1.

Acordul, acorduri cromatice, procedee de realizare;

În general, depre armonie vorbim atunci când spunem că un lucru este

frumos dacă satisface cu desăvârșire simţul estetic al privitorului, iar dacă acesta
nu produce frumosul, atunci nu are nimic armonic. Armonia cromatică este un
rezultat al organizării unor culori într-un tot unitar care produc o sensibilitate
optică și spirituală. Mai sintetic, a rmonia se referă la relaţiile și impresiile
cromatice generale ale unei lucrări spre deosebire de acordul cromatic, care
vizează același lucru, dar la scară mai mică.
Să nu uităm că realitatea culorilor din punct de vedere fizic și chimic, așa
cum ne amintește Itten în cartea sa este pigmentul de culoare, care se poate defini
drept materia culorii. În contrast cu realitatea culorii se află realitate psiho-fizică
numită efectul culorii. Realitatea culorii și efectul culorii se identifică numai
prin armonia culorilor.
Per ansamblu culorile se armonizează conform anumitor criterii: de
luminozitate, de complemntaritate și prin contrast cald – rece. În toate cazurile
condiţia generală este ca una dintre culori să domine, fie ca intensitate cromatică,
fie ca întindere. Până una alta se armonizează și culorile analoage, cele vecine de
pe cercul cromatic. Ca regulă de bază armonia nu trebuie să fie monotonă, drept
pentru care în suprafaţa compoziţiei plastice trebuie să apară accente de culoare
contrastantă (accente de închis – deschis, complementare sau de contrast cald rece)
care pur și simplu să invioreze spaţiul și să înlăture producerea unor efecte
neplăcute (culori stridente sau treceri bruște de la lumină la umbră). Supranumită
fiică a ordinii, armonia cromatică presupune un anumit acord, o anumită înfrăţire
între culori.
Sunt multe modalităţi prin care culorile pot fi puse în acord unele cu alte. În
sesul cel mai larg al accepţiei, s-au categorisit două tipuri de acorduri cromatice:
  prin înrudire;
 și prin contrast;

1. ACORDURI prin ÎNRUDIRE

Acordurile prin înrudire au la bază regula lui Paul Sérusier, un pictor francez, ce
aparţine secolului al XIX – lea. Acesta susţinea cât se poate de simplu că două
culori se acordă dacă sunt de aceeași natură, valoare sau intensitate.

1. culorile de aceeași natură folosite într-o compoziţie pot avea drept

rezultat o pictură “ton în ton” sau “în gamă”, în care diferenţele sunt date
de luminozitate și saturaţie. Efectele de acest gen sunt pregnante și des
întâlnite în lucrările decorative. Se poate ajunge la acest tip de acord și
dacă se amestecă fizic culorile cu diverse cantităţi de alb sau prin
amestecul optic, folosind transparenţe (tempera, laviuri) care comunică
cu luminozitatea hârtiei sau cu grundul de pe pânză. Albastru de prusia
cu albastru ultramarin și albastru ceruleum, pot fi un exemplu de
alăturare a culorilor de aceeași natură sau tentă.

2. culorile de aceeași valoare, dau un acord care operează cu două sau mai
multe culori sau griuri de aceeași luminozitate, lucru greu de sesizat în
fotografia alb – negru. Tendinţa artistică este aceea de a elimina a treia
dimensiune și de a păstra discursul vizual într-un singur plan, tendinţă
caracteristică nu numai picturii moderne, ci și artei murale. Un roșu
deschis alături de un albastru deschis de aceeași valoare și grad de
luminozitate poate reprezenta un exemplu desăvârșit.
  culorile de aceeași intensitate, sunt culorile cu saturaţii egale, care nu au
aceeași luminozitate și care corespund tipului de contrast al culorilor în
sine, specific foviștilor care de multe ori au căzut în compormis și au
combinat culori de puritate medie cu cele explozive. Un verde intens
lângă un galben intens, poate forma un acord a culorilor de aceeași
intensitate dar natură diferită.
 La acestea se poate adăuga un acord format prin alăturarea a două culori
complementare, când una este pură și alta ruptă (amestecul în cantităţi
mai mici a uneia) sau tulburată cu alb sau negru (verde gri rupt și ro șu
pur); Dar acordul cromatic al complementarelor se obţine și prin
echilibrul creat prin suprafeţele acoperite de ele. În acest sens, așa cum
însăși J. Itten, a relatat în urma analizei contrastul de cantitate, suprafaţa
unei culori galbene se echilibrează cu o suprafată de 3 ori mai mare de
violet, suprafaţa de culoare oranj se echilibrează cu o suprafaţă de 2 ori
mai mare de albastru, iar o suprafaţa de culoare roșie se echilibrează cu o
suprafaţă egală de culoare verde.

Însă acordul culorilor complementare sau acordul altor culori, nu

înseamnă anihilarea contraselor, ci acordul disonanţelor ca expresie a
energiei lor. În acest caz contrasul complementar se va acoda și prin
ruperea uneia dintre culori prin complementara ei, amestecul cu aceasta,
dar și prin ruperea ambelor complementare prin aceeași modalitate,
amestecul uneia cu cealată și invers. De exemplu un verde rupt cu puţin
roșu și roșu rupt cu puţin verde.Energia cromatică a contrastelor
complementare se poate acorda și prin înlocuirea unei complementare cu
griul obţinut din amestecul lor.
2. ACORDURI prin CONTRAST ( prin DIFERENŢIERE)
 Mult mai răspândite decât cele prin înrudire, acordurile prin contrast se
bazează pe legea complementarităţii, pe acel echilibru energetic și acea nevoie a
ochiului de a-și produce culoarea necesară. Conform studiilor, teoreticienii au
ajuns la concluzia că un acord armonic prin contrast se produce numai în prezenta
directă sau indirectă a celor trei culori primare.

Să ne refeim în continuare la câteva studii dedicate acordurilor cromatice.

A. În studiul său despre arta culorii, Johannes Itten a tratat și dezvoltat

acordurile armonice ale culorilor, propunând o schemă simplă de aflare a
unor acorduri juste. Prin noţiunea de acord cromatic a înţeles alăturarea
culorilor în funcţie de criteriul relaţiilor lor conforme cu legile care servesc
drept bază compoziţiilor colorate.
Două sau mai multe culori sunt armonice dacă din amestecul lor
rezultă un gru neutru. Griul neutru perfect sau griul colorat joacă un rol
deosebit întrucât, s-a demonstrat că văzul are nevoie de gri ca să creeze un
echilibru, și în acest caz griul neutru perfect sau griul ușor colorat au rolul de a
media energiile cromatice, temperându-le.

Astfel că acordurile cromatice se pot forma între două, trei, patru sau șase
culori și chiar mai multe.

 Acordul în doi - se referă la cele 2 culori diametral opuse, din cercul

cromatic a celor 12 culori propus de Itten. Perechea de culori
complementare roșu – verde, albastru – oranj și galben – violet
formează fiecare un acord în doi deosebit de armonios. Astfel că
pentru un roșu deschis folosit într-o compoziţie avem nevoie de un
verde închis pe măsură.
 Acordul în trei – Dacă din cercul cromatic de 12 culori se aleg trei
culori a căror formă de raport este un triunghi echilateral, vorbim
despre un acord armonic în trei. Galben – roșu – albstru a fost
considerat cel mai clar șî mai puternic acord cromatic în acest sens și
este numit acordul primar a trei culori. Dar și culorile secundare
orange – violet – verde formează la rândul lor un acord cromatic în
trei cu caracter. Alte culori care formează prin poziţia lor în cercul
cromatic un triunghi echilateral și deci un acord în trei sunt : oranj
gălbui – roșu violet și verde albăstrui sau roșu orange - albastru
violet și galben verzui.

Dacă în acordul în doi, de pildă în cel complementar galben – violet,

se înlocuiește una dintre cele două cu secundarele ei cu galben spre
violet albăstrui și roșu violet sau respectiv cu violet spre verde
gălbui și orange gălbui se formează de asemenea acorduri în trei de
natură armonică.

Dacă de exemplu triunghiul cu laturile egale se formează cu vârful pe

alb sau pe negru se nasc două limite care activează contrastul de
închis - deschis . Dacă vârful este pe alb, atunci celelalte vârfuri vor
fi pe prima treaptă întunecată a unei perechi de complementare și se
va naște un acord cromatic în trei de alb – verde albăstrui închis –
orange închis. Invers vârful triunghiului spre negru, va indica un
acord cromatic de negru - verde albăstrui mai luminos și un orange
mai luminos.

 Acorduri în patru - Există 3 acorduri în patru și acestea se obţin

dacă se alege din cercul cromatic de 12 culori, câte două perechi de
culori complementare a căror trepte de legătură sunt verticale unele
faţă de altele formând un pătrat.
  galben violet – roșu orange – verde albăstrui;
 galben orange – albastru violet – roșu verde;
 orange albastru - roșu violet – verde gălbui;

O altă figură prin care se poate obţine un acord cromatic în patru este
dreptunghiul, care conţine două perechi de complementare.

 galben verzui – roșu violet – galben orange – albastru

violet;
 galben violet – albastru orange;

Trapezul este o altă figură la care se referă acordul în patru și în care

două culori sunt suprapuse, iar alte două culori sunt contrare și se
găsesc la stănga și la dreapta lângă complementarele lor.

Deși armonioase aceste acorduri formate astfel, au tendinţa de a

se schimba prin efect de simultaneitate, iar amestecate dau un
negru cenușiu.

 Acorduri în șase - Sub două forme se poate găsi acordul armonic în

șase. O dată sub figura unui hexagon ca sistem de referinţă și atunci
avem în acordul de șase armonic trei perechi de complementare după
cum urmează:

 galben violet – orange albastru – roșu verde;

 galben oranj – albastru violet – roșu orange;
 verde albăstrui – roșu violet – verde albăstrui;

Acest hexagon învârtit în sfera culorilor poate pune în discuţie tonuri

cromatice închise sau deschise.
 Acordul în șase se mai poate stabili constructiv, dacă culorilor pure
din sfera lor li se adaugă alb sau negru și se obţin variaţiuni și efecte
de culoare diferite. Pentru acest lucru Itten, va așeza în planul
ecuatorului sferei de culori ca figură de referintă un pătrat, obtinând
un acord în 4 și 2 perechi de complementare. Legând fiecare colţ al
pătratului din partea exterioară cu alb șî în jos cu negru va lua nastere
un octoedru. Astfel toate acordurile în 4 care se formează pot fi
lărgite cu alb sau negru combinate spre acorduri în 6.

Printr-un triunghi combinat ca figură de bază cu alb sau negru se obţin

acorduri de 5. Acestea pot fi formate din: galben – roșu – albastru –
alb sau orange – violet – verde – negru – alb.

Trebuie luat în considerare faptul că alegerea unui acord sau a modulaţiei sale nu
poate fi făcută intenţionat, ci are mai mult o notă de speculaţie superficială. Fiecare
culoare sau grup de culori are o individualitate aparte și propriile legi. Sensul
acordului cromaric, constă în a găsi cele mai puternice efecte de culoare prin
alegerea corectă a contraselor.

Din acordul cromatic de bază, se obţin variaţiuni în care galbenul poate trăi între
albastru și roșu, așa cum roșu trăiește între galben și albastru sau albastru între
galben și roșu. De asemenea din acordul cromatic de bază, care e un contrast al
culorii în sine se poate naște un contrast de calitate prin amestecul unor culori.
Dacă acordul cromatic de bază se poate naște contrastul de clar – obscur, dar și cel
de cantitate. Acordurile în 2, 3, 4 sau 6 culori au drept scop dezvoltarea fanteziei
creatoare șî a expresivităţii culorilor.

B. André Lothe, pictor cubist dar și teoretician de artă, în tratatele sale

despre problemele studiului după natură, avertizează în legatură cu alegerea
unui acord, și anume că aceasta nu se face la întâmplare, arbitrar ci este
condiţionată pe lăngă subiect de inspiraţia artistului. În acest sens foarte utile
 sunt cunoștinţele despre resursele expresive ale contrastelor, pentru ca
acorduirle să se combată între ele.

Tot el propune 3 legi ale acordului și acestea se referă în primul rând la

faptul că:

 Pictorul nu se poate folosi de toate culorile spectrului în stare pură,

întrucât o singură culoare pură are capacitatea de a însufleţi o
compoziţie. Cu alte cuvinte, picturalitatea nu înseamnă policromie, ci
acord și armonie.

 Sunt suficiente două culori principale și/sau secundare, care prin

variaţiunile cromatice să asigure armonie.

 Într-o armonie cromatică în care sunt folosite 3 culori, una trebuie

dusă la maximum de puritate, adică trebuie exaltată, a doua necesită
să fie diminuată, iar a treia poate că abea sugerată. Același lucru
trebuie avut în vedere cu cele trei perechi de complementare, una
exaltată, a doua diminuată și a treia sugerată. Așadar, pentru ca trei
culori să se acorde într-o compoziţie este nevoie ca una dintre ele, un
roșu puternic să fie de maximă intensitate, a doua un galben pal să
apară diminuat, iar a treia, un albastru pal abea sugerat, astfel încât
roșul să le însufleţească pe toate.

Luând drept exemplu, pictura clasică și moderne A. Lothe susţine că într-o

compoziţie este absolut necesară apariţia pauzelor vizuale, nu atât a albului și
negrului, cât a griurilor.

Acordul culorilor se poate realiza și dacă se așează între ele o culoare de

mijloc, de exemplu culoarea care rezultă din amestecul celor două alăturate ei și
care ocupă o suprafaţă egală cu suma suprafeţelor celor două culori,
Două nuanţe calde ale unei culori intră în acord cu o nuantă rece a acelei
culori, un roșu galben se armonizează cu un roșu oranj și un roșu albastru. Invers
două nuante reci ale unei culori se armonizează cu una caldă a acelei culori. În
acest caz verde albastru se acordă cu un verde violet și un verde galben.
Orientându-ne către cunoștintele elevilor, acestea pot fi îmbogăţite prin
exerciţii care au în vedere unele modalităţi de armonizare a culorilor, și pot fi
îndrumaţi de către profesor ca prin intermediul unor exerciţii diferite să î și
completeze propria experienţă, dezvoltându-le percepţia estetică și sensibilitatea
cromatrică. Elevii pot întelege astfel, că acorul cromatric se poate realiza:

 pe baza luminozităţii comune a unor culori diferite, dar de aceeași

tonalitate. Atunci când două culori diferite sunt la fel de luminoase,
ochiul prin natura sa cere calitatea culorilor făcând ca relaţia lor să fie
armonică. Aceeași tendinţă de a armoniza se întâmplă și în relaţia
dintre două culori complementare.
 pe baza calităţii apropiate ale unor culori diferite dar de aceea și
calitate;
   pe baza intensităţii asemănătoarer a unor culori diferite, dar de
acceeași strălucire;

2.Contribuţia ritmului (poziţie, direcţie,

mișcare) în reprezentarea expresivă și
decorativă a spaţiului plastic
 Într-un sens foarte general, prin ritm se întelege un proces de ordonare și
organizare a unui obiect sau a unei mișcări. Ritmul poate fi definit de periodicitate
sau repetiţie în timp sau spatiu și rezultă din șiruri de acorduri sau de proporţii.
Una din calităţile ritmului este aceea că posedă intensităţi ale duratelor, care fac ca
percepţia lor să fie mai înceată sau alertă. Analizând deci ritmul într-un cadru
general, acesta este periodicitatea percepută, care pentru a deveni ritm trebuie
percepută.

Ritmul plastic - este caracterizat de conceptul de mișcarea liberă, pe un

suport dat, a unor elemente de limbaj plastic, precum: punte, linii, forme plane,
volume, culori sau valori. De fapt, ritmul platic ia naștere în urma unei succesiuni
gândite și deci intenţionate a două sau mai multe elemente de limbaj plastic și
anume printr-o anumită ordonare a unor elemente, care sunt așezate la distanţe
sensibil egale atât prin repetiţie și alternanţă, cât și prin simetria faţă de alte
elemente plastice mai puţin expresive.

Dar organizate într-un ansamblu organic unitar și indivizibil, la bază cu

principiile ritmului, contrastelor, armoniei și a echilibrului, elementele de limbaj
plastic de la punct, linie, formă, volum, valoare și culoare, formează compoziţia
plastică, configuraţie prin care se transmite privitorului ideea și totodată emoţia
artistului. Această așa-numită configuraţie plastică sau formă totală, se naște în
urma unei acţiuni de relaţionare intenţională dintre semnele plastice și factori
precum cei intelectuali (inteligentă, raţiune, experienţă, cultură artistică);
nonintelectuali (afectivitate, sensibiltate, interes, temperament); motivaţionali
(plăcerea de a opera cu elemente de limbaj plastic, satisfacţia soluţionării,
recunoșterea sau tendinţa de perfecţionare) și factorii de mediu (condiţiile sociale,
mediul familial, formele de învăţământ sau uneori chiar opinia publică); Totu și
interacţiunea factorilor amintiţi prin care de fapt se reglează raporturi con știente
sau inconștiente între elementele de limbaj plastic, au la bază caracteristici precum:
unicitate, originalitate, expresivitate, claritate, accesibiitate, un mesaj clar și o forţă
puternică de transmitere a emoţiilor.

Întorcându-ne puţin la definiţia ritmului plastic, trebuie să menţionăm că

acesta rezultă din contextul unei ordonări și nu este limitat de dimensiunile
suportului pe care se desfășoară. Expresivitatea lui se referă la calitatea oronării
elementelor componente dar și la calitatea elementelor proporiu –zise.
 Dar felul în care elementele componente ale ritmului plastic sunt aranjate și
ordonate, depind de structura psihică și spirituală, de cultura și de exprienţa tehnică
a celui care îl realizează. Ritmul plastic poate fi în acest sens o realitate psihică și
se manifestă exeriorizănd ritmicitatea gândirii psihice a celui care îl concepe, elev,
student sau artist. El poate exprima de la liniște, la agitaţie și relaxare până la
destindere. De asemenea ritmul plastic poate fi considerat o tendinţă psihologică
prin intermediul căreia elevul, studentul sau artistul construiește, ordonează
mișcarea unei anumite unităţi ce a fost numită celulă ritmică.

Ca elemente componente ale ritmului plastic avem:

a. Întinderea – adică suprafaţa pe care sunt așezate elementele de limbaj

plastic (pata de culoare sau de alb-negru, punctul, linia, forma, etc.) cu și
prin care operează ritmul plastic. Deschizând o paranteză, în muzică,
întinderea, poate corespunde duratei sunetului.

b. Înălţimea – poziţia elementelor de limbaj plastic faţă de marginea de jos sau

faţă de alte nivele ale suportului. Înălţimea ritmului poate face referire și la
valoarea elementelor componente, de deschis sau închis comparativ cu altele
de pe aceeași direcţie. În ritmul muzical se vorbește despre înălţimea
sunetului.

c. Calitatea – ritmului este o însușire esenţială, fundamentală a elementelor

componente și prin intermediul acesteia, ritmul se poate deosebi de un altul.
De pildă, o culoare pură se deosebește de una tulburată așa cum rosul carmin
al culorii de ulei, specifică unui pigment se deosebește de roșul carmin al
acuarelei, specific altui pigment; Ca o paranteză, muzica a asociat calitatea
ritmului cu timbrul muzical.

d. Accentul – are în vedere acel plus de intensitate tonală sau valorică și poate
fi colorat sau alb-negru. Accentul este o modalitate prin care se delimitează
secvenţial ritmul și intervine periodic.

e. Intervalul – presupune distanţa dintre două elemente de limbaj plastic,

componente ale ritmului plastic și corespunde în ritmul muzical intervalului
dintre două sunete.
 f. Celula ritmică – se compune din 2 sau mai multe elemente de limbaj
plastic, care relaţionează între ele, prin unul sau mai multe intervale. Unele
dintre aceste elemente ale ritmului plastic pot lipsi fără a se distruge unitatea
celulii lor ritmice. Ritmicitatea plastică prin care se exprimă un elev, student
sau artist poate avea legătură cu gustul său estetic sau chiar cu însă și
vorbirea. Așadar elementele de limbaj plastic se pot organiza în celule
plastice ritmice legate între ele armonic prin contraste de diferite tipuri, iar
prin gândirea ritmică se pot recunoaște celule plastice identice sau diferite
din anumite contexte sau configuraţii unitare sau expresive.

g. Pulsaţia sau pasul ritmic - reprezintă linatul care dă unitate rirmului,

ascuns la prima vedere prin care psihicul elevului participă la construirea
acelei viziuni ritmice perfecte care îi dă satisfacţie.

De aceea, pornind de la această ultimă componentă a ritmului, pentru ca elevul să

ajungă să organizeze în mod conștient ritmul lucrării sale, el trebuie să se
familiarizeze treptat cu unele aspecte ale acestuia.

 Dacă spre exemplu o celulă plastică se repetă de mai multe ori, rimul
obţinut este unul nedeterminat.
 Dacă o celulă plastică se repetă de mai multe ori, regulat, alternativ în
anumite intervale, o dată aproape de un anumit nivel al suportului iar a doua
oară mai sus, se obţine un ritm binar.
 Ritmul ternar, se produce atunci când o celulă plastică se repetă de mai
multe ori, regulat, alternativ și în anumite intervale, o dată mai aproape de
un anumit nivel al suprafeţei și de două ori mai sus de ea.
 La fel se produc și rimurile care se succed în aceeași ordine, organizate pe
3 sau mai multe nivele. Așadar înălţimile la care sunt așezate celulele
plastice, pe suprafaţa suportului cu valori la intensităţi egale sunt decisive în
stabilirea configuraţiilor rimice.

 Configuraţiile ritmice – sunt șiruri sau profile ritmice organizate raţional,

cu un anumt flux, viteză și care se pot desfă șura pe diferite direcţii. O
 configuraţie ritmică, organizată prin mai multe șiruri ritmice, supuse
aceleiași pusaţii, desfășurate în 2 sau 3 planuri, poate constitui o poliritmie.

Desfăsurarea șirurilor ritmice în cazul unei poliritmii, poate detemina apariţia

contrapunctului sau a contratimpului. Conrapunctul are calitatea de a contrazice
fluxul ritmurilor, mai ales atunci când acestea se juxtapun în desfăsurarea lor. În
zonele de interferenţă, pot avea loc diferite ciocniri, între contrastele de culoare, de
valoare, de cantitate sau contrastele de forme și care prin forţa lor expresivă și prin
accente, nu fac altceva decât să stimuleze și să dinamizeze ritmurile.

Organizarea și desfășurarea ritmicităţii în cazul unei poliritmii, se poate

realiza împrumutând forme din muzică, literatură, arte decorative, de genul celor
ca sincopa sau canonul muzica. Totuși expresivitatea unei lucrări plastice, în
organizarea ritmurilor ţine și de capacitatea de a oscila între anumite aranjări ale
celulelor ritmice de la modele exacte la modele pur întâmplătoare. Cu cât într-o
compoziţie, configuraţie plastică organizarea ritmurilor este mai inovativă și mai
personală, cu atât ea devine mai vie, mai interesantă și mai expresivă. Tocmai din
această cauză ritmul, primește un caracter și o valoare care are legătură cu
expresivitatea și semnificaţiile pe care le emană o operă plastică. De aici poate că
și adevărul celor care afirmă că la în ceea ce privește expresia, aceasta s-a
constituit prima dată din ritm.

Ca să ajungem să întelegem felul în care ritmul contribuie în mod expresiv

la decorarea spaţiului plastic, trebuie să avem în vedere că modalităţile de
organizare intenţională a unei configuraţii plastice, sunt multiple, dacă
interacţiunea factorilor ce o generează este diferită și are un caracter pesonal. De
asemenea ca să vorbim despre însemnătatea și valoarea rirmului plastic în
compoziţia plastică, trebuie să amintim că această forma totală, se realizează
treptat în mai multe etape care cuprind o schemă compoziţională, un scheletul
compoziţional, o structură compoziţională care să îmbrace schema și o forma
totală a compoziţie, care să dea farmec, expresivitate, și originalitate.

Alminteri compoziţia plastică are la bază două forme de organizare, care ţin
de un tip de compoziţie închisă și un tip de compoziţie deschisă. Ordonarea
armonioasă a relatiilor dintre elementele componente ale unei compoziţii închise
și deschise se pot face fie pe vericală generându-se idei legate de o anumită
monumentalitate, fie pe orizontală, sugerând ideea de liniște, fie pe diagonală
sugerând progresul, regresul sau o reflexie interioară.

Compoziţiile deschise sau închise, pot fi dominate funcţia semantică și

atunci se are în vedere, valoarea și semnificatia mesajului compoziţional sau de
funcţia statistică care prin repetitivitate are un caracter decorativ. Dar în aceste
două configuraţii compoziţionale trebuie să se ţină cont de ritm, întrucât ritmul
stimulează ideea de mișcarea, conferă muzicalitate dând compoziţei un caracter
dinamic discursiv mai mult sau mai puţin accentuat. De fapt, ritmul plastic activ
cu efect de dinamism continu, ritmul plastic mediu cu efect de suprafaţă și ritmul
plastic pasiv care se desfășoară în retea sunt factori care duc la înţelegerea
mesajului din întreaga compoziţie. Ca efect general ritmul plastic poate transfigura
inclusiv contextul compoziţional de pe suprafaţa hârtiei. Ritmul plastic poate
așadar rezulta din însăși actul compoziţional și poate fi:

 ascendent descendent
 circular – concentric
 circular – excentric
 progresiv – regresiv
 de dilatare – de contracţie
 de gol – plin
 de aglomerare – de aerare
 de clar – obscur
 de monocromie
 de policromie

În general compoziţia deschisă sau închisă presupune un context echilibrat și

o structură spaţio-temporală rezultată din interacţiunea armonioasă a ritmurilor, a
efectelor cromatice sau a contrastelor de forme. Aceste interacţiuni îi oferă
spaţiului plastic anumite valori estetice care pot fi legate de sublim, mister,
alegorie, de comic, dramatic sau de multe altele valori. Unele calităţi ale ritmului
plastic, rezultate din felul în care a fost ordonat, tratat și gândit pe un suport
determină felul compoziţiei care poate fi descriptivă, contemplativă, instructivă,
provocatoare, poate avea efect terapeutic sau unul stimulator.
 În artele dinamice, precum poezia, muzica, sau coregrafia întâlnim ritmul în
timp, iar ritmul în spaţiu sau ritmul static este uzual pentru arhitectură, arte
plastice și design. Dacă în poezie avem ritmul recurent și ritmul semantic, în
muzică ritmul este un fragment al tipmului alături de bătăi, măsuri și tempouri
muzicale. În arhitectură și design, ordinea ritmică are o funcţie de rezistenţă și
una estetică. În realitate, chiar simpla contemplare a unei înlănţuiri de forme și
proporţii alcătuiesc o structură ritmică care necesită timp până când este percepută
compoziţional. În arhitectură șî design, modularea crează ritmul prin jonglarea cu o
scară de mărimi stabilizate, rezultate din repetarea unei unităţi de măsură. Dacă
ritmul unei opere de artă crează armonia și exprimă frumosul, atunci s-a creat o
euritmie.

Dar, în analiza ritmului nu poate fi negiljată măsura sa fiziologică, care se

referă la viteza cu care se repetă diviziunile ritmice, măsura psihologică care se
referă la alternanţa și variaţia sa artistică și măsura spirituală legată de tipurile de
receptare a realităţii. Perceput ca o desfășurare globală, în afara perimetrului timp,
ritmul a fost clasificat în : ritm de formă, ritm de dimensiuni, ritm cromatic, ritm
textură, ritm de direcţie și ritm de poziţie.