevedea ca domnitorii să fie numiţi
de turci, pe o durată de 7 ani (Grigore Alexandru Ghica- Moldova, care a permis întoarcerea revoluţionarilor şi
Barbu Ştirbey în Ţara Românească), Adunările Obşteşti erau înlocuite de Divanuri, iar Principatele erau iar
ocupate militar;
- revoluţionarii au fost nevoiţi să se refugieze în Occident, mai cu seamă la Paris.
Contextul extern al formării statului modern român a fost favorabil :
- Războiul Crimeii (1853-1856) –un nou război între Rusia și Imperiului Otoman. Anglia şi Franţa, care nu
doreau să se strice echilibrul european, s-au aliat cu turcii. Războiul s-a încheiat cu înfrângerea rușilor, iar
Principatele Române au fost din nou ocupate militar în timpul conflictului, suferind din punct de vedere
economic.
După război, în cadrul Congresului de la Paris din 1856, Franța a susținut cauza naţională a românilor,
anume, unirea Principatelor Române pentru a realiza un stat tampon între Rusia și Imperiul Otoman. În cadrul
congresului s-a semnat Tratatul de la Paris, care a stabilit în privința Principatelor Române:
- înlocuirea protectoratul Rusiei asupra Principatelelor cu garanţia colectivă a celor 7 mari puteri
europene, dar menținerea suzeranității otomane;
- turcii acceptau convocarea Adunărilor Ad-Hoc(convocate după principiul averii, nu după cel al
categoriei sociale, pentru prima dată în istoria românilor), care sa-şi exprime opinia privind unirea
Principatelor;
- Rusia ceda Moldovei trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Ismail, Bolgrad.
Alegerile din Moldova au fost însă falsificate de caimacamul (locţiitorul, înlocuitorul de domn) Nicolae
Vogoride, iar Anglia (prin regina Victoria) şi Franţa (prin împăratul Napoleon al III-lea) s-au întâlnit la Osborne
au ajuns la un compromis: Anglia era de acord cu reluarea alegerilor care dăduseră câştig de cauză celor care se
opunea unirii, iar Franţa se obliga să nu mai sprijine unirea fără nicio condiţie. Anglia era interesată datorită
coloniilor sale din Nordul Africii ca Imperiul Otoman să nu fie slăbit prea rău în urma acestor evenimente.
Franţa ameninţase Imperiul Otoman cu ruperea relaţiilor diplomatice(iulie1857)
În anul 1857(octombrie), alegerile s-au repetat, iar Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc (care exprimau
dorinţe, cu rol consultativ)din Moldova şi Ţara Românească au stabilit:
- unirea Principatelor sub numele de România
- acordarea conducerii noului stat unui prinţ străin, având însă moştenitori care erau obligaţi să adopte
religia ortodoxă.
- autonomia şi neutralitatea ţării în caz de război.
În anul 1858, în cadrul Conferinţei de la Paris, cele 7 mari puteri a adoptat Convenţia de la Paris
(august-un document cu rol constituţional pentru Principatele Române) care stabilea o unire de formă, deoarece
Imperiul Otoman, una din cele 7 mari puteri, considera acest act un prin pas spre independența politică față de
turci:
- unirea sub numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei (nu se accepta denumirea de
România);
- statul urma să aibă doi domni aleşi pe viaţă, două adunari, două guverne, două capitale la Iaşi și la
Bucureşti;
- doar 2 instituţii erau comune:
– Comisia Centrală de la Focşani (având rolul de a elabora legile);
– Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie (puterea judecătorească supremă).

În anul 1859, la 5 ianuarie, în Iaşi a fost ales prin vot de adunarea electivă a Moldovei drept domn
Alexandru Ioan Cuza, participant la Revoluția de la 1848, iar pe 24 ianuarie la Bucureşti a fost propus și ales de
adunarea electivă a Ţării Româneşti tot Cuza, profitând de interpretarea juridică a Convenţiei de la Paris care
nu prevedea că aceeaşi persoană să nu candideze în ambele Principate, punând cele 7 mari puteri în fața faptului
împlinit. Acestea reprezintă cele două acțiuni politice prin care românii și-au constituit statul modern.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (Consolidarea statului modern român)

Alexandru Ioan Cuza a făcut eforturi diplomatice pentru ca marile puteri să recunoască unirea, în ciuda
interpretării în folosul românilor a Convenţiei de la Paris. În Conferinţa de la Paris din septembrie 1859 s-a
recunoscut alegerea lui Cuza, după ce în martie, tot la Paris, Imperiul Otoman şi Austria refuzaseră acest lucru.
În acelaşi timp a unificat armata, telegraful şi poşta. În decembrie 1861, la Constantinopol, marile puteri au fost
de acord cu unirea, dar doar pe timpul vieţii lui Cuza.

După ce a realizat unirea deplină, Cuza a încercat consolidarea statului, avându-l ca prim ministru pe Mihail
Kogălniceanu.

În decembrie 1863 s-a adoptat legea secularizării averilor mânăstireşti - circa un sfert din terenul
arabil al ţării, care aparţinea acestora era trecut în proprietatea statului . Multe mănăstiri erau închinate celor din
Sinai, sau Muntele Athos, iar banii obţinuţi ieşeau din ţară. Turcii, care aveau multe avantaje materiale pe urma
acestor mânăstiri, au protestat, sub pretextul că ajută Patriarhia de la Constantinopol, sub autoritatea căreia se
afla Biserica Ortodoxă. În plus, slujbele în limba greacă au fost interzise pe teritoriul României.
În august 1864 s-a adoptat legea rurală prin care se desfiinţa claca (munca pe care ţăranii erau datori să
o presteze boierilor). Era un moment important în istoria românilor, pentru că s-au desființat servituțile și
relațiile feudale. În plus, circa 460 000 familii primeau pământ în funcţie de numărul de vite deţinut. Deoarece
statul nu deținea nici după secularizarea averilor mânăstirești destul pământ pentru a-i împroprietări pe țărani,
Cuza i-a obligat pe boieri să pună la dispoziția țăranilor până la două treimi din moșia lor, dar țăranii erau
obligaţi să-i despăgubească pe boieri timp de 15 ani pentru pământul primit. În plus, timp de 30 de ani, țăranii
nu aveau dreptul să-și vândă pământul.
Din păcate, urmările aplicării reformei nu au fost cele mai fericite: nu toţi ţăranii au primit pamânt,
parcelele au fost destul de mici şi s-au fărâmiţat şi mai mult prin moşteniri, iar lipsa unei bănci care să le acorde
credit țăranilor pentru unelte, au determinat în mare parte eşecul acestei reforme pe termen lung.
 În noiembrie 1864 s-a adoptat legea instrucţiunii publice (învățământului) care stabilea trei grade de
învaţământ: primar, secundar, superior. Învăţământul primar era de patru ani, cel secundar de şapte ani, iar cel
superior sau universitar de trei ani. În 1860 s-a înființat Universitatea din Iaşi, iar în 1864 Universitatea din
Bucureşti; învăţămânutul primar devenea gratuit (pentru ca toţi ţăranii să-şi permită trimiterea copiilor la
școală) şi obligatoriu (pentru a nu-i ţine acasă); alfabetul chirilic era înlocuit de cel cu caractere latine.
La 2 mai 1864, dorindu-și atribuții politice extinse, Cuza a dat o lovitură de stat, dizolvând Adunarea
Legislativă, adoptându-se prin plebiscit (cu un puternic sprijin popular- 682 621 voturi DA, 1307 voturi NU, 70
220 abţineri) noua constituţie denumită Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, care-i acorda puteri
sporite:
Cuza începuse să fie suspectat de liberalii radicali, care s-au aliat cu conservatorii, duşmanii lor (se
forma astfel monstuoasa coaliţie), că ar intenționa să instituie un regim personal. Au fost atrași în acest plan și
personalități importante ale armatei precum colonelul Haralambie sau maiorul Lecca. Aceștia l-au obligat pe
Cuza să abdice pe 11 februarie 1866, fiind înlocuit cu o locotenenţă domnească (formată din Lascăr Catargiu,
Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie).

Monarhia constituțională și cucerirea independenței de stat al României

Context intern - la 10 mai 1866 locotenenţa domnească a fost înlocuită de Carol de Hohenzollern, ca
domnitor dintr-o dinastie străină, așa cum stabiliseră Adunările Ad-Hoc încă din 1857, dar și cu scopul de a
obţine sprijinul marilor puteri europene, pentru consolidarea autonomiei interne şi pentru a pregăti obţinerea
independenţei politice. Încă din 1802, memoriile boiereşti se pronunţau pentru aducerea prinţului străin, idee
reluată la Congresul de la Paris de contele Walewski, ministul de externe al Franţei.Caol a fost votat prin
plebiscit, primind în urma unei vizite la Constantinopol firmanul de numire din partea sultanului.Carol avea
susţinerae lui Napoleon al II-lea, a regelui Prusiei şi a cancelarului Otto von Bismarck. Încă din 1873 Carol s-a
pronunţat public pentru independenţă, în cadrul guvernului.
Adoptarea Constituției din 1866 reprezintă un alt fapt istoric prin care se consolidase statul român modern pe
plan intern; se dorea consolidarea acestuia și pe plan extern obţinând independenţa politică prin demersuri
diplomatice pe lângă Germania.
Context extern: pe fondul crizei orientale, în anii 1875-76 s-au declanșat răscoale în Balcani, în
provinciile aflate sub dominație otomană: Bosnia, Herţegovina, Bulgaria, Serbia, Muntenegru, împotriva
turcilor.
Rusia, sub pretextul apărării fraţilor creştini din Balcani a decis să intervină militar. Pentru aceasta era
nevoie de a tranzita cu armata sa teritoriul României. După tratative între români şi ruşi la Livadia, în Crimeea
s-a semnat de către Mihail Kogălniceanu la 4 aprilie 1877 o Convenţie româno - rusă la Bucureşti prin care:
- ruşii primeau dreptul de a-şi transporta trupele prin România;
- ruşii se obligau să plătească transportul, să ocolească Bucureştiul (pentru a nu-l jefui);
- să respecte integritatea teritorială a României (să nu aibă pretenţii teritoriale);
Peste două zile România îşi mobilize trupele, iar la 12 aprilie 1877, Rusia a declarat război Imperiului
Otoman. Trupele țariste au tranzitat teritoriul României, ajungând la sud de Dunăre. Profitând de această
acțiune, la data de 9 mai 1877 România și-a proclamat independenţa în Parlament., după o interpelare a lui
Nicolae Feva adresată lui Kogălniceanu. A doua zi, la 10 mai, domnitorul Carol prezenta o Proclamaţie semnată
de toţi miniştii, prin care se declara independenţa.
Românii erau convinşi că ruşii îi vor învinge pe turci, însă aceștia au fost respinşi de otomani la sud de
Dunăre, în pasul Skipka, lângă Plevna. Deoarece românii le-au permis rușilor tranzitarea teritoriului, turcii au
bombardat orașele românești de pe Dunăre. Românii au răspuns în mai 1877, de la Calafat prin bombardarea
Vidinului, prilejuind celebra replică atribuită lui Carol I când a auzit loviturile primului tun care ataca pozițiile
turcilor: "Asta-i muzica ce-mi place!"
Marele Duce Nicolae, comandantul trupelor ruseşti şi fratele Ţarului Alexandru al II-lea, a trimis o
telegramă domnitorului României, Carol I. Prin acest document Rusia cerea ajutorul armatei române (în luna
iulie 1877). Armata română a intrat în război, în august 1877, având circa 58 000 de soldaţi slab pregătiți.
Totuşi, ea beneficia de 190 de tunuri Krupp performante din Germania şi a atacat oraşul cetate Plevna din
Bulgaria, alături de ruşi. A fost cucerită doar reduta Griviţa, care apăra oraşul, cu pierderi mari, de circa 1000
de oameni, inclusiv maiorul George Şonţu şi căpitanul Walter Mărăcineanu. Românii au cucerit orașul Rahova
în noiembrie 1877. După un asediu de 4 luni, comandantul Plevnei, Osman Paşa s-a predat la 28 noiembrie,
oraşul fiind încercuit şi silit să-şi epuizeze proviziile. Rușii au atacat ulterior în sudul Bulgariei spre Adrianopol,
în timp ce românii au fost însărcinați cu atacarea orașelor de la Dunăre unde au cucerit Smârdanul (12 ianuarie
1878) precum şi a oraşului cetate Vidin(14 ianuarie 1878). Turcii au fost învinși.

Prin Tratatul (Armistiţiul) de la San Stefano, semnat în februarie 1878 s-au stabilit :
- Recunoaşterea independenţei României (şi a Serbiei şi Muntenegrului)
- România era obligată să cedeze Rusiei cele 3 judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad) şi primea în
schimb Dobrogea cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor;
-era creat Marele Principat al Bulgariei, având autonomie faţă de turci
-Bosnia şi Herţegovina deveneau autonome
Marile puteri nu erau deacord cu prevederile tratatului de la San Stefano, dorind mai multe teritorii.
Astfel s-a încheiat Congresul şi Tratatul de pace de la Berlin (iunie-iulie 1878) în care pentru România se
stabileau următoarele:
- Recunoaşterea independenţei României (art 44);
- România era obligată să cedeze Rusiei cele 3 judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad) şi primea în
schimb Dobrogea cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor;
- România trebuia să modifice articolul 7 din Constituţia din 1866 (privind cetăţenia);
- Bosnia şi Herţegovina intrau sub stăpânirea Austro-Ungariei;
- Principatul Bulgariei era micşorat, sudul său intra sub control otoman în cadrul provinciei Rumelia Orientală
- Anglia anexa Ciprul
Consecinţele (urmările) recunoaşterii independenţei au fost:
a. pe plan intern:
- Creşte prestigiului domnitorului care se proclamă rege în 1881, iar România devenea regat.
-Creștere economică, datorată încetării plății tributului către turci în 1877
-Creșterea teritoriului, prin adăugarea Dobrogei
b. pe plan extern:
- România iese de sub suzeranitatea otomană, devenind stat suveran în relațiile internaționale;
- În anul 1878 Carol primea titlul de Alteţă Regală.
- Relaţiile româno-ruse s-au înrăutăţit, în condiţiile în care cedarea celor 3 judeţe din sudul Basarabiei
Independenţa a fost recunoscută în 1878 de Rusia, Austria Imperiul Otoman şi Serbia; în 1879 de Italia, iar în
1880 de Germania, Marea Britanie şi Franţa. În 1881 e proclamat regatul în Parlament.

Tratatul cu Puterile Centrale din 1883

După obţinerea independenţei de stat, relaţiile României cu Rusia au cunoscut momente dificile din
cauza cedării celor trei judeţe din sudul Basarabiei conform Tratatului de la Berlin din 1878. În acest context,
România, izolată în politica externă a căutat alți aliați.
În anul 1882 s-a format în Europa o prima alianţă politico-militară numită Tripla Alianţă sau Puterile
Centrale (Germania, Austro-Ungaria şi Italia).
În anul 1883, ca urmare a răcirii relațiilor cu Rusia și datorită originii sale germane, regele României,
Carol I a semnat un tratat secret defensiv (prevedea ajutorul militar dacă una din părţi era atacată) cu Puterile
Centrale, la Berlin. El a fost reînoit în 1892, 1902, 1912. Carol a sprijinit însă mişcarea naţională a românilor
din Transilvania, intervenind pentru eliberarea memorandiştilor în 1895. Aceştia elaboraseră un document
Memorandumul (1892), adresat împăratului Franz Iosef, cerând dreturi politice şi religioase.
În anul 1907 s-a definitivat şi cea de-a doua alianţă politico-militară numită Antanta sau Tripla
Înțelegere ( Anglia, Franţa, Rusia ). Aceste două alianțe urmau a se confrunta în Primul Război Mondial.

Războaiele Balcanice

Între anii 1912-1913 au avut loc așa numitele Războaie Balcanice. În 1912, statele din Peninsula
Balcanică au atacat Imperiul Otoman, dar România nu a participat la acest război. Bulgaria a fost nemulțumită
cu teritoriile obținute și a declanșat un nou război împotriva Imperiului Otoman, Serbiei și României. În anul
1913 România, având ca prim ministru pe Titu Moaiorescu, a participat la al doilea război împotriva Bulgariei
în urma căruia, prin Pacea de la București din 1913, a obţinut sudul Dobrogei (Cadrilaterul) de la Bulgaria.
Nicolae Iorga afirma la intrarea în acest război: Începe războiul nostru pentru eliberarea Ardealului

Primul Război Mondial (1914-1918)

Când a izbucnit războiul, în anul 1914, după atentatul de la Sarajevo(moștenitorul tronului Austro-
Ungariei a fost asasinat de un student sârb) şi atacul Austro-Ungariei contra Serbiei, România a considerat că
Austria-Ungaria a declanşat războiul şi a decis, prin votul unui Consiliu de Coroană să rămână neutră, deşi
regele Carol a prezentat tratatul secret cu Puterile Centrale. Regele, ținând cont de hotărârea Consiliului a decis
ca România să rămână neutră(21 iulie). Primul ministru al României, Ionel (Ion I.C.) Brătianu a început
negocierile cu Antanta( aceasta oferea României teritoriile locuite de români din Austro-Ungaria) după moartea
regelui Carol în septembrie 1914, negocieri care au durat doi ani. Lui Carol I i-a urmat la tron nepotul său,
regele Ferdinand I (1914-1927). Faptul că soția regelui, regina Maria era nepoata reginei Victoria a Angliei a
reprezentat un motiv în plus pentru care au demarat negocierile cu Antanta.

La 4 august 1916 s-au semnat documentele de alianță cu Antanta, cuprinzând:

- o convenţie politică - Franţa, Marea Britanie, Italia, (ce trecuse de partea Antantei în 1915) și Rusia
garantau integritatea teritorială a României, iar ţara noastră declara război Austro-Ungariei. Antanta recunoştea
dreptul României la anexarea teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români, anume Transilvania, Banatul și
Bucovina.
-o convenţie militară - România se obliga să atace Austro-Ungaria cel mai târziu la 15 august 1916,
armata rusă trebuia să ţină ocupată armata austriacă, să împiedice debarcarea inamicului pe litoralul românesc
flota rusă să apere Constanţa, iar aliații se mai obligau să declanşeze o ofensivă la Salonic împotriva Bulgariei,
aliată a Puterilor Centrale şi să ofere arme şi muniţii României de circa 300 tone pe zi.
Consiliul de Coroană de la Cotroceni aprobă intrarea României în război.

În noaptea de 14-15 august 1916, România a intrat în război cu trei armate(având planul Ipoteza Z şi
lozinca acum ori niciodată). Armata română avea de luptat pe un front destul de întins de pe crestele Carpaţilor
cu Austro-Ungaria, până pe Dunăre, cu Bulgaria. Armata română a trecut Carpații Meridionali, în Transilvania.
Primele atacuri au fost încununate de succes, ocupând Braşovul, Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc, Făgăraş
Gheorghieni şi Orşova (în Banat).Germania a trimis patru armate în Transilvania, respingându-i pe români,
chiar dacă aceştia beneficiau de ajutorul a trei divizii ale ruşilor.
La 1 septembrie 1916, generalul August von Mackensen, numit la conducerea unei armate formată din
trupe germane, bulgare şi otomane a atacat trupele române dinspre Bulgaria, învingându-le la Turtucaia
(Bulgaria azi). Românii au suspendat ofensiva în Transilvania, încercând să-i respingă pe atacatorii de la sud de
Dunăre, care ocupă Silistra, Constanţa, Cernavodă. Aliaţii nu îşi respectaseră cuvântul, trupele conduse de
francezul Sarrail nu debarcaseră la Salonic, ruşii nu apăraseră Constanţa, iar muniţiile nu erau trimise.
Contraofensiva română din Transilvania, condusă de Averescu, aşa numita bătălie de la Flămânda nu a
avut succes, cu toate că era sprijinită de ruşi, iar trupele Puterilor Centrale din Transilvania conduse de
generalul Erich von Falkenheyn au ocupat trecătorile Carpaţilor Meridionali, spărgând frontul pe valea Jiului
(unde raportul de forţe era de 7 divizii germane la o divizie română), trecând la sud de Carpaţi. În aceste lupte
şi-a pierdut viaţa generalul Ion Dragalina.Frontul a fost spart şi pe Valea Oltului în ciuda rezistenşei armatei
conduse de generalul David Praporgescu.
Românii au fost prinşi între două armate ale Puterilor Centrale. La 8 noiembrie era cucerită Craiova, ca
urmare, în decembrie 1916 a avut loc pe râul Argeş, bătălia pentru oraşul Bucureşti. Aceasta a fost pierdută de
români, germanii au ocupat capitala, iar regele, armata, politicienii importanți s-au retras la Iaşi; tezaurul a fost
trimis la Moscova pentru a fi salvat. Frontul s-a stabilizat în sudul Moldovei, pe linia Focşani-Nămoloasa-
Galaţi, un rol important în oprirea înaintării armatei Puterilor Centrale avându-l şi apărarea trecătorilor
Carpaţilor Orientali de către armata română, condusă de Ieremia Grigorescu cu deviza Pe aici nu se trece.
În iarna care a urmat, armata română a fost reorganizată şi cu ajutorul corpului francez condus de
generalul Henry Berthelot. Asfel s-a reuşit să se reziste atacurilor germane în vara anului 1917, la Mărăşti (11
iulie- Armata română, condusă de Averescu înainta 20 de kilometri), Mărăşeşti (24 iulie- Mackensen a atacat,
fiind oprit Armata I română comandată de Grigorescu), Oituz(26 iulie -9 augus- Averescu, conducând armata a
II-a i-a oprit pe germani în încercarea de a trece Carpaţii Orientali ), unde s-au remarcat generalii Averescu,
Grigorescu şi Prezan, dar și Ecaterina Teodoroiu.
În octombrie 1917, comuniştii bolşevici au cucerit puterea în Rusia. Lenin, liderul acestora a promis
scoaterea Rusiei din război pentru a-şi atrage sprijinul populaţiei. Ruşii au semnat cu germanii o pace
separată,iar la 9 decembrie 1917, românii au semnat Armistiţiul de la Focşani, prin care s-au recunoscut învinși.
În martie 1918 s-a semnat pacea ruso-germană de la Brest- Litovsk, România rămânând încercuită de inamici şi
fără aliaţi.
La 7 mai 1918 România(prin guvernul Marghiloman) a fost nevoită să semneze Pacea de la Bucureşti
cu Puterile Centrale, după tratative purtate la Buftea. Această pace cuprindea prevederi umilitoare (ceda
Dobrogea Germaniei, trecătorile Carpaţilor intrau sub controlul Austro-Ungariei, producţia de petrol urma a fi
concesionată timp de 90 de ani Germaniei). Regele Ferdinand a refuzat să sancţioneze acest document.
După ofensiva Antantei de la Salonic, condusă de generalul Sarrail, care a avut ca rezultat scoaterea din
război a bulgarilor şi turcilor, a avut loc spargerea frontului pe râul Somme, de către generalul francez Foch, Pe
fondul înfrângerilor Gemaniei pe frontul de vest, România a rupt pace cu Puterile Centrale, Marghiloman a fost
înlocuit cu generalul Coandă, s-a declanşat mobilizarea generală, iar armata română a reintrat în război pe 10
noiembrie 1918, încercând alungarea trupelor de ocupaţie. A doua zi, războiul s-a încheiat în vest (11 noiembrie
1918), iar România se afla alături de aliaţi, în ciuda reproşurilor franceze privind armistiţiul dela Focşani şi
Pacea de la Bucureşti. Pe 1 decembrie, regele Ferdinand se întorcea în Bucureşti. România a suferit circa 800
000 de victime: morţi, dispăruţi, răniţi.

Unirea din 1918

Unirea din 1918 reprezintă faptul istoric prin care românii şi-au constituit statul naţional unitar sau au
realizat România Mare. Evenimentul, a beneficiat de un context internaţional favorabil:
- Primul Război Mondial care a condus la destrămarea marilor imperii: Austro-Ungaria şi Imperiul
Otoman, state înfrânte în război și Imperiul Țarist, victima revoluţiei bolşevice şi a războiului civil care i-a
urmat;
- adoptarea principiului autodeterminării la propunerea președintelului american Wilson, care prevedea
ca fiecare naţiune din cadrul imperiilor multinaţionale să aibă dreptul de a-şi decide singură soarta, formându-se
astfel statele naţionale de după război.
- respingerea propunerii de federalizare a împăratului austriac Carol I de Habsburg, din octombrie 1918,
numit Către popoarele mele credincioase (prevedea 6 regate autonome), chiar prin proteste la Viena şi
Budapesta.

Unirea Basarabiei
Când a intrat în război de partea Antantei, România a conştientizat că astfel renunţa la ideea unirii Basarabiei,
aceasta făcând parte din Imperiul Rus, stat aliat în cadrul Antantei. Cu toate acestea, revoluţia bolşevică a creat
premisele favorabile unirii acestei provincii. Lenin, pentru a păstra puterea, pe lângă scoaterea Rusiei din
război, a decis să acorde dreptul naţiunilor non-ruse, care trăiau în fostul imperiu țarist la autodeterminare,
inclusiv basarabenilor.
La 3 aprilie s-a format la Chişinău Partidul Naţional Moldovenesc, condus de Vasile Stroescu. În
Octombrie 1917, Congresul Ostaşilor Moldoveni a proclamat autonomia Basarabiei în cadrul Rusiei și s-a
înfiinţat la Chișinău, Sfatul Ţării (2 noiembrie), ca organ legislativ condus de Ion Inculeţ.
În decembrie 1917 s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească în cadrul Rusiei (având ca
organ executiv Consiliul Directorilor Generali, condus de Petre Erhan şi ca preşedinte al republicii Ion Inculeţ).
Armata română a intrat în Basarabia la cererea Sfatului Ţării, pentru a pune capăt tulburărilor provocate
de ruşi. Exista şi pericolul anexării Basarabiei la Ucraina care şi ea îşi proclamase independenţa și emitea
pretenții teritoriale asupra Basarabiei. Ca urmare a intervenţiei armatei române, Lenin a confiscat tezaurul
României. La 24 Ianuarie 1918 Basarabia şi-a proclamat independenţa.
 La 27 Martie 1918 Sfatul Ţării a votat cu majoritate unirea Basarabiei cu România (deşi ruşii,
ucrainienii şi evreii s-au opus acestui demers).Marghiloman a mers la Chişinău, iar la 22 aprilie regela a
promulgat decretul de unire.

Unirea Bucovinei
Bucovina aparţinuse Austriei-Ungariei, ca parte a Austriei. Profitând de dezintegrarea Imperiului dualist,
la fel ca în Basarabia, Ucraina pregătea intervenţia militară în Bucovina. În acest context, în octombrie 1918
deputaţii bucovineni din Parlamentul din Viena au hotărât folosirea dreptului la autodeterminare pentru a
decide soarta provinciei. La Viena s-a format Consiliul Naţional Român condus de Constantin Grecul şi G.
Grigorevici, care a cerut autodeterminarea, susţinuţi de Sextil Puşcariu în gazeta Glasul Bucovinei.
În Adunarea Constituantă de la Cernăuți, capitala provinciei, Iancu Flondor, a hotorât unirea.

În noiembrie 1918 naţionaliştii ucrainieni şi revoluţionarii bolşevici au creat o stare de haos, soldaţii
ucraineni întorşi de pe front terorizau populaţia, iar Consiliul Naţional, de teama anexării Bucovinei la Ucraina,
a cerut intrarea armatei române în provincie, care a trimis o divizie pentru a restabili ordinea.
La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, adunare reprezentativă din care făceau parte
toate naţionalităţile (români, ruşi, ucrainieni, germani, ruteni, evrei, polonezi) a votat la Cernăuţi unirea
Bucovinei cu România. La 31 decembrie, regele a semnat decretul lege de unire.

Unirea Transilvaniei şi a Banatului

Exista pericolul ca după destrămarea Austro-Ungariei, Transilvania să fie inclusă în noul stat Ungaria
care-și proclamase independența pe 2 noiembrie 1918.
În septembrie 1918 la Oradea, Partidul Naţional Român a adoptat declaraţia de autodeterminare, citită
de Alexandru Vaida Voevod în Parlamentul de la Budapesta, iar la Viena Iuliu Maniu prelua conducerea
românilor din armata austro-ungară, circa 60 000.
În octombrie, la Arad s-a format un Consiliu Național Român Central condus de Ştefan Cicio Pop cu
rolul de a guverna provizoriu Transilvania şi a pregăti unirea cu România. El avea 6 membri ai Partidului
Naţional Române şi 6 ai P.S.D.
La 13-14noiembrie, după ce Ungaria își proclamase independența, au avut loc tratative ale Consiliului
Național Român Central cu ungurii, aceştia fiind dispuşi să acorde doar autonomia Transilvaniei, dar în cadrul
Ungariei. Românii s-au retras de la negocieri și au decis să țină alegeri în data de 18 noiembrie/1 decembrie
pentru Marea Adunare Națională a Românilor din Transilvania și Ungaria.
În 18 noiembrie, CNRC a publicat manifestul Către popoaele lumii, arăzând că unirea e dorinţa naţiunii.
La 19 noiembrie publică manifestul Către naţiunea română,în care prezintă dreptul românilor la
autodeterminare. La 20 noiembrie publică manifestul Istoria ne cheamă la fapte, anunţând convocarea Marii
Adunări de la Alba Iulia.
La 18 noiembrie /1 decembrie 1918 a avut loc Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia la care au
participat 1228 de delegaţi din toată Transilvania şi peste 100 000 de oameni, votându-se unirea Transilvaniei,
Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România. George Pop de Băseşti prezida Adunarea. Vasile Goldiş a
ţinut un discurs la Marea Adunare de la Alba Iulia în care amintea asuprirea naţională exercitată de-a lungul
secolelor asupra românilor din Transilvania şi Banat. Tot la acea dată au fost alese organismele de conducere
ale provinciei până la unirea deplină cu România:
- Marele Sfat Naţional (cu rol legislativ-250 de membri) condus de G . Băseşti;
- Consiliul Dirigent (cu rol executive-15 membri) condus de Iuliu Maniu.

După realizarea unirii, au existat mai multe tratate internaționale care au recunoscut evenimentele
realizate de români în anul 1918 ( sistemul Tratatelelor de la Versailles):
- 1919 - Tratatul cu Austria- la Saint Germain - se recunoştea unirea Bucovinei;
- 1919 - Tratatul cu Bulgaria –la Neuilly - se recunoştea posesia Cadrilaterului;
- 1920 - Tratatul cu Ungaria –la Trianon - se recunoştea unirea Transilvaniei;
 - 1920 -Tratatul de la Paris - recunoştea unirea Basarabiei (dar Japonia şi S.U.A. nu au semnat acest
document);
Urmările Unirii din 1918 :
-creşterea teritoriul țării(295 049 km2), creştere demografică(18 057 028), îmbunătăţire a stării economice,
dezvoltarea infrastructurii (spre exemplu infrastructura feroviară a crescut, de la 4.300 km la circa 11 000 km de
la Austro - Ungaria şi Rusia);
-creşterea importantă a numărului minorităţilor (după Unire: 71,9% români și 28,1% minorităţi) a determinat
tulburări interetnice în Basarabia, Transilvania.

REGIMUL COMUNIST DIN ROMÂNIA

Cauzele instaurării regimului comunist în România

Cauze sau factori externi:
- alianţa Naţiunile Unite ( S.U.A. și Marea Britanie) cu U.R.S.S. împotriva Germaniei naziste şi
concesiile făcute de cele două state occidentale sovieticilor, (încheierea așa numitului acord de procentaj între
Churchill şi Stalin, la 9 octombrie 1944 în cadrul Conferinţei de la Moscova prin care se împărţeau sferele de
influenţă în Europa de Răsărit, România urmând să aibă influenţă sovietică de 90%, conferinţele de la Yalta şi
Potsdam - 1945, unde aceste aspecte au fost reconfirmate);
- Victoriile Armatei Roşii pe front şi câștigarea celui de-al doilea război mondial de către sovietici;
ocuparea unui teritoriu care se întindea la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial până în Germania,
inclusiv Berlinul;
- Politica U.R.S.S. de a-şi impune, cu sprijinul Armatei Roşii, propriul regim politic, cel comunist în
statele aflate în sfera sa de influenţă (ocupate militar) - România, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria.
Cauze sau factori interni
- momentul 23 august 1944 când a avut loc o lovitură de stat, mareşalul Antonescu a fost arestat,
România a întors armelor împotriva armatei germane şi a încheiat arminstiţiului cu Naţiunile Unite (12
septembrie 1944), continuând războiul de partea U.R.S.S.;
- reînfiinţarea Partidului Comunist (format în 1921, scos în afara legii în 1924 pentru acţiuni care vizau
distrugerea României Mari) şi folosirea lui, cu sprijinul direct al sovieticilor pentru a ajunge la guvernare.

Etapele instaurării regimului comunist în România

Etapa coaliţiei (alianţei cu alte partide) - 23 august 1944 - 6 martie 1945

După momentul 23 august 1944 au condus ţara trei guverne având în frunte ca prim miniști, militari.
Comuniștii au încercat să se alieze cu alte partide pentru a prelua putere poltică.
La 6 martie 1945 a fost instalat primul guvern comunist condus de Petru Groza la intervenţia directă a
sovieticilor. În guvern se regăseau şi personalităţi din vechile partide istorice, pe care comuniştii încercau însă
să le discrediteze.
Un alt moment important privind preluarea puterii depline a fost reprezentat de falsificarea alegerilor
legislative din 19 noiembrie 1946(legea electorală desfiinţase Senatul), când comuniştii, aflaţi în alianţă cu alte
partide de stânga (Blocul Partidelor Democratice), folosindu-se de prezenţa Armatei Roşii, a unor grupuri de
intimidare sau bătăuşi care ameninţau populaţia obţineau peste 70% din voturi, deşi P.N.Ţ. câştigase alegerile.
Eliminarea partidelor politice istorice (P.N.L. şi P.N.Ţ.) și arestarea liderilor ţărănişti Iuliu Maniu şi Ion
Mihalache în 1947, acuzându-i că au vrut să fugă din țară după ce comuniştii le pregătiseră un avion, prin așa
numita înscenare de la Tămădău (iulie 1947)
După abdicarea forţată a regelui Mihai, din 30 decembrie 1947, România își schimba forma de
guvernare, devenind republică populară.(prin legea 363, monarhia era abolită).

Războiul rece
 La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, între puterile învingătoare şi foste aliate din timpul
conflictului, S.U.A. şi U.R.S.S. au apărut tensiuni legate de dorinţa sovieticilor de a-şi extinde sfera de influenţă
şi dominaţia militară în întreaga Europă. Războiul rece (1946-1991) a reprezentat o înfruntare politică,
diplomatică, ideologică, economică, dar şi din punct de vedere militar, deşi indirect, prin cursa înarmărilor
(militarizare excesivă, dezvoltarea bombelor atomice şi a avioanelor performante).
La 5 martie 1946, la Foulton Missouri, Churchill a ţinut un discurs în care vorbeşte de o cortină de fier
care s-a aşternut peste Europa, marcând începutul războiul rece.
Cele două tabere au încheiat două alianţe politico militare (1949 - N.A.T.O. –Organizația Tratatului
Atlanticului de Nord - S.U.A, Canada şi 12 state din vestul Europei, la care s-au adăugat în 1952 Grecia Şi
Turcia, iar în 1955 R.F.G şi respectiv 1955 - Tratatul de la Varşovia - U.R.S.S. şi statele comuniste din centrul
și estul Europei, inclusiv România). România, fiind ocupată de Armata Roșie, făcând parte din statele în care a
fost impus regimul comunist fost nevoită să urmeze politica externă a Moscovei, participând la Războiul Rece
în cadrul Tratatului sau Pactului de la Varșovia.

a. Regimul Stalinist condus de Gheorghe Gheorghiu Dej (1948-1965)

Relațiile externe ale regimului stalinist

Relaţiile externe ale regimului stalinist din România au cunoscut două etape:
În prima fază, imediat după război, pe fondul declanșării Războiului Rece(1946-1991), s-a manifestat
subordonarea politică totală faţă de Uniunea Sovietică prin următoarele măsuri:
- 1948- Semnarea unui tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală cu URSS, pe 20 de ani.
- în 1948 - 1949 condamnarea acţiunilor regimului lui Tito care se detaşase de sovietici şi încerca dezvoltarea
politică şi economică a Iugoslaviei fără amestec U.R.S.S.;
România a semnat alături de U.R.S.S. participarea la două organizații internaționale comuniste:
- 1949 participarea la C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), o organizaţie economică a statelor
comuniste care se ocupa cu schimburile comerciale între aceste state;
- 1955 semnarea Tratatului de la Varşovia (alianţa politico-militară a statelor comuniste), care se opunea
N.A.T.O(format în 4 aprilie 1949, din 12 state, inclusiv SUA şi Canada. Turcia şi Grecia au aderat în 1952, iar
RFG în 1955).;

Două acțiuni importante din politica externă în care s-a implicat România în timpul regimului stalinist
sunt:
- 1956 Revoluția din Ungaria- Dej a sprijinit total U.R.S.S. în timpul Revoluţiei din Ungaria, îndreptată
împotriva comunismului. Studenții unguri au protestat la Budapesta împotriva regimului comunist. Deși
sovieticii l-au numit ca prim ministru pe Imre Nagy, acesta a încercat să implementeze reforme: a anunțat
retragerea Ungariei din Tratatul de la Varșovia, declarând-o țară neutră. În plus dorea reforme care erau privite
negativ de Moscova. Ca urmare, trupele sovietice, cantonate în România au intrat în Ungaria, revoluția a fost
învinsă cu ajutorul celor 6000 de tancuri sovietice. Dej, dar şi generalul Emil Bodnăraş au acordat sprijin total
autorităților de la Moscova. Guvernul român denunţa revoluţia ca o contrarevoluţie, o operă a fasciştilor
reacţionari, provocaţi de imperialiştii occidentali. Nagy a fost arestat, trimis în România, deținut la Snagov și
ulterior trimis în U.R.S.S., judecat de sovietici și executat.
Ca urmare a sprijinului acordat de România în 1956, în anul 1958 a avut loc retragerea Armatei Roșii
din România, singurul stat comunist în care s-a luat această decizie.

- 1964 are loc respingerea Planului Valev - propus de un inginer bulgar, care avea însă sprijinul sovieticilor ce
prevedea specializarea economică a statelor comuniste, urmând ca România şi Bulgaria plus Ucraina (ca parte a
U.R.S.S.) să se specializeze pe producţia agricolă, iar statele comuniste din Europa Centrală (R.D.G. şi
Cehoslovacia) pe cea industrială (practic România devenea dependentă de acest sistem economic, pierzându-şi
independenţa economică). U.R.S.S. dorea aşa numita diviziune socialistă a muncii. Prin Declaraţia din aprilie
1964 - Dej refuza amestecul extern în afacerile României, susţinând ideea suveranităţii naţionale şi principiul
egalităţii între statele şi partidele comuniste. Reprezentatul român la CAER, Alexandru Bârlădeanu a susţinut
industrializarea.
Ca urmare, relațiile cu U.R.S.S. au devenit tensionate într-o oarecare măsură, iar România a dezvoltat pe
plan intern producția industrială. Totuși, deși tensionate, relațiile cu Uniunea Sovietică nu au determinat ieșirea
României din structurile militare și economice ale blocului comunist: Tratatul de la Varșovia și C.A.E.R.

Caracteristici interne ale regimului stalinist din România

 Politic
– adoptarea Constituţiilor din 1948 şi 1952, inspirate din Constituţia sovietică.
– existența partidului unic P.M.R. (format în 1948 prin fuziunea P.C.R-P.S.D. ) condus de un prim secretar în
persoana lui Gheorghe Gheorghiu Dej;
– lupta pentru putere s-a manifestat prin epurări - eliminări prin măsuri represive:
- 1948 - arestarea lui Pătrăşcanu, acuzat de tendinţe burgheze (executat în1954);
- 1952 - eliminarea echipei pro-moscovite Ana Pauker, Vasile Luca (Laszlo Luka) (după ce Stalin,
convins că puterea comunistă era consolidată în România acceptase sprijinirea aripii naţionale a partidului, în
frunte cu Dej. La început, sovieticii au impus personaje politice alogene la conducerea partidului, neavând
încredere în români);
 Economic

Principala practică politică de la începutul regimului stalist în România a fost confiscarea proprietății
private, după modelul implementat de Lenin și Stalin.
- În 1948 - a avut loc naţionalizarea în mai multe etape a tuturor mijloacelor de producţie (Legea 119
din 11 iunie) (industria, băncile, transporturile, comerţul, chiar și teatrele, farmaciile, cinematografele).În 1950
s-a naţionalizat şi fondul de locuinţe. După naționalizare, economia a fost planificată centralizat după model
sovietic,Comitetul de Stat al Planificării, din 1948 a proiectat un plan anual (1949 şi 1950), apoi cincinal
(1951-1955 – primul cincinal).
A urmat industrializarea forţată care s-a manifestat imediat prin următoarele măsuri:
- accentul pe industria grea: electrică, chimică, metalurgică, constructoare de maşini;
- s-a neglijat industria ușoară: alimentară, textilă a bunurilor de larg consum
- deschiderea marilor şantiere naţionale, pentru infrastructură, cu mii de muncitori deplasaţi (la baraje,
combinate, drumuri etc.);
- accentul pe industrie extensivă (cantitate, nu calitate )și stahanovism, după model sovietic;
- folosirea SOVROM-urilor care au exploatat resursele României în folosul U.R.S.S.( Sovromtransport,
Sovromlemn, Sovrompetrol, Sovromfilm, Sovromgaz, Sovrommetal, etc.);

- Între anii 1949-1962 a avut loc procesul de colectivizare a agriculturii, reprezentând trecerea
terenurilor agricole în proprietatea statului, după modelul sovietic.
În Plenara Comitetului Central al PCR din 3-5 martie 1949 s-a decis începerea procesului de colectivizare. Încă
din martie 1945 avusese loc o reformă agarară prin care se expropriaseră, intrând în posesia statului proprietățile
care însumau peste 50 de hectare. Prin această măsură, comuniștii încercaseră să atragă de partea lor țăranii
săraci în perspectiva alegerilor din 1946, care erau astfel împroprietăriți cu peste 1 milion de hectare de teren

Colectivizarea a însemnat:
- înfiinţarea G.A.C.- urilor (Gospodăriile Agricole Colective) – membrii lor puteau păstra 0,15 hectare, intrau în
întovărăşire, pământul, animalele, uneltele erau confiscate. Au fost înfiinţate şi G.A.S. (Gospodăriile Agricole
de Stat) numite mai apoi I.A.S.(Întreprinderi Agricole de Stat,)
În etapa următoare G.A.C. urile s-au transformat prin
- înfiinţarea C.A.P.- urilor (Cooperative Agricole de Producţie );
- folosirea de măsuri represive: arestări( 30 000 ţărani condamnați, ameninţări etc.);
- rezistenţă din partea ţăranilor (revolte, fuga în munţi, refuzul plăţii cotelor în produse );
- distrugerea elitelor satului (chiaburii, erau urmăriţi cu precădere- din 1949);
- ca urmare, la finalul campaniei, Dej anunţa că 96% - 3 201 000 ha din suprafaţa ţării a fost colectivizată, restul
ţăranilor, aflați în zone muntoase, oricum erau obligați la plata unor cote în produse agricole și animale;
Ambele fapte prin care s-a confiscat proprietatea privată s-au făcut cu măsuri represive și folosirea
Securității.

 Cultural
Ca orice regim totalitar, regimul comunist din România şi-a pus amprenta şi asupra vieţii cultural-
artistice, dorind modelarea caracterului omului în acord cu ideile marxist-leniniste şi formarea, într-o ultimă
instanţă a omului nou. Pentru aceasta, regimul stalinist din timpul lui Dej s-a folosit de următoarele:
- ruperea relațiilor culturale cu Occidentul;
- folosirea cenzurii atât în domeniul cultural cât şi ştiinţific.
1947 - Mihai Roller scrie Istoria Românilor, după model sovietic.
1948 - reorganizarea învăţământului pe model sovietic, prin Legea Învăţământului, limba rusă devenind
obligatorie în şcoli, iar şcolile străine interzise.
-religia interzisă şi promovarea ateismului, cu măsuri dure împotriva Bisericii Greco-Catolice care a fost
desființată în 1948, iar proprietățile acesteia confiscate, 600 de preoţi şi 12 episcopi au fost arestaţi;
Represiunea Comunistă
Fiind un sistem impus cu forţa, comunismul avea nevoie de un aparat represiv care să menţină liniștea
regimului, să amenințe masele populare şi orice încercare de protest la adresa acestuia să fie rapid stopată.

Represiunea în timpul regimului stalinist

Comuniștii au înființat două instituții de represiune pentru a ține sub observație adversarii politici
În 1948 s-a înfiinţat Securitatea
În 1949 s-a înfiinţat al doilea organ de represiune, Miliţia , după ce erau defiinţate Poliţia şi Jandarmeria.
Măsurile represive ale regimului stalinist au fost destul de dure
După formarea celor două instituții de represiune, s-au înființat şi lagăre de muncă forţată, după
modelul sovietic, precum cel de la Canalul Dunăre-Marea Neagră unde adversarii politici ai comuniștilor au
fost umiliți până la exterminare.
Închisorile de exterminare reprezintă însă cel mai important mijloc represiv folosit de sistemul stalinist
împotriva întregii societăți românești: Jilava, Aiud, Gherla, Sighet, Râmnicu Sărat, Poarta Albă. Regimul de
detenție era unul extrem de dur, slab caloric (circa 300 de calorii zilnic), presupunea izolarea anumitor deținuți
chiar și ani întregi, frig, umiditate, lipsa asistenței medicale, tratamente umilitoare, bătăi repetate. Mare parte
din elita politică (Maniu, Mihalache, Constantin Brătianu, Gheorghe Brătianu, Constantin Argetoianu) și
culturală(A. Golopenţia, M. Vulcănescu, I. Lupaş, sau monseniorul Vladimir Ghika) a României interbelice a
dispărut aici. Ei erau consideraţi duşmanii poporului.

Disidenţa anticomunistă - Forme de rezistenţă anticomunistă

Deşi era un regim impus, comunismul românesc nu s-a confruntat cu revolte politice importante ca
celalalte state din blocul sovietic, Polonia, Ungaria, sau Cehoslovacia. Cauzele sunt diverse: slaba organizare a
disidenţei, existenţa unei reţele de informatori, teama de eventualele măsuri dure care mergeau până la
exterminarea fizică, dar şi colaborarea perfectă între forţele de represiune Securitatea şi Miliţia.
Formele de manifestare a disidenței au fost:

1. Rezistenţa armată a partizanilor manifestată între 1944-1958 (așa numiții partizani din munţi, după
numele rezistenţei antinaziste iugoslave). Oamenii credeau că regimul comunist va fi unul de scurtă durată,
fiind convinşi de iminenţa unei intervenţii americane. De aceea, foşti militari din regimul Antonescu, legionari,
membri ai partidelor democratice, intelectuali, ţărani nemulţumiţi de colectivizare au organizat o rezistenţă
armată, mai ales în zone inaccesibile (Munţii Carpaţi, Delta Dunării). Securitatea a folosit măsuri represive în
primul rând asupra acelora care-i aprovizionau pe partizani: ţăranii din satele din jur erau urmăriți, șantajați și
amenințați, pentru a deconspira locul în care partizanii se ascundeau. De asemenea, sistemul de trădare, bine
regizat de regim a determinat prinderea şi lichidarea majorităţii grupurilor de rezistenţă: Haiducii Muscelului,
Haiducii lui Avram Iancu, Grupul Carpatin Făgărăşean, Graiul Sângelui. Ca urmare, circa 10 000 de partizani
au fost uciși de Securitate, executați fără proces și înhumați de cele mai multe ori în gropi comune, acolo unde
fuseseră prinși.
S-au remarcat printre partizani, V. Macoveiciuc, G. Macoveiciuc, Cosma Pătrânceanu, D. Rusu (în
Bucovina), coloneii Uţă (Maramureş) şi Gh. Arsenescu (Făgăraş- arestat în 1960) şi grupul condus de fraţii
Toma și Petre Arnăuţoiu (arestaţi în 1958), ajutaţi de femeile Maria Plop şi Maria Jumbleanu şi Elisabeta Rizea,
tot în Făgăraş. Grupul lui Gavrilă Ogoranu pe versantul nordic al aceloraşi munţi. Treptat, până în anul 1960,
aceste grupuri au fost lichidate, în condiţiile în care intervenţia S.U.A. s-a dovedit utopică.

2. Rezistenţa ţărănească la colectivizare manifestată între anii 1949-1962

Ţăranii au refuzat înscrierea în G.A.C. sau C.A.P., nu au plătit cotele obligatorii impuse, au atacat sediile
locale de primărie sau ale Partidului Muncitoresc Român, existând multe revolte spontane reprimate crunt de
Securitate, prin deportări, arestări, execuţii (se estimează că 80 000 de ţărani au fost arestaţi în acest proces de
colectivizare).

Regimul naţional - comunist condus de Nicolae Ceauşescu (1965-1989)

Cauzele preluării puterii de către Nicolae Ceaușescu

După moartea lui Dej, s-a impus în funcţia de secretar general al partidului, Nicolae Ceauşescu, un lider
relativ tânăr, văzut de membrii marcanţi ai partidului ca o soluţie de compromis, care la acel moment nu
reprezenta o ameninţare pentru interesele acestora. Favoritul la preluarea funcţiei părea Gheorghe Apostol, însă
acesta nu a întrunit majoritatea susținerii celorlalți membri. Nicolae Ceaușescu a fost susținut de liderii marcanți
ai partidului, fiind ales în Congresul al IX-lea al P.C.R. din iulie 1965, în contextul în care relațiile cu U.R.S.S.
erau tensionate după respingerea Planului Valev. România nu avea nevoie de tensiuni interne pe care sovieticii
le puteau exploata în acel moment. Ceaușescu avea mai multe avantaje: era de etnie român, origine socială era
considerată sănătoasă, părinții lui fiind țărani săraci din Scornicești (Oltenia), la care se adaugă profesia, aceea
de ucenic cizmar.
Regimul lui Ceauşescu poartă numele de naţional-comunist, deoarece acesta a încercat să implementeze
un sistem politico-economic bazat pe forţe proprii. Însă acest sistem, punând accent pe elemente de tip naţional,
menținea o oarecare dependenţă faţă de sovietici. Acest fapt era evident atât în politica internă, cât şi în relaţiile
externe, dar fără a renunța la ideile de bază ale comunismului.

Relaţiile externe ale regimului naţional- comunist din România

Într-o primă etapă, în perioada 1965-1971 a fost continuată linia de relativă independenţă faţă de
U.R.S.S. declanșată în ultimii ani ai regimului condus de Dej:

- În 1968 a avut Revoluția din Cehoslovacia. La Praga, la fel ca în Ungaria cu 12 ani în urmă se doreau
reforme democratice. Guvernul condus de Alexandr Dubcek a încercat să introducă reforme: eliminarea
cenzurei din presă și posibilitatea reintroducerii altor partide politice. Programul includea și planuri
federalizarea Cehoslovaciei în două națiuni cu drepturi egale: cehii și solvacii. În 1968 a avut loc momentul de
glorie al regimului Ceaușescu pe plan internaţional, în contextul în care Revoluţia din Cehoslovacia a fost
brutal înfrântă de intervenţia trupelor Tratatului de la Varşovia, coordonate de sovietici. Ceauşescu a ţinut un
discurs în faţa a zeci de mii de oameni la balconul Comitetului Central al Partidului Comunist, condamnând
intervenţia străină în afacerile interne ale altor state (cu trimitere directă la acţiunile sovietice de la Praga) şi a
refuzat trimiterea de trupe româneşti sau orice alt ajutor militar în scopul invaziei. Momentul a fost bine
exploatat pe plan extern, Occidentul privindu-l ca pe un erou care îndrăzneşte să se opună politicii Moscovei,
considerând România punctul slab al sistemului comunist.
Ca urmare a refuzului participării la înăbuşirea revoluţiei, după 1969, România şi-a creat propria
industrie de apărare.
 În aceste condiţii au avut loc vizitele lui Richard Nixon (1969- primul preşedinte american ce vizita o
ţară din blocul politic comunist), în 1970 Ceauşescu vizita S.U.A., are loc ulterior, vizita altui președinte
american, Gerald Ford (1975), dar şi şi vizita lui Ceauşescu la Londra (1978), primit fiind de Regina Elisabeta a
II-a. Tot în acest context, poziția lui Ceușescu s-a consolidat și pe plan economic, Franţa a deschis fabricile
Renault (Dacia Piteşti), Citroen (Oltcit Craiova), iar S.U.A. au acordat României clauza naţiunii celei mai
favorizate. (1975)
În a doua etapă, în perioada 1971- 1989, perioada de relativă deschidere faţă de Occident s-a încheiat
brusc după vizitele din:
- 1971 în China şi mai ales Coreea de Nord când Ceauşescu, impresionat de ceremoniile fastuoase la care a
asistat (sute de mii de persoane l-au întâmpinat pe străzi, au fost organizate momente artistice și culturale cu
specific românesc pentru cuplul Ceaușescu, pe stadionul național de la Phenian au fost puse în scenă imagini
din istoria României) a declanşat în România cultul personalităţii dus la măsuri de neimaginat ( manifestaţii
cultural, artistice, sportive, etc).
Toate aceste realizări au consolidat poziţia lui Ceauşescu nu doar pe plan extern, ci şi pe plan intern.
- În 1975, România a semnat la Helsinki, Actul Final al C.S.C.E.( Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în
Europa- cu 35 de state participante) prin care statele comuniste, inclusiv România se angajau să respecte
drepturile omului şi cetăţeanului, în schimbul recunoaşterii de către Occident a regimurilor comuniste din
Europa Centrală şi de Est. Ceauşescu a semnat şi actele ulterioare din cadrul Conferinţei (Belgrad, Madrid), dar
a încălcat constant prevederile acestora.

Politica internă a regimului naţional - comunist din România

• Politic
○ în 1965 se adoptă o nouă Constituție
1965 - se revine la denumirea de Partidul Comunist Român;
-se adoptă denumirea de Republica Socialistă România (cu scopul de a făuri întâi socialismul, ca o etapă
înainte de realizare a comunismului şi se introduce în doctrină ideea de naţionalism);
1974 - Ceauşescu primea funcția de preşedinte al Republicii Socialiste România (funcţie nou înfiinţată), iar
Elena Ceaușescu- prim viceprim-ministru, deţinând practic control total asupra vieţii politice, prin metode
precum:
- rotirea cadrelor (oficialii care păreau incomozi sistemului erau schimbaţi din funcţii);
- impunerea rudelor sale în poziţii importante (Elena Ceaușescu- prim viceprim-ministru).

• Economic și social

După 1965 fost continuat procesul de industrializare început în vremea lui Dej, dar, spre deosebire de
acesta, făcându-se apel la tehnologie occidentală (cazurile Dacia, Oltcit). Au existat și rezultate pozitive:
creșterea producţiei în industrie și agricultură, dezvoltarea infrastructurii (apar mari proiecte de infrastructură:
Metroul bucureștean, Canalul Dâmbovița, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Transfăgărăşanul, Marile
hidrocentrale: Porţile de Fier, Bicaz, Vidraru etc., drumuri, şosele), creșterea exporturilor. Ca urmare, a crescut
şi nivelul de trai, iar măsurile represive au fost atenuate.
Cu toate acestea, industrializarea nu a ţinut cont de potenţialul de dezvoltare al diferitelor regiuni, astfel
încât au apărut oraşe monoindustriale, bazate doar pe o anumită ramură de activitate (spre exemplu: Galaţi,
Reşiţa, Hunedoara –siderurgie, Ploieşti-petrol, Petroşani, Lupeni- extracția cărbunelui). După 1980, regimul
național comunist a pus accentul pe industria grea (de exemplu: metalurgică, minieră, constructoare de maşini).,
dar şi proiecte faraonice - pentru gloria regimului și pentru cultul personalității: Casa Poporului sau
sistematizarea centrului Bucureştiului, prin demolarea multor obiective istorice, biserici, etc., pentru a face loc
unei arhitecturi de tip comunist dominată de blocuri monotone. Acelaşi proces a fost aplicat în toate marile
oraşe culturale ale ţării care au suferit mutilări ce nu mai pot fi niciodată remediate, prin distrugerea centrelor
istorice.
Ca urmare, Ceauşescu a pus accent pe urbanizare masivă construind noi cartiere în marile oraşe
(Bucureşti, Braşov, Cluj, Timișoara, Craiova) sau transformând oraşe neînsemnate în centre industriale (oraşele
din Valea Jiului, Victoria, Mizil, Comăneşti)., ceea ce a determinat o depopulare a satelor.
 Pe plan social s-a hotărât o nouă politică demografică, prin Decretul din 1966 (Decretul 770).
Ceaușescu, dorind creșterea demografică a României a emis acest decret prin care se interziceau avorturile,
singurul mijloc de contracepție aflat la dispoziția românilor. Această lege, a avut drept urmare o dublare a
numărului de naşteri în anii următori, dar şi numeroase cazuri de complicaţii medicale şi deces în rândul
femeilor, care apelau la metode ilegale pentru întreruperea sarcinilor. Totuși, femeile cu cel puțin patru copii și
cele cărora sarcina le punea viața în pericol aveau dreptul să recurgă la avort asistat medical. Femeile care
împliniseră 45 de ani, cele victime ale violului sau ale incestului aveau de asemenea dreptul de a recurge la
avort asistat. A fost înființat și titlul de mama eroină pentru femeile care aveau cel puțin zece copii. Această
politică demografică, antidemocratică, aducea aminte de măsurile luate în anii 30 ai secolului trecut de
regimurile fascist și nazist.

 Cultural
- a avut loc o destindere relativă, cultura ieșind de sub mantia sovietică;
- se introduc limbile franceză, engleză şi germană pe lângă limba rusă în şcoli, iar multe opere din literatura
universală sunt traduse în limba română.
- cultul personalităţii a ajuns la dimensiuni groteşti
(Ceauşescu e numit - Geniul Carpaţilor, Marele Cârmaci, Primul Fiu al Patriei, Cel Mai Iubit Conducător),
aveau loc manifestaţii costisitoare (Cântarea României, Defilări cu ocazia zilei naționale de 23 august dar şi cu
alte ocazii, după model nord-coreean, totul în cinstea cuplului prezidenţial căruia i se închinau tablouri, poezii,
omagii, muzee. Imaginea lui Ceauşescu era folosită în orice sală de clasă şi pe prima pagină a manualelor
şcolare, tinerii erau înrolaţi în organizaţii (şoimii patriei-grădiniţă; pionieri-şcoală; U.T.C.- Uniunea Tinerilor
Comunişti).

Cauzele prăbușirii regimului național-comunist

În anul 1981, Ceauşescu și-a fixat drept obiectiv plata datoriilor externe, care ajunseseră la 10,2
miliarde de dolari, iar în 1983 la 11 miliarde. Pentru atingerea acestui scop, s-au forţat exporturile, în primul
rând prin produse alimentare, mai ales în state din lumea arabă sau africană, consumul intern a fost total
neglijat, au apărut cartelele, (în 1981, după ce fuseseră defiinţate în 1954), pentru bunurile de strictă necesitate
(pâine, ulei, zahăr, carne, stabilindu-se o cantitate lunară pentru fiecare persoană, evident mult sub limita unui
trai decent). De asemenea, au fost raţionalizate apa caldă, curentul electric, gazele, benzina pentru autoturisme
(la 20 de litri lunar), căldura pe timp de iarnă (fiind disponibile doar câteva ore pe zi), programul tv a fost redus
la 2 ore pe zi, cu excepţia duminicii, timp în care propaganda regimului funcţiona din plin. Pentru a ţine în frâu
nemulțumirile populaţiei, acţiunile Securităţii s-au intensificat, încălcându-se grav drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti. În martie 1989 datoria a fost plătită. Istoricul Lucian Boia aprecia eşecul comunismului este eşecul
unei maniere de a înţelege democraţia.

Represiunea în timpul regimului național – comunist

În timpul regimului național comunist, represiunea a căpătat forme subtile, ținând cont de imaginea pe
care Ceaușescu încerca să și-o construiască în raport cu Occidentul. Exista un sistem bine pus la punct de
informatori (așa numiții turnători), mergând până la folosirea membrilor familiei unul împotriva altuia,
ascultarea convorbirilor telefonice, domiciliu forţat pentru adversarii regimului, folosirea spitalelor de psihiatrie
pentru posibilii suspecţi, sau fabricarea unui dosar personal cu care oamenii erau şantajaţi. Chiar şi aşa, la fel ca
în timpul lui Dej, numeroase persoane au fost maltratate de Securitate, mergând până la exterminarea fizică. În
1983, cei care aveau maşini de scris, urmau să le înregistreze.
Disidenţa în timpul regimului național – comunist

1. Revoltele muncitoreşti
 Nivelul de trai tot mai scăzut şi eşecurile politicii economice a regimului Ceauşescu au determinat
declanşarea unor revolte muncitoreşti, cu caracter economic în primul rând (cerinţele erau de ordin economic:
viaţă mai bună, condiţii de muncă îmbunătăţite, creşterea salariilor). Nu s-a pus la îndoială prin aceste revolte
legitimitatea regimului comunist, aşa cum se întâmplase în revoluţiile anticomuniste din statele vecine (Ungaria,
Cehoslovacia).
În 1977 a avut loc greva minerilor din Valea Jiului, aceștia protestând din cauza condiţiilor de muncă
grele. Minerii din Lupeni, în număr de 10 000, cereau reducerea vârstei de pensionare la 50 de ani și locuri de
muncă pentru fiicele și soțiile lor, prin deschiderea unor fabrici de textile în Valea Jiului. Ceauşescu a intervenit
personal, fiind sechestrat de muncitori în mină. Ca urmare, liderii au fost arestaţi, anchetele Securităţii au
detensionat situaţia.
În 1987 a avut loc revolta muncitorilor de la uzina Steagul Roşu şi Tractorul din Braşov, rămasă tot fără
rezultat, deoarece Securitatea a intervenit, 300 de persoane au fost arestate şi 88 deportate

Posturile de radio Europa Liberă din Munchen şi Vocea Americii din Washington transmiteau în limba
română
În anii 80 se remarcă doar activitatea firavă a unor intelectuali care scriau subtilităţi la adresa regimului,
o poziţie radicală împotriva acestuia nefiind posibilă (Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Doian Cornea, Mihai
Botez). Se cereau printre altele, condiţii economice mai bune, respectarea drepturilor omului, încetarea
demolărilor.
În 1989 a fost publicată la BBC Scrisoarea celor 6 (foste personalităţi ale P.C.R. Corneliu Mănescu,
Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Gheorghe Apostol, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu) care
criticau politica regimului, propunând reforme după modelul lui Gorbaciov.

Revenirea la Democraţie- Construcţia democraţiei posdecembriste

Revoluția din 1989

Revenirea la democrație nu s-a realizat pe cale pașnică precum în celelalte state comuniste. Revoluția
din 1989, care a dus la căderea regimului naţional comunist s-a făcut cu vărsare de sânge. Contextul extern era
reprezentat de reformele lui Gorbaciov şi prăbuşirea treptată a regimurilor din statele vecine cu excepţia
U.R.S.S, în timp ce contextul intern avea ca principale elemente nemulțumirile populației din cauza scăderii
nivelui de trai, dar și ruptura dintre Ceauşescu şi unii membri ai P.C.R. și ai Securității.
Principalele repere cronologice ale Revoluției din 1989 au fost:
- 16 decembrie la Timişoara: au început proteste, devastarea sediului P.C.R., intervenţia Securităţii;
- 21 decembrie Bucureşti: Mitingul lui Ceauşescu s-a transformat în protest împotriva lui ;
- 22 decembrie: Ceaușescu fuge, puterea e preluată de Frontul Salvării Naţionale (F.S.N.);
- 25 decembrie la Târgovişte, soţii Ceauşescu au fost executaţi după un proces sumar;
- 26 decembrie: formarea unui nou guvernului condus de Petre Roman.
Au fost ucise 1100 de persoane, iar 3222 rănite.

Consecinţe directe ale revoluției au fost: trecerea la democraţia, la economia de piaţă, deschiderea
graniţelor, desfiinţarea aparatului represiv, desființarea cenzurii, respectarea drepturilor și libertăților
cetățenești, revenirea la pluralism politic ( prin decretul 8 din 31 decembrie 1989 vechile partide au reapărut,
P.N.Ţ., P.N.L., P.S.D., s-au format altele noi, precum P.D.S.R.-P.S.D. azi, U.D.M.R., P.R.M.). Formarea
societăţii civile reprezentată de organizaţii nonguvernamentale precum Alianţa Civică, Pro Democraţia etc. este
o altă consecinţă a revoluţiei.
În mai 1990 au avut loc primele alegeri libere. F.S.N. câştigă alegerile(66% partidul, 85% Iliescu) în faţa
P.N.L. şi P.N.Ţ.C.D.
În 24 iunie 1992 s-a format Convenţia Democratică, formată din mai multe partide, ca o contrapondere
la F.S.N. Legea electorală din 1992, prevedea un prag de 3%, ajuns la
5% în anul 2000. Alegerile din 1992 au fost câştigate de F.D.S.N, iar Iliescu a fost votat cu 61,4% din voturi.
 Guvernul Nicolae Văcăroiu(1992-1996) a început resturcturarea şi privatizarea economiei, semnâns şi
Acordul de Asociere cu U.E.(1993), Parteneriatul pentru Pace(1994), în perspectiva aderării la N.A.T.O., dar şi
Tratatul cu Ungaria ( 1996- în perspectiva aderării la N.A.T.O. )
Pe plan politic F.S.N, condus de Petre Roman s-a unit în 1993 cu Partidul Democrat , iar ăn 1995 s-a
unit cu P.S.D., formând Uniunea Social Democrată.
La alegerile din 1996, Convenţia Democratică a obţinut 30%, iar Emil Constantinescu l-a învins pe Ion
Iliescu cu 54,4% în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale. În 1999 a avut loc o nouă mineriadă, iar prim
miniştri de dreapta Ciorbea, Radu Vasile şi Mugur Isărescu au ăncerca trestructurarea economiei.
În 1997 s-a semnat Tratatul cu Ucraina, şi încep tratativele de aderare la U.E.(februarie 2000)
Alegerile din 2000 au fost câştigate de P.D.S.R, transformat ulterior în P.S.D., iar Iliescu obţinea în turul
al doilea 67% din voturi în faţa lui Corneliu Vadim Tudor. P.N.Ţ.C.D. nu a intrat în Parlament, fiind considerat
responsabil de situaţia economică dificilă a ţării.
Guvernul Adrian Năstase (200-2004) a avut unele succese economice, precum şi adaptarea legislaţiei la
standardele U.E. şi N.A.T.O. (având ca rezultat integrarea în 2004 în cadrul N.A.T.O.-Alianței Nord
Atlantice).
Alegerile din 2004 au fost câştigate de P.S.D şi P.U.R.(Partidul Umanist Român condus de Dan
Voiculescu)cu 34,4%, iar alianţa Dreptate şi Adevăr (P.N.L. şi P.D.) obţineau 31,33%. Candidatul D.A., Traian
Băsescu a câştigat al doilea tur al alegerilor, iar guvernul a fost format de alianţa D.A.-P.U.R.-U.D.M.R., prim
ministru fiind Călin Popescu Tăriceanu. La data de 1 ianuarie 2007 România a aderat la U.E.
Toate acțiunile politice din România postdecembristă au avut în comun dorința de a reveni la practici și
principii democratice.