JACK WHITE

Seria: Ordinul
Templierilor
II

CODUL ONOAREI
Traducerea din limba
engleză
ANA-VERONICA MIRCEA
2009
„Fiecare
franc în parte
simte
că,
odată ce noi
am recucerit
coasta [Siriei]
și odată ce
vălul onoarei
lor e sfâșiat și
distrus,
țara
aceasta
va
scăpa de sub
dominația lor,
iar
mâna
noastră se va
întinde către
propriile lor
pământuri.”
ABU SHAMA,
istoric arab,
1203-1267
„Oșteanul lui
Hristos ucide
fără șovăire;
moare șovăind
cu atât mai
puțin.
Își
slujește
propria cauză
murind
și
ucide slujind
cauza
lui
Hristos!”
SF.
BERNARD DE
CLAIRVAUX,
1090-1153
NOTA AUTORULUI
Unde se a ă Franța? Dacă s-ar
întâmpla să vă pună cineva
această întrebare, probabil că v-ați
minuna de ignoranța ce se
ascunde, evident, în spatele ei,
deoarece
dumneavoastră
știți,
desigur, cu exactitate unde se a ă,
căci ați văzut-o de o mie de ori pe
hărți de un tip sau altul și este
acolo dintotdeauna sau, cel puțin,
de când a luat sfârșit ultima eră
glaciară, cu vreo zece mii de ani în
urmă.{1}
De aceea este evident că oricine a
primit o brumă de educație ar
trebuie să știe unde se găsește
această țară, fără a
nevoit să
întrebe. Totuși, în calitate de
scriitor
de
cțiuni
istorice,
întrebarea de mai sus mi-a dat de
furcă din prima clipă în care m-am
lovit de ea, pentru că mă simt
obligat să mențin un standard al
acurateței în fundalul romanelor
mele, însă, dacă scriind despre
Franța, Britania și Europa Evului
Mediu aș respecta întrutotul sursele
istorice și adevărul absolut, aș
silit să-i nedumeresc pe cei mai
mulți dintre cititorii mei, a căror
dorință este, după părerea mea,
pur și simplu de a se distra și, așa
cum este de sperat, de a se simți
chiar fascinați în răstimpul celor
câtorva ore în care citesc o poveste
rezonabil de veridică despre felul
în care se trăia în alte vremuri,
demult apuse.
De exemplu, în timp ce îmi scriam
romanele arthuriene, am fost
nevoit să accept și apoi să
demonstrez că așa-numitul cavaler
francez Lancelot du Lac (Lancelot
al Lacului) nu ar putut francez
în Europa post-romană a secolului
al V-lea, deoarece, în epoca aceea,
această țară încă se mai numea
Galia, iar limba franceză, limba
francilor, era limba primitivă a
triburilor migratoare ce aveau să
dea, într-o bună zi, cu sute de ani
mai târziu, numele lor teritoriului
pe care îl vor fi cucerit.
Am întâmpinat aceeași dificultate,
dar trebuie să admit că într-o mai
mică măsură, pe durata scrierii
acestei cărți, pentru că, deși țara
sau, mai corect spus, zona
geogra că numită în prezent
Franța exista în secolul al XII-lea,
era departe de a
acea Franță
care ne este cunoscută astăzi.
Familia Capet era casa regală, dar
posesiunile sale erau de dimensiuni
relativ reduse, iar regele francez
din epoca acestei povești se numea
Filip August{2}. Regatul lui Filip
avea în centru Parisul, se întindea
către vest, spre Canalul Mânecii,
sub forma unei fâșii foarte înguste,
și abia începea să se dezvolte
pentru a deveni acel stat în care
urma să se transforme în decursul
următorilor o sută cincizeci de ani.
La începutul secolului al XII-lea,
continua să
e un teritoriu
minuscul, încorsetat de ducate și
comitate
puternice,
precum
Burgundia, Anjou, Normandia,
Poitou,
Aquitania,
Flandra,
Bretania, Gasconia și un ținut
numit Vexin, care îi tivea granița
de nord și care avea să e înghițit
în curând de Regatul Francez.
Locuitorii tuturor acestor teritorii
vorbeau aceeași limbă, care avea
să devină cunoscută mai târziu
drept limba franceză, dar numai
cei din regat se numeau pe ei înșiși
francezi. Ceilalți se simțeau mândri
pentru că erau angevini (din
Anjou),
poitevini,
normanzi,
gasconi, bretoni și burgunzi.
(Richard Plantagenet, duce de
Aquitania și de Anjou, era, din mai
multe puncte de vedere, mai bogat
și de departe mai puternic decât
regele Franței. După moartea
tatălui său, regele Henric al II-lea,
Richard avea să devină rege al
Angliei, cel dintâi cu acest nume,
paladinul numit Richard Inimă-deLeu, și avea să conducă un imperiu,
construit de tatăl său și de mama
sa, Aliénor de Aquitania, cu mult
mai
mare
decât
teritoriile
guvernate de regele Filip.)
Astăzi, pentru noi, toți aceștia
sunt francezi, dar, pe vremea lor,
lucrurile nu stăteau așa, iar sarcina
de a clari ca acest fapt în ochii
cititorilor moderni, demonstrândule că diferențele existau și că erau
de o importanță crucială pentru
persoanele
implicate,
este
principalul motiv pentru care miam pus adesea întrebarea de la
începutul expunerii de față: Unde
se află Franța?
La data desfășurării acestei
povești, în epoca lui Richard
Plantagenet și a celei de a treia
cruciade, războiul purtat împotriva
sarazinilor conduși de sultanul
Saladin, Cavalerii Templieri încă
nu ajunseră pe acele culmi ale
bogăției, puterii și presupusei
corupții care aveau să stârnească,
în viitor, furia contemporanilor,
dând naștere invidiei, dușmăniei și
cupidității. Aveau, totuși, niște
avantaje incredibile față de situația
în care se a au cu numai optzeci
de ani în urmă, când confreria lor
nu număra decât nouă cavaleri
obscuri și fără niciun sfanț, ce
trăiau și munceau în tunelele de
sub
Muntele
Templului
din
Ierusalim. În cele opt decenii scurse
de
la
fondarea
ordinului,
deveniseră armata permanentă a
creștinătății
din
Outremer,
Pământul de Dincolo de Mare, iar
reputația lor de onoare, virtute și
loialitate necondiționată față de
Biserica Catolică era solidă și
nepătată. Ordinul ce tocmai se
năștea trecuse din obscuritate
direct în celebritate, dobândind
recunoașterea
universală,
și
ajunsese, în același scurt răstimp și
în primul rând datorită sprijinului
entuziast și generos al Sfântului
Bernard de Clairvaux, cel mai mare
om al Bisericii din zilele sale, de la
sărăcia
lucie
la
o
bogăție
incalculabilă, atât în bani lichizi,
cât și în posesiuni funciare.
Totuși, încă de la începuturile
sale, ordinul fusese o societate
secretă și discretă, cu ritualuri și
ceremonii învăluite în mister și
desfășurate în întuneric, departe de
ochii și urechile neinițiaților, iar
acest caracter tainic, oricât de
îndreptățite ar
fost rădăcinile
sale, a dat inevitabil și cu
repeziciune naștere unui elitism și
unei aroganțe care, în cele din
urmă, aveau să-l îndepărteze de
restul lumii, contribuind într-o
foarte mare măsură la căderea sa.
Bănuiesc că, după citirea acestei
cărți, veți întâmpina o serie de
di cultăți în încercarea de a găsi,
printre prietenii și cunoștințele
dumneavoastră, pe cineva capabil
să dea, în mod spontan, o de niție
corectă și exactă a onoarei. Cei
care vă vor oferi un răspuns vor
apela,
probabil,
la
diferite
sinonime, căutând în adâncurile
memoriei pentru a descoperi alte
cuvinte rar folosite în lumea zilelor
noastre, cum ar
integritate,
probitate,
moralitate
și
independență, bazate pe un cod
etic și moral. Unii ar putea merge
chiar mai departe pe calea
subtilității, adăugând conștiința,
însă nimeni nu a reușit vreodată să
de nească onoarea la modul
absolut, pentru că este vorba
despre un fenomen extrem de
personal, rezonând în mod diferit
cu
ecare dintre cei ce îl
conștientizează.
În
societatea
noastră postmodernă, post-orice, îl
aducem rareori în discuție. E un
anacronism, un concept demodat și
oarecum amuzant, din vremuri
apuse, iar cei care au obiceiul să
vorbească despre el sau să
mediteze asupra lui sunt priviți cu
indulgență și condescendență, ind
considerați excentrici. Dar, în toate
epocile, poate cu excepția celei în
care trăim, onoarea a fost luată în
considerare și i s-a acordat un
deosebit respect, ind una dintre
acele calități intangibile de care
toată lumea își închipuie că
bene ciază în mod resc și din
abundență. Întotdeauna i s-a cerut
să se conformeze unor standarde
extrem de înalte, adesea stabilite în
mod arti cial, și, pe întreaga
durată a istoriei, stindardele de
luptă au fost uturate ca simboluri
ale onoarei și ale bravurii
posesorilor
lor.
Dar,
pentru
oamenii de bine, codul onoarei a
fost întotdeauna individual, ascuns
cu mare grijă, deosebit de personal
și neafectat de ceea ce ar putea
crede, spune sau face oricine
altcineva.
Jack Whyte
Kelowna, Columbia Britanică,
Canada
Iulie 2007
COARNELE HATTINULUI
1187
1.
N-ar
trebuit să plecăm
niciodată din La Safouri. Pentru
numele lui Hristos, până și un orb
și-ar fi dat seama de asta.
— Chiar așa? Atunci de ce nu și-a
ridicat niciun orb glasul ca să ne-o
spună înainte de a o face? Sunt
sigur că de Ridefort l-ar
ascultat
—
și l-ar
luat în seamă, mai ales
dacă ar fi fost orb de-a binelea.
— N-ai decât să-ți îndeși
sarcasmul în fund, de Belin, eu
vorbesc serios. Ce facem aici?
— Așteptăm să ni se spună ce să
facem. Așteptăm să murim. Doar
asta fac soldații, nu-i așa?
Alexander Sinclair, cavaler al
Templului, asculta disputa purtată
cu voce scăzută, dar foarte aprinsă,
din spatele lui, dar se strădui să
arate că nu-i acorda nicio atenție,
căci, în ciuda faptului că o parte a
lui era de acord cu ceea ce susținea
Sieur Antoine de Lavisse, care se
plângea cu atâta amărăciune, nu-și
permitea să-și exprime aprobarea.
Ar
prejudiciat disciplina. Își
strânse mai bine eșarfa în jurul
feței și se ridică, cu picioarele în
scări, scrutând tabăra întunecată
din jurul lor și ascultând zgomotul
înăbușit al mișcărilor nevăzute din
preajmă și vocea îndepărtată a
unui arab, strigând, ca parte a
litaniei ce continuase întreaga
noapte, „Allahu Akbar”. Mare este
Dumnezeu. În spatele lui, de
Lavisse continua să bombăne.
— De ce-ar părăsi un om întreg la
minte o poziție sigură, cu ziduri de
piatră, cu toată apa proaspătă de
care ar
putut avea vreodată
nevoie
oastea
lui,
ca
să
mărșăluiască prin deșert în toiul
verii? Și ca să-nfrunte niște
dușmani care locuiesc în deșertul
ăla, mișunând ca lăcustele, fără să
se sinchisească de căldură? Spunemi, te rog, de Belin, trebuie să a u
răspunsul.
— Atunci nu mă-ntreba pe mine.
În vocea încordată a lui de Belin se
simțeau dezgustul și frustrarea.
Pentru numele lui Dumnezeu, du-te
și întreabă-l pe de Ridefort. El l-a
convins pe idiotul de rege să facă
asta și nu mă-ndoiesc c-o să e
încântat să-ți spună de ce. Și
probabil c-o să te înlănțuie de șa, o
să te lege la ochi și-o să te trimită
la sarazini singur, în fundul gol, ca
pe-o ofrandă de tot râsul.
Respirația
lui
Sinclair
se
precipită. Nu era corect să arunci
pe umerii lui Gerard de Ridefort
întreaga vină pentru că se a au la
ananghie. Marele Maestru al
Templului era o țintă prea ușoară,
prea evidentă. În plus, Guy de
Lusignan, regele Ierusalimului,
trebuia îmboldit dacă voiai să facă
vreodată ceva. Domnea numai cu
numele,
ind
încoronat
la
insistențele Sibyllei, sora fostului
monarh, pe care o luase de soție,
care îl iubea nebunește și care
ajunsese
regină
legitimă
a
Ierusalimului. Devenea pe de-antregul neputincios când trebuia
să-și folosească puterea, ind slab
și nehotărât din re. Însă bărbații
care se contraziceau în spatele lui
Sinclair nu erau interesați de o
discuție rațională. Se plângeau de
dragul de a se plânge.
— Șșt! Atenție, vine Moray.
Sinclair se încruntă, privind în
întuneric, și își întoarse ușor capul
în direcția din care își putea vedea
venind prietenul, pe Sieur Lachlan
Moray, călare și pregătit pentru
orice ar
putut aduce zorii, deși
până atunci mai aveau, probabil,
încă o oră de întuneric. Sinclair nu
era surprins indcă, ținând cont de
tot ceea ce văzuse deja, nimeni nu
putuse să doarmă în timpul nopții
aceleia cumplite, care le întinsese
nervii la maximum. De peste tot se
auzea o tuse răgușită, aspră,
pornind din gâtul in amat al
oamenilor sufocați de fum, care
tânjeau după o gură de aer curat.
Mișunând atât în jurul lor, cât și
mai sus, pe pantele ascunse de
întuneric ale dealurilor, sarazinii
aprinseseră în miez de noapte
tu șurile și, cu ecare minut care
trecea,
mirosul
greu
al
mărăcinișului
rășinos,
arzând
mocnit, devenea tot mai puternic.
Sinclair
simțea
o
râcâială
amenințătoare în propriul gâtlej și
se silea se respire super cial,
gândindu-se că, în urmă cu zece
ani, când pusese pentru prima oară
piciorul pe pământul Țării S nte,
nu auzise niciodată vorbindu-se
despre o creatură numită sarazin.
Iar acum cuvântul era pe buzele
tuturor, descriindu-i pe războinicii
loiali și zeloși ai profetului
Mahomed – și, cu mai multă
exactitate, ai sultanului kurd
Saladin – indiferent de neamul
căruia îi aparțineau. Imperiul lui
Saladin era imens, pentru că unise
două
teritorii
musulmane
importante, Siria și Egiptul, iar
armata sa era alcătuiră din toate
soiurile de păgâni, începând cu
beduinii cu fețe întunecate din Asia
Mică și terminând cu nubienii
mulatri din Egipt, negri ca
abanosul. Dar vorbeau cu toții
limba arabă și erau cu toții
sarazini.
— Ei, văd că nu sunt singurul
care-a dormit bine și fără vise.
Odată ajuns lângă el, Moray își
îmboldise ușor calul, până când
ajunseseră să stea genunchi lângă
genunchi,
iar
acum
scruta
întunericul din fața lor, urmărind
privirea lui Sinclair, înălțată către
contururile neclare ale celui mai
apropiat dintre piscurile gemene
cunoscute sub numele de Coarnele
Hattinului.
— Cât crezi că ne-a mai rămas de
trăit?
— Mă tem că nu prea mult,
Lachlan. S-ar putea să m morți
până la amiază.
— Și tu? Aș
avut nevoie să-mi
spui altceva, prietene. Moray oftă.
N-aș crezut niciodată că e posibil
să moară atât de mulți bărbați ca
urmare a prostiei unui singur
fanfaron arogant… a neghiobiei
unui despot mărunt și a nevolniciei
unui rege.
Cetatea Tiberias, destinația la
care ar putut ajunge cu o noapte
în urmă, și lacul cu apă dulce în
jurul căruia era construită se a au
în fața lor, la nouă kilometri
distanță, dar guvernatorul său era
contele Raymond de Tripoli, pe
care Gerard de Ridefort, Marele
Maestru al Templului, hotărâse cu
luni de zile în urmă că îl detestă,
considerându-l un renegat trecut de
partea musulmanilor, trădător și
nedemn de încredere.
S dând orice logică în privința
siguranței și a protecției armatei
sale, de Ridefort ajunsese, cu o
după-amiază înainte, la concluzia
că nu voia să sosească prea curând
la Tiberias. Și asta nu din pricină
că
nu-l
trăgea
inima
să-l
reîntâlnească pe Raymond de
Tripoli, care se a a în tabără,
alături de armată,
apărarea
fortăreței ind lăsată în seama
soției sale, contesa Eschiva. Dar,
indiferent care i-ar fost motivele,
de Ridefort luase decizia și nimeni
nu îndrăznise să-l contrazică, atâta
vreme cât cea mai mare parte a
oștirii era alcătuită din templieri.
De Ridefort le atrăsese atenția
celorlalți
comandanți
că
în
minusculul sătuc Maskana exista o
fântână, în a cărei apropiere se
a au în acel moment, așa că se
puteau odihni acolo peste noapte,
urmând să coboare către lacul
Tiberias a doua zi dimineață.
Bineînțeles că, în calitatea sa de
rege al Ierusalimului, Guy de
Lusignan ar
avut drept de veto
împotriva hotărârii lui de Ridefort,
imediat ce fusese luată, dar,
credincios rii sale șovăielnice, îi
acceptase
propunerea,
ind
încurajat de Reynald de Chatillon,
un alt templier înfricoșător și un
aliat al Marelui Maestru. De
Chatillon, un individ brutal, care
nu respecta decât propriile sale
legi, încă și mai arogant și mai
despotic decât de Ridefort, era
seniorul cetății Kerak, cunoscută
sub numele de Castelul Corbului,
cea mai redutabilă fortăreață din
lume, și deținea onoarea de a
omul pe care Saladin, sultanul
Egiptului,
al
Siriei
și
al
Mesopotamiei, îl ura cel mai mult,
din întreaga oștire a francilor.
Așa că ordinul fusese transmis și
oastea Ierusalimului, cea mai mare
armată unitară strânsă vreodată în
regatul ajuns în cel de al optzecilea
an al existenței sale, se oprise și își
făcuse tabăra, în vreme ce legiunile
imensei oștiri a lui Saladin – numai
cavaleria sa era de zece ori mai
mare decât cea a francilor – o
încercuiseră aproape în întregime.
Înconjurată din toate părțile încă
dinainte de căderea nopții, armata
francilor, alcătuită din o mie două
sute de cavaleri susținuți de zece
mii de pedestrași și de o cavalerie
ușoară compusă din două mii de
oameni, poposise în condiții
neprielnice,
demoralizată
și
neliniștită, din păcate prea târziu,
de răspândirea cu repeziciune a
veștii că fântâna în preajma căreia
hotărâseră conducătorii ei să se
oprească era secată. Nimeni nu se
gândise să verifice din timp.
La căderea întunericului, când
începuse să bată vântul, îi fuseseră
recunoscători pentru răcoarea pe
care o aducea, ajungând însă apoi
să-l blesteme pentru că purtase
fumul către ei întreaga noapte.
Acum, odată cu primele raze de
lumină ale zorilor, cerul începea să
se deschidă la culoare, iar Sinclair
știa, în adâncul inței sale, că
probabilitatea ca el sau oricare
dintre
camarazii
lui
să
supraviețuiască următoarelor ore
era, în cel mai bun caz, ravă.
Aveau ridicol de puține șanse.
Cavalerilor Templului, a căror
deviză era „Primii ce atacă, ultimii
ce se retrag”, le plăcea să se
fălească, susținând că o singură
sabie creștină putea pune pe fugă o
sută
de
dușmani.
Această
convingere arogantă condusese la
masacrul incredibil al unei forțe
numeroase, alcătuită din templieri
și ospitalieri{3}, la Cresson, cu o
lună și câteva zile în urmă. Cu
excepția Marelui Maestru de
Ridefort însuși și a patru cavaleri
răniți, cărora nu li se cunoștea
numele, toți bărbații din oastea
creștină căzuseră pradă morții.
Însă forțele care îi înconjuraseră
acum aveau să dovedească repede
neadevărul acelei absurdități pline
de îngâmfare, probabil o dată
pentru totdeauna. Oștirea lui
Saladin era formată, aproape în
totalitate, dintr-o cavalerie ușoară,
mobilă, energică. Călărind pe
bidivii superbi și agili din Yemen și
având armuri lejere, care să le
permită deplasarea în viteză, acești
luptători aveau arme din oțel de
Damasc și lănci ușoare, din lemn
de trestie. Perfect instruiți în
privința tacticilor de atac prin
surprindere și de retragere, erau
împărțiți în escadroane mici,
rapide și extrem de mobile și erau
foarte bine organizați, bine conduși
și disciplinați. Se numărau cu miile
și vorbeau cu toții aceeași limbă,
araba, ceea ce le conferea un
avantaj enorm asupra francilor,
dintre care mulți nu puteau
înțelege limba celorlalți creștini cu
care luptau cot la cot.
Sinclair știa de luni de zile că
dintre forțele adunate laolaltă de
Saladin pentru războiul său sfânt –
acea hoardă care înconjura acum
oștirea francilor – făceau parte
contingente din Asia Mică, Egipt,
Siria și Mesopotamia, după cum
mai știa și că sultanul încredințase
conducerea diverselor divizioane
ferocilor săi aliați kurzi, trupele lui
de elită. Zvonurile spuneau că
numai cavaleria număra în jur de
cincisprezece mii de oameni și
văzuse el însuși că oastea care o
susținea era atât de mare, încât, pe
măsură ce se apropia de tabăra
francilor,
umplea
orizontul,
întinzându-se cât vedeai cu ochii.
Auzise limpede vorbindu-se de
optzeci de mii de săbii, cuvinte ce
treceau din gură în gură printre
camarazii săi. El era de părere că
numărul se apropia, mai degrabă,
de cincizeci de mii, dar asta nu-l
liniștea câtuși de puțin.
— Sinclair, de Ridefort e cel care
trebuie învinuit pentru acest
dezastru. O știm amândoi și nu văd
de ce nu vrei s-o recunoști.
Sinclair oftă și se frecă la ochi cu
mâneca.
— Pentru că nu pot, Lachie. Nu
pot. Sunt cavaler al Templului, iar
e l e Marele meu Maestru. Sunt
legat de el printr-un legământ de
supunere. Nu pot să spun nimic
mai mult fără a fi neloial.
Lachlan Moray horcăi și scuipă,
fără să se uite unde.
— Păi, da, dar nu e și Marele meu
Maestru, așa că eu pot să spun
orice vreau, și cred că e nebun… el
și toți cei din tagma lui. Regele și
Marele Maestru al Templului sunt
croiți după același calapod, iar
animalul ăla de Chatillon e mai rău
decât amândoi la un loc. E o
nebunie și e umilitor să i blocat
aici, în asemenea condiții. Vreau să
plec acasă.
Colțurile gurii lui Sinclair se
curbară într-un zâmbet.
— Până în Inverness e cale lungă,
Lachlan, și s-ar putea să n-ajungi
astăzi. E mai bine să rămâi aici și
să te ții aproape de mine.
— Dacă păgânii ăștia mă omoară
azi, o să u acolo înainte de a
apune soarele peste Ben Wyvis{4}.
După o scurtă ezitare, Moray își
privi prietenul pieziș. Zici să mă țin
aproape de tine? Nu fac parte din
escadronul tău, iar tu ești în
ariergardă.
— Nu, nu faci parte. Sinclair se
uita spre est, unde cerul se lumina
cu repeziciune. Dar am sentimentul
că, înainte de a urca soarele până
la jumătatea bolții, nimănui n-o să
mai pese cine în preajma cui
călărește sau dacă e vorba sau nu
de templieri. Așa că stai lângă
mine, prietene, și, dacă va
să
murim și să mergem acasă, în
Scoția, atunci să ne întoarcem
împreună, așa cum tot împreună
am venit încoace. Privirea îi
alunecă încet către lumina ce
începuse
să
strălucească
în
interiorul masivei umbre negre
care era cortul regal. Regele s-a
trezit.
— E o rușine, bombăni Moray.
Dintre toate zilele, azi ar trebui să
rămână în pat. În felul ăsta am
putea spera c-o să facem câte ceva
așa cum trebuie și c-o să scăpăm cu
viață.
Sinclair îi zâmbi ușor.
— Nu-ți face astfel de speranțe,
Lachlan. Dacă o să
m vii la
sfârșitul zilei, o să m prizonieri,
vânduți ca robi. E de preferat o
moarte curată și rapidă…
Fu întrerupt de sunetul unei
trâmbițe și mâinile îi coborâră
instinctiv către armele de la brâu.
— Gata, e timpul să intrăm în
rânduri. Nu uita, stai aproape de
mine. Imediat ce ți se ivește ocazia
– și jur că n-o să ai mult de așteptat
– vino printre noi, în ariergardă. No să fim greu de găsit.
Moray își bătu prietenul pe umăr.
— O să-ncerc, și e să n-ajung sămi părăsesc prietenii în primejdie.
Cu bine!
— Așa să e, dar astăzi ne a ăm
cu toții în pericol, mai mult decât
oricând. Tot ce putem face e să ne
vindem scump viețile și, pentru
asta, pur și simplu indcă frații
mei sunt templieri, vei avea mai
multe șanse luptând alături de
mine decât aș avea eu printre
camarazii tăi, oricât de viteji ar .
Mergi cu bine.
Cei doi își întoarseră brusc caii,
îndreptându-se către pozițiile pe
care trebuiau să le ocupe, Sinclair
printre cavalerii Templului, în
spatele colinei în fața căreia se a a
cortul regelui, iar Moray în
escadronul alcătuit în grabă din
cavalerii creștini și din aventurierii
care răspunseseră chemării la arme
lansate de Guy de Lusignan, după
încoronarea sa. Aceștia erau acum
masați în jurul regelui și al
prețioasei relicve din Crucea cea
Adevărată, care se întrevedea
deasupra tuturor.
Ridicându-și privirea, Sinclair
văzu că zorii erau gata să se
reverse, estul bolții arzând într-o
strălucire rozalie. Și, în ciuda
voinței sale, se cutremură zărind o
stea nouă, strălucitoare, pe cerul ce
prindea să se lumineze. Spre
deosebire
de
majoritatea
camarazilor săi, nu era superstițios,
dar își reprima cu greu sentimentul
de neliniște care îl cuprindea
uneori, în ultima vreme. Steaua
apăruse cu doar zece zile în urmă,
exact la trei săptămâni după
măcelărirea cavalerilor templieri la
Cresson, fapt ce îi îngrozise pe
franci, pentru că se încadra într-un
șir de evenimente stranii pe care le
observaseră de curând pe cer. Cu
un an în urmă, fuseseră șase
eclipse de soare și două de lună.
Opt
semne
care,
pentru
majoritatea oamenilor, demonstrau
limpede că cele petrecute în Țara
Sfântă îl mâhneau pe Dumnezeu.
Iar apoi își făcuse apariția această
pată strălucitoare de pe cer, o stea
atât de luminoasă, încât putea
zărită chiar și în timpul zilei. Unii
susțineau, fără ca preoții să se
străduiască prea mult pentru a-i
convinge de contrariu, că era vorba
despre o reapariție a Stelei din
Betleem, care ardea din nou pe
boltă pentru a le reaminti
războinicilor franci de datoria lor
față de Dumnezeu și de Preaiubitul
Său Fiu.
Sinclair prefera să creadă ceea ce
spuneau arabii care vorbeau limba
franceză. Aceștia erau de părere că
stelele se mișcau independent una
față de cealaltă și că o serie dintre
cele mai strălucitoare de pe
rmament se deplasaseră cumva,
aliniindu-se astfel încât lumina lor
combinată să dea naștere acelui far
scânteietor, de o strălucire atât de
intensă, încât era vizibilă chiar și
la amiază.
Când ajunse alături de escadronul
său, Sinclair își așeză mai bine
coiful plat de oțel, îndesându-l
până deasupra sprâncenelor, și își
privi pe rând oamenii. Se treziseră
cu toții și aveau un aer solemn: nici
urmă de ironii și de râsete… deși,
re ectă
el,
despre
cavalerii
Templului nu se putea spune că
râdeau prea des. Frivolitatea era
descurajată, la fel ca orice alte
deprinderi care nu conduceau spre
o atitudine pioasă. Îl căuta pe
Louis
Chisholm,
sergentul,
servitorul său personal încă din
copilărie. În momentul în care
stăpânul său se alăturase confreriei
Ordinului Templului, Chisholm se
confruntase cu perspectiva de a
duce o viață de om liber și
preferase să rămână în preajma
omului pe care îl cunoștea cel mai
bine din întreaga lume, oferindu-se
din proprie inițiativă să devină
unul dintre frații sergenți. Acum,
când Sinclair se apropia de el, se
răsuci în șa și se uită, prin fumul
care plutea în aer, către vârfurile
Coarnelor din Hattin.
— Se spune că acolo a ținut Iisus
Predica de pe Munte, zise el. Exact
acolo, pe pantele muntelui ăluia.
Mă întreb dacă în tot ce le-a spus
atunci mulțimilor era ceva ce ar
putea schimba ceea ce-o să se
întâmple astăzi. Se răsuci la loc și îl
privi pe Sinclair în ochi, apoi
adăugă, fără să se mai controleze,
cu un puternic accent scoțian: Am
bătut un drum lung, tocmai din
Edinburgh, Sieur Alec, și ne-am
schimbat amândoi câte puțin de
când am plecat de-acasă pentru
prima oară… dar ăsta-i un loc
cumplit de sumbru în care să mori.
— N-am avut de ales, Louis,
răspunse Sinclair, cu voce scăzută,
pronunțându-i numele Lewis, în
maniera scoțiană. N-a fost după
voia noastră.
Chisholm făcu o grimasă.
— Da, bine, știu care e părerea ta
despre asta. Îl xă din nou cu
privirea. Suntem aproape gata.
Ospitalierii încep să intre în
formație, acolo, în dreapta. O să ne
punem curând în mișcare, așa că
am face bine să m pregătiți. Ai
văzut ce mulțime avem de
înfruntat? Scuipă, apoi își plimbă
vârful limbii peste dinți, adunând
rele de nisip înainte de a scuipa
din nou.
— Cred c-o să e o luptă scurtă,
dar o să ne străduim ca să e una
de mâna-ntâi. Noroc, Sieur Alec. O
să u chiar în spatele tău, păzindu-
ți dosul.
Sinclair zâmbi și întinse mâna,
prinzând-o pe a celuilalt.
— Dumnezeu să te binecuvânteze,
Louis. Și eu o să stau cu un ochi
asupra ta. Ei, dar de ce se-ntârzie
lucrurile?
Primul sunet de trâmbiță se auzi
chiar în timp ce vorbea și îi
răspunseră imediat altele, pe
măsură ce oastea intra în formație
de luptă, începând cu cavalerii
ospitalieri,
care
alcătuiau
avangarda. Divizionul suveranului
se a a în centru, cu stindardul
regal
uturând deasupra sa,
înaintând în spatele veteranilor
ospitalieri, deși, încercuiți cum
erau, nu exista o direcție clară spre
care s-ar
putut întoarce aceștia.
Dar cavalerii din garda regală își
ocupau
pozițiile
din
spatele
suveranului, așa cum o făceau, de
asemenea, prelații și preoții
creștini, purtând imensa relicvă
făurită cu migală. Avea forma unei
cruci din sidef incrustate cu
giuvaiere și cu pietre prețioase și
oferea un reper pentru regruparea
trupelor, extrem de vizibil atât
pentru apărători, cât și pentru
atacatori.
Dincolo de formațiile compacte
ale oștirii creștine, înconjurând-o
din toate părțile, se învolburau
imensele forțe ale lui Saladin, acum
vizibile, deși fumul ce plutea în
văzduh și praful stârnit de propriile
mișcări le ascundeau uneori.
Așteptau, cu răbdare și în mare
măsură în liniște, să vadă ce aveau
să încerce creștinii.
Mulțimea din jurul lui Sinclair era
ne resc de tăcută. Fiecare călăreț
se înălța în scări și își întindea
gâtul străduindu-se să privească,
peste capetele celorlalți, drept
înainte,
în
lumina
zorilor.
Zgomotul făcut de cai îi era pe
deplin familiar: tropotul greu al
copitelor,
respirația
fornăită,
scârțâitul și zăngănitul șeilor de
piele și al harnașamentului. Cea
mai mică mișcare ridica deja nori
de praf înecăcios, adăugându-i
vălătucilor de fum.
Sinclair slăbi strânsoarea mâinii
încleștate de mânerul sabiei și se
aplecă ușor în șa, aruncându-i o
privire lui Louis Chisholm.
— Acum, Louis, stai în preajma
mea. O să e o luptă urâtă, fără
nicio cruțare.
Imediat ce rosti aceste cuvinte,
trâmbițele prinseră să sune pe
întrecute, dezlănțuindu-se într-o
rafală, iar oștirea din jurul lui le
răspunse fremătând, gata să se
arunce înainte. Sinclair se întrebă
cine o
fost responsabil pentru o
asemenea idioțenie, pentru că nu
puteau ataca în nicio direcție care
să nu-i conducă exact spre grosul
cavaleriei inamice. Gândul acesta
avea să e ultima lui amintire
coerentă din haosul ce urmă când
agitația templierilor din spatele
său anunță apariția călăreților
sarazini, care îi atacau în forță
după ce se apropiaseră, nevăzuți,
la adăpostul fumului purtat de vânt
prin văzduhul încă întunecat
dinspre vest.
Puși în inferioritate de manevra
iscusită și copleșiți numeric de la
bun început, Sinclair și camarazii
săi templieri din ariergardă se
luptau cu înverșunare, străduinduse să respingă cavaleria lui
Saladin, care îi atacase din spate.
Șarjară inutil, de mai multe ori,
către un dușman care își rupea
rândurile în fața lor de ecare
dată, dar numai pentru a se
regrupa, încercuindu-i pe cavalerii
frustrați, în armuri grele. Înfuriați
la culme de per dia arcașilor
musulmani, care își concentrau
eforturile pentru a le ucide caii,
săgetându-i apoi, unul câte unul,
pe cavalerii descălecați, templierii
erau conduși, inevitabil, în spatele
propriei lor oști, numai pentru a
descoperi că regele le ordonase
însoțitorilor săi să ridice o barieră
de corturi între el și inamicul ce
năvălea din direcția aceea. Oricât
de fragilă și de lipsită de sens ar
fost, bariera produse haos în
rândurile
templierilor
supraviețuitori, obligâdu-i să-și
rupă formația istovită, în timp ce
se învârteau în jurul corturilor
inutile, ocolindu-le pentru a se
strecura călare printre ele, cu
cavaleria dușmană tropotindu-le pe
urme. Chiar dacă treceau dincolo
de zidurile de pânză groasă, nu
aveau parte nici de ușurare, nici de
sprijin, căci toți cavalerii din
centru se foiau derutați și
neajutorați în jurul regelui și al
Adevăratei Cruci, împiedicându-se
unul
de
altul
și
ignorând
necesitatea existenței unui spațiu
de luptă.
Acționând numai și numai din
instinct, Sinclair coti brusc spre
dreapta și apoi spre stânga, într-un
arc strâns, și își conduse escadronul
dând ocol învălmășelii de oameni
și de cai ce se zbăteau să înainteze,
conștient că, procedând astfel,
expunea
ancul
lor
drept,
neapărat, săgeților trase de arcașii
dușmani. Îl văzu pe Louis Chisholm
căzând, străpuns de cel puțin două
dintre acestea, dar, în acel
moment, era el însuși atacat de un
luptător purtat de un cal mic,
robust și agil, care se năpustise
asupra lui ca din senin. În clipa
când Sinclair pară lovitura de paloș
a sarazinului și ajunse în dreptul
lui, genunchi lângă genunchi,
pentru un timp su cient ca să-l
trântească jos din șa, tăindu-i
beregata cu o lovitură scurtă,
sălbatică, Louis zăcea cu mult în
urma lui, iar el era prea hărțuit ca
să se uite înapoi și să-l caute.
Ce
se
întâmplase
cu
cei
douăsprezece mii de pedestrași care
îi însoțeau? Sinclair nu zărea nici
măcar unul, dar, în momentul
acela, lumea lui se redusese la o
arenă minusculă, la un haos plin
de praf, de fum și de toate urletele
iadului, în timp ce, de o parte și de
alta, oamenii și animalele erau
schilodiți și uciși. Vedea și
recunoștea
lucrurile
și
evenimentele
pornind
de
la
crâmpeie
de
imagini
și
neterminându-și gândurile, uitate
sub presiunea clipei următoare, a
următoarei întâlniri cu un chip
sălbatic, cu dinții rânjiți, a
următoarei rotiri a scutului sau a
sabiei sale. Simți o lovitură
puternică în spate și reuși să nu se
prăvălească din șa, agățându-se cu
cotul de oblânc, fapt care îl costă
scutul, dar știa că o altă lovitură
sau căderea de pe cal l-ar
transformat, oricum, într-un om
mort. Reuși să revină la poziția
verticală, smucind de hățurile
calului ca să-l îndepărteze de
amenințare. Apoi, pe durata unei
bătăi de inimă, se pomeni la
marginea unei încăierări, pe
muchia unei coline, privind în josul
pantei, spre locul unde ospitalierii
din avangardă erau încercuiți,
despărțiți de grosul armatei de un
grup de călăreți dușmani care se
strecuraseră cu îndemânare prin
spațiul îngust dintre primele
rânduri ale oștirii și centru.
Nu avu timp să deslușească mai
mult, pentru că prezența sa, de
unul singur, fusese remarcată și era
atacat din nou, concomitent, de doi
bărbați ce veneau către el, câte
unul din
ecare parte. Dădu
pinteni calului său ostenit și îl
mână drept către bărbatul din
dreapta, mai mărunt decât celălalt,
ținându-și sabia lungă ridicată
până în ultimul moment, coborândo apoi la orizontală și lăsându-l pe
adversarul său să se în gă singur
în ea în timp ce gonea cu o
asemenea viteză, încât era aproape
să-i scape din strânsoare. Gâfâind,
își întoarse calul, rotindu-l către
stânga, căutându-l pe al doilea
bărbat, care se a a acum în spatele
lui, la mică distanță. Animalul se
cabră,
speriat,
luat
prin
surprindere de umbra ce se
năpustea, închizându-se asupra lui.
Aplicând o tactică pe care o mai
folosise până atunci de nenumărate
ori, Sinclair se aplecă în șa, apoi,
ridicându-se în picioare în scări,
lăsă hățurile să cadă pe gâtul
calului și își scoase pumnalul. O
lovitură directă de sabie devie lama
pe
cale
să-l
înjunghie
a
adversarului și, în timp ce trupurile
li se apropiau, își repezi înainte
pumnalul cu un singur tăiș, lung de
treizeci de centimetri, din mâna
stângă, izbind cu disperare. Vârful
nimeri într-un ornament al armurii
matlasate
de
pe
pieptul
dușmanului, de unde alunecă,
afundându-se în carnea moale de
sub bărbie,
șocul impactului
răsturnându-l pe bărbat pe spate,
cu călcâiele în aer. Din instinct,
Sinclair strânse mai tare mânerul
armei, sprijinindu-se de trupul în
cădere al mortului, dar pumnalul
ieși cu ușurință din rană și el reuși
să se îndrepte în șa. Se clătină,
neajutorat, în cele câteva clipe de
care avu nevoie ca să-și dea seama
că era din nou singur, în liniștea
relativă dintr-un vârtej de praf.
Deasupra lui și dincolo de el,
metalul
scânteia
în
soarele
dimineții, iar Sinclair își ridică
privirea pentru a zări în depărtare
o altă luptă, ce se desfășura în
susul pantelor muntelui Hattin.
Grupuri de pedestrași, evident
creștini, păreau să fugă de pe
creasta înaltă, coborând către est,
spre Tiberias. Pe urmă se auzi
strigat pe nume și se răsuci brusc,
dând cu ochii de frații săi de arme,
care se apropiau în grup compact,
măturând totul în cale. Dădu
pinteni calului, grăbindu-se să li se
alăture, vag conștient de săgețile
care zburau în jurul său ca niște
viespi
înfuriate,
și
șarjară
împreună în susul dealului, către
cortul regelui Guy, în strădania de
a-l apăra pe acesta și Adevărata
Cruce. Odată ajunși acolo, în
apropierea
suveranului,
avură
parte de un scurt răgaz în timp ce
inamicul se retrăgea, regrupânduse, și, privind împreună cu
însoțitorii săi către înălțimile
îndepărtate, Sinclair fu martorul
unei tragedii în plină desfășurare.
Pedestrimea încerca – nu s-a a at
niciodată din ordinul cui – să
escaladeze
pantele
muntelui
Hattin. Aproape că ajunsese în vârf
înainte de a
blocată de și mai
multe formații de cavalerie din
rezerva aproape inepuizabilă a lui
Saladin. Acolo, sus, tot versantul
părea să e în ăcări și întreaga
oaste de pedestrași, zece mii de
bărbați susținuți de alți două mii,
din cavaleria ușoară, părând cu
toții înnebuniți de foc și de fum,
făcuseră
stânga
împrejur,
îndepărtându-se pentru a începe un
atac disperat, coborând către
sanctuarul oferit de priveliștea
îndepărtată
a
apelor lacului
Tiberias, ce scânteiau sub ei, la
mare distanță, în soarele dimineții.
Era evident că aveau intenția să
facă
o
breșă
în
rândurile
inamicului, deschizându-și drum
spre lac, dar Sinclair știa exact ce
avea să se-ntâmple și gândul îl
îmbolnăvea. Nu putea face nimic și
propria lui misiune era limpede –
el și camarazii săi se confruntau cu
alte amenințări – așa că avea
foarte puțin timp ca să privească
măcelul de pe pantele de dedesubt,
unde
cavaleria
sarazină
se
retrăsese pur și simplu din calea
atacului și lăsase exterminarea
pedestrașilor care înaintau în
seama arcașilor călare. Într-o oră
se terminase totul, după cum se
vedea de pe colina unde se înălța
cortul
regelui.
Nu
existau
supraviețuitori și, oricât de grea ar
fost situația în care se a au în
timp ce, sub ei, măcelul era în
plină desfășurare, printre cavalerii
din jurul regelui nu exista nici
măcar unul singur care să nu e
conștient că douăsprezece mii
dintre
oamenii
lor
muriseră
zadarnic acolo, jos, unde nu puteau
ajunge pentru a-i ajuta în vreun
fel.
Și sarazinii văzuseră totul și
răspunsul lor fu un asalt dezlănțuit
asupra cavaleriei de pe movilă. Îi
atacau puternic din toate părțile,
înaintând și retrăgându-se în
valuri, cu intenția de a-i șterge pe
călăreți de pe fața pământului, pur
și simplu copleșindu-i numeric.
După cum avea să a e mai târziu
Sinclair, Saladin își plani case cu
minuțiozitate atacul, cu luni de zile
înainte, și hotărâse că arcașii
călare
reprezentau
cel
mai
important dintre avantajele sale în
lupta împotriva cavalerilor creștini
în armuri grele. Fiecare arcaș
intrase în luptă având asupra lui o
tolbă plină cu săgeți, iar șaptezeci
dintre cămilele din convoiul de
bagaje fuseseră încărcate cu cele
rezervă. Cavalerii franci cădeau
repeziciune, doborâți și înfrânți
o adevărată grindină, care
potopea din toate părțile.

de
cu
de
îi

2.
Lachlan Moray îl văzu pe Sieur
Alexander Sinclair căzând, dar n-ar
putut spune dacă prietenul lui
era rănit sau nu, pentru că, de
fapt, cel pe care îl privise
rostogolindu-se era calul, cu pieptul
și cu coastele înțesate de săgeți ca
un arici de țepi. Pe Sinclair abia
dacă îl zărise, în mantia lui albă,
ieșind cu rapiditate din spatele
trupului cabrat al animalului și
dispărând printre stânci în timp ce
însoțitorii lui templieri se străduiau
să-și
strunească
armăsarii
înspăimântați și să facă față luptei
cu un dușman năucitor.
Moray era deja el însuși confuz,
căci se pomenise, dintr-odată,
sigurul supraviețuitor dintr-un grup
de șase cavaleri care își croiau
drum către rege și garda lui. Pentru
o clipă fuseseră izolați, o râpă
stâncoasă, abruptă, despărțindu-i
de suveran și de escorta în
retragere și, înainte de a apuca să-i
ajungă din urmă pe ceilalți, arcașii
dușmani îl făcuseră să rămână
singur. Moray nu mai văzuse
niciodată
ceva
cât
de
cât
asemănător cu rafala de săgeți care
îi lovise; fusese aproape opacă,
văzduhul se întunecase brusc în
timp ce se prăvălea asupra lor, ca
un roi de lăcuste, și, până să
înțeleagă ce se petrecea, se
pomenise singur, toți camarazii săi
ind măturați din șa și aruncați în
brațele morții. Atât el, cât și calul
său scăpaseră neatinși, ca prin
farmec – deși, pentru o vreme, nu
privi astfel lucrurile. El fusese atins
de o singură săgeată, care ricoșase
din
apărătoarea
de
umăr,
trântindu-l pe spate în șa, fără a-l
răni însă.
Moray era singur și vulnerabil și
știa că avea să e mort înainte de
a reuși să-și mâne armăsarul în
susul pantei pline de grohotiș din
fața sa. Aducându-și aminte ce-i
spusese Sinclair, se întoarse să se
uite în jos, în căutarea lui, exact la
timp ca să-l recunoască și să-l vadă
căzând. Înjurând, cavalerul scoțian
dădu cu putere pinteni calului,
căutând zadarnic un dușman pe
care să-l lovească în vreme ce
cobora în goană râpa. Dar niciun
luptător vrăjmaș nu se apropie la
mai mult de o lungime de sabie, iar
el sări din șa alături de armăsarul
mort al lui Sinclair, fără a face
vreo încercare de a-l priponi pe al
său, și observă că toți templierii
care mișunau în locul acela cu
câteva clipe în urmă dispăruseră.
Se apropie pe brânci de primul
cavaler căzut și se aplecă deasupra
lui, folosind drept acoperire leșul
unui cal. Dar cadavrul nu era al lui
Alec Sinclair, așa cum nu era nici
cel care zăcea alături, cu membrele
ocrotite de armură răs rate. Ceva
mai încolo se zăreau alți doi
bărbați străpunși de săgeți, dar
văzu că niciunul nu aducea câtuși
de puțin cu prietenul său. Nu zărea
nici urmă de Alec Sinclair. Între
timp, speriat de mirosul de sânge,
calul său rămas liber se îndepărtase
în salturi. Se întrebă dacă să alerge
după el, închipuindu-și că Sinclair
reușise cumva să se descurce de
unul singur și să scape cu viață, dar
se grăbi să-și reprime un asemenea
impuls, pentru că un cal fără
călăreț nu era o țintă, spre
deosebire de un bărbat în fugă. Așa
că lăsă animalul să plece,
gândindu-se că avea să se oprească
în scurt timp, așteptându-l.
Se săltă de la pământ, ajungând
să stea ghemuit, și privi în jur,
conștient, într-un ungher al minții
sale, că, cel puțin pe moment,
părea să nu se a e în pericol.
Observă o sură în stâncile din
preajmă, un gol umbrit între
bolovanul a at cel mai aproape de
el și cel situat exact în spatele
acestuia. Se grăbi să se îndrepte
într-acolo și zări un picior în
armură, ieșit prin despicătura mai
largă decât i se păruse la prima
vedere. Făcu în goană încă doi
pași, ajungând destul de aproape
ca să se poată ghemui, aruncând o
privire în ascunzătoare. Bărbatul
zăcea cu fața în sus: era Sinclair.
Spre ușurarea lui Moray, prietenul
său părea să nu e rănit, indcă
nici pe trupul lui, nici în jur, nu se
vedea vreo pată de sânge. Însă era
inconștient și Moray se grăbi să se
cațere prin sură și să se aplece
asupra lui. Avea umărul stâng
răsucit în mod ne resc, iar brațul
era întors spre spate, într-o poziție
în care nu fusese menit să stea
vreodată. Moray îl trase către
adâncul crăpăturii, unde reuși să-l
întindă în ceea ce părea a
un
adăpost minuscul, o grotă alcătuită
din trei lespezi de stâncă lustruite
de vânturi, una dintre acestea
formând un acoperiș înclinat
deasupra celorlalte două.
Partea stângă a coifului plat, din
oțel, al lui Sinclair era zgâriată și
acoperită cu o crustă de praf
cenușiu care părea să aibă de-a
face cu niște răzuituri adânci din
stâncă, ind clar că templierul se
prăvălise cu capul înainte, lovinduse de ea. Gândind cu repeziciune și
recunoscător
indcă nu auzea
niciun zgomot amenințător în
apropiere, Moray îl întinse pe
celălalt cât era de lung și încercă
să-i pună la loc mâna răsucită.
Brațul se mișcă, dar nu ajunse în
poziția normală, ceea ce-l făcu să
înțeleagă că, în timpul căderii,
umărul
fusese
smuls
din
încheietură. Totuși, nu ar
putut
spune dacă brațul era rupt sau nu,
așa că se așeză, sprijinindu-și
spatele de una dintre laturile
adăpostului, își puse alături sabia
nefolosită, fără nicio urmă de
sânge, își propti picioarele de
trupul lui Sinclair și trase cu
brutalitate
de
mâna
rănită,
răsucind-o cu putere, până ce o
simți clintindu-se și o auzi trosnind
când reveni în poziția
rească.
Durerea
s-ar
dovedit
insuportabilă dacă Sinclair ar
fost conștient, dar acesta nu reuși
să iasă din starea de leșin, iar
Moray, epuizat, se lăsă pe spate.
Se uită în jur. Observă că erau
foarte bine camu ați și că,
indiferent în ce direcție ar privit,
nu vedea decât întinderea cerului
de deasupra spărturii prin care
intraseră. Pe urmă se concentră,
încordându-și auzul. De afară
răzbăteau o mulțime de sunete,
zgomotele luptei și urletele de
moarte ale oamenilor și ale
animalelor, dar erau îndepărtate și
bănuia că veneau de pe panta
a ată cu mult deasupra, deși știa
că ar
putut aprecia greșit
sonoritățile
re ectate
și
distorsionate de stâncile din jur.
După ce aruncă încă o privire către
inconștientul Sinclair, se târî cu
prudență spre intrare și se ridică
încet, rămânând cu capul în umbra
lespezii înclinate de deasupra și
privind terenul din jur.
Cât vedea cu ochii, nu se zărea
nici măcar un singur su et viu. Se
săltă mai sus, evitând cu grijă
mișcările bruște, până când reuși să
cuprindă cu privirea partea dinspre
vârf a dealului, de dincolo de
stânca imensă din fața lui. Dar nici
așa nu putea vedea prea multe din
cauza bolovanilor uriași împrăștiați
pe solul din spatele adăpostului lor.
Totuși,
zgomotul
venea,
în
întregime și fără îndoială, de acolo,
de sus, iar liniștea ce îi înconjura
părea,
prin
comparație,
nepământeană. Încurajat, ieși din
ascunzătoare, ținându-și capul cât
mai jos, și înaintă printre
pietroaiele masive, furișându-se și
ocolind a orimentele stâncoase,
până ce găsi un punct de observare
avantajos, care îi permitea să vadă
fără să fie văzut.
Acum zărea oameni oriunde se
uita, sarazini cu toții, croindu-și
drum cu repeziciune către culmea
care îi atrăsese pe regele Guy și pe
apărătorii săi, și, când reuși, în
sfârșit, să vadă atât de departe,
realiză că locul mișuna de călăreți.
Zări Adevărata Cruce, în magni ca
ei ramă incrustată cu nestemate,
ridicată, deasupra mulțimii ce
forfotea, și având în spate cortul
măreț al regelui Guy, plasat în
centrul forțelor creștine. Dar, chiar
în clipa aceea, Crucea se clătină în
mod periculos, se redresă pentru
scurtă vreme și, în
nal, se
răsturnă, dispărând din vedere.
Moray se cutremură, îngrozit, când
cortul regelui se prăbuși, cu funiile
de
susținere
evident
tăiate,
pierindu-i din fața ochilor. Urletul
de triumf care se rostogoli imediat
de pe înălțimi îi spuse propria sa
poveste: la Hattin, victoria era a
adepților profetului.
Uluit și scârbit, nereușind nici să
creadă că armata creștinătății
fusese decimată atât de repede, nici
să-și imagineze ce avea să urmeze
după o asemenea izbândă, Sieur
Lachlan Moray se întoarse cu
spatele și privi în josul râpei, sub
stâncile ce îl adăpostiseră. Leșurile
oamenilor și ale cailor zăceau
pretutindeni, dar puțini morți
purtau straiele de deșert ale
războinicilor
lui
Saladin.
În
depărtare,
acolo
unde
își
dezlănțuise pedestrimea atacul
zadarnic, cadavrele se înălțau în
mormane suprapuse, o omidă
cărnoasă a morții, întinzându-se
din punctul inițial al asaltului sortit
eșecului până în locul unde căzuse
ultimul dintre cei douăsprezece mii
de oșteni. Se încruntă, cu gura
uscată, clătină din cap, nevenindu-i
să-și creadă ochilor, și îi trecu prin
minte că, după o asemenea
pierdere, ar
trebuit să plângă.
Zece mii de morți într-un singur
loc. Următorul gând îi spuse că nar
trebuit să e în viață și se
întrebă, pentru o clipă, de ce fusese
cruțat, dar știa că descoperirea și
uciderea lui și a lui Sinclair nu erau
decât o chestiune de timp, pentru
că adepții profetului păreau să nu
ia prizonieri. Înghiți cu greutate, cu
gâtlejul uscat, și se ghemui în
ascunzătoare, privind cu atenție în
josul pantei.
Rotindu-se în spirale, vulturii
coborau deja, aterizând în număr
din ce în ce mai mare, ca să se
înfrupte din leșuri și, privindu-i,
pierdu noțiunea timpului și uită, ca
printr-o vrajă, cine era și unde se
a a. Șocat, își îndreptă spatele,
revenind iarăși la viață când un
urlet puternic de durere îi dădu de
înțeles că prietenul său Sinclair nuși mai ignora suferința. Peste
câteva clipe, se târa către
ascunzătoarea
dintre
stânci,
ținându-și capul aplecat și aproape
scâncind de groază la gândul că
dușmanii ar putut auzi zgomotul
făcut de templier înainte de a
apuca să ajungă la el ca să-i
înăbușe țipetele. Dar acestea
încetară brusc, iar liniștea care
urmă, întreruptă doar de zornăitul
neuniform al propriilor săi pinteni
pe
piatră,
i
se
păru
o
binecuvântare.
Moray se așeză la intrarea
adăpostului, cu picioarele întinse,
privindu-l cu atenție pe Sinclair, cu
inima încă bătându-i de spaimă.
Era ușurat văzându-și prietenul
încă în viață, indcă trecerea de la
urlete la tăcere fusese atât de
bruscă, încât începuse să aibă
îndoieli. Dar acum îi auzea cu
urechile lui respirația greoaie, iar
mișcările chinuite care îi um au
pieptul era vizibile chiar și de sub
armură. Apoi, înainte de a reuși să
se apropie mai mult, Sinclair își
săltă violent o mână și începu din
nou să se vaite. Moray ajunse
lângă bărbatul inconștient dintr-o
săritură și îi apăsă gura cu palma,
moment în care ochii acestuia se
deschiseră pe neașteptate și amuți,
holbându-se la chipul aplecat
deasupra lui.
Moray desluși în ochii aceia
semnele inteligenței și ale rațiunii
și își retrase cu prudență mâna.
Sinclair rămase nemișcat câteva
secunde, continuând să-l xeze cu
privirea, apoi se uită mai sus, la
lespedea tocită de vreme care le
acoperea ascunzătoarea.
— Unde ne a ăm, Lachie? Ce s-antâmplat? De când suntem aici?
Moray se trase înapoi, lăsându-se
pe călcâie, și mormăi a ușurare.
— Trei întrebări. Asta-nseamnă că
mintea îți merge încă. Să presupun
c-aștepți și răspunsuri?
Sinclair închise ochii și rămase
preț de o clipă întins, în tăcere,
după care îi deschise iarăși și
scutură din cap.
— Ultimul lucru pe care mi-l aduc
aminte e că îmi regrupam cavalerii
și ne întorceam în susul pantei,
către ceilalți, a ați deasupra
noastră. Înainte de asta, am văzut
cu toții cum era măcelărită
pedestrimea.
Tuși și Moray zări culoarea
pierindu-i din obraji de durere, dar
el strânse din dinți și continuă, să
vorbească.
— Știu și că, dacă ne-ar
mers
bine în luptă, acum ar trebui să m
înconjurați de prieteni. Nu suntem,
de aceea presupun c-ai venit să mă
cauți, așa cum te-am rugat. Unde e
Louis?
— N-am idee, Alec. N-am văzut
nici urmă de el de când au început
toate astea. S-ar putea să-și croit
drum spre coama dealului, alături
de ceilalți… Dar, e că a ajuns sau
nu pe culme, acolo nu poate
în
siguranță.
Sinclair se holbă la el.
— Ce vrei să spui? Au pierdut
culmea dealului?
Moray strânse din buze și clătină
din cap.
— Mai mult decât atât, Alec. Au
pierdut totul. I-am văzut pe
musulmani capturând Adevărata
Cruce. Am văzut cortul regelui
prăbușindu-se și, peste câteva
clipe, am auzit urlete de izbândă.
Am pierdut lupta de astăzi, Alec, și
mă tem că s-ar putea să
pierdut
și regatul.
Rămas fără grai din cauza șocului,
Sinclair reuși cumva să se ridice în
șezut, dar apoi i se tăie răsu area.
Păli instantaneu, ochii i se dădură
peste cap, trupul i se contorsionă și
căzu din nou în nesimțire.
Neștiind exact ce anume provoca
durerea prietenului său, Moray nu
putea face nimic pentru el. Dar, de
data asta, Sinclair își reveni rapid
și, cu toate că rămase tras la față,
cu tenul cenușiu și după ce deschise
ochii, avea mintea limpede.
— Ceva e rupt. Cred că brațul,
deși am senzația că e umărul. Vezi
sânge pe undeva?
— Nu. M-am uitat din prima clipă
când te-am zărit aici, gândindu-mă
că era posibil să i rănit. Păreai ca
mort când te-am găsit și brațul îți
ieșise din umăr, așa că am folosit
prilejul ca să-l pun la loc, știind că
era posibil să nu simți durerea.
Șovăi, apoi zâmbi. Nu știam prea
bine ce fac, dar i-am privit de vreo
două ori pe alții făcând același
lucru. Nu mi s-a părut c-ai mai
avea alte rupturi ale brațului… dar
e clar că tu ai dat de una.
— Da, e clar. Sinclair trase adânc
aer în piept. Uite, ajută-mă să mă
reazem de pietroiul ăla. Așa ar
trebui să-ți e mai ușor să-ți dai
seama de unde îmi vine durerea.
Dar ai grijă. Nu mă omorî pentru
simplul motiv că tu nu poți simți
durerea asta.
Fără să catadicsească să-i ia în
seamă umorul negru, Moray își
canaliză eforturile pentru a-l ridica,
așezându-l într-un loc unde putea
sta cât de cât confortabil, și îl
cercetă cu atenție, ceea ce era mai
ușor de spus decât de făcut, pentru
că, în timp ce îl urnea din loc,
descoperise că mâna stângă îi
atârna, nefolositoare, provocându-i
o durere insuportabilă când se
legăna fără niciun control. Osul de
sus al brațului – știa că are un
nume, dar n-avea rost să-ncerce săl ghicească – era rupt cu puțin
deasupra
cotului.
Își
propti
prietenul și, ținându-i spatele
drept,
se
sprijini
de
el,
imobilizându-l, în timp ce își
folosea ambele mâini ca să-i scoată
cingătoarea și, după ce reuși, se
strădui să-i
xeze brațul rupt,
lipindu-i-l de coaste și legându-l cât
mai strâns cu putință.
Abia după ce duse totul la bun
sfârșit și după ce își îngădui să se
așeze el însuși realiză că nu mai
auzea niciunul dintre zgomotele
care veniseră mai înainte de pe
versantul de deasupra lor și că nuși aducea aminte când anume
începuseră să se stingă. Se uită în
jur și descoperi că Sinclair îl
privea.
— Acum spune-mi ce s-a
întâmplat.
Pe măsură ce își asculta prietenul
povestindu-i ce văzuse și ce auzise,
chipul lui Sinclair se crispa din ce
în ce mai tare, dar nu făcu nicio
încercare de a-l întrerupe înainte
ca acesta să-și încheie relatarea.
Apoi începu să-și muște buzele, cu
fața suptă.
— Să-i ia naiba pe toți, spuse, în
cele din urmă. Și-au făcut-o singuri,
cu pizma și cu certurile lor. Am
știut-o, în adâncul su etului, încă
de ieri, din momentul în care au
hotărât să nu ne continuăm drumul
către Tiberias. N-aveau niciun
motiv întemeiat pentru așa ceva.
Niciun motiv pe care să-l poată
explica
un
bun
comandant.
Merseserăm deja aproape douăzeci
de kilometri printr-o căldură de iad
și ne mai rămăseseră mai puțin de
zece. Am putut ajunge într-un loc
sigur înainte de căderea nopții
dacă am rămas cu toții laolaltă și
ne-am continuat drumul. Oprirea
a fost nebunie curată.
— Nebunie și râcă. Și aroganță.
Maestrul Templului, de Ridefort al
vostru, a vrut să-i facă în ciudă
contelui de Tripoli. Iar Reynald de
Chatillon l-a susținut, folosindu-se
de in uența sa asupra regelui, pe
care l-a intimidat până când s-a
răzgândit.
Sinclair mârâi de durere și își
încleștă mâna teafără de brațul
rupt.
— Nu pot vorbi în numele lui de
Chatillon, zise el printre dinții
strânși, nu sunt în niciun fel de
relație cu el și nici n-am fost
vreodată. Omul ăsta e un sălbatic
și o rușine pentru Templu și pentru
orice altceva ar mai reprezenta.
Însă de Ridefort e un bărbat cu
principii și este convins că
Raymond de Tripoli a trădat cauza
noastră. Are motive serioase pentru
a nu se încrede în el.
— Se poate, dar, dintre toți
comandanții noștri, Raymond de
Tripoli a fost singura voce a
rațiunii. A spus că e o nebunie să
ne părăsim poziția forti cată din
La Safouri când oștirea lui Saladin
e în mișcare și a avut dreptate.
— Da, a avut, dar, înainte de
asta, făcuse o alianță cu Saladin,
pe care a renegat-o apoi, sau cel
puțin așa ne-a lăsat să credem. Iar
alianța lui ne-a costat viețile a o
sută de templieri și de ospitalieri,
la Cresson, luna trecută. De
Ridefort avea dreptate să nu se
încreadă în el.
— Alec, de Ridefort a fost cel care
i-a pierdut pe oamenii ăia. El i-a
condus, pe toți, când au năvălit în
josul
dealului,
împotriva
a
paisprezece
mii
de
călăreți.
Aroganța și nechibzuința lui sunt
de vină pentru cele întâmplate.
Raymond de Tripoli nu era în
preajmă, pe nicăieri.
— Nu, dar dacă el n-ar îngăduit
ca oastea lui Saladin să-i traverseze
teritoriul
în
ziua
aia,
cei
paisprezece mii de bărbați nu s-ar
a at acolo, provocându-l pe de
Ridefort. Poate că Marele Maestru
al Templului e de condamnat, dar
vina îi aparține contelui de Tripoli.
Moray ridică din umeri.
— Da, e posibil să ai dreptate,
dar, atunci când am discutat despre
plecarea din La Safouri, unde ne
a am în siguranță, soția lui
Raymond era la Tiberias, sub
asediu, dar el a spus că prefera s-o
piardă pe ea decât să pună în
pericol întreaga oștire. Mie asta numi miroase câtuși de puțin a
trădare.
Sinclair rămase tăcut pentru o
vreme, apoi chipul i se schimonosi
din nou, cu dinții încleștați de
durere.
— Fie cum spui tu. N-are rost să
ne certăm pentru asta, acum, când
răul e de nereparat. În clipa de
față, trebuie să a ăm ce sentâmplă pe culme. Poți s-o faci
fără să fii zărit?
— Da. Între stânci e un cotlon.
Mă duc să mă uit.
Moray se întoarse după câteva
minute, alergând pieziș, ca un
crab, în strădania de a-și ține capul
în jos și de a nu observat de pe
panta de deasupra.
— S-au pus în mișcare, șuieră el,
împingându-l
pe
Sinclair
cu
delicatețe și întinzându-l pe spate.
Coboară. E ca și cum întreg
versantul ar
prins viață, și toți
par să vină încoace. În cinci
minute ne vor înconjura și vom
avea parte de un adevărat miracol
dacă n-o să m observați și târâți
afară. Așa că spune-ți rugăciunile,
Alec. Roagă-te cum nu te-ai mai
rugat niciodată – dar în tăcere.
Un cal necheză, undeva, în
apropiere, iar un altul îi răspunse.
Potcoavele răsunară pe piatră,
părând să se a e exact deasupra
celor doi bărbați nemișcați, apoi se
îndepărtară. Ei rămaseră întinși,
neclintiți, aproape o oră, abia
îndrăznind să respire și temânduse, în ecare clipă, că ar putut
descoperiți și capturați. Dar sosi un
moment când, oricât de mult își
încordară auzul, nu mai auziră
nimic, nicio mișcare, nici un glas și,
în cele din urmă, Moray se târî
afară din ascunzătoare și se uită în
jur.
— Au plecat, anunță el, din
intrarea adăpostului. Se pare că nau lăsat pe nimeni sus, pe culme, și
am impresia că, în momentul ăsta,
grosul trupelor se îndreaptă spre
Tiberias.
— Da, acolo se vor duce mai
întâi. Acum, după decimarea
oștirii, fortăreața se va preda. Ce
altceva mai vezi?
— Șiruri de praf coborând de pe
culme, către tabăra lui Saladin de
la est de Tiberias. E mai mare decât
orașul. Povârnișul dealului mă
împiedică să-mi dau seama cine
coboară, dar ridică o grămadă de
praf. Oricine ar , înaintează în
forță.
— Probabil prizonierii luați
pentru răscumpărare și paznicii
lor.
Asta îl făcu pe Sieur Lachlan
Moray să amuțească o vreme,
încruntându-se și mușcându-și ușor
interiorul buzelor, după care spuse:
— Prizonieri? Crezi că printre ei
sunt și templieri?
— Probabil. Ce te face să te
gândești că n-ar fi?
Moray clătină ușor din cap.
— Aveam impresia că templierilor
le e interzis să se predea, că trebuie
să lupte până la moarte. Nu s-a
mai întâmplat până acum, au avut
parte ori de moarte, ori de glorie.
N-au mai fost niciodată înfrânți și
lăsați în viață, dar…
— Chiar așa, dar. Ai dreptate. Și,
în
același
timp,
te
înșeli.
Rânduielile ordinului spun să nu te
predai când dușmanul te depășește
cu mai puțin de cinci la unu. Când
te copleșește în număr mai mare,
ai de ales, iar astăzi ne-au covârșit.
E mai bine să te predai și să i
răscumpărat pentru a lupta din
nou, decât să i măcelărit fără
niciun folos. Iar noi avem o
datorie. Trebuie să găsim o cale de
a ne întoarce în La Safouri, ducând
vestea despre cele petrecute aici, și
de acolo trebuie să mergem la
Ierusalim, așa că am face bine să
hotărâm pe unde o luăm. Dacă
forțele lui Saladin s-au împărțit
acum în două, îndreptându-se spre
sud și spre est față de noi, atunci ar
trebui să ne întoarcem pe unde am
venit și să sperăm că putem ocoli
patrulele lor. Probabil că sunt
pretutindeni, curățând locul de toți
cei care au supraviețuit, cum s-a
întâmplat cu noi. Haide, ajută-mă
să mă salt în capul oaselor.
Imediat ce își strecură brațul în
jurul mijlocului celuilalt și începu
să-l ridice încet, Moray îl auzi
clănțănind și scrâșnind din dinții
încleștați, apoi văzu culoarea
scurgându-i-se din nou din obraji și
buzele și fruntea brobonindu-se în
timp ce se străduia să țină piept
unui val de durere. Îngrozit și
neștiind ce era de făcut, abia reuși
să-și dea seama de graba cu care se
întindea Sinclair spre dreapta,
evitând durerea din brațul rupt.
Numai în ultima clipă bănui ce se
întâmpla și se răsuci, trăgându-se
într-o parte, exact la timp ca să-i
îngăduie prietenului său să vomite
pe jos, lângă el.
Sinclair rămase apoi întins,
tremurând și străduindu-se din greu
să respire, cu capul mișcându-i-se
încet dintr-o parte într-alta, în timp
ce Moray stătea alături, frângânduși
mâinile
și
întrebându-se,
neliniștit, ce trebuia să facă în
continuare, indcă prin cap nu-i
trecea nimic care i-ar putut ajuta
prietenul.
Respirația chinuită a rănitului
reveni la normal încetul cu încetul,
iar ochii i se deschiseră brusc,
fixându-i pe ai lui Moray.
— Atele, spuse el, cu voce slabă.
Trebuie să xăm brațul în atele, ca
să nu se mai miște și să nu se mai
zgâlțâie. Există pe aici ceva de care
ne-am putea folosi?
— Nu știu. Mă duc s-arunc o
privire.
Moray se târî din nou afară din
ascunzătoare și dispăru, lăsându-l
pe Sinclair singur, dar, de data
asta, templierul pierdu orice simț al
timpului și, când redeschise ochii,
Moray era aplecat asupra lui, cu
fața ca o mască a îngrijorării.
— Ai găsit atele?
Celălalt clătină din cap.
— Nu, nimic destul de bun.
Câteva cozi de săgeți, dar sunt prea
ușoare, nu sunt suficient de rigide.
— Lănci. Ne trebuie o coadă de
lance.
— Știu, dar se pare că, în trecere,
sarazinii au adunat toate armele pe
care le-au găsit. Au luat și caii,
ceea ce nu mă miră. Va trebui să
caut mai departe, în susul
muntelui, ca să găsesc o coadă de
lance.
— Atunci o să vin cu tine, dar
după ce se-ntunecă. Nu putem
rămâne aici și e prea periculos să
ne despărțim. O să tăiem tunica
mea în fâșii, o să-mi legi cu ele
brațul de piept, ca să nu-l pot
mișca, și-o să mă sprijin de tine, ca
de-o cârjă. Din fericire, brațul cu
care mânuiesc sabia îmi e teafăr,
dac-o să avem nevoie de el.
Când, în cele din urmă, reușiră să
imobilizeze mâna ruptă astfel încât
să stea într-o poziție comodă,
evitând durerea într-o foarte mare
măsură, Moray ieșise din adăpost
de mai multe ori, adunând săgeți
cu care să susțină brațul înainte de
a-l lega strâns. Între timp începuse
să se lase întunericul și, imediat ce
socotiră că era destul de sigur ca să
poată ieși, dar mai rămăsese
destulă lumină ca să poată vedea
fără a
văzuți, începură să-și
croiască
drum
spre
culmea
pro lată pe linia orizontului din
spatele
ascunzătorii.
Înaintau
încet, anevoie, și nu se scurse prea
multă vreme până ce brațul lui
Sinclair, așa legat cum era, începu
să sufere, hurducat fără întrerupere
din pricina urcușului pe teren
accidentat. După câteva ceasuri de
la pornirea în acea odisee,
templierul își pierduse orice chef de
vorbă și continua să meargă cu
înverșunare,
fără
să-și
mai
focalizeze privirea, cu buzele
schimonosite într-o strâmbătură de
durere și cu mâna teafără strâns
încleștată de cotul lui Moray.
Pe parcursul acelor prime ore,
Lachlan descoperi că se înșelase
crezând că toți sarazinii coborâseră
de pe munte. Un hohot nestăpânit
de râs îl avertiză că el și Sinclair nu
erau singuri. Îl lăsă pe acesta din
urmă rezemat de câțiva bolovani și
se strecură până într-un loc de
unde putea vedea ce se petrecea pe
culmea Hattinului, iar ceea ce zări
– un pâlc de corturi mari,
înconjurate de un număr însemnat
de paznici sarazini, cu toții foarte
bine dispuși – fu su cient ca să-l
trimită înapoi, pentru a-și conduce
apoi prietenul într-o direcție opusă,
spre nord-vest, îndepărtându-se de
sarazini și îndreptându-se direct
către La Safouri și oazele sale.
•
În prima noapte, merseră din
amurg până în zori, fără a face,
totuși, progresele cu care erau
învățați. Fără cai, aveau ritmul
unor oameni obișnuiți. Cu toate că
începură să înainteze cu mai multă
ușurință după ce străbătură coasta
muntelui și își începură coborârea
spre La Safouri, de care îi mai
despărțeau vreo douăzeci de
kilometri, Moray socoti că, după
șapte ore de mers, nu acoperiseră
nici măcar jumătate din drum. Dar
duhoarea tufelor carbonizate se
risipise imediat ce se îndepărtaseră
de câmpul de luptă, iar priveliștea
acestuia
fusese
ascunsă,
din
fericire, de întunericul nopții
înnorate. Nu se împiedicaseră decât
de două ori de niște cadavre ce
zăceau chiar în calea lor, dintre
care unul era al unui cal, cu un
burduf plin între picioarele țepene.
Apa le ostoise setea și le dăduse
puterea de a merge mai departe.
Zorile mijiră prea repede și Moray
se văzu pus în situația de a hotărî
ce trebuia să facă în continuare,
deoarece era limpede că însoțitorul
său cu ochi sticloși era incapabil de
așa ceva. Se a au pe o întindere de
dune imense și știa că soarele avea
să-i pârjolească indiferent ce ar
ales. Era mai bine să-și continue
drumul în căutarea unui adăpost și
a unui loc de odihnă, unde s-ar
a at
în
siguranță
datorită
avantajului oferit de burduful cu
apă? Sau era mai sigur să sape un
soi de groapă la poalele unei dune
și să aștepte acolo până când
întunericul se lăsa iar? Moray optă
pentru prima variantă, pur și
simplu pentru că nu aveau cu ce
săpa, și continuă să înainteze,
conducându-l pe Sinclair, care se
clătina acum la
ecare pas,
holbându-se drept înainte, către un
loc îndepărtat, pe care numai el
singur îl putea zări.
Peste câteva ore, ieșiră dintre
dune, ind înconjurați de un peisaj
cu totul diferit, presărat cu tufe
rare și cu sfărâmături ascuțite de
piatră. Găsiră în curând o albie
secată, una dintre cele pe care
localnicii le numeau wadi, și Moray
își instală însoțitorul chinuit de
durere cât mai comod cu putință, la
umbra unui prag de pe unul dintre
maluri. Îi mai dădu să bea și îl lăsă
dormind adânc în adăpostul
neîncăpător, iar el plecă, cu o
arbaletă și câteva săgeți, singurele
arme pe care reușise să le
recupereze de pe câmpul de luptă
de la Hattin, hotărât să vâneze
orice ar
găsit, dacă mișca și
putea
mâncat. Deșertul era un
loc cumplit, dar Moray știa că
găzduia o mulțime de creaturi.
Viața lui Alec Sinclair depindea de
el și de abilitatea lui de vânător,
așa că nu se gândi nici măcar o
clipă la propria sa oboseală, care
se transforma rapid în extenuare.
Înaintând încet, cu mare grijă, ca
să nu pună cumva pe fugă
creaturile sperioase ale pustiului,
Moray își armă arbaleta, cu ochii și
urechile la pândă, așteptând,
neclintit, să audă sau să vadă ceva
mișcându-se.
Avu parte și de una, și de alta,
într-o mai mare măsură decât se
așteptase.
Atenția îi fu atrasă inițial de un
nor de praf, care îl entuziasmă la
culme, indcă era semnul prezenței
unor călăreți, tropotind năvalnic
dinspre oaza La Safouri, destinația
lui și a lui Sinclair. O vreme rămase
așa, în picioare și la vedere,
privind cum se îngroșa dâra de
praf pe măsură ce oamenii se
apropiau, dar, exact înainte de a
ajunge la o distanță de la care l-ar
putut zări, desluși forma
inconfundabilă a unui scut rotund
licărind în strălucirea orbitoare a
soarelui. Imaginea fu su cientă
pentru a-l face să se lase în
genunchi și apoi în fund, cu spatele
lipit de cele mai apropiate pietre.
Scuturile
rotunde
le
erau
necunoscute
francilor,
numai
musulmanii folosind acele obiecte
ușoare, cu aspect fragil, care își
îndeplineau totuși menirea atât de
frumos și de e cient. Stând astfel și
meditând asupra acestui fapt, zări
o altă dâră de praf, de data asta
venind
dinspre
sud,
în
întâmpinarea celei dinspre La
Safouri, și înjură, socotind că cele
două grupuri aveau să sentâlnească exact în locul unde se
a a el. Călăreții se apropiau în
goană, și înțelese că, dacă trebuia
să se ascundă, nu avea la dispoziție
decât câteva minute.
Studie terenul din jur, în căutarea
unui adăpost, dar nu văzu decât
grupuri de bolovani, care nu
păreau să-l poată ocroti. Dar nu
avea de ales și își dădu seama,
dintr-o ochire, că arbaleta îl punea
în pericol,
ind imposibil de
mascat sau de ascuns. Mișcându-se
cu repeziciune, săpă o groapă
puțin adâncă alături, în nisip, și
îngropă arma, acoperind-o atât cât
era necesar, speră el, pentru a nu i
se recunoaște forma, fără să o
ascundă atât de bine, încât să nu o
mai poată regăsi. Apoi, cât se
poate de conștient de puținul timp
care îi mai rămăsese până la
sosirea călăreților din depărtare, se
lăsă la pământ și se târî ca un
șarpe către bolovani, sprijinindu-se
în coate în timp ce îl ruga pe
Dumnezeu,
cu o chinuitoare
insistență, să-l țină pe prietenul
său Sinclair în stare de leșin.
Văzu un grup de cinci pietroaie
imense, fără nimic care să aducă a
acoperiș protector, dar se strecură
printre ele ca un vierme, până
când reuși să-și ghemuiască trupul
în spațiul pe care îl conturau. Nu
era adăpostul perfect, dar își spuse
că numai o cercetare intenționată,
la fața locului, i-ar
putut da de
urmă și, în plus, nu vedea ce
altceva ar fost de făcut în vreme
ce toate imaginile și toate sunetele
din jur se pierdeau în tropotul
bubuitor de copite. Pornind de la
observațiile sale, presupusese că în
ecare dintre cele două pâlcuri
erau de două sau, poate, de trei ori
câte douăzeci de călăreți, iar
amestecul de voci care luase locul
ropotului copitelor părea să-i
con rme ipoteza. Era convins că
asculta o sută de bărbați foarte
bine dispuși, care făceau schimb de
informații.
Moray nu vorbea araba, dar
petrecuse în Outremer un răstimp
su cient de îndelungat pentru ca
sonoritățile și cadența limbii să-i
e familiare și să nu-l mai
intimideze, așa cum se întâmpla la
început. Putea să înțeleagă câteva
cuvinte și expresii uzuale, de genul
Allahu Akbar, Mare este Allah, pe
care arabii păreau să o rostească
de cele mai multe ori. Acum auzi
un
singur
cuvânt, Suffiriyya,
repetându-se întruna. Știa că era
numele arab al oazei La Safouri,
iar el interpretă entuziasmul
bărbaților din jur ca pe un posibil
indiciu al faptului că Saladin o
luase în stăpânire după plecarea
oștirii creștine către Tiberias. Își
dorea ca Sinclair să
fost alături
de el, căci cunoștințele de limbă
arabă ale prietenului său erau
uluitoare și ar
înțeles ecare
cuvințel din păsăreasca ce i se
revărsa deasupra capului.
Chinuit de imposibilitatea de a
vedea ce se petrece, Moray nu
putea decât să stea nemișcat și să
spere că nicio parte a trupului său
nu ieșea în afară, expunându-l
vederii. Se încordă când spre
ascunzătoarea lui se îndreptă un
grup zgomotos, așteptându-se să
izbucnească în orice clipă un urlet
care să dea de știre că fusese
descoperit. Îi auzi oprindu-se foarte
aproape, stând probabil chiar
deasupra lui, poate numai la o
lungime de braț distanță. Apoi
urmară o serie de mormăituri și de
zgomote ale unor mișcări pe care
nu le putea ghici, urmate de
șuvoiul rapid și de neînțeles al unei
discuții la care luau parte trei sau
poate patru voci. Ascultându-i,
ținându-și respirația și dorindu-și
să se micșoreze până la a se face
nevăzut, Moray simți un val de
disperare când mușchii picioarelor
începură să i se încordeze, dându-și
imediat seama că aveau să
e
cuprinși de crampe groaznice.
Următoarele cinci minute i se
părură, fără nicio îndoială, cele
mai lungi din întreaga sa viață,
căci zăcea, suferind cumplit,
neizbutind să se miște sau să scoată
vreun sunet, în timp ce membrele
lui torturate de durere protestau
împotriva poziției lor ne rești. Cu
toate acestea,
rămase tăcut,
concentrându-se asupra dorinței de
a-și relaxa mușchii picioarelor și, în
cele
din
urmă,
durerea
înnebunitoare
prinse,
treptat,
treptat, să cedeze. La scurt timp
după aceea, tocmai când începea
să-și inducă ideea că scăpase de
crampe, se dădură duși și sarazinii,
supunându-se poruncilor unei voci
sonore
și
autoritare,
dar
îndepărtate. La un moment dat,
deasupra lui erau bărbați ce
vorbeau cu glasuri puternice, însă
amuțiră brusc și părăsiră locul,
răsunetul tot mai îndepărtat al
pașilor
ind singurul semn al
plecării lor.
Avea impresia că grupurile se
despărțeau
iarăși,
reluându-și
drumul pe care îl urmau când se
zăriseră unii pe alții. Urările de
rămas-bun pe care și le strigau se
auzeau din ce în ce mai slab,
ajutându-l să-și dea cu ușurință
seama că primul grup își urma
calea către sud, spre Tiberias, în
timp ce al doilea continua să se
afunde în întinderea dinspre nord a
deșertului. Înainte de a-și părăsi
ascunzătoarea, Moray le lăsă
ultimilor sarazini timp su cient ca
să se îndepărteze – și inima îi
ajunse apoi în gât când văzu că nu
era singur. Lângă bolovani era
întins un bărbat, care părea să
doarmă. Moray înlemni, cu o mână
sprijinită de pietroiul ce îi
despărțea, până ce zări nisipul
pătat cu sânge de sub trupul
celuilalt.
Înaintă încet, cu prudență,
neîndrăznind să
facă
niciun
zgomot, liniștindu-se când auzi
norii de muște pe care îi văzu apoi
roind deasupra formei neclintite.
Omul era mort, cu trupul străpuns
de săgeata unei arbalete, cu
cămașa de zale plină de sânge
închegat, palid sub bronzul pielii
arse de soare. Zăcea între două
sulițe lungi, ind evident că fusese
întins cu grijă pentru a se odihni în
pace, cu mâinile încrucișate pe
piept și cu arcul și tolba cu săgeți
alături, și, pe măsură ce îl studia,
lui Moray îi era tot mai limpede că
fusese un bărbat cu o oarecare
autoritate asupra alor săi. Atât
hainele, cât și calitatea arcului
incrustat și a tolbei de lângă el îi
dovedeau bogăția și rangul, dar
mantia bogată, verde, era acum
înnegrită de sânge, iar tunica nă
și sclipitoare de zale nu reușise să-l
apere de forța fatală a săgeții de
oțel care îi împinsese în rană
ochiurile de metal.
Sulițele așezate de o parte și de
alta a cadavrului îl uimiră la
început pe Moray, dar, după ce le
privi cu mai multă atenție, înțelese
dintr-odată că alcătuiseră un soi de
targă, vârfurile lor conice ind
separate de o traversă scurtă,
făcută din coada ruptă a altei sulițe
și legată strâns cu fâșii de piele
netăbăcită care fuseseră apoi udate
și lăsate să se usuce la soare. Din
punctul de îmbinare porneau mai
multe funii lungi din piele strâns
împletită, care stăteau grămadă pe
pământ. Indiferent cine ar
fost,
omul fusese legat de targa târâtă
evident de un cal, deoarece pe
capetele de care fusese trasă se
vedeau urme adânci și clare. Moray
ghici cu ușurință că bărbatul fusese
susținut de o plasă formată din alte
fâșii de piele, xată în jurul celor
două sulițe. Probabil murise cu
puțin timp înainte ca însoțitorii lui
să
ajuns acolo, își spuse Moray,
iar aceștia, care îl lăsaseră într-o
poziție atât de decentă, aveau să se
întoarcă să-l ia, fără nicio îndoială.
Se opri în spatele pietroaielor și
se uită de jur împrejur, dar nicăieri
nu se zărea niciun semn de
mișcare. Soarele își începuse
coborârea către apus, dar mai avea
încă de străbătut o cale lungă și
dogora feroce, încingând totul,
astfel încât nu numai pietrele, ci și
nisipul sclipeau și pâlpâiau, cu
suprafețele învăluite de aerul cald,
ce se înălța în valuri vizibile. Căută
în grabă prin straiele mortului,
sperând zadarnic să dea peste o
sticlă cu apă, dar nu găsi nimic
valoros, cu excepția arcului și a
tolbei cu săgeți. Sabia și pumnalul
mortului lipseau,
ind luate
probabil în păstrare de însoțitori.
Ridică arcul incrustat, își agăță
tolba cu săgeți pe umăr și plecă
spre prietenul său Alec.
Când Moray ajunse lângă el,
Sinclair era tot inconștient. Pe
chipul adormit i se conturaseră
riduri adânci și avea fruntea
erbinte. Moray se simțea din ce în
ce mai neliniștit, știind că prietenul
său nu putea primi ajutorul de care
avea nevoie decât dacă îl ducea, în
siguranță, printre ai lor, sau dacă
se predau amândoi, lăsându-se la
mila sarazinilor. A doua idee era de
neconceput, așa că hotărî că aveau
să se odihnească tot restul zilei,
urmând să-și reia drumul după
căderea nopții. Dar unde s-ar
putut duce, acum, când oaza La
Safouri le era închisă? Înapoi, spre
Nazaret, era singurul răspuns care
îi trecu prin gând, imaginea
orașului ind ultima ce i se contură
în minte înainte de a adormi în
după-amiaza
aceea,
înghesuit
alături de Alexander Sinclair.

3.
Ceva mai târziu, când se trezi,
Moray se simți extraordinar de
ușurat văzând că Sinclair era
conștient și că părea să se a e pe
drumul spre însănătoșire, dar
optimismul său fu spulberat de
primele cuvinte rostite de celălalt,
slăbiciunea vocii șoptite a acestuia
provocându-i un șoc profund.
Templierul era tras la față, iar
ochii afundați în orbite îi ardeau,
apatici, și nu izbutea să-și
focalizeze privirea. Acel Alexander
Sinclair a at în fața lui nu îi
semăna, nici pe departe, bărbatului
plin de viață cu care stătuse de
vorbă cu o zi în urmă.
Însă, deși nu-și putea da seama
cât de multe dintre spusele sale
treceau
dincolo
de
letargia
celuilalt, Moray îi istorisi, cu
răbdare, tot ce se întâmplase în
ziua aceea, explicându-i că acum
erau nevoiți să meargă spre sudvest, către Nazaret, călătorind din
nou pe întuneric, ca să se ferească
de patrulele sarazine. Singura sa
grijă, încheie el, era ca nu cumva
Sinclair să nu
e în stare să
meargă
toată
noaptea.
În
momentul acela, templierul își lăsă
totuși gândurile să se mai
liniștească, închizând ochii și
aducându-și pe chip o umbră de
zâmbet. Putea să meargă toată
noaptea, spuse el, cu vocea aceea
ravă, leșinată, dacă Moray îl
ajuta să se țină drept și îl călăuzea
în direcția potrivită.
Asigurarea dată atât de simplu, cu
atât curaj și cu atâta inocență, fu
primul pas al lui Lachlan Moray
dincolo de porțile iadului, pentru
că, la mai puțin de o oră după ce o
rostise, Alexander Sinclair începuse
să-și
piardă
simțul
propriei
existențe. Rămăsese treaz în tot
acel timp, părând să e lucid, dar,
când Moray îl săltă cu grijă în
picioare, susținându-i greutatea cu
un braț petrecut în jurul umerilor,
Sinclair își pierdu brusc orice urmă
de vlagă și se prăbuși, leșinat. Se
transformă, într-o singură clipă,
dintr-o povară docilă într-una de
neclintit, aproape trântindu-l și pe
Moray. Gâfâind și mormăind
încurajări inutile, acesta din urmă
reuși să-l întindă din nou pe
pământ fără să-l scape pe brațul
rănit, apoi îngenunche, aplecânduse deasupra lui, îi privi consternat
chipul răvășit de durere și simți
cum îl cuprindea disperarea în
timp ce își dădea seama de
implacabilitatea situației în care se
aflau.
Pe când stătea îngenuncheat
astfel, cu ochii la gura apatică a
celuilalt, mintea lui făcu pe
neașteptate legătura între Sinclair
cel lipsit de cunoștință și un alt
vechi prieten, lordul George
Moray, ruda sa și fostul său
comandant, pe care toată lumea îl
crezuse pe moarte cu doi ani în
urmă, când fusese grav rănit.
Faptul că nobilul scoțian nu
murise, ci își revenise pe deplin, se
datora strădaniilor unui singur om,
un medic sirian pe nume Imad AlAshraf, pe care Lachlan Moray și-l
amintea foarte limpede, pentru că
salvase viața lordului George cu
ajutorul unei pulberi albe cu puteri
magice, care îndepărtase durerile
Alteței Sale și îl menținuse în
letargie atât cât fusese necesar
pentru ca trupul său zdrobit să se
poată vindeca singur.
Moray își coborî mâna către
punga prinsă de centură, își
strecură două degete sub clapeta ei
și prinse pielea moale, de ied, a
săculețului
cusut
pe
spatele
acesteia. Fiind nevoit să plece,
chemat de o urgență, înainte ca
lordul George să-și
revenit pe
deplin, Al-Ashraf declarase că greul
trecuse deja și că, începând din
momentul acela, Alteța Sa avea săși revină fără ajutorul vreunui
medic, dacă nu făcea vreo prostie
care să-l pună iarăși în primejdie.
Lachlan, care aproape că nu-și mai
părăsise
seniorul
din
clipa
incidentului în urma căruia fusese
rănit, îl asigurase pe doctorul sirian
că avea să aibă el însuși grijă de
asta. Al-Ashraf își plecase capul, în
semn de respect și ca dovadă că îi
aprecia făgăduiala, și, înainte de ai părăsi, îi dăduse cavalerului un
pachețel ce conținea opt doze,
măsurate cu grijă, din pulberea
magică pe care o numea opiu,
prevenindu-l cu toată seriozitatea
asupra pericolului folosirii prea
dese și lipsite de chibzuință a acelui
leac și învățându-l de ce semne
trebuia să țină seama și în ce
condiții i-l putea da rănitului.
Pentru că Moray se dovedise
su cient de respectuos și de
încrezător în ceea ce i se spunea,
sirianul mersese mai departe și îi
explicase cum trebuia amestecat și
administrat medicamentul, care
înlătura durerea sau, cel puțin,
împiedica bolnavul să e conștient
de ea și îl cufunda în somn.
Moray nu avea idee nici cum
acționa poțiunea pe care o
pregătea, nici cât de rău trebuia să
se simtă un om pentru a avea
nevoie de ea, dar folosise patru din
cele opt doze pe parcursul
următoarelor stadii ale refacerii
lordului George. Și, de ecare dată,
fusese uimit de rapiditatea cu care
înfrângea
leacul
acela
încăpățânarea și intransigența
seniorului lui, lăsându-l fără
cunoștință și părând să-i răpească
până și puterea de a se zvârcoli și
răsuci în somn.
De atunci, purtase tot timpul
asupra sa cele patru doze rămase,
cu credința oarbă și de neînțeles
că, într-o bună zi, avea să aibă el
însuși nevoie de puterea lor
magică. Deși știa că, dacă ar
trebuit să le folosească, n-ar
putut s-o facă de unul singur, ind
prea bolnav sau prea grav rănit,
nu îi vorbise nimănui despre ele,
bănuind că erau atât de valoroase,
încât simpla lor posesie te punea în
pericol.
Strânse mai tare punguța, dar
șovăi înainte de a o smulge din
cusăturile care o xau. În adâncul
su etului, Lachlan se temea că ar
fost posibil să primejduiască viața
prietenului său Sinclair silindu-l să
bea ceva care, împotriva oricărei
logici, ar
putut
otrăvitor, deși
cunoștea binele pe care îl făcuse
cândva, chiar sub ochii săi. Și,
chiar dacă i-ar
fost de folos
templierului, ar
trebuit să
rămână pe loc în ziua aceea,
pentru că l-ar
adâncit în somn
ore de-a rândul. Însă era evident că
acum intrase în agonie.
Încet, încă șovăind, trase de micul
pachet, rupând cusăturile, apoi îl
deschise, coborându-și privirea
către cele patru doze din interior
înfășurate, separat, în muselină
albă. Pe urmă, simțind cum îi
izvora din piept un șuvoi de emoții,
luă una dintre ele și o goli în
pocalul său, amestecând-o cu o
parte din apă. O clipă mai târziu,
săltase deja capul lui Sinclair și îl
ajuta să-i înghită conținutul, fără
să irosească nici măcar o picătură.
După ce termină, își întinse din
nou prietenul, așezându-l cât mai
comod cu putință, apoi se retrase,
așezându-se pe călcâie. După
câteva minute, Sinclair dormea
adânc și lui Moray i se păru că
începuse deja să respire mai
regulat și cu mai multă forță. Se
simți recunoscător când remarcă
schimbarea, dar, în același timp,
zâmbi într-o parte, întrebându-se
cu voce tare ce avea să se aleagă
de ei amândoi, așa neajutorați cum
erau, incapabili să se pună în
mișcare și a ați într-o situație
cumplit de riscantă, indcă știa că
locul avea să e vizitat de cel puțin
o patrulă de musulmani, veniți săși ridice camaradul ucis.
În clipa aceea, își aduse aminte de
targa pe care fusese târât mortul
prin deșert, în urma unui cal, cale
de mai mulți kilometri. Ideea fu
su cientă ca să-i dea putere și se
grăbi să iasă în lumina după-
amiezii târzii, ghemuindu-se și
ridicându-și cu mare grijă capul
deasupra malului albiei secate care
îi adăpostea. Nu făcu niciun gest
care i-ar
putut trăda prezența,
înainte de a se convinge că era
singur și că nu exista nimeni care
să se uite după el sau la el.
Între acea wadi ce îi adăpostea și
grupul de bolovani unde se
ascunsese de sarazini era o distanță
de patru sute de metri și o parcurse
în grabă, știind că era o țintă
ușoară. Se duse drept la cadavrul
de lângă pietroaie și încercă să-l
rostogolească
de
pe
targa
improvizată,
numai
ca
să
descopere că înțepenise de când îl
atinsese ultima oară, ind rigid și
greu de urnit. Dar reuși până la
urmă să-l răstoarne și luă targa.
Rama făcută din sulițe legate între
ele era solidă și rezistentă, dar fu
surprins de greutatea nebănuită a
colacului de funii din fâșii de piele
împletite, pe care și-l aruncă pe
umeri de-a curmezișul, indu-i apoi
ridicol de greu să se aplece pentru
a-și lua arbaleta și săgețile. Făcu
mai multe încercări, străduindu-se
să-și mențină echilibrul sub povară
în vreme ce se lăsa în jos
împleticindu-se și pipăind orbește
nisipul, în căutarea armelor.
Peste o jumătate de oră era
înapoi, în albie, trăgând targa în
urma lui și ne ind surprins să
descopere că Sinclair părea să nu-și
clintit nici un singur mușchi în
lipsa lui. Se aplecă, îi puse mâna
pe frunte și observă că respira
adânc și regulat, iar hârâiala
stranie din gâtlej îi dispăruse. Însă
ceea ce îl preocupa în momentul
acela era nevoia de a se asigura că
prietenul său dormea adânc,
pentru
că
Moray
cântărise
înverșunat lucrurile și, pentru
prima
dată
din
zorii
zilei
precedente, de pe pantele muntelui
Hattin, își stabilise în minte
amănuntele unui plan pe care se
credea în stare să-l ducă la
îndeplinire, dacă izbutea mai întâi
să pună cumva în atele brațul rupt
al lui Sinclair.
Moray avea la dispoziție două
arme: arbaleta cu șase săgeți de
oțel, lungi de treizeci de centimetri,
și arcul incrustat, cu dublă curbură,
cu tolba sa în care se găseau peste
douăzeci de săgeți cu pene delicate.
Cele șase săgeți ale arbaletei, puse
în balanță cu cele douăzeci și două
din tolbă, îl scuteau de orice
deliberare. Se ridică în picioare și
își scoase, obosit, tunica de lână de
peste armură, platoșa de zale și
jambierele, lăsându-le să cadă cu
nepăsare în nisip înainte de a se
apleca să taie curelele care xau
platoșa grea a prietenului său. I-o
scoase, apoi îl lăsă și fără jambiere,
îndepărtând
astfel
aproape
douăzeci de kilograme de zale din
oțel, știind foarte bine că armurile
nu le-ar fost de niciun folos dacă
erau luați prizonieri de sarazini.
Stivui toate zalele într-o parte, apoi
trase cu răbdare vesta sa de piele
peste brațul rupt al lui Sinclair,
până
când,
după
o
trudă
îndelungată, reuși să-l înfășoare
complet în ea și să-i scoată cealaltă
mână, cu mult mai multă ușurință,
prin răscroitura brațului. Apoi
strânse centura în jurul taliei
prietenului său inconștient și
îngenunche
istovit
alături,
chibzuind asupra sarcinii care îl
aștepta în continuare: imobilizarea
brațului rupt al acestuia.
Nu era ceva care să-l facă pe
Lachlan Moray să se simtă în largul
lui. Îngenuncheat pe solul nisipos,
privi îndelung chipul bărbatului
adormit, repetându-și ceea ce avea
de făcut în următoarele momente și
înjurându-se singur indcă nu se
uitase cu mai multă atenție când îi
văzuse pe alții făcând-o. În acele
câteva ocazii, își întorsese capul în
altă parte, la fel de dezgustat ca
oricine altcineva de zgomotul
discordant al frecării capetelor
rupte de os, sperând prostește că el
nu avea să e niciodată nevoit să
suporte durerea pe care o provoca,
probabil, o asemenea manevră. Nui trecuse niciodată prin minte că,
într-o bună zi, putea să e pus în
situația de a face manevra el
însuși. Pentru numele bunului Iisus,
Alec, se gândi el. Să nu cumva să te
trezești în timpul ăsta.
Respiră adânc, se aplecă și tăie cu
băgare de seamă atelele rave,
încropite din săgeți cu o zi înainte.
Pe urmă, strângând din dinți și
închizându-și mintea față de ceea
ce făcea, se propti zdravăn pe
picioare și trase de mâna ruptă,
simțind oasele ce se mișcau liber
scrâșnind când se îmbinau, ca
răspuns al acțiunii sale. Când fu
sigur că brațul era atât de aproape
de poziția rească pe cât putea să-l
aducă, tăie câteva bucăți din
frânghia de piele împletită, lungă
de câțiva metri, care legase targa
musulmanului mort de calul ce o
târâse. Rupse în fâșii ceea ce mai
rămăsese din tunica albă purtată
de Sinclair peste armură și înfășură
patru bucăți scurte în jurul mânii
rupte, deasupra și dedesubtul
cotului, înnodându-le cu grijă,
astfel încât să stea lejer și să
rămână totuși la locul lor. Apoi
introduse cu grijă cele șase săgeți
de oțel, plasându-le, alternativ, în
interiorul buclelor de pânză și
deasupra acestora, astfel încât
ecare era xată de cel puțin două
dintre ele, și, când nu se mai îndoi
că erau așezate așa cum trebuia, le
înfășură din nou, de data asta mai
strâns, alcătuind o cușcă de oțel,
care cuprindea membrul rănit de la
încheietura mâinii până la biceps.
După ce termină, folosi două bucăți
mai lungi de frânghie ca să
imobilizeze întreg brațul, legându-l
de trupul lui Sinclair.
Îl târî pe bărbatul încă inconștient
către targa pe care o recuperase,
apoi împinse, trase și suci
greutatea lui inertă până ce
aprecie că era repartizată uniform
pe curelele dintre cele două bare de
susținere și, când se simți mulțumit
în această privință, se ocupă o
vreme de scurtarea și de potrivirea
hamurilor care legaseră inițial
întregul ansamblu de calul ce îl
transporta, înnodând cu migală
frânghiile pentru a împleti un
harnașament
rudimentar,
ce
aducea vag cu năvoadele pentru
somoni, folosite în copilăria sa din
Scoția, și avea menirea de a
repartiza greutatea poverii pe
piept și pe umeri. Abia după aceea,
când nu-i mai rămăsese nimic de
făcut, bău apă cu zgârcenie și se
întinse să doarmă pe durata
ultimelor ore de lumină ale zilei,
știind că somnul avea să-i dispară
imediat ce se răcea nisipul sub
frigul înserării.
•
Moray se trezi la scurt timp după
căderea nopții și i se păru că
Sinclair,
prins
în
ghearele
puternice ale pulberii miraculoase
a sirianului, încă nu se clintise. Se
aplecă
să
asculte
respirația
profundă și egală a prietenului său,
înainte de a se ridica în picioare și
de a sorbi din nou din burduful cu
apă. Pe urmă îl puse la loc sigur,
pe targă, lângă de Sinclair,
folosindu-se de curele ca să îl lege
alături de arcul sarazinului și de
tolba cu săgeți. În
nal, își
introduse fără prea mare dificultate
brațele în harnașamentul pe care îl
făcuse, strângându-și legăturile dea curmezișul pieptului până când
deveniră atât de confortabile pe
cât era posibil, și își începu
călătoria. Greutatea din spatele său
era compactă și considerabilă, dar
hamurile își îndeplineau bine
scopul și se aplecă în ele, ca un cal
de povară când pornește la drum,
fără ca mușchii săi enormi să facă
prea mult efort. Odată scăpat de
armură, se simțea mult mai liber și
era recunoscător pentru lumina
strălucitoare a lunii. Singurele
sunete pe care le auzea erau
zgomotul propriilor pași pe nisipul
întărit, su at de vânt, și fâșâitul
neîntrerupt al capetelor barelor ce
trasau dâre paralele în urma lui.
Pierduse noțiunea timpului și a
distanței când îl auzi pe Sinclair
mormăind gros și îl simți mișcânduse pe neașteptate, rupându-i ritmul
greoi al mersului și aproape
dezechilibrându-l. Fu bucuros să se
oprească și să scape de hamuri,
răsucindu-se în loc în timp ce
încerca să se aplece lin, fără să-l
zgâlțâie pe rănit.
— Unde suntem, pentru numele
lui Dumnezeu?
Moray observă că vocea lui
Sinclair, deși încă lipsită de vlagă,
era simțitor mai sonoră. Se săltă pe
vârfurile degetelor, se întinse din
răsputeri și își legănă o vreme
brațele, slăbindu-și legăturile de pe
umeri înainte de a încerca măcar
să răspundă.
— Și de ce nu mă pot mișca? Ce-i
asta de care sunt legat?
Moray ciufuli părul prietenului
său.
—
Ei,
Dumnezeu
să
te
binecuvânteze și pe tine, Alec. Eu
mă simt bine, mulțumesc, după ce
am târât fundul tău mare și
mizerabil prin jumătate de deșert.
Dar e o ușurare să te aud
plângându-te,
indcă
asta
înseamnă că și tu te simți bine.
Vocea i se schimbă după ultimul
cuvânt,
renunțând
la
tonul
ze emitor și redevenind serioasă.
Nu te poți mișca pentru că ești
legat ca un porc mort, și ești legat
pentru că era singura modalitate
de a te împiedica să bați aerul cu
brațul. Osul are o ruptură urâtă și
îți era tot mai rău din pricina
durerii, te zvârcoleai în toate
părțile și aiurai. Am folosit săgeți
de arbaletă în loc de atele. Și ești
legat de singurul obiect cu care te
puteam transporta, sperând să
ajungem undeva, în siguranță.
Sarazinii mișună în jurul nostru.
Cât despre locul unde ne a ăm, nam nicio idee. Suntem undeva, în
deșert, îndreptându-ne spre sudvest, către Nazaret, indcă nu-mi
trece prin cap unde altundeva am
putea merge. Am tras cu urechea
când două patrule de sarazini
făceau schimb de informații:
Saladin a cucerit La Safouri, așa că
nu ne putem refugia acolo. Am
împrumutat chestia asta pe care le
a i de la un cadavru abandonat de
ei. De-atunci te târăsc prin
Outremer.
Tăcu în timp ce își privea
prietenul preocupat de sensul
ecăruia dintre cuvintele auzite și
observă că gura acestuia era mai
puțin suptă decât fusese ceva mai
devreme, în timpul aceleiași zile,
deși ar
putut
doar un efect al
razelor lunii a ate acum sus,
deasupra capetelor lor.
Sinclair se încruntă.
— Mă târăști? Cum?
— Cu funii. Cu un harnașament
de piele.
— Adică așa, ca un cal?
Moray zâmbi în timp ce dezlega
burduful cu apă.
— Da, și eu m-am gândit la
același lucru. Ca un cal. Un cal de
povară. Vezi ce-ai făcut din mine?
— Spuneai că sunt sarazini peste
tot. Din ce cauză?
— Nu știu. Probabil caută alți
fugari ca noi, alți oameni care au
scăpat de la Hattin. Arăți mai bine
decât înainte, slavă Domnului.
Uite, ai aici niște apă.
Îngenunche și duse burduful de
apă la gura lui Sinclair care, după
ce bău, își roti privirea prin pustiul
scăldat de lumina lunii.
— N-ai idee unde ne aflăm?
— La sud-vest față de Hattin și
Tiberias,
la
o
distanță
de
optsprezece sau poate douăzeci și
trei de kilometri. De când te trag,
trebuie să
făcut aproape nouă
kilometri și am mers toată noaptea
de ieri. Îți aduci aminte?
Sinclair păru aproape jignit.
— Sigur că da. Șovăi. Dar nu-mi
amintesc prea multe alte lucruri.
— Ți-am dat o doză dintr-un
medicament pe care-l aveam în
pungă și ai dormit ore-ntregi. Mai
simți vreo durere?
Sinclair se mișcă, părând să ridice
din umeri.
— Da, dar nu prea multă. Durerea
e acolo, dar e… cumva, foarte
vagă.
— Da, trebuie să e din cauza
medicamentului. O să-ți mai dau,
mai târziu.
— Să e al naibii dac-o s-o faci.
N-am nevoie de niciun fel de
leacuri.
Moray dădu din umeri.
— Acum nu, asta e limpede. Mai
târziu, dacă-ncepi să aiurezi iar. Eu
o să u cel care va lua hotărârea.
Se uită din nou către cer, ca și cum
s-ar
așteptat să vadă niște nori.
Între timp, trebuie să ne vedem de
drum. Luna e sus, o să mai e
lumină încă o oră sau două, însă,
după aceea, dacă n-o să pot vedea
unde pun piciorul, ar putea
periculos pentru amândoi.
— Atunci caută un alt loc în care
să ne ascundem mâine. O oră de
întuneric pierdută, sau chiar două,
nu contează prea mult pentru
călătoria noastră, dacă nu știm
unde suntem și încotro ne
îndreptăm. Dar cum stăm cu apa?
Avem destulă?
Moray cântări în palme burduful.
— Avem până ajungem la fundul
ăstuia. Pe urmă suntem în mâinile
lui Dumnezeu.
—
Suntem
în nisipurile lui
Dumnezeu, Lachlan, și se pare c-o
să murim aici dacă El nu se îndură
de noi.
— Ei, asta o s-o a ăm mâine.
Deocamdată eu merg mai departe,
iar tu te odihnești.
Legă burduful cu apă la loc, cu
grijă, apoi își prinse din nou
harnașamentul și se puse în
mișcare. Nu mai schimbară nicio
vorbă, pentru că știau amândoi că,
noaptea, în deșert, sunetele se
auzeau până departe, și nu voiau
să atragă niciun fel de oaspeți.
Moray își regăsi repede ritmul
greoi de mers în care înaintase ore
de-a rândul, ind conștient, încă de
la bun început, că oboseala îl lua
treptat în stăpânire. Strânse din
dinți și își impuse să ignore durerile
care îi săgetau pulpele și coapsele,
concentrându-se numai și numai
asupra ritmului neîntrerupt în care
punea un picior înaintea celuilalt.
Ceva mai târziu, mult mai târziu,
după cum își dădu apoi seama,
Sinclair
gemu
de
durere,
readucându-l la realitate, iar el se
opri brusc, văzând, cu surprindere,
că
înfățișarea
terenului
se
schimbase cu desăvârșire și că
trecuse dintr-o zonă a deșertului în
alta fără să-și dea seama.
— Alec? Ești treaz?
Sinclair nu-i răspunse și Moray se
opri când era pe punctul să-și
scoată harnașamentul care părea
acum să i se încastrat în piele. În
schimb, se îndreptă, arcuindu-și
spatele și devenind brusc conștient
de durerea și de înțepeneala pe
care și le scosese până atunci din
minte, apoi se uită în jur cu băgare
de seamă. Luna ajunsese în partea
de jos a bolții, dar mai răspândea
încă destulă lumină pentru ca
Moray
să
poată
desluși
împrejurimile su cient de limpede
pentru a se minuna de ceea ce-i
vedeau ochii. Solul de sub tălpile
lui era acum dur, ros de vânturi
până la roca stâncoasă, și stătea pe
marginea a ceea ce părea un imens
castron înclinat care se întrezărea
deasupra și în fața lui, o porțiune
largă, aproape rotundă, de teren
plat, întinsă pe mai bine de opt
sute de metri, presărată cu
bolovani enormi și înconjurată din
toate părțile, cu excepția celei în
care se a a, de ziduri de nisip
impozante și informe. Dune cât
munții, cu pantele gigantice
zugrăvite de lumina lunii și de
umbre în argintiu și în negru, i se
înălțau de o parte și de alta,
închizând orizontul din fața sa și
ascunzând stelele. În timp ce stătea
astfel, neauzind nimic altceva în
afara bătăilor propriei inimi,
deveni conștient de liniștea nopții:
nimic nu se clintea și calmul
absolut nu era întrerupt nici măcar
de cel mai firav sunet.
— Alec, mă auzi?
Nu primi nici acum răspuns, dar
vorbi tot el, imediat, ca și cum ar
auzit unul:
— Am ajuns într-un altfel de loc,
dar arată promițător, mai ales dacă
e vorba să ne găsim un adăpost. În
fața noastră sunt bolovani până la
care putem ajunge și, printre ei,
trebuie să dăm peste vreun cotlon
unde să nu ne prăjească mâine
soarele. E târziu, luna aproape că
s-a dus, iar eu sunt prea istovit ca
să merg mai departe, așa c-o să ne
căutăm un loc de odihnă. Și pe
urmă o să dorm, poate, toată ziua
de mâine. Dar înainte de asta o săți mai dau medicamentul ăla pe
care nu-l vrei. Asta dacă-o să-mi
pot urni din nou picioarele.
Rezistă, eu o să-ncerc.
Se aplecă iarăși în hățuri și, după
primii câțiva pași șovăitori, își
regăsi ritmul lent care îi îngăduise
să înainteze ore de-a rândul. După
un sfert de ceas, ajunse destul de
aproape de cel mai mare grup de
bolovani pentru a vedea că între ei
își puteau găsi destule adăposturi,
că existau destule suri su cient de
largi ca să-i găzduiască pe amândoi
cu ușurință. Lăsă targa cu Sinclair
pe nisip și se desprinse cu mișcări
dureroase din plasa de hamuri și de
legături care i se afundaseră în
carnea chinuită. Când se aplecă să
asculte răsu area prietenului său,
acesta deschise ochii.
— Lachlan. Tu ești. Visam. Unde
suntem?
— Încearcă să ghicești. E posibil
să ai dreptate în aceeași măsură în
care pot avea eu.
Moray își masa brațul drept,
rotindu-și cotul și strâmbându-se de
durere când își afunda degetele în
mușchii umărului.
— Să mă-nghită iadul dacă nu ești
o povară grea, Sinclair. Mă simt de
parcă-aș
târât după mine un cal
mort, începând din ziua în care mam născut.
Văzu ușoara încruntare de pe
chipul templierului și își utură
mâna, oprindu-i scuzele înainte de
a-i fi ajuns pe buze.
— Tu ai
făcut același lucru
pentru mine. Dar aștept cu
nerăbdare să te pui pe picioare și
să poți merge iarăși. Pe urmă o să
i în stare să mă tragi după tine.
Mârâi și își concentră eforturile
asupra celuilalt umăr. Cred că am
găsit un loc unde să ne odihnim
mâine, la umbră, dar o să te las
aici cât timp mă asigur că e așa.
Între timp, ai face bine să te rogi și
să-i mulțumești lui Dumnezeu
indcă am fost su cient de deștept
ca să mă descotorosesc de armuri
înainte de a pleca în această scurtă
vizită. Vin imediat.
Se întoarse repede, cu o expresie
atât de stranie pe chip, încât
Sinclair îl întrebă, după ce tușise ca
să-și dreagă glasul:
— Ce nu merge? N-ai găsit niciun
loc?
Moray clătină din cap.
— Te-ai rugat? Trebuie s-o
făcut. Eu speram să găsesc un gol
între pietroaie, care să ne ofere o
ascunzătoare. Am găsit în schimb o
grotă – una care a fost folosită de
curând drept adăpost. Am dat peste
o rezervă de pâine – uscată, dar
bună de mâncat – alături de apă,
curmale, carne uscată și un sac de
bălegar, tot uscat, de cămilă și de
cal, pentru foc. Dacă n-aș de atât
timp în această blestemată de Țară
Sfântă, aș zice că e un miracol. Așa
cum stau lucrurile, e un noroc
nemaipomenit, de genul la care un
cinic ca mine nu se așteaptă
aproape niciodată.
Sinclair se încruntă.
— Cine ar locui într-un asemenea
loc?
— Vreun nomad. Sunt destul de
mulți prin părțile astea. Cine
altcineva s-ar gândi să adune
bălegar uscat?
— Dar… crezi că ar putea să mai
fie prin preajmă?
Moray se aplecă și ridică targa,
apucând-o de bara transversală de
la cap, și aruncând, în același timp,
grămada de hamuri la picioarele
lui Sinclair.
— Mă îndoiesc, spuse el,
mormăind din cauza efortului când
îi susținu din nou greutatea.
Indiferent cine ar , probabil că, în
clipa asta, se a ă în La Safouri, sau
în
Tiberias,
sărbătorind
înfrângerea noastră. Fiindcă se
pare că te rogi cu folos, roagă-te să
am dreptate. Oricum, e una, e
alta, o s-o a ăm în curând. Acum
stai liniștit, nu e departe.
•
Sinclair se trezi în lumina zorilor,
cu brațul în ăcări, simțind durerea
undeva, în fundul gâtului, unde i se
părea că prinsese viață. Știu
imediat ce i se întâmplase, că avea
brațul rupt, dar, la început, nu
izbuti nicidecum să-și amintească
unde se a a și cum ajunsese acolo.
Pe urmă auzi un zgomot slab,
întoarse capul și dădu cu ochii de
silueta lui Moray, pro lată în
lumina strălucitoare a dimineții din
gura peșterii, și totul îi reveni în
memorie. Vru să-l strige pe nume,
dar, la prima tentativă, cu toate că
buzele i se mișcară și articulă
silabele, nu se auzi niciun sunet.
Înghiți în sec, străduindu-se să-și
umezească gura uscată, și încercă
din nou, cu vocea răsunându-i
acum nu cu mult mai tare decât un
orăcăit.
— Lachlan.
Moray nu se clinti, deși Sinclair
știa că trebuia să-l auzit și ochii i
se îngustară când își dădu seama
cât de încordată și de rigidă îi era
poziția. Stătea țeapăn în cadrul
deschiderii, cu o mână sprijinită de
peretele lateral al surii adânci din
stâncă în care se adăposteau și cu
tot trupul înclinat în față, părând
să
privească
încordat
către
indiferent ce îi atrăsese atenția
undeva, în depărtare.
— Lachlan, ce este? Ce vezi?
Moray
se
îndreptă
încet,
relaxându-și în același timp trupul,
și se răsuci, apropiindu-se apoi
hotărât de Sinclair.
— Vulturi, spuse el, ca și cum acel
singur cuvânt ar explicat totul. Iam văzut rotindu-se când am ieșit
să mă ușurez și i-am urmărit de
atunci, până când a dispărut și
ultimul dintre ei.
Sinclair avu senzația că îi scăpa
ceva extrem de evident.
— Nu înțeleg. Aici, în deșert, sunt
mereu vulturi pe cer. Întotdeauna e
cel puțin unul…
— Da, până când apare un hoit,
și atunci se adună în stoluri, ca
prin farmec. Nimeni nu știe cum de
află, dar află întotdeauna.
— Ce tot spui?
— Erau câteva zeci, Alec, și acum
au dispărut cu toții. Sunt jos și se
îndoapă, mănâncă oameni morți,
sunt sigur, pentru că numai leșurile
mari atrag atât de mulți vulturi. Și
nu sunt prea departe de aici.
— Tot nu înțeleg.
— Îmi dau seama, dar, gândeștete, suntem la mare strâmtoare.
Avem
mâncare,
mulțumită
singuraticei noastre gazde absente,
dar e puțină și azi-noapte am dat
gata o mare parte. Cu rezerva de
apă stăm ceva mai bine. Dar dacă
acolo, în nisip, la mică distanță de
noi, zac niște cadavre, s-ar putea
ca alături de ele să existe apă și
mâncare, pe care le-am putea lua.
Trebuie să mă duc să văd și trebuie
să mă duc acum, pentru că nu-mi
place cum arată cerul în partea
aia. Aerul e neclintit și sufocant și
s-ar putea să se apropie o furtună.
O să sprijin capătul tărgii pe
pragul ăla scund, așa că o să stai
comod și nu direct pe pământ, și-o
să te las singur în cursul dimineții.
Ar trebui să nu lipsesc mai mult.
Am
apreciat
distanța
după
dimensiunile păsărilor și cred că se
a ă la o oră de mers, sau poate
puțin mai departe, iar drumul de
întoarcere o să-mi ia tot atât timp,
așa că ar trebui să mă întorc
înainte de amiază.
— De ce-o să te folosești ca să-i
alungi?
Moray zâmbi.
— Ce să alung, vulturii sau
morții? O să iau cu mine arcul
musulmanului. Ce-ți face brațul?
— Am impresia c-a luat foc. E
erbinte, dar durerea e mai slabă,
dacă nu-l mișc brusc.
— Cam asta îmi imaginam și eu.
Mai am un pachet din pudra din
care ți-am dat până acum și te-aș
ruga s-o iei fără să te plângi.
Primul a făcut minuni, iar cel de-al
doilea ar trebui să facă și mai mult,
și, dacă până deseară starea o să ți
se îmbunătățească la fel de mult ca
până acum, o să poți merge singur
și n-o să mai u nevoit să mă
spetesc.
Dizolvă praful în apă, urmărit din
priviri de Sinclair, și, când termină,
acesta înghiți supus poțiunea,
strâmbăturile din nas ind singurul
indiciu că ideea sau gustul nu-i era
pe plac.
— Acum plec și, cum îți spuneam,
ar trebui să nu-mi ia mult timp, dar
ne a ăm în deșert, așa că e bine să
m prudenți și să ne gândim că aș
putea întârzia. E posibil să mă
rătăcesc, să am un accident sau să
dau peste niște slugi preaplecate
ale lui Allah. Nu ești destul de
întremat ca să vii după mine și ar
o prostie s-o faci. O să las punga
asta cu mâncare deasupra ta,
agățată de cârligul oferit de gazda
noastră care s-a gândit la toate, iar
acest burduf cu apă îi va sta
alături. Eu o să iau câte ceva de-ale
gurii și burduful mai mic, pentru că
e mai ușor.
Își lăsă capul pe-o parte și se uită
zâmbind în jos, la Sinclair, a cărui
privire era acum apatică și difuză
sub genele ce i se zbăteau,
împotrivindu-se puterii opiului.
— Alec? Mă mai auzi? Ți se-nchid
ochii. O să ții min…?
4.
Când se trezi, Sinclair descoperi
că grota era plină de vârtejuri de
nisip și de urletele de iad ale
vântului, niște urlete cum nu mai
auzise niciodată. Gura și nările îi
erau îmbâcsite, atât de uscate,
încât nu reușea nici măcar să
scuipe ca să și le curețe. Groaza pe
care o simți în clipa aceea era
copleșitoare. Încercă să se miște,
dar brațul legat îl stânjenea. Se
strădui, în mai multe rânduri, să
ajungă la burduful cu apă agățat
de Moray de cârligul de deasupra
lui, dar forța în orătoare a
vântului îi zădărnici eforturile. Era
lumină, slabă, ltrată prin desimea
volburii de praf, așadar dincolo de
gura peșterii era încă zi, cu toate
că părea să
ajuns în pragul
înserării. Moray îi pusese pe umeri
ultima bucată din tunica lui ruptă.
Sinclair și-o înfășură acum în jurul
capului, cu o mână tremurătoare,
acoperindu-și fața cât mai mult cu
putință, temându-se că nu va mai
putea să respire, dar ind mult mai
înspăimântat de furtuna de nisip.
Se luptă cu povara brațului strâns
legat până când reuși să se
întoarcă pe partea dreaptă, cu
spatele către intrarea în grotă și
către vântul fatal care pătrundea
înăuntru cu furie.
Zgomotul
năucitor era continuu și văzu că îi
venea mai ușor să respire stând
întins pe o parte, cu mâna teafără
făcută căuș peste faldurile pânzei
de pe față. Nu-i mai stătea în
putere să se ajute cu nimic altceva,
și căzu iarăși în nesimțire,
întrebându-se cum s-o
descurcat
Moray și sperând că reușise să-și
găsească vreun adăpost înainte de
a izbucni furtuna.
Următorul său gând conștient îi
spuse că îl trezise liniștea, pentru
că, după visele groaznice care îi
zăboveau în cotloanele ascunse ale
memoriei, fără contur, dar pline de
zgomote și de spaime, tăcerea era
acum ca de mormânt. Continuă să
zacă așa o vreme, neclintit, cu
ochii
închiși,
concentrându-se
asupra nemișcării absolute din
jurul său și abia când, în cele din
urmă, încercă să-i deschidă, realiză
că ceva nu mergea deloc cum ar
trebuit, pentru că, deși pleoapele
lui zvâcniseră, supuse, ceva le
apăsa, lăsându-și greutatea asupra
lor și împiedicându-le să se
deschidă. Intrând în panică, trase
aer în piept în grabă și încercă săși ducă spre față degetele ambelor
mâini, uitând că avea brațul stâng
strâns legat. Dreapta îi zvâcni în
sus su cient de repede ca să cadă
cu putere peste ceea ce părea a o
bucată de pânză, acoperită cu nisip
și ascunzându-i chipul. Încă în
ghearele panicii, o înhăță și
încercă s-o smulgă, numai pentru a
descoperi că o avea înfășurată în
jurul capului. Cu degetele încă
încleștate de acoperământul de
protecție care îl învăluia, se lăsă
încet pe spate, sprijinindu-se de
targă, și avu brusc certitudinea că
toate coșmarurile sale fuseseră
reale. Visase zgomote haotice,
țipetele demente ale unei mulțimi
de su ete damnate și nori
clocotitori de fum învârtejit,
amenințând să-l înăbușe, să-l lase
fără viață și să-l arunce în iad.
Ce spusese Lachlan? Aerul e
neclintit și sufocant și s-ar putea să
se apropie o furtună. Avusese
dreptate. Dar unde era acum? El
nu-i apăruse în vise.
— Lachlan? Ești aici?
Faldurile de pânză îi înăbușeau
vocea, dar aceasta răsună destul de
tare pentru ca prietenul său să o
audă și să răspundă, iar, în tăcerea
care urmă, își dădu seama, cu o
puternică strângere de inimă, că nu
era surprins. Lachlan Moray era
probabil afară când se dezlănțuise
dezastrul și Sinclair știa că, în
asemenea condiții, șansele de a
regăsi peștera erau infime.
Folosindu-se cu prudență de mâna
sănătoasă, se aplecă apoi în față
cât mai mult cu putință și își
îndepărtă
din
jurul
capului
rămășițele tunicii de în alb.
În tăcerea de moarte a grotei, își
conștientiză starea atât cât îi stătu
în puteri. Știa că, începând din
clipa
aceea,
dacă
voia
să
supraviețuiască trebuia să se bizuie
pe propriile lui eforturi. Își îndoi
degetele mâinii stângi și le simți
mișcându-se, foarte puțin, dar, din
fericire, fără durere. Durerea
dispăruse sau se atenuase și se
simțea sănătos și cu mintea
limpede. Dar era întins pe spate și
știa că trebuie să se ridice, așa cum
mai știa, ca urmare a experiențelor
din trecut, și că nu era ușor să o
facă, având brațul stâng strâns
legat de corp. Încercă să-și
răsucească picioarele într-o parte,
către dreapta, dar acestea nu se
clintiră
și el simți spaima
aducându-i din nou inima în
ăcări, întrebându-se ce nu mergea
acum așa cum ar
trebuit.
Deschise ochii, simțind o ușurare
imensă când descoperi că asta nu-i
provoca nicio durere, apoi se ridică
într-un
cot
atât
cât
reuși,
încordându-se ca să-și înfrângă
lipsa de mobilitate, până când, cu
bărbia în piept, izbuti să vadă că
toată partea de jos a corpului îi era
acoperită de nisip. În stânga lui, o
revărsare strălucitoare de lumină îi
dădu de știre că în afara peșterii
era ziuă, însă, în interior, covorul
de nisip care îl înconjura,
acoperindu-l pe jumătate, umbrea
și înăbușea totul.
Îi mulțumi lui Dumnezeu indcă
Lachlan se gândise să rezeme
partea de sus a tărgii de pragul din
spatele lui. Sinclair știa că,
altminteri, nisipul l-ar fi acoperit în
întregime, sufocându-l în timpul
somnului indus de leacul pe care îl
primise. Se calmă și se concentră,
străduindu-se să-și miște pe rând
picioarele, dând din ele și
îndoindu-și cu mare greutate
genunchii, până când primul se
eliberă, urmat de al doilea,
ajungând
să
stea
deasupra
nisipului care le acoperise. Se
răsuci apoi ușor spre dreapta,
strângând cu putere bara tărgii din
partea aceea și, folosindu-se de
efectul de pârghie, își balansă
picioarele până când ajunse să stea
așezat, cu tălpile pe solul nisipos al
grotei.
La o a treia încercare, eforturile
sale dădură roade și se săltă
clătinându-se, cu mâna încleștată
de bara care se ridicase odată cu el,
imediat ce greutatea sa eliberă
targa. Cârligul în pt în perete
continua să susțină nu numai
mâncarea și apa lăsate de Lachlan,
ci și o cingătoare de care era prins
un pumnal cu un singur tăiș, în
teaca lui, și Sinclair se uită imediat
în jos, la legăturile ce îi imobilizau
brațul de trup. Câteva clipe mai
târziu, xă teaca între corp și braț,
scoțând lama lungă de treizeci de
centimetri. Cu trei tăieturi, își
eliberă mâna ruptă, dar aceasta
era înconjurată de atelele din oțel
și greutatea trase imediat de umăr,
stârnind ecouri ale durerii pe care
o simțise cu o zi în urmă. Lăsă
pumnalul să-i cadă la picioare și se
întinse după burduful cu apă,
înțelegând, imediat ce îi simți
conturile deformate și asce, că nu
avea să-i e ușor să bea cu o
singură mână. Însă știa că și
pocalul lui Lachlan era la
îndemână, acolo, undeva, sub
nisip.
Căută cel mai bun loc unde să se
așeze, apoi se lăsă încet pe pragul
care susținuse targa. Balansă
burduful pe genunchi, lăsă mâna în
jos și greblă cu degetele până când
găsi cupa, pe care și-o propti apoi
între genunchi, într-o poziție
sigură. Scoase dopul burdufului cu
dinții și, mișcându-se foarte încet,
cu
o
prudență
chinuitoare,
manevră acel obiect voluminos,
asimetric, până ce ajunse să i se
sprijine
pe
antebraț.
Apoi,
răsucindu-l în jos și pe o parte cu
atenția unui saltimbanc care merge
pe frânghie, îi aduse gâtul destupat
pe buza pocalului și turnă prețiosul
lichid cu delicatețe și cât mai încet
posibil, umplându-l pe jumătate.
Abia dacă irosi un singur strop, dar
fu nevoit să se îndrepte iarăși de
spate și să pună dopul la loc cu
dinții înainte de a lăsa burduful jos,
luând în mână pocalul.
Își umplu gura, și-o clăti cu luareaminte, apoi scuipă și și-o clăti din
nou, de data asta simțindu-și-o
plină mai mult cu apă decât cu
nisip. La a treia și ultima sorbitură
avu senzația că era așa cum era
resc să
e și înghiți cu
recunoștință înainte de a-și mai
turna, cu precauție, încă o
jumătate de pocal. De data asta
sorbi din el, privind vălurelele
minuscule provocate de tremurul
mâinii sale pe suprafața lichidului
și gândindu-se că niciodată, în
toată viața lui, nu mai gustase ceva
atât de dulce și de pur. Pe urmă își
umplu gura, învârteji apa în toate
părțile și o înghiți cu un sentiment
clar de triumf, simțind că viața îi
trepida iarăși în trup, deși o făcea
cu sfială.
Își îndreptă spatele, luând în
seamă tot ce era de văzut în grota
puțin adâncă, dar întinsă. Nu
descoperi niciun semn care să
indice că Lachlan Moray ar
fost
vreodată
înăuntru.
Oftă
și,
refuzând să se gândească la ceea ce
ar
putut însemna asta, deschise
punga cu mâncare, dând peste mai
multe bucăți rotunde, turtite, de
pâine nedospită, alături de o
grămăjoară
de
curmale
surprinzător
de
proaspete,
înfășurate în pânză, de un bulgăre
dur despre care presupuse că e
brânză de capră și de câteva
bucățele de carne uscată. Nu îi era
foame, dar știa că trebuia să
mănânce, așa că sfâșie cu dinții o
bucată de carne și își petrecu
următoarele minute cugetând că ar
putut, la fel de bine, să mestece
scoarță de copac. Dar saliva sa
prinse să înmoaie carnea și aroma
puternică de vânat începu să se
facă simțită, stârnindu-i apetitul,
făcându-l să-și dea seama că era
hămesit, și se stăpâni cu greu să nu
înfulece întreg conținutul pungii.
Împachetă ceea ce mai rămăsese
și se lăsă pe spate, scrâșnind din
dinți ca să-și înfrângă neașteptata
tentație de a se autocompătimi. Nu
fusese niciodată genul care se
simțea în largul său plângându-și
de milă și nu-i putea suferi pe cei
care o făceau, dar, cu toate
acestea, acum simțea nevoia de a
se împotrivi unei apatii ce îl
cuprindea
treptat,
semănând
izbitor de bine cu înduioșarea față
de propria persoană, și se întrebă
dacă ar
putut
efectul leacului
dat de Moray, indiferent ce ar
fost acesta. Știa că, ind singur și
ridicol de neputincios, trebuia să
găsească un mod de a-și veni el
însuși în ajutor. O
fost rănit, își
spuse, cu hotărâre, dar încă nu era
nici mort, nici în agonie, și n-avea
intenția să se dea bătut, să strice
totul pur și simplu pentru că
rămăsese singur. Așa că se
îmbățoșă și privi în jur, încercând
să-și dea seama cum putea să
folosească resursele sărăcăcioase
pe care le avea la îndemână.
Descoperi că targa, sau lectica, pe
care zăcuse era încropită din două
sulițe, ambele legate de o piesă
transversală mai scurtă, care îi
servise drept sprijin pentru cap și
care îi oferise acelui obiect cu
aspect fragil o oarecare rigiditate,
și, în scurt timp, tăie atât
legăturile, cât și plasa împletită din
curele care îi susținuse trupul.
Neavând decât un braț teafăr, nu
avea ce face cu două sulițe, dar una
i-ar
putut servi drept baston,
oferindu-i, în același timp, și o
armă de apărare, de vreme ce nu
știa ce se întâmplase cu sabia lui.
Dar asta nu-l preocupă decât o
clipă, ind conștient că n-ar fost
capabil s-o întrebuințeze cu folos.
Fiind prins între atele, brațul
fracturat era rigid. Studie capetele
săgeților de oțel care îi încercuiau
încheietura
mâinii,
apoi,
cu
ajutorul mâinii tefere și al dinților,
se apucă să încropească o eșarfă
din cea mai lungă curea din
alcătuirea tărgii. Făcând o mulțime
de noduri și de ajustări și
bombănind de unul singur în timp
ce lucra, reuși, în
nal, să
confecționeze un harnașament
rudimentar, dar e cient, o buclă
mai largă ce i se potrivea în jurul
gâtului, în timp ce vârfurile a două
dintre săgețile de arbaletă erau
agățate strâns de o alta, mai mică.
Nu era confortabil – cureaua i se
în gea, tăioasă, în gât și în
mușchii umerilor – dar îi împiedica
brațul să-i atârne drept în jos, ca o
bucată de plumb.
Lui Sinclair nu-i venea să creadă
cât de greu era să facă până și cel
mai mărunt lucru așa cum se
cuvenea, slujindu-se de o singură
mână. Simplul efort de a desprinde
din cârlig și de a-și încinge în jurul
taliei centura îngreunată de teaca
în care se a a pumnalul se
transformă în cea mai enervantă
sarcină pe care o îndeplinise
vreodată,
ind nevoie de opt
încercări și de răsuciri bizare, și nu
reuși decât strângându-i un capăt și
trecându-l
pe
celălalt
prin
cataramă cu mare atenție. În timp
ce umbla cu acel obiect greu, îl
scăpă de trei ori din strânsoare,
ind nevoit să ia totul de la
început. Pe urmă, stând jos, cu
centura bine încătărămată în
mână, se strădui zadarnic să și-o
treacă peste umerii largi și, în cele
din urmă, trebui să se mulțumească
să și-o așeze în diagonală peste
piept, dar și așa fu nevoit să
desfacă eșarfa pe care și-o aranjase
cu atâta minuțiozitate, cu atât de
puțin timp în urmă, ca să poată
atârna de centură punga cu
mâncare și apa, potrivindu-și-le,
într-o
poziție
comodă,
de-a
curmezișul pieptului și sub brațul
stâng,
căci
încercările
sale
anterioare de a le lăsa să atârne
lejer deasupra brațului rigid se
dovediseră imediat inutile.
În cele din urmă, după o ultimă
privire în jurul grotei pline de
nisip, își luă sulița transformată în
toiag și își croi cu grijă drum către
ieșire. Pe măsură ce se apropia, era
silit să se aplece din ce în ce mai
mult, pentru că deschiderea se
umpluse cu nisipul adus de vânt,
reducându-se la mai puțin de o
treime din înălțimea sa inițială.
Totuși, surpriza
se ascundea
dincolo de ea, și Sinclair rămase în
prag, cu ochii mijiți ca să se apere
de strălucirea soarelui în timp ce se
străduia să înțeleagă ce se
petrecuse.
Ajunseseră acolo pe întuneric, dar
lumina lunii fusese su cient de
puternică pentru a da la iveală
solul erodat al fundului de căldare
plin de bolovani unde își găsiseră
adăpost, în umbra unor dune
uriașe. Acum rămase locului multă
vreme, privind lung și simțind
neliniștea strângându-i beregata,
pentru că nu recunoștea nimic din
tot ceea ce vedea. Liniștea era
absolută, iar întinderea imensă de
nisip adus de vânt din fața sa nu
purta urmele nici unei ințe vii.
Soarele ajunsese la jumătatea
suișului către înaltul bolții, dar el
se gândi că s-ar
putut a a la
jumătatea coborârii către apus,
pentru că nu avea niciun mijloc
prin care să identi ce direcțiile. Nu
dăduse atenție unor asemenea
amănunte în timp ce Lachlan îl
târa către peșteră și, pentru o
clipă,
enormitatea
propriei
ignoranțe
amenință
să-l
copleșească. Totuși, nu se lăsă
înfrânt de acel sentiment, ci își ținu
o predică în tăcere. Ei, haide, își
sp use. Ești în viață, ai mâncat, ai
băut, ai și mâncare și apă ca să mergi
mai departe. Suferința ta nu e mai
puternică decât o durere urâtă de
dinți. Pentru Dumnezeu, ai până și o
armă, cu dublu folos, indcă ți-e și
toiag, așa că nu mai scânci ca un
băiețel și vezi-ți de drum. Dar nu
avea niciun indiciu care să-i
sugereze încotro s-o ia, așa că
rămase pe loc, neajutorat.
Cea mai cumplită parte a
senzației de neputință era faptul că
nu știa de unde să înceapă să-l
caute pe prietenul său Lachlan,
care făcuse atât de multe pentru el.
Moray ar putut oriunde, ascuns
la nici cinci kilometri depărtare,
într-o adâncitură din stâncă sau la
adăpostul unei dune, sau ar fi putut
să zacă, mort, la câțiva pași de
grotă, sufocat și îngropat de nisipul
adus de furtună. Frustrat dincolo de
limita suportabilului, până la
punctul unde nu-i mai păsa cine
altcineva i-ar
putut auzi
strigătele, își duse mâna teafără
într-o parte a gurii, cu palma
făcută căuș, și îl strigă pe Lachlan
din toate puterile, apoi ascultă cu
atenție, așteptând un răspuns din
imensitatea tăcută a deșertului.
Încercă de patru ori, întorcându-se
de ecare dată în altă direcție,
înainte de a accepta zădărnicia
strădaniilor sale. Pe urmă trase aer
adânc în piept, scrâșni din dinți și
se puse cu hotărâre în mișcare, fără
să se uite înapoi, târșâindu-și
picioarele afundate în nisip până
la glezne în indiferent ce direcție lar
călăuzit soarta și, cu toate că
era conștient de urmele adânci și
de neconfundat ale trecerii sale, se
consolă,
aproape
nutrind
convingerea că Lachlan Moray ar fi
putut da peste ele, luând-o apoi pe
aceeași cale.
•
Sinclair descoperi curând că, în
momentul în care pornise la drum,
soarele
fusese
la
jumătatea
urcușului pe cer, pentru că, în timp
ce înainta, uitându-se de ecare
dată cu grijă unde punea piciorul,
astrul continuase să se înalțe și
acum îi ajunsese chiar deasupra
capului. Se gândi să facă un popas
în momentul acela, ca să mănânce
și să bea, dar se a a pe o vastă
întindere plată și, amintindu-și cât
de greu se descurcase cu burduful
cu apă, se hotărî să mai aștepte, în
speranța că avea să dea peste ceva
pe care să se așeze înainte de a
face încercarea. Așa că își continuă
drumul, schimbându-și ușor direcția
către o ridicătură de nisip a ată în
fața lui, înspre dreapta. Curând,
deși nu zărea nicio pantă,
încordarea crescândă a picioarelor
îi dădu de înțeles că începuse să
urce și, ceva mai târziu, când
ajunse pe creasta unei coame lungi
și joase, se opri ca să-și întindă
mușchii, scăpând de spasmele din
șolduri și din umeri.
Stând drept și privind către
orizontul îndepărtat, prinse cu
coada ochiului drept pâlpâirea unei
mișcări și se întoarse într-acolo.
Dar nu era nimic de văzut, cu
excepția nisipului pustiu și neted și
a coamei care se înălța încet,
curbându-se spre a se îndepărta de
el, în direcția din care venise,
pentru a forma o dună mai lată. O
privi multă vreme, mijindu-și ochii
până la îngustimea unor fante, în
timp ce scruta în amănunt ecare
centimetru al acelei porțiuni de
teren mai înalt, iar sclipirea clară a
unei mișcări se zări iarăși, jos,
către poale, exact în clipa când se
pregătea să se uite în altă parte.
Dar o pierdu din nou, imediat, își
strânse degetele în jurul cozii
suliței și o porni hotărât la drum pe
culmea joasă a dunei, simțind cum
drumul în pantă sugea vlaga
picioarelor
sale
ostenite
și
încordându-se ca să mai zărească o
dată indiferent ce s-o
mișcat în
locul acela. Știa că e ceva mic. Dar
spera să poată
mâncat și dispus
să se lase prins.
Peste câteva minute, desluși din
nou mișcarea, dar, în clipa în care
își aținti privirea asupra locului
unde o zărise, mai dădu cu ochii și
de altceva, care îl derută: aproape
de nedeosebit de nisipul de dincolo
de ea, conturul crestei se curba
către dreapta, chiar în acel punct,
și spațiul din spatele ei fusese
scobit și curățat de vânt. Ceea ce
întrezărise el era zvâcnetul urechii
unui cal, ascuns dincolo de culme.
Acum vedea în întregime capul
animalului, de o culoare spălăcită,
un galben neobișnuit, aproape
identic, ca nuanță, cu nisipul din
jur, și, în timp ce conștientiza toate
astea, calul își lăsă capul în jos,
dispărând iarăși din vedere.
Sinclair se ghemui instantaneu,
înlemnind cu sulița ridicată, în
poziție defensivă, și luptând
împotriva senzației de apăsare ce îi
cuprinsese brusc pieptul, pentru că,
la o asemenea depărtare de orice
alt semn de viață, acolo unde se
a a un cal trebuia să existe și un
călăreț. Asta se petrecu cu câteva
momente înainte de a ajunge la
concluzia că nu exista pericolul
unui atac imediat, apoi începu să
înainteze încet, centimetru cu
centimetru, până când își putu
înălța capul deasupra muchiei
culmii nisipoase, aruncând o
privire spre locul de dedesubt.
Calul se îndepărtă în grabă,
imediat ce îl văzu, dar el nu-l luă în
seamă. Întreaga sa atenție era
atrasă de o porțiune accidentată a
suprafeței plate de nisip măturat
de vânt de la adăpostul dunei și de
un mic triunghi de pânză, verde cu
alb, ce zăcea la marginea acesteia.
Se ridică în picioare cu prudență și
mătură cu privirea zona din jurul
neuniformității, în căutarea unor
urme, dar, în afara celor lăsate de
cal, nu mai exista niciuna, așa că
îndrăzni să coboare, brăzdând
nisipul de pe panta abruptă,
înclinat
mult
pe
spate
și
sprijinindu-se zdravăn de coada
suliței.
Când ajunse la poale, se strâmba
de durere și brațul său rupt, bine
strâns în atele, protesta împotriva
violenței
acelei
coborâri
împleticite, dar, imediat ce păși pe
teren plat, se îndreptă și rămase în
picioare, legănându-se și strângând
din dinți până ce durerea scăzu la
un nivel suportabil. Se uită în jur
înainte să traverseze spațiul ce îl
despărțea de triunghiul de pânză,
pe care îl înhăță, trăgând de el. Se
mișca foarte încet, din cauza
greutății nisipului, dar ceea ce
scoase la lumină fu su cient ca să-i
con rme bănuielile. Îi văzuse
adesea pe nomazii din deșert
folosind pătrate mari de pânză ca
să își încropească adăposturi
temporare împotriva soarelui sau a
vântului, îngreunând marginea din
spate cu nisip și susținând partea
din față cu un băț solid sau uneori
cu două, pentru a înălța un cort
mic, rudimentar, pentru o singură
persoană. Omul pe care îl ocrotise
acela era probabil mort dedesubtul
lui, dar Sinclair abia dacă se gândi
la asta. Era vorba despre un
necredincios, poate chiar despre un
sarazin, dar, în momentul acela,
singura grijă a templierului era
propria sa sănătate. Oare individul
ăla avusese mâncare și apă în
momentul morții?
Ținând seama de colțul unde se
uneau în unghi drept laturile
triunghiului, îi trasă forma și
dimensiunile
aproximative
cu
călcâiul drept, săpându-i conturul
în nisip și apreciind lungimile din
memorie.
Când
îl
încheie,
îngenunche încet, având grijă să-și
mențină echilibrul, și începu să-și
facă niște făgașe pentru genunchi,
îngrămădind nisipul în stânga, pe
măsură ce îl îndepărta. În clipa
când aprecie că găurile erau
su cient de adânci, alături de el se
înălța o piramidă, așa că își sprijini
brațul fracturat cu mâna cealaltă, îl
săltă și îl așeză pe vârful acelei
mici movile, simțindu-se imediat
ușurat și eliberându-și încheietura
umărului de greutatea membrului
țeapăn. Abia după ce se sprijinise
temeinic se aplecă din nou și,
folosindu-și antebrațul sănătos în
loc de lopată pentru a mătura
povara de nisip de pe pânză,
începu să lucreze cu încăpățânare,
cu o singură mână, ca s-o
descopere, fără a face însă nicio
încercare de a o ridica.
Înainte de a o dezgoli pe
jumătate, simțise deja conturul
leșului de dedesubt și își formase o
imagine a mortului, care zăcea pe
partea stângă, cu picioarele întinse
și rigide, cu laba celui drept
înclinată, ca și cum ar
înlemnit
în timp ce lovea pe cineva. Dar
acolo, sub pânză, mai erau și alte
forme și, indcă setea îi devenea
tot mai puternică, sporind din
pricina muncii grele, Sinclair se
rugă ca măcar unele dintre ele să
fost ale unor vase pline cu apă.
Într-un târziu, materialul cu dungi
verzi și albe ieși aproape în
întregime la lumină, cu nomadul
mort conturându-se clar dedesubt.
Sinclair își îndreptă spatele, trase
aer în piept, adânc și prelung, apoi
îl prinse în mână. Îi strânse bine
colțul, numără până la trei și îl
îndepărtă dintr-o singură smucitură
puternică și amplă, oțelindu-se
pentru cazul că ar
dat de
cadavrul putrezit al unui om mort
cu mult timp în urmă. Dar nu găsi
un astfel de leș, nu dădu nici peste
un val de aer împuțit, nici peste
vreun un roi de muște sau de alte
insecte, și respirația îi reveni la
normal.
Bărbatul
care
zăcea
acolo,
odihnindu-și fața pe pământ,
murise de puțină vreme, iar
hainele sale bogate și armura nă
spuneau limpede că nu era un
simplu nomad din deșert, surprins
și ucis de furtună. Pe nisipul din
spatele lui era un morman de
pânză albă de bumbac, împăturită,
pe care Sinclair o recunoscu drept
u n keffieh, o eșarfă mare, pătrată,
cu care arabii obișnuiau să-și apere
capul de soarele deșertului, iar
deasupra acesteia bărbatul așezase
cu grijă un coif sarazin lucrat cu
migală, cu calota ascuțindu-i-se
într-un vârf înalt. Marginile se
prelungeau cu o vizetă ușoară, cu
un model complicat, și cu o
apărătoare din zale ne, lungă
până la umeri. Alături era un
iatagan lung, curbat, ale cărui
plăsele de os lustruite de vreme
erau, alături de teaca zgâriată,
dovezile
întrebuințării
sale
îndelungate. Indiferent cine ar
fost, omul sângerase până la
moarte. Partea de jos a corpului
era înnegrită și acoperită în
întregime cu o crustă aparent
solidă de nisip amestecat cu sânge
închegat. Sub piciorul întins, cel pe
care Sinclair îl remarcase ca ind
încremenit în plină lovitură, se a a
parul care îi susținuse adăpostul,
așa că nu îi fu greu să-și dea seama
ce se întâmplase. O ultimă lovitură
chinuită a bărbatului muribund
doborâse cortul peste el, punându-i
capăt vieții.
Impresionat de tragedia solitară a
unei asemenea morți, Sinclair se
pomeni căutând cuvintele care
trebuiau
rostite
deasupra
cadavrului, înainte de a-i trece prin
minte că vorbele pe care le-ar
spus, oricare ar
fost ele, s-ar
irosit zadarnic. Acela era un
războinic musulman, un păgân
care nu i-ar
mulțumit nimănui
pentru încredințarea su etului său
în mâinile Dumnezeului dușmanilor
lui creștini. Își plecă totuși fruntea,
coborându-și privirea spre leș, și
murmură:
— Oricine ai , odihnește-te în
pace. Nici măcar Allah al tău nu
poate fi împotriva acestei dorințe.
Își întoarse capul, uitându-se la
celelalte obiecte care se a aseră
sub pânza cortului, și primul lucru
pe care îl zări fu un burduf cu apă,
um at și greu. Alături, într-o
poziție ce sugera că mortul o
folosise drept pernă, era o șa
frumos lucrată, cu pielea mânjită
de sânge închegat, mai mult în
stânga decât în dreapta, ca și cum
călărețul ar
fost rănit la vintre.
Lângă șa erau încolăcite cu grijă
hățurile și căpăstrul, iar dincolo de
ele, astfel încât să se a e la
îndemâna unui om culcat pe spate,
erau burduful cu apă și doi coburi
plini.
Sprijinindu-și cu atenție brațul
rănit, Sinclair îi împinse cu piciorul
până ce ajunseră lângă cel mai
înalt morman de nisip îndepărtat
de deasupra cortului, apoi se așeză
pe acea mică piramidă, se aplecă,
prinse coburii cu mâna sănătoasă și
și-i sprijini de picior. Erau grei și
avea senzația că îi îngreuna ceva
care i-ar fi putut fi de folos.
Se apucă acum să-și scoată de
după gât propriul burduf cu apă, își
xă pocalul între genunchi și așeză
recipientul deformat și alunecos dea lungul antebrațului înainte de a-i
scoate dopul cu dinții. I se păru că
avusese nevoie de ore întregi, iar
buzele și gura îi erau complet
uscate și dureroase, dar, în cele din
urmă, reuși să lase jos burduful și
să bea din pocal. Rezistă tentației
de a-l reumple după ce îl golise și
și-l îndesă hotărât sub vesta de
piele. Avea ochii ațintiți asupra
coburilor.
Chiar și cu o singură mână, îi
dezlegă în câteva clipe. În cel din
dreapta erau mâncare și cele
necesare pentru a o pregăti: o
pungă cu o cantitate substanțială
de făină, o alta, minusculă, cu sare
măcinată, și mai multe bucăți de
carne uscată, foarte condimentată.
Mai erau și curmale, proaspete și
uscate, alături de o mână de
măsline înfășurate cu grijă într-o
bucată de muselină. Într-un alt
pătrat mare de pânză găsi un
trepied articulat pentru gătit și o
pungă moale, din piele de
antilopă, pentru erbere, care se
agăța de trepied, alături de un mic
bol și de o farfurie, amândouă din
metal lucios. Un alt pachet, mai
mic, conținea două linguri, una din
corn și una din lemn, și un cuțit
ascuțit.
În cel de al doilea cobur erau o
pungă cu grăunțe și o traistă de
agățat la gâtul calului, alături de
două pachete, dintre care unul mai
mare și mai greu, înfășurate,
amândouă, în pânză verde cu alb,
la fel ca a cortului. Sinclair îl
deschise pe cel mai voluminos și
găsi o tunică de zale cum nu mai
văzuse
niciodată.
Marginile
gulerului pătrat și ale mânecilor
erau țesute dintr-un metal argintiu,
aplatizat, prea rigid ca să e din
argint, iar verigile sale cu laturi
plate alcătuiau cea mai nă și mai
ușoară plasă de oțel pe care o
atinsese vreodată. Veșmântul era
căptușit, în întregime, cu o pânză
verde, moale, dar foarte rezistentă,
care nu făcea niciun fel de cute sau
de încrețituri. Îl așeză alături și
deschise cel de al doilea pachet,
pentru a da la iveală un hanger
splendid ornamentat, cu lama
încovoiată, cu mânerul și teaca
dintr-un ligran argintiu presărat
cu nestemate roșii, verzi și albastre.
Luă arma, conștient că nu mai
strânsese niciodată între degete
una atât de prețioasă, și o cântări
în palmă în timp ce se răsucea ca
să arunce o privire spre mortul de
alături.
— Ei bine, Păgânule, murmură el,
n-am cum să a u cine ai fost, dar
te-ai fălit cu lucrurile tale, așa că îți
făgăduiesc c-o să le port de grijă șio să le folosesc cu recunoștință,
dacă scap vreodată de aici.
Reîmpachetă totul în coburi și se
ridică din nou în picioare, apoi
împături pânza cortului care
acoperise mortul până când o putu
ridica, așezând-o alături de șa și de
coburi, dându-și seama că, de
atunci înainte, avea să aibă mult
mai multă nevoie de ea decât fostul
posesor. Luă cei doi pari care o
susținuseră și îi așeză între
faldurile pânzei. Pe urmă îl
îngropă pe sarazin cât de bine
putu, înfășurându-l în mantia lui
năclăită de sânge, punându-i coiful
la cap și iataganul alături și
trăgând apoi nisip cu piciorul până
ce reuși să-i dea forma unei movile
deasupra
mormântului
puțin
adânc, ascunzând cu desăvârșire
leșul de dedesubt. Știa că urmele
săpăturilor sale aveau să dispară în
câteva zile, iar probabilitatea ca
mormântul să rămână intact după
aceea era foarte mare, ocupantul
său ind la adăpost de vulturi și
vulnerabil numai în cazul în care
vreun animal rătăcitor simțea
mirosul de putreziciune și dezgropa
carnea care îl răspândea. După ce
își îndeplini sarcina, își înfășură
keffieh-ul mortului în jurul capului,
curăță șaua de sânge cât de bine
izbuti, folosind numeroși pumni de
nisip, și se strădui să prindă calul.
După o oră, pornise iarăși la
drum, ducând animalul de frâu.
Efortul de a-l înșeua cu o singură
mână aproape că îi sleise puterile.
Din fericire, odată prins, calul îl
lăsase s-o facă, așteptând răbdător
în timp ce Sinclair se străduia să
ridice șaua grea, luptându-se să i-o
potrivească pe spate și apoi să-i
strângă chingile și să-i lungească
scările,
indcă fostul proprietar
avusese picioarele cu o palmă mai
scurte decât ale lui. Acum, cu
cortul, coburii și burdufurile cu apă
bine xate de șaua calului adăpat
și hrănit cu o mână de grâne,
mergea înaintea acestuia, scrutând
panorama ce i se deschidea
înainte, cu hățurile petrecute peste
umărul teafăr și având drept
singură povară sulița lungă și grea
pe care o ducea în mână.
Peste o jumătate de oră, găsi ceea
ce căuta, un bolovan solitar al
cărui vârf ieșea deasupra nisipului,
la adăpostul unei dune înălțate mai
sus decât el. Conduse calul drept
spre a oriment și se cocoță pe el.
Folosindu-l drept platformă pentru
încălecat și contrabalansându-se cu
coada lungă a suliței, se săltă cu
stângăcie în șa, cu brațul stâng
sprijinit în față, pe greabănul
animalului. Odată instalat într-o
poziție sigură, cu picioarele în
scări, simți o ușurare imensă și,
pentru prima oară de când se
trezise singur în grotă, își îngădui
să se gândească, ba chiar să spere,
că ar
fost posibil să scape cu
viață din acel coșmar. Zvâcnetul
urechilor calului era unicul indiciu
care sugera că animalul își dădea
seama c-avea în spate un alt
călăreț, foarte voinic. Sinclair se
strâmbă. Ce s-ar
întâmplat dacă
animalul refuza să se urnească
atunci când i-o cerea? O singură
tresăltare serioasă,
cu capul
aplecat, și el ar căzut lat în nisip,
cu fața în sus.
Și ce avea să facă acum cu sulița?
Devenise tot atât de nefolositoare
precum fosta lui sabie, de vreme ce
nu o putea ține în mână în același
timp cu frâul. Se uită cu părere de
rău la arma solidă, apoi o în pse
cu vârful în nisip. Deschise coburul
din stânga și scoase pumnalul
incrustat cu nestemate. Îi îndepărtă
învelișul de pânză și își oferi
răgazul de a-l mai admira încă o
clipă înainte de a și-l strecura în
partea din față a vestei. Pe urmă
scrâșni din dinți, strânse bine
hățurile și îmboldi calul cu
călcâiele, regretând că nu se uitase
dacă fostul stăpân al calului avea
pinteni. Animalul scoase un singur
fornăit, apoi începu să meargă
liniștit, iar Sinclair adresă, în gând,
o rugăciune de mulțumire zeității
ce îl ajutase, oricare ar
fost ea.
Deplasarea
în
pas
lejer
îi
convenea, indcă nu-și dorea să
facă nimic în pripă, înainte de a
aprecia temperamentul calului
comparativ cu al său, dar, odată
urcat în șa, era conștient că înainta
de cel puțin trei ori mai repede.
Întinse mâna și bătu recunoscător
animalul pe gât, încurajându-l.
— Foarte bine, bidiviule, șopti el.
Se pare că, de acum înainte, vom
împreună, tu și cu mine.

5.
Legănat de ritmul uniform și
familiar al trapului calului, Sinclair
nu se gândise să adoarmă în șa,
dar, când animalul se opri pe
neașteptate, nechezând ușor, se
trezi brusc, simțind în piept arsura
emoției și a spaimei. Își dădu
instantaneu seama că îl furase
somnul și se întreba deja la ce
anume era posibil să-l
dus
această prostie. Dar nu vedea
niciun pericol, prin preajmă nu era
nimeni,
nu
simțea
nicio
amenințare. Singurul amănunt ieșit
din comun al întregii scene era
calul, care stătea neclintit, cu
vârfurile
urechilor
îndreptate
înainte.
Când se uitase ultima dată în jur,
Sinclair nu zărise, nicăieri, nicio
stâncă, dar acum, la nu mai mult
de cincisprezece pași în față, se
înălța un povârniș de piatră,
dominându-l prin înălțimea de
patru ori mai mare decât a lui.
Mult mai treaz decât fusese de zile
întregi, se uită la stânca dinaintea
ochilor săi, la tăietura neagră, în
diagonală, reprezentată de sura
deschisă către el, și la o suliță,
asemănătoare cu cea pe care o
abandonase mai devreme, a ată în
fața ei, cu vârful în nisip. Știa că
avea aceeași lungime cu a lui și că
era pe jumătate îngropată. Mai știa
și că era posibil ca în gura peșterii
să e cineva, pregătit să-l atace,
poate cineva cu un arc, și că,
rămânând nemișcat acolo unde
stătea, îl invita să-l ia la ochi.
Era pe punctul de a o porni în
altă direcție când privirea i se
întoarse spre coada verticală a
suliței.
Lachlan Moray găsise o targă
făcută din două sulițe: Sinclair o
folosise pe una drept toiag, iar
cealaltă rămăsese în urma lui, în
grota unde se adăpostise de
furtună. Dar dacă, se întrebă el,
existase și o a treia, iar Lachlan o
luase cu el? Era, într-adevăr, foarte
puțin probabil, dar nu imposibil.
Fusese inconștient în cea mai mare
a timpului cât îl trăsese Moray pe
targă și se a ase numai în spatele
lui. Dacă așa stăteau lucrurile,
arma pe jumătate îngropată în fața
surii din stâncă ar
putut
aceeași suliță, împlântată ca semn
de recunoaștere. Fisura se înălța la
doi pași în spatele ei, dezolantă și
întunecată, și era aproape sigur că
nisipul o umpluse, cel puțin parțial.
Moray s-ar
putut a a înăuntru,
adormit sau rănit.
Sinclair descălecă, dându-se jos
din șa cu toată grija de care era în
stare. Își scoase pumnalul cu lama
lungă și înaintă cu precauție,
mijindu-și ochii ca să se ferească de
strălucirea orbitoare re ectată de
stâncă în timp ce privea tăietura
întunecată care era gura peșterii.
Dar nu avu nevoie decât de doi
pași ca să-și dea seama că se uita la
o umbră, nu la o deschizătură în
piatră. Stânca avea un ieșind, ca o
lamă de sabie, proiectat înspre el;
suprafața cu muchii ascuțite a
acestuia se îmbina perfect cu
peretele din spate, formând un
cotlon adăpostit, iar muchia sa
verticală arunca umbra densă,
întunecată, pe care Sinclair o
confundase cu gura unei peșteri.
Supărat pe sine însuși
indcă
descălecase fără niciun rost,
cavalerul se ridică, renunțând la
poziția sa ghemuită, și era pe
punctul de a face cale-ntoarsă când
ceva, un imbold al curiozității, îl
îndemnă să se apropie, să se
asigure că ungherul adăpostit era
într-adevăr atât de gol precum
părea.
Nu era. În lumina care scălda
nisipul,
se
distingeau
clar,
înțepenite într-un colț al surii
puțin adânci, capul și partea de sus
a trupului unui bărbat căzut, dar
dând impresia că stătea în picioare
în unghiul făcut de cei doi pereți.
Prima reacție a lui Sinclair fu
exaltarea, la gândul că Moray își
găsise adăpost și supraviețuise, așa
cum își dorea el și cum sperase. Se
grăbi să se apropie, îngenunche și
îndepărtă nisipul de pe capul
înfășurat cu o pânză. Acesta se
mișcă, retrăgându-se cu o tresărire
de surpriză sau de protest
împotriva atingerii neașteptate,
dar degetele lui Sinclair se
agățaseră deja de marginea unui
strat de pânză, și zvâcnirea bruscă
îl
eliberă
de
acoperământ,
dezvăluind o parte a chipului de
dedesubt. Templierul se ridică întro clipă. Își scoase pumnalul și
rămase așa, ezitând.
Cei câțiva centimetri de față și de
păr pe care îi zărise nu îi
aparțineau lui Sieur Lachlan
Moray. Părul lui Lachy era blond,
aproape ca aurul pur, iar obrajii lui
erau curați, întotdeauna înroșiți și
întotdeauna jupuindu-se, fără a
apuca vreodată să e bronzați de
soarele deșertului. Indiferent cine
ar
fost omul care zăcea acum în
fața lui Sinclair, nu îi era prieten.
Pielea feței era de un cafeniuînchis, precum al cojilor de nucă,
iar rele de păr din jurul gurii erau
negre și sârmoase. Sinclair făcu
încă un pas înapoi, cu pumnalul în
poziție de luptă. Știa că nu se a a
în niciun pericol, pentru că
bărbatul din colț era îngropat în
nisip chiar mai adânc decât fusese
el însuși și își amintea cât de greu îi
fusese să se elibereze. Stând așa, cu
privirea în jos, spre forma
nemișcată,
observă
o
mică
neuniformitate, o curbură ascuțită
a giulgiului de nisip care o masca,
și, fără să-și ia ochii de la capul
încă ascuns, își puse pumnalul în
teacă, apoi se aplecă și pipăi
um ătura cu degetele, descoperind
mânerul unei săbii.
Se îndreptă încet, trăgând arma
după sine, și se pomeni ținând în
mână un iatagan sarazin, cu lama
curbată și lucioasă prelucrată în
acea complicată manieră siriană
numită „de Damasc”. Știa că era o
lamă nă și ceva îi spunea că
stăpânul ei era oștean, ceea ce îl
făcea de două ori mai periculos.
Dar își dădea seama și că nu era
nevoie să-l ucidă. Nu trebuia decât
să se îndepărteze, să încalece din
nou și să-și vadă de drum, lăsându-l
pe păgân cu soarta lui. Dar, chiar
în timp ce o gândea, știa că nu o
putea face. Era el însuși oștean și
trăia după codul războinicilor. Nu
ucisese niciodată pe cineva care nu
încercase să-l omoare într-un fel
sau altul. Înjurându-se deja pentru
că era un prost, în pse iataganul
cu vârful în nisip, la îndemână, și
îngenunche
lângă
silueta
prăbușită. În timp ce apuca din
nou de pânza înfășurată în jurul
capului, omul din nisip zvâcni
violent, dar Sinclair nu făcu altceva
decât să-și lase brațul în atele
deasupra zonei în care se a a
sternul celuilalt, țintuindu-l locului
câtă vreme îndepărtă numeroasele
straturi de material, după care se
retrase, ca să vadă ce dezvăluise.
Chipul care îi întorcea privirea
era, fără nicio îndoială și după cum
bănuise, al unui sarazin, prelung,
cu fruntea înaltă, cu nasul acvilin,
cu pomeți proeminenți, cu pielea
bine întinsă sub ochii înguști,
adânciți în orbite și atât de
întunecați încât păreau de un
negru uniform. Buzele și bărbia nu
se zăreau de sub părul negru,
sârmos și lucios,
ecare șuviță
părând să aibă propriul său înveliș
de nisip
n. Albul ochilor era
decolorat și părea in amat, ind
probabil insuportabil de iritat de
aceleași re de nisip, presupuse
Sinclair, dar pe chip nu se vedea
nicio urmă de supărare. În minte îi
veni cuvântul stoic, care nu mai
apăruse în gândurile sale de ani de
zile, și-și spuse că se potrivea.
Incapabil să se miște, sarazinul îl
privea fără nicio expresie, probabil
așteptând să vadă ce avea să facă
în continuare, și, pentru câteva
minute, niciunul dintre ei nu se
clinti și nu scoase niciun sunet.
Într-un târziu, Sinclair trase aer în
piept.
— Foarte bine, ăcăule, spuse el,
în dialectul scoțian de acasă. Să te
scoatem de-acolo.
Își duse un deget la buze, ca
avertisment,
apoi
își
trase
pumnalul din teacă și îl ridică
pentru ca sarazinul să-l poată
privi, după care îl în pse în nisip,
lângă genunchiul său drept. Pe
urmă, fără niciun alt cuvânt, se
aplecă și începu să dea deoparte
nisipul cu palma făcută căuș,
pornind de sub bărbia celuilalt și
dezgolindu-i umerii înainte de a-i
elibera brațul stâng, scoțând la
lumină o cămașă nă de zale, care
îi aduse aminte de cea găsită
asupra mortului. Din momentul
acela, sarazinul munci alături de el,
îndepărtându-și nisipul de pe
propriul trup. Sinclair își schimbă
de două ori poziția, mai întâi
aruncând iataganul în spate, mai
departe de o lungime de braț, apoi
aducându-și pumnalul la-ndemână,
dar la o distanță de la care celălalt
să nu-l poate înșfăca.
Lucrară
împreună,
zgomotul
răsu ărilor lor grele ind singurul
din jur, dar, când Sinclair își
afundă în sfârșit mâna mai jos de
talia sarazinului, cu intenția de a
scoate un braț de nisip dintre
picioarele acestuia, omul mormăi
gros și își aruncă brațul în aer, un
semn inconfundabil care îi cerea să
umble cu grijă. Sinclair se lăsă pe
spate și clipi, întrebându-se cu ce
greșise, dar celălalt se aplecă și îi
arătă cam pe unde trebuia să e
piciorul său stâng, făcând mișcări
viguroase care sugerau săpatul și
îndemnându-l evident să continue.
Cavalerul franc se întoarse la lucru,
dar, în momentul acela, văzu
precauțiile cu care își elibera
sarazinul piciorul drept și înțelese
că trebuia să e rănit. Văzu și cât
de tras la față devenise de când
începuseră să sape și când înțelese
acest fapt își aduse aminte de cât
de sete îi era și lui. Se ridică brusc
și se îndreptă spre calul a at în
partea
opusă
a
peretelui
adăpostului, de unde reveni cu cel
mai mare și mai plin dintre
burdufurile cu apă și, pe când se
întorcea, îl auzi pe sarazin
scuipând nisip. Sunetul încetă
imediat ce umbra lui Sinclair
deveni vizibilă și, când trecu de
marginea
lamei
de
piatră,
descoperi că bărbatul la care
începuse să se gândească numindu-
l Barbă Neagră îl xa cu privirea
așa cum o făcuse și mai înainte,
stoic, cu chipul lipsit de orice
expresie.
Sinclair se sprijini de peretele de
stâncă și aruncă burduful greu
către celălalt, care îl prinse în
ambele
mâini,
cu
surpriza
zugrăvită pentru prima oară pe
chip.
— Dă-i drumul, flăcăule. Bea.
Îi făcu semn cu capul, iar
sarazinul îi răspunse în același
mod, cu o
gură din nou de
nepătruns, apoi scoase dopul
burdufului. Sinclair îl privi strâmb.
— E grozav să ai două mâini când
trebuie să bei dintr-un burduf, nu-i
așa?
Sarazinul se opri înainte de a
duce burduful la gură, cu ochii la
Sinclair, vizibil nedumerit. Când
era pe punctul de a-și repeta
spusele în limba arabă, scoțianul își
luă seama și continuă în limba sa
natală:
— Haide, bea, și toarnă-mi și mie.
Își scoase pocalul de metal de sub
vestă, îl lovi de atelele brațului său
inutilizabil, apoi înaintă cu mâna
întinsă. Sarazinul se uită la braț,
apoi dădu din cap, în semn că
înțelesese, și umplu pocalul.
Sinclair sorbi cu delicatețe și își
clăti gura, scuipând înainte de a
lua o a doua înghițitură de apă
curată, după care se sprijini din
nou de perete. Sarazinul făcu
același lucru, clătindu-și gura cu
grijă și fără grabă înainte de a
scuipa delicat mâlul ce rezultase. Se
uită iarăși la Sinclair, evident
cerându-i permisiunea, și, când
acesta dădu din cap, repetă totul,
apoi sorbi a treia oară cu o ușurare
inconfundabilă, plimbându-și apa
prin gură înainte de a o înghiți.
— Dă-i înainte. Mai ia. Și spală-te
pe ochi, indcă știu exact cum te
simți.
Sinclair ridică pânza în care
fusese înfășurat capul celuilalt. O
prinse de un capăt și o scutură
până ce îndepărtă aproape tot
nisipul, apoi mimă umezirea ei și
ștergerea ochilor înainte de a i-o
întinde celuilalt bărbat, care îl
privise cu atenție și făcu ceea ce îi
sugerase. Când termină, ridică
burduful, evident întrebându-l pe
Sinclair dacă voia să mai bea și,
când scoțianul clătină din cap, îi
puse dopul și îl așeză cu
îndemânare alături. Sinclair făcu
un pas înainte și își regăsi
pumnalul care stătea tot în pt în
nisip, apoi se ridică în picioare și
se uită în jos, spre celălalt.
— Am o nedumerire, jupâne
Barbă Neagră: tu ești prizonierul
meu sau eu sunt prizonierul tău?
Am pumnalul și sabia ta, dar nu-s
sigur că mi-ar de mare folos dacă
ajungem la luptă. Depinde, cred
eu, de piciorul ăla al tău, pentru
că, dacă e într-o formă mai bună
decât brațul meu, o să trag
ponoasele.
Tăcu, întrebându-se ce era mai
bine să facă în continuare, dar
ind cât se poate de conștient că
trebuia să termine ceea ce
începuse.
— Atunci, hai să ne lămurim,
spuse, ridicând din umeri.
După câteva minute, dezgropase
piciorul stâng al celuilalt și îl
scutura de ultimele re de nisip,
dar sarazinul se ocupa încă de
dreptul, cu mare grijă, măturând
nisipul cu delicatețe, și nu era greu
de observat că era foarte îngrijorat
pentru ceea ce se mai a a încă
dedesubt. În scurt timp, Sinclair
văzu cu ochii lui ce nu era în
regulă. Piciorul era bandajat și
prins în atele, iar treaba fusese
făcută, fără nicio îndoială, de
cineva care se pricepea. Scoțianul
râse zgomotos, cu toate că sunetul
nu
sugera
nicidecum
buna
dispoziție.
— Ei, suntem o pereche grozavă,
nu-i așa? Avem împreună șase
membre zdravene și niciunul dintre
noi nu e bun de nimic, nu putem
nici să stăm de vorbă, așa că la ce
să mai pomenesc de vreo luptă.
Își săltă brațul și lovi cu lama
pumnalului în săgețile de oțel care
îi serveau drept atele și în colțul
buzelor celuilalt
utură, pentru
prima dată, ceva care aducea a
zâmbet.
— Ei, am putea foarte bine să mai
bem niște apă, indcă nu sunt în
stare să mă gândesc ce-ar trebui să
facem acum. Mă-ndoiesc că-s
capabil să mă sui iar pe cal, cu
afurisitul ăsta de braț, fără o
platformă pentru încălecat și, chiar
dacă aș putea, tu n-ai avea cum să
te salți în spatele meu. Ridică din
nou burduful
și i-l
întinse
sarazinului. Ține, tu torni mai bine
decât aș face-o eu, așa că toarnămi.
Peste câteva clipe, se îndepărtă și
se așeză pe o movilă de nisip, cu
pocalul plin-ochi. Când întinse
mâna în jos, ca să și-l așeze cu
băgare de seamă la picioare,
mânerul hangerului cu nestemate îi
alunecă dintre faldurile vestei.
Înainte de a apuca să-l împingă la
loc, auzi icnetul sarazinului și își
ridică privirea ca să-i vadă expresia
stranie de pe chipul cu ochii larg
căscați.
— Ce nu e în ordine? Ăsta?
Scoase pumnalul și îl ridică, astfel
încât celălalt să-l poată vedea.
Sinclair zări o licărire în ochii lui
înainte ca fața să-i redevină tot
atât de imobilă cum fusese până
atunci.
— De unde ai cuțitul ăla?
Întrebarea era în limba arabă, dar
Sinclair o anticipase și își păstră
propriul chip lipsit de expresie în
timp ce clătina din cap și ridica din
umeri, ca și cum n-ar
înțeles
nicio iotă. N-ar
fost în stare să-i
explice cuiva de ce o făcea pe
neștiutorul, dar avea instinctiv
convingerea că așa era cel mai
bine. Sarazinul se încruntă, apoi
încercă altceva.
— De unde ai făcut rost de el?
De data asta întrebase în franceză
și Sinclair făcu ochii mari, surprins,
dar îi răspunse imediat, în aceeași
limbă, sincer încântat indcă putea
să comunice cu celălalt fără să-i
dezvăluie că înțelegea araba.
— L-am găsit azi-dimineață.
Asupra unui mort. La vreo zece
kilometri de aici.
După o tăcere îndelungată,
sarazinul vorbi din nou.
— Tu l-ai ucis?
Sinclair simți durerea din spatele
întrebării și clătină din cap, apoi
își săltă brațul țeapăn, astfel încât
să se sprijine pe genunchiul ridicat.
— Nu, răspunse el, punându-și
brațul astfel încât să stea cât mai
comod. Ți-am spus, l-am găsit
mort, îngropat, așa ca tine. Cine
era? E limpede că-l cunoșteai.
Sarazinul tăcu o vreme, apoi își
lăsă capul în jos, încuviințând.
— Îl chema Arouf. Era fratele mai
mic al soției mele. Era grav rănit
când a plecat de aici. Sângerarea
încetase atunci, de câteva ore, iar
rana era închisă și bandajată
strâns, dar trebuie să se redeschis
în timp ce călărea.
— Ți-a luat calul și te-a lăsat aici?
— Nu era nimic altceva de făcut.
Eram trei bărbați și aveam doi cai.
Arouf a luat-o spre nord, în căutare
de ajutor, iar Sayeed s-a dus către
est. M-au lăsat aici, în siguranță, la
umbră. Niciunul dintre noi nu știa
c-o să vină furtuna.
— Deci celălalt bărbat, acest
Sayeed, ar putea fi încă în viață?
— Da, dacă aceasta e voia lui
Allah. Dacă e scris în Cartea
Îngerului. Dacă nu, s-ar putea să
scrie acolo că noi doi o să murim
aici, împreună. Se uită în jur. Dar
încă nu ne-a sosit ceasul. Și eu am
apă și un sac cu mâncare,
îngropate de vânt pe-aici, pe
undeva.
Sinclair îi ignoră ultimele cuvinte.
— Ce s-a-ntâmplat cu piciorul tău
și cine a făcut asta?
Arătă către atele.
— Sayeed ne-a salvat pe
amândoi.
A-nvățat
artele
tămăduirii.
— E doctor?
— Nu, e oștean, dar a-nvățat în
tinerețe, de la tatăl lui, care-a fost
un doctor vestit. Sayeed n-a
practicat
niciodată
meșteșugul
tatălui său, dar a ținut minte tot ce
l-a-nvățat despre îngrijirea rănilor.
— Și a plecat călare, către est?
O altă înclinare a capului.
— Așa cum spuneam.
— În căutarea cui? Cum ați ajuns
aici? Ați fost la Hattin?
— Hattin? A, vrei să spui Hittin…
Apoi fruntea sarazinului se
încruntă, dar rezistă pur și simplu
impulsului de a pune întrebarea
care îi trecea prin minte și se
mulțumi să răspundă:
— Nu, n-am fost. Eram în drum
spre
Tiberias,
supunându-ne
chemării sultanului, când s-a
abătut nenorocirea asupra noastră.
Sinclair își lăsă mâna în jos și îi
întinse din nou burduful cu apă
sarazinului.
— De vreme ce tot n-avem nimic
altceva de făcut, povestește-mi, iar
pe urmă o să căutăm mâncarea ta
și apa. Ce vi s-a-ntâmplat?
Bărbatul cu chip întunecat căzu
pe gânduri câteva clipe, apoi
începu să vorbească.
•
Se numea Ibn al-Farouch, spuse
el, conducea un grup de călăreți
trimiși în recunoaștere și se a a în
sud-vest, în apropierea orașului
Ibelin de pe coastă, când sosise un
sol, vestindu-i că li se cerea să
plece la Tiberias, la o depărtare de
o sută treizeci și cinci de kilometri.
Porniseră la drum imediat ce
primiseră
porunca,
dar
se
întâlniseră cu un bărbat rănit, care
scăpase, cu numai câteva ore
înainte, dintr-un sat atacat de
tâlhari. Aceștia, le povestise
fugarul, nu erau nici măcar
douăzeci la număr, dar dintre
săteni lipseau bărbații în putere și
nu fuseseră în stare să li se
împotrivească. Numele satului, care
lui Sinclair nu-i spunea nimic, îi
atrăsese imediat atenția lui alFarouch, pentru că avea acolo un
unchi bătrân, un frate mult iubit al
mamei sale. Cuprins de mânie la
gândul că unchiul său, care fusese
întotdeauna bun cu el și cu familia
lui, fusese lovit sau poate chiar ucis
de briganzii nelegiuiți, își lăsase
oamenii să-și continue drumul, iar
el plecase, cu o escortă de zece
bărbați aleși pe sprânceană, să-i
pedepsească pe netrebnici.
Din nefericire, continuă el după o
lungă întrerupere, în furia și
indignarea sa, își subestimase
vrăjmașii, nu numai în privința
forței, ci și într-a numărului, luând
de bune spusele fugarului. El și ai
lui se treziseră într-o ambuscadă
pusă la cale în mod inteligent, întro albie secată, cu pereți abrupți, și
pierduseră șapte oameni, uciși de
nemernicii ascunși, înainte de a
avut timp să se adune. Numai
Sayeed, Arouf, el însuși și încă un
altul izbutiseră să scape, după o
luptă cu tâlharii, dar trei dintre ei
și doi dintre cai fuseseră răniți. Al
patrulea bărbat murise în scurt
timp, din cauza rănilor, așa cum se
întâmplase și cu armăsarul lui, iar,
după o vreme, Sayeed retezase
beregata calului lui Arouf, când
tăietura adâncă din pântecele
animalului sfârșise prin a se
despica, lărgindu-se, și mațele îi
căzuseră, încâlcindu-i-se în jurul
copitelor. Arouf își apăsase o
bucată de pânză peste rana din
vintre, care sângera, apoi se urcase
pe cal, în spatele lui Sayeed, și
continuaseră toți trei să călărească
până când ajunseseră în locul
acela, unde poposiseră peste
noapte. Sayeed, singurul care nu
fusese rănit, oprise mai întâi
sângerarea lui Arouf, presărând o
pulbere peste rana pe care o
bandajase apoi foarte strâns. Pe
urmă se ocupase de piciorul lui alFarouch, al cărui os mai subțire
plesnise, lovit de săgeata unei
arbalete. Îi curățase rana, pusese
osul la loc cât de bine putuse, apoi
bandajase piciorul și îl pusese în
atele, spunând că se aștepta să se
vindece pe deplin.
Își petrecuseră noaptea împreună
și, în zorii zilei următoare,
vorbiseră despre ceea ce aveau de
făcut. Camarazii lor ajunseseră
probabil departe sau poate chiar se
opriseră să-i aștepte ori se
întorseseră să-i caute, dar cei trei
știau că șansele de a
găsiți fără
ajutor erau mici, lăsându-le puține
speranțe.
Așa
că
al-Farouch
hotărâse ca Sayeed să plece călare,
pentru a da de urma celorlalți.
Arouf n-ar
avut niciun rol în
toată povestea, dar jurase că se
simțea destul de bine ca să poată
călări,
indcă rana din vintre
încetase să-i mai sângereze. Avea
să plece călare, împreună cu
Sayeed,
nesocotind
dorința
cumnatului său pentru prima oară,
în toți anii scurși de când se
cunoșteau. Urma să se îndrepte
către nord, în timp ce Sayeed avea
să caute mai departe, în est. AlFarouch, căruia îi era peste putință
să încalece din cauza piciorului în
atele, avea să rămână pe loc, cu o
rezervă de mâncare și apă
su cientă pentru șapte până la opt
zile, când unul dintre ceilalți, dacă
nu chiar amândoi, aveau să se
întors, aducând ajutoare. Pe urmă
cei doi plecaseră, lăsând scutul
rotund al lui al-Farouch agățat de
capătul de sus al suliței acestuia, ca
semn de recunoaștere a locului la
întoarcere.
— Și acum știi tot atât de multe
ca mine, ferenghi, încheie sarazinul,
folosind forma arabă a cuvântului
franc și căzând din nou în muțenie.
Sinclair rămase tăcut, meditând
asupra celor a ate. Dacă Sayeed
supraviețuise furtunii și își găsea
camarazii, avea să se întoarcă
acolo, ceea ce, pentru el, ar
însemnat sfârșitul. Știa că încă mai
putea să plece călare; avea să
reușească să se urce în șa, într-un
fel sau altul, chiar și fără o
platformă pentru încălecat, acum,
când văzuse cât de blând era calul.
Se gândi să arunce o privire ca să
se convingă că animalul era tot în
apropiere, dar se aplecă în schimb
spre sarazin, punându-i încă o
întrebare.
— Cum se face că știi limba
noastră?
— Una dintre limbile voastre,
răspunse sec celălalt. Când ai
vorbit prima dată, în acea primă
limbă pe care ai folosit-o, cuvintele
au căzut asupra urechilor mele ca o
bolboroseală
a djinnilor{5}. Ce
zgomote au fost alea?
Sinclair zâmbi larg pentru prima
dată, după zile întregi.
— Aia era gaelica, limba
poporului meu din Scoția, locul
unde m-am născut.
— Atunci nu ești franc?
— Nu, sunt ceea ce numesc ei
scoțian, dar familia mea a venit
acolo din ținuturile francilor, acum
o sută de ani. Când am auzit că aici
e nevoie de luptători, m-am
alăturat oștirii.
— Atunci ești cavaler? Văd că nu
porți niciun însemn al rangului.
— Le-am aruncat, odată cu
armura, când m-am văzut nevoit să
merg pe jos prin deșert. În locul
acesta poți muri în mult prea multe
moduri, nu e nevoie să i atât de
nesăbuit, încât să cauți unul,
împovărându-te cu oțel nefolositor
și cu straie grele.
— Da, înțeleg. E limpede că ai
stat aici su cient de mult timp ca
să
deprinzi
o
brumă
din
înțelepciunea lui Allah, lăudat e
numele Său… Dar ai venit ca să
ucizi sarazini, nu-i așa?
— Nu, nu tocmai. Am venit
pentru că datoria mea de cavaler
mi-a cerut să u aici, în Outremer.
A ucide sau a ucis nu e decât una
dintre legile cavalerești.
— Atunci ești unul dintre cavalerii
Templului?
Ceva, o amenințare greu de
de nit din acea întrebare simplă, îl
făcu pe Sinclair să schimbe
răspunsul a rmativ care îi venise
pe buze, dar reuși să ascundă
adevărul fără să mintă și, își spuse
el, fără să se trădeze.
—
Sunt
cavaler,
spuse,
tărăgănând cuvintele. Din Scoția,
a ată departe de țara francilor, la
mai multe zile de călătorit pe mare.
Nu toți cavalerii din Outremer sunt
ai Templului sau ai Ordinului
Ospitalierilor.
— Nu, dar djinnii Templului sunt
cei mai periculoși dintre toți.
Sinclair lăsă a rmația celuilalt
așa cum căzuse.
— Nu mi-ai răspuns la întrebare,
nu mi-ai spus cum ai ajuns să
vorbești limba francilor.
— Am învățat-o de copil, în
Ibelin, locul unde am crescut. După
căderea Ierusalimului și cu mult
înainte de nașterea mea, un senior
franc a construit acolo o fortăreață.
Seniorul și-a atribuit numele
orașului. Când eram copil, am
lucrat acolo, la grajduri, și am
alergat și m-am jucat împreună cu
ul lui, care era de vârsta mea. Am
învățat să vorbesc limba lor, iar
băiatul a învățat-o pe a mea.
Sinclair încruntă din sprâncene.
— Ibelin… Vorbești despre Sieur
Balian de Ibelin? Îl cunosc. Am
mers împreună, călare, pe drumul
de la Nazaret la…
Se întrerupse, dându-și seama că
era posibil să
spus mai multe
decât trebuia, dar al-Farouch dădea
deja din cap.
— El trebuie să e. În limba
noastră, numele lui e Balian ibn
Barzan și acum e un bărbat cu
in uență
printre ferenghi – un
cavaler, dar nu unul al Templului.
— Atunci sunteți încă prieteni?
Sarazinul ridică din umeri.
— Cum ar putea un musulman și
un creștin să e prieteni, în timpul
Jihad-ului, războiul sfânt? Nu neam mai văzut de ani întregi, de
când eram niște băietani. Am putea
trece unul pe lângă altul prin
souk{6} fără s-o știm.
Sinclair se plesni cu palma mâinii
tefere peste coapsă și își îndreptă
spatele, răsucindu-se ca să arunce o
privire în lumina strălucitoare a
soarelui din spatele lui.
— Ar trebui să mâncăm ceva.
Orice om are nevoie s-o facă, chiar
și în timpul unui Jihad, nu-i așa?
Când ai mâncat ultima oară?
Al-Farouch căzu pe gânduri, cu
buzele strânse.
— Nu-mi aduc aminte, dar a fost
cu mult timp în urmă.
Sinclair se ridică.
— Mi-am lăsat calul – calul tău –
înșeuat în plin soare și probabil că
suferă. Dacă-l aduc aici, aproape
de tine, mă ajuți să-i dau jos șaua?
E greu să desfaci o chingă bine
strânsă cu o singură mână.
— Da, dar trebuie să-l aduci
destul de aproape ca să pot ajunge
cu mâna la el.
În scurt timp, după ce se îngrijise
de cal și îi scosese coburii, Sinclair
lăsă șaua să cadă pe solul micului
lor adăpost și se așeză pe ea în
vreme ce scotocea prin sacul cu
mâncare, de unde scoase o bucată
mare de carne uscată și un cuțit
mic, bine ascuțit. Îi aruncă
musulmanului surprins mai întâi
carnea și apoi cuțitul, pe care
acesta îl prinse cu ușurință de
mâner.
— Ține, tu ai două mâini și poți
tăia mai bine decât mine. Taie ca
să mâncăm amândoi, iar eu mă
ocup de rest.
Sarazinul începu să taie felii
carnea tare, fără să spună nimic, în
timp ce Sinclair scoase din cobur,
pentru amândoi, smochine uscate,
curmale și pâine.
Mâncară
într-o
tăcere
curtenitoare, ciudat de prietenoasă,
ecare cu gândurile lui. Sinclair
medita asupra improbabilității
împrejurărilor ce îl aduseseră în
situația de a-și împărți tacticos
masa cu un dușman pe care, în alte
condiții, ar
încercat să-l ucidă
imediat ce i-ar
apărut înaintea
ochilor. Se întrebă dacă însoțitorul
său tăcut nu se gândea cumva la
același lucru, însă mintea i se
întoarse apoi la amenințarea
voalată pe care o bănuise în
spatele întrebării despre templieri
a acestuia și începu să o ia serios în
considerare.
Sinclair nu avea de unde să știe
dacă răspunsul său prudent fusese
sau nu mai necesar decât hotărârea
de a-și ascunde cunoștințele de
limbă arabă, dar se simțea
mulțumit de felul în care abătuse
curiozitatea lui al-Farouch. Sieur
Alexander Sinclair făcea întradevăr parte dintre cavalerii
Templului și bănuia că pentru asta
nu s-ar
bucurat de aprobarea
sarazinului, dar era mult mai mult
decât un simplu membru al
ordinului și avea un motiv
întemeiat pentru a păstra tăcerea
în privința identității sale.
Sinclair era unul din membrii
importanți
ai
organizației
clandestine numite Confreria din
Sion, o societate secretă din
interiorul celei a Templului, pe are
o în ințase cu decenii în urmă, la
început de secol, pentru a sluji
propriile sale interese, și căreia
continua să-i controleze și să-i
îndrume strategiile. Confreria era
atât de tainică, încât existența sa,
și cu atât mai puțin activitățile
întreprinse, nu erau nici măcar
bănuite de membrii de rând ai
ordinului și, cu toate că majoritatea
o țerilor seniori făceau parte din
ea, mulți alții, egali ca rang în
ierarhia
militară,
își
trăiau
întreaga viață și mureau fără să
aibă habar că o asemenea
organizație
ința. Elita ultimei
categorii era reprezentată de
Gerard de Ridefort, actualul Mare
Maestru al ordinului, apreciat și
onorat pentru curajul, aptitudinile
militare și îndrăzneala de o înaltă
principialitate de care dădea
dovadă, dar neadmis în cadrul
confreriei din pricina orgoliului și a
aroganței sale necugetate.
Dreptul de a intra în rândurile
Confreriei din Sion nu se acorda cu
ușurință.
Frăția
avea
puțini
membri, legați prin jurământ de
credință, tăcere deplină și păstrare
a tainei, care se întâlneau rareori
cu toții. Ori de câte ori se
întruneau, o făceau sub pretextul
sărbătoririlor tradiționale numite
adunări, iar acestea se țineau
întotdeauna pe domeniile sigure
ale fraților seniori din consiliul
guvernator. Atunci, înconjurați de
familie și de prieteni, se strângeau
laolaltă membrii frăției, dintre care
cei mai mulți descindeau dintr-un
strămoș comun, și, în timp ce
deasupra, în spațiile publice din
locuința gazdelor, aveau loc
celebrări și banchete, confreria se
aduna, pe ascuns, în încăperile din
subteranele castelului ales drept loc
de
întâlnire,
desfășurându-și
propriile activități secrete de
inițiere, de instruire și de înălțare
în rang, activități de care restul
participanților la adunare nu
aveau habar.
Membrii organizației nu puteau
identi cați decât într-un singur
mod, dar și acesta reprezenta o
taină bine păzită, știută numai de
ei înșiși, cu toate că era vorba de
un semn pe care niciun neinițiat nu
l-ar
putut remarca vreodată.
Erau aleși, cu toții, dintr-o coaliție
de clanuri aristocratice pe care le
numeau Familiile Prietene și care
locuiau în regiunea din sudul
Franței
numită
Languedoc,
botezată astfel pentru că avea
propria sa limbă străveche. Într-o
traducere delă, numele însemna
„limba oc”, sau „locul unde se
vorbește limba oc”. Asocierea
familiilor din coaliție data de mai
bine de un mileniu, din primul
secol al erei creștine, când
fondatorii tuturor acestor clanuri se
stabiliseră împreună în sudul
Galiei, după ce fugiseră, străbătând
uscatul, de romanii care distrugeau
Ierusalimul în anul 79.
Originea lor comună, iudaică, era
cel mai bine păzit secret al
confreriei, pentru că, la scurt timp
după sosire, familiile lor fuseseră
asimilate, de societatea locală fără
piedici, și acum erau creștine de o
mie
de
ani,
ignorându-și,
mulțumite,
rădăcinile
iudaice.
Numai inițiații din străvechea
confrerie a Ordinului Renașterii din
Sion știau adevărul, transmis, în
taină și din generație în generație,
pe toată durata aceleiași mii de
ani, ei ind singurii care purtau pe
umeri
imensa
responsabilitate
atrasă după sine de această
cunoaștere,
un
privilegiu
neobișnuit, garantat și reîntărit
prin edictul lipsit de compromisuri
conform
căruia,
din
ecare
generație a ecăreia dintre familii,
nu putea
inițiat decât un singur
om,
acela
ind
de
parte
bărbătească.
Sieur Alexander Sinclair, ales
dintr-o familie unde existau șapte
i și nicio ică, fusese primit în
confrerie la cea de-a douăzecea sa
aniversare. Niciunul dintre frații
săi, acum cu toți majori, printre
care se numărau doi cavaleri ai
Templului și un membru al
Ordinului Ospitalierilor, nu bănuise
vreodată că Alec deținea un rang
secret, mai presus și dincolo de al
oricăruia dintre ei. Și, pentru că
îndatoririle impuse de confrerie îl
puseseră în imposibilitatea de a
păstra o legătură normală cu frații
săi și cu lumea lor prozaică de
obligații familiale, dăruire creștină
și
loialități
feudale,
aceștia
ajunseseră să creadă că era un
ingrat ce se făcea vinovat de a
întors spatele responsabilităților de
familie. Iar el nu putea decât să
dea din umeri și să lase impresia că
le accepta învinuirile.
Și astfel dispăruse în lumea plină
de secrete a confreriei, unde
consiliul
guvernator,
care
îi
apreciase și îi cântărise toate
calitățile și toate posibilitățile,
începuse să-l educe într-un fel
aparte, pentru propriile sale
interese.
Alexander
Sinclair,
cavaler al Templului, era un spion
al confreriei.
— Te-ai adâncit în gânduri,
ferenghi.
Franceza lui al-Farouch era
uentă, în ciuda in exiunilor
guturale ale accentului său arab.
Sinclair zâmbi strâmb și se scărpină
în cap.
— Mă gândeam la situația în care
mă a u acum și-mi spuneam că ar
trebui să mă urc din nou pe calul
tău și să fug înainte ca prietenii tăi
să vină să te salveze.
— Dacă vor veni. Nimic nu e
sigur, în afară de ceea ce stă scris,
și ar putea voia lui Allah, lăudat
fie numele Său, ca eu să mor aici.
Sinclair îi cântări o vreme
spusele, apoi dădu încet din cap.
— Îmi trece prin minte că Allah
ar putea șovăi dacă e vorba să se
lipsească de o armă atât de
puternică precum bănuiesc că s-ar
putea să i în ochii lui… Și, oricât
de ciudat ar putea să ți se pară, îmi
mai spuneam că nu simt nicio
bucurie la gândul de a pleca, pur și
simplu, lăsându-te aici singur, ca să
trăiești sau să mori.
Sarazinul își miji ochii.
— Mai mult decât ciudat. Miroase
a nebunie. De ce ți-ar păsa ce se-
ntâmplă cu mine, când
ecare
clipă pe care o petreci aici te pune
tot mai mult în pericolul de luat
prizonier, dacă sosesc oamenii
mei?
Pe buzele lui Sinclair utură un
zâmbet trist.
— Numește-o slăbiciune de
familie, pe care o am în sânge: un
om de onoare nu-l lasă niciodată
pe un altul să moară dacă îl poate
salva sau ajuta.
— Onoare. Asta e… Sarazinul se
întrerupse,
căutând
cuvântul
potrivit. E un concept, nu-i așa? O
realitate fără substanță. Care se
bucură
de
o
foarte
mare
recunoaștere formală… dar pe care
foarte puțini îl înțeleg cu adevărat.
— Chiar și dintre credincioșii în
Allah?
— Chiar și dintre ei, din păcate,
așa cum sunt sigur că se-ntâmplă și
cu cei de credința ta.
— Da, ăsta-i adevărul…
Sinclair se trezise vorbind din nou
în dialectul scoțian, dar văzu că
bărbatul din fața lui îl înțelesese
după tonul vocii.
— Care e numele tău, ferenghi?
Pe-al meu îl știi deja.
— Lachlan Moray.
Minciuna se desprinse resc și
spontan de pe buzele lui Sinclair.
— Lachlan… Sună aproape ca un
nume arab. Lach-lan Murr-ay.
— S-ar putea să sune așa în
urechile tale, dar e un nume
scoțian.
— Și barba ta e abia mijită.
Credeam că toți cavalerii franci au
barbă.
Sinclair se scărpină cu tristețe în
părul scurt de pe bărbie.
— E adevărat. Dacă m-aș a a în
mijlocul templierilor, n-aș
niciodată confundat cu unul dintre
ei. Dar, dacă mai rămân mult aici,
barba o să-mi crească și o să regret.
Am un necaz, așa cum îl consideră
și prietenii mei, indcă am puțin
păr pe față, iar pielea mea e…
înțelesul cuvântului „sensibilă” ți-e
cunoscut?
Sarazinul clătină din cap, iar
Sinclair ridică din umeri.
— Ei, când îmi crește barba,
pielea mea se scorojește, am niște
mâncărimi urâte și, ca să-mi
păstrez sănătatea minții și să nu
mă scarpin până la sânge, prefer
să am fața proaspăt rasă, atunci
când e posibil. Puțini dintre
camarazii mei franci pot să
înțeleagă asta.
Nu pomeni nimic despre faptul că
fața rasă îi îngăduia să poarte, din
când în când, în timpul activităților
sale, o barbă falsă, de orice formă
și de orice desime.
— Povestește-mi despre Hittin…
Hattin, cum îi spuneți voi.
Cererea era directă, dar, ind
formulată pe un ton blajin, îl luă
pe Sinclair prin surprindere, așa ca
rămase tăcut, privind chiorâș, fără
să găsească niciun răspuns.
Sarazinul se îndreptă de spate,
trăgându-și umerii înapoi.
— M-ai întrebat, când ai sosit,
dacă am fost la Hattin și tonul tău
mi-a atras atenția. N-am fost, așa
cum o știi acum, dar Hattin e
aproape de locul pe care îl numiți
Tiberias, iar sultanul, e ca Allah
să zâmbească asupra lui, ne-a cerut
să ne adunăm acolo. S-a dat o
bătălie? De aceea ești aici, de unul
singur?
Sinclair își blestemă în gând
neglijența, dar acum n-avea niciun
rost să mintă.
— Da, a fost o luptă.
— Înțeleg. Și a fost… decisivă?
— Da, mă tem că da. Am fost
înfrânți. Victoria a fost de partea
alor tăi.
— Allah
e lăudat. Ce s-antâmplat?
— Ce s-a-ntâmplat? Mă-ntrebi pe
mine? Ai luat vreodată parte la o
bătălie importantă, în care se
înfruntă mii de oameni?
— Da, de mai multe ori.
— Ai deținut vreodată comanda
supremă într-o astfel de luptă?
Sarazinul se încruntă.
— Nu, i-am comandat pe oamenii
mei, dar nu sunt general.
— Nici eu. Atunci ți-e clar, așa
cum îmi e și mie, că un oștean știe
foarte puține despre mersul general
al luptei. Își dă seama dacă a fost o
victorie sau o înfrângere după ceea
ce vede la sfârșit. În toiul bătăliei
se străduiește să se apere pe sine
însuși și să-și apere oamenii, să
rămână în viață.
La Hattin, lupta a fost cumplită.
Noi am avut cea mai puternică
armată adunată vreodată numai
din regat, peste treizeci de mii de
bărbați
zdraveni.
Cavaleri,
{7}
turcopoli
aliați și pedestrime.
Sultanul vostru, Saladin, a condus o
armată de două ori mai mare, ba
poate chiar mai numeroasă, și noi
am fost înfrânți. Eu abia dacă am
întrezărit
centrul
luptei,
de
departe. Am fost rănit și am rămas
fără cal aproape de la început, miam rupt brațul și am rămas în
urmă. Am fost însoțit de un prieten
și am fugit împreună în timpul
nopții. Ne-am hotărât să ne
întoarcem în La Safouri, dar am
fost surprinși de furtună.
— Unde e prietenul tău? întrebă
sarazinul.
— A plecat. E undeva, în nisip. Ma tras după el timp de două sau trei
nopți – aiuram din pricina rănilor –
apoi a plecat să caute apă și m-a
lăsat dormind într-o grotă peste
care dăduserăm. Când m-am trezit,
începuse furtuna. Ar putea
oriunde. Mă rog să e în viață, dar
mă tem că a murit.
— Ce-o să faci acum? Încotro o so iei dacă pleci călare de aici?
— N-am idee. S-ar putea să n-am
unde să mă duc. Sinclair scoase un
mormăit, în parte râzând, în parte
scârbit. Poate că de-asta n-am chef
nici măcar să încerc.
Al-Farouch își ridică mâna într-un
gest poruncitor, înclinându-și brusc
capul într-o parte, ca și cum ar
ascultat ceva. Sinclair se încordă,
străduindu-se să audă ce anume îi
atrăsese atenția, dar în urechi nu îi
răsună decât liniștea deșertului și,
în cele din urmă, sarazinul își lăsă
mâna în jos, clătinând din cap.
— Mi s-a părut că aud niște cai
apropiindu-se. Se uită la Sinclair,
ridicând
dintr-o
sprânceană.
Totuși, dacă ai de gând să fugi deaici, te-aș sfătui s-o faci acum.
Sinclair se răsuci ușor, privind
lung umbrele tot mai dese ale
înserării, oarecum surprins indcă
lumina zilei dispăruse cu atâta
repeziciune.
— M-am gândit la toate astea,
spuse el, înainte de a se întoarce
din nou spre al-Farouch. Și în
mintea mea se dă o luptă care se
cere încheiată. Cu puțin timp în
urmă, am pomenit pe scurt despre
onoare, iar, în viața mea, onoarea
aduce cu sine obligații pe care
francii le numesc datorie.
Al-Farouch dădu din cap, cu o
expresie indiferentă.
— Și noi ne facem datoria, care,
în
unele
rânduri,
e
mai
împovărătoare decât în altele.
— Foarte bine, atunci. De vreme
ce înțelegi acest concept, așa cum lai numit mai devreme, poate
reușești
să
mă
scoți
din
încurcătură. Ziua asta e aproape
sfârșită, așa că, dacă aș pleca
acum, aș călări prin întuneric,
neavând unde să mă duc și
necunoscând drumul, neurmărind
altceva decât să nu cad în mâinile
oștenilor tăi. Primejdie de care
scap oricum, dacă ei, pur și simplu,
nu izbutesc să ajungă aici. Pe de
altă parte, dacă vin, s-ar putea să
mă îndrept, pe întuneric, exact
către ei, pentru că n-am cum să știu
din ce direcție or să apară.
Iată de ce mă a u în încurcătură:
mă întreb dacă, umblând acum
orbește prin deșert, fără să știu
încotro mă îndrept, numai pentru a
nu
prins, înseamnă că respect
legile onoarei, indcă datoria mea
îmi cere să înving și să u liber,
sau mă fac vinovat de nesocotirea
acestei datorii, purtându-mă cu
nesăbuință
și primejduindu-mi
viața fără niciun folos? Înțelegi ce
vreau să spun, messire sarazin?
Cum îmi fac datoria: plecând acum,
pe întuneric, probabil pentru a
muri, sau rămânând aici și
încercându-mi norocul?
Amândoi păstrară o clipă tăcerea,
apoi Sinclair continuă.
— Pe lângă asta, așa cum ți-am
mai spus, nu-mi place ideea de a te
lăsa aici singur… Așa că m-am
hotărât să rămân până în zorii
zilei. Pe urmă, dacă oamenii tăi nu
vor
de zărit pe nicăieri, te voi
așeza comod și mă voi îndepărta
destul de mult ca să nu u prins,
apoi voi aștepta. Dacă salvatorii
tăi nu-și vor face apariția, mă voi
întoarce să mâncăm împreună,
pentru că nimic nu se va
schimbat și eu tot nu voi ști unde
să mă duc.
Al-Farouch își plimbă degetul de-a
lungul nasului, apoi și-l apăsă
peste buzele strânse.
— De ce spui că nu știi unde să te
duci? Pierderile voastre de la
Hattin au fost chiar atât de mari?
Sinclair se ridică și se sprijini de
marginea peretelui stâncos care
forma micul lor adăpost, privind
cum se făcea noapte. Când vorbi, o
făcu fără a-și întoarce capul.
— Aici, în deșert, întunericul se
lasă repede. În Scoția, acolo unde
am copilărit eu, la vremea asta a
anului lumina înserării zăbovește
ore întregi după as nțit. Nu cunosc
niciun cuvânt pentru asta în limba
francilor, dar noi numim lumina
care dăinuie între zi și noapte
amurg… Îmi fac mai multe griji
pentru pierderea luptei de la Hattin
decât pentru pierderile noastre –
înfrângerea în sine, mai degrabă
decât numărul morților, deși
Dumnezeu știe că e înfricoșător.
Sultanul vostru, din câte știu eu
despre el, nu e omul care să piardă
un prilej oferit de Cel de Sus, așa
cum trebuie să pară, în ochii lui,
izbânda de la Hattin. Presupun că,
armata ind zdrobită, Tiberias i s-a
predat până acum și știu deja că
oamenii lui au cucerit La Safouri,
ba poate chiar și Nazaretul. Dacă
aș în locul lui, susținut de o oaste
victorioasă și știind că cea a
francilor e împrăștiată, dacă nu
cumva chiar nimicită, aș porni
imediat către Ierusalim.
Își îndreptă spatele și se întoarse
către celălalt.
— Și mă tem că asta îmi lasă
puține locuri unde aș putea fugi…
Când ți-ai făcut ultima dată
rugăciunile?
Al-Farouch strânse din ochi.
— Acum câtva timp, la ora
cuvenită. Erai aici. Pur și simplu, nai băgat de seamă.
— N-ar
trebuit să te-ntorci cu
fața către răsărit?
Sarazinul zâmbi.
— Allah cere rugăciunile noastre,
dar e milostiv. Nu ne chinuiește
când suntem bolnavi. O să mă rog
așa cum se cuvine când o să u în
stare, dar, până atunci, mă rog așa
cum îmi stă în putere.
— Atunci, când ți-ai ușurat
stomacul ultima oară?
Sarazinul făcu ochii mari, apoi
ridică din umeri.
— În dimineața când au plecat
prietenii mei, dar am mâncat puțin
de atunci, așa că nu mă apasă nicio
nevoie.
— Dar acum ai mâncat. Poți să te
folosești de piciorul ăla, dacă te
sprijin?
— Cred că da.
— Bine, dar prietenii tăi au săpat
o latrină?
— Da, în apropiere, dar destul de
departe ca să nu mă supere
mirosul. E la zece pași în dreapta
față de intrare.
— Dacă te ajut să ajungi acolo,
poți să faci restul singur?
— Da.
— Bun. Acum, dacă îți dau o
mână de ajutor ca să te ridici și să
mergi, o să-ncerci să mă ucizi?
În ochii sarazinului licări cea mai
fugară umbră de zâmbet cu
putință.
— Nu înainte de a mă aduce
înapoi aici, în ciuda jurământului
meu de a-i nimici pe toți
necredincioșii, cu orice prilej.
Sinclair mormăi, apoi se apropie
cu mâna teafără întinsă.
— Așa să e, atunci să vedem
dacă te putem sălta în picioare. Fii
atent la celălalt braț al meu,
indcă e rupt tot atât de rău ca
piciorul tău, dar nu la fel de bine
bandajat. Odată ce te ridici, te duc
afară și te las să faci ce ai de făcut.
Strigă-mă când ești gata și te-ajut
să te-ntorci.
Când terminară cu latrina,
întunericul căzuse pe de-a-ntregul
și stătură unul lângă altul în bezna
micului cotlon care îi adăpostea.
Vorbiră o vreme despre lucruri
mărunte, lipsite de importanță, dar
noaptea era pe deplin liniștită și
amândoi se simțeau obosiți, așa că
adormiră
curând,
întinși
în
întregime în spațiul îngust, iar
ultimul gând al templierului fu că
avea să se trezească și să plece a
doua zi în zori.
•
Sinclair se trezi când o mână
bătătorită se strânse peste gura și
bărbia lui, dar reacția sa de protest
dispăru instantaneu când auzi un
mârâit adânc, gutural, și simți pe
gât tăișul rece al unui cuțit.
Rămase nemișcat, așteptându-și
moartea. Nu se crăpase încă de
ziuă, dar în jur totul se pusese în
mișcare, iar el știu că ar
trebuit
să anticipeze o asemenea evoluție
a evenimentelor.
— Cine e câinele ăsta ferenghi? Îi
spintec beregata?
Vocea venea direct de deasupra
lui și simți lama apăsându-i mai
tare gâtul, pregătindu-se să taie.
Dar, tocmai când începea să se
încordeze, pregătindu-se pentru
lovitură, vocea lui al-Farouch opri
mâna celuilalt, înălțându-se cu o
autoritate absolută.
— Nu! Nu-i face niciun rău, Sabit.
Și-a împărțit cu mine pâinea și
sarea, îi sunt dator.
Bărbatul numit Sabit mormăi și se
retrase, sprijinindu-se pe pulpe,
apoi își luă mâna pe de fața lui
Sinclair, dar continuă să-i țină
cuțitul la gât, deși acum îi apăsa
pielea cu latul.
— Cum ai putea să-i i dator unui
ferenghi, Amir? Vocea clocotea de
dezgust. E un necredincios, așadar
legile noastre nu te obligă să
tratezi cu el. Ideea asta e ridicolă.
— Iar ție ți se pare potrivit să râzi
de mine
indcă sunt milostiv,
Sabit?
Tonul dur al replicii prompte date
de al-Farouch fu su cient pentru ca
Sabit să ia cuțitul de la gâtul lui
Sinclair.
— Nu, nu e așa, Amir. Nu făceam
decât să…
— Cred că nu făceai altceva decât
să-mi pui la îndoială judecata.
— Niciodată, Amir. Sabit își
îndreptă spatele, sprijinindu-se pe
genunchi, și își întoarse fața spre
superiorul său. Mă gândeam, pur și
simplu…
— Asta e ciudat, Sabit. Până
acum, n-am știut niciodată că tu
gândești. Nu-ți cer s-o faci, îți cer
doar supunere și loialitate. Suntem
de acord în privința asta?
— E așa cum spui tu, Amir.
Sinclair nu avea nevoie să vadă
chipul omului ca să știe că era
rușinat.
— Excelent. Acum mulțumește-i
lui Allah pentru binecuvântările
Sale și pentru buna mea dispoziție,
apoi du-l pe ferenghi afară și ține-l
la o distanță de unde să nu ne
poată auzi. Pretinde că nu ne știe
limba, dar cred că avem multe de
vorbit și e bine să fim prevăzători.
— Allahu Akbar. Mă supun ție, ca
întotdeauna.
În timp ce bărbatul numit Sabit se
ridică în picioare clătinându-se, alFarouch schimbă limba în care
vorbea, trecând de la arabă la
franceza lui bolovănoasă, cu accent
puternic.
— Ar trebuit să pleci de aici azinoapte, Lach-Lann, așa cum am
spus, pentru că acum ești prizonier.
Sabit, locotenentul meu, e un om
bun, dar are idealuri de neclintit,
uneori greșit înțelese. Era hotărât
să-ți ia gâtul.
— Mi-am dat seama. Sinclair se
strădui să-și păstreze calmul vocii.
Îți mulțumesc pentru viața mea.
Șovăi. L-am auzit spunându-ți
Amir. Nu ziceai că numele tău e
Ibn?
— Așa îmi spun ei, răspunse
celălalt. Sunt emirul lor, înțelegi?
Trăim departe de alți vorbitori ai
limbii arabe. Beduinii spun „emir”,
dar, pe meleagurile noastre,
pronunțăm cuvântul altfel: „amir”.
Acum du-te cu Sabit. Va veghea
asupra ta cât timp stau de vorbă cu
o țerii, pentru că oamenii mei au
venit aici în număr mare. Îmi vor
povesti ce s-a întâmplat în ultima
săptămână. Între timp, Sabir te va
duce departe de noi și va avea grijă
să te a i în siguranță până când
hotărăsc ce trebuie să facem cu
tine. Mergi cu el și mulțumește-i lui
Allah că am apucat să-i opresc
mâna înainte de a-ți face vreun
rău. Acum, alături de el nu te paște
niciun pericol.
— Îți mulțumesc încă o dată. E
limpede că ești un bărbat cu mai
multă
putere
decât
mi-am
închipuit. O să merg cu omul tău.
— Atunci du-te. Sabit o să-ți dea o
mână de ajutor. Ajută-l să se ridice,
Sabit!
Rostise ultimele cuvinte în limba
arabă și, pe când cel solicitat se
supunea, apropiindu-se, Sinclair
reuși să-i deslușească fața și silueta
în lumina tot mai puternică. Era un
bărbat uriaș, cu o expresie
încruntată, ce îi contura două
despicături
gemene
sub
sprâncenele stufoase, și cu un nas
oros, osos și încârligat. Purta un
coif ghintuit, peste care cădea în
falduri libere un keffieh, cu ambele
capete aruncate către umărul opus,
ascunzându-i astfel partea de jos a
feței. Ochiul drept era acoperit cu
un petic negru, de sub care cobora
o cicatrice lividă, vizibilă chiar și în
lumina slabă, pierzându-se sub
straturile de pânză ce îi mascau
gura și bărbia, iar degetele mâinii
stângi mângâiau mânerul sabiei
lungi, curbate, care îi atârna pe
șold. Măsurându-l cu o privire
oroasă, îi întinse brațul celălalt,
iar Sinclair îl folosi ca să se tragă
în sus, după care se clătină câteva
clipe pe picioare înainte de a păși
către deschiderea cutei de piatră.
Sarazinul îl urmă potrivindu-și
pasul după al lui și ținându-i, ca
avertisment, o mână pe umăr.
Când Sinclair ieși din umbră în
spațiul deschis, se așternu tăcerea
și el privi în jur, curios. Mai bine de
o sută de bărbați, dintre care cei
mai mulți nu apucaseră încă să
descalece, se holbau la el în lumina
zorilor. Niciunul nu scoase o vorbă
și nici nu se clintiră în vreme ce
Sabit îl îmboldi să înainteze
împingându-l ușor cu degetul, dar
ecare ochi din mulțime îl urmărea
pe francul care făcu vreo treizeci
de pași de-a lungul stâncii, înainte
ca mâna însoțitorului său să-l
strângă din nou de umăr.
Uriașul arătă către pământ,
făcând semn în jos cu palma
deschisă a celeilalte mâini, într-un
gest de neconfundat. Sinclair se
așeză fără să mai e nevoie de
vreun alt îndemn, rezemându-se cu
spatele de suprafața de piatră și
uitându-se cum doi bărbați, cu
mâinile împreunate pentru a forma
un scaun, îl scoteau pe al-Farouch
din ungherul care îl adăpostise. Se
opriră cu fața către camarazii lor,
iar aceștia își salutară comandantul
cu strigăte ce nu lăsau nicio
îndoială
asupra
afecțiunii și
admirației pe care i-o purtau.
Primirea călduroasă îl impresionă
pe Sinclair, dar, ținând cont de
propriile sale impresii despre
caracterul și temperamentul lui alFarouch, nu îl uimi cu adevărat. Fu
însă surprins când grupul de
călăreți se desfăcu în două, dând la
iveală o pereche de cai albi,
înhămați la un vehicul dintr-o
categorie pe care o recunoscu, fără
să mai văzut așa ceva vreodată.
Un car de luptă, un mijloc de
transport ușor, dar nu cu mult mai
mult decât o platformă ca un coș
de trăsură montată pe două roți
înalte, subțiri, și își dădu seama,
dintr-o singură privire, că i se
adăugase o banchetă ce avea să-i
permită conducătorului său să stea
confortabil și să-l controleze, în
ciuda
piciorului
rupt.
Caii
înaintară, călăuziți de un oștean în
straie bogate, iar însoțitorii lui alFarouch îl ridicară cu grijă până ce
putu
să-și
întindă
brațele,
trăgându-se singur pe banchetă. Își
ridică mâna și o
utură către
oamenii săi, stârnind un nou val de
urale.
Peste câteva clipe, porunci ceva
cu voce joasă și mulțimea se
împrăștie.
Cei
mai
mulți
descălecară,
adunându-se
în
grupuri, în vreme ce alții, evident
o țeri, judecând după un amănunt
sau altul al înfățișării lor, urmară
carul lui al-Farouch, care îi conduse
departe de grosul camarazilor săi,
unde puteau să stea de vorbă fără
să-i audă nimeni. Sinclair renunță
la gândul de a încerca să le asculte
discuția, pentru că, de unde se a a,
i-ar fost imposibil s-o facă, chiar
dacă ar
țipat unii la alții. În
schimb, rămase în așteptare,
instalându-se cât mai comod cu
putință, conștient atât de prezența
cumplitului și vigilentului Sabit, a
cărui
siluetă
se
contura
amenințător deasupra lui, cât și de
soarele ce îi dogorea fața din ce în
ce mai puternic. Având grijă să nuși trădeze nicio emoție, își acoperi
chipul cu faldurile keffieh-ului pe
care i-l aruncase Sabit cu câteva
clipe în urmă, își încrucișă brațele
pe piept și-și înclină capul într-o
parte, ca și cum ar vrut să tragă
un pui de somn.
Tresări când sarazinul îl îmboldi
cu piciorul, pentru că nu se
așteptase să adoarmă și, când făcu
ochii mari, privind în sus, văzu că
acesta îi întindea din nou mâna
dreaptă. O luă și se săltă în
picioare, apoi își potrivi banduliera
care îi susținea brațul și îl urmă pe
uriaș. Al-Farouch îl aștepta în carul
său și, mergând spre el, Sinclair era
conștient că toți cei de față îl
urmăreau cu priviri atente.
Al-Farouch dădu din cap către el
cu un aer solemn, apoi își mângâie
vârful bărbii, prins între degetul
mare și arătător. Vorbi în franceză.
— Ei, bine, Lach-Lann, se pare că
aveai dreptate să-ți faci griji,
întrebându-te unde ai
putut fugi
și sunt impresionat de exactitatea
prorocirilor tale. Tiberias s-a
predat sultanului imediat ce s-a
auzit despre victoria noastră de la
Hattin. El a fost milostiv, ca
întotdeauna,
și
le-a
permis
apărătorilor să plece nevătămați.
Su riyya și Nazaret au căzut de
asemenea în mâinile noastre, așa
cum ai spus-o dinainte, iar
sultanul, e ca Allah să-și reverse
în continuare lumina asupra lui, a
împresurat Ierusalimul și e de
așteptat să-l recucerească și să-i
împingă pe apărătorii lui către
mare înainte de a avea noi timp să
ajungem acolo. Palestina, regatul
vostru latin, e din nou a noastră,
eliberată din robia francilor, iar
celelalte teritorii, pe care voi le
numiți Antiohia, Edessa și Tripoli,
vor avea parte, în curând, de
aceeași binecuvântare. Pământurile
noastre se vor uni, sub puterea lui
Allah, din nordul Siriei până în
Egipt.
Sinclair ascultă toate acestea cu
chipul lipsit de expresie, apoi dădu
din cap.
— Dar bătălia, messire? Știi câți
dintre ai noștri au murit?
— Știu. În atitudinea lui alFarouch nu se simțea nicio urmă de
ironie sau de bucurie răutăcioasă.
Pedestrimea de obârșie turcă de
care erau însoțiți cavalerii voștri a
fost nimicită, nu există niciun
supraviețuitor.
Din
cei
douăsprezece mii de cavaleri intrați
în luptă, au murit peste zece mii.
Corbul din Kerak, dobitocul numit
de Chatillon, e mort, ucis de sabia
lui Saladin, care și-a împlinit astfel
jurământul de a-i lua viața cu
mâna lui.
Sarazinul tăcu și o expresie nouă,
ceva de nede nit, îi ascuți privirea.
Sinclair se întări pentru tot ce ar
putut urma, dar nu era nicidecum
vorba de ceea ce se aștepta să
audă.
— Mi s-a spus că sunt morți și mai
mult de o sută de cavaleri ai
Templului, luați prizonieri în
timpul luptei și executați mai
târziu, din ordinul sultanului.
— Au ucis prizonierii? Nu pot s-o
cred. După o asemenea atrocitate,
numele lui Saladin va rămâne
pătat pentru totdeauna.
Lui
al-Farouch
îi
zvâcni
sprânceana dreaptă.
— Numele lui Saladin? Adică
reputația
lui
printre
franci?
Numele sultanului e venerat de
credincioșii în Allah, de oștenii
islamului. Pentru niciun dreptcredincios nu contează ce au de
spus necredincioșii despre numele
sau despre reputația lui. El s-a
legat cu cel mai sfânt dintre
jurăminte
să
curețe
islamul
pângărit de franci și a poruncit să
e uciși cavalerii Templului indcă
e convins că sunt cei mai periculoși
oameni de pe pământ. A dat o lege
care spune că, de acum înainte,
nici unui templier nu-i va
îngăduit să plece de aici în
libertate, pentru a lupta din nou
împotriva noastră.
Lui Sinclair nu îi venea în minte
nicio replică potrivită, așa că dădu
din cap.
— Ce-o să faci cu mine acum? O
să fiu și eu condamnat la moarte?
Al-Farouch râse scurt, ca un
lătrat.
— Să mori? Nu, n-o să
i
condamnat la moarte. Îți datorez o
viață. Dar o să i prizonierul meu,
până când o să i răscumpărat. Nu
te neliniști, se grăbi să adauge,
văzând că Sinclair se crispase. N-o
să i tratat cu asprime, așa că asta
n-o să-ți aducă necazuri. O să tenvățăm să vorbești limba noastră
cât timp vei sta printre noi și îți
vom dezvălui cuvintele lui Allah și
pe
ale
profetului Mahomed,
binecuvântat
e-i numele. Am
putea chiar să te-nvățăm să te speli
și să te-mbraci ca un om civilizat,
dar asta depinde de cât de mult o
să rămâi aici. Între timp, l-am pus
pe Sabit să se ocupe de tine. O să
descoperi că se pripește cu
pedepsele și cu recompensele, dar,
în realitate, nu e un paznic crud,
dacă nu e provocat. Faptul că ești
franc ar reprezenta, în mod
normal, o provocare cumplită, dar
i-am atras atenția să nu-și îngăduie
o asemenea distracție. Acum du-te
cu el, dar, înainte de a pleca,
învață prima lecție de limba arabă.
Sala’am Aleikhem. Înseamnă salut,
salutare, bun venit, și mai
înseamnă, totodată, și rămas-bun
sau la revedere. Ca răspuns, se
repetă aceleași cuvinte. Așa că,
până când ne vom revedea, îți
spun Sala’am Aleikhem.
— Sala’am Aleikhem.
Sinclair
repetă
cuvintele
întrebându-se dacă avea să-și mai
revadă vreodată casa, pentru că
oamenii aceia credeau că se numea
Lachlan Moray și nimeni n-avea săl răscumpere pe Sieur Lachlan
Moray, un cavaler scoțian nea liat
nici unei grupări importante. Nu
exista niciun templier cu un
asemenea nume și nu exista
nimeni, nici măcar vreun membru
al confreriei, care să poată ghici ce
se întâmplase în realitate.
Sabit făcu un pas înainte și își
încleștă mâna de umărul lui, iar
Alec Sinclair reacționă punându-se
supus în mișcare și făcând, de fapt,
primii săi pași în captivitate, în
timp ce se îndrepta, sub pază, către
calul – calul lui al-Farouch – ce
fusese păstrat pentru el în mijlocul
grupului de sarazini.
COMITATUL POITOU
1189-1190
1.
Chiar înainte ca Ector să-l scuture
de umăr, Henri de St Clair știu că
visase, prins în acel purgatoriu
unduitor între vis și trezie pe care îl
vizita cu regularitate de când îi
murise soția, cu un an în urmă.
Zgomotele din visul lui fuseseră
neliniștitoare
și
oarecum
înspăimântătoare – îndepărtate,
dar puternice și de rău augur – iar
el nu putuse face nimic ca să le
înlăture, neizbutind nici să schițeze
vreo mișcare hotărâtoare, nici să-și
ridice vocea într-o întrebare sau
într-un protest. Apoi niște mâini îl
înhățaseră de umeri și îi legaseră
brațele, iar el se trezise cu un țipăt
înăbușit, ca să descopere că Ector
stătea în picioare, aplecat deasupra
lui, ciudat de amenințător în
lumina pâlpâitoare a lumânării de
lângă pat.
—
Messire!
Messire
Henri,
trezește-te.
El se crispă, apoi se destinse,
recunoscându-și atât valetul, cât și
interiorul familiar al propriului
dormitor, în timp ce ultimele
fărâme ale coșmarului păleau și
dispăreau. Se frecă la ochi și se
săltă într-un cot, studiindu-și
vizitatorul cu ochi de bufniță.
— Ector? Ce e? Cât e ceasul?
— A trecut de mult de miezul
nopții, messire, dar ai oaspeți.
Trebuie să te-mbraci cât mai
repede.
— Oaspeți? În toiul nopții?
Își azvârli cuverturile, apoi se
opri, pe jumătate coborât din pat,
trăgând cu coada ochiului în sus,
către valet.
— Nu cumva sunt iarăși preoții
ăia de trei ori blestemați? Fiindcă,
dacă e așa, n-au decât să se ducă
dracului cu toții, iar eu o să-l
implor pe Satana să sape în
cărbuni gropi mai adânci, anume
pentru ei. Aroganța indivizilor
ăstora care o fac pe sfinții…
— Nu, messire Henri, nu sunt
preoții. E regele. Te invită să i te
alături cât mai curând cu putință.
— Regele. Vocea inexpresivă
trăda uimirea lui Henri. Regele
Franței? Capet? Filip August e aici,
în Poitou?
— Nu, messire, vorbeam despre
duce. Regele Angliei, Richard.
Suzeranul tău.
— Richard de Aquitania. Vocea
lui de St Clair devenise plată.
Îndrăznești să-l numești rege, aici,
în casa mea? Tată-său ne-ar
spinteca pe amândoi numai dacă
ne-am gândi la asta, darămite s-o
mai și spunem și cu glas tare.
Ector își lăsă capul în jos, rușinat
de gafa lui.
— Iartă-mă, messire. M-a luat
gura pe dinainte.
Henri își ridică mâna.
— Ajunge! O să e în curând
regele Angliei, dar Henric n-a murit
încă. Și, până una, alta, ul lui e
aici, la ușa mea. Mâna îi zvâcni din
nou, oprindu-l pe Ector, care dădea
să deschidă gura. Nu! Taci și lasămă să mă gândesc. Și, între timp,
roagă-te Cerului să ne apere pe toți
de vântul rău, pentru că niciun om,
ca să nu mai vorbim de Richard de
Aquitania, nu vine să bată la ușa
altuia la ora asta a nopții adus de
un vânt bun. De ce nu mi-ai spus
mai curând că e el?
Încă înveșmântat în cămașa și
pantalonii din ziua precedentă,
Henri se ridică din pat atât de
repede pe cât i-o permitea trupul
său îmbătrânit și se îndreptă către
ligheanul de pe noptieră, unde își
împroșcă fața cu apă și își frecă
ochii și obrajii. Ector se oferi să-i
aducă apă caldă, dar el se mulțumi
să mormăie și întinse mâna după
prosop, cerând în schimb o haină
curată și mantia. Ector i le scosese
din dulap, iar Henri își aranjase
straiele pe care le purta deja și
acum își trase în picioare o pereche
de cizme solide, cu căptușeală de
lână.
— Câți oameni a adus cu el? E un
detașament de luptă?
— Nu, messire. E, practic, singur.
Numai un însoțitor nobil și o
escortă de cel mult zece oameni.
Am impresia că au făcut un drum
lung în șa și că mai au de mers în
altă parte.
Henri săltă din umeri, îmbrăcând
primul dintre cele două veșminte
pe care i le întindea Ector, o haină
lungă până la glezne, albă, fără
mâneci și fără blazon, își petrecu
cele două laturi una peste alta în
jurul taliei și le xă cu o centură de
piele.
— Cum arată, în ce toane e? Pare
furios?
Ector înălță din sprâncene.
— Nu, messire. Pare… excitat,
plin de entuziasm.
— Nu mă-ndoiesc.
Henri luă lumânarea din mâna lui
Ector și o ridică, aplecându-se în
același timp ca să se privească întro oglindă din metal lustruit. Își
afundă cealaltă mână în lighean și
își împroșcă părul și barba cu apă,
frecându-le cu vârfurile degetelor
pe care și le rășchiră apoi,
pieptănându-se
cu
ele
și
ferchezuindu-se.
— Mă întreb ce l-o mai
entuziasmând acum. Pasiunile lui
se schimbă de la o săptămână la
alta. Mă întreb și încotro s-o
ducând, și dacă trebuia să ajungă
neapărat la ușa noastră. A spus
ceva despre asta?
— Nu, messire. Mie nu mi-a spus.
— Nu. Bineînțeles. N-ar face așa
ceva. Ei, trebuie să mă duc să-l
întreb.
De St Clair își dezgoli dinții și
dădu din cap către imaginea sa din
oglindă, apoi se întoarse din nou
spre valet, luându-și mantia de
cavaler din mâinile lui și trecânduși-o pe deasupra capului cu o
mișcare largă, circulară, astfel
încât faldurile masive se um ară și
îi îmbrăcară perfect umerii, cu
blazonul familiei St Clair ieșind în
evidență în partea stângă a
pieptului. O
xă închizându-i
catarama cu un pocnet, apoi dădu
din nou din cap și o porni spre ușă
cu pași mari, îndreptându-se către
scara de piatră, largă, dar cu trepte
înguste, ce cobora în holul de la
intrarea
principală,
unde
abundența de lumini strălucitoare
și de servitori agitați îi atrase
atenția asupra sălii spațioase de
primire în care își condusese Ector
oaspeții.
— Sper că i-ai dus mâncare și
băutură înainte de a veni la mine.
— Bineînțeles, messire, și am pus
lemne pe foc imediat ce a sosit.
— Ai pregătit odăi pentru ei?
— Acum sunt puse la punct, se
aprinde focul, se aerisesc și se
încălzesc așternuturile. Slugile au
fost deja găzduite-n grajduri și-n
șură.
— Ești un om și jumătate.
De St Clair se opri în fața ușilor
sălii, își desfăcu brațele ca să-și
așeze mantia într-o poziție cât mai
confortabilă și respiră adânc.
— Ei, și acum să a ăm ce dorește
domnul și stăpânul nostru.
•
— Henri, leneșule! Pe s ntele
picioare ale Domnului, nu te-ai
grăbit să vii să ne dai binețe!
La intrarea lui Sieur Henry,
Richard Plantagenet se ridicase de
pe scaun, lăsând să cadă bucata de
carne din
care mușcase și
ștergându-și palmele unsuroase de
vesta sa de piele, plină de pete.
Dar, în ciuda asprimii aparente a
mustrării strigate în gura mare, nu
te puteai înșela asupra plăcerii
evidente cu care se apropie de
bărbatul mai vârstnic, cu brațele
larg deschise, gata să-l strângă la
piept cu căldură. De St Clair abia
avu timp să remarce prezența unui
al doilea oaspete, care se ridicase
de asemenea de la masă, înainte de
a
prins într-o îmbrățișare de urs
și învârtit cu picioarele în aer,
nereușind să mai facă altceva decât
să-și păstreze demnitatea cât de
bine putea. Oricum, uriașul nu îl
învârti decât o singură dată, apoi îi
dădu drumul, ținându-l la o
lungime de braț distanță și
țintuindu-i ochii cu privirea sa de
un albastru pătrunzător.
— Arăți minunat, bătrânul meu
prieten, exact atât de bine cum
speram să te găsesc, și asta-i cea
mai bună veste pe care mi-au dat-o
ochii mei de câteva săptămâni
încoace. Cât timp a trecut, șapte
ani? Opt?
— Cinci, seniorul meu, murmură
Henri, zâmbind, conștient de faptul
că Richard Plantagenet știa cu
precizie câtă vreme trecuse din ziua
ultimei lor întâlniri. Dar nu vă
întrerupeți masa din pricina mea,
indcă e limpede că ați făcut o
călătorie lungă și trebuie să ți
înfometați.
O ocheadă rapidă către dreapta îi
dezvăluise două mantii de călărie
ude și pătate de noroi, aruncate pe
spătarul unui scaun înalt, și două
săbii lungi, așezate de-a curmezișul
brațelor aceluiași scaun. Fusese un
aprilie lung și murdar, cu ploi grele
și vânturi dezlănțuite, iar mai, cel
puțin în zilele scurse până atunci,
păruse hotărât să e chiar mai
mohorât și mai necuvenit de ostil.
— Ai dreptate, bătrânul meu
prieten, sunt lihnit de foame.
Richard se răsuci pe călcâie și se
reîntoarse la masă, unde își ridică
iarăși copanul de pui și îl utură
către însoțitorul său, înainte de a-și
afunda dinții în carne, smulgând o
bucată ce îi umplu gura și pe care o
mestecă de câteva ori înainte de a
și-o îngrămădi într-o falcă, ceea ce
îi permise să vorbească.
— Îmi închipui că-l cunoști pe de
Sablé.
Cavalerul cu acest nume încă mai
stătea în picioare și dădu curtenitor
din cap către de St Clair, care
clătină politicos dintr-al său și făcu
un pas înainte, cu mâna întinsă.
— Nu, mă tem că nu-l cunosc pe
Domnia Sa, dar e binevenit aici,
așa cum ești și tu, seniorul meu.
Îl măsură scurt pe celălalt, în
timp ce își dădeau mâinile,
ridicându-și privirea cu câțiva
centimetri ca să-i întâlnească ochii
strălucitori. În schimb, de Sablé își
lăsă capul în jos, zâmbind ușor, iar
strângerea mâinii lui, la început
prudentă, deveni tot mai hotărâtă,
ca răspuns la cordialitatea lui de St
Clair.
— Robert de Sablé, Sieur Henri,
spuse el. Cavaler de Anjou și vasal
al ducelui Richard, cum ești și
dumneata. Iartă-ne pentru ora
târzie.
— Prostii, mormăi Richard, apoi
râgâi ușor. Să ne ierte? Ce e de
iertat, că i-am amintit care îi este
datoria? Henri e vasalul meu, așa
cum spuneai, legat prin jurământ,
așa cum ești și tu, să respecte orele
pe care le respect și, dacă eu
călătoresc sau sunt treaz toată
noaptea, vasalii mei trebuie să se
resemneze, făcând ce fac și eu,
chiar dacă asta nu se întâmplă
decât o dată la cinci ani. Nu e așa,
Henri?
— Așa e, seniorul meu.
— Seniorul meu, messire, messire,
seniorul meu. Obișnuiai să-mi spui
Dickon și mă pocneai dacă nu
reușeam să-ți îndeplinesc toate
capriciile.
— E adevărat, seniorul meu. De St
Clair își îngădui un zâmbet ușor.
Dar asta a fost cu mulți ani în
urmă, când nu erai decât un băiat
și trebuia să i modelat, așa cum e
cazul, din când în când, cu toți
băieții. Acum ești conte de Poitou și
de Anjou, duce de Normandia și de
Aquitania
și
stăpân
peste
Bretagnia, Maine și Gasconia. Îmi
închipui că puțini ar îndrăzni să
stea în fața ta spunându-ți Dickon.
— Ha! Ochii lui Richard străluciră
de încântare. Să-ndrăznească să-mi
spună Dickon? Puțini ar îndrăzni
să spună chiar și ceea ce ai spus tu
acum. Mă bucur să văd că nu ți s-anmuiat curajul. Se întoarse spre de
Sablé. Robert, acesta e omul care
m-a-nvățat tot ce știu despre arme
și despre război – m-a învățat cum
să folosesc sabia, și lancea, și
securea, și arbaleta, cu mult înainte
să apară în viața mea William
Marshall de Anglia, m-a învățat să
mă străduiesc în ecare zi ca sating perfecțiunea, să ridic și să
arunc, să-mi întăresc mușchii.
Marshall are meritul de a mă
antrenat în tinerețe, dar eu am
învățat cea mai mare parte din
ceea ce știu de la acest bărbat, aici
de față, când încă mai eram un
mucos. Știu că ți-am mai spus asta,
dar acum uite-l, stă în fața ta, în
carne și oase: omul care m-a făcut
ceea ce sunt.
Doamne păzește! Gândul se ivi,
nepoftit, în mintea lui Henri,
pentru că, deși complimentele erau
măgulitoare, o mare parte din ceea
c e era
Richard
Plantagenet
scandaliza
orice
coardă
a
moralității unui cavaler mai
vârstnic. El îl învățase pe băiat
cum să facă față unui turnir și cum
să lupte, asta era, cu siguranță,
adevărat; îi băgase în cap
meșteșugul armelor și disciplina
ostășească de la opt până la
paisprezece ani. O făcuse cu o
tenacitate
rigidă
și
de
nezdruncinat, izvorâtă nu din
dragoste și nici măcar din
admirație, ci din datorie, pentru că,
în zilele acelea, Henri era maestrul
de arme al mamei copilului,
Aliénor de Aquitania, care fusese
regina Franței înainte de a se
despărți de soțul ei și de a se
mărita cu Henric al II-lea al
Angliei, pentru a deveni suverana
acelei țări, păstrându-și ducatul
Aquitania, cel mai întins și mai
puternic ef din Franța. Cândva,
fusese
considerată
cea
mai
puternică femeie a creștinătății,
dar puterea aceea nu izbutise, în
niciun fel, să ajungă la ii ei,
dintre care Richard era al treilea
născut și despre care se spunea că
ar fost favoritul mamei lui. Sieur
Henri de St Clair nu nega că
tânărul se făcuse cunoscut, în scurt
timp, drept un spadasin și un
luptător fără egal printre cei de
vârsta sa, dar în caracterul lui
existaseră, încă din copilărie, o
serie de aspecte care îl în orau și,
în același timp, îi repugnau. Iar
acum, după ani îndelungați în care
nu dăduse ochii cu seniorul său,
descoperea că nu avea nici cea mai
mică dorință de a
considerat,
chiar și din greșeală, omul care îl
transformase
pe
Richard
Plantagenet în ceea ce era în
prezent.
— Stai jos, omule, așază-te. E
casa ta, eu nu sunt aici decât un
oaspete. Așază-te lângă noi și
povestește-ne ce-ai pus la cale în
toți acești ani.
Ector făcu un pas înainte și trase
un scaun pentru stăpânul său, iar
Sieur Henri se așeză, aranjându-și
faldurile mantiei, astfel încât să nui stânjenească mișcările.
— Uite, ia niște clapon, mormăi
Richard, împingând platoul către
gazda sa, înainte ca Henri să
apucat să scoată vreun cuvânt.
Nimic rău de zis despre slugile tale
de la bucătărie, trebuie să
recunosc. Mâncarea mea nu e
niciodată atât de gustoasă. Sunt
mirodeniile sau altceva…
Atacă din nou cu violență carnea,
cu barba lui scurtă, roșcată, lucind
de grăsime. De Sablé dădea dovadă
de mult mai multă
nețe, mai
degrabă ronțăind din carnea de
pasăre decât sfâșiind-o, iar de St
Clair pro tă de ocazie ca să-l
studieze
mai
îndeaproape.
Cavalerul angevin părea să se
apropie de patruzeci de ani, ind
probabil cu cinci ani mai vârstnic
decât seniorul său, și avea o
înfățișare nobilă, cu ochi căprui,
limpezi, deasupra nasului lung și
drept și cu maxilare evident
pătrate sub barba de un castaniu
întunecat, în formă de sapă. Era un
chip sever, dar nu inocent,
presupuse Henri, care trăda umor
și compasiune în același timp, și se
întrebă cine era omul acela și ce
căuta acolo, ca singur însoțitor al
lui Richard Plantagenet, unul
dintre cei mai puternici și
nestatornici bărbați din întreaga
creștinătate. Pe urmă trase către el
un fund de lemn și se servi cu o
aripă rece de clapon. Nu avea prea
multă carne, dar lui nu-i era foame.
Gândurile îi alergau către toate
cauzele posibile ale vizitei și către
tot ceea ce ar
putut însemna.
Apucă aripa, apoi o lăsă din nou
jos, fără s-o fi gustat.
— Am a at cu tristețe că încă te
mai cerți cu tatăl tău din pricina
succesiunii. Speram că problema
asta s-a rezolvat cu mult timp în
urmă.
— Da, după cum am sperat cu
toții. Și adevărul e că așa a și fost,
până când s-a răzgândit din nou
mistrețul bătrân. Pentru unul care
se vede pe sine însuși în chip de
leu, e doar un porc bătrân și-
ncăpățânat. Cu toate astea, o să-l
duc de nas. O s-o fac, mă jur pe
beregata Domnului. Așteaptă puțin
și-o să vezi, odată cu-ntreaga lume.
O să mă facă moștenitorul tronului
Angliei înainte de a muri, iar deacum n-o s-o mai ducă mult, mă
rog lui Dumnezeu.
Deși știa că între tată și u era
prea puțină dragoste și auzise
zvonuri despre declinul vizibil și
rapid al bătrânului rege, Henri de
St Clair se simțea, totuși, ofensat
auzindu-l pe u vorbind cu atâta
cruzime despre moartea iminentă a
tatălui. Oricum, Richard continuă
fără a-i lăsa răgaz să cugete ce ar
mai fi putut spune.
— Totuși, bătrânul mistreț și-a
aranjat bine treburile, de unul
singur, în timpul vieții, pentru asta
îi sunt chezaș… și, dacă mă
gândesc mai bine, a lucrat și în
folosul meu. Mi-a construit un
imperiu, nu-i așa? L-am detestat
toată viața, ba uneori l-am și urât,
dar pot să și plâng din când în
când pentru el. Poate să e un
tiran mizerabil, dar, pe Dumnezeu,
a fost un bărbat și un rege demn de
luat în seamă. Jur că n-am habar
cum de a putut trăi atâta vreme
alături de mama fără să se ucidă
unul pe altul.
— Probabil
indcă o ține de
șaisprezece ani în închisoare.
Capul lui Richard zvâcni către
spate și el își privi șocat bătrânul
profesor, apoi fața i se despică întrun zâmbet larg și slobozi un hohot
de râs homeric.
— Ai dreptate, pe Dumnezeu.
Asta are, probabil, foarte mult de-a
face cu supraviețuirea amândurora.
— Ce face mama ta acum?
— Nemaipomenit de bine, după
câte îmi spun oamenii mei din
Anglia. Dar într-una dintre zilele
astea minunate o să-și recapete
libertatea, după care o să devină,
probabil, mai periculoasă și mai
imprevizibilă ca oricând. Aliénor no
să-nceteze
niciodată
să-și
urmărească propriile planuri.
De St Clair își lăsă capul în jos, în
semn că se vedea silit să-i accepte
spusele.
— Nu pot să mă pronunț în
privința asta, messire, pentru că
noi trăim aici în liniște și primim
rareori știri despre ce se întâmplă
dincolo de porțile noastre. În zilele
astea, n-avem prea des oaspeți și,
de când a murit soția mea,
Amanda, cu mai bine de un an în
urmă, n-am căutat să a u prea
multe despre lumea de dincolo de
zidurile mele.
Răspunsul
lui
Richard
fu
instantaneu, energic și nicidecum
asemănător cu ceea ce își dorise să
audă St Clair.
— Atunci trebuie să ieși mai mult
și să umbli prin lume. De aceea
sunt aici în noaptea asta.
Aceste
cuvinte
îngrijorătoare
odată
rostite,
ducele
amuți,
modelând un cocoloș de pâine între
degete și privind cu gândul dus
focul care trosnea în șemineul
imens. Când deschise din nou gura,
vorbele sale îl surprinseră pe
bătrân.
— N-auzisem despre moartea
doamnei tale și știu cât de mult
însemna ea pentru tine… Trebuie
să
fost o lovitură puternică,
prietene, și explică fără îndoială
neștiința ta în privința problemelor
din lumea de dincolo de porțile
tale, cum o numești tu, așa că nu
vom mai pomeni despre asta.
Se ridică în picioare, își scoase
vesta de piele și o aruncă în spatele
său, pe același scaun cu mantiile
pătate de vremea rea. Sieur Henry
îi făcu semn lui Ector, arătând cu
degetul către haine, iar valetul său
se duse imediat să le ia.
— Camerele voastre vor gata în
curând, seniorul meu, și veți dormi
confortabil, la căldură. Între timp,
vom avea grijă ca mantiile să vă
e uscate și curățate, bune de
îmbrăcat când vă veți trezi.
Richard mormăi și îl urmări într-o
doară pe Ector, care părăsi
încăperea cu brațele încărcate de
cele două mantii grele și de vesta
ducelui. Pe urmă, când ușile se
închiseră în urma valetului, își luă
scaunul de lângă masă și îl târî
lângă focul ce ardea cu putere,
unde se așeză iarăși, cu picioarele
întinse către ăcări. Barba aurie i
se sprijini în piept, cu buza de jos
proiectată în afară, într-o expresie
meditativă, în timp ce își mângâia
absent blazonul, leul singuratic,
întors spre stânga și ridicat în două
picioare, brodat cu r de aur pe
fundalul roșu, de forma unui scut,
de pe pieptul stâng al tunicii.
Tăcerea se prelungi și, când deveni
limpede că, pentru moment, ducele
nu mai avea nimic de spus, de St
Clair își drese cu delicatețe glasul și
deschise gura, acoperind trosnetul
focului și încercând să nu ia în
seamă neliniștea ce i se zbătea în
piept.
— Ai început să vorbești despre
motivul care te-a adus aici în
noaptea asta, seniorul meu, despre
ceva care are a face cu nevoia mea
de a ieși și a umbla mai mult prin
lume. Îmi este îngăduit să întreb
mai multe despre ceea ce voiai să
spui?
Ochii lui Richard se deschiseră
brusc, trădând faptul că era gata să
se lase furat de somn. Scoase un
hârâit din gâtlej și își îndreptă
spatele,
întorcându-și
scaunul,
astfel încât să se uite spre de St
Clair, care stătea la masă, față în
față cu de Sablé.
— Da, ți se îngăduie. Am nevoie
de tine, prietene. Am nevoie să i
cu mine, de partea mea.
Auzindu-l, Henri se strădui să-și
reprime teama. Își permise să lase
nedumerirea să i se citească pe
chip și întrebă:
— Aici, în Anjou, seniorul meu?
— Nu, să dea naiba! În Outremer,
în Țara Sfântă. Se uită țintă la de
St Clair preț de o clipă, apoi își
aduse limpede aminte ce îi spusese
bătrânul despre desprinderea sa de
lumea exterioară. În aceste ultime
câteva luni, am avut legături
strânse cu noul papă, Clement. Se
pare că, în anul care a trecut, am
avut o pletoră de papi, nu crezi?
Urban al III-lea, mort în luna
decembrie a anului de dinainte,
apoi un alt Grigore, al VIII-lea,
pentru un scurt răstimp de două
luni, până în martie trecut, și acum
Clement al III-lea, nerăbdător să
pornească acest nou război după ce
abia dacă a împlinit un an de
ponti cat… Presupun c-ai auzit
despre legământul tatei, de anul
trecut, din ianuarie, când a
făgăduit că va recâștiga Regatul
Ierusalimului și Sfânta Cruce
pentru papa Grigore?
De St Clair clătină din cap, făcând
ochii mari.
— Nu, messire, cred că nu. Sau,
chiar dacă am auzit, vestea n-a
izbutit să răzbată dincolo de
durere. Soția mea a murit la numai
câteva săptămâni după papa
Urban.
Richard îl privi intens, apoi capul
îi zvâcni, într-un gest aprobator.
— Da, ei, bine, Henric s-a legat
prin jurământ față de papa
Grigore, la Gisors, cu vreo lună
înainte ca noi să primim vestea
morții lui, la scurt timp după
decesul lui Urban. Adevărul e că a
făgăduit în lipsa lui Grigore, în
prezența arhiepiscopului Iosia de
Tyr, a at pe singurul scaun
episcopal care mai există încă în
Outremer. Oricum, bătrânul ne-a
legat pe toți să mergem la război,
mai ales pe mine și pe Filip, cu
toate că eu n-am fost acolo – dar
asta n-ar trebui să te mire, după
cât de bine ne cunoști pe amândoi.
Bătrânul leu n-a văzut în simpla
mea absență o piedică și a dedicat
părintește viața mea cauzei papei.
Deși această informație nu îi
stârnea decât un interes prefăcut,
de St Clair simțea că ignoranța sa îl
irita pe Richard, care își drese
zgomotos glasul și continuă să
vorbească.
— Ei, bine, se pare că totul e
aranjat. Oștenii Franței vor purta
tunici albe cu cruci roșii, iar ai
Angliei, tunici roșii cu cruci albe, în
timp ce crucile amanzilor vor
verzi, probabil pe alb. O colorație
bogată și, cred eu, plină de
înțelesuri. Am căzut cu toții de
acord să plecăm anul viitor, dar
rește că tata n-are nicidecum
intenția de a ne însoți. Toată
povestea nu e decât un șiretlic, ca
să mă dea în mod sigur la o parte
din drum, în timp ce el își
urmărește planul de a-l pune pe
tronul Angliei pe fratele meu Ioan,
care nu-i bun de nimic. Când o să
vină vremea să ne adunăm sub
steag, o să pretindă că e in rm și
bolnav, așteaptă și-o să vezi. Dar
acest papă Clement al III-lea nu e
prost și a făcut ca totul să-mi
devină mai mult decât limpede. Își
dă foarte bine seama ce se urzește
– mulțumită celor mirosite de
episcopii săi de aici și din Anglia,
care scormonesc – și știe că n-am
de gând să mă dau pur și simplu
deoparte din calea neisprăvitului
de Ioan, fratele meu neghiob. Așa
că și-a exprimat înțelegerea față de
îngrijorările mele, pentru că are
nevoie de mine – vrea să plec la
luptă în Ierusalim, în numele
Mamei Noastre Biserica, în fruntea
noilor sale forțe eliberatoare,
alcătuite din franci, care vor
recuceri regatul francilor din
mâinile păgânilor. Dacă papa n-ar
vrea decât asta, dorința lui m-ar
lăsa rece, pentru că aveam oricum
intenția de a conduce oștirea, încă
de când am a at totul. Însă
împăratul german, Barbarossa, s-a
grăbit să se amestece în planurile
lui Grigore înainte de moartea
bătrânului papă, jurându-se să
adune o oaste de teutoni de peste
două sute de mii de oameni. Și
bineînțeles că asta a făcut ca
întreaga Romă, Clement și toți
cardinalii
lui,
să
ciripească
îngroziți, indcă ultimul lucru de
care au nevoie sau pe care și-l
doresc este ca Sfânta Biserică
Romană să le e cumva îndatorată
neamțului Barbarossa și Sfântului
său Imperiu Roman, ca să nu mai
pomenesc de s ntele sale oști.
Dacă ar sta cu brațele încrucișate,
fără să facă nimic, ar putea să
piardă
ponti catul
și lumea
întreagă. Și așa se face că eu sunt
singura lor speranță pentru a-și
s a l v a propriul Imperiu de Minți
Omenești.
Ducele se trase de buza de jos și îl
xă pe Henri cu privirea difuză a
ochilor săi mijiți, apoi continuă:
— Clement mă curtează, mă
ademenește ca să conduc oastea
francilor,
care va
compensa
prezența
lui
Barbarossa
în
Outremer,
înclinând
balanța
puterii în favoarea papalității.
Forțele noastre nu vor reprezenta
nici jumătate din oștirea germană,
pentru că Barbarossa dispune de
trei ori mai mulți oameni decât
avem noi, dar el e aproape tot atât
de bătrân ca tata și am de gând să
pro t de diferența de vârstă.
Francii noștri vor
mai bine
înarmați și antrenați decât barbarii
lui germani greoi și decât cavalerii
lui teutoni. Și, pentru că o să-i ofer
această superioritate, papa mi-a
garantat în schimb – dar fără să-mi
dea încă nimic în scris, ține minte
asta – succesiunea la tronul Angliei
după moartea tatei.
De St Clair strâmbă din nas.
— Înțeleg. Și ai încredere în acest
papă, messire?
— Să am încredere în el? Într-un
papă? Henri, crezi c-am înnebunit?
Richard zâmbea acum cu toată
gura. Eu mă încred, prietene, în
puterea mea de a ști și de a face ce
e mai bine pentru mine și pentru
poporul meu. Așa că am fost de
acord cu cererea lui. O să comand
oastea dacă el o să m-ajute s-o
adun. La expediție o să ia parte și
Filip,
rește, dar el e deja
amestecat, de când cu înțelegerea
făcută la Gisors, de la bun început.
Bineînțeles că atunci, în august, s-a
îndepărtat de nitiv de tata, când a
tăiat ulmul favorit al bătrânului,
așa-numitul ulm din Gisors, sub
care regele semnase atât de multe
tratate, inclusiv pe cel despre care
vorbesc acum. A fost cât pe ce să
intrăm în război din cauza
incidentului ăluia, iar eu am fost
nevoit să iau din nou partea lui
Filip, ca să-mi protejez domeniile
din Franța, unde sunt vasalul lui.
Imaginează-ți
ce
agitație
a
provocat istoria asta – spectrul
unui nou război între noi, în sânul
creștinătății,
când
cea
mai
importanță amenințare la adresa
papalității vine din Outremer! La
Vatican s-a stârnit panică și
ambasadorii
au
început
să
forfotească,
implorându-ne
pe
ecare în parte. Filip s-a lăsat
convins să se întoarcă în turmă și
și-a reînnoit legământul de a lua
parte la Războiul Sfânt. Pentru a șil îndeplini, o să-și adune cei mai
puternici vasali din regat: pe Filip,
contele de Flandra, și pe Henri de
Champagne – aceasta
ind în
avantajul nostru. Spre ghinionul
lui, Henri e atât nepotul lui Filip,
cât și al meu, știai asta? Mama îi e
bunică, în urma primei ei căsătorii,
din Franța. Și, cu siguranță, o să fie
acolo și contele Étienne de
Sancerre. Dar eu o să am comanda.
Noul papă Clement a jurat că așa
va , cu toate că nu sunt încă rege,
iar Filip a fost încoronat de zece
ani. E un bun organizator Filip al
nostru și un administrator fără
egal, dar războinicul sunt eu. Dacă
tata trăiește destul de mult ca să
vadă oastea adunată, o să facă
gălăgie, spunând că vrea s-o
conducă, dar asta o să
e o
absurditate, așa cum am spus, pusă
în scenă de dragul spectacolului.
Oricum, când vom avea oștirea, o
să ne-mbarcăm imediat către
Palestina, iar când mă voi întoarce,
învingător, acasă, Anglia o să e
indiscutabil a mea, cu ajutorul și
binecuvântarea papei și a întregii
sale curți.
Richard se ridică și se sprijini cu
un braț de polița șemineului,
privind tăciunii. De St Clair rămase
așezat, încruntat, urmărindu-l din
ochi pe Richard și întorcându-se
apoi către de Sablé, care îi privea
cu o mască impenetrabilă pe chip.
Pe urmă își drese glasul și vorbi.
— O sută de mii de oameni, așa
ziceai, messire. Iartă-mi întrebarea,
dar… cine va plăti toate astea? Se
grăbi să continue înainte ca
Richard să-i poată răspunde. Adică,
știu c-ai spus că tatăl tău e cel care
a făcut legământul pe negândite, la
Gisors, și așa ar trebui să e, dar o
să și-l mai respecte acum, după cele
petrecute în august, știind că tu vei
avea astfel de câștigat?
— Da, o să și-l respecte.
Netulburat de întrebare, Richard
răspunse peste umăr, fără să se
uite la de St Clair, totuși vorbind cu
el. O să și-l respecte, pentru că nu
știe și nici n-o să a e nimic despre
înțelegerea mea cu Clement. Și,
înainte de a mă întreba cum de pot
sigur de asta, răspunsul e că
papa are acum nevoie să-mi câștige
bunăvoința mult mai mult decât va
avea vreodată nevoie de a tatălui
meu. Iar pentru a
de două ori
mai sigur, i-am spus limpede papei
c-o să am propriii mei spioni, care
vor urmări totul îndeaproape. Dacă
o să aud vreodată cea mai mică
șoaptă care să-mi dea de bănuit că
Sfântul Părinte a intrat în legătură
cu părintele meu profan, o să
abandonez oastea și o să părăsesc
imediat Țara Sfântă, împreună cu
toți oamenii mei, lăsându-l să aibă
grijă de propria lui soartă și a
S ntei Mame Biserica împreună cu
Barbarossa și cu teutonii lui.
Se îndepărtă de foc și își trase
scaunul din nou lângă masă,
sprijinindu-se de el, cu brațele
încrucișate deasupra spătarului.
—
Cât
privește
susținerea
nanciară a aventurii, ți-am spus
că, în condițiile proaspetei mele
înțelegeri cu Clement, Biserica e
dispusă să contribuie cu aur. Și mai
există și alte surse. Ne-am ocupat și
de asta la Gisors. Am în ințat
atunci un nou bir, atât în Franța,
cât și pe domeniile clanului nostru
Plantagenet din Anglia și din alte
părți. Se cheamă Zeciuiala lui
Saladin – e un nume bun, nu crezi?
Era clar că asta era părerea lui;
de St Clair își dădu seama după
modul în care o spusese, aproape
zâmbind.
— Eu am avut ideea și tot eu i-am
pus numele. O să e de mare folos
când o s-o aplic pe de-a-ntregul în
Anglia. Fiecare om din țară,
inclusiv preoții, o să plătească,
timp de trei ani, un bir egal cu a
zecea parte din venitul său. Mi s-a
spus că îi împovărez prea tare, dar
asta nu mă îngrijorează. Anglia e
cea mai bogată bijuterie din
coroana Plantageneților. Își poate
permite să plătească prețul pe care
i-l cer pentru o cauză atât de
nobilă. Și, pe lângă asta, aș
în
stare să vând chiar și Londra dacă
aș găsi un cumpărător su cient de
bogat. Își scoase buza de jos în
afară, făcând o mutră îmbufnată.
Și e o cauză nobilă, Henri, în ciuda
tuturor intrigilor pe care le atrage.
În timp ce-și expunea această
părere, ducele lăsă impresia că își
adusese aminte de natura o cială a
persoanei sale, așa că ieși cu un aer
solemn din spatele scaunului și se
așeză în fața lui înainte de a
continua.
— Acest păgân neobrăzat din
Palestina, această javră de sultan
care își spune Saladin și-a ridicat
capul mârșav destul de mult
deasupra nisipului ca să implore să
e călcat în picioare. A recucerit
Ierusalimul și Acra, dar n-o să le
păstreze prea multă vreme, iar
trădarea lui a dus la înfrângerea
oștilor creștine din Țara Sfântă și la
moartea a sute dintre cei mai buni
cavaleri ai noștri, printre care cei
ai Templului și ospitalieri. Ca să nu
mai
pomenesc
de
pierderea
Adevăratei Cruci, descoperite de
binecuvântata împărăteasă Elena,
cu șase sute de ani în urmă. Pentru
toate aceste păcate, merită să e
ucis, ceea ce este cu putință. La
anul pe vremea asta, o să m în
Outremer, iar tu te vei a a alături
de mine.
— Eu… înțeleg…
Henri se strădui din greu ca să-și
împiedice vocea și chipul să
trădeze vreo urmă a consternării și
a panicii care amenințau să-l
copleșească. Numără rar până la
zece, înainte de a continua cu un
glas foarte calm.
— În ce calitate, seniorul meu?
Richard se încruntă. Era clar că se
apropia de capătul răbdării sale
limitate.
— Calitate? O să i maestrul meu
de arme, bineînțeles. La ce altceva
te-ai putea aștepta?
— Maestru de arme?
Ca urmare a acelei numiri
neașteptate, de St Clair se foi greoi
în scaun.
— De ce nu? Crezi că ești
nepotrivit?
— Nu, răspunse el, rănit de tonul
pe care fusese rostită întrebarea.
Nu nepotrivit, dar poate nu mai
sunt potrivit, dacă ții cont de ceea
ce vreau să spun. Sunt bătrân
acum, seniorul meu, am ieșit de
prea multă vreme de pe câmpul de
luptă. La anul pe vremea asta o să
am cincizeci de ani și n-am mai
scos sabia din teacă de câțiva ani.
Adevărul e că, de când mi-a murit
soția, nu m-am mai urcat nici
măcar pe cal. Ai nevoie, la ordinul
tău, de un bărbat mai tânăr, mai
potrivit pentru această îndatorire
cu care mă ispitești.
— Lasă prostiile astea, cu
bătrânețea! Tata are cincizeci și
nouă de ani și a stat în șa,
luptându-se împotriva mea cu
înverșunare, în Normandia, acum
doar câteva luni. În plus, Henri, nam nevoie de mușchii, ci de
creierul tău, de talentul și de
experiența ta, de cunoștințele tale
despre oameni și despre război și,
mai presus de toate, de loialitatea
ta. În tine pot avea o încredere
absolută și există puțini alți bărbați
despre care pot spune așa ceva.
— Dar…
— Fără niciun fel de dar, omule.
N-ai auzit niciun cuvânt din tot ce-
am spus? Atât aici, cât și în cel care
va
curând noul meu regat,
gloatele cred că ar trebui să-l țin pe
William Marshall de Anglia lângă
inima mea. Da, Marshall e cel mai
bun soldat al vremurilor noastre, în
afară de mine. Dar el e omul
tatălui meu. Așa a fost toată viața
lui, cu trup și su et. Așa că n-o să
poată fi al meu niciodată. Gândește
la fel ca tata, are aceleași idei xe.
Eu nu-i sunt pe plac, nu are și nu a
avut niciodată încredere în mine,
mă consideră moștenitorul legitim,
dar nedorit al stăpânului său și îmi
poartă pică pentru asta. Nu vreau
să a e amănuntele planurilor
mele, pentru că neîncrederea mea
în el e chiar mai mare decât a lui
în mine.
— Da, seniorul meu, este… dar aș
cere privilegiul de a mi se îngădui
să mă gândesc o vreme la asta.
— Gândește-te cât de mult vrei,
Henri, dar gândește-te să nu-mi
nesocotești dorințele. N-o să ți-o
trec cu vederea și o să mă refuzi pe
mine, seniorul tău, punându-te în
pericol.
Richard tăcu, fără să-i pese de
reacția lui de St Clair la vorbele
sale, și se înțepeni în scaun,
privind în jur cu sprâncenele
încruntate, pe jumătate răsucit
către ușa din spatele lui.
— Unde e ul tău, tânărul André?
Se întoarse din nou cu fața către
gazda sa. Încă mai umblă pe afară,
ca un motan, la ora asta din
noapte? Ar
bine să
e așa,
pentru că altminteri n-aș trece cu
blândețe peste disprețul pe care mil arată. Tăcu, șocat de expresia de
pe chipul lui Sieur Henri. Ce s-antâmplat? Ceva nu e cum ar trebui,
o văd în ochii tăi. Unde e flăcăul?
În momentul acela, ușa se
deschise și intră un servitor,
plecându-și capul cu slugărnicie și
îndreptându-se în grabă către
șemineu, cu intenția clară de a mai
pune lemne pe foc. Henry își ridică
mâna și glasul, făcându-l să
încremenească locului și cerându-i
să plece imediat. În timp ce omul
se grăbea către ușă, închizând-o
apoi fără zgomot în urma lui,
stăpânul său se ridică și își scoase
mantia grea, împăturind-o și
așezând-o cu delicatețe pe spătarul
scaunului înainte de se duce lângă
cămin. Acolo alese câțiva bușteni și
îi așeză pe foc cu grijă,
recunoscător pentru prilejul de a-și
aduna gândurile. Uitase cât de
năucitor de intuitiv putea să e
uneori Richard Plantagenet și, în
vreme ce punea lemnele unul câte
unul, împingându-le cu cizma
printre tăciuni, se blestemă pentru
lipsa sa de precauție în privința
respectivului subiect.
Oricum, Richard nu avea nicio
intenție de a-și lăsa gazda să-i
scape din cârlig.
— Ei, Henri? Aștept. Unde e
tânărul André?
De St Clair se îndreptă de spate și
oftă, apoi se întoarse să-l privească
pe duce drept în față.
— Nu-ți pot da un răspuns,
seniorul meu, pentru că într-adevăr
nu știu.
— Ce vrea să-nsemne asta? Nu
știi unde e în noaptea asta sau pur
și simplu nu știi nimic despre el?
— A doua variantă, seniorul meu.
Nu știu nimic despre locul în care
se află.
Richard se săltă de pe scaun,
făcând ochii mari și arătându-și în
mod spectaculos surprinderea.
— Nu știi nimic…? Se răsuci,
pironindu-l
cu
privirea
sa
neîncrezătoare pe tăcutul cavaler
de Sablé. Omul ăsta nu are decât
un singur u, Robert, și l-am văzut
petrecând alături de băiatul lui,
într-o singură zi, mai mult timp
decât și-a petrecut bătrânul meu
leu alături de mine și de frații mei
în toată viața lui. Iar acum îmi
spune că nu știe nimic despre locul
în care se a ă? Se întoarse din nou
către de St Clair, de data asta fără
nicio urmă de ze emea. Când l-ai
văzut ultima oară?
Celălalt ridică din umeri.
— Au trecut mai bine de două luni
de când a rămas ultima oară peste
noapte sub acoperișul meu.
— Atunci, sub al cui acoperiș
doarme? Și, înainte de a-mi
răspunde la întrebarea asta, să știi
că am băgat de seamă cum ai
ocolit-o pe ultima. Are o amantă?
— Nu, seniorul meu, din câte știu
eu, nu.
— Așadar, când ai luat ultima
dată legătura cu el? Ai grijă ce
spui, Henri.
De St Clair respiră adânc, dânduși seama că nu avea cum să evite
răspunsul.
— Acum două zile, seniorul meu.
Am luat legătura, dar indirect,
printr-o altă persoană. I-am trimis
mâncare și haine.
— Mâncare și haine? E fugar?
— Da, messire, este.
— De cine fuge și din ce motiv?
De St Clair nu mai suportă să se
uite în ochii celuilalt și își întoarse
privirea către foc.
— A ucis un preot.
— Un popă? Pe fundul sacru al
Domnului, asta cere mai mult vin.
Toarnă-ne, apoi așază-te și spunene povestea ta, indcă pare să
merite s-o ascultăm. Și șterge-ți
supărarea de pe chip, prietene. Nu
uita numele și poziția celui care te
ascultă. Încă n-am întâlnit niciun
preot care să-ndrăznească să ne
privească s dător, de când s-a
socotit tata cu englezul Becket.
Grăbește-te, omule, toarnă, apoi
istorisește-ne ce s-a-ntâmplat.
Încurajat, în ciuda pesimismului
său, de disprețul evident al
seniorului lui la adresa tagmei
preoțești în general și de presiunile
pe care știa că le putea face acesta
atunci când era interesat, Henri se
apropie de masă și turnă vin până
la buză în trei pocale, în timp ce de
Sablé se ridică și își trase scaunul
lângă foc, lângă al lui Richard. Își
servi amândoi oaspeții, apoi își
aduse propriul scaun alături de ei,
înainte de a se întoarce să-și ia
cupa, din care sorbi încet, cu
gândul dus, chibzuind cum să-și
înfățișeze povestea în timp ce
revenea către ceilalți.
Răbdarea lui Richard, notoriu de
puțină în majoritatea ocaziilor,
ajunse repede la capăt și, ca de
obicei, el fu acela care întrerupse
tăcerea.
— Vasăzică a ucis un preot. Când
și de ce?
— A fost un accident, răspunse de
St Clair. Deși intenția a existat, iar
omul merita să moară. Viola o
femeie.
— Viola o femeie… popa?
— Da, și erau patru, cu toții
preoți. André a dat peste ei din
întâmplare, dar erau despărțiți de
un râu iute, așa că n-a putut ajunge
la timp ca să-i oprească. A strigat
ca să le-atragă atenția că îi văzuse
și a tras către ei o săgeată de
arbaletă, apoi a galopat către
singurul pod, a at la opt sute de
metri în josul apei. Era prea
departe. În momentul când a ajuns
unde se a aseră, uciseseră femeia
și trei dintre ei dispăruseră,
lăsându-l în urmă pe al patrulea,
mort. Săgeata lui André, trasă la
întâmplare, își găsise o țintă,
căzând din cer ca să despice țeasta
unuia dintre ei.
— Și individul ăla era preot?
— Avea tonsura pătrată a
benedictinilor, deci era e preot,
e călugăr. Dar prietenii lui îi
luaseră hainele, ca și pe ale femeii,
așa că André n-a avut cum să-și dea
seama, după înfățișare, ce hram
purta.
— Dacă ul tău nu s-a putut
apropia de ei și erau despuiați cu
toții, de unde a știut că erau
preoți?
— L-a recunoscut pe unul dintre
cei patru de dincolo de râu, un
individ pe care îl mai întâlnise și cu
care avusese un schimb de cuvinte.
E vorba despre un preot pe nume
de Blois, a cărui familie locuiește
pe domeniul învecinat cu al nostru.
Restul a fost deducție. Dacă doi din
cei patru erau preoți și săvârșeau o
faptă criminală, atunci avea sens
ca și ceilalți să e tot preoți. Dar
acest argument nu mai are nicio
importanță acum, pentru că știm
cine sunt.
— Cum așa? Au ajuns la
închisoare?
— Nu, seniorul meu, n-au ajuns.
André i-a urmărit, dar, indcă n-a
dat imediat de ei, a cerut ajutoare.
A venit direct acasă și mi-a povestit
ce s-a-ntâmplat – totul s-a petrecut
pe pământul nostru – iar eu l-am
trimis pe căpitanul paznicilor
locuinței mele, însoțit de un grup
de oșteni, să ia trupurile și să le
aducă încoace. Dar, când au ajuns
ei, nu mai era niciun cadavru. Au
găsit sânge la fața locului și urme
care arătau că de acolo fusese târât
ceva greu, dar nimic altceva.
— Spui că leșurile au fost târâte,
nu?
— Da, messire. În apropiere
există o gaură adâncă, o crăpătură
verticală pe care oamenii locului o
numesc Puțul Diavolului. Coboară
drept în jos, în adâncurile
pământului, și pare să e fără
fund, iar legendele de pe aici spun
c-a apărut, pur și simplu, într-o
noapte, pe vremea bunicului
bunicului meu. Căpitanul meu a
crezut că leșurile au fost aruncate
acolo și sunt de nerecuperat.
— Și chiar au fost aruncate?
— Unul dintre ele. Al femeii. Și
capul preotului, alături de trupul
ei.
— Capul preotului… Richard se
încruntă. Ce s-a întâmplat cu restul
cadavrului său? Și cine era femeia?
— Nimeni nu știe cine era,
messire. Nimeni n-a întrebat de ea
și nimeni n-a venit s-o caute, iar
dintre femeile de pe aici nu lipsește
niciuna. Mă refer la toate cele care
locuiesc pe o rază de treizeci de
kilometri. Pare să e sigur că nu
era din partea locului.
— Pare la fel de sigur să spui că
n-a existat decât în mintea
creatorului ei, Sieur André de St
Clair… Ducele opri protestele lui
Henri cu o mișcare puternică a
mâinii. Nu spun că am convingerea
asta, Henri, dar, dacă noi doi am
judecători a ați în
căutarea
adevărului, nu am avea altceva de
ales decât s-o luăm în considerare.
Neexistând
nimic
care
să-i
demonstreze moartea și nimeni
neavând nici cea mai vagă idee
despre identitatea ei, cuvântul
ului tău e sigura dovadă a
existenței femeii. Chiar dacă era o
străină, trebuie să venit în vizită
la cineva și dispariția ei ar
stârnit întrebări. Dar să ne
întoarcem
la
ceea
ce
este
important. Acum povestește-mi
despre cadavrul preotului, așa fără
cap cum era.
— Cadavrul preotului a fost adus
drept dovadă că bietul om a fost
asasinat de fiul meu.
— Explică-mi asta.
Sieur Henri dădu din cap, în semn
că era de acord.
— După cum am izbutit eu să pun
cap la cap lucrurile, seniorul meu,
cei trei criminali au furat
cadavrele,
au
tăiat
capul
tovarășului lor mort și l-au aruncat
în Puțul Diavolului, laolaltă cu
leșul femeii. Pe urmă i-au luat
trupul cu ei, pentru că o mână
diformă îl dădea în vileag fără greș
ca
ind un oarecare părinte
Gaspard de Leon, un preot venit în
vizită din Arles. Și au povestit cum,
pe când se duceau la o întâlnire cu
acest confrate al lor, acum mort, lau zărit cu ochii lor când a surprins
un păcătos care se pregătea să
sodomizeze un băietan…
— Fie-mi iertat… începu de Sablé,
dar Richard își
utură palma,
reducându-l la tăcere.
— Continuă, Henri. Erai pe
punctul de a spune că l-au acuzat
pe tânărul André de sodomie cu
băiatul?
— Da, messire. Eram.
— Atunci spune mai departe.
Povestește-mi!
— Au zis că l-au văzut pe preotul
scandalizat somându-l pe pederast
și încercând să salveze copilul, dar
acesta a fost alungat în grabă de
sodomit, care a pus apoi mâna pe
sabie și l-a ucis pe părintele de
Leon, crăpându-i capul. După care
i l-a tăiat și l-a luat cu el, înfășurat
în
veșmintele
preoțești
ale
mortului, lăsând în urmă un trup
gol, de nerecunoscut. Au zis că pe
ei nu i-a văzut, indcă erau de
partea cealaltă a apelor um ate
ale râului. Imediat după plecarea
lui, s-au dus către pod și au ajuns la
locul crimei, s-au luat după urmele
calului ucigașului și au coborât
dealul către Puțul Diavolului, unde
au ajuns la timp ca să-l vadă
aruncând în abis capul retezat.
Temându-se pentru viețile lor, s-au
ascuns și au așteptat să plece
criminalul, apoi s-au dus drept la
castelul seniorului lor, baronul
Reynauld de la Fourrière, și au
depus mărturie, sub jurământ, în
fața lui și a superiorului lor,
abatele Thomas, în privința celor
văzute, adăugând că unul dintre ei,
pe nume de Blois, îl recunoscuse pe
asasin, acesta ind André de St
Clair, un cavaler din partea locului.
St Clair se uită de la unul dintre
ascultătorii săi la celălalt, dar
chipurile amândurora erau ca de
piatră. Văzând că ei n-aveau nimic
de spus, continuă.
— Am a at toate astea în
dimineața următoare, când o trupă
alcătuită din oamenii baronului de
la Fourrière a bătut la ușa mea,
cerându-mi să li-l predau pe ul
meu pentru a răspunde la
acuzațiile de sodomie și de crimă
care i se aduceau. Din fericire,
André plecase înainte de venirea
lor și am trimis un mesager care săl caute și să-i spună să nu sentoarcă.
— Sodomie. Vocea lui Richard era
plată și dură. L-au învinuit de
André de sodomie?
— Da, messire.
— Și tu n-ai făcut nimic? Îmi vine
greu s-o cred.
— Ce-aș
putut să fac? Și, din
același punct de vedere, ce-ar
putut să facă ei? În momentul
acela, nu puteau ajunge la André,
iar eu știam că trebuia să mă asigur
că rămâne acolo unde se a a,
pentru că n-aveam nicio speranță
c-o să i se facă dreptate în privința
verdictului dat de Biserică. M-am
întrebat ce om de bine, cu mintea
întreagă, ar
luat în considerare,
în văzul lumii, mai degrabă
posibilitatea
ca
trei
preoți
înnebuniți
să
taie
capul
însoțitorului lor și să-l folosească
pentru a se apăra decât pe aceea
ca singurul om acuzat în acest caz,
care nu neagă că l-a ucis pe preot,
să spună adevărul când îi
condamnă pe cei trei, învinuindu-i
de violarea și de uciderea unei fete
nevinovate? Așa că n-am mai dat
ochii cu ul meu și nici nu i-am
mai vorbit de atunci.
— Nici măcar o singură dată? De
ce?
— Pentru că nu-ndrăznesc,
seniorul meu. Sunt urmărit fără
încetare și, cu foarte puține
excepții, nu știu în cine să măncred. Pe capul ului meu s-a pus o
recompensă, su cient de mare
pentru a ispiti pe oricine să-l dea
pe mâna Bisericii, lăsându-l la
bunul plac a ceea ce înțelege ea
prin dreptate.
Sieur Robert de Sablé aruncă o
privire spre Richard.
— Pot să vorbesc, seniorul meu?
— Sigur că poți. Spune.
— Mă încurcă faptul că femeia na fost nici identi cată, nici căutată
de nimeni, nici dată dispărută. Mi
se pare nu numai greu de crezut,
dar și din cale afară de năucitor,
pentru că, în mare parte, face ca
ambele versiuni ale acestei povești
să e lipsite de sens. Îl privi în față
pe de St Clair. N-ai stat deloc de
vorbă cu fiul dumitale despre asta?
De St Clair scutură scurt din cap.
— Nu. La început, când mi-a
povestit
cele
întâmplate,
identitatea ei nu părea să aibă
mare importanță. În momentul
acela, mi se părea necesar să fac
primii pași pentru a aduce aici
trupul ei și pe al celui care o
atacase. Ulterior am
avut
su cient timp ca să a ăm cine era
ea. Însă leșurile au dispărut între
timp, ceea ce a stricat totul.
— Dar, cu siguranță…
— Cu siguranță că am
vorbit
mai târziu despre ea, asta voiai să
spui? Am
făcut-o, fără greș, dar
oamenii lui la Fourrière au sosit în
dimineața următoare, imediat după
răsăritul soarelui, și atunci André
plecase deja.
— Hmm… De Sablé își coborî
privirea spre propriile mâini, apoi
se uită din nou la gazda sa. Sunt
încrezător în faptul că-mi vei da
crezare când îți voi spune că nu
doresc să arunc vreo îndoială
asupra celor pe care ni le-ai
povestit, Sieur Henri, dar o mare
parte a acestei istorii, așa cum o
văd eu, ține de totala absență a
leșului femeii și a faptului
indiscutabil că nu s-a interesat
nimeni de o persoană dispărută.
Ceea ce, în sine, vorbește cu tărie
în favoarea acuzatorilor
ului
dumitale, după cum nu mă-ndoiesc
că-ți dai seama. Așa că trebuie să-ți
pun o întrebare, pentru că aceia
care îl învinuiesc o vor folosi ca săși susțină cauza: este posibil, sau
într-o oarecare măsură probabil, ca
femeia să nu existat niciodată și
ca preoții să spună adevărul? Nu sar putea ca André, fiind surprins pe
când se făcea vinovat de o faptă
interzisă, să intrat în panică și să
ucis ca să se protejeze? Și atunci,
n-ar
posibil să-l
decapitat pe
preot ca să ascundă adevărata
natură a rănilor lui mortale? Dacă
așa au stat lucrurile, ar mințit cu
ușurință în privința presupusei
femei, ca să-și ascundă propria
vină și ca să-și salveze viața.
Richard
râse
zgomotos,
întrerupându-și vasalul care vorbea
cu toată seriozitatea, și, când de
Sablé făcu ochii mari, într-un gest
uluit de protest, el se ridică iute în
picioare și le întoarse spatele
celorlalți
doi,
îndepărtându-se
numai ca să se răsucească din nou
pe călcâie și să se aplece,
sprijinindu-se de spătarul înalt al
scaunului său.
— Atunci unde e băiatul, Robert,
băiatul care-a fost sodomizat? Crezi
că un cârd de preoți făcuți de ocară
nu s-ar
străduit să-l găsească pe
micul ștrengar întorcând pe dos
comitatul Poitou – și Anjou și
Aquitania pe deasupra, dacă ar
fost necesar – numai ca să-și
susțină cauza cu dovezi mai presus
de orice îndoială? Rânji. Pe lângă
asta, e evident că nu știi nimic
despre tânărul André de St Clair.
Eu știu. L-am făcut eu însumi
cavaler, cu trei ani în urmă, și a
fost cel mai de frunte dintre toți
pretendenții de atunci și din
majoritatea celorlalți ani, ca să
spun adevărul. Am găsit că e
sincer, cinstit, extrem de curajos și
cu adevărat și pe deplin bărbat, în
tot ceea ce privește caracterul său.
Îți jur, Robert, că n-am întâlnit
niciodată – și nici tu n-ai
avut
cum s-o faci – pe cineva care să
aducă mai puțin a pederast. Când e
vorba de farmec și de putere de
seducție, lui André nu-i lipsește
nimic, dar totul este păstrat numai
și numai pentru femei și n-a suferit
niciodată din cauza lipsei lor. Așa
că să terminăm cu prostiile. Preoții
mint, iar eu sunt sigur că, în Cerul
Lui, Dumnezeu e uluitor de puțin
surprins. Cât despre capul lipsă,
dacă ar
fost adus ca dovadă,
străpuns în mod evident din creștet
până la bărbie de o săgeată, ar
trezit îndoieli asupra versiunii
preoților, nu crezi? Aruncă o
privire către ceilalți, uitându-se de
la unul la altul. E clar că aceste
două lucruri vorbesc de la sine? Eu
aș mult mai interesat să a u cum
de a știut André, cu precizie, unde
trebuia să țintească? N-a fost un
accident, pot s-o spun sub
jurământ, pentru că, deși soarta
poate juca un rol când e vorba
despre locul în care cade o săgeată,
e nevoie de îndemânare și de o
siguranță desăvârșite pentru a o
trimite exact la țintă din prima
încercare. Mă îndoiesc că eu aș
fost în stare să fac ceea ce a făcut
el, atât de lesne și de fără greș.
Trebuie să-i vorbesc despre asta cât
mai curând cu putință.
Ceilalți nu-i răspunseră, deși
amândoi erau acum convinși,
datorită mustrărilor lui Richard, de
nevinovăția lui André de St Clair în
privința sodomiei și, prin urmare,
de netemeinicia tuturor acuzațiilor
împotriva lui. Pentru că sprijinul
pe care li-l oferea ducele bărbaților
mai tineri era dincolo de orice
dubiu,
ind bine cunoscut, dar
rareori adus deschis în discuție,
faptul că Richard ocolea compania
femeilor și se înconjura tot timpul
de bărbați tineri și frumoși și de
băieți
care
îi
împărtășeau
înclinațiile.
Era
singura
lui
trăsătură de caracter care îl
dezgusta profund pe sobrul St
Clair. Acum se pomeni minunânduse
indcă
se
putea
simți
recunoscător pentru ea.
Oricum, ducele de sânge regal se
înclină înspre el, întinzând un
deget prevenitor.
— Deci, spuse Richard, cu mai
multă blândețe decât se așteptase
Henri, judecând după sprâncenele
lui încruntate, suntem de acord că
această poveste absurdă a preoților
e o nebunie și încă o nebunie
ucigașă. Dar, înainte de a hotărî ce
am de făcut, îți mai cer un singur
lucru, pentru că Robert are
dreptate. Povestea cu femeia mă
pune și pe mine în încurcătură.
Adu-ți ul încoace, Henri, și fă-o în
noaptea asta. Trebuie să stau de
vorbă cu el și nimeni n-o să cuteze
să-i facă ceva aici, în prezența
mea.
Traversă încăperea către cele
două săbii lungi, încrucișate pe un
scaun, i-o aruncă lui de Sablé pe a
lui și o ridică pe sa, ținând-o ca pe
un toiag.
— Acum e târziu, iar eu și Robert
avem nevoie de ceva somn înainte
de a lua o hotărâre atât de
spectaculoasă precum cea la care
mă gândesc, așa că, prietene, du-ne
undeva unde putem pune capul jos,
apoi trimite după băiat. Să e aici
când ne trezim și-o să vorbim cu el
după ce luăm toți trei o gustare.

2.
În dimineața următoare, Sieur
Henri își găsi ul dormind pe o
banchetă din sala mare și rămase
în picioare lângă tânăr preț de
câteva minute, luând aminte la
hainele mototolite, la părul tot atât
de neîngrijit precum barba scurtă,
la duhoarea trupului nespălat și la
slăbiciunea ce îi brăzda chipul
după două luni petrecute în
solitudine, ascunzându-se întruna.
Nu știa de când dormea acolo ul
său, dar, când îl trimisese după el
pe
Jonquard,
mai-marele
grajdurilor, era trecut de două, iar
acum nu se făcuse încă șapte, așa
că era puțin probabil să
sosit
acasă cu mai mult de un ceas în
urmă. Auzi zgomote venind dintr-o
sală
unde
servitorii
curățau
resturile rămase din noaptea
trecută și se hotărî sa-l lase pe
băiat să doarmă cât mai mult cu
putință, căci se îndoia că oaspeții
săi aveau să se trezească mai
devreme de o oră, deși era posibil
să-și prelungească somnul și mai
mult. Se duse direct în cuhnii, unde
îi ceru bucătarului să încălzească
apă su cientă pentru o baie și să le
pună pe câteva dintre ajutoarele
sale s-o ducă sus, în camera
stăpânului, unde să aprindă focul
în vasul cu mangal, să pregătească
totul și să-l anunțe când aveau să
fie gata.
Bucătarul nu dădu niciun semn că
ar
văzut ceva ciudat în asta, cu
toate că Sieur Henri nu mai folosise
cada de lemn în camera sa de când
îi murise soția, ci se îmbăiase în
bucătărie, ca toți ceilalți din casă,
cu două luni în urmă. Abia dacă
dădu din cap și îi spuse stăpânului
său că avea să treacă imediat la
treabă.
Sieur Henri își făcu drum către
turnul principal al porții, unde
rămase o vreme, urmărind tot ce se
petrecea dincolo de zidurile sale și
căutând orice ar
putut să indice
că era supravegheat. Peste vreo
jumătate de oră, când un servitor
venit în căutarea lui îl anunță că
baia îi fusese pregătită, se duse să-l
trezească pe André.
Imediat ce simți atingerea tatălui
său, acesta sări din somn, făcu
ochii mari și se încordă, apoi se
uită câteva clipe în jur, ca și cum sar întrebat unde se a a. Henri se
grăbi să-l liniștească.
— Mă tem că nu te-ai odihnit
prea mult.
André clipi cu mișcări repezi,
limpezindu-și ochii de somn.
— Mi-a fost de-ajuns, tată. Când
m-a anunțat Jonquard că mă
chemi, dormisem aproape șapte
ore, așa că sunt odihnit. După
sosire, m-am întins aici pur și
simplu pentru că în casă era liniște
și probabil c-am ațipit. Ce s-a-
ntâmplat? De ce-ai trimis după
mine?
— Ducele Richard e aici. A venit
azi-noapte, târziu, însoțit de un
singur cavaler, și i-am spus
povestea ta. Mi-a pus o mulțime de
întrebări, dar se încrede în spusele
tale, deși, înainte de a face ceva,
are nevoie de mai multe informații
decât i-am putut da eu. Așa că mi-a
poruncit să te chem. Se uită în jos,
spre ul său, și zâmbi. Dar, așa
cum arăți și cum… miroși acum, nu
prea ești bun să dai ochii cu un
duce și cu un viitor rege. În camera
mea a fost pregătită o baie caldă.
Du-te și folosește-o, apoi ai grijă să
arăți rezonabil. Îmbracă-te cu
hainele tale împodobite, astfel
încât să ai înfățișarea unui cavaler,
nu a unui cerșetor amărât. Ai timp
destul. Nu trebuie să te grăbești
foarte tare, indcă Richard nu s-a
trezit încă, deși s-ar putea întâmpla
în orice clipă. Când coboară, voi
lua micul dejun împreună cu el și,
după cum mi-a spus azi-noapte,
dorește să te vadă după aceea, așa
că nu cumva să te fure somnul în
baie, oricât de ispititor ar . O să
trimit după tine la timpul potrivit.
Ușurarea lui André era cât se
poate de evidentă pentru Sieur
Henri, care avea în mare măsură
aceeași senzație, și, o clipă mai
târziu, băiatul dispăruse deja,
supunându-se dorințelor tatălui
său.
Ducele apăru la scurt timp după
aceea, împreună cu de Sablé, și
amândoi își salutară cu prietenie
gazda, cel dintâi dorind imediat să
a e dacă André sosise. Henri îi
spuse că venise, într-adevăr, și că
urma să li se alăture când aveau
să-l cheme, apoi îi conduse pe cei
doi în sala de primire, unde,
trădând prin remarcabil de puține
semne faptul că rămăsese treaz o
jumătate de noapte, Ector îi
aștepta
cu
un
mic
dejun
substanțial, pregătit de el însuși
deasupra unui vas cu mangal
așezat în șemineul cel mare, care
fusese curățat de cenușa ultimului
foc. Imediat ce se așezară la masă,
îi servi pe cei trei bărbați cu ouă
proaspete de rață, bătute, într-o
tigaie plată, cu unt și lapte de
capră, până când se întăriseră,
ind apoi sărate și împăturite în
jurul unor ciuperci și cepe tot atât
de proaspete și așezate alături de
chi e scoase chiar atunci din
cuptor. Mâncară totul și, după ce
Ector supraveghe strângerea mesei
și ieși din încăpere, Richard se
întoarse spre Sieur Henri.
— Adu-l pe tânărul André și hai
să vedem ce-are de spus în
apărarea lui. Dar, înainte de asta,
dă-mi voie să te previn că, dacă
bănuielile mele se vor adeveri, ai
putea să a i lucruri pentru care nu
ești pregătit. Dacă va așa, vreau
să nu spui nimic, e limpede?
De St Clair dădu din cap, ne ind
nici măcar curios să a e pentru ce
anume
nu-l
credea
pregătit
Richard. După părerea lui, nimic
nu putea mai presus de ușurarea
pe care o simțea văzând numele
fiului său spălat de rușine.
— Da, seniorul meu.
•
— Fii binevenit, Sieur André de St
Clair. Pari mai bătrân… mai matur
decât la ultima noastră întâlnire.
Dar ești… cu cel puțin doi ani mai
vârstnic. Așa cum suntem cu toții.
Pe loc repaus.
Tânărul
cavaler
se
relaxă,
renunțând la poziția ostășească,
rigidă, pe care și-o păstrase de
când intrase pe ușă, oprindu-se
apoi în fața mesei ca să-și salute
seniorul, protocolar și ceremonios,
cu pumnul încleștat lipit de piept.
Își depărtă picioarele, într-o poziție
mai confortabilă, și își duse mâinile
la spate, prinzând încheietura
uneia cu cealaltă, dar continuând
să xeze respectuos cu privirea un
punct a at cu puțin deasupra
capului ducelui.
— Tatăl tău ne-a povestit despre
ultimele tale nenorociri și recunosc
că sunt surprins să te văd arătând
atât de în oritor, după ce-ai
petrecut două luni ascunzându-te.
Arăți uimitor de bine.
Arată miraculos de bine, cugetă
Sieur Henri, abia venindu-i să
creadă cât de mult se schimbase
înfățișarea ului său. Trebuia să-l
văzut acum o oră.
André
dăduse
o
bună
întrebuințare căzii solide, din lemn,
a tatălui său și era evident că îi
folosise foarfeca mică, de toaletă,
și oglinda metalică pentru a-și
tunde părul și barba în lumina
dimineții
ce
pătrundea
prin
fereastră. Acum stătea în fața lor
ca un adevărat cavaler, într-un
costum din zale ne, peste care
purta o mantie asemănătoare cu a
tatălui său, cu blazonul familiei de
St Clair brodat cu măiestrie în
partea stângă a pieptului. Însă nu
avea asupra lui nicio armă și gluga
din zale îi atârna pe spate,
lăsându-i capul descoperit, pentru
că un bărbat acuzat de o crimă nu
avea dreptul să poarte arme, mai
ales în prezența ducelui său.
— Uimitor de bine, repetă ducele,
cu gândul dus. Și uimitor de
nevinovat, pentru un asasin de
preoți pus sub învinuire.
André nici măcar nu clipi, iar
Richard, care își împinsese scaunul
în spate, îndepărtându-l de masă,
își utură mâna către însoțitorul
său.
— Acesta este Robert de Sablé,
care a venit călare, împreună cu
mine, îndreptându-se spre Paris, ca
să-l întâlnească pe regele Filip. În
ciuda aparentei sale tinereți, e un
bărbat de o mare înțelepciune și
subtilitate și cunoaște situația în
care te a i, pentru că ne-a fost
înfățișată de tatăl tău… deși nu
știu dacă este sau nu convins de
nevinovăția ta în această privință.
Îți e îngăduit să-l saluți.
Tânărul își întoarse capul către de
Sablé și și-l înclină respectuos, iar
cavalerul îi răspunse în același
mod, cu chipul lipsit de expresie.
Richard își puse picioarele sale
lungi unul peste altul și își împleti
degetele
sub
genunchiul
de
deasupra, apoi se aplecă și îi vorbi
lui André cu voce scăzută.
— Aceasta, Sieur André, nu este o
curte o cială de judecată, ci doar o
cercetare a aspectelor istorisirii
tale, iar tu te a i în fața noastră în
calitate de vasal al meu. Și trebuie
să-ți spun, aici și acum, că,
lăsându-mi
deoparte
propria
convingere, principala mea grijă
este problema femeii dispărute.
Dacă leșul ei ți-ar susține spusele,
învinuirile pe care le aduci
preoților ar
de nezdruncinat.
Dar, în momentul de față, când
lipsește cu desăvârșire și nu avem
nici măcar un nume sau o
descriere, nu poți produce nici cea
mai mică dovadă că a existat
vreodată pe lume. Nicăieri nu s-a
plâns cineva de dispariția unei
femei, nu se știe cine era și de unde
venea și se pare că nu există nicio
cale de a a a în mod miraculos
toate acestea. Uită-te în ochii mei!
André făcu ce i se poruncise și cei
doi se xară cu privirea preț de
câteva clipe lungi înainte ca
Richard să continue:
— Povestea despre sodomie m-a
convins că e mult mai probabil ca
tu să
istorisit versiunea reală a
celor petrecute. Pe de altă parte,
faptul că lipsesc dovezile care să
demonstreze adevărul spuselor tale
s-ar putea dovedi o piedică de
neînvins. Acest lucru te-ar putea
duce la spânzurătoare… dacă n-ai
putea cumva, printr-o minune, să
rostești numele femeii.
— Eloise de Chamberg, seniorul
meu.
— Eloise de Chamberg… Și de
unde venea această fantomatică
Eloise?
— Din Lusigny, seniorul meu. E la
aproape cincizeci de kilometri de
Poitiers, către sud.
— Știu unde e, omule. Se a ă pe
domeniile mele. Dar de ce n-ai spus
nimănui cine era?
De St Clair ridică din umeri.
— N-am avut cum, messire. În
ultimele luni, abia dacă am
schimbat câteva vorbe cu câte
cineva. Jonquard, care știa unde
mă ascund și care îmi arătase locul
în prima zi, nu s-a mai apropiat de
el niciodată după aceea, de teamă
să nu e urmărit. Venea călare, o
dată la câteva zile, și îmi lăsa
provizii într-un pâlc de tu șuri, sub
un stejar din preajmă, iar eu le
luam după plecarea lui. Abia azinoapte, pe drumul încoace, am
a at de la el tot ce se petrece.
Știind cât de mult timp a trecut, sar putea să vi se pară ciudat, dar
acesta e adevărul.
Richard sări în picioare și începu
să măsoare încăperea cu pasul, cu
o energie de nestăpânit, aceeași
energie de care dădea dovadă în
copilărie, își aduse aminte Sieur
Henry, în vreme ce-l urmărea cu
atenție. Chiar și atunci, Richard
Plantagenet nu putea să stea
liniștit, într-un singur loc, mai mult
de câteva minute și, în timp ce
umbla de colo-colo, își ținea
palmele lipite, apăsându-le cu
hotărâre una peste alta și
răsucindu-le fără încetare, astfel
încât, ori de câte ori avea o
preocupare intelectuală, bătăturile
sale întărite, de om obișnuit cu
mânuirea armelor, se auzeau
frecându-se unele de altele.
— S-ar putea să
e ciudat,
mormăi el, în cele din urmă, dar
altceva e și mai ciudat: cum de ai
ajuns tu, un cavaler din Poitou, să
cunoști o femeie numită Eloise de
Chamberg, din Lusigny?
André își însoți răspunsul cu o
ușoară ridicare din umeri.
— Din întâmplare, seniorul meu.
Am întâlnit-o cu totul întâmplător,
acum doi ani, când am luat parte
la un turnir, în Poitiers.
— Și te-ai îndrăgostit, nu-i așa?
Dar de ce tot secretul ăsta?
În obrajii tânărului cavaler apăru,
pentru prima oară, un strop de
culoare.
— Fiindcă n-am avut de ales,
seniorul meu. La început, o vedeam
rar, pentru că îndatoririle mele mă
țineau departe de Poitiers, așa că
n-am vorbit nimănui despre ea.
Ducele se opri, aproape cu un
picior în aer, și îl privi pe André
drept în ochi.
— Și apoi?
Roșeața se întinse, cuprinzând și
tâmplele lui André.
— Apoi a devenit imposibil să
mai vorbesc despre ea.
— Înțeleg și pot să ghicesc de ce.
Ea era din Lusigny, dar tu ai
întâlnit-o în Poitiers și ai vizitat-o
acolo mai târziu. Cum vine asta?
— Pe atunci locuia în Poitiers,
împreună cu părinții ei. Dar, cu
cincisprezece luni în urmă… s-a
măritat, după dorința tatălui ei.
— Aha! Pentru cei mai mulți
bărbați, asta ar fi însemnat sfârșit.
André dădu din cap.
— E adevărat, seniorul meu, așa
ar fost. Dar ea a avut din prima
clipă o căsătorie lipsită de
dragoste, cu un bărbat de trei ori
mai bătrân, care locuia în Lusigny.
A fost dorința tatălui ei, nu a ei, iar
ea era o fiică supusă.
— Dar e clar că nu și o soție
supusă. Ai continuat să te vezi cu
ea.
— E adevărat, seniorul meu, deși
nu ne mai întâlneam atât de des.
— Și cum se face că ea se a a
aici,
în
Poitou,
în
ziua…
ghinionului ei? E nevoie să-ți
reamintesc că, măritată sau nu, ea
e acum moartă, e acolo unde
pălăvrăgelile n-o mai pot atinge, în
timp ce tu ești cât se poate de viu și
ai nevoie de ea? Atunci vorbește.
O privire grăbită și neliniștită
către tatăl său precedă răspunsul
tânărului, care își ridică ochii și se
uită fix într-ai ducelui.
— Cu aproape trei luni în urmă,
mi-a dat de veste că soțul ei avea
să plece, în curând, la sud-est de
Lusigny, pentru a-și petrece o lună
alături de un frate mai vârstnic,
bolnav, din Clermont, iar ea pusese
la cale, cu mai mult timp înainte,
un plan care ne putea ajuta să ne
vedem. Așa că i-am găsit o escortă,
pentru a o însoți într-o vizită la o
verișoară îndepărtată, rămasă de
curând văduvă, care locuiește în
apropiere, la marginea domeniilor
noastre.
Aruncă o altă privire spre tatăl
său, care nu lăsa să i se citească
nimic pe chip.
— Într-un anumit mod, planul era
complicat, însă din alte puncte de
vedere era extrem de simplu,
pentru că aici nu o cunoștea
nimeni, iar verișoara ei nu știa
nimic nici despre mine, nici despre
relația dintre noi. Ridică iarăși din
umeri,
foarte
ușor,
aproape
imperceptibil. Era simplu și mergea
bine. Verișoara văduvă și-a luat
rămas-bun
de la
Eloise în
dimineața în care a fost ucisă,
crezând-o în siguranță pe drumul
către casă, spre Lusigny, escortată
de oștenii a ați în slujba soțului ei.
Dar aceștia erau în slujba mea,
fiind angajați prin intermediul unui
prieten din Poitiers, și au adus-o în
locul unde trebuia să ne-ntâlnim
pentru ultima oară, căci amândoi
hotărâserăm că a continua această
șaradă era o pură nebunie, de
neacceptat pentru niciunul dintre
noi. Au instalat-o acolo confortabil,
în așteptarea mea, și s-au
îndepărtat, așa cum le-o cerusem,
până ce aveam să le dau alte
porunci… Nu pot decât să-mi
închipui că, nemaiprimind nicio
veste de la mine, s-au întors, în
cele din urmă, la Poitiers. Au fost
bine plătiți, în avans, și știau că
era vorba despre o întâlnire de
dragoste, așa că au presupus,
trebuie să
presupus, că doamna
se hotărâse să rămână aici,
împreună cu mine.
Tăcu, încruntându-se în timp ce-și
aducea aminte.
— Dar a fost să e ca preoții s-o
găsească înainte de sosirea mea și
restul îl știți, seniorul meu, în afară
de asta: când Eloise nu s-a mai
întors acasă, în Lusigny, nimeni nu
și-a imaginat unde ar trebuit s-o
caute, pentru că le spusese
servitorilor că pleacă în călătorie
către nord-vest, spre Angers, în
vizită la o altă verișoară, al cărei
soț îi trimisese o escortă. De aceea
nu e surprinzător că n-a venit
nimeni, s-o caute.
— Hmm…
Richard traversă încăperea și
rămase în picioare, în spatele
scaunului său, strângând capătul
spătarului înalt.
— Explică-ne, dacă vrei, de ce nu
i-ai spus tatălui tău că o cunoșteai
pe femeia asta. Ai scutit pe toată
lumea, în mare parte, de mâhnire
și dezamăgire.
Înainte ca Richard să
terminat
de vorbit, chipul lui André se
împurpurase, devenind de un roșu
aprins, și acum dădu din cap,
nefericit.
— Abia acum știu cât de pripită și
de nechibzuită mi-a fost purtarea.
Până astăzi nu mi-a trecut prin
cap. În ziua aceea, când am ajuns
acasă, eram înnebunit și, atunci,
mi s-a părut că asta era ceea ce ar
trebuit să fac… să-i apăr numele
și reputația.
— Și unde erai în dimineața
următoare, când au venit să tearesteze oamenii baronului?
André de St Clair înălță din
sprâncene, ca și cum nu i-ar
venit să creadă că punea cineva o
asemenea întrebare.
— Eram la Puțul Diavolului, îi
căutam trupul. Nu dormisem toată
noaptea și nu-mi venea să cred că
două leșuri puteau să dispară. Am
găsit urmele despre care ne vorbise
omul tatălui meu și m-am lăsat
călăuzit de ele până la gura
puțului. Pe urmă am încercat să
cobor în gaură, dar s-a dovedit a
imposibil. Cu douăzeci de pași mai
jos de singurul punct de acces de pe
margine, am ajuns într-un loc de
unde a continua coborârea ar
fost echivalent cu a cădea, găsindumi moartea, și, când am încercat să
mă întorc, aproape că m-a cuprins
disperarea, crezând că n-o să mă
mai pot urca înapoi niciodată. Am
avut nevoie de o oră ca să ajung
sus și n-aș
izbutit dacă, în cele
din urmă, nu m-ar
ajutat
Jonquard, pe care tata îl trimisese
să mă caute și să mă prevină să
stau departe de casă. El m-a găsit și
m-a tras afară.
Ducele Richard ocoli scaunul și se
așeză iarăși, tăcut, cu ochii pironiți
asupra cavalerului mai tânăr, apoi
se întoarse spre Sieur Robert de
Sablé.
— Robert? Tu ce spui?
De Sablé respiră adânc și,
văzându-i
nările
strânse,
sprâncenele încruntate și expresia
implacabilă a gurii, Henri se oțeli,
așteptând condamnarea de care nu
se îndoia. În schimb, de Sablé își
întoarse
ochii
către
duce.
Netulburat de privirea acestuia,
clătină ușor din cap și își ridică o
mână, cerându-i astfel să aibă
răbdare și să-i acorde timp pentru
a lua o hotărâre, în vreme ce
André, care avea cel mai mult de
pierdut sau de câștigat de pe urma
vorbelor ce urma a rostite, stătea
neclintit, fără să se uite la niciunul
dintre ei.
După ce îl privise pe tânărul
cavaler în timp ce își spunea
povestea, de Sablé se încredea
acum, implicit, în spusele acestuia
și făcea un efort considerabil
pentru a-și ține sub control
propriile sentimente ultragiate.
Nimeni nu-l putea acuza pe Robert
de Sablé că ar fost naiv și, toată
viața, fusese pe deplin convins de
corupția excesivă a preoțimii, la
toate nivelurile ierarhiei bisericești.
Dar cunoștințele sale și puterea sa
critică de pătrundere sporiseră în
împrejurări mult mai radicale decât
cele ce-i in uențau pe majoritatea
semenilor săi. Robert de Sablé
făcea parte din Confreria secretă a
Sionului. Fusese primit în ordin la
cea de-a optsprezecea aniversare
și, de atunci, a ase multe – și
studiase și mai multe – despre
învățăturile, despre exactitatea
cunoștințelor și despre sursele
documentelor din arhivele frăției
referitoare la erorile Bisericii
Catolice și de politica greșit
îndrumată a acesteia din ultima
mie de ani. Corupția din interiorul
instituției
bisericești
era,
cu
siguranță, robită trupului, plină de
cinism și cerea să e înlăturată.
Dar crima și violul, așa cum
apăreau aici, erau mai presus de
experiența lui și îi insultau
credulitatea. Se ridică în picioare.
— Messire duce, zise el, pe un ton
în care frustrarea se deslușea
limpede, nu știu ce să spun, în
afara faptului că sunt convins de
adevărul vorbelor rostite aici. Dar,
recunoscând asta, trebuie să
recunosc, de asemenea, că mă simt
ușurat
indcă
povara
responsabilității este a voastră, și
nu a mea. Voi sunteți ducele de
Aquitania și această problemă cade
direct sub autoritatea voastră, iar
eu mă tem că nu vă pot oferi
niciun sfat în privința celor pe care
ar trebui să le faceți de acum
înainte.
Richard se ridică de pe scaun și
reîncepu să umble prin încăpere,
frecându-și fără încetare palmele,
cu ochii strălucindu-i de o fervoare
în
care
Henri
identi că,
deopotrivă,
plăcerea
și
nesiguranța.
În decursul anilor pe care și-i
petrecuse
modelându-l,
antrenându-l și educându-l pe
băiat, învățase să-l citească pe
Richard Plantagenet ca pe o carte
și acum se pomeni studiindu-l
impasibil și încercând să ghicească
ce avea să spună înainte ca el să
deschis gura. Richard dovedise, în
repetate
rânduri
și
cu
o
consecvență zdrobitoare, că niciun
bărbat din întreaga creștinătate,
nici măcar formidabilul său tată,
nu-l egala în privința lipsei de milă
și a hotărârii fără echivoc când era
nevoie de o decizie rapidă, fără
precedent. Richard era sclipitor,
cinic, ager, copleșitor de ambițios,
îi manipula necontenit pe ceilalți,
ind ducele războinic din cap
până-n picioare, iar Henri știa că
decizia sa, indiferent ce formă ar
luat, avea să e simplă, clară,
directă și drastică. Își încleștă
mâinile în poală și își încrucișă
gleznele, dându-și seama, după
expresia ducelui, că verdictul avea
să e rostit în scurt timp. Chiar și
așa, rapiditatea cu care sosi
răspunsul lui Richard îl luă prin
surprindere pe bărbatul mai
vârstnic, demonstrându-i încă o
dată limpede că fostul său protejat
se hotărâse dinainte și că nu ceruse
părerea lui de Sablé decât dintr-o
curtoazie formală.
— Așa să e, zise Richard, sunt de
aceeași părere. Ca duce de
Aquitania, sunt singurul care are
datoria și responsabilitatea de a
decide ce se va face în această
privință. Robert, astăzi, când
plecăm de aici, îi vizităm,
împreună,
pe
acest
neghiob
răzbunător care este baronul de la
Fourrière și, dacă scapă de furia
mea cu baronia intactă, o să u tot
atât de uluit cum o să e și el. Am
su ciente alte probleme urgente
care să-mi ocupe timpul și fără să
u nevoit să le las pe toate
deoparte ca să dau câte un picior
în
fundurile
arogante
ale
mărunților mei vasali. Și, vorbind
de aroganță, o să trimit, chiar
înainte de a pleca, un căpitan
însoțit de patru oameni, care să-l
aresteze pe câtuși de puțin
cucernicul abate de Sainte Mère…
care îi e numele? Thomas?
Întrebarea îi fusese adresată lui
Henri, dar acesta se mulțumi să dea
din cap.
— Ei, bine, o să scape de orice
îndoială, așa cum s-a întâmplat cu
tizul său, apostolul necredincios,
când o să se pomenească adus cu
forța, în lanțuri, ca să dea ochii cu
seniorul său.
De Sablé își deschise brațele.
— Și apoi, seniorul meu?
— Și apoi vor avea amândoi de-a
face cu mine, a ându-se într-un
pericol împătrit când îi voi judeca
mai întâi în calitate de conte de
Poitou, domeniu pe care își dețin
puterea, iar apoi în calitate de
conte de Anjou, de duce de
Aquitania și, mai presus de toate,
de viitor rege al Angliei, adus pe
lume de un tată care și-a dovedit de
multă vreme lipsa de îngăduință
față de baronii turbulenți și de
preoții care își vâră nasul în toate.
Din ordinul meu, vor imediat de
acord să renunțe la această
învinuire ridicolă, de omucidere –
și la acuzația de sodomie, vrednică
de râs, dar și de dispreț, adusă lui
Sieur André. Își împleti degetele.
Preoții îndărătnici și ucigași care
sunt implicați vor
arestați,
judecați și spânzurați. Iar dacă
vreunul dintre protectorii lor de
odinioară, baronul sau abatele, se
va dovedi lipsit de tragere de inimă
și nu va duce acestea imediat la
îndeplinire, o să mă port cu ei și cu
progeniturile lor ucigașe la fel cum
s-a purtat tata, bătrânul leu, cu
Becket. Așa să-mi ajute Dumnezeu!
Sinceritatea făcea ca vocea
ducelui să sune cumplit de
implacabil.
— Te poți așeza, Sieur André,
continuă el, fără a se obosi să-și
întoarcă privirea spre tânărul
cavaler. Ești absolvit de orice vină
și
chestiunea
aceasta
este
încheiată, cu excepția unor ultime
amănunte.
Chiar înainte ca ducele să sentoarcă spre el, gândurile lui Henri
alunecaseră către acel quid pro
quo{8} ce avea să urmeze. Richard
Plantagenet nu făcea nimic care să
nu implice un quid pro quo, iar cel
de acum fusese evident de la bun
început.
— Seniorul meu, murmură el, și
in exiunea ascendentă a glasului
transformă
apelativul
într-o
întrebare.
— Da, Henri, seniorul tău, așa
cum spui. Buzele ducelui se
întredeschiseră într-un mic surâs
sarcastic. Am venit aici în căutarea
ta, dar acum trebuie să vă
îmbarcați amândoi alături de mine
în
apropiata
aventură
din
Outremer, indcă numai așa o să
dispară amenințarea asupra vieții
ului tău. După plecarea mea,
André nu poate rămâne în
siguranță în Franța. Cred că vă
dați seama de asta amândoi, nu-i
așa?
Cei doi dădură din cap și Richard
zâmbi.
— Atunci să ne hotărâm în
această privință. Plecăm la război
împreună, pentru că, oricât de
puternic aș
când mă a u aici,
sunt înclinat să-mi fac dușmani
in uenți, iar acești nemernici
bisericoși vor găsi o cale de a te
învinui iarăși și de a te ucide fără
prea multă tevatură, imediat ce se
vor încredința că m-am întors cu
spatele. Așadar! Henri, tu vei
maestrul meu de arme. Iar tu, Sieur
André, te vei alătura Ordinului
Templului.
André făcu ochii mari.
— Ordinului Templului, seniorul
meu? Cum aș putea? Nu sunt
călugăr și nici nu sunt făcut pentru
călugărie.
Richard râse scurt, fără veselie.
— Poate că acum nu – ai dovedito clar și din plin – dar astfel de
lucruri se pot aranja, și s-ar putea
să-ți placă ideea. Dar, călugăr sau
nu, ești cavaler, înălțat la acest
rang chiar de mâna mea, și ești un
de St Clair, din aceeași stirpe cu
unul dintre cei nouă fondatori ai
ordinului. Iar Dumnezeu știe, fără
îndoială, că ordinul are nevoie de
tine și că vei
binevenit să
călărești sub stindardul său în alb și
negru. Își mută privirea de la u la
tată. Acum ascultați-mă și țineți
minte ce vă spun. Acum doi ani –
ba nu, mai e o jumătate de an
până să se-mplinească doi – două
sute treizeci de cavaleri ai
Templului au pierit într-o singură
zi, într-un loc numit Hattin, e
vorba de bătălia despre care ți-am
povestit azi-noapte, Henri. Dar mai
mult de o sută dintre aceștia au fost
executați
ind prizonieri, după
luptă, ca urmare a poruncilor date
de Saladin însuși. Individul își
spune sieși sultan, se consideră un
conducător nobil, dar chiar și
numai această singură atrocitate
cere moartea câinelui. Două sute
treizeci de cavaleri ai Templului
pierduți într-o singură zi, aproape
jumătate dintre ei ind asasinați
fără șovăire, după încheierea
luptei. Și, la scurt timp, a măcelărit
alte
sute,
după
căderea
Ierusalimului în luna următoare.
Iar motivul declarat al măcelului?
Cavalerii templieri sunt cei mai
periculoși oameni de pe Pământ.
Ochii i se îndreptară de la tată
către u. Ei, bine, poate că or
fost cei mai periculoși oameni de
pe Pământ înainte de Hattin, dar
acum s-a asigurat că vor
mult
mai primejdioși pentru el în
vremurile ce vor veni. Își frecă din
nou palmele. Dar, indiferent care iar fost cauzele, acest măcel ne-a
pus în fața unui adevăr pe care
trebuie să-l înfruntăm, prieteni:
templierii
au
fost
aproape
decimați, pentru că au pierdut cinci
oameni din zece, nu doar unul.
Poate că sunt cei mai puternici și
mai preamăriți luptători de pe
Pământ, oștirea permanentă care
apără creștinătatea în Outremer,
dar nici măcar ei nu pot face față
unor pierderi de amploarea celor
din ultimii doi ani. Faptul că nicio
forță ostășească nu mai poate
acționa efectiv după ce puterea i sa redus cu mai bine de o treime din
totalul său a fost acceptat încă din
zilele lui Iuliu Cezar. Se întrerupse
din nou, lăsându-le cuvintelor sale
răgazul de a ajunge la inimile
ascultătorilor
înainte
de
a
continua. În întreaga Țară Sfântă,
n-au fost niciodată mai mult de o
mie de cavaleri în același timp.
Acest lucru nu e cunoscut de toată
lumea, căci, în zilele noastre, cei
mai mulți dintre oameni cred că
Templul este omniprezent și de
neînfrânt. Dar pierderile sale
recente se ridică la peste cinci sute
de oameni, ceea ce lasă în urmă
numai o fărâmă din forța de
odinioară. Așa că ordinul are
nevoie
disperată
de
recruți
destoinici. Se uită x la André.
Caută cavaleri tineri, fără datorii
bănești,
fără
nicio
obligație
lumească, sănătoși la trup și la
minte. Crezi că descrierea ți se
potrivește, tânărul meu prieten?
André ridică din umeri, părând
stânjenit.
— Mi s-ar potrivi, seniorul meu,
dacă nu ar umbra care-mi atârnă
deasupra capului.
— Umbra aceea a fost alungată.
Uită c-a existat vreodată.
— Aș vrea să pot, seniorul meu.
Dar, chiar dacă eu voi izbuti s-o
dau uitării, alții nu o vor lăsa să
piară și îi vor duce vestea, chiar și
în Outremer, iar rigiditatea și
neînduplecarea
Templului
în
cercetarea recruților săi sunt bine
cunoscute. Îmi cer iertare pentru
vorbele tăioase, dar am auzit
spunându-se că nici măcar regii sau
ducii nu au puterea de a-și impune
voința în fața ordinului.
Henri de St Clair se crispă la
auzul
cuvintelor
ului
său,
așteptându-se fără rezerve ca
ducele să se înfurie, dar, spre
uimirea sa, acesta se mulțumi să
zâmbească.
— Adevărat, e pe deplin
adevărat, așa că in uența mea nu
ți-ar
de mare folos pentru a
primit. Dar, dacă vrei, mai aruncă
o privire către prietenul meu
Robert de Sablé, aici de față, și
crede-mă când îți spun că ascunde
mai multe decât crezi. În anumite
privințe, Robert are o autoritate pe
care eu n-aș putea s-o dobândesc
niciodată. Printre altele, e unul
dintre cei mai buni marinari din
întreaga creștinătate, deși el
susține că, în zilele noastre, asta nu
are mare importanță.
Înălță o sprânceană, uitându-se
cu un aer întrebător la de Sablé, iar
cavalerul îi răspunse dând din cap,
părând să se supună unei dorințe
nerostite. Richard zâmbi larg și se
întoarse cu spatele către ceilalți, își
scoase pumnalul cu lamă lungă de
la brâu, îl aruncă în sus cu o
mișcare scurtă, făcându-l să se
răsucească în aer, și îl prinse cu
ușurință din cădere. Repetă gestul
de încă două ori, urmărit de
privirile celorlalți, care se întrebau
ce avea să urmeze.
— Vă pot spune, amândurora, un
secret, cunoscut, acum, de foarte
puțini oameni. Ca și tine, André,
Sieur Robert nu face parte din
Ordinul Templului.
Se răsuci pe neașteptate și azvârli
pumnalul înspre unul dintre stâlpii
din lemn care susțineau plafonul
înalt de deasupra capetelor lor, iar
arma traversă spațiul într-un vârtej
neclar, pentru a se în ge într-o
grindă cu bra densă. În tăcerea
care urmă, se îndreptă agale întracolo și desprinse lama, studiindu-i
cu atenție vârful înainte de a o
pune din nou în teacă.
— Dar Consiliul Guvernator l-a
invitat pe Sieur Robert să se alăture
ordinului, și nu ca simplu cavaler,
ci drept Mare Maestru desemnat al
Templului, pentru a-l înlocui de
Gerard de Ridefort, actualul Mare
Maestru, a cărui dispariție a fost
anunțată iarăși și despre care se
crede că a căzut prins în luptă și că
este mort.
Zâmbi din nou, satisfăcut să-i
vadă pe cei doi St Clair cu fălcile
lăsate, răsucindu-și încet capetele
ca să se uite lung la de Sablé. Când
consideră că avuseseră destul timp
să caște gura și să e impresionați,
Richard continuă:
— Îngăduiți-mi să repet: Consiliul
Guvernator al Ordinului Templului
l-a invitat pe Sieur Robert să intre
în rândurile sale. Până acum, o
astfel de invitație n-a mai fost
făcută niciodată. Nu există niciun
precedent, pentru că Templul a fost
întotdeauna prudent – și zelos – în
privința celor pe care îi acceptă.
Dar aici există un înțeles și mai
adânc, și asta mai ales pentru tine,
Sieur André, căci face posibil – ba
chiar probabil, deoarece Sieur
Robert se declară convins de
nevinovăția ta – să i admis în
ordin, ca novice care nu a depus
jurămintele o ciale, înainte de
plecarea noastră din Franța. Astfel
veți putea călători împreună, în
suita mea, până ce vom ajunge în
Țara
Sfântă,
pregătindu-vă,
ecare, pentru ceea ce vă așteaptă,
astfel încât, la sosire, tu, André, vei
intra în Ordinul Templului, ind
cavaler de rând, iar tu, Henri, îți
vei prelua îndatoririle, în folosul
meu.
Henri de St Clair își lăsă capul în
jos, într-o plecăciune adâncă.
— Minunat, spuse ducele. Acum
să ne ocupăm de treburile noastre.
Mai întâi, piosul abate Thomas,
care-o face pe sfântul. S-ar putea să
nu aibă prea mare frică de
Dumnezeu, dar, pe beregata sacră
a Domnului, astăzi o să a e că se
teme atât de mult de mine, încât o
să urle de căință. André, du-te și
caută-l pe Godwin, căpitanul gărzii
mele. E englez, un bărbat uriaș, dar
vorbește limba noastră. Nu-l poți
confunda. Poruncește-i să ia cu el
patru oameni și să plece, călare,
spre stăreția de Sainte Mère, să-l
aresteze pe abatele Thomas și să
mi-l aducă, în lanțuri, la castelul lui
de la Fourrière. În lanțuri, ține
minte, și pe jos. Trebuie să-l pună
pe abate să meargă! Vreau ca acest
bădăran evlavios să simtă dureri și
spaime pe care un sfânt ipocrit ca
el nu și le-a imaginat până acum.
Și trimite-l cu ei pe unul dintre
oamenii tăi, să le arate drumul. Dute! Nu, așteaptă. Pocni din degete.
Când timp stai acolo, spune-i lui
Pierre, caporalul lui Godwin, să ne
înșeueze caii și să-i aducă în fața
intrării într-o jumătate de oră. Ai
reținut toate astea?
André dădu din cap, murmură
„seniorul meu” și părăsi încăperea.
Sieur Henri îl privi plecând și îi
admiră statura dreaptă, ind încă
ușor surprins de ușurința cu care
acceptase el însuși cele puse la cale
acolo.
Știuse,
cu
exactitate,
aproape de la începutul vizitei lui
Richard, care aveau să e urmările
dorințelor lui Plantagenet asupra
lui și clocotise de resentimente și de
o frustrare amară, ținute cu
strictețe în frâu încă din noaptea
precedentă, de când auzise ce îi
cerea. Însă acum orice urmă de
indignare îl părăsise ca prin
farmec,
ind înlocuită de o
admirație plină de invidie față de
acel om, care le controla întrutotul
viețile.
Deși pe deplin conștient de faptul
că Richard îi manipulase într-o
măsură mult mai mare decât de
obicei, Henri mai avea și alte
motive, în afara celor evidente, de
a accepta acum voința ducelui,
căci, în sinea lui, nu se îndoia că,
fără sprijinul ducal și regal al
acestuia, ul său André nu putea
avea o viață acolo, în Franța. După
plecarea lui Richard – însoțit de
Henri – ul acestuia nu ar
avut
de ales și, pentru a evita o posibilă
punere sub acuzare, urmată de o
execuție – sau chiar de o asasinare
– ar
fost nevoit să se alăture
oștirii care se strângea, ca
mercenar, fără blazon, la adăpostul
anonimatului.
Însă
acum,
mulțumită intereselor personale ale
lui Richard – căci Henri nu credea,
nici măcar pentru o clipă, că ducele
pe care îl cunoștea atât de bine
fusese îmboldit de un simț altruist
al dreptății – atât el, cât și ul său
fuseseră de acord cu o alternativă
acceptabilă. Propria sa implicare în
campania din Țara Sfântă era
elementul obligatoriu al întregii
propuneri, un element care nu mai
merita să e luat în considerare de
bătrânul cavaler, pentru că acum
lucra în folosul amândurora, al
seniorului
și
al
vasalului.
Acceptând propunerea lui Richard,
Sieur Henri își îndeplinise o
obligație, dând dovadă de o
bunăvoință prefăcută și folosind
prilejul pentru a-i salva viața ului
său și a putea avea un viitor
comun. Acum, ținând cont de toate
acestea, nu mai rămăsese decât cu
o neînsemnată presimțire rea, pe
care nu izbutea s-o alunge și pe
care știa că trebuia s-o accepte,
trăind cu ea, căci avea rădăcini
adânci în partea întunecată a rii
ducelui dificil și imprevizibil.
Își dădu seama că Richard îl
privea atent și se îndreptă,
arătându-și
pe
de-a-ntregul
înălțimea și sugându-și burta, cu un
gest numai pe jumătate conștient.
— Va trebui să te întărim, Henri.
Te-ai înmuiat.
— Ți-am spus asta, seniorul meu.
De când…
— N-o să dureze mult. Trebuie să
te avem din nou în formă peste o
lună. Rânji. De-aici ți s-ar putea
trage moartea, dar, dacă o să e
așa, o să mori ind mai sănătos
decât ești acum.
Sieur Henri zâmbi.
— N-o să mor din asta, seniorul
meu. Odată ce-o să încep, probabil
c-o să-mi facă plăcere.
— Ei, bine, tânărul André n-o să
se confrunte cu aceeași problemă.
Îl am aici pe Robert, care o să-l
pună imediat la treabă, ca să
deprindă
disciplinele
fundamentale,
universale,
ale
ordinului sau cel puțin acele
elemente pe care le știe toată
lumea și care sunt la-ndemână. Se
uită la de Sablé cu coada ochiului,
înălțând dintr-o sprânceană. Ce
zici, Robert? O să-nvețe tot ce i se
cere unui templier?
— Știe deja, seniorul meu. Din
câte îmi dau seama, nu va nevoie
decât de câteva… puneri la punct.
— Da, să se roage dimineața, la
prânz, la jumătatea amiezii și seara
și încă de trei sau patru ori în
vremea nopții. Un mod de viață al
naibii de ciudat pentru un cavaler
războinic.
De Sablé zâmbi ușor, negând
importanța spuselor lui Robert cu o
zvâcnire a mâinii.
— Acesta e tipicul ordinului,
seniorul
meu.
Toți membrii,
indiferent de rang, trebuie să i se
supună.
— Da, și de-asta n-aș putea eu,
niciodată, să intru în rândurile lor.
Mă întreb dacă luptătorilor pioși ai
Domnului le mai rămâne vreun
genunchi pe care să se sprijine ca
să stea drepți în luptă.
Zâmbetul lui de Sablé se lărgi.
— Par să se descurce excelent,
seniorul meu, după cum ați
recunoscut-o cu numai câteva
momente înainte. În plus, am a at,
din surse demne de încredere, că
rânduielile cele mai stricte ale
acestui tipic sunt lăsate deoparte la
vreme de război, iar cele legate de
rugăciuni sunt îndulcite în favoarea
îmbunătățirii condiției zice și a
pregătirii de luptă. Se întoarse
către mai vârstnicul St Clair. Ce
părere ai, Sieur Henri? Fiul
dumitale va accepta hamul?
— Cu multă bunăvoință, Sieur
Robert, pentru că are deja un erou
în rândurile cavalerilor Templului
din Outremer și sunt sigur că se va
strădui cu mult zel pentru a i se
alătura, dacă se-ntâmplă să mai e
încă în viață.
De
Sablé
ridică
dintr-o
sprânceană.
— Un erou? Cine ar putea fi?
— Un văr din ramura engleză a
familiei noastre, cu toate că
domeniile alor lui se a ă în Scoția,
în partea de nord, de vreo treizeci
de ani. Este vorba despre Sieur
Alexander de St Clair, deși, indcă
a trăit de la naștere în mijlocul
acelor
insulari ignoranți,
își
pronunță numele în limba lor
barbară.
De Sablé se încruntă.
— Cum adică? Nu reușesc să te
urmăresc. Spuneai că numele lui e
de St Clair.
— Da, dar el îl pronunță Sink-lur,
nu Sann Clerr, cum o facem noi.
— Sing-klur? Sună ciudat. Și de ce
este un erou pentru Sieur André?
Bărbatul mai vârstnic ridică din
umeri și zâmbi.
— Pentru că e omul care este. Din
ce alt motiv? Alec – numele pe care
și-l dă el însuși – este… neînfricat,
un luptător cu o reputație
deosebită și un veteran printre
cavalerii Templului. La scurt timp
după primirea sa în ordin, pe
vremea când André era un băiat
încă imatur, a petrecut doi ani în
casa noastră. Văzând expresia de
pe chipul celuilalt, Henri șovăi. Ce
s-a întâmplat, Sieur Robert? Ai
auzit de Alec de St Clair?
Ușoara încruntare a lui de Sablé
dispăru imediat.
— Nu știu. Dar am impresia că-mi
aduc aminte… ceva. E un nume cu
o sonoritate foarte neobișnuită.
— Da, pentru un om foarte
neobișnuit.
— Și de ce a stat aici doi ani după
primirea sa în Ordinul Templului?
— Trebuie să-l întrebi pe el, Sieur
Robert, dacă o să-l întâlnești
vreodată,
indcă eu n-am știut
niciodată nimic mai mult decât că
se ocupa, într-un anumit mod, de
treburile Templului. Iar acestea
sunt secrete, bineînțeles, pentru cei
care nu țin de ordin.
Ușa se deschise și intră Sieur
André, anunțând că ordinele
ducelui fusese transmise și erau
duse la îndeplinire. Nerăbdător,
Richard o porni imediat către
ieșire, cerându-i lui Sieur Henri să-l
urmeze, și, în timp ce părăsea
încăperea cu pași mari, îi strigă lui
de Sablé, peste umăr, că îl aștepta
la ușa din față peste un sfert de
oră.
După plecarea celorlalți doi, de
Sablé și tânărul de St Clair
rămaseră în picioare, uitându-se
unul la altul,
ind limpede că
tânărul se simțea stânjenit pentru
că era singur cu noul său superior.
De Sablé în privi lung pentru
câteva clipe, apoi dădu din cap cu
eleganță.
— Tatăl tău tocmai îmi povestea
despre prietenia dintre tine și vărul
tău, Sieur Alexander Sinclair.
André de St Clair își lăsă capul în
jos, zâmbind ușor.
— N-o pot numi prietenie,
messire. Ne simpatizam unul pe
celălalt, dar eu eram pe atunci un
băiat gălăgios, iar Alec avea cu
zece ani mai mult și era deja
cavaler al Templului. Nu ne-am
mai văzut de opt ani, sau poate
mai de mult. Dar, dacă Sieur Alec
trăiește și se mai a ă încă în
Outremer, voi
onorat să-l
reîntâlnesc și, poate, să lupt alături
de el.
— Așadar, călătorind către est,
aștepți o împlinire?
Deși părea inofensivă, întrebarea
ascundea mai multe înțelesuri și
aluzii. De St Clair o știa și ezită.
— Vino încoace.
André se supuse aproape șovăind,
surprins de ordinul care urmase
după o întrebare lăsată fără
răspuns, și, când bărbatul mai în
vârstă îi întinse mâna, ar
îngenuncheat dacă acesta nu ar
spus:
— Nu, ia-o.
Fără nicio altă ezitare, André de
St Clair luă mâna care i se oferea
și, când simți stilul de neconfundat
și apăsarea strângerii de mână,
răspunse în același mod, cei doi
con rmându-și astfel, în tăcere,
calitatea de membri ai confreriei.
De Sablé slăbi strânsoarea.
— Am intuit ceva, dar ar trebuit
s-o fac mai demult, spuse el, dus pe
gânduri. Am bănuit că tatăl tău ar
putea face parte din confrerie, dar
el n-a răspuns strângerii mele de
mână.
— Nu, Sieur Robert, tatăl meu nu
face parte. Dar face parte Sieur
Alec.
— Cum ai aflat asta?
— După propria mea inițiere,
bineînțeles. Am avut niște bănuieli
imediat după aceea, ind tulburat
de cele a ate și aducându-mi
aminte mai multe lucruri legate de
el și de purtarea lui din vremea
când eram un băietan. L-am
întrebat pe mentorul meu, iar el mi
le-a confirmat.
— Așadar, după aceea, chiar ind
un inițiat din ordinul nostru
străvechi, nu te-ai gândit să te
alături cavalerilor templieri?
St Clair zâmbea acum cu toată
gura.
— Nicidecum, messire, după cum
bănuiesc că nu te-ai gândit nici
dumneata. Eu i-am fost și îi sunt
loial confreriei și, așa cum
spuneam mai devreme, nu sunt – și
n-am fost – călugăr.
— Ei, bine, o să i în curând, deși
mai degrabă sub legămintele față
de confrerie decât sub cele față de
Biserică. Știi, desigur, ce vreau să
spun cu asta?
André murmură că știa.
— Nu mă-ndoiesc că, pe durata
șederii în Țara Sfântă, confreria îți
va încredința niște sarcini. Trebuie
să luăm amândoi legătura cu
consiliul, în curând, aducându-i la
cunoștință că ne-am întâlnit, în ce
împrejurări și de ce.
André îi răspunse dând din cap,
gândindu-se în grabă la aluziile la
legăminte făcute de Sieur Robert.
Când fuseseră înălțați la statutul de
inițiat din Confreria Ordinului din
Sion, ecare dintre ei trebuise să
rostească două legăminte înrudite
îndeaproape
cu
legămintele
clericale de sărăcie și de ascultare,
dar, în esență, diferite de acestea.
Respectând breviarul ordinului,
membrii jurau să nu posede niciun
fel de bunuri personale – ceea ce
atrăgea
după
sine
sărăcia
individuală – ci să dețină totul în
comun cu frații lor, iar jurământul
lor de supunere era față de Marele
Maestru al ordinului lor străvechi,
nu față de papă și, cu siguranță, nu
față de Marele Maestru al
Templului. Al treilea legământ
canonic, cel de castitate, rămânea
nerostit în cadrul Ordinului din
Sion, castitatea
ind o parte
integrantă a modului de viață al
membrilor confreriei. Templierii
insistau asupra acestui legământ,
ceea ce îi punea în di cultate pe
acei membri ai frăției care făceau
parte din ambele ordine. Așa cum o
mai făcuse de multe alte ori până
atunci, André clătină din cap,
minunându-se cât de puține știau
cei din afară despre aceste lucruri,
ceea ce îl duse cu gândul înapoi, la
Richard Plantagenet, așa că se uită
la de Sablé și se hotărî să
vorbească pe șleau.
— Pot să te-ntreb ceva în spiritul
confreriei noastre, Sieur Robert?
—
Bineînțeles.
Întreabă
nestingherit.
— Ducele pare din cale afară de
încântat
indcă
ești
Marele
Maestru ales al Templului, dar nici
în ruptul capului nu pot să-nțeleg
de ce. În momentul în care te vei
alătura ordinului, își va pierde
autoritatea asupra ta, căci niciun
om nu poate sluji doi stăpâni, iar
templierii nu se supun nici unei
puteri vremelnice. E neobișnuit ca
ducele Richard să e fericit pentru
că pierde un vasal puternic. Mă
poți lumina în privința asta?
De Sablé izbucni într-un râs
sincer.
— Pot, cu ușurință. Plăcerea lui
vine din faptul că numirea mea,
dacă va
să e, se va petrece în
viitor.
— Iartă-mă, dar nu înțeleg. Ai
spus „dacă va să e”. De ce n-ar
fi?
— Oh, va , dar când anume
depinde de ceea ce s-a întâmplat cu
actualul Mare Maestru, Gerard de
Ridefort, adică dacă este viu sau
mort. Bănuim că a murit, dar n-am
primit nicio știre demnă de
încredere,
indcă în Outremer
domnește acum haosul. Veștile care
se strecoară până la noi nu sunt
întotdeauna exacte și, în unele
cazuri, nu sunt nici măcar
adevărate. Așa că, dacă de Ridefort
e încă în viață, voi aștepta până
când va
nevoie de serviciile
mele. Între timp, ducele Richard e
foarte încântat indcă mi-a găsit o
întrebuințare. În călătoria către
Țara Sfântă, voi
comandantul
otei sale. Construiește, având, cel
puțin din acest punct de vedere și
de ochii lumii, binecuvântarea
tatălui său, o otă imensă, cea mai
mare din câte au existat vreodată,
pentru a-i transporta armata,
vitele, proviziile și mașinile de
asediu pe apă, mai degrabă decât
pe uscat. Gândește-te la asta,
ăcăule. Fac parte din confrerie și,
până acum, îndatorirea pe care mio dăduse consiliul era să îndrum
îndeletnicirile
negustorești
ale
unora dintre familiile prietene.
Formularea era vagă, dar André
de St Clair știa exact ce voia să
spună Sieur Robert.
— Așa că, pentru a-mi îndeplini
obligațiile față de confrerie, am
petrecut câteva zeci de ani
învățând tot ce am putut despre
navigație și despre transportarea
mărfurilor, însușindu-mi inclusiv
cunoștințele
marinărești
și
matematice ale comandantului
unei ote. Așa că Richard are
nevoie de serviciile mele în această
privință, iar eu am nevoie de ale
lui, în folosul confreriei, pentru a
mă asigura că ajung în Outremer
repede
și
nevătămat.
Fiind
înconjurat de o
otă imensă,
șansele mele de izbândă cresc întro foarte mare măsură, iar riscul
Templului de a
și de a rămâne
fără Maestru scade foarte mult,
devenind aproape nul.
De St Clair dădu din cap.
— Primește mulțumirile mele
pentru această lămurire. A făcut
lucrurile mult mai clare. Așadar, ceo să-mi ceri să fac de acum înainte,
Sieur Robert? Indiferent la ce te-ai
gândi, pot să-ncep imediat. Tata o
să caute pe cineva care să se-ocupe
de aceste pământuri în lipsa
noastră. Cât timp crezi că avem la
dispoziție?
— Aș zice că măcar o lună, dar
este posibil să e mai puțin sau cu
mult mai mult. Richard își dorește
cu ardoare să ajungă în Anglia, să
pună la cale plecarea oștirilor și a
otei sale, dar, din acest punct de
vedere, va
, așa cum este
întotdeauna,
dependent
de
bunăvoința și de sprijinul tatălui
său, regele. E o perspectivă care
nu-l încântă pe seniorul nostru,
deși eu cred că, de data asta,
Henric își va da osteneala să se
lase manevrat, de vreme ce vrea
să-l știe pe Richard plecat în
siguranță din Anglia și în drum
spre Outremer. Pe de altă parte,
acum mai este vorba și de mândria
rănită a lui Filip, în privința
Vexinului și a insultelor imaginare
la adresa lui Alaïs. Și asta trebuie
avută în vedere și rezolvată spre
satisfacția ambelor părți, înainte
de a face vreun pas înainte, sub
orice aspect al intențiilor noastre.
După aceste cuvinte se lăsă o
tăcere scurtă, dar plină de
înțelesuri pentru cei doi. Alaïs
Capet, sora regelui Filip August,
fusese
logodită
cu
Richard
Plantagenet încă din copilărie și
trimisă pe mare în Anglia, ind
dată în grija regelui Henric și a
reginei Aliénor, de la vârsta de opt
ani. Dar, la cincisprezece ani,
fusese sedusă de tatăl logodnicului
ei, care era încă de pe atunci destul
de bătrân pentru a-i
bunic, și
devenise amanta lui. Totuși,
scandalul iscat se stinsese repede,
pentru că regina Aliénor se a a
deja în închisoarea unde avea să
rămână mai mult de un deceniu și
jumătate, iar de ceea ce avea să se
aleagă de prințesa franțuzoaică nu
se sinchisea nimeni și cu atât mai
puțin soțul ce îi fusese hărăzit.
Adevăratul nisip din pomada
dinastică a alianței dintre Anglia și
Franța, mult mai scandalos decât
relația amoroasă dintre un rege
bătrân și libidinos și o fată prostuță
și precoce, apăruse în urma
dragostei notorii dintre Filip,
fratele lui Alaïs, și Richard, soțul ce
îi fusese promis. Cei doi bărbați
împărțeau patul de ani de zile, fapt
arhicunoscut, dat rareori pomenit.
Se ciorovăiau de tot atâția ani,
adesea în public, ca un bărbat cu
soția în care nu și-a găsit perechea
potrivită, Filip August ind cel care
juca rolul nevestei gâlcevitoare și
geloase, și niciunul dintre ei nu se
gândea nici măcar o clipă la cele
petrecute între regele Henric și
Alaïs. Acum, când Filip era în
verva pregătirilor de plecare din
Franța, pentru a-și conduce oștirea
spre Țara Sfântă, cei doi bărbați
deschiseră din nou discuția asupra
zestrei lui Alaïs și, de data asta, nu
o puteau amâna cu ușurință.
Fiind mai bine de un deceniu
cauza neînțelegerilor dintre cele
două case regale, dota prințesei era
reprezentată de bogata și puternica
provincie franceză numită Vexin,
oferită Coroanei Angliei de Casa
Capet, ca încurajare a căsătoriei și
ca un semn al bunelor intenții,
când copila Alaïs traversase marea
pentru a trăi alături de familia
mirelui ce îi fusese promis. Inițial
hărăzită prințului Henric, ul mai
vârstnic al regelui, devenise
logodnica fratelui mai tânăr,
Richard, după moartea prematură
a celui dintâi. Dar, fără a ține cont
că, după aproape douăzeci de ani,
nu avusese loc nicio căsătorie,
realitatea
strategică
de
sub
resentimentele și râca stârnite de
teritoriul disputat era faptul că
hotarele Vexinului se a au la mai
puțin de o zi de marș forțat de
Paris, capitala Franței, și, drept
urmare, provincia fusese luată în
stăpânire imediat ce Alaïs pusese
pentru prima oară piciorul în
Anglia, ind păzită cu strășnicie la
început de regele Henric și, acum,
de Richard.
Filip dorea ca Vexinul să-i e
returnat Franței, susținând, cu un
oarecare temei, că, de vreme ce
căsătoria nu fusese consumată,
zestrea era acum nejusti cată și
provincia se a a, de drept, în
proprietatea casei sale regale.
Henric și Richard, care, între timp,
își consolidaseră puterea în Vexin,
chiar la hotarele regatului francez,
îl contraziseseră în mod resc și
vehement,
dar
multe
dintre
argumentele
lor
căzuseră
în
ianuarie 1188, în timpul întrunirii
din orașul francez Gisors, când
Filip reușise, cu ajutorul papei, să
obțină un angajament scris, care
plasa provincia în custodia sa până
când Richard avea să-și onoreze
promisiunea,
însurându-se
cu
prințesa Alaïs.
Momentul de tăcere trecu fără
niciun comentariu din partea lui
André, iar de Sablé își reluă
spusele, ca și cum nu s-ar
întâmplat nimic.
— Asta ar putea dura mai multe
zile, sau chiar săptămâni, în
funcție de cât de bine izbutesc cei
doi să treacă peste neînțelegeri,
hotărând, prietenește, cum vor
împărți conducerea campaniei.
— Vor comanda împreună?
— Probabil, într-o anumită formă.
Dar Richard e oșteanul, iar Filip
negociatorul „care preferă să
guverneze în loc să lupte. În
aparență, asta o să meargă,
asigurând supraviețuirea alianței,
dar, e vorba între noi, ca între
confrați, niciunul dintre ei nu se va
mulțumi cu mai puțin decât rolul
de frunte. Filip este, cel puțin pe
moment, singurul cap încoronat
implicat în această aventură, fapt
care, odată recunoscut de toată
lumea, îi protejează orgoliul. Dar
lucrurile se vor schimba imediat ce
Richard va deveni regele Angliei,
iar adevărul – pe care îl cunoști la
fel de bine ca mine – este că acesta
din urmă ar prefera să moară
înainte de a renunța la fala de a
comandantul suprem al expediției.
Mai devreme sau mai târziu, de aici
vor ieși scântei, purtate de vânt
spre a aprinde focuri acolo unde nu
se așteaptă nimeni. Numai că nu-l
vor arde pe niciunul dintre noi doi.
Pregătește-te, așadar, să pleci în
Anglia peste nu mai mult de o
lună, dar, înainte de sfârșitul
săptămânii care vine, du-te la
Tours sau la Poitiers, intră în
legătură cu confreria și povestește
tot ce s-a întâmplat aici. Din clipa
aceea, vei
instruit după cum e
necesar. Eu s-ar putea să mă întorc
sau să nu mă întorc de la Paris pe
același drum, după cum o vor
impune treburile lui Richard, dar,
într-un fel sau altul, tu vei
chemat în Anglia, așa că i gata de
drum. Acum trebuie să plec, indcă
el mă așteaptă și știi cât de puțin îi
place s-o facă, așa că ne luăm
rămas-bun, dar ne vom revedea
curând.
Acum frați, cei doi se îmbrățișară
scurt și de Sablé se duse să i se
alăture ducelui său, lăsându-l pe
André de St Clair în urmă, cu multe
lucruri care să-i ocupe gândurile.

3.
Luna mai trecu, urmată de iunie,
fără ca pe domeniul familiei de St
Clair să sosească vreo altă veste de
la Richard, dar Sieur Henri abia
dacă își dădea seama de scurgerea
timpului. Era mult prea preocupat
de recâștigarea condiției zice pe
care o pierduse de la moartea soției
sale,
ind conștient
că
se
abandonase în brațele unui vieți de
confort și trândăvie, invocând cu
îngâmfare și în tăcere privilegiul
bărbatului vârstnic care și-a slujit
bine stăpânul – și, înainte de asta,
stăpâna
–
ajutându-l
să-și
îndeplinească scopurile. Acum,
după ce a ase, prea târziu, că prea
marea îngăduință față de sine
însuși fusese atât prematură, cât și
nechibzuită, își simțea întreaga
povară a vârstei în timp ce se
străduia să-și recapete o parte din
puterea de odinioară și din
deprinderile ce o însoțeau și care
fuseseră capitalul său.
Începuse prin a reînvăța să
călărească, trecând prin toate
chinurile iadului, în timp ce trupul
i se revolta împotriva unei
discipline pe care mușchii săi o
uitaseră. Bineînțeles că meșteșugul
călăriei în sine nu se pierduse, dar
rezistența îi slăbise, iar oasele și
tendoanele lui bătrâne protestau
împotriva modului nedemn în care
erau zdrobite și învinețite în timp
ce se străduia cu înverșunare să-și
recapete abilitatea de a sta în șa
ore lungi și zile întregi, fără niciun
răgaz.
În prima zi a reînnoitei sale
odisei, călări vreme de cinci ceasuri
și, când se reîntoarse în sfârșit la
castel și coborî cu stângăcie din șa,
gata să cadă când atinse pământul
cu picioarele, mușchii săi îndurerați
urlau, cerându-i să-i lase să se
odihnească. Dar el îi ignoră. Se
duse
în
curtea
pentru
antrenamente, luându-și sabia,
apoi, singur și față în față cu
trunchiul de stejar drept și gros de
treizeci de centimetri care fusese
crestat și zimțat timp de decenii de
armele recruților antrenați, se
grăbi să înceapă vechile exerciții
elementare destinate să-i deprindă
pe novici cu tehnicile de bază ale
scrimei. Mai mult de o oră, sabia îi
zvâcni,
atacând
stâlpul
și
urmărind,
cu
religiozitate,
metodele fundamentale de luptă
până ce Henri nu mai fu în stare
să-și adune puterile nici măcar
pentru a-și ridica brațele, apoi se
împletici către camera lui, urcând
treptele familiare cu impresia că nu
aveau să se mai sfârșească
niciodată, prăbușindu-se în pat cu
fața în jos, ca un mort, înainte ca
soarele să-și înceapă coborârea
spre apus.
Se trezi târziu, când se luminase
de-a binelea, și abia dacă avu
puterea să se ridice în picioare.
Fiecare mușchi din trupul său era
țeapăn, încordat și răsucit ca
lemnul vechi, noduros, iar fesele și
partea interioară a coapselor i se
învinețiseră de parcă ar
fost
bătut cu vergi de oțel. O porni
către izvorul din curte, clătinânduse și redobândindu-și foarte încet
puterea de a se mișca, se afundă în
apă și, când simți șocul răcelii ei de
gheață, înjură cu sălbăticie, dar nu
atât de zgomotos cum i-ar plăcut,
de teamă să nu scandalizeze
servitorii. Se șterse cu o bucată de
pânză de sac, surprins când realiză,
cu o anume simpatie, că îi
înțelegea pe toți tinerii novici pe
care îi instruise vreme de atât de
mulți ani, făcându-i să treacă prin
aceeași rutină severă, fără să se
gândească vreodată la suferințele
și nefericirile lor.
După ce se uscă și se simți ceva
mai proaspăt, se împletici către
bucătărie pe picioarele dureros de
rigide și încă nesigure, fără să-și
dea seama că nimeni, nici măcar
credinciosul Ector, nu îndrăznise
încă să-i vorbească. Apoi, după ce
mâncă, o luă spre grajduri și ceru
să-i e adus calul, numai pentru a
descoperi că nu era nicidecum în
stare să încalece, pentru că
picioarele lui bătrâne și țepene nu
se puteau întinde destul de mult ca
să i-o îngăduie. Arțăgos, îi ceru
unui grăjdar voinic să-i ridice
piciorul, ind apoi nevoit să se
înjosească și mai mult când porunci
să-i e așezate tălpile în scări,
pentru că nu avea su cientă
vigoare ca să le găsească fără
ajutor. În momentul când ieșea pe
poartă, după ce tropotul calului
răsunase pe bolovanii din curte,
toată servitorimea din castel își
ținea răsu area, așteptându-se din
partea lui să izbucnească într-o
criză de furie, așa cum o făcea în
zilele de demult, dar, când dispăru
fără niciun incident, se auzi un
oftat colectiv de ușurare și se
întoarseră cu toții la treburile lor
zilnice.
Avu nevoie de două săptămâni
pentru ca trupul său să-nceapă să
se învețe cu cerințele pe care i le
impunea după un atât de lung
răstimp de trândăvie și, în multe
dintre acele zile, crezu că nu se mai
putea supune, fără încetare, unor
asemenea dureri și tratamente
severe, însă Henri de St Clair nu își
nesocotise niciodată îndatoririle.
Adevărul era că își petrecuse o
jumătate din viață antrenându-i pe
alții fără milă, sădind disciplina,
supunerea și încrederea în tinerii
săi elevi, iar acum se punea la
treabă pe sine însuși cu aceeași
asprime cu care îi tratase pe
ceilalți. Nu avea de ales, pentru că
își recunoștea moliciunea și ar
murit de rușine dacă tânărul
Richard Plantagenet s-ar întors și
l-ar văzut înainte de a pregătit
pentru a se lăsa văzut.
Dar apoi sosi o zi când se săltă în
șa simțind o durere mai puțin
severă și când, în ultima parte a
după-amiezii, mușcătura sabiei sale
păru, cumva, mai bine conturată,
mișcarea ind mai vioaie și mai
fermă. Pe urmă, trudind în ecare
zi mai mult decât în ziua
precedentă, făcu progrese rapide în
toate
privințele:
vigoare,
rezistență, agilitate și călărie.
Umblând în șa pe orice vreme,
pielea feței și a mâinilor i se
închise la culoare și, cu toate că nu
avea impresia că mușchii se
măriseră sau i se întăriseră, îi
simțea devenind, cu ecare zi, tot
mai puternici. Putea lovi stâlpul cu
sabia ore la rândul, smulgând
așchii din lemnul tare de stejar, cu
doar
câteva
răstimpuri
neînsemnate de odihnă între
atacuri, și exulta de bucuria
stârnită de acea simplă abilitate,
pentru că era dovada de netăgăduit
a oțelirii sale. Până și armura
părea să
devenit mai ușoară,
observă el, abia dacă mai era
conștient de masivitatea ei și
călărea purtând-o tot timpul,
împreună cu toate armele sale.
La începutul lui iunie, își împărți
cina cu un cavaler francez a at în
trecere,
care
apelase
la
ospitalitatea lui, cerându-i adăpost
pentru o noapte. Pe când stăteau la
masă, oaspetele său îi aduse la
cunoștință că între Filip și Henric
izbucnise iarăși războiul și că
ducele Richard, umilit din nou de
tatăl lui în ceea ce privește
succesiunea la tronul Angliei, lupta
împotriva sa, trecând pe față de
partea lui Filip, căruia i se
alăturase, asediindu-și tatăl la Le
Mans, orașul unde se născuse
acesta și despre care se spunea că îl
îndrăgea mai mult decât pe oricare
altul. Cavalerul, al cărui nume era
du Plessey, îi povesti lui Henri că
părăsise Le Mans în timpul
asediului, cu două zile în urmă,
îndreptându-se către Angoulême
prin Tours și Poitiers, purtând cu
sine scrisori trimise de Filip. În
ciuda întrebărilor insistente ale
gazdei, nu îi putu da, totuși, nicio
veste despre André de St Clair sau
despre Robert de Sablé, împreună
cu care André începuse să
călătorească tot timpul, după vizita
lui Richard din aprilie, așa că
Henri nu avea cum să a e că ul
său li se alăturase forțelor lui
Richard la Le Mans.
Apoi,
peste
numai
câteva
săptămâni, pe 6 iulie, într-o dupăamiază frumoasă de vară, André
sosi acasă de unul singur, într-o
formă foarte bună și încântat să
revină pe propriile domenii, chiar
dacă nu o făcea, de această dată,
decât pentru câteva zile. Era tot în
drum spre Angoulême, lăsă el să-i
scape, ducând documente o ciale,
trimise de Sieur Robert de Sablé
pretorului comanderiei Templului
din acea regiune.
Sosirea lui André aruncă întregul
castel al lui Henri într-o frenezie de
sărbătoare, pentru că tânărul era
foarte iubit de toată lumea și
nimeni nu-l mai văzuse de luni de
zile. Henri acceptase entuziasmul
general, în care se încadrase cu
bună dispoziție, dând dovadă de
generozitate în a-și împărți ul cu
ceilalți în prima zi și în prima
noapte a sosirii lui neașteptate și
nefăcând nicio încercare de a-l
angaja într-o discuție mai presus de
obișnuitele generalități schimbate
cu toți ceilalți participanți la cina
din seara aceea. Abia după ce toată
lumea se retrăsese, până și Ector
ind trimis la culcare, tatăl și ul
reușiră să stea de vorbă la o cană
din vinul de un galben palid
îndrăgit de Henri și cumpărat an
de
an,
cu
statornicie,
din
Burgundia, provincia alăturată,
a ată la o distanță de o sută
șaizeci de kilometri.
Flecărelile din ziua aceea se
învârtiseră, în mare parte, în jurul
antrenamentelor recente ale lui
Sieur Henri, toată lumea
ind
nerăbdătoare să-i povestească lui
André despre uluitoarele schimbări
în bine ale înfățișării și ale
sănătății tatălui său, dar acum,
când încercă să aducă subiectul din
nou în discuție, Henri îi opri
comentariile cu o
uturare a
mâinii.
— Am vorbit destul despre mine și
despre ceea ce fac. Eu sunt mult
mai interesat de tine și de treburile
tale. Cu ce te ocupi? Îmi închipui
că ești alături de oștirea lui
Richard, de vreme ce se pare că el
vrea să-l păstreze pe Sieur Robert
de Sablé în preajmă și, din singura
scrisoare pe care mi-ai trimis-o
săptămâna trecută, deduc că, în
prezent, oriunde merge Sieur
Robert, îl însoțești și tu.
André își lăsă capul pe-o parte,
arcuindu-și buzele într-un zâmbet
strâmb.
— Nu întotdeauna, tată, dar
recunosc că Sieur Robert arată un
interes deosebit față de bunăstarea
mea și își folosește in uența în
folosul meu începând din ziua când
s-a hotărât să-mi creadă povestea.
Zâmbetul i se lăți și vocea îi deveni
mai puțin formală. Dacă templierii
vor refuza să mă primească, vina
nu-i va aparține lui Sieur Robert. El
a ajuns la concluzia că sunt bun de
templier, iar eu înclin să u de
acord, acum, când am avut timp să
mă gândesc ce înseamnă asta.
Tată, ai
nemulțumit sau
dezamăgit dacă aș deveni membru
deplin al ordinului?
— Călugăr templier?
Întrebarea îl luase pe Henri prin
surprindere. Nu-i trecuse niciodată
prin minte că ul lui ar putut lua
asupra
sa
povara
monahiei.
Rămase
o
vreme
încruntat,
răsucindu-și un capăt al mustății.
— Adevărul e că n-am niciun
răspuns, André. Dacă aș
nemulțumit? La prima vedere, nam de ce. Iar toate astea mi s-au
învârtit deja de două sau trei ori
prin minte. Dacă aș
dezamăgit?
Hmm… Cu doi ani în urmă, când
mai trăia mama ta, s-ar putut să
u, pentru că ea a visat
întotdeauna să aibă nepoți, dar
acum, când ne-a părăsit, Dumnezeu
să-i odihnească su etul, acest
regret nu mai e atât de stăruitor.
Ești singurul meu băiat, ultimul din
această ramură aparte a familiei,
așadar moartea ta fără a avea i
ar însemna sfârșitul nostru. În
colțul gurii îi licări un zâmbet scurt.
Sunt sigur că unii ar putea spune
că nu e o mare pierdere. Avem
destui veri, dar niciunul nu ne e cu
adevărat apropiat, iar cel pe care îl
admiri cel mai mult este deja
cavaler templier, ind, așadar, el
însuși călugăr. Prin urmare, dacă
hotărârea ta de a te alătura
ordinului este definitivă, o să te afli
într-o companie bună și nobilă.
Căzu pe gânduri pentru alte câteva
clipe, apoi conchise: Nu, André, n-o
să
u nici nemulțumit, nici
dezamăgit, dacă asta este ceea ce
îți dorești cu adevărat. Și, având în
vedere că, în Outremer, vom putea
petrece o vreme împreună, înainte
ca tu să-ți faci ultimul legământ, nam de ce să mă plâng.
— Știi că, după moartea ta, o să
u obligat să-i cedez ordinului
acest castel și toate domeniile
mele?
— Înțeleg asta, dar ce importanță
are? Odată ce eu voi mort, iar tu
vei deveni călugăr, nimeni nu va
mai avea niciun drept asupra
acestui loc. Poate că e mai bune săi e donat ordinului, unde i s-ar
putea găsi un folos, decât să
ajungă, după moartea ta, motiv de
gâlceavă între rudele hrăpărețe.
Nu, sunt convins – dacă asta este
dorința ta, calea pe care ți-ai aleso, atunci așa trebuie să e. Bătu
scurt din palme. Acum povesteștemi despre lumea de afară. Ce-ar
trebui să a u despre ceea ce se
petrece dincolo de porțile mele?
Ultimul lucru pe care l-am auzit a
fost că Richard și Filip îl asediază
pe regele Henric în Le Mans.
Vărsarea asta de sânge mai
continuă?
— Nu, nicidecum. S-a terminat
demult. Cetatea a căzut după
numai câteva
săptămâni,
la
sfârșitul lui iunie. Richard a dat
gloata afară și a ars orașul acum
zece zile. Regele Henric a fugit
exact înainte să se predea cetatea
și a luat-o spre sud, către Chinon,
iar
Richard
a
plecat
cu
încăpățânare în urmărirea lui,
imediat ce a dat ordinul de
incendiere. Mi-am petrecut noaptea
trecută la Tours, la comanderia
templierilor de acolo, și, în cursul
serii, am auzit mai multe povești
despre ceea ce s-ar întâmplat de
atunci încoace, dar nu pot garanta
adevărul nici uneia dintre ele. S-au
primit atât de multe rapoarte, din
atât de multe surse, încât ar
o
prostie să-ncerc să deosebesc
adevărul de neadevăr.
— Măcar spune-mi câte ceva din
ceea ce-ai auzit.
André clătină din cap cu dezgust.
— Unii spun că bătrânul a căzut
grav bolnav, pe patul de moarte,
cu su etul de nitiv zdrobit de
distrugerea lipsită de sens a cetății
sale de baștină. Și am auzit că,
după ce l-a lovit boala, a fost jefuit
de propriii lui oameni – de
servitorii și de lingăii slugarnici
care s-au adunat întotdeauna în
jurul lui – și că acum nu i-a mai
rămas nimic.
Henri se încruntă.
— Asta-i o nelegiuire. Dar spui că
Richard l-a urmărit. Presupun că la ajuns după ce-a căzut la pat,
dacă nu cumva înainte. N-a făcut
nimic ca să pună capăt acestei
hoții despre care vorbești?
— Mă îndoiesc c-a știut de ea,
tată. Richard avea alte lucruri în
minte și deduc că le-a dus la bun
sfârșit fără milă.
— Alte lucruri… cum ar fi?
— Mă surprinde că-mi pui o
asemenea întrebare. Vexinul, cel
dintâi și cel mai important. În fața
morții, Henric a făcut ceea ce n-a
reușit să facă toată viața. L-a numit
pe Richard, o cial, moștenitorul
tronului Angliei. Asta s-a întâmplat
acum trei zile, pe 3 iulie, după cum
am auzit aseară. Din aceeași
istorisire, știu că, în același timp, a
hotărât ca soția sa, Aliénor, să e
eliberată din închisoarea din turnul
din Winchester, din Anglia, unde a
ținut-o în ultimii șaisprezece ani. Și
a renunțat la orice pretenție pe
care ar
putut-o avea asupra
Vexinului, ind de acord să le-o
încredințeze pe prințesa Alaïs lui
Filip August și lui Richard, astfel
încât cel din urmă să se poată
însura cu ea și să rezolve problema
acestei provincii ca zestre – și,
totodată, întreaga chestiune a
înțelegerii dintre Anglia și Franța
în Războiul Sfânt – o dată pentru
totdeauna.
Sieur Henri rămase tăcut vreme
de câteva clipe lungi, apoi
murmură:
— Bătrânul trebuie să e întradevăr foarte bolnav, dacă a cedat
într-o asemenea măsură… iar
Richard trebuie să-l fi presat.
— Așa e, tată, și l-a presat chiar
în mai multe privințe. Henric a fost
silit să renunțe la castele și la
domenii pe care le-a stăpânit toată
viața și să-i cedeze lui Richard
teritorii care n-au fost niciodată în
vreo dispută. Se spune că Richard la lăsat, până la urmă, fără nimic,
chiar și fără demnitate. Am mai
auzit și că, după ce i-a dat lui
Richard tot ce i-a cerut, regele s-a
rugat, cu voce tare, să-i e îngăduit
să mai trăiască până ce avea să se
răzbune așa cum trebuia pe ul său
ingrat, dar a murit imediat după
aceea, până și această mulțumire
indu-i refuzată de un Dumnezeu
pe care l-a disprețuit de prea multe
ori. Totuși, nu pot jura că ăsta e
adevărul. Vorbesc despre moartea
lui. Alte persoane care-au fost de
față o contestă. Nu uita că eu îți
povestesc la mâna a doua. În tonul
lui André se simțea o umbră de
amărăciune. Totuși, am mai auzit și
că Richard a început să plângă și
să se roage pentru su etul tatălui
său cu câteva ore înainte de
moartea bătrânului, din clipa în
care-a stors de la el tot ce voia.
— Cine-a putut să-ți povestească
așa ceva? Cutele de pe chipul lui
Henri se adânciseră în timp ce se
încrunta
mai
tare,
privirea
umplându-i-se de dezgust. Cine-a
îndrăznit să rostească asemenea
cuvinte? Indiferent cine ar , nu îi
e prieten lui Richard Plantagenet.
André nu făcu nicio încercare de a
răspunde și tatăl său continuă.
— Spuneai că ai fost în
comanderia Templului din Tours,
nu-i așa? Și acolo ai auzit vorbinduse deschis despre asta, de față cu
oameni străini? Mi se pare greu de
crezut. Între cavaleri, în camerele
lor, da, pot accepta că e posibil să
se discute astfel, în intimitate. Dar
tu nu ești templier și, pentru a auzi
aceste povești, trebuie să te a at
într-un loc public.
— Nu, tată, nu tocmai. André
ridică foarte ușor din umeri, gest
prin care reuși să-și micșoreze
propria importanță. Am avut
privilegiul de a mă a a în
compania a doi dintre cavalerii
Templului, pe care am ajuns să-i
cunosc bine în aceste câteva luni.
Lucrează întotdeauna în strânsă
legătură cu de Sablé, în folosul
ordinului, ind mesageri, între el,
ducele Richard și regele Franței. Ca
oaspete al lor, am izbutit să trag cu
urechea, auzind atât de multe.
— Da, André, dar chiar și așa,
dacă nu cumva au survenit, recent,
schimbări drastice, prietenia nu are
ce căuta în asemenea chestiuni, nu
și când e vorba de legăminte și de
secrete. Tu nu faci parte din ordin.
Nu îi aparții și trebuie să i tratat
ca atare – să nu ți se acorde
încredere. Iar mie îmi displace pe
de-a-ntregul
mirosul
acestei
povești, lipsa de loialitate de care
se dă dovadă chiar și numai
pomenindu-se despre asemenea
lucruri.
Fruntea lui André se încreți.
— Lipsă de loialitate? Cum ar
cu putință, tată? Vorbim despre
cavalerii Templului. Ei nu sunt
datori să-i e loiali decât papei.
Niciun conducător vremelnic, e el
împărat, rege sau duce, nu le poate
pretinde să-i fie credincioși.
— Știu asta, André, la fel de bine
cum știu că încă tu nu te numeri
printre ei… doar dacă nu cumva nu
mi-ai povestit totul despre situația
ta actuală? Îmi dai cumva de veste
c-ai intrat deja în rândurile celor
aleși?
Tonul tatălui său, ridicat într-o
falsă întrebare, părea sceptic, iar
André nu era nici pe departe
surprins, dar învățase de multă
vreme să accepte faptul că existau
anumite lucruri pe care nu i le
putea dezvălui niciodată tatălui
său, despre care nu puteau discuta
niciodată. Își utură o mână și
clătină din cap înainte de a se
ridica în picioare, se îndreptă spre
imensul vas de er pentru jăratic
din șemineu, își puse paharul cu
vin pe poliță, apoi se lăsă pe vine
și aruncă în focul care se stingea
lemne din grămada de bușteni
stivuiți alături, câștigând astfel
timp în care să-și alunge și să-și
ascundă vinovăția de care se
simțea
cuprins
în
asemenea
momente, chiar și după ani de zile
pe care îi trăise știind că secretul
său nu avea nimic de-a face cu
dragostea
lială și cu respectul
pentru tatăl lui. Dar tăcerea sa nu
trecu neobservată, pentru că Henri
întrebă, de data asta pe un ton
oarecum poruncitor:
— La ce visezi acolo, jos?
El se ridică în picioare cu o
mișcare fluidă.
— La templieri, spuse, cu
nepăsare, mințind fără efort, așa
cum i se întâmpla ori de câte ori
trebuia
să
păstreze
secretul
confreriei. Mă uitam să văd cum
ling
ăcările lemnul și mă
gândeam că, în Outremer, n-o să
vedem prea mult lemn. Oricum, nu
pentru foc. Mi s-a spus că acolo
oamenii ard balegă de cămilă.
Asta-mi aduce aminte de o poveste
pe care am auzit-o cândva despre
un sergent templier a cărui primă
îndatorire, vreme de mai mulți ani,
a fost să-și pună oamenii să adune,
pentru foc, toată balega pe care o
puteau
găsi
pe
străzile
Ierusalimului.
— Pare un mod demn de laudă de
a-l sluji pe Dumnezeu…
André nu luă în seamă sarcasmul
tatălui său.
— După toate aparențele, așa
credea și Hugues de Payens, pentru
că el a fost cel care i-a dat această
însărcinare.
— Hugues de Payens? N-a fost…
— Primul Mare Maestru al
Templului și fondatorul ordinului.
Da, tată, el a fost.
— Hmm. Henri își privi lung ul.
André, te gândești într-adevăr să li
te alături, făcând legămintele și tot
restul?
Zâmbetul fugar al ului său îl
liniști pe Sieur Henri într-o foarte
mare măsură.
— Oh, nu mă gândesc, tată,
răspunse
André,
cu
voce
tărăgănată. E o idee care îmi trece
în goană prin minte, când și când,
atât și nimic mai mult. O să lupt în
Outremer ca unul de-ai lor, pentru
că am făgăduit-o, dar mă-ndoiesc co să fac legămintele oficiale.
— Atunci de ce te-ai legat atât de
mult de ei și de acest de Sablé?
— Nu m-am legat.
Pe măsură ce tatăl său rostea
întrebarea, André făcuse ochii din
ce în ce mai mari.
— Adică nu de cavaleri. De
Robert de Sablé da, dar el nu e
templier, nu încă. Amândoi lucrăm
pentru Richard. Și muncim din
greu.
— Ce faceți?
Trăsăturile lui André se arcuiră
brusc într-un zâmbet.
—
Ei
bine,
Sieur
Robert
pregătește ceea ce ar putea să
devină cea mai mare otă lansată
vreodată la apă, în timp ce eu
învăț oamenii cum să folosească
noua arbaletă, arcubalista.
— Ce poate nou la o arbaletă?
Această… cum i-ai spus?
— Arcubalistă, tată. E cel mai nou
tip. Așa cum știi, mi-e mi-a plăcut
arbaleta încă de când am devenit
destul de puternic ca s-o încordez și
bineînțeles că-i place și lui Richard.
Ei, am început să vorbim amândoi
despre asta după ce el și Richard
au fost aici în ziua aceea, și el a
vrut să știe cum am tras – cum am
apreciat distanța, cum am ochit,
lucruri de genul ăsta – când l-am
ucis pe preot, pe du Blois, trântorul
ăla. Un cuvânt duce la altul și
urmarea a fost că mi-a cerut să pun
imediat pe roate instruirea noilor
recruți care vor deveni arbaletieri.
Nu să-i antrenez eu însumi pe
arcași, înțelegi, ci să-i învăț pe alții
să le e profesori, având în vedere
mai ales tragerea cu noua arbaletă.
E îndrăgostit de ea, iar eu înțeleg
de ce.
— Ai petrecut mult timp
împreună cu el de când ai plecat
de-acasă?
— Cu Richard? André clătină din
cap. Nu, aproape deloc. Câte o
jumătate de oră, când și când, și
poate că vreo trei ore în ziua când
mi-a cerut să mă ocup de instruire,
indcă a vrut să e sigur c-am
înțeles ce anume dorește de la
mine. În afară de asta, l-am mai
văzut între timp de alte cinci ori,
dar numai de la distanță, trecând
călare.
— Perfect. Asta ar putea
un
noroc. Ai încredere în mine, André,
sunt tatăl tău. Poartă-te cu Richard
cu băgare de seamă. Dacă o săncepi să petreci mai mult timp în
preajma lui, o să-i descoperi
anumite părți ale caracterului care
te-ar putea insulta. Nu-ți spun mai
mult, pentru că ești matur, isteț și
destul de arțăgos ca să observi totul
singur și să tragi propriile tale
concluzii, dar, dacă o să te simți
vreodată dezgustat, să-ți ascunzi
indignarea, pentru numele lui
Dumnezeu, pentru că lui Richard
nu-i place să e dezaprobat, în
aceeași măsură în care nu-i place
să i te împotrivești. Când era copil,
o lua drept jignire și nu cred c-a
renunțat la obiceiul ăsta după ce sa maturizat.
Henri
văzu
curiozitatea
înnegurând chipul fiului său, dar își
utură un deget întins, închizând
subiectul.
— Spune-mi, așadar, de ce
încântă atât acest nou tip de
arbaletă? Prin ce diferă atât de
mult de oricare alta?
Ochii lui André se aprinseră de
entuziasm.
— Forță, spuse el. O forță
absolută, de necrezut. Și precizie.
Numele îi vine de la o veche armă
romană, balista. Știi ce era o
balistă?
Capul tatălui său se ridică,
zvâcnind ca ars.
— Dacă știu…? Pe dinții lui
Dumnezeu, băiete, mă crezi un
ignorant? Eram maestru de arme
înainte ca tu să te născut! Era o
piesă de artilerie, creată după
modelul
catapultei
grecești.
Balistele erau mari, aveau două
brațe cu dispozitive de aruncare
făcute din lemn, acționate de
frânghii torsionate, răsucite cu
ajutorul unor mecanisme cu clichet,
și puteau arunca o piatră sau,
uneori, o suliță grea, la o distanță
de opt sute de metri sau chiar mai
mult, cu precizie, în ținta aleasă.
Fiul său dădea din cap, în ăcărat,
cu ochii încă strălucind.
— Da, făcute din lemn, așa cum
ai spus. Ei, bine, arcubalista are un
arc din foi de oțel. E mult mai
puternic decât orice arc de lemn
confecționat vreodată și, spre
deosebire de balistă, e portabilă. E
voluminoasă,
dar
poate
transportată și mânuită de un
singur om și un arcaș îndemânatic,
obișnuit s-o folosească, poate trage
două săgeți pe minut, cu o forță
enormă și cu precizie, omorând un
bărbat în armură de la o distanță
de peste o sută de pași. Am una la
catul de sus. Ți-ar plăcea s-o vezi?
— Mi-ar plăcea.
— Atunci, mâine dimineață, dac-o
să izbutești să-ți dai jos din pat
oasele bătrâne, poate c-o să-ți fac
hatârul unei demonstrații. Cred c-o
să fii uluit.
Henri zâmbi.
— O să u uluit dac-o să i în
stare să-ți scoli din somn trupul
istovit înainte ca eu să mă-mbrac și
să iau micul dejun. Mâine, la
răsăritul soarelui, vedem noi cine
se simte mai bătrân.
André râse.
— Așa e, o să vedem. Somn ușor,
tată.
Își părăsi tatăl cu un surâs,
bucurându-se de ecoul tachinărilor
pe tema bătrâneții, dar, pe când se
îndrepta spre patul său din
copilărie, simți distanța dureroasă
care îi despărțea acum, întinsă
între ei de o anumită cunoaștere și
de secrete.
Sieur Henri se gândea la cavalerii
templieri considerându-i cei aleși,
ceea ce se putea totuși spune, sub
semnul întrebării, într-o foarte
limitată și lipsită de importanță
măsură. André știa că Henri se
înșală, că nu și-ar putut imagina
vreodată că ul său era deja unul
dintre adevărații aleși: un frate
inițiat dintr-un străvechi ordin
tainic, a cărui existență nu era
îngăduit să e nici măcar bănuită
de un om din afară, ca Sieur Henri.
Cu ani în urmă, acceptarea
acestui fapt fusese pentru André o
sarcină grea, ușurată doar de
cunoașterea pe care i-o împărtășise
ecare dintre inițiații din frăția
străveche în care fusese primit, sau
înălțat, cum îl numeau frații săi pe
cel trecut prin ceremonia admiterii,
la vârsta de optsprezece ani, chiar
înainte ca ducele Richard să-l
făcut cavaler.
Confreria își conducea afacerile
de sub vălul unui secret inviolabil,
cu un singur scop, formulat simplu:
să păstreze și să studieze taina de o
imensă valoare care reprezenta
unicul motiv al existenței sale.
Începând cu momentul înălțării la
statutul de frate cu puteri depline,
André fusese din ce în ce mai
fascinat de realitatea acelei taine,
ale cărei implicații îl absorbeau
acum fără contenire, și se pomenea
gândindu-se la diversele sale
aspecte în diferite momente din
orice zi a vieții, indiferent unde sar fi aflat și ce ar fi făcut.
De mai bine de un mileniu, încă
de la sfârșitul celui dintâi veac al
creștinismului,
organizația,
confreria, a cărei prezență era de
nebănuit și de neimaginat pentru
oricine nu făcea parte din rândurile
ei, le fusese cunoscută generațiilor
succesive de frați inițiați sub
numele de Ordinul Renașterii din
Sion și, în tot acest timp, membrii
studiaseră imensul ansamblu de
cunoștințe de la rădăcinile sale.
Secretul pe care îl păzeau cu atâta
zel și cu atâta vigilență era atât de
vechi și atât de străin de lumea lor
de zi cu zi, încât le s da
convingerile, și asta într-o mai
mare
măsură
acum,
după
unsprezece secole, decât înainte.
Când îl auzise pentru prima oară,
s dase fără nicio îndoială și
credința lui André, iar el se
gândea, fără rezerve, că, indu-le
atât de străin, îi afectase exact în
același mod pe toți frații inițiați,
e ei bătrâni sau tineri, vii sau
morți, din timpuri imemoriale.
Esența lui era de neconceput, iar
conștiința simplei sale existențe
stârnea aversiune și o spaimă
profundă, ducând cu gândul la
posibilitatea în orătoare a osândei
veșnice, cu pierderea iremediabilă
a su etului nemuritor și a oricărei
speranțe de mântuire, înainte sau
după moarte. Așa că inițiații îl
cercetau cu hotărâre și îi contestau
credibilitatea prin orice mijloace –
cu orice fărâmă de logică, de
inteligență, de groază instinctivă și
de dezgust de care puteau dispune
– începând din clipa când trauma
revelării sale începea să dispară.
Iar fiecare dintre inițiații care lupta
împotriva acelei taine ajungea, în
cele din urmă, să o aprecieze și, în
răstimpul ultimei mii de ani,
oricare dintre frații săi trecuse prin
aceeași odisee și ajunsese, în cele
din urmă, la liman, simțindu-se în
largul
său
în
imensitatea
cunoștințelor despre care a ase că
reprezentau un adevăr absolut. Și,
rând pe rând, toți frații, până la
ultimul, erau încântați să-și dedice
restul vieții demonstrării acelui
adevăr, dovedind veridicitatea
învățăturilor
tradiționale
ale
ordinului.
André știa că acest țel unitar
supraviețuise, neștirbit, până cu
vreo șaizeci de ani în urmă, în
1127, când ordinul se redenumise
renunțând la cuvântul „renaștere”
din titulatura sa și spunându-și,
simplu,
Ordinul
din
Sion.
Schimbarea nu le era cunoscută
decât fraților, care zâmbeau cu
mândrie ori de câre ori se gândeau
la ea, pentru că Renașterea se
înfăptuise după un mileniu, când
un mic grup de nouă cavaleri din
Languedoc, cu toții membri ai
confreriei, conduși de un bărbat pe
nume Hugues de Payens, săpaseră
sub fundația muntelui Templului
din Ierusalim și, după ce căutaseră
cu sârguință și în secret vreme de
opt ani, dezgropaseră exact ceea ce
spuneau învățăturile ordinului că
trebuia să se afle chiar în acel loc.
În noaptea aceea, cu gândul la
ceea ce el știa, iar tatăl său nu
avea să a e niciodată, André își
puse capul jos simțindu-se, în casa
părintelui său, mai străin decât
oricând.
•
În dimineața următoare, tatăl și
ul erau în
curtea
pentru
antrenamente dintre castel și
zidurile
exterioare,
așteptând
răsăritul soarelui, fără ca vreunul
dintre ei să
e entuziasmat de
faptul că se a a acolo sau de
prezența celuilalt. Sieur Henri
stătea în partea din spate, cu
arcubalista grea în brațe, în timp
ce, în preajma zidului din față,
André se aplecă, cu o tolbă cu
săgeți
groase
de
arbaletă
atârnându-i de umăr, și, în lumina
palidă a noii zile, studie bătrânul și
îndelung lovitul trunchi de stejar
destinat
antrenamentelor
de
scrimă.
— O să ne folosim de ăsta, pe
moment, spuse el, întorcându-se cu
pași mari, pentru a i se alătura
tatălui său. O să trag de acolo, din
partea cealaltă. Lumina o să e în
curând suficient de puternică.
Traversă curtea, oprindu-se la o
distanță de mai puțin de cincizeci
de pași față de stâlpul gros pentru
exerciții, unde luă de la Sieur Henri
arma grea și o pregăti pentru
tragere. Bătrânul își dădu seama că
ul său era expert în folosirea ei,
pentru că o așeză cu partea din
față de pământ, apăsând-o și
așezându-și cu fermitate piciorul în
scărița din spate, apoi se aplecă, își
sprijini de pântec capătul gros al
arcubalistei și se folosi de ambele
mâini pentru a învârti axele a două
mecanisme cu clichet care trăgeau
către spate coarda din piele groasă,
împletită,
opunându-se
forței
arcului din oțel, până când acesta
se bombă, ind menținut astfel de
capătul zimțat al trăgaciului, ce
pătrundea în corpul armei la
capătul șanțului striat unde trebuia
plasată săgeata cu pene. Era o
muncă grea, dar admiră felul în
care o duse la bun sfârșit André, cu
ușurința și îndemânarea unui
maestru.
— Asta e partea cea mai urâtă,
spuse
tânărul,
îndreptându-și
spatele și ștergându-și cu dosul
mâinii dâra de sudoare de pe
frunte. Acum așezăm pur și simplu
săgeata și ne uităm la ce sentâmplă.
— E același mecanism despre care
spuneai că poate arunca un
proiectil la distanță de cinci sute de
pași?
— Da. De ce mă-ntrebi?
— Pentru că de-aici până la
stâlpul pe care-l țintești sunt mai
puțin de cincizeci de pași. Ce-ai de
gând
să
faci
ca
să
mă
impresionezi?
— Nu trebuie decât să mă
urmărești.
Dă-mi una
dintre
săgețile alea.
Henri scoase una din tolba lăsată
la pământ și se ridică încet,
înălțând dintr-o sprânceană în
timp ce i-o întindea ului său, care
o luă și o potrivi în poziția de
lansare.
— Da, făcu André. E mai grea
decât te-ai așteptat, nu? Așa și
trebuie să e. E din oțel masiv.
Acum privește.
Duse arbaleta la umăr, ținti
repede, cu un ochi închis, și apăsă
pârghia care acționa trăgaciul. Se
auzi un plesnet puternic, ascuțit, și
Henri văzu capătul armei zvâcnind
și înălțându-se mult în aer. Zâmbi
când întâlni ochii fiului său.
— Regretabil. Violența cu care a
plesnit te-a împiedicat să țintești,
nu-i așa?
— Nu, tată. André scutură din cap
cu hotărâre. Săgeata a avut o
traiectorie clară și a plecat cu mult
înainte de a începe să se salte botul
armei. Uită-te.
Arătă către stâlp, dar, privind cu
toată atenția, Henri nu văzu nici
urmă de săgeată,
— N-ai nimerit, spuse.
— Ba da, tată, am nimerit. Uită-te
mai de aproape.
Henri înaintă cu ochii țintă la
stâlpul îndepărtat și mări treptat
pasul, apoi ezită și se opri,
nevenindu-i să creadă ceea ce
vedea. Săgeata de oțel lungă de
patruzeci de centimetri și groasă
cât degetul său fusese îngropată
aproape
complet
în
stâlp,
spintecând lemnul măcinat de
vreme pe verticală, deasupra și
dedesubtul punctului de impact.
Doar capătul cu pene mai era
vizibil, ieșind în afară cu numai opt
centimetri. Se întinse ca să-l atingă
cu vârfurile degetelor, apoi se
întoarse spre fiul său.
— Stâlpul ăsta e din lemn masiv
de stejar.
André dădu din cap, zâmbind.
— Știu, tată. Masiv, bătrân, uscat
și acum atât de stricat, încât nu
mai poate face față altor lovituri.
Eu te-am ajutat să-l alegi și să-l
instalezi aici, cu vreo doisprezece
ani în urmă, după cum s-ar putea
să-ți aduci aminte. Acum întreabămă din nou despre distanța de cinci
sute de pași pe care o presupun
loviturile lungi.
— Nu e necesar, răspunse Sieur
Henri, clătinând încet din cap.
Câte arme din astea are Richard?
— Nici pe departe su ciente
pentru ceea ce urmează să facă.
Ăsta-i necazul. Are foarte puține
arcubaliste adevărate – adică de
genul ăsta, cu arc de oțel. În afara
domeniilor lui Richard din Anglia și
Aquitania, nu există niciuna.
Având în vedere că nimeni n-a mai
folosit asemenea arme în ultimii
cincizeci de ani, arta fabricării lor e
pierdută
pentru
majoritatea
armurierilor. Cea pe care o folosesc
eu e opera unui erar a cărui
îndemânare
depășește
orice
închipuire. Le face foarte bine, dar
pare să e singurul care e în stare
de așa ceva și nu le poate
confecționa nici în număr foarte
mare, nici foarte repede. În
momentul de față, se pare, doar el
cunoaște
secretul
încovoierii
arcurilor de metal. Acum îi învață
și pe alții, are ucenici, dar pentru
asta e nevoie de timp. Tăcu o clipă,
căzând pe gânduri. E mai ușor să
faci rost de arbalete simple, cu
arcuri din lemn, din lamele de corn
și din tendoane, dar, în zilele
noastre, chiar și acestea sunt greu
de găsit și sunt foarte prețioase,
ecare valorând greutatea ei în
argint sau chiar în aur. Și
bineînțeles că yeomenii englezi ai
lui Richard au arcuri obișnuite, din
lemn de tisă, și continuă să lupte
așa cum au făcut-o dintotdeauna.
Henri dădu din cap, acceptând
fără ezitare spusele
ului său.
Pro tând de puterea cu care fusese
învestit, papa Inocențiu al II-lea
interzisese toate armele care
aruncau proiectile – arcuri și
arbalete deopotrivă – cu cincizeci
de ani în urmă și, în ciuda
originilor sale papale, interdicția
avusese un succes neobișnuit, ind
neașteptat de bine primită și de
respectată în toată creștinătatea.
Rezultatul
acestei
izbânzi,
inevitabil și, așa cum se dovedea
acum, nefericit, fusese că, oriunde
în afara Angliei și a Aquitaniei,
făuritorii de arcuri cărora nu le mai
cumpăra nimeni produsele își
folosiseră talentul practicând alte
meserii, iar armele aruncătoare de
proiectile căzuseră în desuetudine.
În prezent le vedeai rar, iar cele
care supraviețuiseră erau vechi,
uzate și abia dacă mai reușeau să
doboare un iepure sau o căprioară.
Explicația o cială a interdicției
papale era că Dumnezeu găsea
acele
arme
ofensatoare
și
necreștinești și, de atunci înainte,
folosirea lor împotriva luptătorilor
creștini fusese
interzisă,
sub
amenințarea excomunicării și a
focului veșnic. Dar adevărul care se
ascundea sub ea – și motivul
pragmatic al propunerii inițiale și
al acceptării ei de către clasa
cavalerilor – fusese că, datorită
puterii din ce în ce mai mari a
acelor arme, era posibil ca un
oștean vagabond, neantrenat și
fără nicio avere, sau chiar vreun
șerb, să omoare un cavaler în
armură, excelent antrenat, de la o
distanță destul de mare pentru ca
ucigașul să se simtă în siguranță.
Dintre cârmuitorii creștinătății în
vremea interdicției, numai tânărul
Henri Plantagenet, pe atunci doar
conte de Anjou și ulterior regele
Henric al II-lea al Angliei, avusese
atât destulă intuiție, cât și
su cientă încredere în sine pentru
a s da decretul papal, ignorându-l
de la bun început și păstrând
armele în uz – deși aparent numai
pentru
vânătoare
și
pentru
instrucție – pe domeniile sale. Le
recunoscuse
drept
cele
mai
puternice mașinării de ucis create
vreodată pentru a mânuite de un
singur om, ce împărțea moartea
într-un mod impersonal, și de
aceea înspăimântător, de la mare
distanță, motiv pentru care nu
fusese
de
acord
să
refuze
avantajele pe care i le ofereau, ca
oștean și comandant de oști. Iar
mai târziu, urmându-i aproape
inevitabil exemplul, cel de al
treilea născut dintre
ii săi,
Richard, conte de Anjou și de
Poitou și, în cele din urmă, duce al
Aquitaniei, provincia mamei sale, îi
preluase entuziasmul, aprobând
folosirea lor într-o și mai mare
măsură.
Anomalia
inexplicabilă
reprezentată
de
acest
comportament – căci Richard imita
sau aproba rareori faptele tatălui
său – îl făcu pe Sieur Henri să-și
întrebe acum fiul:
— Atunci, dacă are atât de
puține, de ce te pune să instruiești
niște oameni care să-i învețe pe
alții cum să le folosească? Pare o
pierdere de timp.
— Nicidecum, tată. Fabricăm mai
multe, tot timpul. Nu foarte repede,
dar chiar și așa o să avem nevoie
de oameni antrenați, care să le
folosească. Dar aceea ce îl incită pe
Richard e ideea acestei arme,
puterea ei de a inspira respect și
spaimă. Din toate forțele francilor,
numai oamenii lui o vor avea, ceea
ce îi va conferi un avantaj asupra
aliaților săi.
— Stai așa! Gândește-te la ceea ce
spui,
ăcăule. Crezi cu toată
sinceritatea că neamțul Barbă
Roșie n-o s-o aibă?
— Barbarossa? André ridică din
umeri. Ar putea… Dacă mă
gândesc mai bine, probabil că o va
avea, pentru că e singurul om din
toată
creștinătatea
care
se
sinchisește de poruncile papei tot
atât de puțin ca Richard. Dar asta
nu
face
altceva
decât
să
demonstreze că ducele nu greșește.
Îți poți imagina ce avantaje ar
avea neamțul, dominându-ne pe
toți, dacă aceste arme nu s-ar a a
și în posesia lui Richard?
— Hmm.
Evidenta lipsă de interes cu care
mormăise Sieur Henri arăta că
gândurile sale se îndepărtaseră
deja de subiect, îndreptându-se în
altă parte.
— Așadar, în afară de asta, dacă
Barbarossa e dat deoparte cu atâta
ușurință, vrei să spui că Richard e
interesat, pur și simplu, de un
avantaj
observabil
asupra
propriilor săi aliați de aici?
André strânse din ochi.
— Iartă-mă, tată, dar ce
înseamnă „aici”? Mă gândesc că e
posibil să nu-ți
înțeles bine
întrebarea.
—
Aici
înseamnă aici, în
creștinătate, se rățoi tatăl său. Uite
care e întrebarea mea: ce are de
gând Richard, dacă are ceva de
gând, în privința folosirii acestor
arme în Outremer?
— Păi… André era evident
derutat. O să le folosească, mai
mult ca sigur…
Henri îl întrerupse, cu o voce
ne rească, tăioasă din pricina unei
nerăbdări neașteptate, pline de
furie.
— Sper c-o s-o facă, mai mult ca
sigur, așa cum spui tu, de vreme ce
interdicția spune clar că nu sunt
scoase în afara legii decât în cazul
folosirii lor împotriva creștinilor.
Iar dușmanii pe care o să-i
înfruntăm acolo nu sunt creștini,
mai mult ca sigur, și am a at, din
mai multe surse, că au ei înșiși
astfel de arme – au arcuri, în orice
caz – cu care hărțuiesc și distrug
ultimele oștiri france și creștine
desfășurate împotriva lor. Mă rog
la Dumnezeu ca ducele tău să aibă
asta în gând. Și, dacă nu – deși
recunosc că nu-mi pot imagina așa
ceva – o să am grijă să mă asigur
că-și dă seama cum stau lucrurile.
•
Peste câteva zile, André plecă să i
se alăture din nou lui Sieur Robert
de Sablé, promițând să se
reîntoarcă la sfârșitul lunii, și
următoarele trei săptămâni trecură
cu repeziciune. În dimineața
ultimei zile a lunii, Sieur Henri, cu
coif, scut, o cămașă lungă din zale
de oțel și jambiere, făcea turul
pământurilor sale exultând de o
adevărată plăcere indcă era cine
era și indcă în lunile precedente
de trudă grea și neîntreruptă își
redobândise o tinerețe aparentă.
Nu mai era nevoit să se oțelească
pentru a suporta durerile provocate
de antrenamentele de pe terenul de
instrucție și din afara lui, iar în
ziua aceea avea o lance de turnir în
mâna dreaptă și un scut simplu,
neîmpodobit, prins de brațul stâng.
Sabia îi atârna de mijloc, centura
care o susținea ind prinsă lejer pe
deasupra tunicii la fel de simple,
lungă până la genunchi și
acoperită, la rândul ei, de mantia
lui ostășească, cu blazonul familiei
St Clair pe spate și în stânga
pieptului.
În dimineața aceea călărise de-a
lungul hotarelor domeniului său,
făcând un circuit de peste douăzeci
și cinci de kilometri, și îi dădea
pinteni calului de luptă în susul
ultimul deal, de pe care putea
vedea castelul și drumul ce
mărginea
partea
de
est
a
proprietății sale de la nord până la
sud, exultând indcă se a a deja
de opt ore în șa și avea senzația că
încă opt nu l-ar
afectat
nicidecum. Se simțea atât de bine și
de lipsit de griji cum nu se mai
simțise de ani întregi și aștepta
nerăbdător și încântat sosirea lui
André, chiar în ziua aceea, după
săptămânile pe care ul său le
petrecuse între timp în Angoulême,
ocupându-se de niște treburi cu
care îl însărcinase cavalerul de
Sablé.
Calul urcă panta cu ușurință,
trecând dincolo de coama dealului,
iar Henri trase de frâu înainte de a
începe să coboare coasta din
partea opusă, apoi rămase calm în
șa, studiind peisajul desfășurat în
fața lui. În stânga, la opt sute de
metri distanță, pe o creastă
stâncoasă înconjurată de un râu
ascuns de fagi masivi, se a a
fortăreața
familiei
sale,
cu
donjonul înalt, pătrat, vechi de o
sută de ani, proiectându-se în afara
culmii de stâncă golașă, protejat de
ziduri groase și crenelate care, în
vremuri de restriște, îi puteau
adăposti pe toți locuitorii în spatele
corpului lor masiv, și, deasupra
albiei adânci a râului, cu un pod
mobil ce se putea ridica, asigurând
protecția donjonului în timpul unui
asediu – cu toate că prezența
copacilor uriași era o dovadă că, de
când fuseseră plantați, cu aproape
un veac în urmă, nu avusese loc
niciun atac serios. Din fața porților
castelului pornea o alee trainică,
largă și bătătorită, de aproape doi
kilometri, care dădea în drumul
mare, hotarul de răsărit al
domeniului. Se răsuci în șa,
uitându-se către sud, cu speranța că
avea să-l vadă pe André venind din
partea aceea, dar drumul era
pustiu. Se întoarse spre nord și își
opri cu nepăsare privirea asupra
locului unde același drum trecea
peste coama unui deal îndepărtat,
apoi se săltă în picioare în scări,
când văzu mișcare – tot mai multă
mișcare – acolo unde nu s-ar
așteptat să se clintească nimic.
Trei bărbați călare, dintre care
doi puteau
recunoscuți drept
cavaleri după scuturi și după
coifurile cu panaș, traversaseră
deja culmea și acum coborau
dealul, îndreptându-se spre el. În
spatele lor, cel de-al treilea bărbat,
cu straie mai puțin bogate și ind,
evident, un comandant de rang
inferior, călărea în fruntea unei
falange numeroase de pedestrași
grupați pe rânduri de câte șase,
care ieșea abia acum la iveală,
înșiruindu-se mult în urmă și
dispărând din vedere în spatele
dealului. Henri știa că, a ându-se
pe coasta opusă, în apropiere de
culme, ceilalți nu-l zăriseră încă,
așa că rămase nemișcat, privindu-i
cum se apropiau. Al zecelea și
ultimul rând al falangei ajunse pe
creastă, cu lăncile re ectând
lumina, și, imediat în spatele lor,
se ivi capra înaltă a unei trăsuri,
urcând către porțiunea de pe
coamă a drumului. Era urmată de o
a doua și apoi de o a treia, ecare
dintre ele ind ancată de câte doi
cavaleri călare, ce își expuneau, ca
niște păuni, culorile propriilor
clanuri. După trăsuri veneau alte
trei vehicule, niște furgoane grele,
trase
de
câțiva
catâri,
supraîncărcate și protejate cu
prelate bine ancorate în chingi, o a
doua formație de pedestrași, de
aceeași mărime cu prima și
precedată de alți doi cavaleri și de
un comandant inferior în rang,
încheind cortegiul. În momentul
când apăru ultimul om, cei din
frunte străbătuseră aproape opt
sute de metri în josul pantei.
Henri era intrigat, dar nu și
alarmat
de
apariția
acelui
detașament, pentru că, în ciuda
forței de care dispunea, se vedea
limpede că nu era un grup de
războinici. Drumul larg pe care
călătoreau fusese construit de
romani, cu sute de ani în urmă.
Mergea direct către sud-vest,
trecând prin Marsilia și, asemeni
unui râu de piatră, colecta a uenți
porniți din toate cetățile din nordul
Franței, din Bretania și Normandia,
din Artois și chiar din Paris,
căminul lui Filip August. Judecând
după numărul de vehicule și după
forța escortei, călătorii aceia erau,
evident,
oameni
bogați
și
importanți
și
se
pomeni
întrebându-se cine avea nevoie de
o sută douăzeci de soldați, cu tot cu
comandanții lor, și de nu mai puțin
de zece cavaleri înarmați până-n
dinți. Gândul îl duse mai întâi la un
înalt prelat, poate un cardinal sau
un arhiepiscop, însoțit de oamenii
săi de încredere, sau la soția unui
baron sau duce in uent, alături de
servitorii ei.
Dădu pinteni calului, cu blândețe,
mânându-l în josul dealului, către
un loc de unde se putea face auzit
de membrii cavalcadei, apoi îl
struni la marginea unui crâng,
ascunzându-se
deocamdată
la
douăzeci de pași distanță de drum,
surprins că apropierea lui nu
atrăsese atenția nimănui. Se a a
pe domeniul său, în armură
completă de cavaler, așa că nu se
temea să se arate, dar faptul că nu
fusese observat îl neliniștea, dândui de înțeles că bărbații din
avangardă călăreau cu neglijență și
apariția lui bruscă ar putut stârni
o reacție exagerată, din cauza
sentimentului de vinovăție și a
surprizei.
Câteva clipe mai târziu, primul
dintre cei doi cavaleri din frunte
intră în raza vederii sale, cu
însemnele negre cu galben ale
rangului strălucind, și Henri își
îndreptă uluit spatele înainte ca
buzele să i se deschidă într-un
zâmbet. Nu-l mai văzuse pe omul
acela de ani de zile, dar îl
antrenase pe când era un tinerel și
îl ridicase în grad, făcându-l
aghiotantul său, cu cincisprezece
ani în urmă.
— Sieur Francis! strigă el, cu
toată puterea. Ce-ai face acum
dacă eu aș un grup de arcași, nu
doar un bătrân care te urmărește
din priviri?
Strigătul său avu un efect salutar,
indcă bărbații care mărșăluiau în
spatele celor doi cavaleri se opriră
brusc și, la comanda răstită a
comandantului lor a at în șa, cei
din primele patru rânduri se
răs rară de-a latul drumului.
Doisprezece îngenuncheară și își
îndreptară arbaletele încărcate cu
repeziciune în direcția din care se
auzise vocea lui Henri, iar cei
doisprezece din spatele lor țintiră
pe deasupra capetelor acestora.
Cavalerul din frunte, strigat de
Henri pe nume, trebuie să
fost
adormit, pentru că trase brusc de
hățuri, făcându-și calul să se ridice
în două picioare și să se rotească,
descriind un cerc complet, dar,
când picioarele din față ale
animalului atinseră
din
nou
pământul, el ținea în mână sabia
scoasă din teacă. Și însoțitorul său
se răsucise în loc, iar acum stătea
în șa cu lancea întinsă, strângândui capătul cu putere sub braț.
— Cine-i acolo? Arată-te!
— Cu plăcere, Francis, dacă le
spui oamenilor tăi să nu mă ucidă
când ies la iveală.
Cavalerul numit Francis se
încruntă, dar își ridică sabia și o
lăsă imediat în jos, ordonându-le
astfel oamenilor săi să nu se
clintească, apoi îi strigă din nou lui
Henri să se arate. Acesta își îmboldi
calul, care înaintă la pas, și savură
uimirea apărută pe chipul lui
Francis de Neuville când îl
recunoscu.
— Sieur Henri? Sieur Henri de St
Clair? Tu ești?
— Bineînțeles că eu sunt. Crezi că
sunt vreo fantomă, ziua-n amiaza
mare?
Cei doi bărbați se lăsară să
alunece din șa și se îmbrățișară în
mijlocul drumului.
— Pe toți s nții din ceruri, mă
bucur că ne-am întâlnit, Sieur
Henri. Cât a trecut, zece ani? Și ce
cauți aici, atât de departe de
oriunde?
— Doisprezece ani, Francis, și
călăresc de-a lungul hotarelor
proprietății mele. Ăsta e căminul
meu. Castelul se a ă în apropiere,
dincolo de dealul ăla.
Își utură mâna în direcția despre
care vorbea, apoi arătă spre
cortegiul încremenit, ce se întindea
în susul dealului.
— Cu ce te ocupi acum, escortezi
fețe bisericești?
— Fețe bisericești? Sieur Francis
era din nou uluit. De ce crezi așa
ceva? Aici nu e nicio față
bisericească. Se uită la celălalt
cavaler, care călărise alături de el.
William, m-ai auzit vreodată
vorbind despre Sieur Henri de St
Clair, maestrul de arme din
Aquitania de pe vremea când eu nu
eram decât un băietan? Ei, bine,
iată-l.
În timp ce Henri și Sieur William
se salutau dând din cap, Sieur
Francis continuă:
— Deci locuiești în apropiere?
Aveam impresia, într-un fel sau
altul, că stai în nord, înspre
Burgundia.
Îi întrerupseră ecourile unui
tropot de copite, când trei bărbați
coborâră dealul dând de zor
pinteni cailor, pentru a a a de ce
se opriseră. Unul dintre ei, un uriaș
cu sprâncene negre, călare pe un
bidiviu imens, în aruncă lui Sieur
Henri
o
privire
încruntată,
oroasă, înainte de a-și îndrepta
nemulțumirea asupra lui Francis de
Neuville, căruia îi ceru, cu o voce
posacă, glaciară, să-i spună de ce
încremenise întreaga coloană.
De Neuville se uită la cel care îl
interpelase și reuși să-i creeze lui
Henri impresia că răspunsese cu o
ridicare din umeri cât se poate de
galică, cu toate că purta o armură
completă.
— M-am oprit să stau de vorbă cu
un vechi prieten, zise el. Încă nu lam salutat așa cum se cuvine. Dacă
vrei, pune coloana în mișcare. Noi
o să ne dăm deoparte din drum și-o
să vă prind din urmă după ce
termin.
— Ar
trebuit s-o faci fără saștepți să ți se spună.
De Neuville își înălță brusc
sprânceana dreaptă în timp ce își
ridica privirea spre interlocutorul
său aflat în șa.
— Și cum ai putea să știi tu asta,
de Mandeville? Mă-ndoiesc că, în
toată viața ta, ai avut vreun
prieten care să se oprească pentru
tine. Se apropie de calul său, îi luă
hățurile în mână, apoi îi făcu lui
Henri un semn din cap. Vino,
putem sta de vorbă aici, cât timp
ceilalți trec pe lângă noi.
Niciunul dintre ei nu mai scoase
niciun cuvânt până ce coloana nu
se puse din nou în mișcare,
avându-l pe cavalerul încruntat în
frunte, în locul lui de Neuville, în
vreme ce însoțitorii săi se întorceau
la locurile lor. Oștenii mărșăluiau
târându-și picioarele, ignorându-i
pe cei doi cavaleri de pe margine și
ținându-și
ochii
ațintiți,
cu
obișnuita ciudă, asupra drumului
nesfârșit ce li se întindea înainte.
Henry vorbi primul, privind
silueta cavalerului uriaș ce se
îndepărta.
— Cine e individul ăsta?
— Mandeville. Sieur Humphrey
de Mandeville. Un dobitoc. E un
normand din Anglia și un bădăran,
ca mai toți cei de teapa lui.
Ignorant și lipsit de cea mai
elementară politețe. S-a născut
acolo, bineînțeles. Nu e aici nici de
trei luni, dar crede că ne e superior
nouă, tuturor.
— E superiorul tău?
Sieur Francis râse scurt.
— În nicio privință, deși sunt
sigur că ăsta e visul lui. Dar ce e cu
tine, îngropat în anonimat? De
când ești aici? Arăți excelent.
— Acum mă simt excelent.
În oritor, Francis. Cine e în
trăsuri?
Sieur Francis zâmbi, despovărat
de nevoia de a răspunde, pentru că
prima caleașcă ajunsese între timp
în dreptul lor, iar perdelele de piele
se traseră într-o parte și o voce
poruncitoare
strigă,
acoperind
zgomotul copitelor și al roților cu
cercuri de fier:
— Henri? Henri de St Clair, tu
ești?
— Dumnezeule Sfânt din Ceruri!
Cuvintele i se desprinseră de pe
buze înainte de a se putea controla,
dar trecură neobservate,
indcă
apariția din trăsură se apleca deja
pe fereastră, strigându-i vizitiului
să se oprească, așa că întreaga
cavalcadă se opri din nou.
— Ei, bine, messire? Nu mă
saluți? Ți-ai pierdut graiul?
— Doamnă… Iertați-mă, doamnă,
am fost tulburat. Am orbit la
vederea voastră… N-am avut
idee… Credeam că sunteți în
Anglia.
— Ha! Adică în închisoare. Ei,
bine, am fost, ani întregi. Dar
acum sunt aici, acasă. Vino, salutămă cum se cuvine și însoțește-mă.
Tu, și tu, coborâți. Găsiți-vă loc în
alte trăsuri. De Neuville, ia calul lui
Henri. Tu, messire, vino să-mi
prezinți omagiile, așa cum i le
prezintă un adevărat cavaler
seniorului său, apoi povestește-mi
tot ce-ai făcut în acești ani, de când
nu ne-am mai văzut.
În
timp
ce
două
femei
ascultătoare coborau în grabă pe
ușa
deschisă,
ținându-se
neajutorate de fustele în dezordine,
Sieur Henri de St Clair înaintă, cu
gura căscată de uimire, încă
străduindu-se
să
facă
față
reîntâlnirii neașteptate cu cea care
fusese cândva cea mai puternică
forță a creștinătății, Aliénor,
ducesă de Aquitania, fostă regină a
Franței și apoi a Angliei. Se urcă
supus în trăsură și rămase tăcut,
uitându-se lung la femeia din fața
lui, cuprins, ca întotdeauna, de
admirație față de franchețea și de
forța fățișă, intransigentă, pe care
o dădea oricărei conversații.
— Ei, haide, spuse ea, după ce îl
văzu așezat. Așa e mult mai bine și
poți să-ți închizi gura și să te
aduni, Henri, pentru că avem
multe de vorbit și îți cer să i tot
atât de vioi și de inteligent cum îmi
aduc aminte că erai cândva… și,
indcă veni vorba, arăți uluitor de
bine pentru un bărbat în vârstă.
Pari neschimbat. Traiul fără pată,
aș putea spune, indcă nu cred că
ești un lup care și-a schimbat
năravul. Îmi aduc aminte că, în
tinerețe, erai o prezență deosebit
de plăcută, în ciuda părerilor tale
de modă veche, rigide și ferme
despre delitate. Apropo, ce mai
face Amanda?
De St Clair își regăsi în sfârșit
graiul.
— A murit, doamnă, acum
aproape doi ani.
— Ah, pot citi asta pe chipul tău.
Încă îi mai simți lipsa.
— Da, doamnă. Uneori e de
nesuportat, dar acum îmi lipsește
mai puțin decât înainte.
— Știu. Henric abia a fost coborât
în mormânt și descopăr că și eu îl
jelesc, chiar cu durere, deși l-am
urât atât de multă vreme. Bătrânul
mistreț m-a ținut șaisprezece ani
închisă într-un turn, îți vine să
crezi? Fornăi, un zgomot care
aducea a râs. Oh, ei îi spun castel
și e destul de măreț ca să e
considerat luxos, dar o închisoare
rămâne o închisoare. Ezită, apoi
rânji. Dar, ca să u sinceră, nu
prea i-am dat de ales. O să-i simt
cu adevărat lipsa. Pe viitor, n-o să
prea am de ce să-njur.
— Deci e într-adevăr mort,
doamnă? Noi am auzit zvonuri,
toate contradictorii, așa că n-am
știut ce să credem.
— Oh, e mort. Poți să mă crezi pe
cuvânt. A murit la Chinon, în a
șasea zi din iulie, și unii spun că a
fost torturat de Richard până la
moarte. Ceea ce nu e nicidecum
adevărat, poți să te-ncrezi în mine
și în privința asta. Richard nu e un
înger și nu s-a avut niciodată bine
cu Henric, dar ul meu, regicid și
paricid? E pur și simplu imposibil.
Crede-mă, ca mamă a lui.
— Vă cred, doamnă.
— Nu mă-ndoiesc că îmi dai
crezare. Pe beregata lui Dumnezeu,
Henri, e bine să văd fața ta
sinceră. Ești încruntat. De ce?
Spune.
Înainte
o
făceai
întotdeauna, fără să-ți pese ce-aș
putut să cred.
Prinzând curaj, Sieur Henri
clătină din cap.
— Mă gândeam la oamenii mei,
doamnă, atât și nimic mai mult.
Am plecat călare înainte de
răsăritul soarelui și probabil că vor
îngrijorați când vor vedea că nu
mă-ntorc. Cred că ar trebui să le
trimit vorbă, să le spun unde sunt.
Îmi este permis să-ntreb cât de
departe mergem?
— Nu prea departe, dar ai
dreptate, ca de obicei. Folosește
fereastra. Strigă-l pe de Neuville.
Fără să piardă timpul, de St Clair
dădu deoparte perdelele de piele și
scoase capul. De Neuville călărea
în spatele trăsurii și se apropie, în
trapul calului, când Henri îi prinse
privirea. Aliénor, care urmărise
totul, se aplecă ușor.
— Francis, cât mai avem de mers?
— Mai puțin de cincisprezece
kilometri, doamnă. Probabil că
avangarda a ajuns deja și vă
instalează corturile.
— Trimite-le vorbă oamenilor lui
Henri, spune-le că e reținut pe
moment, dar se va întoarce în
curând. Poți să te folosești de
numele meu. După ce Sieur Francis
salută și se întoarse cu spatele,
Aliénor se instală pe locul ei.
Poftim, acum ești liniștit?
— Sunt, doamnă… și sunt
recunoscător. Dar, dacă aș
știut
că treceți pe aici, ați
putut
poposi pe pământurile mele.
Ea zâmbi.
— Ca să te-aducem la sapă de
lemn? Fii mulțumit că n-ai știut
nimic, bătrânul meu prieten. Din
suita mea fac parte peste două sute
de oameni. Nu ți-am
făcut decât
necazuri… deși, ca să u sinceră,
dacă mi-aș
adus aminte unde
locuiești, te-aș folosit fără rușine.
Reginele și oamenii de sânge regal
o fac întotdeauna. Se întrerupse,
privindu-l lung, cu ochi tot atât de
minunați precum își amintea că
fuseseră cu aproape trei decenii în
urmă. Ei, eu ți-am spus cât de bine
arăți, așa că e rândul tău. Cum mă
găsești, acum, când mă apropii de
vârsta senilității? Ai grijă.
Lui Henri i se păru surprinzător
de simplu să-i zâmbească acelei
femei, care, cu zeci de ani în urmă,
la
curtea
ei fastuoasă
din
Aquitania, le purtase de grijă
trubadurilor ce mișunau acum prin
întreg ținutul, dând glas cântecelor
măgulitoare de iubire și răspândind
convingerile ei personale despre
îndatoririle bărbaților de stirpe
nobilă și despre femeile care îi
dominau, învățându-i care erau
acestea.
— Înainte de a vă vedea astăzi,
doamnă, nu mi-aș închipuit că e
posibil să
ți mai încântătoare
decât erați când ne-am întâlnit
prima oară… Dar sunteți.
Ea se holbă, privindu-l intens,
apoi strâmbă din nas.
— Mă dezamăgești, Henri. Sunt o
femeie bătrână și asta e o lingușire
grosolană. Acel Henri de St Clair
pe care l-am cunoscut înainte nu se
înjosea niciodată lingușind.
— Nici acum n-ar face-o, doamnă.
Am spus purul adevăr.
— Atunci nu l-ai spus niciodată
până
acum.
N-am
deslușit,
niciodată, niciun semn care să-mi
dea de înțeles că mă considerai
încântătoare.
Zâmbetul lui se lărgi.
— Păi, soțul vostru, Henric, dacă
vă aduceți aminte, era foarte gelos.
Dacă ar bănuit că vedeam în voi
orice altceva decât nobila doamnă
căreia îi sunt vasal, m-ar servit la
masă cu ouăle mele, cusute-n
punga lor.
— Ha! Râsul Eleonorei era
uluitor, savuros și plin de o
desfătare rească. S-ar
luat la
întrecere cu Amanda ta. Ți-ar
tăiat fiecare câte unul.
— Da, așa ar
făcut… Râsul lui
se domoli. Dar asta a fost demult,
când lumea era tânără…
— Câți ani ai, Henri?
— O să împlinesc cincizeci înainte
de a se încheia anul, doamnă.
— Păi, omule, nu ești decât un
copil. Eu am șaizeci și șapte, iar
Henric al meu avea cincizeci și șase
când a murit. Se întrerupse o clipă.
Richard o să e regele Angliei,
știai?
— Da, doamnă, am a at. L-am
văzut de curând. S-a oprit la ușa
mea în drum spre Paris, acum două
luni.
— Așa a făcut, pe sângele sfânt al
Domnului? Chipul lui Aliénor se
înăsprise. Și de ce a făcut-o?
Henri schiță o ridicare din umeri,
cu vocea golită de expresie.
— Are nevoie de mine, așa a spus.
Trebuie să navighez cu el spre
Outremer, ca maestru de arme.
— Maestru de… Se opri brusc. Ei,
e limpede că nu e un neghiob, în
ciuda tuturor celorlalte defecte ale
sale. Prost îndrumat, dar nu
neghiob.
Îi străpungea ochii cu ai ei, în
niciun caz mai puțin hipnotici
decât fuseseră cu zeci de ani în
urmă, când ar fi putut ispiti până și
un papă.
— Iar tu ai de gând să te duci, ca
un prost. Ți-o citesc pe chip. O să
pleci cu el. De ce, în numele
întregii rațiuni din lume? Țara
Sfântă e un loc potrivit numai
pentru oamenii tineri, Henri – idioți
virili și musculoși, plini de
sălbăticie și de pasiunea tinereții și
a setei lor neostoite de viață și de
glorie… idioți și su ete pierdute.
Nu e o viață potrivită pentru o
femeie și, cu atât mai puțin, pentru
un bătrân, care nu poartă nici
coroană, nici mitră. Crede-mă, am
fost acolo și am văzut cu ochii mei.
De
ce,
pentru
numele
lui
Dumnezeu, te-ai gândi, la vârsta
ta, la o asemenea nebunie?
El ridică o mână, apoi o lăsă să-i
cadă în poală.
— N-am de ales, doamnă. E
datoria mea, invocată de
ul
vostru.
— Prostii, Henri. Pe măruntaiele
Domnului, omule, ai petrecut o
viață nefăcând nimic altceva în
afară de a aduce cele mai bune
servicii casei noastre – mie și lui
Henric, și lui Richard însuși.
Ajunge, omule. Ți-ai câștigat
dreptul de a muri acasă, în patul
tău. Ai
putut să-l refuzi în mod
onorabil. Nici măcar el nu poate
atât de… Se întrerupse brusc,
mijindu-și ochii imenși. Nu, aici e
vorba de mai mult decât atât. Fiul
meu te-a manipulat cumva. Te-a
constrâns. Așa procedează de
obicei… Dar ce pârghie a folosit?
Cu ce te-a avut la mână, ca să te
aducă aici? Povestește-mi!
Era un ordin, categoric și de
neocolit. Henri oftă și își luă ochii
de la ea, îndreptându-și-i către
ținutul care de la încet prin
despicătura dintre cele două
jumătăți ale perdelei și privind
praful gros și greu așternut pe
orile de hasmațuchi de pe
marginea drumului.
— Am un fiu, doamnă.
— Știu. Îl țin minte, de când era
copil. Îl cheamă… André, nu-i așa?
El o privi din nou în ochi,
impresionat încă o dată de
capacitatea ei aparent nelimitată
de a-și aminti asemenea amănunte.
— Da, doamnă, André.
— Acum e bărbat… și armă
împotriva ta. Nu-i așa? Povesteștemi.
Îi spuse toată povestea, încheind
cu intervenția lui Richard și cu
soluția pe care o găsise și, pe
durata întregii ore care se scurse
astfel, ea păstră tăcerea, fără să-și
dezlipească nicio clipă ochii dintr-
ai lui în timp ce îi reținea ecare
nuanță și ecare in exiune a vocii.
Când Henri tăcu, în sfârșit, ea dădu
din cap și își țuguie buzele, mai
subțiri decât și le amintea el,
atrăgându-i
atenția
asupra
obrajilor supți de sub pomeții
înalți,
care
îi
de niseră
întotdeauna frumusețea uimitoare
și încă prezentă. El rămase în
așteptare și îi văzu privirea
îndulcindu-se.
— Iar asta explică, rește, de ce
arăți atât de nerușinat de sănătos.
În aceste ultime două luni te-ai pus
în mișcare, ca să-ți recapeți
tinerețea
pierdută.
Ei,
bine,
bătrânul meu prieten, n-ai avut de
suferit din pricina asta. Așadar, ce
s-a întâmplat cu blestemații ăia de
preoți? Richard i-a spânzurat?
— Preoții au fost aduși la judecată
în fața arhiepiscopului de Tours și
vinovăția lor a fost stabilită fără să
existe vreo îndoială, cu toate că, în
lipsa autorității și a onestității cu
care i-a acuzat ul vostru, asta nu
s-ar întâmplat cu atâta ușurință.
Au fost repudiați de Sfânta Biserică
și obligați să se supună legilor laice
din ducatul Aquitania, pentru a
executați.
— Și, între timp, tu și ul tău vați legat de Richard prin lanțurile
de nesfărâmat ale recunoștinței și
loialității…
Henri de St Clair remarcă ironia
din tonul ei, dar nu-i dădu atenție.
— Da, doamnă. Ale recunoștinței,
într-o mai mare măsură decât ale
loialității, dacă așa ceva este
posibil.
— Hmm…
Aliénor se foi pe banchetă, apoi
întinse mâna și trase perdeaua din
stânga ei, vorbind în timp ce
privea
umbrele
înclinate
și
prelungi ale copacilor de pe coasta
dealului de deasupra lor.
— Se înserează, prietene. O să ne
oprim în curând, dar până atunci s-
ar putea să se facă prea târziu ca
să te duci acasă călărind de unul
singur. Trebuie să cinezi cu noi și
să te reîntorci dimineață. Între
timp, e ce-o , am o idee la care
vreau să te gândești bine, Henri, și
uite despre ce e vorba: nu a existat,
niciodată, vreo legătură, de orice
fel, care să nu poată
sfărâmată,
dacă există su cientă voință și
destulă putere. Își întoarse ochii
din nou către el. Absolvă-te de
orice vină pe care ai putea s-o
simți, chiar dacă
vine din
recunoștință. O să vorbesc cu
Richard despre asta. Nu accept
ideea de a te sili să navighezi spre
Outremer. E absurd. În plus, tu îl
cunoști pe ul meu la fel de bine ca
mine. L-ai modelat ani de zile. E o
creatură entuziastă, cu pasiuni
intense, imposibil de condus și
imprevizibilă, din câte se pare,
pentru oricine altcineva în afară de
mine.
Sieur Henri își desfăcu mâinile
într-un gest de scuză.
— Vă sunt recunoscător pentru
grija pe care mi-o purtați, doamnă,
dar, dacă asta nu vă supără, nu
vreau nicidecum să u scutit de
această îndatorire. Prefer să
călătoresc împreună cu ul meu
spre Outremer în loc să aștept aici,
singur, și să nu-mi găsesc locul, cu
gândul la el. E singura rudă care
mi-a mai rămas pe lumea asta și
acum, după ce-am îmbătrânit,
viața fără el mă atrage mult prea
puțin. Poate că sunt nebun, așa
cum îmi dați de înțeles, dar prefer
să u un bătrân nebun alături de
ul meu, în loc de un sihastru
bătrân și singuratic, care își
așteaptă moartea aici, în lipsa lui.
Aliénor îl xă cu privirea câteva
clipe, apoi dădu ușor din cap.
— Atunci așa să e, messire de St
Clair. N-o să mai pomenesc despre
asta. Suntem amândoi prea bătrâni
și prea încărunțiți ca să ne certăm
în privința felului în care vom
muri. Femeia cu coasa o să ne
găsească, indiferent unde ne-am
a a… Își mușcă buza de sus, într-o
manieră pe care el o uitase demult,
apoi adăugă: Știi de ce era Richard
atât de hotărât să te-nroleze?
Când St Clair clătină din cap,
arătând o sinceră ignoranță, ea
strâmbă din nas.
— Ei, atunci ar trebui să a i. Și,
dacă asta îți face plăcere, ia notă
că
am
spus era hotărât –
cunoscându-mi
ul așa cum îl
cunosc nu m-ar mira absolut deloc
să aud e c-a uitat că te-a atras în
asta,
e că s-a răzgândit între
timp. În Anglia există o mișcare
care plănuiește să-l convingă să-l ia
pe Marshall de Anglia, William
Marshall, în suită, ca maestru de
arme, dar Richard n-o să admită
așa ceva, iar eu aș fi surprinsă dacă
ar face-o. Marshall era omul lui
Henric, tot atât de feroce și de
loial, pe viață, ca un câine de
vânătoare. În ochii lui Richard,
Marshall
l-a
reprezentat
întotdeauna pe Henric. Și, ca să
spun adevărul, în inima mea nu-mi
pot învinui ul pentru asta. Făcu o
pauză. În plus, Marshall îi e
devotat Angliei cu trup și su et,
mai întâi și mai presus de toate. Pe
de altă parte, Richard are de
guvernat mai multe teritorii.
Anglia nu e decât un bastard al
imperiului său, și încă unul încet la
minte. Pe beregata Domnului, el
abia dacă e în stare să vorbească
limba aia în care mârâie ei acolo.
Se întrerupse din nou, re ectând
asupra următoarelor ei cuvinte.
Cred că știi de Alaïs. Citi răspunsul
pe chipul lui și rânji. Da, sigur că
știi. Ca să n-ai habar ar trebui să i
și orb, și surd. Date
ind
implicațiile, era inevitabil, dar nu
mă pot împiedica să-mi e milă de
biata creatură, chiar dacă e o
gâscă, pentru că nu putea să țină
sub control nimic din toate cele
care i s-au întâmplat. A fost
folosită și tratată cu cruzime toată
viața ei și n-a avut destulă tărie de
caracter ca să se-mpotrivească. Cu
ani în urmă, eu una aș
ucis pe
cineva dacă un bărbat ar fi încercat
să-mi facă și numai jumătate din
ceea ce i s-a făcut ei. Dar Alaïs numi seamănă, iar acum e din nou
acasă, în Franța, căzută în
dizgrație, și are puține șanse să
găsească în curând un alt bărbat…
Ce este?
— Ce să fie, doamnă?
— Indiferent ce-o în capul tău.
Ai o expresie prostească, pari să
rămas cu gura căscată, așa că dă
afară tot ce gândești și apoi o să
discutăm despre toate.
Henri făcu un gest blajin cu
mâna.
— Sunt pur și simplu surprins,
doamnă, pentru că nu văd și nu
aud nici amărăciune, nici ură, când
vorbiți despre ea.
Aliénor își arcui colțurile gurii
într-un zâmbet firav.
— Nici nu trebuie, pentru că în
mine nu se adăpostește niciunul
dintre aceste sentimente împotriva
ei. Nu m-ai auzit când am spus că a
fost folosită și tratată cu cruzime
toată
viața?
Am
destulă
amărăciune în su et, Henri, nu
trebuie să te înșeli în privința asta,
dar niciun strop din ea nu e din
pricina lui Alaïs.
— Dar… v-a furat soțul.
— L-a furat? L-a furat pe Henric
Plantagenet? Zâmbetul ei se lăți,
fără să capete mai multă căldură.
Gândește-te bine, messire de St
Clair, și adu-ți aminte de omul
despre care vorbim. Nu s-a născut
femeia care să-l poată fura pe
Henric Plantagenet sau care să-l
poată lega de ea pentru un timp
mai îndelungat decât avea nevoie
ca s-o lase însărcinată, iar aici mă
includ și pe mine. Când era vorba
de poftele cărnii, Henric lua totul.
Vedea, dorea, lua. Oh, eu am fost
perechea lui vreme de mulți ani,
dar, imediat ce înfățișarea a
început să mi se schimbe, imediat
ce am început să-mbătrânesc, s-a
uitat în altă parte. Și țapul bătrân
a fost un desfrânat până în ziua
morții. Nu, Alaïs Capet nu mi-a
furat soțul. Nici pe departe. N-a
fost decât una din lungul șir de
făpturi de care a pro tat el, de
care s-a folosit și de care s-a
descotorosit imediat ce următoarea
a făcut un pas în față, atrăgându-i
atenția. Dar Henric a ținut-o mai
aproape de el decât pe toate
celelalte din cauza Vexinului. Dacă
ar
înlăturat-o, asta l-ar
costat
Vexinul sau, cel puțin, un război
lung și brutal, care să-i dea dreptul
de a-l păstra. Și, în cele din urmă,
tot l-a pierdut, înainte de a muri.
Dar Alaïs n-a fost o hoață. Și, pe
lângă asta, când s-a atins pentru
prima oară de ea, Henric mă
îndepărtase deja. Până atunci,
stătusem deja ani întregi în
închisoare, indcă el spunea că nu
se putea încrede în mine, că nu
puteam guverna în libertate fără să
complotez împotriva lui împreună
cu ii mei. Și avea dreptate, acum
pot să-mi dau seama. Dar s-o urăsc
pe Alaïs? Aș putea, la fel de bine,
să urăsc nordul, indcă de acolo
vine ninsoarea, în loc s-o urăsc pe
copila asta pentru ceea ce i s-antâmplat. Dar nenorocul ei a forțat
mâna lui Richard, care a făcut ce a
făcut imediat ce-a fost desemnat ca
moștenitor. Ar fost greu s-o ia de
soție, pentru a
regina sa, când
toată lumea știe că ea și-a petrecut
cea mai mare parte a timpului în
care au fost logodiți culcându-se cu
tatăl lui. Biserica Angliei a fost
scandalizată și nu s-a s it s-o arate.
A aruncat în gura mare anatema
asupra simplei idei a unei
asemenea căsătorii și i-a interzis lui
Richard s-o materializeze, sub
amenințarea excomunicării. Așa că
lui i s-a forțat mâna. A trimis-o
acasă la fratele ei, Filip, așa cum
era de așteptat.
— Poate că era de așteptat,
doamnă, dar nu se poate spune că
gestul a fost binevenit pentru
familia ei. Regele Filip trebuie să-și
fi ieșit din fire când a aflat.
— Prostii. În ziua când a primit
vestea, Filip nu putea să iasă decât
din patul prietenului său. Henri, lui
Filip puțin îi pasă de Alaïs. Nu i-a
păsat niciodată, începând din ziua
nașterii ei. Nu are niciun pic de
afecțiune pentru femei. Nu-l
interesa decât să recâștige Vexinul
și acum, când e sigur de el, o să-și
folosească sora dezonorată ca armă
împotriva lui Richard, pentru a
obține orice avantaj cu putință.
Atâta considerație îi acordă – e o
unealtă pentru negocieri.
— E… inimaginabil.
Vocea i se frânsese la ultimul
cuvânt, sugrumată de neîncredere,
dar Aliénor îi respinse uimirea cu o
mișcare bine controlată, lovindu-l
ușor cu degetul.
— Aiurea, nici pe departe. Poate
că e ne resc, dar, pe de altă parte,
e greu să-l iei pe Filip Capet drept
un model de perfecțiune a naturii.
— Da, cred că ăsta e adevărul.
Dar voi, doamnă? Ați fost la Paris?
— Pe beregata lui Dumnezeu, nu!
Am fost la Rouen, cu treburi
personale, iar acum mă duc acasă,
pentru prima oară în mult prea
mulți ani. O să rămân acolo o
vreme, probabil cel puțin până
după încoronarea lui Richard.
— Iertați-mă, doamnă, dar n-o să
mergeți în Anglia ca să asistați la
încoronarea fiului vostru?
Ea îi zâmbi scurt, glacial.
— Categoric nu. Richard e mai
mult decât capabil să-și organizeze
încoronarea, iar ultimul lucru de
care am eu nevoie este să u de
față. Totul o să se desfășoare
perfect și resc și, între timp, o să
plec spre sud, o să trec Pirineii,
către Navarra. Îi văzu nedumerirea
din priviri și adăugă: Către
Navarra, Henri… regatul din nordul
Iberiei. Ca să-i găsesc Angliei o
regină.
— O regină, doamnă?
Ea izbucni într-un râs sincer.
— Da, o regină. Fiul meu va
regele Angliei și are nevoie de o
reg in ă . Anglia are nevoie de o
regină. Iar eu am găsit una în
Navarra. La drept vorbind, Richard
a găsit-o, acum trei ani. A întâlnito la curtea tatălui ei și mi-a scris
despre ea. Se numește Berengaria,
ica regelui Sancho, și acum, când
Richard nu mai e logodit, am de
gând să pun la cale o căsătorie.
Sancho se va dovedi un aliat de
nădejde în războiul ce se apropie,
așa obișnuit cum e să lupte
împotriva
maurilor
care
îl
amenință acolo, în sălbăticia
iberică, iar eu sunt încredințată că
poate convins să-și înzestreze din
belșug ica, pe măsura rolului ei de
regină. Și i sigur că Richard și
Anglia
vor
găsi
o
bună
întrebuințare pentru orice la va
oferi în folosul Războiului lor Sfânt.
— Berengaria. E un nume frumos.
Dar regele Sancho? Am impresia cam auzit de un prinț Sancho…
Ochii lui Aliénor îi căutară pe ai
lui, îngustându-se, dar nu observă
nimic care să trădeze că lui Henri iar
fost cunoscute zvonurile
despre relația necuvenită dintre
fiul ei și tânărul prinț al Navarrei.
— Prințul e fratele Berengariei.
După moartea tatălui său, va
deveni al șaptelea rege cu acest
nume. Deocamdată e un nimeni,
dar am speranțe mari pentru sora
lui. Încă n-am întâlnit-o, dar toată
lumea, inclusiv fiul meu, spune că e
o făptură blândă, supusă… poate
nu o mare frumusețe, nu așa cum
înțelegem noi frumusețea, dar e
superbă. Prin urmare, dacă reușesc
să aranjez căsătoria, i-o aduc lui
Richard înainte de plecarea spre
Outremer.
În timp ce vorbea, trăsura încetini
și se opri legănându-se, iar afară
erupse o babilonie de voci, ordinele
și indicațiile venind din toate
părțile. Aliénor ascultă o clipă,
apoi începu să-și strângă cele
câteva lucruri împrăștiate în
dreapta și în stânga ei, în timp ce
de St Clair dădu deoparte
perdelele, privind afară, în lumina
înserării.
— E limpede c-am ajuns.
Cuvintele abia se desprinseseră de
pe buzele ei, când de Neuville se
apropie și se înclină în șa.
— Încă vreo câteva clipe,
doamnă, și veți putea coborî. Totul
pare să e gata și, după miros, se
poate spune că bucătarii s-au
descurcat
bine.
Dacă
vreți,
rămâneți aici pentru alte câteva
momente, până când trăsura
voastră se va putea opri în
siguranță, în fața cortului. Încă o
sută de pași sau chiar mai puțini și
vă veți a a acolo. Se uită la de St
Clair. Sieur Henri, bidiviul tău e în
siguranță. Rândașul meu o să-i
poarte de grijă ca și cum mi-ar
aparține.
O salută pe Aliénor, își întoarse
calul și se îndepărtă, iar ducesa îi
zâmbi lui de St Clair.
— Ei, bine, bătrânul meu prieten,
întâlnirea noastră – sau, cel puțin,
cea mai plăcută parte a ei – e pe
sfârșite, pentru că, imediat ce se
deschide din nou portiera, trebuie
să redevin Aliénor de Aquitania,
repunând
în
drepturi
toate
absurditățile și îndatoririle pe care
le implică rangul. Întinse brațul, cu
o mișcare spontană, și îl prinse de
încheietura mâinii. Henri, a fost
atât de minunat să te văd și să
petrecem acest timp împreună.
Bărbații din același aluat cu tine
sunt rari și acum există prea puțini
în viața mea. Dacă e într-adevăr
acolo,
sus,
Domnul
să
vă
binecuvânteze, în viitoarele voastre
aventuri, pe tine și pe ul tău, și să
mă ierte pe mine pentru ce-o să-ți
spun acum. Nu vă încredeți în
prinți. Nu știu cine a fost primul
care a spus asta, dar a făcut-o cu
duhul adevărului asupra sa. Aveți
grijă cu ul meu. Eu îl iubesc în
ciuda a ceea ce e, în multe privințe,
dar te previn, ca prietenă veche și
de nădejde: fă pentru el tot ce poți,
dar nu te încrede în el, indcă e
stăpânit de elemente pe care nu le
poți controla și călăuzit de lumini
pe care nu-ți vei dori niciodată să
le vezi sau să le înțelegi. Își lăsă
capul
pe
spate,
cu
ochii
îngustându-i-se și cu degetele încă
strângând cu putere încheietura
mâinii lui. Ți-o spun din dragoste,
Henri – dragostea unei femei față
de un bărbat admirabil, înfrângând
dragostea unei mame față de ul ei
îndărătnic – dar, dacă su i
vreodată cuiva vreun cuvânt
despre asta, o să neg c-am spus-o
și-o să mă răzbun în mod o cial.
Mă auzi?
— Da, doamnă, și o să țin seama
de sfatul vostru, deși nu l-ați rostit.
Punându-se din nou în mișcare,
trăsura părăsi drumul clătinându-se
și pătrunse pe pajiștea ticsită de
corturi. Aliénor își strânse fusta în
jurul trupului cu o mână și se
prinse cu cealaltă de un șnur
împletit din mătase,
xat de
perete, lângă portieră, asigurânduși astfel un sprijin în caleașca în
mișcare, până când aceasta se opri
din nou.
— Pe beregata Domnului, îți
doresc numai bine, prietene. Acum,
când începe tămbălăul, du-te și
caută-l pe Brodo, intendentul meu.
Spune-i că te-am trimis eu și că
trebuie să te ospăteze așa cum se
cuvine și să-ți găsească un loc
potrivit pentru dormit. S-ar putea
să nu mai am timp să stăm iarăși
de vorbă și știu că nu vrei să-ți
irosești
timpul
în
mijlocul
orătăniilor care se gudură și
cotcodăcesc, bulucindu-se în jurul
meu, oriunde m-aș duce. Mănâncă
și dormi pe săturate, apoi pornește
spre casă dimineața devreme și
continuă-ți pregătirile pentru a-ți
face datoria față de
ul meu.
Așadar, rămas-bun.
Ușa trăsurii se deschise și Sieur
Henri ieși primul în mulțimea
strânsă ciorchine, întorcându-se
apoi ca să-i întindă ducesei mâna,
ajutând-o să coboare cu bine. Se
aplecă și își apăsă buzele pe mâna
ei, iar ea zâmbi, apoi îl lovi ușor în
creștet cu unul dintre degetele
celeilalte mâini, înainte de a trece
pe lângă el,
ind înghițită de
mulțimea admiratorilor ei.

4.
Henri de St Clair descoperi, cu
mare repeziciune, cât de mare era
sacri ciul pe care îl făcuse pentru
Richard Plantagenet, seniorul său
capricios. La câteva zile după
întâlnirea cu ducesa Aliénor, se
pomeni
potopit
de
noi
responsabilități,
îndatoriri
și
activități generate de numirea sa
ca maestru de arme și, în curând,
abia dacă mai avu timp să observe
cât de iute treceau zilele și
săptămânile. Totul culmină o lună
mai târziu, când primi invitația de
a i se alătura imediat lui Richard,
în Anglia, și, din momentul acela,
nu mai putu spune că propria sa
viață îi aparținea.
— Cât de curând înseamnă
„imediat”?
Henri abia dacă aruncase o
privire asupra pergamentului pe
care îl deschisese cu doar câteva
clipe înainte, dar privirea aceea
căzuse peste ordinul fără drept de
apel.
Cavalerul ospitalier care îi
adusese înștiințarea ridică din
umerii săi largi și își coborî ochii
către pergamentul din mâna lui,
dar nu scoase niciun cuvânt și își
păstră chipul lipsit de expresie.
Sieur Henri se uită din nou în jos,
la mesajul scris.
— Înțeleg. Totul e scris aici, nu?
Păi, ar mai bine să te așezi până
citesc eu. Ai mâncat ceva astăzi?
Nu, probabil că nu… Henri se
întoarse spre Ector, care stătea
lângă ușă, urmărindu-l cu privirea
și așteptând porunci. Adu mâncare
și băutură pentru Sieur… Se
întoarse din nou spre celălalt
bărbat. Ai un nume, messire
ospitalier, sau nu ești decât un
zâmbet fantomatic și o prezență
așijderea? Vorbește, messire.
— Mă numesc Gautier, Sieur
Henri. Gautier de Montdidier.
— Montdidier ai spus? Atunci ar
trebui să ne cunoaștem. Henri se
instală pe un scaun din fața
șemineului,
așteptând
ca
ospitalierul să se așeze vizavi de el.
Un strămoș de-al dumitale și unul
de-al meu s-au numărat printre
membrii fondatori ai Templului.
Știai asta?
— Da.
— Atunci de ce porți mantia
neagră a ospitalierilor, în locul
celei albe a Templului?
Buzele lui Montdidier se arcuiră
într-un zâmbet și își lăsă capul ușor
pe o parte.
— Poate că prefer să e așa, dar
adevărul e că am urmat rânduiala
monahală
a
Binecuvântatului
Benedict încă de când eram un
mucos. Am rămas orfan la naștere
și am fost crescut la o mănăstire
din Anglia, așa că, îndată ce am
ajuns la vârsta la care puteam
deveni cavaler – cum a fost tata,
ucis în luptă înainte de nașterea
mea – mi s-a părut pur și simplu
resc să mă alătur cavalerilor
ospitalieri.
— Da, presupun că așa trebuie să
fost. Ector, mâncare și băutură
pentru Sieur Gautier de Montdidier
și ai grijă să e hrăniți și oamenii
lui. Câți ai adus cu dumneata,
messire, și unde se află acum?
— Șase bărbați, Sieur Henri, și
sunt cu toții în curtea castelului,
așteptând să le spun unde trebuie
să meargă.
— Da, bine, pot rămâne aici peste
noapte, dar asta depinde de cât de
„imediat” trebuie să plec eu, așa că
îngăduie-mi să citesc această
misivă adusă de dumneata, apoi
voi putea să-ți dau un răspuns.
De fapt, Sieur Henri era gata de
câteva săptămâni, făcuse toate
aranjamentele pentru a se asigura
că, pe durata absenței, bunurile și
pământurile sale aveau să se a e
pe mâini bune, conduse de un
bărbat pe care îl cunoștea de ani
întregi și-n care avea încredere,
fratele mai vârstnic al răposatei
sale soții. Iar instrucțiunile din
scrisoarea lui Richard erau succinte
și la obiect. Lui Henri i se cerea să
ajungă în Anglia, în compania lui
Sieur Gautier de Montdidier, cât
mai curând cu putință, pentru a-și
prelua îndatoririle de maestru de
arme al Aquitaniei.
Precizarea nu îi scăpă și i se păru
interesantă. Aquitania nu fusese
pomenită în timpul primei sale
întâlniri cu Richard. Poziția pe care
i se poruncise să o ocupe fusese
aceea de maestru de arme al
acestuia din urmă, nici mai mult,
nici mai puțin. Amănuntul era
lipsit de o reală importanță, de
vreme ce Richard, ca duce, guverna
Aquitania, dar pe Henri îl uimea
faptul că apărea în scrisoarea
aceea. Presupunea că situația din
Anglia
se
schimbase
după
întoarcerea lui Richard, și încă în
mod radical. Dar era departe de a
nefericit din pricina noii evoluții
a evenimentelor. Avea să se simtă
mult mai în largul său ca maestru
de arme al Aquitaniei, o funcție pe
care o mai deținuse ani întregi și
care îi plăcuse pe când se a a în
slujba ducesei, decât să ocupe
aceeași poziție în slujba englezilor,
care
aveau drept
limbă
o
bolboroseală guturală.
Scrisoarea nu conținea nicio
referire la ul său, dar Henri nici
nu se aștepta la vreuna. După
prima întâlnire cu de Sablé, André
trecuse rareori pe acasă și părea
entuziasmat de faptul că era
acaparat de pregătirile în vederea
apropiatei sale primiri în rândurile
cavalerilor templieri. Henri știa că
urma să-și întâlnească iarăși ul în
Anglia, înainte de îmbarcare, și era
mulțumit
de
asta,
având
certitudinea că tânărul urma să se
a e în siguranță. Dădu drumul
capătului pergamentului, lăsându-l
să revină la forma cilindrică, și îl
prinse între vârfurile degetelor
ambelor mâini în timp ce îl studia
cu atenție pe de Montdidier.
— De ce, Sieur Gautier? De ce te-a
trimis Richard să mă aduci în
Anglia, însoțit de șase oameni?
Crede că nu sunt în stare să
călătoresc singur?
— Mă îndoiesc, Sieur Henri. Socot
că regele a dorit să petrecem un
timp împreună, astfel încât să
putem discuta pe durata călătoriei.
— Despre ce să discutăm? Nu am
nici cea mai mică intenție de a te
înjosi sau de a te insulta, messire
Montdidier, dar nu cred că avem
ceva în comun. Chiar și numai
diferența de vârstă dintre noi și e
de ajuns ca să transforme asta întro certitudine.
— Poate se gândește că ai putea
a a anumite lucruri ascultând ce
am de povestit. Abia am venit din
Outremer și am fost rănit în
dezastrul de la Hattin. Știu că
regele ți-a cerut să găsești noi
mijloace de a înfrunta și de a
înfrânge oștile lui Saladin. Este
convins că te-aș putea ajuta în
această privință.
Henri îl privi pe ospitalier cu mult
mai mult respect.
— Într-adevăr, ai putea. Iar
Dumnezeu și Cerul Sfânt știu că am
nevoie de tot ajutorul pe care El
mi-l poate trimite. Dar cum ai
reușit să supraviețuiești atunci, la
Hattin? Mi s-a spus că, după luptă,
Saladin i-a ucis pe prizonierii din
ordinele militare, templieri și
ospitalieri deopotrivă.
— Da, i-a ucis. I-am văzut murind
și m-am așteptat să mor și eu,
pentru că eram grav rănit. Dar iam supraviețuit zilei aceleia,
zăcând printre cadavre fără să u
descoperit, și am reușit să mă
târăsc într-un
ascunziș după
căderea întunericului. Aveam o
săgeată în vintre și rana era prea
urâtă ca să pot spera că aș putea
scăpa cu fuga, așa că mi-am
dezbrăcat tunica, pentru că nu
voiam să
u recunoscut drept
ospitalier, și am izbutit să îmbrac o
alta, simplă, maro, pe care o
scosesem de pe un mort. Apoi m-
am predat, a doua zi dimineață. Mau luat prizonier, mi-au lecuit rana,
m-au tratat omenește și, în cele din
urmă, m-au eliberat contra unei
răscumpărări, împreună cu alți
patru cavaleri care nu făceau parte
din niciun ordin militar. Am avut
noroc.
Ușa se deschise și intră Ector,
urmat de doi servitori care aduceau
tăvi cu mâncare și cu vin. Așezară
pe una dintre mese tot conținutul
acestora, apoi ieșiră fără să-și
ridicat privirea spre niciunul dintre
cavaleri. De St Clair se uită la
mâncare, apoi la oaspetele său.
— Ei, bine, messire Montdidier,
regele a avut dreptate. Vreau să
stăm de vorbă pe îndelete. Dintre
cei a ați la Hattin în ziua aceea,
ești primul pe care-l întâlnesc. Se
ridică în picioare și arătă cu mâna
către masă. Mănâncă, apoi Ector o
să te conducă într-un dormitor,
unde o să te poți odihni câteva ore.
Când plec de aici, o să le spun
oamenilor tăi că sunt liberi și o să-i
trimit în cazărmile mele, iar noi o
să ne revedem mai târziu, dar
acum am niște treburi. O să plecăm
poimâine, în zori. Până atunci,
casa mea e a ta.
Salută cu o plecăciune adâncă a
capului și ieși, închizând ușa în
urma lui și lăsându-l pe ospitalier
cu mâncarea și cu băutura. O clipă
mai târziu, era înapoi.
— Cum ați ajuns aici, Sieur
Gautier? Pe ce drum?
Celălalt înghiți îmbucătura care îi
umplea gura.
— Dinspre vest. Am debarcat în
La Rochelle, apoi am luat-o spre
nord-est, prin Niort, spre Poitiers,
și apoi către nord-vest, până aici.
De St Clair dădu din cap.
— E cel mai bun traseu. Mult mai
scurt decât dacă mergi către nordvest, prin Nantes și Saint-Nazaire.
Cât timp v-a luat?
— Din La Rochelle până aici?
Cinci zile… Asta e a șasea. Am
mers câte treizeci de kilometri în
ecare zi, de la răsăritul soarelui
până la apus.
— Hmm. Ei, la întoarcere o să
avem nevoie de mai mult timp. Iau
cu mine patru oameni și o cotigă în
care să-mi transport lucrurile, ceea
ce înseamnă că vom merge cu
viteza ei. O să m norocoși dacă o
să putem face douăzeci de
kilometri.
— Așadar, șapte zile.
— Da, dar nu mai mult de atât.
Cât crezi că vom avea de așteptat
până găsim o corabie?
— Avem deja una care ne
așteaptă – cea care m-a adus aici.
O să rămână în La Rochelle încă
paisprezece zile, apoi o să ridice
pânzele fără noi, dacă nu vom
sosit. După atât timp, se va
presupune că am murit.
— Înțeleg. Atunci e mai bine să
ne grăbim și să facem tot posibilul
ca să rămânem în viață.
De St Clair dădu din cap, ca și
cum și-ar
aprobat propriile
cuvinte, apoi plecă din nou.
•
Vântul încetase pe neașteptate, cu
o jumătate de oră înainte, iar de St
Clair se uita acum în jos, în apa de
dedesubt, stând aplecat peste
balustrada punții de la pupa a
corăbiei ce îi ducea, pe el și pe
însoțitorii lui, din La Rochelle în
Anglia.
Stătea
cu
picioarele
depărtate, ținându-și genunchii
îndoiți ca să contrabalanseze
mișcările
dezordonate,
impredictibile, ale punții și având
cotul drept încolăcit în jurul unei
frânghii ce se întindea în sus,
părând o bară de er pierdută în
masa velaturii de deasupra capului
său. Nu era deranjat de tangajul
corăbiei care se legăna sub
picioarele sale și se aplecă,
fascinat, întinzându-și gâtul în
timp ce privea talazurile um ate
de dedesubt. La un moment dat,
părură destul de aproape ca să le
atingă dacă ar întins mâna și, pe
durata unei bătăi de inimă, un val
se năpusti înainte și în jos,
dezgolind în întregime partea
laterală a navei, până ce pupa se
ridică deasupra apei. Rămase
suspendată astfel pentru o clipă
îndelungată, apoi vasul se aplecă
în față și plonjă pe panta valului
următor, izbind fundul albiei create
la baza acestuia cu prova înainte și
stârnind pânze ample de apă care
măturară puntea în sens invers,
îmbibând totul înainte de a se
scurge.
Henri știa că, în centrul corăbiei,
echipajul se agita cu disperare,
străduindu-se să azvârle apa
rămasă în cală mai repede decât
pătrundea alta, dar nu se mai a au
nicidecum într-o primejdie atât de
mare
precum
cea
care
îi
amenințase cu o oră înainte.
Atunci, când furtuna urla deasupra
și în jurul lor, biciuind stropii și
spuma valurilor și contopindu-i
într-o ceață de nepătruns, n-ar
putut să stea acolo unde se a a
acum. Deși încă imense, talazurile
erau domoale, punctate de petice
de spumă care se înălțau și coborau
tacticoase în timp ce oceanul se
umfla, trecând pe sub ele.
— Se liniștește. Mai înainte am
crezut, pentru un timp, că suntem
pierduți.
Montdidier
i
se
alătură,
legănându-se ca să facă față
mișcărilor corăbiei și întinzându-și
mâna ca să se agațe de o frânghie
bine întinsă. Din spatele lui, Henri
observă
îmbunătățirea
considerabilă a vizibilității, dar
norii joși, plumburii, continuau să
ascundă orizontul, cerul și marea
dispărând într-o pâclă întunecată.
— Da, se pare că s-a terminat,
dar, cât a ținut, a fost cumplit.
Mărturisesc că, o vreme, am crezut
ș i eu c-o să pierim cu toții. Se uită
în jur, pe punte, și zâmbi scurt, cu
buzele strânse. Dar am fost nevoit
să vin aici, sus, pentru siguranța
stomacului
meu.
Sub
punte,
zgomotul și duhoarea de vomă erau
apăsătoare. Acum se pare că, din
grupul nostru, noi doi suntem
singurii care nu varsă și nu se
v a i t ă , s p e rân d să moară. Dădu
drumul frânghiei și se așeză, cu
spatele sprijinit de parapetul
vasului. Vino să stai aici, lângă
mine. E ud și neplăcut, dar, în
momentul ăsta, așa e totul. Furtuna
ne-a întrerupt ultima discuție
tocmai
când
devenise
mai
interesantă.
Montdidier își descleștă mâna și
se lăsă în jos cu băgare de seamă,
instalându-se umăr la umăr lângă
bărbatul mai vârstnic în timp ce
acesta își sprijinea palmele de
punte și se sălta cu un mârâit
profund, găsindu-și o poziție mai
confortabilă.
— Ahh, murmură el, așa e… mult
mai bine. Oasele mele bătrâne simt
lipsa scaunelor capitonate. Însă
ăsta e un preț mic pentru a putea
sta la aer curat, fără să-ți e rău,
cum le e tuturor celorlalți. Crezi că
ne-am păstrat cursul? Nu văd
niciun semn c-am
aproape de
uscat.
— Nici eu n-am văzut, așa c-am
vorbit cu căpitanul. Mi-a spus am
fost împinși către vest, spre largul
Atlanticului, dar că acum, când
vântul s-a oprit, o să ne îndreptăm
direct spre nord, folosindu-ne de
vâsle, și vom vedea din nou
pământul. Pe urmă o să mergem
iarăși spre nord-vest, ocolind
promontoriul Bretaniei, după care
o vom lua spre nord prin est, până
la Cherbourg. De acolo o să vedem
coasta Angliei, la nord de noi. Am
întrebat cât o să dureze și tot ce-am
primit drept răspuns a fost o
ridicare din umeri. Depinde de vânt
și de vreme, spune el, așa că ar
putea dura oricât, de la șapte zile
până la de trei ori mai mult. Între
timp, o se ne oprim la Brest, pentru
aprovizionare, apoi o s-o pornim
spre Cherbourg, de unde nu mai
avem de navigat decât o zi până în
Anglia.
— Cu alte cuvinte, trebuie să ne
resemnăm, acceptând orice s-o
întâmpla, și să avem răbdare. De St
Clair se în oră și se înfășură în
mantia udă. Ei, bine, mă gândesc
că ăsta ar putea
un noroc,
indcă noi doi avem atât de multe
de vorbit.
Un alt or îi zgâlțâi trupul și
începu brusc să tremure fără să se
mai poată controla, ind conștient
că, dacă nu scăpa de hainele ude,
risca să se îmbolnăvească. Poate că
bărbații mai tineri din jurul lui
puteau să treacă ușor peste o astfel
de încercare, dar el unul era mult
prea bătrân ca s-o suporte. Se
ridică în picioare cu o oarecare
di cultate, simțind moliciunea care
îi invada deja oasele, și se sprijini
cu o mână de umărul lui
Montdidier.
— Asta e o nebunie, spuse. Am
haine curate și uscate în cabina
mea de sub punte și am de gând sămi scot zdrențele astea murate și să
mă îmbrac cu ceva plăcut și cald.
Ar trebuie să faci același lucru.
Uite, prinde-te de mâna mea.
Ospitalierul se agăță de ea și se
săltă cu ușurință.
— Sunt de acord. Mă simt de
parcă aș
fost ud și înfrigurat
toată viața, deși știu că nu e vorba
decât de ultima noapte. Făcu o
pauză. Dar, pe viitor, dacă vom
ajunge să ne cunoaștem mai bine,
adu-mi, te rog, aminte că nu doresc
să mai petrec nicio alta în bezna
din pântecele unei corăbii, în
mijlocul urletelor furtunii de pe
mare. Așa că să ne uscăm cât mai
bine cu putință și să ne-ntâlnim
aici din nou, peste o jumătate de
oră.
Când St Clair ieși, în sfârșit, din
nou pe punte, pentru a-l găsi pe
ospitalier așteptându-l, trecuse
aproape un ceas. Dar nu mai era
ud și îi era cald pentru prima dată,
după multe ore, iar priveliștea care
îl întâmpină îl făcu să se simtă mai
bine după zile întregi. Pătura grea
de nori se spărsese în timp ce el se
a a jos, soarele strălucind acum
printr-un gol din ce în ce mai mare,
și observă că echipajul trecuse la
vâsle și că înaintau contra valurilor
vizibil micșorate. Mai constată, cu
recunoștință, și că puntea de sub
picioarele sale începea să se usuce.
Nimeni nu le dădu atenție celor
doi cavaleri când trecură prin fața
marinarului voinic de la cârmă,
care se uita țintă înainte, către
provă. Se așezară pe două suluri
mari care semănau a năvoade,
stând unul lângă celălalt și în
apropierea cârmaciului, dar destul
de departe pentru ca acesta să nu-i
poată auzi. Pe urmă vorbiră,
pentru scurtă
vreme, despre
generalități,
dar
Henri
era
nerăbdător să aducă în discuție
anumite subiecte și intră curând în
miezul lor.
— Ultimul lucru pe care mi l-ai
spus ieri, exact înainte de a izbucni
furtuna și de a
nevoiți să ne
târâm la adăpost, a fost că regii
care ne vor conduce în Țara Sfântă
trebuie să înghită anumite lucruri
care le rămân pe beregată. De
atunci mi-am pus tot felul de
întrebări. Ce-ai vrut să zici cu asta?
Montdidier se posomorî.
— Exact ceea ce am zis. Oștirea
care se strânge acum, atât în
Britania, cât și în Franța, nu e
nicidecum o oaste adevărată. E o
adunătură – facțiuni disparate și
coterii – iar comandanții diverselor
grupuri au planurile și ambițiile lor
personale și caută să e avantajați
înaintea oricui altcuiva. Însă toți
aceștia, regi, prinți, duci, conți și
oricine altcineva, trebuie cumva
convinși sau chiar siliți, dacă e
nevoie, să accepte deopotrivă
realitățile locului unde vor merge și
ceea ce îi așteaptă acolo. Am vorbit
cu cei mai mulți dintre ei și le-am
spus ce cred, ce știu și ce am văzut
cu ochii mei, dar, dintre toți, numai
Richard Plantagenet a binevoit sămi ia vorbele în seamă. Ceilalți nu
vor să m-asculte. Au propriile lor
păreri, propriile lor convingeri
greșite.
— Și care sunt acestea? întrebă de
St Clair când ospitalierul tăcu. Cred
că pot ghici, dar spune-ni, oricum.
Ce își închipuie?
— Prostii.
Montdidier își duse mâna la
centură și scoase un pumnal cu
lama lungă și îngustă. Își mută
degetele între care strângea
mânerul pe lamă și începu să-și
răzuiască unghiile cu vârful.
— Și? Care sunt prostiile astea?
Ospitalierul se încruntă, apoi își
îndreptă brusc spatele, trase aer cu
putere în piept și îl expulză apoi
zgomotos, scăpând de furia ce îi
încruntase sprâncenele cu aceeași
repeziciune și ușurință cu care ar
lepădat altcineva o mantie.
— De ce mă înfurii pe dumneata,
poți să-mi explici? Nu ești implicat
în toate astea… Cel puțin, nu încă.
Dar o să i, crede-mă. Își puse
pumnalul la loc, în teacă, și își
încrucișă brațele la piept. Își
închipuie, cu toții, că acest război,
aidoma tuturor celorlalte con icte
care le sunt cunoscute lor, va
câștigat de cavaleri călare.
— Și ai vrea să aibă o altă
convingere.
— Sigur că da, pentru că aș vrea
să nimicească oștile musulmane și
să supraviețuiască. Trebuie făcuți
să-și dea seama cât de mult greșesc
– să-și schimbe nu numai părerile,
ci și metodele și tacticile de luptă.
Dacă nu o fac, vor muri cu toții,
repede și zadarnic, pentru că acum
s-a schimbat totul. Așa-numitele
războaie despre care vorbesc ei,
câștigate de cavaleri din șaua
calului, au fost purtate aici, în
creștinătate, și toate au rezolvat
niște
eacuri, niște probleme
neînsemnate,
niște
ciorovăieli
locale dintre baronii lacomi și orice
fel de dușmani pe care au ales să-i
înfrunte, oricând. Se întoarse și îl
privi pe St Clair drept în ochi. N-a
mai existat niciodată un război
precum cel desfășurat acum în
Palestina împotriva musulmanilor,
împotriva lui Saladin. Crede-mă în
privința asta, Sieur Henri. E un
război purtat într-o altă lume,
foarte diferită de tot ceea ce
cunoaștem din creștinătate, iar
legile războiului pe care le-am
învățat și pe care le știm s-au
schimbat întrutotul. N-ai fost
niciodată în Outremer, nu-i așa?
— Nu, m-am fost. Atunci când maș putut duce, obligațiile față de
ducesa Aliénor m-au ținut aici,
acasă, și, până acum, nu mi s-a mai
ivit nicio ocazie de a pleca.
— Da, așa mi-am închipuit și eu…
ei, bine, crede-mă când îți spun că
Outremer e total diferit de lumea
pe care o știi. Ceva mai devreme, lai numit Țara
Sfântă, dar
Dumnezeu însuși știe că, în locul
ăla, nu există nimic sfânt. E o lume
pe care acești oameni ce se văd
acum în chip de conducători nu o
vor înțelege niciodată și pe care nu
sunt nici măcar capabili să și-o
imagineze. Sunt, cu toții, prea
tineri ca să-și amintească lecțiile
învățate în timpul primei și al celei
de a doua expediții desfășurate
acolo și prea ignoranți ca să e
preocupați de realitățile aparte ale
pământului pe care vor
obligați
să lupte și ale climei din acele
locuri. Cea mai mare parte a
ținutului e deșert, tot atât de ostil și
de brutal ca oamenii ce îl locuiesc
și inimaginabil de periculos pentru
cei nou-veniți. E un tărâm
blestemat, înspăimântător și plin
de cataclisme, unde furtunile de
nisip pot izbucni fără niciun
avertisment, îngropând sate întregi
– și, uneori, oștiri întregi – furtuni
atât de violente, încât smulg
carnea neprotejată de pe oasele
unui om viu. Însă mai cumplit
decât toate acestea, e un tărâm
plin de fanatici – războinici
sălbatici, fără milă, care trăiesc și
respiră
crezul
propriului
lor
Dumnezeu și al profetului său,
Mahomed, și care sunt bucuroși și
dornici să moară în slujba lui.
Acești luptători musulmani –
sarazini,
mahomedani,
arabi,
beduini, spune-le cum vrei – pot
mai buni decât cei mai buni dintre
noi, Henri, chiar dacă refuzăm s-o
recunoaștem. Și sunt destul de
numeroși ca să țină piept unei oști
de trei mii de franci, aducând pe
câmpul de bătălie câte zece bărbați
pentru unul de-al nostru, și ca s-o
nimicească, nemailăsând în viață
decât un om din douăzeci.
Urmă o tăcere îndelungată, timp
în care Henri se gândi la tot ce
spusese ospitalierul, și, după o
vreme, își ridică o mână, într-un
gest rugător.
— Te cred, pentru că am auzit și
de alții relatări similare. Dar, în
ciuda acestora, a logicii și analizei
minuțioase pe care le implică,
cifrele pe care le-ai pomenit îmi
s dează
convingerile.
Nouăsprezece oameni din douăzeci
uciși? Cum ar putea o oștire,
indiferent cât de bine antrenată și
de fanatică, să înfăptuiască un
asemenea măcel?
— Proiectile.
Cuvântul fusese articulat cu un
glas atât de aspru, încât St Clair nu
era sigur ce anume spusese celălalt.
— Cred că n-am auzit bine. Ai zis
„proiectile”?
Montdidier se uită din nou spre el,
cu ochi limpezi, convingători.
— Da, așa am spus. Proiectile…
săgeți, dacă preferi să le descriu
mai exact.
— Ah, săgeți. Săgeți trase cu
arcul.
Trăsăturile lui Montdidier se
înăspriră de furie.
—
Da,
întocmai. Săgeți –
proiectile trase cu arcul. Ne-au
măcelărit cu săgeți. Au trimis
asupra noastră o ploaie de săgeți,
ca o grindină, neîntreruptă și
venind concomitent din toate
părțile. Și pe urmă, noaptea, au
țintit caii noștri, știind că un
cavaler
în
armură
devine
neajutorat când e silit să lupte
mergând pe jos, prin nisip. Săgeți,
messire de St Clair. Le-au folosit ca
să ne demoralizeze, ca să ne
slăbească, ca să ne înspăimânte și,
în nal, ca să ne ucidă, silindu-ne
să trecem la acțiuni disperate, pe
care altminteri nu le-am
întreprins. Iar noi am fost
neputincioși în fața lor.
— Știu, și nu te iau în râs. Am mai
auzit câte ceva despre asta și
înainte. Mă gândeam, pur și
simplu, încă o dată la absurditatea
interdicției papale asupra folosirii
arcurilor în lumea creștină. Am
plătit-o scump la Hattin. Și totuși…
rește, o săgeată odată slobozită
nu e pierdută? Nu mai poate
folosită a doua oară. Însă mi-ai
vorbit despre un număr enorm de
săgeți. Aici trebuie să existe o
oarecare exagerare.
— Da, probabil că așa i se pare
oricui care n-a fost acolo. Nu ești
primul care gândește astfel și care
îmi pune întrebarea. Dar eu am
văzut totul cu ochii mei.
Se ridică în picioare dintr-o
singură mișcare și se îndreptă spre
partea laterală a corăbiei, se
sprijini cu mâinile de copastie și
rămase așa, privind apa, până
când lui de St Clair îi trecu prin
minte că spusese probabil tot ce
avea de spus și că nu mai voia să
adauge nimic. De vreme ce vântul
încetase, valurile continuaseră să-și
reducă dimensiunile și corabia
înainta acum mult mai lin, aproape
cu delicatețe, iar cerul rămăsese
aproape fără niciun nor, soarele
după-amiezii târzii ind coborât
destul de jos, către orizontul vestic,
care se vedea acum limpede,
dincolo de silueta lui Montdidier.
Dar acesta se răsuci, privindu-l din
nou pe St Clair și lăsându-se pe
spate, sprijinit de copastie, cu
amândouă coatele odihnindu-i-se
pe balustradă.
— Ai văzut vreodată o cămilă,
Sieur Henri?
Henri dădu din cap.
— Da, din ambele soiuri – cu o
cocoașă și cu două – și încă de mai
multe ori. Un individ aduce în
ecare an, la Festivalul Solstițiului
de Vară din Poitiers, câteva
animale sălbatice stranii. Oamenii
se îmbulzesc și plătesc bine ca să se
minuneze privind astfel de creaturi.
— Atunci înțelegi că o cămilă este
un animal de povară, foarte mare,
extraordinar de puternic și capabil
să care greutăți imense vreme
îndelungată, în timp ce o săgeată,
nu are, practic, nicio greutate.
Chiar și o tolbă cu săgeți – cu
douăzeci sau chiar mai multe – nu
cântărește aproape nimic în
comparație cu o sabie sau cu o
secure. Așa că dă-mi voie să te
întreb ceva: cât de multe săgeți,
împachetate cu grijă și legate în
snopi, crezi că poate duce o
cămilă?
De St Clair gâfâi, cu respirația
tăiată.
— N-am idee, dar, după cum ai
pus întrebarea, presupun
că
numărul e, probabil, mai mare
decât cel pe care l-aș putea sugera.
— Cu mult mai mare. Singura
limită de care trebuie să ții cont în
cazul unei asemenea încărcături
este volumul snopilor de săgeți.
Acum imaginează-ți un număr de
astfel de snopi, ecare legat cu
grijă și conținând câte douăzeci și
cinci de săgeți. Fiecare dintre ei ar
avea, cu aproximație, grosimea a
doi pumni, își ilustră spusele
lipindu-și pumnii strânși,
cu
degetele
mari
alăturate.
Imaginează-ți și niște lăzi făcute
din șipci și sârmă – cuști, având
lățimea egală cu lungimea unei
săgeți și ind su cient de lungi și
de adânci pentru a cuprinde câte
patru straturi a câte zece legături
de săgeți așezate alături. Fiecare
ladă, ușoară, dar rezistentă, ar
cuprinde câte o mie de săgeți și nar fi mare lucru să legi laolaltă câte
șase lăzi de ecare parte a unei
cămile.
Ceea
ce
înseamnă
douăsprezece mii de săgeți cărate
de un singur animal.
De St Clair ridică din umeri,
zâmbind și depărtându-și palmele
deschise.
— O ipoteză interesantă, recunosc
asta, spuse el, cu voce scăzută.
Presupunând, desigur, că ar putea
f a c e vreodată
cineva rost de
douăsprezece mii de săgeți.
— Să facă rost? Sieur Henri,
armata care ne-a înfrânt la Hattin
era alcătuită aproape în întregime
din arcași – arcași călare, pe cai
mult mai mici decât ai noștri, slabi
și vânoși, mai iuți și mai sprinteni.
Fiecare arcaș își căra săgețile pe
timpul campaniei, având cel puțin
trei sau patru tolbe pline. Dar
Saladin mersese deja cu gândul
mult mai departe și plănuise ce
avea de făcut. Își adunase armata
cu luni de zile înainte, chemând
oameni din Egipt și din Siria, din
Asia Mică și din toate celelalte
ținuturi pe care le guvernează și
dăduse de știre să se fabrice săgeți
într-un număr nemaivăzut până
atunci și să e trimise în locurile
unde aveau să se formeze diversele
contingente ale oștirii sale.
— Și le-a încărcat pe toate pe o
singură cămilă, asta ai vrut să
spui?
— Nu, Sieur Henri, nu asta. Asta
ar însemna numai douăsprezece
mii de săgeți. În momentul când a
pornit
împotriva
noastră,
pregătindu-se să asedieze Tiberias,
Saladin avea șaptezeci – șaptezeci –
de cămile încărcate cu săgeți de
rezervă în convoiul său cu bagaje.
Nu știu câte săgeți au avut în total,
dar, după ce s-a sfârșit măcelul de
la Hattin, musulmanii vorbeau
între ei, fălindu-se,
indcă îi
transformaseră
pe
porcii
necredincioși din cavaleri și oșteni
în arici. N-am văzut nimic pe
măsura ploii de săgeți care a căzut
asupra noastră în ziua aceea.
— Șaptezeci de cămile încărcate…
De unde știi?
— Am fost prizonierul lor și le
cunosc limba. I-am auzit mai târziu
vorbind despre asta și despre cât de
greu le-a fost după bătălie, când au
adunat săgețile folosite.
De St Clair se simțea, evident,
stânjenit.
— Stai puțin, fiindcă nu sunt sigur
c-am înțeles ce-ai spus mai înainte.
Vrei să zici că, la Hattin, oastea
creștină a fost nimicită de la
distanță, fără să intre în luptă cu
dușmanul? Dacă e așa, nu se
potrivește cu nimic din ceea ce am
auzit despre bătălie. Ce-mi poți
povesti despre faptele vitejești ale
cavalerilor
și
despre
șarja
templierilor?
— Care șarjă? întrebă batjocoritor
Montdidier. La Hattin n-a existat
nicio șarjă glorioasă a templierilor.
A încerca să se apropie de dușmani
era ca și cum ar
încercat să
adune fum. Ne erau superiori
numeric, călăreau în cercuri în
jurul nostru și, de ecare dată când
încercam să șarjăm și să ne
angajăm în luptă, formațiile lor se
fărâmițau și se împrăștiau imediat
ce ne apropiam. Se îndepărtau
până la o distanță sigură, lăsândune să trecem printre ei, apoi se
regrupau
în
spatele
nostru,
despărțindu-ne de restul forțelor
noastre și expunându-ne ancurile
în bătaia săgeților trase de arcași.
Cavalerii
Templului
erau
în
ariergardă. Și-au dat seama ce se
întâmplă după mai multe încercări
de a se angaja în luptă și, spre
cinstea lor, s-au întors, întărind
tabăra regelui de pe colina de
deasupra câmpului de bătălie. Însă
oamenii suveranului își înălțaseră
corturile între forțele principale ale
acestuia și templieri, așa că
templierii au fost nevoiți să
călărească în jurul lor și printre
ele, ind loviți de săgețile trase din
spate în timp ce se loveau unii de
alții, încercând să găsească o cale
de trecere printre șirurile de corturi
ancorate cu mii de funii care le
zăpăceau caii. În ziua aceea, niciun
grup mai mare din armata noastră
n-a reușit nici măcar să e pe
punctul de a începe o luptă corp la
corp cu inamicul. Câțiva au făcut-o,
pe cont propriu, dar erau doar o
mână de oameni împotriva unor
hoarde și au fost măcelăriți cu
repeziciune. Pedestrimea noastră,
alcătuită din aproape douăsprezece
mii de oșteni vânjoși, a fost lăsată
să pătrundă printre rândurile
oștirii musulmane. S-a folosit
aceeași tactică – s-au dat pur și
simplu deoparte și i-au lăsat pe ai
noștri să treacă printre ei fără
luptă, apoi i-au urmat și i-au ucis
unul câte unul, atacându-i din
ancuri în timp ce coborau către
lac. N-a supraviețuit niciunul. Și
asta a fost, practic vorbind,
povestea bătăliei de la Hattin: am
stat, neajutorați, pe caii noștri și
am fost doborâți de săgeți. Am fost
înfrânți de o tactică mai înțeleaptă
și de un plan mai bun și copleșiți
numeric, iar comandanții noștri au
fost
neputincioși
în
fața
posibilităților
superioare
ale
inamicului. N-a fost un prilej de
glorie pentru creștinătate. Își
întoarse fața într-o parte, apoi tuși
și scuipă, radiind un dezgust și o
indignare aproape vizibile. Am
spus comandanți. Ha! Dumnezeu să
mă ierte, dar o hoardă de șobolani
e condusă mai bine decât am fost
conduși noi atunci, la Hattin.
Aroganță, prostie, ignoranță și
fanfaronadă, asta am văzut din
belșug. Dar comandanți adevărați,
abilitate sau exemplu însu ețitor…
Dumnezeu să ne aibă în pază data
viitoare, dacă suntem destul de
proști ca să repetăm toate astea.
— Vrei să spui că e posibil ca
totul să se repete, data viitoare?
Montdidier îl privi ridicând din
sprâncene.
— Te îndoiești? Ce s-a schimbat,
de atunci și până acum? Bătrânii
veterani trufași, ca de Ridefort, au
dispărut, dar i-am înlocuit cu alții,
mai prejos și mai neghiobi decât ei.
Îți jur, messire de St Clair, că, dacă
în următorul război intrăm călare
în luptă, în același mod, crezând cu
aroganță în superioritatea noastră,
Saladin o să ne înfrunte folosind
exact aceeași tactică, care o să aibă
exact același efect. De aceea regii
trebuie făcuți să-nțeleagă că e
necesară o schimbare.
De St Clair deschise gura, dând să
vorbească, dar o închise din nou și
ospitalierul rămase în așteptare.
— E…? Henri tuși, dregându-și
glasul. Se ridică o întrebare pe care
trebuie s-o pun, pur și simplu
pentru a mă simți cu cugetul
împăcat. Există… Este posibil ca
înfrângerea de la Hattin să nu
fost altceva decât un accident de
război? S-ar
desfășurat altfel
dacă oștile s-ar
întâlnit într-un
alt loc, într-o altă zi?
Celălalt scutură din cap, scurt și
cu hotărâre.
— Mă îndoiesc. Poate că ar
existat câteva diferențe minore în
privința cursului luptei, dar nalul
ar fost același. Pe 5 iulie, imediat
după încheierea bătăliei, când
doctorii sarazini mi-au îngrijit
rănile, s-a predat cetatea Tiberias,
a ată sub asediu – ceea ce nu e
surprinzător, am putea spune,
având în vedere că locuitorii
priviseră de pe zidurile lor măcelul
– dar, cinci zile mai târziu, pe data
de 10, a căzut Acra. Apoi oastea lui
Saladin a cucerit, unul după altul,
într-o succesiune rapidă, orașele
Nablus, Ja a, Toron, Sidon, Beirut
și Ascalon. Toate având forti cații
masive. După aceea, în afară de
câteva castele, risipite ici și colo,
care
au
rezistat
în
locuri
îndepărtate, numai portul Tyr și
orașul Ierusalim au mai rămas în
mâinile creștinilor. Iar Ierusalimul
a capitulat în fața lui Saladin în
septembrie. Niciunul dintre toate
aceste evenimente nu s-a petrecut
din întâmplare.
— Da…
De St Clair se ridică în picioare și
se frecă la ochi cu încheieturile
mâinilor. Sieur Gautier se mulțumi
să rămână în expectativă, dându-i
timp de gândire, iar el spuse, în
cele din urmă:
— Eu nu sunt rege. Însă, de acum
înainte, voi veni oricum în sprijinul
părerilor tale.
Pe urmă traversă puntea, către
balustrada de la tribord, unde
rămase cu spatele la Montdidier,
scrutând
în
tăcere
orizontul
îndepărtat.
Ospitalierul ezită o clipă, țintuit
locului, privindu-i spatele și linia
umerilor, apoi plecă.
•
— Pe rănile Domnului, Henri,
vorbește-mi pe de-a dreptul! Dacă
aș
vrut sugestii voalate și
mistere, aș chemat un preot. Ești
maestrul meu de arme, așa că îți
cer să mi te adresezi fără ocolișuri,
fără absurdități mormăite. În
dimineața asta ai văzut cum avem
de gând să ne transportăm oastea
până în Outremer și n-ai spus
nimic, nici măcar un singur cuvânt,
despre modul în care trebuie să
conducem acțiunea când vom
ajunge în sfârșit acolo și îi vom
înfrunta
pe
Saladin
și
pe
musulmanii lui. Cum o să abordăm
această sarcină, cum o să-i atacăm
din nou, fără să avem aceeași
soartă ca Guy de Lusignan și
oștirea Regatului Ierusalimului?
Fir-ar să e, omule, am nevoie să
u îndrumat în privința asta,
înainte de a discuta cu alții. Filip al
Franței o să-nceapă să urle,
ultragiat, imediat ce-o să aibă cea
mai mică bănuială că n-am găsit
încă nicio rezolvare.
Richard
avea
dreptate,
bineînțeles. Ca duce al Aquitaniei,
rege al Angliei și unul dintre
comandanții noii expediții de
recucerire a Țării S nte, aștepta și
avea nevoie de un sfat limpede din
partea nou-numitului său maestru
de arme. Mai precis, trebuia să
a e, cu exactitate, ce strategii
originale și inovatoare pusese la
punct de St Clair pentru a le oferi
oștilor sale speranțe de victorie
împotriva hoardelor de sarazini.
Henri călărea deja de trei zile în
preajma ducelui său, așteptând o
ocazie de a-i înfățișa descoperirile
și propunerile sale fără a risca să
e întrerupt. Richard era din ce în
ce mai preocupat de aranjamentele
logistice premergătoare călătoriei
pe apă către Outremer. Reunirea
marii ote nu avea să înceapă mai
devreme de două săptămâni, dar
comandantul acesteia, Robert de
Sablé, își alesese deja, de luni
întregi, timonierii și subordonații,
iar
asamblarea
corăbiilor
și
încărcarea proviziilor se făceau în
peste
douăzeci
de
porturi
importante. În dimineața aceea,
Henri și Richard călăriseră alături,
inspectând trupele și revizuindu-și
planurile. Timpul trecuse repede,
indcă efortul lor fusese rodnic,
ducele pro tând de ocazie pentru
a-i da lui de Sablé o serie de
sugestii
practice
în
privința
repartizării spațiilor de la bord
pentru cai, șei și arme, inclusiv
pentru mașinile masive de asediu,
demontate pentru a transportate
pe bucăți.
— Ei, messire? Ai un răspuns
pentru mine?
Sesizând ocazia care i se ivise în
sfârșit, de St Clair se grăbi să
vorbească.
— Da, seniorul meu. Am un
răspuns. Dar va
nevoie de cel
puțin o oră întreagă din timpul tău
ca să-ți explic cum văd eu lucrurile,
după care vei dori, probabil, să-ți
petreci o zi sau două analizându-mi
ideea.
Tocmai
părăsiseră
orașul
Plymouth, unul dintre principalele
porturi unde se pregătea
ota
regelui, a at pe coasta de sud a
Angliei, și călăreau pe o pajiște
întinsă,
dominată
de
copaci
singuratici, stejari, ulmi și fagi
bătrâni, printre care șerpuia cu
vioiciune un pârâu lat. Richard se
uită în jur și trase de hățurile
calului, făcând animalul să o ia
către dreapta, spre locul unde
malul apei era cel mai aproape.
— Atunci, dacă o să am nevoie de
o zi întreagă de gândire, o să ne
îngăduim răgazul de a sta singuri
aici, pe mal, vorbind despre asta.
Se uită peste umăr, către garda lui
de corp, însoțitorul lui nedespărțit,
taciturnul și extraordinar de loialul
cavaler angevin
Baldwin
de
Bethume, care se a a, ca de obicei,
la patru lungimi de cal în urma
ducelui său.
— Baldwin, avem mâncare și
băutură?
— Da, alteță.
— Bun, atunci ne oprim și
mâncăm lângă pârâu, imediat ce
ești gata.
Richard Plantagenet se hrănea
așa cum făcea cele mai multe
lucruri – concentrându-se pe deplin
și cu graba nerăbdării. Privindu-l
pe duce înfulecând carnea de
pasăre pe care o strângea în mână,
sfâșiind-o cu dinți înverșunați și
înghițind-o cu tot cu oasele
mărunte, cu barba și bărbia unse
de grăsime, Henri ar
vrut să-l
sfătuiască să mănânce mai încet și
să-și ofere timp pentru a savura
carnea, dar știa că e mai bine să nu
spună nimic. Nevoia de hrană
stătea între Richard și ceea ce își
dorea să facă după aceea – era o
pacoste de care trebuia să se ocupe
și în care plăcerea nu era inclusă.
Când
ducele
termină
totul,
aruncând rămășițele oaselor în apă
și curățându-și degetele de grăsime
cu un șomoiog de iarbă smuls de
alături, Henri își lăsă calm
deoparte mâncarea neterminată și
se pregăti să facă față oricărei
provocări a suzeranului său. Nu
avu mult de așteptat.
— Montdidier mi-a povestit că ați
petrecut mult timp stând de vorbă
și că ai înțeles importanța vederilor
sale mai repede decât oricine
altcineva, cu excepția mea, rește.
Așa că, ce ai să-mi spui?
— Nimic mai mult decât ceea ce
ai hotărât deja, alteță: în campania
care se apropie, trebuie să ne
schimbăm cu desăvârșire modul de
a acționa și trebuie să-ncepem
imediat. Ca să spunem adevărul, sar
cuvenit să-o facem cu luni în
urmă, când a sosit ospitalierul și
ne-a dezvăluit pentru prima oară
ce s-a petrecut, de fapt, la Hattin.
Dar se pare că, în tot acest timp, iau dat crezare foarte puțini dintre
oamenii și dintre aliații tăi.
Mărturisesc că, la început, și mie
mi-a venit greu să cred că singura
voce reîntoarsă din Outremer care
avertiza
și
își
exprima
nemulțumirea e a lui.
— Ah, dar tocmai aici e diferența.
Montdidier e un bărbat cu
principii, care nu se teme să spună
lucrurilor pe nume. Nu-i pasă ce
cred alții despre el. Ceea ce îl face
un om extraordinar. Cât despre cei
care s-au întors istorisind alte
povești, nu mă-ndoiesc că unii au
făcut-o ca să scape de pedeapsă
pentru propria lor lașitate, în timp
ce alții au vrut ca faptele și
supraviețuirea lor să pară mult mai
eroice decât au fost, iar preoții au,
bineînțeles, propriile lor explicații
pentru orice. Încearcă să ne
mențină pe toți pătrunși de
sentimentul vinovăției, astfel încât
să ne întoarcem cât mai curând cu
putință pentru a ne răscumpăra
su etele și a ne ispăși păcatele. Ne
vorbesc despre greșelile și păcatele
noastre, dar sunt preoți, așa că nu
ne pot spune cum să luptăm într-un
război și cum să învingem. Însă
acum nimic din toate astea nu are
importanță, pentru că am a at
adevărul de la un om de încredere.
Se întrerupse o clipă. Așadar, ce
vrei să fac? La ce schimbări te-ai
gândit pentru linia noastră de
asalt?
— Stabilitate și unificare.
Așa cum făcea întotdeauna când
erau singuri și discutau despre
strategie, de St Clair i se adresa
ducelui lăsând deoparte titlurile
onori ce, deși nu era conștient de
asta.
Richard își miji ochii.
— Explică-te.
— Cu plăcere. Oastea nimicită la
Hattin era pe departe mult prea
mobilă și de o vulnerabilitate
fatală în fața tacticilor folosite de
Saladin împotriva ei. M-am convins
că disciplina din rândurile francilor
s-a făcut praf – oștirea a fost
alcătuită din prea multe fracțiuni
care au acționat una împotriva
alteia. Cavalerii regelui Guy îi
pizmuiau pe templieri și, în ciuda
cauzei lor comune, nici între
aceștia din urmă și ospitalieri nu
era cine știe ce dragoste. Pe urmă,
din
pricina
propriilor
sale
slăbiciuni, regele însuși s-a temut
ca nu cumva de Ridefort și de
Chatillon să-l amenințe în public
așa cum se mai întâmplase până
atunci, în mai multe ocazii.
Raymond, contele de Tripoli, și
susținătorii săi au reprezentat
vocea rațiunii, dar nimeni nu i-a
luat
în
seamă,
din
cauza
armistițiului încheiat, înainte de
luptă, între Raymond și Saladin. Și
toată lumea voia să se umple de
glorie,
plecând
în
escapade
dezorganizate ca să intre în luptă
cu dușmanul și ajungând exact în
mâinile lui Saladin, care a făcut tot
posibilul pentru a-i încuraja, după
care le-a evitat atacurile și i-a
nimicit de la distanță. Ți-a povestit
Montdidier
despre
săgețile
suplimentare?
— Șaptezeci de cămile încărcate,
da, mi-a povestit. Nu știu dacă pot
să-l cred. E prea mult loc pentru
exagerări.
De St Clair își ridică mâna, în
semn de protest:
— Crede și trage învățăminte. Nu
m-am mai gândit la prea multe alte
lucruri de când am auzit asta și
acum sunt convins că ospitalierul
are dreptate. E o observație
uluitoare în privința unui dușman
pe care o să-l mai întâlnim – un
mod de a ne da seama cât de
înaintată și de originală e gândirea
sultanului. A plani cat totul
dinainte, vreme de luni întregi sau
chiar de ani, și și-a pus oamenii să
făurească săgețile cu un scop
anume. Asta îmi spune că are mare
încredere în el însuși și în poporul
lui și că pe noi, francii de tot soiul,
ne respectă
prea
puțin ca
războinici. A întreprins toate acele
acțiuni și a pregătit săgețile pentru
că și-a dat seama cât de previzibili
aveau să e francii în momentul
când urma să se ajungă în sfârșit la
luptă și s-a folosit de asta ca să-i
distrugă.
— Așa că trebuie să devenim
imprevizibili.
De St Clair își lăsă capul pe o
parte.
— Nu, nu imprevizibili, pentru că
asta ar
similar cu sinuciderea.
D o a r mai puțin previzibili. Va
trebui să-i facem pe Saladin și pe
emirii lui – cred că așa își numește
generalii – să vadă și să creadă că
n-o să ne mai lăsăm păcăliți,
repezindu-ne
să-i
urmărim
nebunește formațiile de luptători.
De data asta, vor nevoiți să vină
ei la noi și, în momentul acela, ne
vor găsi pregătiți.
Richard dădu din nou din cap,
păstrându-și vocea scăzută și
vorbind pe un ton aproape
meditativ.
— Asta pare să aibă sens. Dar, la
drept vorbind, Henri, cât de
pregătiți putem , în fața unei
asemenea mulțimi? Ține minte ce-ți
spun, acum vom mai mulți decât
au reușit să adune, la Hattin, Guy
și nefericiții lui sfetnici. Ei abia
dacă au fost treizeci de mii și,
odată ce ne vom întâlni cu
Barbarossa, oastea noastră unită
va ajunge la trei sute de mii. Dar sar putea, de asemenea, ca
împotriva noastră să vină mai
mulți păgâni,
indcă Saladin
stăpânește teritorii întinse. Asta nu
ne-o poate spune decât timpul. Dar
dacă-și vor repeta performanța cu
grindina de săgeți – și nu-mi pot
imagina de ce n-ar
în stare s-o
facă – oamenii noștri vor nevoiți
să se apere. Altminteri o să m
nimiciți.
— Poate, dar numai dacă îi
îngăduim dușmanului să se apropie
destul de mult ca s-ajungă la noi.
Richard își înălță capul și ochii i
se îngustară.
— Foarte bine, atunci spune-mi
tot. Cum îi ținem la o distanță
sigură?
— Trăgând în ei. Cu arcurile lungi
ale englezilor tăi și cu arcubalistele
tale angevine. Ambele bat, cu
ușurință,
mai
departe
decât
arcurile
sarazinilor.
Prin
comparație, arcurile lor sunt lipsite
de vigoare. Îi vom învăța să se
teamă de arcubalistele noastre.
— Și chiar așa ar trebui să e. Ar
trebui să se teamă de ele. Dar nu
avem nicidecum atâtea cât e
nevoie – nu avem nici măcar
destule arbalete obișnuite – ca să
nu mai vorbim de arcubaliste. Iar
ale mele sunt singurele din toată
creștinătatea, așa că nu ne putem
aștepta la niciun ajutor din partea
aliaților noștri.
De St Clair abia dacă dădu din
cap, câtuși de puțin impresionat.
— N-avem nevoie de ajutor. Miam permis deja să presupun că ești
de acord și le-am cerut mai multe
armurierilor tăi, atât celor de aici,
cât și celor de acasă.
— Pe Dumnezeu cel Sfânt, ce dai
din cap? Departe de a
nemulțumit, Richard își înălță o
sprânceană, amuzat de îndrăzneala
lui de St Clair. Și, când ai făcut
asta, cât de multe ai cerut?
— Oricâte pot făuri înainte să
ridicăm pânzele. Le-am cerut mai
întâi cinci sute, apoi mai multe,
dacă timpul o permite. Și am făcuto acum o săptămână, trimițând
vorbă, printr-o corabie rapidă, la
Poitiers, de vreme ce acela e
singurul loc unde se pot fabrica
acum arcubaliste. Bineînțeles că nu
vor
toate cu arc de oțel – am
înțeles că sunt foarte de greu de
făcut – așa că le-am cerut pe cele
de tipul imediat următor în ordinea
forței lor, cu arcuri puternice, din
foi, construite din lemn și corn. Am
trimis vorbă și la cea de-a doua
manufactură, din Tours, cerându-le
cinci sute de arbalete mai mici, din
lemn și tendoane. Și le-am cerut
făuritorilor de arcuri din Anglia să
își mărească producția, deși, de
atunci încoace, mi s-a spus că
lucrează cu toate forțele lor.
Richard respiră adânc.
— Atunci, așa să e, zise el. Ai
făcut bine. Ei, dar cum ne-nvățăm
oamenii să le folosească înainte de
a intra în posesia lor? Asta n-o să
e ușor, Henri, indcă niciunul
dintre recruții pe care i-am ales nu
sunt câtuși de puțin obișnuiți cu
astfel de arme.
— Da, dar l-ai pus deja pe ul
meu, André, să pregătească niște
instructori, așa că îi putem folosi
pe cei deja inițiați ca să-i învețe pe
noii veniți. Câți arcubalistieri ai
sub comanda ta în Aquitania?
— În Aquitania? Nu prea mulți.
Am mai mulți în Anjou și alții în
Poitou… Richard își țuguie buzele,
socotind. Aquitanieni, au rămas
cinci sute sau poate șase. Am adus
două sute dintre ei cu mine, aici, în
Anglia – douăzeci de grupuri de
câte zece oameni.
— Și din cei cu arme mai ușoare,
ca arbaletele?
— La fel, cred, dacă vorbești tot
despre Aquitania. Poate cu o sută
sau două mai mulți… să zicem că
sunt aproape o mie. Am mai mulți
în Anjou și Poitou. Și, înainte de a
mă-ntreba, am o mie de englezi cu
arcuri lungi în suita mea și o s-aduc
cel puțin încă o mie înainte de a
părăsi Anglia.
Richard își sprijini umărul de
copacul din spatele său și rămase
cu privirea pierdută în depărtare,
cu gândul la numerele pe care le
pomenise. În total, reprezentau un
foarte mic procent din oastea de o
sută de mii de oameni pe care o
aduna ca să-l înfrunte pe Saladin
împreună cu regele Franței și cu
ceilalți aliați mai mărunți ai lor și
realiză că erau chiar și atâția doar
datorită lui însuși, dar recunoscu,
fără tragere de inimă, și meritele
tatălui său. Spionii îi dăduseră de
veste că și despre Frederic
Barbarossa, împăratul Sfântului
Imperiu Roman, se zvonea că
adună o oaste de două sute
cincizeci de mii de oameni de pe
teritoriile germane, aducându-și
astfel contribuția la războiul sfânt
al papei, iar Richard îi pusese pe
aceiași spioni din nou la treabă și
acum credea că era puțin probabil
ca din forțele împăratului german
să facă parte un număr mare de
arcași, de orice fel.
Privirea i se focaliză din nou și se
uită iarăși la St Clair.
— Te-ai gândit cumva la modul în
care ar trebui să desfășurăm aceste
forțe pe care le-ai născocit?
— Da, m-am gândit. E o strategie
destul de ușor de explicat, dar încă
n-am stabilit detaliile tactice cu
exactitate. Acum, când am acordul
tău pentru a trece la fapte, o să-mi
petrec mai mult timp ocupându-mă
de asta.
— Și asta e ceea ce înțelegi prin
stabilitate și unificare?
— Da. Așa cum spuneam,
mișcările mărunte ale trupelor sunt
încă neclare – încă nu mi s-au
cristalizat în minte – dar știu că
trebuie să punem în valoare noul
armament, creând grupuri masive,
strategice, mobile, dar capabile să
își mențină poziția și să respingă
un atac în forță, și că trebuie să le
folosim pentru a ne susține
cavaleria.
— Și cum rămâne cu pedestrașii?
— Din ei o să formăm aceste
grupuri, la fel ca anticii, când
ecare bărbat se putea baza pe
ajutorul și pe puterea celui de
alături.
Richard dădu din cap cu o
încetineală deliberată.
— Anticii… Vorbești despre
legiunile Romei antice?
— Da, întocmai. Compacte,
neînduplecate, atacând în forță,
independente,
extrem
de
disciplinate
și,
practic,
indestructibile.
— Înțeleg. E o listă impresionantă
de calități.
— Da, dar e realizabilă. Și
necesară, dacă vrem să ținem piept
legiunilor cu care ne va ataca
Saladin. O putem face, dar n-avem
timp de pierdut.
— Și cum rămâne cu grindina de
săgeți?
De St Clair ridică din umeri.
— Dacă nevoia ne-o impune, o să
reinventăm țestoasele romane și o
să ne acoperim soldații cu carapace
din scuturi de oțel.
Richard îl studie pe bărbatul mai
vârstnic preț de câteva clipe lungi,
apoi dădu din cap.
— Foarte bine, fă-o. Mai ai și
altceva în minte?
— Da, am. Sarazinii au cucerit
toate forti cațiile și toate cetățile
francilor din Outremer, ceea ce
înseamnă
că
trebuie să
le
recuperăm,
asediindu-le.
Mă
gândisem să-ți aduc la cunoștință
că, în acest scop, avem nevoie de
mașini de război, dar, după discuția
noastră de azi-dimineață, se pare
că totul e sub control.
— Da, ceea ce ne trebuie cu
adevărat
sunt
instrucția
și
instructorii,
atât
pentru
pedestrime, cât și pentru arcași.
Așa că, uite ce-o să facem. Petreci
noaptea asta în compania mea –
întreaga noapte, dacă e necesar –
și
ne
concentrăm
asupra
principiilor și a logisticii implicate
de aceste idei noi ale tale, până
când mă familiarizez cu tot ce-o să
ne e necesar. Pe urmă mă ocup eu
însumi de tot restul și mă asigur că
sunt aleși oamenii corespunzători
pentru a fi însărcinați să pună totul
în practică. Între timp, tu te întorci
acasă, cât mai curând cu putință, și
începi să antrenezi noi corpuri de
oaste, mărite, pentru a mânui
armele de tipul arbaletei – toate
aceste arme. Folosește mai întâi
voluntari, pentru că e cel mai
probabil ca ei să învețe cel mai
repede, dar adună și alții, dacă e
necesar, folosind orice sursă pe
care o consideri potrivită. Îți dau
mână liberă în privința asta.
Presupun că aliații noștri francezi
și, poate, chiar și unii dintre
ceilalți, vor dori să trimită o parte
din oamenii lor pentru a
instruiți, acum, când putem folosi
pe față asemenea arme împotriva
musulmanilor. Dar ceea ce trebuie
să facă în primul rând este să-și
trimită cei mai buni
erari la
armurăriile noastre din Anjou și
din Aquitania, să învețe cum se
face o arcubalistă. Se opri,
observând expresia de pe chipul lui
St Clair. Ce e, omule?
Sieur Henri părea nedumerit.
— Îmi cer iertare, dar vrei să plec
acasă înainte de încoronarea ta sau
după?
— Ai înnebunit, Henri? Înainte,
bineînțeles.
Această
nouă
necesitate
este
mult
prea
importantă pentru a o amâna o
lună întreagă, și încă din pricina
unei mascarade religioase. Vreau
să te văd plecând săptămâna asta.
O să-ți povestesc totul despre
încoronare data viitoare când ne
întâlnim tu și cu mine. Acum să ne
ridicăm și să plecăm, indcă avem
destul de mult de mers și vreau săncepem să ne ocupăm de planurile
astea diseară. Se răsuci către
Baldwin de Bethume, care stătea la
o oarecare depărtare de ei,
așteptând să e chemat. Baldwin,
plecăm chiar acum. Strânge tot ce
trebuie strâns și urmează-ne cât
mai curând posibil.
Baldwin se ridică în picioare cu o
mișcare lină și Richard făcu același
lucru, apoi întinse mâna către Sieur
Henri și îl trase în sus.
— Te-ai descurcat bine, Henri…
justi când încrederea pe care o am
în tine. Să nu-ncetezi niciodată să
gândești așa, ca acum. Haide,
încalecă.
5.
Sieur Henri de St Clair stătea în
șa, drept ca o suliță, privind în jos
din locul său de supraveghere
situat în vârful unui povârniș înalt.
În fața lui, de o parte și de alta, se
întindea un câmp de instrucție, cu
marginile pierdute în depărtare. În
spate, dincolo de șanțul cu apă
pentru apărare, zidurile castelului
Baudelaire se înălțau deasupra lui,
acoperindu-l cu umbra de la
sfârșitul după-amiezii, ce trecea cu
mult de locul unde se a a. Întreaga
zonă din dreapta era lăsată în voia
cailor și a călăreților, a grupurilor
de cavaleri și de soldați călare ce se
deplasau încoace și încolo, cu toții
foarte absorbiți de exercițiile lor.
Henri se bucura să-i lase singuri.
Era mult mai interesat de ceea ce
se petrecea în partea stângă a
câmpului, unde șirurile parcă
nesfârșite de arbaletrieri, cei mai
apropiați stând aproape sub postul
său de supraveghere, trăgeau în
salve, ochind țintele aliniate în
fața lor, la mare distanță. Știa că
puțin mai departe, dincolo de masa
de arbaletrieri, erau yeomenii
englezi ai lui Richard, trăgând cu
arcurile lor lungi, ucigătoare, dar
se a au la o distanță atât de mare,
încât abia reușea să-i zărească și nu
putea decât să presupună ce anume
făceau. Aidoma călăreților, în
după-amiaza aceea nici ei nu
solicitau decât o mică parte a
atenției lui, indcă se concentra
asupra
arbaletrierilor,
singura
rațiune
a
întoarcerii
sale
neprevăzute în Aquitania, la
mijlocul lunii august a anului
precedent. Acum erau în miez de
iunie, în anul Domnului 1190, și
ultimele zece luni trecuseră pe
lângă el ca un vis năvalnic,
fragmentat.
Însărcinarea care îl așteptase în
momentul întoarcerii la Poitiers
fusese înspăimântătoare și abia
dacă știuse de unde să înceapă.
Dar, în prima săptămână de după
sosire, trimisese echipe de recrutori
din Poitiers, cu misiunea de a-i
vizita pe toți vasalii lui Richard din
Aquitania,
Poitou
și
Anjou,
arătându-le puterea armelor lor.
Recrutorii făcuseră demonstrații în
Tours, Angers, Nantes, Nevers,
Bourges, Angoulême și Limoges,
plus într-o altă sută de sate și
cătune împrăștiate între acestea,
anunțând de ecare dată că ducele
Richard căuta voluntari, pentru a
întregi rândurile noilor sale corpuri
de artileriști de elită. În prima lună
a campaniei, peste o mie de
bărbați veniseră direct la Poitiers și
Henri își pusese imediat la treabă
arbaletrierii angevini instruiți,
cerându-le să
le dea
lecții
recruților. Și tot atunci începuseră
să sosească și primele arme noi de
la manufacturile din Poitiers și
Tours,
cele
dintâi
trimițând
arcubaliste, iar celelalte, arbalete
mai simple, mai ușoare și mai
simplu de reglat și producția, odată
începută, își mărea volumul în mod
constant.
Acum, după zece luni de muncă
grea, chinuitoare, Henri avea o mie
două sute de noi arbaletrieri pe
deplin instruiți și peste două mii de
recruți, în diverse stadii de
pregătire. Peste patru sute din
ultimul grup îi fuseseră trimiși de
regele Franței, Filip August, care
ceruse, cu multă politețe, ca Sieur
Henri să accepte să instruiască, în
folosul său, un grup de oameni
care, în schimb, se puteau întoarce
să le dea lecții compatrioților lor
francezi.
Luând totul în considerare, Henri
își dădea seama că strădaniile sale
fuseseră mai mult decât pro tabile.
În dimineața aceea, a ase că
Richard sosise în Franța cu o
săptămână în urmă și același mesaj
îl avertizase că se putea aștepta ca
ducele, acum rege încoronat al
Angliei, să ajungă la Baudelaire în
după-amiaza aceleiași zile. Vestea
îl îndemnase să organizeze acea
adunare a noilor trupe.
Era un câmp de instrucție
magni c, Henri o știa, care îl
făcuse pe duce să ceară, cu doar
două săptămâni în urmă, ca
întreaga sa oaste să abuzeze de
ospitalitatea și de obligațiile
proprietarului castelului, Eduard de
Balieul,
contele ce stăpânea
Baudelaire, ținutul din jur. De St
Clair, care îi adusese lui de Balieul,
în același timp, vestea și oștirea
regală, nutrea convingerea confuză
că acesta n-avea pentru ce să se
simtă recunoscător. Dar, pe o rază
de o sută șaizeci de kilometri, nu
exista niciun alt loc comparabil cu
Baudelaire, care se potrivea perfect
cu nevoile lui Richard, având apă
de băut din belșug pentru oșteni și
pășuni întinse pentru toate vitele și
toți caii necesari acestora. Situat pe
malurile
uviului
Loara,
în
apropierea micului oraș burgund
Pouilly, de unde își lua Henri în
ecare an mult îndrăgitul vin
auriu, se a a, totodată, la numai
șaizeci și cinci de kilometri – la trei
zile de marș – de Vézelay, portul
unde urmau să e trecute în revistă
diversele contingente ce se adunau
pentru a se îmbarca, pornind spre
Țara Sfântă.
Mulțumit indcă totul era așa
cum trebuia să e, Sieur Henri își
îmboldi calul, coborând râpa până
la nivelul câmpiei, de unde o luă la
stânga, către locul unde un mic
grup compact de bărbați cu chipuri
hotărâte exersa tragerea cu cele
mai
grele
arcubaliste,
concentrându-se cu înverșunare
asupra efortului necesar pentru a le
arma. Fiecare ținea cu fermitate
corpul mecanismului în poziție
verticală, cu un picior pe scărița de
la capătul din față, în timp ce
răsucea cu ambele mâini tamburul
din partea din spate, care trăgea
de arcul puternic, opunându-se
presiunii imense a săgeții de oțel și
blocând-o complet. De St Clair
rămase așa, privindu-i, până când
instructorul încruntat care se ocupa
de ei se uită în sus, îl văzu stând
acolo și se apropie încet, oprinduse alături de el.
— Maestre de arme, spuse el, cu
voce joasă, profundă, mult diferită
de țipetele exagerate cu care își
îmboldea sau își ocăra elevii. Sper
că ești mulțumit de ceea ce ai văzut
azi.
Sieur Henry îi răspunse dând din
cap.
— Destul de mulțumit, Roger. Dar
tu? Elevii tăi din Franța fac
progrese?
— Totul depinde de de niția pe
care o dai progresului… Își ridică o
mână, pentru a reține atenția lui
Sieur Henri, după care își urcă
glasul
la
obișnuita
înălțime
intimidantă. Ei, tu, Bermond! Pune
osul la treabă, omule. Nu-i timp de
pierdut cu lucrurile astea. Mișcă-te
prea încet și-o să i mort înainte
de a ridica arma. Trebuie să tragi
de două ori pe minut, nu o dată la
două minute!
Bărbatul la care strigase își dublă
eforturile, cu brațele zbuciumânduse pe mânerele tamburului. Sieur
Roger de Bohen
reveni la
conversația întreruptă.
— Iată unul dintre lucrurile de
care mă lovesc. Își închipuie că îi
înjosim
indcă sunt francezi și
bombăne întruna, susținând că
angevinii noștri sunt avantajați pe
nedrept, indcă folosesc lucrurile
astea de ani de zile, deși cei care se
află aici sunt tot atât de nepregătiți
și de neobișnuiți cu armele lor cum
sunt și francezii.
De St Clair zâmbi.
— Ei, haide, Roger, asta nu-i
chiar adevărat. Angevinii au
crescut văzând cum se foloseau
asemenea arme în jurul lor,
pretutindeni. Sunt familiarizați cu
ele, într-o anumită măsură. Pe de
altă parte, francezii n-au mai dat
niciodată cu ochii de o arbaletă, și
cu atât de mai puțin de unele de
acest tip, cele mai mari dintre
toate.
Roger de Bohen și Sieur Henri de
St Clair se cunoșteau și se respectau
de douăzeci de ani, așa că vorbeau
ca între prieteni.
— Despici rul în patru, Henri, și
greșești, zise acum de Bohen, cu
aceeași voce scăzută, pentru a nu
auzit de ceilalți. Francezii ăștia se
simt înșelați
indcă, chiar și
pornind de la zero și fără ca una
dintre părți să aibă vreun avantaj,
nu ajung nici pe departe la fel de
buni ca angevinii și indcă, în
ritmul ăsta, o să e nevoie de luni
întregi de instrucție ca să
e
pregătiți, într-o oarecare măsură,
pentru luptă.
— Dar or să-nvețe, nu-i așa?
— Da, sigur că da… Bineînțeles
că or să-nvețe. De Bohen ridică din
umeri și se răsuci pe călcâie,
îndepărtându-se și vorbind din
mers în timp ce se întorcea la
îndatoririle sale. Întrebarea e dacor s-o facă destul de repede.
De St Clair îi urmări, pe el și pe
ceilalți, reluându-și strădaniile,
apoi își îmboldi calul cu genunchii
și îl întoarse în loc, până ce ajunse
să se îndrepte direct către cea mai
îndepărtată porțiune din partea
stângă a câmpului, unde formațiile
alcătuite din arcașii englezi ai lui
Richard trăgeau salve masive,
revărsate asupra zonei-țintă ca
niște perdele de ploaie purtate de
vânt. Dar, chiar și în vreme ce
călărea spre englezi, gândul îi
rămăsese la arbaletrierii din
spatele lui și la potențialul pe care
îl ofereau, ind capabili să creeze
un scut dens de proiectele, ca
apărare în fața acelui gen de atac
care nimicise armata creștină la
Hattin.
Arcașii englezi erau capabili să
trimită rafale uimitoare de la
distanțe mari, trăgând cu boltă
înaltă, de la câteva sute de pași,
dar ceea ce voia de St Clair de la
arbaletrieri era o forță de
distrugere intermediară, care s-o
ampli ce pe cea arcurilor lungi: cu
o rază de acțiune mai mică, dar tot
atât de letală, rafalele ind trase
drept înainte și având traiectorii
joase. Muncea de luni de zile,
antrenând formații compacte, bine
coordonate, de arbaletrieri care să
tragă la mică depărtare sau de la o
distanță intermediară, acționând
concomitent cu echipe mai mici,
dar generând o forță de impact mai
mare, alcătuite din arcubalistrieri.
Aceste detașamente erau capabile
să interfereze, generând efecte
letale, cu scopul de a descuraja
orice atac susținut al sarazinilor
plini de ei, înarmați cu arcuri
ușoare, și de a înclina astfel
balanța în favoarea pedestrimii
creștine și a cavalerilor, în orice
înfruntare. Cel puțin așa stăteau
lucrurile în teoria lui Henri, iar el
era cât se poate de conștient că își
legase reputația de succesul acelei
teorii.
Zgomotul unor urale îndepărtate,
venind din stânga, îi atrase atenția
și, când se întorcea să vadă ce
anume le provocase, îl auzi pe unul
dintre
yeomenii
englezi
din
preajmă strigând numele regelui,
așa că dădu pinteni calului,
ajungând într-un loc de unde îl zări
pe Richard apropiindu-se și se
minună, așa cum o făcuse de mai
multe ori în ultimele luni, de
încrederea absolută și de aerul
regesc radiate de așa-numitul
m o n a r h englez, care, în ciuda
faptului că își petrecuse în acea
țară o mare parte a adolescenței, o
disprețuise întotdeauna și abia
dacă vorbea limba oamenilor a ați
acum sub cârmuirea sa, dar care îi
fermecase pe oștenii acelui ținut
războinic, ind ovaționat spontan
ori de câte ori trecea călare prin
apropierea lor.
Așa cum obișnuia de ecare dată
când se amesteca printre oștenii
săi, Richard era în ziua aceea
aproape singur, refuzând o escortă
protocolară și ind însoțit numai
de doi cavaleri ce călăreau alături
de el, de o parte și de alta, și de doi
scutieri care veneau în urma lor.
Unul dintre aceștia ducea sabia
regală, cu mânerul ei de aur și cu
teaca sclipind de pietre prețioase,
iar celălalt coiful regelui, un coifoală, din oțel neted, cu o coroană
îngustă de aur în jurul marginii
bine lustruite. Richard avea capul
descoperit, gluga de zale scoasă îi
atârna pe spate, lăsând la vedere
părul lung, roșu-auriu, ce utura
nestânjenit în adierea stârnită de
trecerea lui. Purta o mantie
superbă, din mătase stacojie,
cusută cu r de aur, cu părțile
laterale aruncate peste umeri,
lăsând la vedere cămașa albă cu
cruce roșie a luptătorilor din
Războiul Sfânt, în locul celei
obișnuite, a sfântului Gheorghe, pe
care o avea, de obicei, pe pieptul
tunicii – trei lei prelungi, aurii,
surprinși în mișcare, cu laba
dreaptă din față ridicată, pe fond
stacojiu. Sub tunică avea un costum
complet de zale sclipitoare, iar
brațul stâng îi era acoperit de
scutul de luptă, cu un singur leu
negru, agresiv, întors cu fața spre
stânga, pe un fundal roșu,
strălucitor.
Pentru oamenii săi și pentru
întreaga lume, Richard Plantagenet
era, din cap până-n picioare, un
rege războinic, dar Henri abia
dacă-i mai dădu atenție după o
primă privire cercetătoare, cu care
studie dispoziția în care se a a
monarhul, apreciind că era în
toane bune. Pe urmă rămase cu
ochii lipiți de cavalerul ce călărea
în dreapta regelui, acesta
ind
propriul său u, Sieur André de St
Clair. Se așteptase ca André să se
întoarcă, pentru că acum era un soi
de mijlocitor permanent între de
Sablé, comandantul otei, și rege.
Henri îl văzuse ultima oară cu mai
multe luni în urmă și, chiar și de la
distanța care îi despărțea, primul
său gând fu că ăcăul părea mai
bătrân – mai bătrân și mai matur,
ceea ce era așa cum trebuia să e,
și cu un aer fericit, lipsit de griji,
ceea ce era încă și mai bine.
Observă, de asemenea, că ul său
își purta propria mantie de cavaler,
cu blazonul familiei de St Clair,
ceea ce însemna că, indiferent ce
altceva i-ar
ocupat timpul, nu
intrase încă în rândurile cavalerilor
Templului. Pentru o clipă, de St
Clair se simți foarte mândru de ul
său, anticipând plăcerea simplă de
a-i sta alături, de a-i auzi vocea, de
a-i asculta părerile. Simți un nod
ridicându-i-se în gât și îl înghiți cu
recunoștință. Apoi dădu pinteni
calului, având grijă să nu i se
citească nimic pe chip.
Richard îl zări venind și îl salută
cu un strigăt, de la mare distanță.
Deși nu desluși cuvintele regelui,
Henri deduse, din gestul larg cu
care arăta spre André, că îi atrăgea
atenția asupra grijii de care dăduse
dovadă aducându-i ul. Îi răspunse
cu o uturare de mână, trase de
frâu și descălecă, știind că fusese
recunoscut și așteptând ca grupul
suveranului să ajungă lângă el.
Când asta se întâmplă, făcu un pas
înainte și își atinse cu pumnul
strâns partea stângă a pieptului,
salutându-și seniorul, dar Richard
privea deja pe deasupra capului
lui, cu atenția mereu schimbătoare
atrasă de ceva ce el nu putea
vedea. Henri rămase locului,
așteptând să i se vorbească, și,
pentru câteva secunde lungi, nu se
întâmplă nimic, apoi regele se uită
în jos și îi zâmbi.
— Henri de St Clair, bătrânul meu
prieten. Iartă-mi lipsa de atenție și
manierele proaste din pricina
cărora am lăsat impresia că te
ignor, dar mi s-a părut că văd pe
cineva de care nu mă așteptam să
dau aici. Privirea îi zvâcni din nou
în altă parte, după care se întoarse
la Henri. Dar asta n-are nicio
importanță. Am stat în șa toată
ziua și am nevoie de odihnă… și de
un imbold. Își întinse brațul cu
scutul și desfăcu catarama care îi
ținea mantia cu cealaltă mână.
Tomkin, ia asta, repede.
În timp ce unul dintre tinerii
scutieri se apropie în grabă ca să-i
ia scutul și mantia, Richard
continuă să vorbească.
— Arăți sănătos tun, Henri, și toți
mi-au spus că ai făcut aici o treabă
foarte bună. Ține! Scăpă în sfârșit
de mantie și de scut și se ridică în
scări, trăgându-și coatele înapoi și
curbându-și mușchii spatelui. Îmi
aduc aminte c-am promis să-ți
povestesc despre încoronare la
următoarea noastră întâlnire… și
nu mă îndoiesc că ești dornic să afli
totul.
Se uită în jur, la expresiile de pe
chipurile celor din micul său grup,
apoi râse.
— Ei, bine, prietene, dacă e așa,
poți să-ți ascunzi limba din nou în
gură. Ai avut noroc indcă te-ai
a at departe de acest eveniment. A
fost plictisitor, Henri, plictisitor.
Nu-i așa, Sieur André? Fără
îndoială, cu excepția unei singure
clipe, când am simțit coroana
coborând cu hotărâre spre capul
meu. Această singură secundă a
făcut ca totul să devină memorabil
și să capete valoare. Dar restul a
fost inimaginabil de plictisitor,
toate bombănelile în limba latină
în mijlocul unor bocete solemne,
psalmodiate într-o mare de tămâie
urât mirositoare, care se-nvolbura
în jur.
Se uită din nou în altă parte, cu
ochii mijiți a interes.
— Să u al naibii, chiar e Brian.
Se întoarse iarăși spre Henri,
evident nerăbdător să plece.
Prietene, trebuie să vorbesc cu
căpitanul meu englez, Brian de
York, cel de acolo, așa că te rog să
m-aștepți aici, împreună cu ul
tău, sau să vii cu mine, dacă
dorești. N-o să dureze mult.
Dădu brusc pinteni calului, iau
Sieur Henri se întoarse să-și
privească ul, care se uita la el în
expectativă, stând lângă celălalt
cavaler sosit odată cu regele. Henri
aprecie că străinul era cam de
vârsta lui André, poate cu un an
sau doi mai mare. Îl salută dând
politicos din cap și i se adresă fiului
său.
— Ei, ce spui? Ne-alăturăm
regelui?
Sieur André zâmbi și ridică din
umeri. Pentru o clipă, Henri se
gândi că deslușise în ochii lui o
umbră neașteptată, aproape de
amărăciune, dar, când se uită cu
mai multă atenție, nu mai zări
nimic demn de luat în seamă și își
alungă gândul.
— Dacă are de gând să descalece
și să se lupte cu oștenii englezi,
spuse André, și bănuiesc că asta
vrea, nu ar trebui să pierdem
spectacolul, indcă am auzit c-o
face destul de bine. Se aplecă în șa,
întinzându-i mâna lui Sieur Henri,
care i-o strânse cu căldură. Bună
ziua, tată. Îngăduie-mi să ți-l
prezint pe Sieur Bernard de
Tremelay, care-a venit cu noi din
Orléans.
Henri dădu din nou din cap către
noul venit, cu un aer prietenos.
— De Tremelay ai spus, din
Orléans? N-a existat cândva un
Mare Maestru al Templului care
avea același nume și era tot din
Orléans?
— Sieur Bernard de Tremelay.
Străinul dădu din cap, zâmbind. Ai
o memorie excelentă, Sieur Henri.
Asta s-a întâmplat cu mai bine de
treizeci de ani în urmă, iar el n-a
fost Mare Maestru nici măcar un an
întreg. Era fratele mai mare al
bunicului meu. Am auzit multe
despre el în tinerețe, indcă s-a
bucurat de un înalt respect, dar nu
l-am
întâlnit
niciodată.
Ne
alăturăm regelui?
Cei trei bărbați își îmboldiră caii,
pornind către locul unde monarhul
și scutierii săi descălecaseră în fața
micului grup de yeomeni englezi,
acum îngenuncheați, la care se
uitase Henri mai devreme. În
momentul când ajunseră, Richard îi
ridica deja, râzând și bătându-i cu
palma peste echipamentul lor
vătuit, greoi.
— … în picioare, spunea el. Un
luptător
n-are
de
ce
săngenuncheze
în
fața
altuia.
Genunchiul plecat poate exprima,
din când în când, o promisiune de
delitate, dar un genunchi care
rămâne astfel înseamnă servitute și
n-am nevoie de așa ceva din partea
prietenilor mei. Brian! îl strigă el
pe instructor, singurul dintre
englezi care nu purta haine
vătuite. Alege-mi cei mai buni trei
oameni din grupul ăsta. Nu, stai.
Ar … o nechibzuință. O să aleg eu
însumi trei și o să-mi asum
riscurile. Tu o să arbitrezi lupta. Îi
studie pe cei doisprezece bărbați
uluiți din fața lui, apoi ridică
mâna. Acum ascultați-mă, cu toții.
Aleg trei dintre voi și ne luptăm.
Trei întreceri, până când unul cade
sau primește o lovitură puternică.
Brian o să e arbitru. Le făcu
tuturor favoarea de a le adresa
zâmbetul lui orbitor, numai ochi
strălucitori și dinți lucioși. Dar vă
avertizez, oricare dintre voi va
destul de nătâng ca să nu mă
lovească, cruțându-mi titlul și
demnitatea regală, o să sape
latrine
în
următoarele
două
săptămâni. E limpede? Ar trebui să
e. Vreau să vă înving pe toți trei,
în mod cinstit și corect, pentru că
sunt un luptător mai bun. Și, dacă
sunteți în stare să mă loviți, să mă
dominați, să mă trântiți cu fundul
în noroi, atunci e bine s-o faceți,
indcă n-o să vă mulțumesc dacă
mă insultați ferindu-vă să mă
pocniți. Și, pe lângă asta, am câte
un bezant{9} de aur pentru oricare
dintre voi mă pune la pământ – am
trei, dacă e nevoie. Se uită de la un
om la altul, întâlnind privirea
ecăruia, apoi își alese adversarii
cu trei zvâcniri ale arătătorului. Tu,
tu și tu să ne luptăm. Unul dintre
ceilalți să-mi împrumute un baston
și să trecem la treabă.
Vestea se răspândi cu repeziciune,
căci modul în care se purta regele
în mijlocul soldaților săi era
binecunoscut și, chiar înainte ca el
și adversarul său să se așeze unul
în fața altuia, gata pentru prima
întrecere, lumea se adunase deja,
înghesuindu-se atât de strâns în
jurul luptătorilor, încât ceilalți
nouă yeomeni din grupul lui Brian
de York își găsiră de lucru, ind
nevoiți să formeze un cordon de
protecție
ce
silea
mulțimea
îmbulzită să rămână la o distanță
su cient de mare pentru a le lăsa
luptătorilor destul loc ca să se
miște liber. Dar nouă bărbați nu
erau de ajuns ca să țină sub control
năvala oamenilor. Cei din ultimele
rânduri ale grămezii se îndesau ca
să vadă mai bine, împingându-i pe
cei din fața lor, așa că Sieur Henri
se văzu nevoit să facă apel la
„voluntari” care să țină gloata pe
loc.
Prima întrecere începu în mod
inofensiv,
cei
doi
bărbați
învârtindu-se către stânga, unul în
jurul celuilalt, și legănându-se ușor
pe vârfuri, cu bastoanele pregătite
și fără să se piardă din ochi.
Urmăreau cel mai mic indiciu al
unei intenții de atac, cântărind și
interpretând
ecare nuanță a
legănării
celuilalt,
ecare
schimbare fugară a expresiei.
Yeomanul, un bărbat tânăr, înalt,
cu umeri lați, pe nume Will, despre
care de St Clair ar fost în stare să
jure că încă nu împlinise douăzeci
de ani, avea brațele și încheieturile
mâinilor imense, ca orice luptător
ce folosea un arc lung, și nu părea
impresionat de faptul că se a a
față în față cu regele său, într-o
luptă corp la corp. Era echilibrat,
calm, nu dădea nici cel mai mic
semn că ar fi fost intimidat, în timp
ce se mișca lejer, concomitent cu
Richard, într-o alunecare lină, cu
genunchii ușor îndoiți, gata de salt.
Henri nu fu surprins când Richard
fu cel care atacă primul, sărind
înainte și spre dreapta, cu bastonul
din
mână
transformat
pe
neașteptate într-o pată învârtejită,
în mișcare violentă, punctată de
lovituri puternice, zgomotoase,
care ar
sfărâmat oase dacă ar
izbit orice altceva în afară de arma
adversarului său. Cu siguranță că iar
silit pe cei mai mulți dintre
bărbați să cadă pe spate și să se
dea bătuți, dar tânărul yeoman se
ținea ferm pe picioare și făcea față
atacului în forță, parând și
amortizând rafala de lovituri cu
ușurință, aparent fără niciun efort,
așa că Richard se opri în curând,
întrerupându-se în plină mișcare,
sări într-o parte, punând capăt
ciocnirii, și ateriză cu grație,
regăsindu-și echilibrul. Tânărul
veni imediat către el, fără să-i lase
răgaz să-și tragă su etul, și, pe
durata unui vârtej de lovituri
însoțite de pocnete și de mormăieli
înăbușite, Richard fu cel care intră
în defensivă, chiar cedând teren în
fața
forței
neînduplecate
a
asaltului tânărului Will, până când
reuși să-și recapete avantajul,
fandând
cu
ingeniozitate
și
aproape dezarmându-și adversarul
cu o lovitură ca de topor, către
spate, care îl sili pe arcaș să se
răsucească, agil, înspre dreapta.
Răsucirea
aceea,
o
revenire
miraculoasă în fața unei lovituri
neprevăzute, ar putut pune capăt
întrecerii, pentru că expuse în mod
fatal spatele lui Will izbiturii
colosale care urmă când regele
zvâcni, făcând o piruetă, și
continuă mișcarea bastonului către
spate descriind un arc descendent,
vijelios și amplu. Dar tânărul arcaș
se feri cu atâta siguranță și
repeziciune, încât ajunse la mai
mult de o lungime de braț distanță
de Richard și, în loc să-l pocnească
exact între umeri, bastonul regelui
nu făcu altceva decât să-i atingă
ușor mijlocul armurii vătuite de pe
spate și să alunece, continuându-și
mișcarea și izbind cu putere
pământul, ceea ce îi oferi tânărului
prilejul să-și recapete echilibrul.
După aceea, niciunul dintre cei
doi bărbați nu păru dornic să-și
mai asume vreun risc și, pentru o
vreme, acțiunile li se rezumară la o
legănare înainte și înapoi, timp în
care mai întâi unul dintre ei și apoi
amândoi
căutară
să
preia
inițiativa, dar o asemenea stare de
lucruri nu putea dura prea mult –
nu în timp ce Richard Plantagenet
era privit și judecat de oamenii săi.
Regele fandă spre dreapta și apoi
sări în stânga, lovind din nou către
spate,
sperând
să-și
prindă
adversarul cu garda jos. Dar
arcașul era acolo, pregătit să-l
întâmpine, și îi smulse bastonul din
mână, stârnind un mormăit de
surprindere, urmat cu repeziciune
de strigătul aprobator al mulțimii
privitorilor.
Deși dezarmat și șocat, Richard
nu-i lăsă potrivnicului său timp săși sporească avantajul, ci se azvârli
înainte, cu capul în piept, făcând o
tumbă către arma sa căzută și
ratând cu puțin picioarele lui Will
când șarjă plonjând astfel. Arcașul
fu silit să pășească într-o parte
când regele se rostogoli chiar pe
sub brațele sale, înșfăcându-și
bastonul în timp ce sărea în
picioare. Sieur Henri se văzu nevoit
să-și înăbușe un mormăit și strânse
din dinți, lăsând să-i scape un
zâmbet admirativ, pentru că o
asemenea acțiune era
rească
pentru Richard Plantagenet – acel
gen
de
acțiune
spontană,
imprevizibilă și strălucită care îl
făcea să e atât de iubit de oștenii
de
orice
rang;
o
mișcare
neașteptată, însă atât de sigură și
de bruscă, încât regele, din nou
înarmat, își reluă atacul înainte ca
toți ceilalți, inclusiv adversarul său,
să-și
revenit de pe urma
surprizei. Îl doborî pe tânărul Will
cu o lovitură puternică în coapsă,
care îi sfărâmă echipamentul de
protecție și îi paraliză piciorul,
făcându-l să se răstoarne pe o
parte și să cadă în genunchi, cu
palmele sprijinite de pământ și cu
capul atârnând, neavând altă
opțiune decât de a se preda când
bastonul lui Richard îi apăsă ceafa.
Ostășimea care privea înnebuni
de plăcere, aprobându-l pe rege
când zâmbi și își ajută curtenitor
adversarul lovit și învins să se
ridice, făcând un spectacol din
faptul că i se tăiase răsu area și că
se simțea la capătul puterilor. Cu
toate acestea, în timp ce îl scotea
pe tânărul Will din arena de luptă,
îi făcea deja semn celui de al doilea
bărbat să iasă în față și să-l
înfrunte.
Lupta fu mult mai scurtă și mai
puțin palpitantă decât prima,
pentru că Richard era potopit de
bucuria victoriei și de entuziasm
sau poate din cauză că al doilea
yeoman era demoralizat de ceea ce
văzuse. Oricare ar
fost motivul,
al doilea bărbat căzu greu la
pământ, întins pe spate cât era de
lat, pierzându-și atât cunoștința,
cât și răsu area la numai câteva
clipe de la începutul luptei, după ce
nu reușise nici să anticipeze, nici să
pareze vreuna dintre cele trei
lovituri care îl izbiseră în doar
câteva secunde, lăsându-l în
nesimțire.
Al treilea bărbat ieși în față încet,
cu chibzuială, ținându-se drept, cu
excepția unei ușoare îndoiri a
genunchilor, într-o poziție ce
sugera un animal gata de salt. Își
ținea bastonul lipit de piept, cu
amândouă mâinile, și se uita la
Richard cu ochi adânciți în orbite,
aproape închiși. Regele stătea în
fața lui, strâmb de șolduri,
susținându-i calm privirea, cu
bastonul ridicat într-o mână ce îl
strângea ușor, sprijinindu-l de
umăr. Sieur Henri știa deja că
numele celui de al treilea bărbat
era Ochi-de-Șoim – îi auzise pe
prietenii lui strigându-l – și acum,
privindu-i
expresia
chipului,
înțelese de ce i se spunea astfel.
Avea ceva de pasăre de pradă, cu
mijlocul liniei joase a părului
coborând până în centrul frunții,
cu nasul încovoiat, lung și subțire,
și cu pupile mari, negre, sub
sprâncenele ca două linii drepte.
Poziția celor doi nu ridica niciun
semn de întrebare: stăteau exact
față-n față, respirând adânc, fără
ca vreunul dintre ei să facă vreo
încercare de a începe lupta,
mulțumindu-se pentru moment să
se cântărească unul pe altul din
priviri și, pe măsură ce secundele
se scurgeau una după alta, tăcerea
lua
în
stăpânire
mulțimea
privitorilor. Calul lui Henri fornăi
și lovi cu piciorul, răzvrătindu-se
împotriva pișcăturii unei muște, iar
el smuci de frâu fără milă, dorind
să-l țină tăcut și nemișcat. Cei doi
adversari încă nu se clintiseră, dar,
ca și cum lovitura de picior a
calului ar fost un semnal, trecură
brusc la acțiune, repezindu-se unul
asupra celuilalt și traversând dintro săritură spațiul ce îi despărțea.
Începând din clipa aceea, văzduhul
se umplu de pocnetele sonore și
sacadate ale lemnului izbit de lemn
în timp ce se luptau cu putere și
repeziciune, ecare încercând să
străpungă perdeaua impenetrabilă
a apărării adversarului. Apoi, între
o lovitură și alta, bărbatul numit
Ochi-de-Șoim făcu un salt înapoi,
ieșind din luptă, ateriză într-o
poziție ghemuită și se azvârli
imediat înapoi, surprinzându-și
potrivnicul tocmai când se arunca
după el. Henri văzu clar cele două
trupuri ciocnindu-se, dar Ochi-deȘoim avea atât avantajul avântului
său, cât și pe cel al surprizei, și
Richard, dezechilibrat, dădu înapoi
clătinându-se. Un călcâi îi nimeri,
cu stângăcie, pe o suprafață
denivelată, dând peste o piatră
îngropată
pe
jumătate,
și,
neizbutind să-și regăsească poziția
verticală, regele căzu cu putere,
izbindu-se cu spatele și cu umerii de
pământ, cu brațele sărindu-i în
lături și scăpând din strânsoare
bastonul greu.
Victoria îi aparținea lui Ochi-deȘoim, nici măcar un singur
spectator nu se îndoia de asta, dar,
în clipa acestei recunoașteri,
yeomanul șovăi. O ezitare de
numai o clipă, cât o zvâcnire de
pleoape, dar Henri o observă, fără
dubiu, așa cum o văzură tot cei
prezenți. Pentru o fracțiune de
secundă, bărbatul pe nume Ochide-Șoim își aduse aminte cine era
adversarul pe care era gata să-l
înfrângă și abia apoi își veni în
re, sărind ca să-i dea lovitura de
grație. Dar era deja prea târziu. În
clipa
care
trecuse,
Richard,
incredibil de bine pregătit pentru a
face lucruri incredibile, își adusese
genunchii la piept, rostogolindu-se
apoi pe umeri, poziție din care,
fără nicio întrerupere a mișcărilor
sale uide, zvâcnise din nou în
față,
azvârlindu-și
picioarele
puternice în sus, în părți și apoi în
jos, într-un salt ca de pe
trambulină, și, în același timp,
avântându-se în sus, cu brațele
drepte, precum un acrobat care
face o tumbă, oferindu-i astfel
întregului său trup
impulsul
necesar pentru a ajunge din nou în
poziție
verticală.
Era
o
demonstrație prodigioasă de forță
zică, dar nu avu timp s-o ducă
până la sfârșit, indcă, înainte de
a-și regăsi echilibrul, corpul său
care se ridica îl întâlni pe al lui
Ochi-de-Șoim, venind către el, cu
brațele ridicate pentru lovitura
nală.
Acceptând
instantaneu
schimbarea sensului de mișcare,
Richard prinse cu ambele mâini
platoșa adversarului, în dreptul
gâtului, ridică un picior, îl aduse
deasupra vintrelor yeomanului și se
aruncă din nou pe spate, trăgândul după el și făcându-i apoi vânt cu
o lovitură puternică a piciorului
îndoit, ceea ce îl catapultă
deasupra capului său, de unde căzu
lovind pământul cu putere, se
rostogoli, ajungând cu fața în jos,
și rămase nemișcat.
Din grupul strâns în jurul cercului
nu se auzi niciun sunet și nimeni
nu se clinti. Singurele zgomote le
făcu Richard însuși când se săltă în
picioare, ridicându-se apoi cât era
de înalt, clătinându-se și privind în
jos, la trupul lui Ochi-de-Șoim. În
cele din urmă, arătă către
adversarul său căzut cu o uturare
a mâinii.
— Ei, pe beregata Domnului, v-a
lovit muțenia pe toți? E în viață
sau l-am omorât?
Cuvintele sale rupseră vraja care
cuprinsese mulțimea și, peste o
clipă, oamenii mișunau în jurul
bărbatului căzut la pământ.
—
Răsu ă,
strigă
cineva.
Trăiește! Aici, aveți grijă. Dați-vă
înapoi și lăsați-l să respire.
Și, cu aceasta, oștenii își regăsiră
obișnuitul entuziasm zgomotos, în
timp ce își dădeau cu părerea în
privința celor văzute și discutau
despre detaliile tehnice.
Stând în șa, ceea ce îl plasa
deasupra tuturor, Sieur Henri de St
Clair văzu degetele bărbatului
inconștient zvâcnind și apoi
strângându-se în pumn, apoi îl
privi pe Richard făcând câțiva pași
mari și ridicând nu numai bastonul
folosit de el însuși, ci și pe cel al lui
Ochi-de-Șoim, înainte de a se
întoarce, pentru a rămâne în
picioare, privind în jos, către
celălalt bărbat, cu o expresie
impenetrabilă.
Când deschise ochii, yeomanul
numit Ochi-de-Șoim se pomeni în
centrul unui cerc de binevoitori, cu
Richard al Angliei în persoană
îngenuncheat lângă el. Regele îi
zâmbi și îi vorbi, dar Ochi-de-Șoim
nu își recăpătase încă puterea de
înțelegere și nu pricepu nimic din
ceea ce spunea monarhul. Mai
târziu, când se întoarse cu gândul
la cele întâmplate, știu că Richard
îl răsplătise cu trei bezanți de aur –
o avere mai mare decât ținuse el
vreodată în mână sau decât avea
să mai vadă vreodată – dar nu își
aminti
nimic
despre
cele
întâmplate. Știa doar ceea ce îi
povestiseră
prietenii
despre
incident și se simțea satisfăcut
indcă îi oferise lui Richard
Plantagenet o luptă frumoasă și
indcă îl doborâse din picioare,
trântindu-l pe spate, în luptă
dreaptă. Astfel își câștigase unul
dintre bezanți. Ceilalți doi fuseseră
adăugați, după cum spuneau
prietenii lui, pur și simplu pentru
calitatea luptei pe care o purtase.
Chiar și așa, Richard mersese mai
departe, într-un act de nemaiauzită
mărinimie, și le dăruise celorlalți
doi luptători câte o marcă de
argint{10}.
Sieur Henri de St Clair era
familiarizat, de mulți ani, cu
întregul ritual, iar capriciile și orice
altceva s-ar
putut întâmpla în
anumite
ocazii
aparte
își
pierduseră demult puterea de a-l
impresiona.
Totuși,
simțea,
întotdeauna, o aceeași admirație
nedorită și chiar plină de invidie
pentru absoluta nerușinare a
performanțelor lui Richard în a se
face plăcut în ochii discipolilor săi
creduli. Ostentația cu care se autoproslăvea în asemenea momente îi
tăia
întotdeauna,
fără
greș,
răsu area lui Henri și, de ecare
dată, stârnirea în orbire a
oamenilor care se lăsau manipulați
fără rușine și fără fereală îl făcea
pe cavalerul veteran să clatine din
cap.
Dar, chiar în clipa când îi veni în
minte gândul acesta, se uită
dincolo de aura difuză a prezenței
regelui și rămase uimit de expresia
de pe chipul ului său, pentru că,
acolo unde s-ar așteptat să vadă
un amuzament plin de îngăduință
sau
chiar
admirație
pentru
agranta mascaradă ridicolă a lui
Richard,
desluși
o
ușoară
încruntare. Era abia vizibilă,
recognoscibilă doar pentru un om
care își petrecuse întreaga viață
privind cu dragoste trăsăturile
unicului său copil. Ce însemna
expresia
aceea? Era
dispreț,
suspiciune, dezaprobare, repulsie
fățișă? Henri decise că putea
oricare dintre ele.
Deveni conștient că el însuși se
încrunta și că dădea, probabil,
impresia că e tulburat, așa că se
strădui ca fața să-i devină
impasibilă. Își îmboldi calul,
îndepărtându-se
cu
nepăsare,
rezistând ispitei de a-și privi din
nou ul, dar ind hotărât să a e,
cu prima ocazie, ce anume
schimbase părerea lui André despre
apărătorul și salvatorul său, regele
Plantagenet, care, din câte știa
Henri, fusese eroul lui..
•
Camera în care era găzduit Sieur
Henri îi oferea tot confortul, ind
singura potrivită ca locuință pentru
maestrul de arme al oștirii. Era
rezonabil de comodă și de ferită de
curent, cu podeaua din dale de
piatră asortate cu grijă presărată
cu stuf proaspăt, cu excepția zonei
din jurul șemineului. Pe pereții
înalți, nevăruiți, atârnau tapiserii
grele, iar mobila era solidă, bine
construită, patul masiv, din lemn
de
stejar,
înălțându-se
mult
deasupra podelei. Când Sieur Henri
deschise ușa dinspre exterior și o
ținu pentru ca André să intre
înaintea lui, îl găsi pe valetul său,
Ector, deja acolo, supraveghindu-l
pe servitorul ce reîntețea focul din
coșul pentru jar și xându-i în
același timp, cu ochi prevăzători,
pe alți doi, care puneau pe masă
mâncare și băutură. Când își văzu
stăpânul intrând, bătu brusc din
palme, anunțându-și subordonații
să-și termine imediat treburile și să
iasă. După ce ușa se închise în
urma acestora, făcu o plecăciune în
fața lui Sieur Henry.
— Mai e nevoie și de altceva,
messire?
Sieur Henri clătină din cap,
făcându-i semn să plece.
— Du-te la culcare, Ector. Nu mai
am nevoie de tine în noaptea asta.
Își privi valetul ieșind, apoi se
întoarse către ul său, care își
scosese deja tunica și centura cu
sabia și le așezase pe unul dintre
capetele mesei de-abia întinse, iar
acum ignora mâncarea, dar inhala
apreciativ
parfumul
vinului
preferat de tatăl său, din carafele
de argint cu gât lung. Pe jumătate
zâmbind din cauza preocupării
pline de nerăbdare a lui André,
Henri ridică din umeri, scoțându-și
propria mantie, apoi centura care
îi susținea
sabia
lungă,
și
atârnându-le de un cârlig xat sus,
pe peretele de lângă ușă, înainte
de a se așeza pe unul dintre cele
două scaune care flancau focul.
— Așadar, spune-mi, întrebă el,
fără
niciun
preambul,
ce
neînțelegere ai avut cu seniorul
tău, Richard? Și nu te gândi să
pretinzi că nu știi despre ce
vorbesc.
După întrecerile dintre Richard și
yeomeni, cei doi bărbați se a au
pentru prima oară între patru ochi,
așa că vorbele și dezaprobarea pe
care o sugerau îl făcură să
înlemnească pe André de St Clair,
care tocmai turna vin în două
dintre pocalele de cositor puse pe
masă de oamenii lui Ector. Se
întoarse și își privi cu prudență
tatăl, arcuindu-și o sprânceană,
apoi își îndreptă încet spatele,
lăsând în jos fundul bulbos al
carafei și așezându-l cu grijă pe
masă. Pe urmă, cu intenția
evidentă de a-și oferi timp de
gândire, își trase umerii spre spate
cu o mișcare lentă, de rotire
exagerată, și își apropie coatele de
trup,
ridicându-și
simultan
antebrațele, până ce își aduse sub
bărbie încheieturile îndoite ale
degetelor.
Sieur Henri îl urmărea cu atenție,
admirând autocontrolul care îi
păstra cu atâta inocență chipul
lipsit de expresie în timp ce se
întreba,
probabil,
ce
anume
condusese la acea întrebare și cât
de multe știa sau cât de multe
ghicise tatăl lui. Henri era
mulțumit să aștepte până când ul
său se hotăra să răspundă, ind
aproape sigur că asta avea să se
întâmple după ce André îl va studia
atâta vreme cât îi era necesar să
numere până la zece. Tânărul își
înclină ușor capul într-o parte, în
ceea ce ar putut începutul unui
gest aprobator, și se apucă din nou
să toarne vin. Astupă carafa, o lăsă
din mână și aduse ambele pocale
lângă foc, unde stătea tatăl său,
urmărindu-l din priviri. Îi întinse
unul, fără nicio vorbă, apoi luă
celălalt scaun de lângă șemineu și
se uită în jos, la ăcările din inima
mangalului aflat între ei.
— Acum, după ce am văzut
Anglia, cu tot frigul ei, mi se pare
ciudat că e posibil să aibă cineva
nevoie de foc aici, în centrul
Franței, pe timp de vară.
— Da, dar locul ăsta, despre care
vorbești, nu e în centrul Franței. E
în vestul Burgundiei, în inima unui
castel vechi de piatră, întunecat,
umed, plin de curenți de aer și aflat
departe de lumina soarelui, atât
iarna, cât și vara. Aici, înăuntru, e
întotdeauna frig. Iar tu îmi ocolești
întrebarea.
— Nu, tată, nu o ocolesc. André
își ridică ochii spre el. Pur și
simplu, nu mi-am găsit cuvintele
pentru a-ți da un răspuns exact.
— Cum adică? E posibil să fie atât
de greu? Suntem singuri aici, așa
că, indiferent ce-ai spune, nu riști
să i denunțat pentru revoltă sau
pentru lipsă de loialitate. Într-un
anume fel, nu te ai bine cu regele,
de atâta lucru îmi dau seama
numai privindu-te. Dar astăzi, când
ne-am întâlnit, Richard se purta
frumos cu tine, așa că, indiferent ce
s-ar
întâmplat între voi doi,
trebuie să fost un incident minor.
Altminteri ai
, probabil, în
dizgrație și în închisoare.
— Sau aș
fost chiar executat…
E adevărat, tată. Dar țin minte că
tu însuți m-ai avertizat să-mi
ascund dezaprobarea dacă o să dau
vreodată peste ceva care s-o
atragă. Ridică din umeri. Așa am
făcut. Am dat peste ceva…
neplăcut. Un lucru pe care nu l-am
căutat și pe care n-am crezut c-o săl descopăr.
— Neplăcut. Nu mai mult decât
atât?
— Nu, atâta vreme cât nu insist
asupra lui, pentru că, dacă o fac,
neplăcerea devine mai puternică,
ajungând până la repulsie.
— Hmm. Atunci, vorbește-mi
despre acest episod neplăcut.
Chipul lui André se înăspri.
— N-a fost niciun episod, tată. A
fost mai mult decât atât. Am
descoperit ceva neplăcut care
există tot timpul în omul ăsta. O
trăsătură… un punct slab pe care
nu-l pot încuviința.
Uitându-se lung la
ul său și
văzându-i expresia de dezaprobare
rece, neînduplecată, Sieur Henri
simți ori care îi făcură pielea ca
de găină și îi ridicară părul de pe
ceafă, în timp ce își imagina
spectrul tenebros și amenințător al
homosexualității
lui
Richard
conturându-se
amenințător
deasupra capului lui André și
schițând gesturi obscene.
— Tată, îi urăști pe evrei?
— Ce? Întrebarea fusese atât de
neașteptat de diferită de ceea ce se
așteptase Henri să audă, încât
absurditatea ei îl descumpăni. Dacă
îi…? Nu, nu urăsc evreii. Însă apoi
șovăi, înainte de a izbucni fără să
vrea. De ce-ți faci tu griji pentru
asta? De ce mă-ntrebi un astfel de
lucru?
— Iartă-mă. Descopăr că mulți
oameni îi detestă. Îi numesc
ucigașii lui Hristos. Se încruntă și,
când vorbi din nou, avea vocea
mult mai scăzută. Richard… Lui
Richard nu-i plac evreii.
Undeva, în adâncul inței, Henri
avu o senzație de ușurare, ca o
oare ce își deschidea larg
petalele.
— Înțeleg. Și asta e ceea ce
găsești neplăcut? Dădu din cap, cu
gravitate,
neașteptând
niciun
răspuns din partea lui André. Păi,
ar greu să susții că are o părere
neobișnuită, nu-i așa? Dar, ținând
cont de ceea ce spui și luând în
considerare opinia ta exaltată
despre omul luat în discuție,
presupun că dezamăgirea ta e de
înțeles, mai ales că el nu face
niciun secret din această aversiune.
Însă ura față de evrei e un
amuzament la modă în zilele
noastre, pretutindeni, nu numai
aici, în Anjou sau în Aquitania, ci
în întreaga creștinătate,
ind
acceptată și uneori chiar ațâțată de
Biserică. Se opri, cu un aer
meditativ, apoi continuă. De aceea
trebuie să-ți pun o întrebare:
găsești că o asemenea distracție e
dezgustătoare, fără niciun echivoc,
oriunde ai întâlni-o sau numai în
ceea ce privește comportamentul
lui Richard?
— El e regele, tată. Purtarea lui
dă, peste tot, un exemplu, pentru
toți oamenii lui. Și, în Anglia, mulți
dintre acești oameni sunt evrei.
— Ei, stai! Tatăl său ridică o
mână. Nu te scăpa din frâu. Mulți
te-ar contrazice cu vehemență. O
să găsești destui oameni gata să-ți
spună, sus și tare, că evreii sunt
evrei, nici mai mult, nici mai puțin,
indiferent unde s-ar a a. Trăiesc
între granițele propriei lor religii
stranii și își conduc viețile secrete
către propriile lor țeluri, ferindu-se
de compania celor de altă credință,
dar ducând un trai în oritor
mulțumită afacerilor cămătărești
pe care le fac cu creștinii și fără să
se supună sau să-i e loiali cuiva
sau față de ceva care aparține
creștinătății. Conducându-se după
asemenea precepte, evreii din
Anglia
vor
rămâne
pentru
totdeauna evrei și nu vor
niciodată englezi, așa cum nici cei
de aici nu vor
vreodată nici
angevini, nici aquitanieni, nici
măcar francezi.
În timp ce tatăl său vorbea, André
îl privise x, cu ochii mijiți, iar
acum dădu din cap.
— E posibil, se pot aduce
asemenea argumente… dar tu ai
face-o, tată? Ești de aceeași
părere?
Sieur Henri ignoră întrebarea cu
un gest al mâinii.
— Asta n-are nicio legătură, cu
toate că, de fapt nu cred așa ceva
și nu mai sunt de această părere de
ani întregi. Acum vorbim despre
tine și despre convingerile tale,
indcă par să nu coincidă cu ale
regelui tău. Să ne ocupăm, așadar,
de asta.
André îi evită privirea în timp ce
își ridică pocalul și îl goli aproape
pe jumătate.
— Spui să ne ocupăm de asta. Dar
mie mi se pare că nu sunt în stare
s-o fac în mod rațional, cel puțin
deocamdată.
Era rândul lui Henri să se uite în
altă parte, contemplând îndelung
ăcările și adunându-și gândurile
înainte de a le supune judecății
ului său, dar, pe moment, își frecă
ușor vârful nasului cu dosul unui
deget.
— Ți-am povestit vreodată despre
Karel?
— Karel din Dalmația, ungurul.
Preceptorul tău din copilărie.
André zâmbi. Da, mi-ai povestit de
multe ori, dar nu te-am mai auzit
rostindu-i numele de ani întregi, de
când eram un mormoloc. Îmi aduc
aminte cum spuneai, adesea, că
acest Karel era mai mult decât
voiau oamenii să vadă.
— Mulți se uitau la el și nu
vedeau decât un străin: un bărbat
cu înfățișare stranie, cu o claie de
păr, cu ochii înguști și cu vocea
răgușită. Nu încercau să se uite
dincolo de fațadă. Și nu era mai
mult decât atât: o amăgire, o
mască ținută în fața adevăratului
Karel, ca să-l apere de interesul
celor pe care-i considera niște
proști.
André își lăsă capul într-o parte,
în ochi citindu-i-se un ușor
amuzament.
— Atunci presupun că, după
părerea lui, majoritatea oamenilor
erau proști?
— Da. Și, potrivit concepțiilor lui,
avea dreptate, pentru că punea
semnul egal între frivolitate și
prostie, iar majoritatea oamenilor
preferă să e frivoli, în loc să-și
păstreze mereu seriozitatea. Fusese
avocat, știi, cu mult înainte de a se
gândi să devină oștean. Familia sa
era bogată și puternică în țara lor,
iar un episcop de acolo l-a
remarcat,
i-a
descoperit
posibilitățile încă din copilărie și la trimis la Roma, să e educat la
curtea papei. S-a văzut că se
descurca foarte bine în problemele
judecătorești și și-a făcut repede un
nume,
a
urcat,
după
cum
recunoștea el însuși, pe culmi înalte
în câțiva ani, la o vârstă foarte
fragedă… Se întrerupse, ezitând,
dar își păstră zâmbetul straniu.
Acum îmi închipui, cu toate că nu e
decât o simplă presupunere,
nesusținută de nicio dovadă, că e
posibil să
fost preot sau chiar
episcop la vremea respectivă și naș surprins să a u c-a avut chiar
un rang mai înalt. Dar, în orice
caz, ceva a mers foarte prost. Ceva
pe care l-a descoperit sau care i s-a
întâmplat la Roma i-a stârnit
repulsia și dezgustul său a fost
de nitiv. A plecat, a părăsit orașul
și tot ce însemnase pentru el și s-a
ascuns sub un anonimat desăvârșit,
în ultimul loc unde s-ar
gândit
cineva să caute o față bisericească
și un avocat… sau un episcop, dacă
despre așa ceva era vorba. S-a
înrolat ca mercenar.
Asta se petrecea în 1133, în
Germania. S-a angajat să lupte
pentru un nobil, Conrad von
Hohenstaufen, cel care a ajuns,
mai târziu, împăratul Conrad al IIIlea. Karel a fost în oastea lui
Conrad vreme de doisprezece ani și
a părăsit-o din motive despre care
nu știu nimic. Intrase în slujba lui
Conrad ca avocat fugar pentru a
pleca, după doisprezece ani, ca
o țer ce se bucura de un înalt
respect, și în momentul acela a
intrat în viața mea. Tata îl
întâlnise cu câțiva ani înainte,
undeva în Germania, și se
împrieteniseră – numai Dumnezeu
știe cum și de ce. Oricum, când și-a
abandonat poziția pe care o ocupa
la curtea împăratului german, a
venit să-l caute pe tata și s-a
angajat în slujba lui, ca mercenar,
având sarcina să-i instruiască pe
oștenii de pe domeniile St Clair,
deprinzându-i cu armele moderne.
S-a descurcat și de data asta foarte
bine și, când i s-a încheiat
contractul, a rămas în serviciul
tatei, principala sa îndatorire ind
să se ocupe de educația mea, deși
numai ca luptător, nu ca față
bisericească sau cărturar. Și chiar
asta a făcut, în următorii zece ani,
în felul său unic și inimitabil.
André se aplecase în scaun,
ascultând cu atenție.
— Vrei să spui că te-a educat sau
că te-a-nvățat să lupți?
Tatăl său ridică din umeri.
— Și una, și alta, și încă în același
timp, pentru că nu există nicio
diferență. Karel nu își separa
acțiunile. Nu vedea nicio deosebire
între a învăța cum să te bați și a
învăța cum să scrii. Uneltele pe
care le folosim pentru
ecare
dintre aceste îndeletniciri pot
părea diferite, obișnuia el să
spună, dar totul este controlat de
mințile noastre și modul în care
înfăptuim ceea ce ne spune propria
minte ne deosebește unii de alții,
face ca un om să e mai bun decât
prietenii lui, face ca în ecare grup
să existe cineva cu un cap mai sus
decât ceilalți, indiferent care ar
scopul urmărit.
André făcuse ochii mari.
— Am impresia că acest Karel al
tău era un personaj extraordinar.
— Mă îndoiesc că aș putut avea
un mentor mai subtil și un
instructor mai bun. Și ție ți-ar
plăcut, dacă l-ai
întâlnit
vreodată. Dar a murit înainte de
nașterea ta.
— Până acum, nu mi-ai mai
povestit niciodată nimic din toate
astea.
În vocea lui André se deslușea o
notă tânguitoare.
— Când erai copil, ai avut
propriii tăi profesori, iar Karel
murise deja. De ce să-mi dorit să
te plictisesc cu povești despre un
bărbat mort? Te-am hrănit, din
când în când, cu frânturi din
înțelepciunea
lui,
cu
lucruri
mărunte despre care-am crezut că
te-ar putut amuza. Sieur Henri se
întrerupse din nou, cu privirile
pierdute, apoi continuă. Trebuie să
înțelegi că nimeni n-a pus vreodată
la îndoială lecțiile pe care mi le
dădea Karel și nici nu m-a întrebat
nimeni ce anume mă învăța. Acum
îmi dau seama că nimeni nu se
sinchisea, pentru că tata nu știa
nici să scrie, nici să citească, dar
mă vedea antrenându-mă în fiecare
zi în curtea pentru instrucție și
putea spune, dintr-o singură
privire, că eram viguros și că
învățam temeinic tot ceea ce îmi
era necesar. Pentru el, atât era
su cient. Pe de altă parte, mama
suferea deja de paralizia care avea
s-o ucidă când eu nu împlinisem
decât paisprezece ani, așa că nu
avea nici puterea, nici dorința de a
veri ca în vreun fel ce anume
învățam. Și nu mai exista nimeni
altcineva căruia să-i pese. Dar, din
fericire, eu nu eram niciodată mai
încântat decât atunci când stăteam
la picioarele lui Karel, învățând
despre tot felul de minunății. Și, pe
măsură ce creșteam, el îmi vorbea
din ce în ce mai deschis despre
convingerile sale și despre faptul
că privea responsabilitățile unui
om – oricare dintre aceste
responsabilități – ca ind hotărâte
de Dumnezeu. Înțelegea și vorbea
despre multe aspecte ale lui
Dumnezeu și ale cucerniciei –
virtute și pietate, lucruri pe care
oamenii obișnuiți, inclusiv cei mai
mulți dintre preoții pe care îi
cunosc, n-au putut nici măcar să și
le imagineze vreodată, ca să nu
mai pomenesc de a le învăța. Și
avea
convingeri
extrem
de
riguroase și păreri rigide în
privința lui Dumnezeu și a
oamenilor, precum și a legăturii
dintre ei.
— Cum a murit?
— Din pricina unei molime, care
a părut să se răspândească
pretutindeni în anul acela. Moartea
lui a lăsat în viața mea un gol
imens, care nu avea să se umple
decât după ce am cunoscut-o pe
mama ta și după ce ne-am
căsătorit. Dar îmi aduc limpede
aminte că, ultima dată când l-am
văzut sănătos, mi-a vorbit tocmai
despre această problemă a evreilor
și despre modul în care sunt
detestați pretutindeni.
— Adevărat, tată? André părea
oarecum sceptic. Asta s-a întâmplat
cu foarte mult timp în urmă și
memoria ți-ar putea juca feste. Știu
că mie mi se întâmplă din când în
când.
Tatăl său îl privi dintr-o parte,
ridicând amuzat o sprânceană.
— Asta crezi? Păi, ar putea cum
spui tu, dacă aș
atât de bătrân
precum mă consideri. Dar, în cazul
ăsta, memoria mea n-are cum să
dea greș, pentru că această ultimă
conversație a devenit, pentru mine,
una foarte specială. M-am gândit la
ea în repetate rânduri, aducândumi aminte ecare cuvânt, pentru
că a fost ultima oară când am stat
de vorbă cu el. Karel nu reușise
niciodată să se împace cu această
ură larg răspândită împotriva
evreilor, pentru că i se părea că nu
se potrivește cu tot ce ajunsese să
creadă când era copil. Mă întrebase
de ce credeam eu că evreii erau
învinuiți întotdeauna pentru tot ce
a pătimit Mântuitorul. Henri zâmbi
ușor, pentru sine însuși. Și, înainte
să pot găsi măcar un singur motiv,
continuase, subliniind că, dacă
suntem de acord și credem că Iisus
s-a născut pe această lume pentru
a-și da viața spre a ispăși păcatele
noastre lumești, atunci e logic să
credem, de asemenea, că tot ce s-a
petrecut
în
preajma
acelor
evenimente făcea parte dintr-un
plan divin și că, Dumnezeu ind,
prin însăși natura sa, atotștiutor,
ecare variantă a planului aceluia
a fost prevăzută și justi cată. Așa
că de ce, m-a întrebat el din nou în
acea ultimă după-amiază, erau
evreii singurii ponegriți pentru
purtarea lor de atunci? Dumnezeul
lor și Dumnezeul nostru sunt unul
și același. Oare i-a abandonat pe ei
ca să se-ngrijească de noi? Sau
trebuie să credem că evreii sunt
singurii păcătoși din întreaga
omenire, vinovați
indcă, fără
nicio îndoială, ei înșiși au făcut ca
sacri ciul Mântuitorului să
e
necesar? Dacă e așa, toți ceilalți,
inclusiv romanii aroganți, au
devenit păcătoși abia după aceea,
contaminați de purtarea evreilor?
Sieur Henri clătină din cap, părând
să
căzut pe gânduri. Pe atunci,
eu trebuie să
avut doisprezece
ani și îmi amintesc că, până și la
acea vârstă fragedă, am fost
capabil
să
deslușesc
toată
stupiditatea demascată de acele
întrebări. Îmi aduc aminte că, în
mintea mea, mi-am ales și eu o
poziție fermă și i-am dezvăluit lui
Karel ce credeam,
ind apoi
surprins când mi-a spus că e de
acord cu mine. „Bineînțeles că e
absurd”, a spus, și mi-a împins ușor
capul cu mâna, așa cum făcea când
era mulțumit de mine. „E o insultă
la
adresa
oricărei
persoane
capabile să gândească logic, pas cu
pas. Dacă evreii ar
fost singurii
păcătoși din lume, creștinătatea nar mai
avut niciodată motiv să
existe. Evreii credeau că sunt deja
poporul ales, așa că nu mai aveau
nevoie decât de apariția unui Mesia
evreu, care să vină pe pământ
pentru a face ceea ce impunea
legea evreiască să e făcut. Numai
că nu așa s-au petrecut lucrurile.
Vestea s-a răspândit din Israel în
toate țările lumii, care a devenit
apoi lumea creștină. Nimeni nu
contestă asta, nu-i așa? Așa că
spune-mi, tinere de St Clair, care
crezi tu că este adevăratul motiv,
ascuns de toate aceste absurdități
despre evrei?”
— Ai avut un răspuns pentru el?
Sieur Henri înălță o sprânceană.
— Tu i-ai
dat unul, dacă ai
avut vârsta pe care o ai acum?
André zâmbi și își lăsă capul în
jos, părând să accepte punctul de
vedere al tatălui său, cu toate că,
de fapt, se gândea că el ar putut,
într-adevăr, să răspundă pe larg,
oferindu-i lui Karel o satisfacție
deplină. În schimb, se mulțumi să
dea pur și simplu din cap și să
întrebe:
— Așadar, ce ți-a spus atunci?
— N-am uitat niciodată ce-a spus.
A spus că preoții – lui Karel îi
plăcea să dea vina pentru orice pe
preoți și, în general, pe Biserică –
au fost cei care au răspândit toate
vorbele urâte la adresa evreilor,
pentru că, într-un moment sau altul
din primele zile ale acesteia, s-au
potrivit cu dorințele lor, în niște
împrejurări cumplite, când au avut
nevoie de un țap ispășitor pentru a
abate atenția mulțimii de la
indiferent ce puneau atunci la cale.
Karel era convins de asta. Evreii se
dovediseră a fi o țintă facilă, a spus
el, așa că Biserica a luat notă și a
ținut minte, astfel încât învinuirea
prin asociere nu a dispărut
niciodată.
Câteva momente se scurseră în
liniște, apoi André întrebă, cu
nepăsare:
— Ce părere ai despre asta, tată –
despre
explicația
cu
țapul
ispășitor? Ești de acord?
De la începutul discuției, Sieur
Henri se lăsase treptat să alunece
tot mai jos în scaun și acum stătea
aproape
întins,
cu
gleznele
încrucișate în fața focului și cu
bărbia afundată în piept. Fornăi și
se trase din nou în sus înainte de a
duce mâna către pocalul său de pe
podea.
— Cred că am fost întotdeauna de
acord. Sorbi din vin și se strâmbă.
Bleah! E erbinte… a stat prea
aproape de foc. Se ridică în
picioare și se întinse după pocalul
lui André. Dă-l încoace. Cel din
carafă trebuie să e încă rece. Încă
unul înainte de a merge la culcare,
ce zici?
Când se întoarse cu pocalele din
nou pline, André pusese lemne pe
foc și se uita la ăcările ce unduiau
deasupra lor. Acceptă băutura
proaspătă fără să-și ridice privirea,
iar Henri se așeză și continuă să
vorbească de parcă n-ar
existat
nicio întrerupere.
— Nu mă îndoiesc că evreii au
ajuns țapi ispășitori, dar nu-ți pot
spune nici de ce, nici când s-a
întâmplat. Pe de altă parte, pot săți spun că n-a fost mereu așa.
Evreii
din
Iudeea
au
fost
întotdeauna un popor arțăgos, se
luptau între ei cu mult înainte de
venirea lui Hristos pe pământ și
erau întotdeauna aspri și arogant
de intoleranți față de oricine nu le
împărtășea credința sau nu îl
venera pe Dumnezeul lor îndârjit și
necruțător. Se știe că romanii îi
detestau pentru toată agitația și
pentru revoltele lor. La urma
urmelor, provincia romană Iudeea
era, prin comparație cu întregul
imperiu, un ținut minuscul, dar
poporul ei îndărătnic instiga la
dezmembrare, din punct de vedere
civil, religios și militar, cu mult mai
mult decât îi dădea mâna și, când,
în sfârșit, s-a revoltat, mergând
până la a-i declara război Romei,
autoritățile imperiale au considerat
că situația era intolerabilă și i-au
distrus sălașul pe de-a-ntregul. Au
trimis legiuni care au dărâmat
însăși cetatea Ierusalimului și au
pus capăt rezistenței, așa cum o
puteau face
numai romanii,
oriunde au găsit vreun semn că ar
existat. Au asediat fortărețele din
ținuturile muntoase a ate în
stăpânirea rebelilor și le-au distrus
pe toate, una câte una, acordânduși atât de mult timp – atât de mulți
ani – cât a fost necesar. Și, de
vreme ce religia acelui popor era în
centrul tuturor nemulțumirilor, au
distrus inima acelei religii, au ras
Templul
de
pe
suprafața
pământului și au trecut preoții prin
ascuțișul
sabiei.
Au
fost
neînduplecați și fără nicio milă,
pentru că așa era obiceiul
romanilor. Au ucis sau au dus în
robie toată populația pe care au
putut-o captura și, în general, au
transformat provincia Iudeea întrun ținut de nelocuit, pentru ca
evreii să nu-i mai facă niciodată
necazuri Romei. Dar…
Își îndreptă spatele, își afundă
vârful degetului mic într-o ureche,
apoi îl studie cu o privire critică
înainte de a și-l șterge de
pantaloni.
— Dar toate astea au fost
pedeapsa pentru păcatul de a se
răzvrătit
împotriva
Romei.
Romanii o vedeau ca pe o
pedeapsă binemeritată. Nu avea
nimic din ura fără noimă a
creștinilor
de
azi
împotriva
evreilor. Luă o înghițitură de vin și
o rostogoli pe limbă, savurând-o o
vreme înainte de a adăuga: André,
evreii ni l-au dat pe Zeul lor Unic.
Oamenii au tendința de a uita asta.
Dumnezeul pe care îl venerăm a
ajuns la noi direct din mâinile
evreilor. Ar trebui să le
m
recunoscători pentru asta, pentru
că ni l-au dat pe Dumnezeul nostru.
Dar nu, noi preferăm să-i ocolim,
atunci când nu îi insultăm și nu-i
persecutăm. Karel mi-a povestit
odată că, în timpul peregrinărilor
lui, a cunoscut mai multe familii de
evrei și era convins că sunt oameni
obișnuiți, așa cum sunt și creștinii,
cu excepția faptului că au o altă
părere despre modul în care le cere
Dumnezeu să se poarte. La urma
urmelor, Iisus a fost evreu. Să nu
trecem peste asta, spunea Karel.
Așadar, când a avut loc separarea?
Când s-a pus totul în mișcare? De
când este perfect acceptabil faptul
că Iisus a fost evreu toată viața lui,
că tatăl său a fost Dumnezeul
Israelului, faptul că toți creștinii
visează să se reîntoarcă în Sion –
acesta ind Ierusalimul – și vorbesc
despre Israelul biblic cu ardoare și
cu afecțiune, dar urându-i pe toți
evreii? Unde, întreba el – și întreba
pe ecare în parte și pe toți cei
care arătau un cât de mic interes
față de spusele lui – unde e logica
tuturor acestora?
Se uită la ul său, de parcă ar
sperat să audă un răspuns, dar,
când îi fu clar că nu era pe cale să
primească
niciunul,
continuă,
ridicându-și mâinile, ca și cum și-ar
cerut iertare, și răs rându-și larg
degetele ca să dea de înțeles că
acele idei ale lui Karel nu erau
neapărat și ale sale.
— Ei bine, răspunsul lui la
această întrebare fără răspuns a
fost că logica e clericală – el a
numit-o „sacerdotală” – și, din
cauza asta, imposibil de văzut și de
înțeles pentru oamenii simpli, de
vreme ce se găsește în depozitul
tuturor celorlalte raționamente ale
preoțimii de pretutindeni: în
adâncul tunelelor întunecate ale
recturilor lor. Sieur Henri râse
zgomotos. Îmi plăcea grozav când
spunea astfel de lucruri. Mă
temeam întotdeauna că o hoardă
de episcopi revoltați ar
putut să
sară
dintr-o
ascunzătoare,
condamnându-ne
pe
amândoi
pentru
purtarea
noastră
scandaloasă și de neiertat. El
obișnuia să spună – și o repeta cu
insistență – că preoții sunt rareori
abili și încă și mai rar inteligenți,
dar cei mai mulți sunt vicleni și toți
sunt egoiști. Majoritatea preoților,
susținea el, aceste mediocrități
niciodată
menite
să
ajungă
episcopi, sau arhiepiscopi, sau
prinți ai Bisericii, își datorau
poziția în care ajunseseră faptului
că erau băieții mai mici ai unor
părinți ce nu își puteau permite să-i
ajute, ceea ce însemna că la
tinerețe aveau, cu toții, aceleași
posibilități limitate: să devină
cavaleri sau să îmbrace haina
preoțească. Pentru toți, probabil
din foarte multe motive, ideea unei
vieți ostășești, cu lipsurile ei
brutale, a fost oribilă, așa că au
ales calea mai ușoară, o viață în
general lipsită de greutăți și
susținută de obolurile altora. Au
intrat în rândurile clerului.
Henri se îndreptă de spate, sorbi
cu lăcomie vinul rămas, apoi se
ridică în picioare și traversă fără
greutate încăperea, apropiindu-se
de masă, pe care-și puse pocalul.
— Și asta, ule, e tot ce-ți pot
spune despre convingerile mele
neobișnuite
în
privința
tratamentului aplicat evreilor, zise
el, întorcându-și capul înspre André
și urmărindu-l cu privirea. Ai găsit
în toate astea ceva care să-ți e de
folos în dilema legată de purtările
lui Richard?
— Nu e o dilemă, tată. Nu e decât
repulsie.
Fruntea lui Henri zvâcni, exact
între sprâncene, ceea ce ar putut
fi un tic nervos.
— E un cuvânt dur, zise el.
—
Și
nu-l
folosesc
cu
nechibzuință, ripostă André. Tată,
nu e vorba de un simplu sentiment
antisemit din partea lui Richard.
Vorbesc despre o cruzime absurdă,
inumană, trezită de pura plăcere
de a face anumite lucruri și de a
analiza rezultatele.
Asta îl surprinse pe Henri. Îi
aruncă
ului său o privire
pătrunzătoare,
încercând
să-i
descifreze expresia feței, dar,
nevăzând nimic care să poată
identi cat, se întoarse încet lângă
foc.
— Ei, bine, atunci spune-mi ce
înțelegi prin asta, pentru că e o
acuzație
serioasă.
„Cruzime
absurdă, inumană, trezită de pura
plăcere de a face anumite lucruri și
de a analiza rezultatele.” Mă aștept
să aud ceva din cale afară de
infam, ca acuzație venită în
sprijinul unei asemenea afirmații.
— Atunci, ai admite o relatare
despre gărzile regelui, trimise pe
străzi ca să aresteze toți evrei pe
care îi găsesc și să-i aducă pentru
a-i distra pe invitații regelui la
cină? Ceea ce, ca fapt în sine,
poate că nu trebuie considerat
infam, dacă nu ții cont că, pentru
distracție, sunt încătușați de oșteni
și susținuți ca să rămână în
picioare în timp ce li se scot dinții
cu cleștele… toți dinții.
Tăcerea care urmă păru fără
sfârșit. André stătea pe scaun,
aplecat și încordat, în așteptarea
răspunsului tatălui său.
— Ai văzut asta? Ai fost acolo?
— Nu, tată, n-am fost. Se pare că
am căpătat deprinderea norocoasă
de a
absent în astfel de ocazii.
Dar s-a întâmplat de mai multe ori
și întotdeauna mi-au povestit
oameni care au fost de față și în
care am încredere.
— Ce oameni?
André ridică din umeri.
— Printre alții, cavalerul pe care
l-ai cunoscut azi, Bernard de
Tremelay.
— Spui că ai încredere în el?
— Fără rezerve, tată. Îl cunosc de
opt luni și mi-a devenit cel mai bun
prieten, aproape din clipa în care lam întâlnit pentru prima oară.
Sieur Henri își privi cu fermitate
ul,
ridicând
ușor
dintr-o
sprânceană.
— Mi se pare ciudat… tu nu ești
înclinat să legi prietenii cu atâta
ușurință.
— Știu. Dar ne-am simpatizat
reciproc de la început, probabil
datorită împrejurărilor în care neam cunoscut, ca să u sincer. Eram
singurii tineri dintr-o adunare de
bărbați cu bărbi cărunte, deosebit
de mare și de lipsită de umor, și mă
tem că ecare dintre noi a găsit în
persoana celuilalt pe cineva alături
de care să râdă pe înfundate. El a
fost cel care mi-a oferit cea mai
detaliată descriere a violențelor
suportate de un evreu ghinionist…
cred că primul care a trecut prin
așa ceva. În momentul acela, eu
eram plecat din Londra, dar, la
întoarcere, Bernard mi-a relatat
totul,
cu
toate
amănuntele
îngrozitoare. Era scârbit și ceea ce
mi-a povestit m-a scârbit și pe
mine.
— Și spui că Richard trece cu
vederea astfel de lucruri?
André scoase un sunet scurt, care
ar
putut
un hohot de râs
întrerupt.
— Dacă le trece cu vederea? Mai
bine zis, le provoacă. Tată, asta
înțelege
Richard
printr-o
modalitate minunată de a-și distra
prietenii. Se uită o clipă în altă
parte, apoi se își întoarse din nou
privirea către tatăl său înmărmurit.
Din câte am înțeles, prima ocazie sa ivit aproape din întâmplare, a
fost unul dintre acele lucruri care
se petrec fără să
fost puse la
cale. Cineva din Clica de Aur a
făcut un comentariu, spunând că
avea necazuri cu un evreu căruia îi
datora bani…
— Clica de Aur? Ce este asta?
André se încruntă și scutură din
cap.
— Îmi cer iertare, tată, nu e ceva
ce m-aș
așteptat să știi și, cu
siguranță, nici n-o să-l aprobi
vreodată.
E
o
denumire
batjocoritoare, născocită de curând
în Anglia și folosită pentru a vorbi
despre anumiți amici ai regelui
Richard. Cei cu apucături ne rești,
care n-au nevoie de femei. La
început erau numiți Scopiții Auriți,
până când cineva a subliniat că
sunt oricum, numai scopiți nu.
— Chiar așa. Și ce-a spus
individul ăsta despre evreu?
— A spus ceva de genul că omul
ăla trăgea de el cu dinții, ceea ce a
fost evident de ajuns pentru a-l
face pe Richard să strige: „Atunci
să-i scoatem dinții nemernicului!”
și să-și trimită gărzile să-l ridice pe
evreu din prăvălia lui și să-l aducă
în sala de ospețe a regelui de la
Westminster. În noaptea aia, i-au
scos dinții în public și, după toate
aparențele, asta s-a bucurat de un
asemenea succes, încât distracția se
repetă, la întâmplare, ori de câte
ori regele sau oaspeții lui se
plictisesc. Își trimite pur și simplu
gărzile să găsească un evreu.
Iudaismul în sine este o acuzație
su cientă pentru a justi ca așanumita pedeapsă.
— Dumnezeule din ceruri! Lui
Sieur Henri îi căzu falca și căută pe
bâjbâite spătarul scaunului, după
care se așeză la loc. Asta e… Vocea
i se frânse; buzele i se mișcară, dar
nu mai reuși să scoată niciun
cuvânt până ce, renunțând să mai
încerce, înghiți în sec și clătină
încet din cap. Asta e o infamie. Și
nu s-a plâns nimeni? Ce fac
episcopii? Tăie aerul cu mâna,
lepădându-se de vorbele sale
imediat ce le rostise. Nu, asta ar
însemna să-și irosească timpul și
eforturile. Nu vor face nimic, în
afară de a zbiera, poate, niște
încurajări. Dar o parte dintre nobili
trebuie să se plâns, cu siguranță,
din cauza acestor atrocități.
— Să se plângă? Vocea lui André
de St Clair suna de parcă ar fost
gata să izbucnească într-un hohot
de râs sau de plâns. Cui ar trebui să
i se plângă, tată? Regelui, de
propriile sale purtări? Ar îndrăzni
așa ceva? Își ridică mâna, cu palma
deschisă, ca să oprească răspunsul.
Da, probabil că tu ai face-o, dar ceai avea de câștigat? În cel mai bun
caz, ți-ai atrage furia lui, indcă iai răni sensibilitățile. Iar în cel mai
rău, ce? Cine poate ști? Ăsta e
Richard Plantagenet… În plus, dacă
ai aduce vorba despre asta, toată
lumea te-ar crede nebun indcă
vrei să iei, într-un fel sau altul,
apărarea evreilor. Nimeni nu te-ar
compătimi, indiferent ce ți-ar face
Richard. Ai
singur și ai
condamnat.
— Cum ai și tu, dacă ți-ai ridica
glasul. Vocea lui Sieur Henri era
cumpătată, plină de regrete.
Așadar, ce-ai de gând să faci acum,
ule? Pare limpede că nu vrei să
continui ceea ce faci în prezent.
Însă André protestă.
— Ba nu, tată, nu e așa, și de
aceea îmi e atât de greu să iau o
decizie. Poate că ție ți se pare clar,
așa cum spui, că n-am de gând să
continui ceea ce fac acum, însă mie
nu îmi e deloc limpede. În ultimele
luni, am avut multe îndatoriri și
responsabilități, iar câteva dintre
ele au venit din partea lui Richard.
Adevărul este că acum îi sunt
devotat, în cea mai mare măsură și
cu dragă inimă, lui Robert de
Sablé, iar el, la rândul său, este
legat de Richard și n-a a at nimic
din tot ceea ce ți-am spus în seara
asta. Iar cel mai înspăimântător
lucru dintre toate este că, în ciuda
a tot ce știu, încă mai am pentru ce
să-l admir pe Richard. Omul ăsta e
un fenomen, atât în privința tăriei,
cât și într-a slăbiciunilor sale. E un
amalgam indivizibil de contradicții.
E crud și inuman de nedrept în
privința evreilor, dar, în același
timp, are virtuți ostășești și o forță
pe care i le admir și la care aspir.
Iar oamenii lui – toți oamenii lui –
par să-l iubească, cel puțin de la
distanță, în principiu, indiferent
dacă sunt din Normandia, din
Anglia,
din
Bretania,
din
Aquitania, din Anjou sau de la noi
de acasă, din Poitou. Toți aliații săi
din oastea care se adună, până și
Filip August și contele de Flandra,
îl respectă și sunt mândri indcă
fac parte din armata lui. Așa că
încă nu mă simt capabil să
hotărăsc ce ar trebui să fac, dar n-o
să mă retrag din oaste. Poate că tot
ce pot spera e să evit orice invitație
la o cină cu regele.
Se ridică în picioare și își puse
pocalul pe masă.
— E târziu. Focul aproape că s-a
stins din nou și, cu toate că eu unul
nu sunt obosit, te-am împiedicat
prea multă vreme să mergi la
culcare. Mă duc să respir o vreme
aerul nopții și te las să dormi. Tu
trebuie să iei parte, în zori, la
trecerea în revistă a trupelor, dar
eu nu sunt nevoit s-o fac, așa că
îmi pot permite să mă trezesc mai
târziu decât tine… dar, în noaptea
asta, înainte de a adormi, am
multe lucruri la care să mă
gândesc. André zâmbi într-o parte,
apoi își îmbrățișă părintele cu
căldură. Îți mulțumesc indcă m-ai
ascultat, tată. Somn ușor.
Henri se dezbrăcă și se urcă în
pat, su ând în ultima lumânare.
Nu se aștepta să-și găsească prea
ușor odihna după ce îl ascultase pe
ul său, dar adormi aproape
imediat.

6.
În noaptea aceea, când își părăsi
tatăl, André de St Clair avea multe
în gând și, fără să căutat în mod
conștient înălțimile, se pomeni
curând
răspunzând
somației
străjerului de pe crenelurile celui
mai înalt turn al donjonului
castelului Baudelaire. Dădu parola,
își spuse numele, apoi se rezemă de
una dintre laturile unei ambrazuri,
privind în bezna din jurul său. Știa
că, dacă s-ar aplecat în afară, ar
zărit, dedesubt, ultimele licăriri
ale focurilor de tabără aprinse de
oastea lui Richard, un râu de
tăciuni
ce
mărginea
albia
șerpuitoare a Loarei, întinzându-se
pe ambele maluri. Însă în fața lui,
către orizontul îndepărtat dinspre
vest, nu vedea absolut nimic, ceea
însemna e că luna lipsea de pe
bolta nopții,
e că norii o
acopereau cu desăvârșire, iar el se
uită în sus, fără să fie surprins când
dădu cu ochi de întunecimea
apăsătoare a cerului fără stele.
Oftă și se întoarse cu spatele către
pustietate, sprijinindu-și fesele de
baza ambrazurii și încrucișându-și
brațele la piept, apoi își lăsă
gândurile să rătăcească.
În dimineața următoare, avea să
plece, împreună cu Richard și cu
toată oastea sa, către cetatea
burgundă Vézelay unde, după cum
spunea tradiția, fuseseră îngropate
osemintele
S ntei
MariaMagdalena, cu o mie două sute de
ani în urmă. Se a a la vest de
Baudelaire, la trei zile de mers, și
era punctul o cial de întâlnire a
oștilor creștinătății apusene, încă
de când sfântul abate Bernard al
mănăstirii cisterciene Clairvaux îi
trimisese pe Oștenii lui Hristos în
prima campanie de recucerire a
Țării S nte de sub stăpânirea
musulmană a turcilor selgiucizi, cu
nouăzeci și cinci de ani în urmă, în
1095. Acum, în luna iunie a anului
1190, toate forțele demne de luat
în considerare ale creștinătății
france aveau să se strângă în acel
loc pentru a
binecuvântate și
reconsacrate scopului lor de către
Sfânta Mamă Biserica, după care
urmau să se îndrepte spre sud,
către Lyon, de-a lungul uviului
Rhon. De la Lyon, regele Franței și
vasalii săi aveau să traverseze
Alpii, de la Savoia spre Torino și de
acolo către Genova, unde Filip
angajase întreaga otă a orașului
pentru a-i duce oastea către est.
Forțele lui Richard aveau să
mărșăluiască direct către sud,
străbătând propriul lui ducat de-a
lungul Rhonului, până la Marsilia,
unde trebuia să le aștepte ota
Angliei, sub comanda amiralului
său, Sieur Robert de Sablé. André
știa că îmbarcarea avea să se facă
fără probleme, pentru că fusese
plani cată timp îndelungat și cu
atenție, ind luat în calcul orice
eveniment imaginabil care ar
putut interveni pe neașteptate.
În ciuda impresiei pe care i-o
făcuse mai devreme tatălui său,
gândul de a-l însoți pe Richard la
război îi crea, într-adevăr, puține
di cultăți, morale sau de altă
natură. Poate că acel André de St
Clair care ieșise din ascunzătoare
cu un an în urmă, a ându-se sub
amenințarea cu moartea din partea
a trei preoți corupți, ar
evitat
asta, dar el era o persoană cu totul
diferită de cea care stătea acum în
turnul
castelului
Baudelaire,
cântărindu-și opțiunile. Acel bărbat
mai tânăr, mai naiv și poate mai
egocentric decât era acum André de
St Clair ar
putut
su cient de
neghiob și de intolerant ca să se
pună în primejdie, arătându-și
dezaprobarea față de purtarea
regelui, dar, în anul care trecuse, se
întâmplaseră su cient de multe
pentru
a
toci
ascuțișul
impetuozității tânărului André.
Prima întâlnire cu Robert de
Sablé,
în
urma
căreia
se
recunoscuseră
ca
membri
ai
aceleiași frății, dusese în curând
către
o
totală
reînnoire
a
angajamentului lui André față de
Ordinul din Sion, după o lungă
perioadă în care izolarea și
responsabilitatea
impusă
de
gospodărirea proprietăților familiei
îl îndepărtaseră de confrerie. De
Sablé
pusese
capăt
tuturor
acestora. André umbla acum tot
timpul dintr-un loc în altul,
aparent ocupându-se de treburi
legate de sarcina lui de Sablé de a
pregăti ota, dar servind, de fapt,
drept curier între acesta și ceilalți
membri ai Consiliului Guvernator
al ordinului, care erau răspândiți,
de-a lungul și de-a latul provinciei
ce fusese cândva Galia romană.
Vreme de o mie de ani, pornind din
Pirinei și din Languedoc și
extinzându-se apoi în afară, în
Aquitania, Poitou și Burgundia, și
atât de departe către vest și nord,
încât
ajunsese
în
Bretania,
Normandia și Picardia, străvechea
confederație a clanurilor care se
numeau Familiile Prietene se
răspândise în întreaga zonă,
concomitent cu autoritatea și
vechea
confrerie
secretă
a
ordinului pe care îl crease. Acum,
când deținea, alături de alți câțiva
membri ai acestei confrerii, rolul de
om permanent de legătură între
membrii disparați ai Consiliului
Guvernator – mod în care ajunsese
să-l cunoască pe prietenul și
confratele său Bernard de Tremelay
– André nu mai avea nicio îndoială
în privința viitoarei sale primiri în
rândurile cavalerilor templieri. Ea
deja un fait accompli, garantat prin
bunăvoința Consiliului Ordinului
Renașterii, acel mic grup de bărbați
puternici
care,
încă
de
la
începuturile sale, stabiliseră soarta
și orientarea Ordinului Templului,
deși majoritatea templierilor le
ignorau existența.
În ințarea ordinului cavalerilor
templieri, cu numai șaptezeci și doi
de ani înainte, în 1118, era deja o
legendă. Orice băiat destul de mare
ca să tresară ascultând povești
despre aventuri și fapte vitejești
mărețe știa că Hugues de Payens,
un războinic veteran, adunase în
jurul său un mic grup de cavaleri,
nouă la număr, cu tot cu el însuși,
și îi consacrase apărării pelerinilor
creștini din Țara Sfântă împotriva
hoardelor de tâlhari arabi care
mișunaseră ani de zile, pândindu-i
de după ecare cot al drumului.
Luându-și numele de Oștenii Săraci
ai lui Iisus Hristos, de Payens și
oamenii lui acceptaseră să facă
legămintele monahale de sărăcie,
castitate și supunere și se
adăpostiseră
în
cetatea
Ierusalimului, în niște grajduri
părăsite de pe muntele Templului,
de unde, s dând neprevăzutul și,
aparent, imposibilul, obținuseră
victorii spectaculoase împotriva
bandiților puși pe jaf, făcând ca,
pentru prima oară după cucerirea
Ierusalimului
în
anul
1099,
drumurile din acest regat să e
relativ sigure pentru călători.
Pe urmă, în mai puțin de douăzeci
de ani de la data fondării ordinului
susținut de Bernard de Clairvaux,
care redactase regulile acestuia,
izbânzile și eroismul templierilor
căpătaseră o asemenea faimă,
încât recruții se înmulțiseră,
devenind aproape imposibil de
numărat. Se bucuraseră de o largă
recunoaștere,
ind respectați în
întreaga creștinătate, mai întâi
drept
cavaleri
ai
muntelui
Templului din Ierusalim, apoi, pur
și simplu, drept cavaleri ai
Templului, cu toate că, o cial,
continuau să
e numiți Oștenii
Săraci ai lui Iisus Hristos și ai
Templului lui Solomon. În zilele
acelea, mai existau și alte ordine
militare, cele mai importante ind
cel al cavalerilor ospitalieri și cel al
cavalerilor teutoni, recent în ințat
de împăratul Barbarossa, însă
cavalerii templieri fuseseră primul
ordin de acest gen, primii călugărisoldați, și gloria lor n-avea să
pălească nicicând.
Aceasta era legenda. Adevărul pe
care îl conținea era atât de rav
cum trebuie să
e întotdeauna
adevărul unei legende. Realitatea,
un secret cunoscut numai de
inițiații din Ordinul Sionului, era că
de Payens și cei dintâi confrați ai
săi făcuseră, cu toții, parte din
confrerie, ind special trimiși la
Ierusalim, pentru a dezgropa o
comoară. Așa cum o descriau
învățăturile străvechiului ordin,
comoara fusese dusă acolo, jos, cu
unsprezece veacuri în urmă, în
momentul distrugerii Ierusalimului
și al nimicirii poporului său de
către generalul roman Titus, ul
împăratului Vespasian. Existau
diverse estimări asupra masacrului
de atunci, dar prea puțini se
îndoiau că muriseră peste șase sute
de mii de evrei și mai multe surse,
majoritatea
ind
documente
romane, pretindeau că pieriseră de
două ori pe atâția. Indiferent care
ar
fost cifra corectă, de atunci
evreii încetaseră să mai existe, ca
rasă, pe pământul lor de baștină.
Fără a contrazice toate acestea,
după cum spuneau cunoștințele
tradiționale ale ordinului, care îi
călăuziseră pe de Payens și pe
confrații săi în timpul cercetărilor
lor, un mare număr de membri ai
castei preoților evrei – moștenitorii
sinedriului, acea adunare inițială
ce conducea Templul comunității
din Ierusalim în timpul vieții lui
Hristos și a fratelui său, Iacov cel
Drept – anticipaseră tragedia și
scăpaseră de la pieire, de baia de
sânge care urmase, îngropând mai
întâi grosul lucrurilor pe care nu le
putuseră lua cu ei, înregistrările
scrise ale semenilor lor, acolo unde
nu le puteau atinge nici măcar
rapacii romani.
Părăsind
cu
bine
cetatea
condamnată, oamenii aceia, uneori
numiți
esenieni,
străbătuseră
uscatul, călătorind în grupuri mari,
dar împrăștiate, pentru a se putea
ajuta reciproc. Se îndreptaseră
către sud-vest, spre delta Nilului,
spre Cairo și Alexandria, apoi către
vest, traversând timp de câțiva ani
imensitățile
Africii,
având
întotdeauna grijă ca marea Mare
Centrală să se a e în dreapta lor,
până ce ajunseseră în dreptul celei
mai înguste porțiuni a strâmtorii și
reușiseră să treacă din Africa în
Iberia. Cu mult înainte ca aceasta
să
se numească
Spania, o
părăsiseră mergând spre nord, din
nou pe jos, și traversaseră în cele
din urmă Pirineii, pătrunzând în
Galia, unde se stabiliseră în
regiunea cunoscută acum sub
numele de Languedoc.
Știind foarte bine cine erau și ce
reprezentau, erau hotărâți să se
întoarcă într-o bună zi în țara lor
de baștină pentru a-și cere
moștenirea și pentru a dezgropa
comoara pe care o adăpostiseră
acolo. Roma îi condamnase la
moarte, așa că supraviețuirea lor
depindea de iscusința cu care
reușeau să-și ascundă adevărata
identitate. Și asta se și străduiseră
să facă, contopindu-se pe nesimțite
cu societatea instabilă și primitivă
care era Galia romană, la mai
puțin de o sută de ani după
cucerirea sa de către Iuliu Cezar.
Nu aveau de unde să știe că, până
la reîntoarcerea lor, avea să se
scurgă mai mult de un mileniu, dar
o plănuiseră, oricum, cu grijă și cu
meticulozitate.
Fiind, inițial, peste treizeci de
familii viguroase, își spuseseră,
încă de la începuturile noii lor vieți
în Galia, Familiile Prietene. Își
asiguraseră
o
integritate
a
comunității, care se încadrase cu
ușurință printre triburile din lumea
galică și care se menținuse vreme
de secole în timp ce ecare dintre
familiile
inițiale
se
mărise,
devenind
un
clan
rami cat.
Asimilarea fusese încununată de un
asemenea succes, încât, după
câteva generații, numai câțiva
dintre ei, aleși pe sprânceană – și
nimeni din afară – mai știau că
familiile lor fuseseră vreodată
iudaice.
Trecuseră la noua religie creștină,
odată cu toată lumea, când aceasta
se impusese, dar în ințaseră o
confrerie secretă, numită Ordinul
Renașterii din Sion, iar renașterea
anticipa o nouă adoptare a vechii
lor religii și a modului lor
tradițional de viață, odată ce s-ar
reîntors cu bine în căminul lor din
Ierusalim.
Bătrânii
familiilor
hotărâseră că ei înșiși, patriarhii,
aveau să e singurii membri ai
clanurilor lor care să păstreze, în
siguranță, toate cunoștințele despre
iudaismul acestora, practicându-și
pe ascuns propriile ritualuri și
propriile ceremonii, departe chiar
și de ochii și de știința celor dragi,
pur și simplu ca mijloc de protecție.
Pe măsură ce trecuseră anii, fără
incidente sau motive de îngrijorare,
iar
mult
dorita
reîntoarcere
continuase să se amâne, hotărâseră
să recruteze noi membri, pentru a
garanta transmiterea sigură a
cunoștințelor lor sacre. Câte un
singur reprezentant, de parte
bărbătească, unul și numai unul,
din ecare generație următoare a
ecăreia dintre familiile inițiale
avea să
e considerat eligibil
pentru a intra în rândurile
confreriei,
iar
oportunitatea
alegerii urma să e cântărită cu
atenție, după criterii bine de nite.
Descendenții de sex masculin ai
oricărei femei ce se mărita în afara
familiilor nu erau eligibili, dar
nimeni nu suferea din această
cauză, deoarece, cu excepția
membrilor frăției ordinului, nimeni
nu știa nimic.
Pe lângă necesitatea descendenței
directe, pe linie bărbătească, din
Familiile Prietene, elementele sine
qua non ale eligibilității erau
onoarea și integritatea, inteligența
și virtutea, hotărârea de a-și atinge
scopul și abilitatea de a păstra
secretul, întotdeauna și în orice
împrejurare. În foarte scurt timp,
pe măsură ce familiile inițiale
deveneau tot mai numeroase,
candidații corespunzători nu au
mai lipsit niciodată, așa că, dacă
într-una dintre generațiile unei
familii nu exista niciun bărbat
potrivit pentru a
ales, atunci nu
era
selectat
niciunul,
iar
eligibilitatea era transferată către
generația următoare, ceea ce nu
arunca, sub nicio formă, o lumină
nefavorabilă
asupra
familiei
respective.
Sistemul fusese pus la punct cu
multă grijă,
ind plani cat în
amănunt, și funcționase de minune
de la bun început. Din cauza
necesității de a se asigura că
ecare candidat corespundea unor
standarde foarte înalte în privința
comportamentului
și
a
aptitudinilor, procesul de căutare și
de evaluare era lent, migălos și
neîntrerupt. Nimeni nu putea
admis înainte de a împlini
optsprezece ani, dar intrarea se
făcea adesea la mult timp după
aceea vârstă, pentru că ecărui
descendent de parte bărbătească
dintr-o anumită generație trebuia
să i se ofere șansa de a
evaluat.
În primele etape, premergătoare
inițierii,
niciun
candidat
nu
înțelegea nimic din ceea ce i se
întâmpla; nu pricepea decât că era
pregătit pentru un eveniment de
seamă, care era secret, serios și
solemn, și că oamenii care îl
instruiau, mentorii și chezășii săi în
acea privință, erau acele personaje
din viața sa pentru care nutrea cel
mai mare respect. Numai după
inițiere, când era înălțat la rangul
de membru cu drepturi depline al
frăției
ordinului,
instruirea
precedentă începea să capete sens
în ochii lui și atunci realiza că el,
poate singurul reprezentant în
viață al familiei sale care făcea
parte din confrerie, era, totodată,
și singurul din familie care știa de
existența acesteia. Fapt ce era,
adesea, cel mai greu de înțeles
element al inițierii unui nou recrut:
era rupt, pentru totdeauna, într-un
sens extrem de esențial, de restul
rudelor sale, cunoscând adevărul
despre originea lui și a lor, dar
indu-i
interzis
să
li-l
împărtășească; nu-i putea lăsa nici
măcar să a e că exista o parte a
vieții sale despre care nu le putea
vorbi niciodată, care avea să se
extindă și să devină tot mai
importantă, în timp ce ei aveau să
continue să-i ignore existența și
semnificația.
Asta îl tulburase pe André de St
Clair rareori în ultimii ani, dar, în
seara aceea, reapăruse usturându-l
precum mușcătura veninoasă a
unui șarpe, ampli cată de ironia
ignoranței tatălui său în privința
problemei despre care discutaseră
de fapt. Sieur Henri de St Clair,
nobilul angevin, era extrem de
mândru de moștenirea sa și de
străvechea
și
onorabila
sa
ascendență și credea ecare cuvânt
pe care îl rostise în timp ce
susținea
că
nu
are
nicio
prejudecată în privința evreilor, iar
ul lui nu avea nici cea mai mică
îndoială în această privință. Însă
André mai știa și că, în po da
integrității și a sincerei lui
bunăvoințe, tatăl său s-ar
simțit
ultragiat dacă ar încercat cineva
să-l convingă că în vene îi curgea
sânge semit și că strămoșii săi
fuseseră preoți evrei. Mai mult
decât atât, pentru el ar
fost de
neconceput și cu totul de neînțeles
ca ul său să adere la această
credință și, având-o în vedere, să-și
dedice viața pentru a se asigura că
vechile învățături pe care le
implica aveau să își găsească locul
în lumea prezentului. Pentru
bătrân, o asemenea realitate ar
fost întotdeauna străină, iar André
nu putea decât să strângă din dinți
și să se împace cu starea de fapt,
pentru că nimic din ceea ce îi
stătea în puteri nu o putea schimba
nici măcar cu o iotă.
Povestea
dezgustătoare
cu
smulgerea dinților era su cient de
reală, dar reprezenta o mârșăvie
relativ minoră, iar André o folosise
ca să-și șocheze tatăl, făcându-l să
vadă cât de serioase erau temerile
sale. Însă știa că adevărata
ticăloșie consta în brutalitatea mai
puțin bătătoare la ochii, dar mult
mai răspândită și letală a
persecuțiilor împotriva evreilor,
prezente de-a lungul și de-a altul
Angliei în ultima jumătate de an.
Începuseră în ziua încoronării lui
Richard, pe data de 3 septembrie a
anului
precedent,
1189,
la
remarcabila cină cu participare
exclusiv masculină, pe care unii o
catalogau
drept
scandaloasă,
oferită cu ocazia acelui eveniment.
I se spusese Ospățul Holteilor și nu
fusese invitată
nicio femeie,
indiferent de rang, nici măcar
mama regelui. Către sfârșitul
festinului, când toată
lumea
mersese prea departe cu băutura,
apăruse o solie a negustorilor
evrei, cu intenția de a-i oferi daruri
noului monarh și de a-i face urări
de bine. Dar fuseseră opriți la
intrarea în sala de banchete a
regelui, li se con scaseră darurile,
apoi fuseseră despuiați și bătuți
înainte de a
aruncați în stradă,
iar mulțimea îi urmărise, ținânduse după ei până în cartierul
evreiesc al Londrei, unde se
apucase să dea foc caselor.
Nimeni nu făcuse nicio încercare
de a opri gloata decât după ce
focul se întinsese în cartierul
creștin
de
alături.
În
ziua
următoare,
Richard
ignorase
atrocitatea, cu excepția faptului că
poruncise să
e spânzurați mai
mulți bărbați care dăduseră foc
proprietăților
creștinilor.
Arhiepiscopul de Canterbury, care
era de față în momentul respectiv,
nu rostise nici măcar un singur
cuvânt
în
apărarea
evreilor
neajutorați, mulțumindu-se numai
cu un comentariu, adică subliniind
că, dacă preferaseră să nu
e
adepții lui Hristos, trebuia să se
aștepte să e tratați ca niște adepți
ai Diavolului.
Puțini
observatori
fuseseră
surprinși de faptul că,
ind
călăuziți de asemenea exemple de
milă și îngăduință din partea
regelui și a arhiepiscopului lor,
locuitorii marilor orașe din Anglia
se delectaseră, în lunile următoare,
cu orgii antisemite, setea lor de
sânge al „ucigașilor lui Hristos”
venind în sprijinul hotărârii de a
smulge Cetatea Sfântă din mâinile
sarazinilor
păgâni.
În
zilele
dinainte de Paști, cu numai o lună
înainte de întoarcerea sa în Anjou,
în timp ce se petrecuse ultima
atrocitate de proporții, André se
a ase pe drum, pentru a-i vizita pe
o țerii de intendență ai regelui din
cetatea York. Totul se sfârșise
înainte de amiaza zilei în care
intrase în oraș, dar toată lumea
continua să vorbească despre asta.
A ase că o mulțime pusă pe
răzbunare adunase și apoi hăituise
aproape cinci sute de evrei
înspăimântați – bărbați, femei și
copii – până în turnul forti cat al
Yorkului,
unde îi încercuise,
strigându-le să iasă de acolo și să-și
primească „pedeapsa”. Așteptânduse la torturi și la un masacru
în orător, bătrânii hotărâseră să
e îndurători cu ei înșiși. Toți cei
cinci
sute
de
oameni
se
sinuciseseră.
În sinea lui, André știa că
asemenea atrocități se petreceau,
din când în când, și în țara lui
natală,
dar
amploarea,
continuitatea și setea de sânge ale
dezlănțuirilor din Anglia îl făcuseră
să i se acrească pentru totdeauna
de această țară, iar aprobarea
tacită a nou încoronatului ei rege îi
distrusese cu e cacitate orice urmă
de entuziasm și orice dorință de a
mai lua parte, de bună voie, la
expedițiile lui militare. Numai
datoria sa mult mai importantă și
obligațiile sale, ca membru al
confreriei, față de Ordinul din Sion,
îl împiedicau să se retragă de nitiv
din campanie și din slujba regelui
Angliei, dar, chiar și așa, știind cât
de important era tot ce făcea în
folosul ordinului, tânărului de St
Clair nu îi era nicidecum ușor să își
înfrângă repulsia și să păstreze o
spoială de entuziasm.
Zgomotul
de
mișcare
din
apropierea
sa
îi
întrerupse
gândurile, așa că se răsuci, privind
dincolo de santinela din partea
opusă a platformei din vârful
turnului, într-un colț unde i se
alăturase un alt bărbat. Auzea
vocile mai degrabă ca un murmur,
dar, când se uită într-acolo, André
văzu că nou-venitul o pornise către
el, silueta conturându-i-se pe
fundalul luminii împrăștiate de
coșul pentru foc al străjerului. Își
îndreptă spatele și se ridică în
picioare exact la timp pentru a-l
recunoaște pe însoțitorul său din
Orléans, Bernard de Tremelay, care
îi salută cu o ridicare din
sprâncene.
— De St Clair? Credeam că dormi
deja buștean, după cât drum am
străbătut călare în aceste ultime
câteva zile.
— Atunci e clar că mă crezi mai
puțin rezistent decât tine. De ce nu
ești în pat?
— Am fost, dar n-am reușit sadorm. Presupun că am prea multe
în minte. Ziua de mâine o să vină
destul de repede, dar m-am gândit
c-aș putea s-o mai țin puțin pe loc,
cât rămân treaz. Așa că, la ce
meditai aici, sus, de unul singur?
André își utură mâna, în semn
de rămas-bun, către santinela care
îi privea, apoi îl urmă pe de
Tremelay în josul treptelor înguste
ce coborau către creasta pietruită a
zidului de sub creneluri, amânânduși răspunsul până când ieșiră din
câmpul vizual al străjerului.
— Apartenența la confreria
noastră ajunge uneori să te coste
foarte mult.
Începuseră să coboare următorul
grup de trepte, dar de Tremelay se
opri și se întoarse, uitându-se în
sus, către André, care venea în
urma lui.
— Tatăl tău, iarăși?
André dădu din cap.
— Păi, e adevărat, frate. Te costă.
Dar, când descoperi că te frămânți
din cauza asta, adu-ți aminte ce-ți
spun: exact atunci când ai impresia
că prețul e de nesuportat, lucrurile
se pot înrăutăți. Și se înrăutățesc,
fără greș. Crede-mă, disperarea e
singurul drum care ne-a mai rămas
deschis.
Apoi scoase un hohot de râs
homeric și reîncepu să coboare.
— Bernard, sincer vorbind, ți-a
mai spus cineva vreodată că ești o
adevărată scârnăvie?
— Da, mi-au mai spus câțiva. De
data asta, de Tremelay nu se opri,
ci lăsă cuvintele să-i alunece peste
umăr. Dar, atunci când ești o
scârnăvie, oamenii te ocolesc, mai
degrabă decât să riște să te calce în
picioare. Crede-mă și în privința
asta.
Râse din nou în timp ce ajungeau
la baza scării, apoi prinse în pumn
tunica lui André și îl trase ușor, dar
ferm în întunericul din partea
laterală a treptelor, unde nu
puteau fi nici văzuți, nici auziți.
— Ține minte asta de acum
înainte, ăcăule, spuse el, cu o
voce joasă în care nu se simțea
nicio urmă de umor, și n-o uita
niciodată. Peste câteva zile, când
vom ajunge la Vézelay, o să i
primit o cial în cercul exterior al
templierilor, ca postulant. Pe urmă,
dacă ai grijă să nu calci strâmb și
să-ți îndeplinești îndatoririle, o să
ajungi novice și, în cele din urmă,
toate lucrurile ind echilibrate, o
să sfârșești prin a deveni cavaler
plin al Templului, având acces la
toate secretele și la așa-numitele
cunoștințe sacre. Spui că acum ți-e
greu să păstrezi secretele față de
tatăl tău? Ei, peste câteva zile
di cultatea asta o să ți se pară o
nimica toată. Așteaptă până când o
să intri în Ordinul Templului și o să
i izolat printre oameni ale căror
gânduri sunt străine față de tot ce
știi și ce crezi. Așteaptă până când
o să te pomenești zbătându-te în
mijlocul
ignoranței pline
de
încăpățânare și al prostiei fără
rezerve pe care o s-o descoperi
printre cei cărora o să li te alături,
unde cavalerii sunt ferm convinși
că sunt aleșii lui Dumnezeu și elita
lumii – și mulți dintre sergenții lor
sunt de aceeași părere – și n-o să
poți su a nici măcar un singur
cuvânt despre adevărul pe care îl
știi: că ordinul lor sacru și secret a
fost născocit de confreria din care
faci tu parte, pentru a păzi tainele
ei sacre.
Întreaga ta viață în mijlocul lor
va
o minciună, iar sarea și
piperul ei îți vor roade conștiința
ori de câte ori vei trezit la miezul
nopții, ca să te rogi, îndeplinind un
ritual care, pentru tine, nu conține
niciun adevăr. O să știi totul mai
bine decât ei, dar n-o să poți face
altceva
decât
să
te
supui,
îndeplinind
ritualurile
lor
falsi cate, și n-o să poți niciodată
să rostești vreo vorbă ca să
protestezi sau ca să te plângi. De
aceea îți spun că asta ar putea să-ți
facă într-adevăr, greutăți. Și că,
spre deosebire de problemele
minore pe care le ai cu tatăl tău,
acele di cultăți vor
adevăratul
preț al apartenenței la confreria
noastră. Bineînțeles că, din fericire,
izolarea ta n-o să dureze o veșnicie.
Imediat ce o să treci prin toate
încercările și o să îndeplinești toate
condițiile pentru a deveni membru
plin, restricțiile vor
îndepărtate
în ceea ce te privește, iar acei
membri ai Templului care fac parte
din propria noastră frăție vor avea
grijă ca, prin însărcinările pe care
le vei primi, să ne i de cel mai
mare folos. Rânji din nou,
strângându-l pe St Clair de umeri.
Dar, deși n-am luat niciodată parte
la o adunare a templierilor, îți
promit că următoarele tale luni vor
fi cu adevărat îngrozitoare.
— Da. André oftă. Am fost
avertizat deja în privința asta. Dar
țin să-ți mulțumesc pentru evidenta
încântare cu care mi-ai reamintit ce
mă așteaptă.
— Te așteaptă, André, dar, când
vom ajunge la Outremer, se va
sfârșit deja și te vei
întors în
lumea celor vii. Acum urcă-te-n pat
și trage un somn bun, ca să-
ntâmpini ziua de mâine cu
vioiciune. Se spune c-o să plouă,
așa c-o să mergem într-un pelerinaj
îndelungat și umed până la
Vézelay, și-o să avem de îndurat
multă mizerie până ce-o să ne
simțim din nou confortabil.
•
Soarele dimineții se ridică,
orbitor,
deasupra
piscurilor
înzăpezite ale Alpilor, conturate în
depărtare, către est, scăldând în
lumină imensul drapel al Ordinului
Templului, care se înălța, mândru
și solitar, pe creasta dealului ce
domina câmpia din jurul orașului
Vézelay, re ectând razele ce îți
luau ochii. Steagul nu utura în
bătaia lină a brizei, precum
celelalte, din mijlocul mulțimii de
la poale. Atârna, țeapăn, cu
greutăți agățate de partea de jos,
în vârful unui stâlp extrem de înalt,
permițându-i crucii roșii, cu brațe
egale și vârfuri egal ascuțite, să se
proiecteze,
reliefându-se,
provocatoare și de neconfundat, pe
fondul de un alb imaculat,
proclamând importanța deosebită
a ordinului. Sub el se a a garda
o cială, alcătuită din zece cavaleri
în armură, cu mantii albe, în jurul
căreia se desfășura, ordonat,
trasând
contururi
uniforme,
dreptunghiulare, pe întreaga culme
a dealului, amestecul compozit al
membrilor ordinului: cavaleri și
sergenți ai Templului, majoritatea
noi și nepuși la încercare, recrutați
de curând pentru a-i completa
rândurile rare ate după pierderile
tragice din Outremer.
Acolo, în formație, erau aliniați
peste
o
mie
de
luptători,
întinzându-se în josul pantei, în
fața primei linii a corturilor lor, și
mai puțin de o sută dintre aceștia
luaseră vreodată parte la o luptă
adevărată. Cavalerii din mijlocul
lor, mai puțini de șase la ecare
douăzeci de oameni, purtau tunici
albe, simple, având drept blazon
nu crucea neagră a Templului, ci
pe cea lungă, de un roșu
strălucitor, emblema misiunii lor
din Țara Sfântă. Ceilalți, sergenții
ordinului, aveau aceeași cruce pe
tunicile maronii, la fel de simple,
cu excepția sergenților seniori,
plasați la intervale regulate, ale
căror tunici erau negre, ca simbol
al rangului lor.
Mai jos decât templierii și în fața
lor, restul oștirilor creștine se
agitau și se învolburau ca un lan de
grâne în bătaia unui vânt puternic,
cu excepția faptului că niciun lan,
oricât de bogat în ori de câmp, nu
ar
putut etala o asemenea
abundență de culori. Acopereau
întreaga câmpie și se întindeau
către micul oraș Vézelay, ascuns, în
depărtare, în spatele unei păduri
de corturi și de pavilioane. În
dreapta
templierilor
vigilenți,
stăteau, în paralel, oștenii lui
Richard Plantagenet, un grup
compact lângă altul, călare și pe
jos, printre care erau împrăștiate,
ici și colo, formațiunile de
arbaletrieri și de arcași ai regelui,
ușor de identificat datorită culorilor
lipsite de strălucire ale straielor și a
lipsei armurii exterioare. În cadrul
acelei oștiri, culorile individuale ale
diverselor grupuri se puteau
distinge în mijlocul agitației din
jur: steagurile de culoarea vinului
roșu ale Burgundiei stăteau,
neclintite, de-a lungul șirului celor
de un albastru-închis, intens, ale
Aquitaniei, în spatele cărora se
zăreau cele negre cu stacojiu din
Anjou, alături de cele cu dungi
albastre și albe, cele în nuanțe
palide de verde și cele galbene cu
roșu din Bretania și Normandia și,
desigur, leii aurii ai Angliei
Sfântului Gheorghe, pe fundalurile
lor de un roșu aprins, uturând
deasupra tuturor pe un steag
enorm de mătase susținut nu de o
față bisericească oarecare, ci de
nici mai mult, nici mai puțin decât
arhiepiscopul
Baldwin
de
Canterbury, care adunase personal
o oaste de trei mii de velși, în
majoritate arcași, ce se alăturase
forțelor lui Richard.
Vizavi de această panoplie și
aliniate în stânga templierilor,
erau trupele lui Filip August și ale
aliaților săi. Potrivit cu prestigiul
unui monarh al Franței, stindardul
lui regal, crinii aurii pe fundal
albastru precum cerul ai Casei
Capet, părea să e cel puțin tot
atât de imens precum al aliatului
său englez, iar în spatele acestuia
se îngrămădeau cele în culorile
principalilor săi aliați și vasali,
printre care se a a elita nobilimii
creștine. Ieșeau în evidență culorile
strălucitoare ale lui Étienne, conte
de Sancerre, așa cum prezisese
Richard, cu un an în urmă, că avea
să se-ntâmple. La fel erau și cele
ale contelui Filip de Flandra și ale
lui Henri, conte de Champagne,
nepoți ai celor doi regi, însoțiți de
o întreagă cavalcadă de nobili
francezi mai mărunți. Germanul
Louis, margraf de Thuringia, îi
împrumutase
regelui
Franței
culorile sale, așa cum făcuseră și
numeroși cavaleri din Danemarca,
Ungaria și Flandra. Iar episcopii
erau pretutindeni, în mijlocul
mulțimii din ambele părți, mulți
dintre ei ind strânși, în rugăciune,
într-un grup imens dintre cele două
oștiri, însă alții, cu mult mai
numeroși, se a au în corpurile de
oaste, purtând armuri peste și sub
veșminte,
ind gata de război,
însetați de sângele oricărui sarazin
destul de neghiob ca să se apropie
atât de mult, încât să ajungă la
îndemâna lor.
André de St Clair admira
spectacolul privindu-l de pe o
movilă situată în partea din față a
formațiunii templierilor, cu mai
multe lungimi de cal înaintea
primului rând, avându-l în stânga
pe superiorul său direct, fratele
Justin, maestrul novicilor. Justin
era un veteran încruntat, cu chipul
îndârjit, care duhnea a brânză
râncedă de capră. De St Clair
stătea la două lungimi de cal
distanță de el, dar mirosul
înțepător
al
bărbatului
mai
vârstnic
amenința
să-i
taie
răsu area la ecare respirație. La
rândul său, fratele Justin era
ancat, în stânga, de comandantul
taciturn
al
corpului
lor
expediționar, Étienne de Troyes, un
personaj
legendar
datorită
austerității sale și a intoleranței
față de spectacolele publice de
genul celui la care asistau. De
Troyes era ceea ce frații lui André
din Ordinul de Sion numeau un
Mistreț al Templului – un sanglier
templier. Nu făcea parte din
Ordinul Renașterii și, drept urmare,
nu știa nimic și nu avea nicio
suspiciune legată de existența
acestuia.
Ca mulți alții din tagma sa, de
Troyes, unul dintre templierii cu
rangul cel mai înalt de pe toate
teritoriile francilor care alcătuiseră
cândva Galia, era cu desăvârșire
intolerant față de oricine și orice
nu făcea parte din lumea lui, iar în
lumea restrânsă din apropierea sa
nu exista decât o singură entitate
semni cativă: Ordinul Templului.
Orice
stătea
în
calea
devotamentului său erbinte față
de Templu și de interesele acestuia
nu putea tolerat. Însă, cu această
ocazie, oricând de mult i-ar
displăcut
constrângerile,
Sieur
Étienne nu putea să ignore cu
dispreț cele ce se petreceau
dedesubt și să se retragă. Era
Maestrul Templului din Poitou,
singurul o țer senior prezent la
Vézelay în ziua aceea, și avea,
așadar, responsabilitatea de a
observa tot ce se petrecea. Templul
nu datora și nici nu acorda
loialitatea și supunerea sa vreunui
rege sau senior vremelnic. Acestea i
se cuveneau, în întregime, papei de
la
Roma,
iar
reprezentanții
papalității erau de față în ziua
aceea, în calitate de emisari
personali ai Sfântului Părinte, deși
aveau să lupte alături de cei doi
regi prezenți acolo, împotriva
dușmanilor lor comuni, sarazinii.
În dimineața aceea, fratele Justin
îl desemnase pe de St Clair drept
curier, pentru că avea nevoie de
cineva care să-i ducă mesaje și să
adune informații despre și de la
oricine din oștirea de dedesubt.
Toată lumea știa că numirea era
neobișnuită, deoarece de St Clair
era un simplu novice, primit în
ordin cu numai două zile în urmă,
dar nimeni nu era surprins indcă
Justin pro ta de relația lială a lui
André cu maestrul de arme al
trupelor, dobândind astfel un
avantaj care sărea în ochi. În
spatele lor, ținuți în frâu de
disciplina
impusă
în
timpul
antrenamentelor, templierii aliniați
păstrau o tăcere deplină, singurele
zgomote ind cele făcute de foiala
neîncetată a cailor, care stătuseră
prea mult timp nemișcați. Prin
contrast, zgomotul trupelor masate
în fața lor era haotic, murmurul
gros a o sută de mii de glasuri ind
acoperit de ordine neinteligibile de
la distanța aceea, strigate cu voce
mai puternică, uneori stridentă, și
de
sunetul
neîntrerupt
al
trompetelor și al cornilor. Calul lui
André bătu din picior și necheză,
trăgându-se mai aproape de
bidiviul
fratelui
Justin
și
împotrivindu-se
îndemnului
hățurilor când, aproape revoltat de
duhoarea celuilalt, el încercă să-l
aducă înapoi.
— Unde e tatăl tău? Nu-l văd.
Ignorând prezența încruntată a
comandantului lor de pe teren,
a at în stânga sa, fratele Justin
vorbise tăios, din colțul gurii, fără
a-și întoarce capul și, ca răspuns,
fără să știe ce îi era îngăduit sau nu
într-o asemenea situație, André se
aplecă și își răsuci încet capul spre
dreapta, pentru a privi în josul
râpei, către locul unde stindardul
Sfântului
Gheorghe
utura
deasupra unei grămezi vânzolite de
trupuri, umane și cabaline, în
armuri strălucitoare, ceea ce
transforma într-o imposibilitate
orice încercare de a identi ca pe
cineva.
— E undeva, acolo, frate Justin.
Ar trebui să
e în centru, în
mulțime. Trebuie să
e. A
organizat toate astea în partea
regelui Richard – protocolul, modul
de acțiune, ierarhia, totul – așa că
trebuie să fie acolo, undeva.
În timp ce de St Clair vorbea,
Étienne
de
Troyes
înjură,
dezgustat. Își pierduse răbdarea
urmărind ceea ce se întâmpla în
depărtare.
Cu
nemulțumirea
radiindu-i puternic din tot trupul,
își întoarse calul smucind cu
sălbăticie de hățuri și îi în pse
pintenii în coaste, îndemnându-l să
urce dealul. Fratele Justin îl urmări
cu coada ochiului înainte de a
răsu a zgomotos și a vorbi din
nou, cu ceea ce părea să e vocea
lui obișnuită.
— E clar că mareșalul nu e
mulțumit de cele petrecute acolo,
jos. Nici noi n-ar trebui să m.
Putem vedea tot ce e de văzut, cu
excepția lucrurilor pe care ne
dorim să le vedem – și aici este
inclusă acțiunea – dar înțelegem ce
se petrece? Singurul lucru pe care-l
recunosc fără dubiu e grămada aia
imensă, fără nimic sfânt, de
episcopi plini de giuvaieruri, a ată
acolo, în mijloc, între două armate,
așteptând să-și joace rolul în toată
mascarada. Dacă măcar jumătate
din bastarzii ăia ecari și patetici
au primit îngăduința să se roage
pentru noi, o să murim de
bătrânețe înainte de a apuca să
coborâm de aici, de pe deal.
De St Clair fu uluit auzind astfel
de vorbe din gura maestrului
novicilor, dar avu înțelepciunea de
a nu se trăda. În ciuda acestui fapt,
simți, totuși, nevoia să spună ceva,
așa că își drese glasul.
— N-avem de ce să ne temem
prea mult de asta, frate Justin.
Acolo, jos, Richard Plantagenet e
cel care conduce totul. Nu-i
îndrăgește pe înalții prelați mai
mult decât tatăl său. Episcopii se
vor ruga, dar o vor face cu toții o
dată, când va sosi momentul
rugăciunii.
Maestrul novicilor mormăi, dar nu
dădu niciun alt răspuns, evident,
aducându-și aminte că stătea de
vorbă, pur și simplu, cu un nimeni.
Însă mai târziu adăugă, pe
neașteptate:
— Da, probabil că așa vor face.
Episcopul de Lyon o să-i conducă,
iar abatele de Vézelay o să-i dea o
mână de ajutor.
Îi întrerupse un zgomot de copite,
când unul dintre cavalerii seniori,
căruia André nu-i a ase încă
numele, se avântă către ei și își
struni calul în stânga fratelui
Justin, vorbindu-i ca și cum St Clair
nici n-ar fi existat.
— Ce se întâmplă acolo, jos? De
Troyes e mai furios ca o mâță udă.
— Știu că e furios, dar acolo nu
se-ntâmplă nimic. El nu poate
suporta, pur și simplu, irosirea
timpului. Asta ar scoate din sărite
până și un sfânt. Jos sunt o sută de
mii de oameni și toți trebuie să
plece astăzi, dar sunt scufundați
până la subsuori într-o mare de
episcopi care gâfâie de nerăbdare
să se mai roage o dată.
Celălalt cavaler horcăi și scuipă.
— Aceste ultime trei zile au fost
un vis de prelat – o mesă
neîntreruptă, istovitoare, cu fast,
cu rugăciuni psalmodiate și nori
învârtejiți de tămâie. Dar ce e prea
mult strică. Acum e timpul să
strângem corturile, să încărcăm
toate căruțele, să-nșiruim oștile și
să pornim la drum.
Își întoarse privirea și îl văzu pe
de St Clair, dar îl ignoră imediat,
ca și cum n-ar
avut nicio
importanță, apoi dădu din cap
către maestrul novicilor.
— Ține minte ce-ți spun. Sau
coborâm de pe dealul ăsta și
suntem pe drum azi la amiază, sau
Richard Plantagenet o să
e
excomunicat. Își coborî vocea până
la un mormăit cinic. Și, cum Sfânta
Mamă Biserica se bizuie pe el ca să
conducă această campanie, să-i
radă de pe fața pământului pe
Saladin și pe sarazinii lui și să
recucerească Țara Sfântă în numele
Romei, excomunicarea nu pare
posibilă.
— De Chateauroux!
Vocea venea de pe înălțimile din
spatele lor, trosnind ca niște pietre
sfărâmate, și cavalerul de lângă
fratele Justin își îndreptă spatele
cu o tresărire.
— Rahat! Rămâi cu un ochi întracolo. Vezi dacă deslușești vreo
mișcare între cele două tabere.
Orice. Sunt aici, frate mareșal!
În
semn
că
auzise,
de
Chateauroux scoase un strigăt, apoi
smuci de hățuri, întorcându-și
spectaculos calul, care se ridică în
două picioare și căruia îi dădu
pinteni înainte să atingă din nou
pământul cu copitele din față,
părând să nu aibă câtuși de puțin
dorința
de
a-și
atrage
nemulțumirea lui de Troyes.
Cu coada ochiului, André îl văzu
pe fratele Justin urmărind plecarea
celuilalt bărbat, apoi răsucindu-se
către el.
— Tu rămâi aici, îi spuse,
mormăind, și, dacă observi că se
schimbă ceva acolo jos, dacă
zărești orice fel de mișcare a unui
grup numeros, trimite după mine.
André îi auzi tropotul calului în
timp ce o lua pe urmele lui de
Chateauroux, dar nu se strădui să-l
urmărească din priviri. Simțea că,
stând acolo unde stătea, ieșea deja
în evidență, el, un simplu
postulant, nici măcar novice, care
se bucura însă de un tratament
preferențial. Nu remarcase nimic
care să trădeze vreun resentiment
al camarazilor lui, dar era su cient
de perspicace pentru a bănui că era
posibil să existe, ascuns sub o
aparentă indiferență, și nu voia să
înrăutățească lucrurile părând să
caște gura prostește sau să se
fălească.
Fratele Justin se reîntoarse
repede, după un răstimp în care jos
nu se clintise nimic.
— Tu, de St Clair. De Troyes vrea
să se ducă jos, în calitatea sa
o cială de mareșal, să le dea
pinteni trântorilor. Tu trebuie să
cobori, să-l găsești pe tatăl tău,
maestrul de arme, și să-l anunți că
mareșalul Templului vrea să
discute, fără martori, cu cei doi
monarhi. Crezi că te descurci? Vezi
bolovanul ăla, de acolo? adăugă,
după ce sarcasmul său nu stârni
nicio reacție din partea lui André.
— Da, frate Justin.
Bolovanul, a cărui prezență părea
inexplicabilă, era atât de mare,
încât nu putea trece neobservat, o
stâncă izolată, de dimensiuni
gigantice, ce îi transforma în pitici
pe cavalerii călare din umbra ei.
— Te duci într-acolo și-ți cauți
tatăl, dar pleci însoțit de o escortă,
ca un sol o cial al mareșalului,
călărind sub stindardul în alb și
negru.
Se răsuci în șa, își îndesă două
degete în gură și scoase un uierat
sonor, făcându-l să tresară surprins
pe un tânăr cavaler a at în spatele
lui, cu mâna încleștată pe lancea
lungă ce purta în vârf amura
triunghiulară a escadronului său.
— Tu, vino încoace, îi strigă, apoi
rămase în așteptare, cu brațul
întins, până ce tânărul stegar se
apropie și i se alătură supus.
Spre
deosebire
de
marele
stindard, amura mică era steagul
de luptă al Templului – o cruce
neagră, simplă, cu brațele egale,
pe fond alb – și dreptul de a-l purta
reprezenta o mare onoare, pentru
dobândirea căreia se întreceau
frații de rând din ecare escadron.
Fratele Justin dădu scurt din cap,
ca apreciere pentru curtoazia
stegarului, apoi, fără să-l slăbească
din ochi, își îndreptă degetul mare
către de St Clair.
— Frate, am pentru tine o
însărcinare
suplimentară.
Vei
călări
până
jos,
în
vale,
escortându-l pe acest sol, care, deși
nu e decât un postulant, are calități
bine ascunse. O să-l anunț pe
comandantul tău de escadron unde
ești și de ce. Se întoarse apoi spre
André. Cât despre tine, imediat ce
îți îndeplinești misiunea și a i
unde preferă regii să-l întâlnească
pe mareșal, te urci în vârful
bolovanului de acolo, de jos, și ne
faci semn cu stindardul ăsta.
Pentru tabăra englezilor, îl ții în
mâna dreaptă, iar pentru a
francezilor, în stânga. Dacă preferă
să se întâlnească între cele două
oști, în apropierea episcopilor, îl
ridici
deasupra
capului
cu
amândouă mâinile. O să am aici
cei mai ageri ochi, pregătiți să te
urmărească, iar tu o să ieși în
evidență, cu giulgiul tău de
fecioară.
Vorbea despre rasa postulantului,
încă nouă și strălucitor de albă,
purtată de André. El dădu din cap,
fără să spună nimic.
— Faci semnul tu însuți, ai
înțeles? Crucea roșie a stegarului se
poate pierde din vedere printre
toate celelalte de acolo.
Se răsuci din nou către purtătorul
stindardului.
— Tu ai înțeles? Îi dai steagul tău
și-l lași să-l folosească pentru
semnalizare. E important. Ți-e
clar?
— Da, messire. Îi dau stindardul
pentru semnalizare. Dar o să-l
primesc înapoi?
Fratele Justin își trase capul spre
spate, de parcă ar fi fost pălmuit.
— Da, sigur că da. Pentru numele
lui Dumnezeu, e un steag, nu un
toiag. Ezită, apoi fornăi zgomotos
și i se adresă iarăși lui André.
Imediat ce ne faci semn, mareșalul
și escorta lui pornesc către punctul
de întâlnire, în timp ce tu te întorci
aici și îmi dai raportul. E limpede?
Atunci pleacă, nu mai pierde
timpul. Mareșalul de Troyes o să
se-agite în așteptarea unei vești de
la tine.
De St Clair dădu din cap și o
porni pe urmele escortei, în timp
ce, săltându-și scutul, stegarul
strânse mai tare frâul în mâna
stângă, își înălță lancea ca să
salute cu stindardul și dădu pinteni
calului, luând-o înainte, în josul
dealului.
•
De St Clair se întoarse peste două
ore și, când ajunse pe culmea
dealului, observă, în primul rând,
că, în absența sa, începuse
strângerea taberei; toate corturile
fuseseră demontate și împachetate
pentru drum. Îl salută pe maestrul
novicilor, care îi permise imediat
să plece, cu o zvâcnire nepăsătoare
a mâinii. Fără să stea pe gânduri,
André îl părăsi, recunoscător,
alăturându-li-se celor cincisprezece
tinere speranțe, atât postulanți, cât
și novici, lângă care avea să-și
ducă traiul în viitorul apropiat.
Printre ei nu se a a niciun viitor
frate sergent; făceau parte, cu toții,
din tagma cavalerilor și e că își
dobândiseră deja acest rang, e că
ajunseseră cu pregătirea într-un
stadiu foarte avansat, erau cel
puțin scutieri. Li se spusese că
încorporarea
lor
o cială,
în
calitate de novici, urma să aibă loc
în catedrala din Lyon și că, până
ajungeau acolo, aveau să poarte, în
continuare, veșmântul fără nicio
formă, cunoscut sub numele de
giulgiul fecioarei. Iar până ce
aveau să
e acceptați, în mod
o cial, ca novici, trebuiau să
continue să se comporte, și să e
tratați, ca niște servitori în slujba
ordinului. Se proceda astfel în
conformitate
cu
obiceiurile
Templului și niciun postulant nu
era nemulțumit de soarta sa. Lyon
se a a la o distanță de cinci zile de
marș către sud-est față de Vézelay,
ceea ce însemna că, înainte de
sfârșitul săptămânii, aveau să e
trimiși pe calea către statutul de
cavaleri ai Templului.
Ca vârstă, erau cuprinși între un
adolescent greoi, cu picioare
strâmbe, de vreo șaisprezece ani, și
un bărbat cu înfățișare serioasă și
ten întunecat, cam de-o seamă cu
André, primit printre postulanți
odată cu el, în cadrul aceleiași
ceremonii, cu două zile în urmă,
dar cu care nu mai schimbase nicio
vorbă de atunci. Acum, când de St
Clair se apropie în tăcere,
așezându-se lângă el, omul i se
adresă cu voce scăzută, vorbind în
colțul buzelor și având grijă să nuși miște cumva capul, atrăgând
astfel atenția.
— Ce-a fost asta? Un postulant
călărind escortat de un stegar?
Cine ești?
— Mă numesc de St Clair. André.
— Ah! Știu cine ești. Te-au trimis
cu o solie la tatăl tău.
André se încruntă, întrebându-se
ce sugerase tonul comentariului.
Sunase a amărăciune sau, poate, a
cinism. Răspunse, totuși, cu voce
egală.
— Așa e. Nu ești de acord cu asta?
— Nu e treaba mea. Eram curios,
pur și simplu. Nu te simți jignit de
lipsa mea de bune maniere. Sunt
franc.
De St Clair aruncă o privire
grăbită într-o parte, către celălalt,
ind aproape convins că deslușise
veselie în glasul lui, dar nu văzu
nici urmă de zâmbet.
— Cine ești?
— Mi se spune Eusebiu, după
numele sfântului. Mama era o
femeie cucernică. Sunt din Aix.
Provence.
— Ah! Asta explică accentul tău
ciudat. Mă bucur de cunoștință. Eu
sunt din Poitou.
Îl văzu pe celălalt înclinându-și
foarte ușor capul și amuțiră
amândoi, stând țepeni în vreme ce
un sergent trecu prin dreptul lor,
plimbându-și încruntat ochii de la
un om la altul. După plecarea lui,
Eusebiu înclină dintr-o sprânceană
și trase cu coada ochiului în jos,
către punga de piele legată de
centura lui André.
— Ce e în pungă? întrebă, cu
voce scăzută. N-o aveai când ai
plecat în josul dealului.
— Vigilentule!
André zâmbi în sinea sa, intrigat.
Străinul părea perspicace, cu o
logică bună, inteligent, și putea
chiar fermecător.
—
Smochine
uscate,
cu
complimentele lui Tristan Malbec,
cantinierul regelui Richard.
Tristan Nas Strâmb, cum i se
spunea, era șeful intendenței oștirii
lui Richard, dar, cu mult timp
înainte, fusese intendentul lui
Aliénor de Aquitania, vreme de ani
întregi, până când ea fusese
întemnițată în Anglia, iar el trecuse
în serviciul fiului ei.
Bărbatul pe nume Eusebiu zâmbi,
la rândul său.
— S-ar părea că îl cunoști foarte
bine pe cantinier.
— Destul de bine ca să intru
nepoftit în casa lui. Îl cunosc
dinainte de a învăța să merg și, ca
prieten al mamei și al tatălui meu,
mi-a dat dulciuri și delicatese încă
și mai înainte. M-a avertizat să nu
mănânc toate astea dintr-odată,
indcă s-ar putea să treacă ani
întregi înainte de a mai vedea
altele. O să-ți dau una mai târziu,
dacă vrei.
Eusebiu se uita x înainte, dar
dădu din cap.
— Mulțumesc. O să-mi facă
plăcere. N-am mai mâncat o
smochină de câțiva ani. Așadar, ce
se întâmplă acolo, jos? Și unde e
mareșalul?
Tăcu din nou când sergentul, care
își terminase inspecția,
făcu
stânga-mprejur și o porni iarăși
spre ei, aruncând câte o privire
ecărui om și sperând, fără nicio
îndoială, să găsească pe cineva
care să-i ofere un motiv pentru a o
face pe tiranul. Deși neo ți,
niciunul nu era su cient de naiv
pentru a-i oferi cel mai mic prilej
de nemulțumire și, când mai avea
puțin până să ajungă la jumătatea
formației,
cineva
îl
strigă,
întrerupându-i
minuțioasa
examinare a oștenilor. Din felul în
care se îndepărtă, în goana calului,
pentru a răspunde invitației,
înțeleseră cu toții limpede că era
tot atât de bucuros să-i părăsească,
pe cât erau ei să-l știe plecat. Cu
toate acestea, în afară de o ușoară
agitație, niciunul dintre postulanți
nu se mișcă, iar de St Clair fu
singurul care începu să vorbească,
cu voce încă înceată, numai pentru
urechile lui Eusebiu.
— Jos s-a terminat totul, spuse, ca
și cum ar
vorbit despre asta tot
timpul, mulțumită lui de Troyes,
mareșalul nostru fără simțul
umorului. Începând din clipa în
care i-a salutat prima oară pe cei
doi regi, a fost nevoie de mai puțin
de o oră ca să e organizată slujba
de încheiere, scurtă și solemnă, cu
un singur Te Deum cântat înainte
de binecuvântarea
nală. Apoi
trompetele au început să sune
adunarea. În momentul de față,
deși noi ne a ăm în ultimele
rânduri și n-avem cum să vedem
asta, oștile se pun în mișcare – și
până la amiază mai avem mai bine
de o oră. Cred că e remarcabil.
— Hmm. Eusebiu aruncă o privire
spre de St Clair, apoi își întoarse
ochi în direcția unde se cuvenea să
se uite. Mie mi se pare remarcabil
că n-am idee despre ce vorbești. De
ce e atât de extraordinar că oștile sau pus în mișcare?
— Pentru că, în ultimele două
zile, părea din ce în ce mai puțin
probabil c-o vor face vreodată.
Regii, Filip și Richard, nu se
înțelegeau, nu reușeau să cadă de
acord în nicio privință. Două zile
de tratative neîntrerupte nu i-au
apropiat cu nimic de un acord. Dar,
după spusele tatălui meu, azinoapte au obținut mai multe
rezultate, cel puțin în aparență.
Regii au convocat un consiliu
secret, care a continuat până spre
miezul nopții, sub pază strictă, iar
Richard a jurat că oastea o să plece
azi către Lyon, indiferent ce s-ar
întâmpla, și că nimeni n-o să se
culce până ce nu se vor înfăptui
toate planurile întocmite de
episcopi. Și așa a fost.
Sunetul unei goarne le atrase
atenția și sergenții mai mici în grad
începură să umble în sus și-n jos
printre
rânduri,
aranjând
formațiile și pregătind pe toată
lumea
să
părăsească
vârful
dealului. O vreme nu mai vorbiră,
concentrându-se cu toții asupra
retragerii în ordine. Abia după ce
escadronul o porni, călare, de-a
lungul coastei dealului, ind încă
mult deasupra imensului spectacol
oferit de oștile ce se scurgeau,
învârtejindu-se, prin valea de sub
ei, reușiră cei doi să-și reia
conversația, Eusebiu ind din nou
cel care deschise vorba, după ce se
uită în jur, asigurându-se că niciun
ofițer nu-i vedea și nu-i asculta.
— Așadar, adunarea de noaptea
trecută. La ce rezultat a ajuns?
— La o înțelegere, răspunse
André, păstrându-și vocea joasă, cu
toate că zgomotul coloanei în
mișcare, cu tropotul copitelor, cu
zăngănitul armurilor și al armelor
și cu scârțâitul șeilor de piele,
împiedica pe oricine să tragă cu
urechea. Un tratat o cial de
prietenie, de bunăvoință reciprocă
și de încredere, totul semnat,
parafat cu sigilii și având drept
martori o armată de preoți. O
încetare solemnă a ostilităților.
Anglia, inclusiv tot teritoriul
provinciilor Anjou, Poitou și
Aquitania, alături de celelalte
domenii
care
aparțin
Casei
Plantagenet, se va a a, de acum
înainte, în pace cu Franța și aliații
ei, renunțând la orice con ict atâta
vreme cât cele două țări sunt
angajate, împreună, în slujba
Domnului
Dumnezeu.
În
eventualitatea în care unul dintre
monarhi va
ucis înainte de
sfârșitul războiului, celălalt va
prelua comanda oștilor sale și își
va dubla eforturile în numele lui
Hristos și al S ntei Biserici. Dacă
oricare dintre ei va încălca
înțelegerea, va
excomunicat, iar
episcopii din ambele țări vor
atesta, împreună, justețea acestei
pedepse.
— Tu, de-acolo! Tu, care dai din
buze! Sper că te rogi, vierme, dar,
chiar și așa, fă-o în tăcere. Ajunge
să-ți mai văd o singură dată buzele
mișcându-se și o să muncești în
plus la latrine luna viitoare. M-ai
auzit?
— Da, frate sergent.
André își păstră chipul lipsit de
expresie. Niciunul dintre ei nu-l
văzuse pe sergent apropiindu-se,
dar acum, după ce acesta îl
observase pe André, cei doi
deveniră adevărate exemple de
supunere. În următoarele patru
ore, până când ajunseră în locul
unde aveau să poposească peste
noapte, se purtară exact așa cum
trebuia, fără nicio încercare de a
mai sta de vorbă. Ca urmare, între
ei se în ripă o prietenie care
prinse din ce în ce mai mult contur
în restul zilei.
După cina din seara aceea – un
eveniment haotic, ind prima oară
când bucătăriile de campanie se
străduiau să hrănească o mie de
oameni în același timp – cei doi se
așezară lângă foc, pentru a-și
petrece
astfel
ora
dinaintea
stingerii. Fusese o zi lungă și
istovitoare, așa că se pomeniră în
curând singuri, restul camarazilor
lor ducându-se la culcare, și reluară
subiectul despre care discutaseră
mai devreme, în cursul zilei.
— Deci și Filip, și Richard au fost
de
acord,
amândoi,
cu
aranjamentul pe care l-ai descris?
Eusebiu era impresionat și nu făcea
un secret din asta, clătinând din
cap cu o falsă neîncredere. Ieri n-aș
crezut c-o s-aud asta. Am auzit
că, încă de când au sosit aici, ăștia
doi se ciorovăiesc ca niște
precupețe pizmașe, în toane rele,
zbierând și învârtindu-se unul în
jurul altuia ca două mâțe în
călduri, cu ghearele scoase… Se
întrerupse, uitându-se cu prudență
la de St Clair. Te simți jignit auzind
astfel de lucruri?
André abia dacă îl privi, fără
nicio expresie.
— De ce aș
jignit? Fiindcă mă
consideri prietenul lui Richard sau
indcă mă bănuiești de gusturi
împotriva firii?
Eusebiu îi întoarse privirea,
neștiind cum să-i răspundă și
neizbutind să-i descifreze expresia
feței, iar André îl lăsă alte câteva
secunde în incertitudine, înainte de
a adăuga:
— De fapt, găsesc că imaginea
mâțelor în călduri, cu ghearele
scoase, se potrivește. Perfect. Acum
ascultă-mă, amice. Dacă e să nemprietenim, și se pare că e posibil,
atunci trebuie să-ncepem să avem
încredere unul în altul. Îți jur că,
indiferent ce mi-ai spune, n-o salerg să te pârăsc maestrului
novicilor. Nu indcă spui ceea ce
gândești. Suntem de acord în
privința asta? Se uită la Eusebiu
până când îl văzu dând din cap.
Bine, atunci continuă cu ceea ce
ziceai. I-ai lăsat luptându-se ca
mâțele în călduri.
Eusebiu strânse din ochi pentru
câteva clipe, apoi dădu din cap.
— Excelent. Așa să e… Spuneam
că se înfruntă cu înverșunare, cu
acel venin fără pereche al foștilor
amanți. Mi s-a povestit că Filip a
făcut paradă de mult admirata
latură regească a firii sale. Probabil
indc-a fost pus cu botul lui regal
pe labe. Se întrerupse și rânji
încântat. Nu uita, e greu să-l
învinuiești după ce ai cântărit bine
totul. Vreme de zece ani, a fost
singurul monarh de pe pământurile
astea, iar acum fostul lui amant a
ajuns, de asemenea, la rangul de
rege. Asta, plus o oaste mai
numeroasă, o vistierie mai plină, o
personalitate mai atrăgătoare și o
reputație mai temeinică, bine
meritată, de războinic. Ca să nu
mai spunem că are o otă mai
mare, chiar mai puternică decât
cea genoveză, pe care Filip a fost
nevoit s-o închirieze, cu mare
cheltuială, ca să-și transporte
oștirea. Și nimic din toate astea nul ajută pe regele Franței să suporte
mai ușor faptul că Richard e prea
îngâmfat și prea extravagant ca săi treacă măcar prin minte să-i cruțe
demnitatea nedând prea mare
importanță
propriilor
izbânzi.
Clătină iarăși din cap. Asta trebuie
să
fost, pentru Filip Capet. Un
castron cu ovăz greu de digerat,
care trebuia mâncat dintr-odată.
Probabil că i-a rămas în gât. Iar tu
spui că a-nghițit totul, și-a înghițit
și mândria, și invidia amară, și a
ajuns la o înțelegere? Și cum
rămâne cu Alaïs?
De St Clair își desfăcu mâinile și
se strâmbă, batjocoritor.
— Se pare că s-a rezolvat. Richard
a promis c-o ia de nevastă.
— Pe nasul lui Dumnezeu! Șocat,
Eusebiu își îmbățoșă spatele, dar
reuși să-și mențină vocea la un
nivel scăzut, plin de pasiune, dar
care le păstra intimitatea. După tot
scandalul care-a durat atâția ani,
are de gând să se-nsoare cu ea? Ei,
bine, pe genunchii lui Dumnezeu,
găsesc că e greu să iei asta de
bună, dar o să te cred pe cuvânt…
deși aș face pariu că, soție sau nu,
oricum n-o să se atingă de ea.
— De ce spui asta? Doar știi că
are un fiu.
— Vrei să zici c-așa se presupune.
N-am auzit pe nimeni povestind că
l-ar văzut pe puști și e de crezut
că, dacă ar adevărat, l-ar lua pe
micul pederast peste tot, pur și
simplu pentru ca oștenii să știe că
în pat e tot atât pe potent precum
pe câmpul de luptă.
André nu putu decât să-și lase
capul în jos, incapabil să răspundă
prin da sau nu, și, curând după
aceea, o trompetă sună stingerea,
iar cei doi bărbați își găsiră drumul
spre corturile lor.
Următoarele
două
zile
se
rezumară la o succesiune de
marșuri, mâncare și somn. După un
drum îndelungat printr-un ținut cu
păduri dese, udate de ploaie, de St
Clair strângea în mâini, cu
recunoștință, o gamelă mare, plină
cu tocană erbinte din carne de
căprioară, primită de la unul dintre
punctele de intendență, și se
îndrepta către focul aprins de noii
săi camarazi pentru a se feri de
umiditatea din aerul serii, când se
auzi strigat pe nume. Era prietenul
său de Tremelay, cu o pâine sub
braț și cu un burduf cu vin atârnat
de umăr. Mâncară împreună,
împărțind ceea ce aveau, iar noii
însoțitori ai lui André se dovediră
su cient de curtenitori pentru a-și
căuta paturile de campanie la scurt
timp după masă, lăsându-i să stea
de vorbă între patru ochi în scurtul
timp rămas până la ora stingerii.
Cei doi făcură un schimb de
informații lipsite de importanță,
despre viața lor de zi cu zi, vorbind
despre
generalități,
apoi
de
Tremelay întrebă, după un moment
de tăcere:
— Ei, cum ți se par greutățile
vieții de membru al Templului?
— Până acum au trecut aproape
neobservate, fapt pentru care îmi
exprim cu umilință mulțumirile.
Cele mai multe dintre absurditățile
menite să-i hărțuiască pe neo ți
par să e lăsate deoparte cât timp
suntem în marș. Nu e timp pentru
jocuri prostești. Și am găsit un om
care-mi place, un alt postulant.
Simț sănătos al umorului și
inteligență. Se numește Eusebiu.
— Ei, cel puțin, ăsta e un câștig.
Fii recunoscător pentru el. Crezi că
flota o să fie acolo când sosim?
De St Clair se dusese cu gândul la
Lyon, unde era plănuit să ajungă
peste două zile, și avu nevoie de o
clipă ca să-și dea seama despre ce
vorbea de Tremelay.
— Te referi la Marsilia? De ce nar fi acolo?
Celălalt îi dădu un bobârnac
bucății de lemn pe care o ținuse în
mână, făcând-o să se rostogolească
în aer în timp ce zbura dincolo de
foc.
— Îmi vin în minte mai multe
motive. Dacă ar
fost ciori, ar
putut zbura din Anglia la Marsilia
în două zile. Dar sunt corăbii, așa
că trebuie să facă un ocol lung,
navigând în josul coastei de vest,
până în golful Biscaya, pe cele mai
agitate ape din toată creștinătatea,
continuând apoi să meargă în jos,
pe lângă Portugalia, luând-o deacolo către est, pentru a ocoli
Iberia maură, și pe urmă iarăși
către nord, urmărind coasta estică.
O furtună urâtă poate scufunda
jumătate dintre ele, răzlețindu-le
pe celelalte ca pe niște frunze pe
suprafața unui iaz. Sau pot da
peste galerele maure, de-a lungul
coastelor iberice, sau chiar în
strâmtorile din Africa de Nord.
Vasele din ota maură nu se pot
măsura cu ale noastre în ceea ce
privește puterea, dar sunt rapide și
letale, putând produce daune
serioase planurilor noastre.
— Ba nu, cred că nu. André
clătină din cap. Suntem deja în
iunie și a trecut de mult timpul
celor mai rele dintre furtunile de
primăvară. La vremea asta, apele
golfului Biscaya ar trebui să e
liniștite. Cel puțin așa mi-a spus de
Sablé. În plus, el e comandantul
otei, și e o
otă de război.
Corăbiile lui – zece dintre cele mai
mari, mai bune și mai rapide
construite vreodată în Anglia –
sunt vase de luptă, atât și nimic
mai mult, proiectate anume pentru
genul de navigație de care o să
aibă parte de la Londra până la
Marsilia. Nu mă îndoiesc că vor
acolo, așteptându-ne.
— Ei, sunt sigur că ai perfectă
dreptate. Vocea lui de Tremelay
depășea cu puțin un murmur și
acum mustea de sarcasm. Și,
totodată,
ne
vor
îmbarca
asigurându-ne tot confortul. O să
avem,
ecare, câte un ungher
tihnit, undeva, pe o corabie, unde
o să ne putem ghemui, într-o
mizerie deplină, printre semenii
noștri muribunzi, împuțiți, și o să
ne borâm mațele pe tot drumul de
la Marsilia până în locul unde vom
acosta în Outremer. Unde-o să m
debarcați, ai idee?
— Dacă o să putem ajunge pe
uscat în siguranță, asta o să sentâmple la Tyr, pe coasta
Outremer. E singurul port care ne-a
mai rămas deschis – Saladin și
hoardele lui le controlează pe toate
celelalte. Dar mai întâi trebuie să
facem călătoria de la Marsilia până
în Sicilia, trecând printre Corsica și
Sardinia, iar apoi din Sicilia până
în Cipru, de unde ne vom îndrepta
către Tyr.
— E un drum lung?
— Nu. O să m tot timpul la mila
vânturilor și a mareelor, dar, după
părerea lui Robert, dacă totul
merge bine, n-o să ne a ăm pe
mare mai mult de o lună.
— S nte Iisuse, e o vreme
îndelungată atunci când ți-e
greață. Ai avut vreodată rău de
mare?
De St Clair scutură din cap.
— Nu, însă am înțeles că nu e
deloc plăcut. Tu ai avut?
— Da, de mai multe ori. E cel mai
ciudat lucru, pentru că, atunci când
ți se face rău prima oară, când
măruntaiele ți se prăvălesc în ele
însele și se strâng ghem la ecare
legănare a punții, îți închipui c-o
să mori și ți se face frică. Iar mai
târziu, când ești în plină criză și ție greață cu adevărat, îți dai seama
că în Iad nu poți păți nimic mai
rău decât ceea ce ți se întâmplă
atunci…
— Și cea mai mare spaimă a ta e
teama că s-ar putea să nu mori!
încheie de St Clair fraza în locul
lui.
De Tremelay râse batjocoritor și îl
privi drept în ochi.
— Se spune că femeile nu-și pot
aminti durerile din timpul nașterii
după ce se termină totul. Crede-mă,
prietene, cu răul de mare lucrurile
nu stau așa. N-o să uit niciodată
cum e, absolut niciodată, și n-am
nici cea mai mică dorință de a
trece din nou prin așa ceva, deși
știu c-o să mi se întâmple în timpul
acestei călătorii. Ar trebui să e
su cient ca să mi se garanteze un
loc în Paradis, nu crezi? Să te
afunzi de bună voie în Iad ca să
recucerești Țara Sfântă… Mă duc la
culcare. Poimâine o să m la Lyon.
Ți-a spus cumva tatăl tău cât timp
rămânem acolo?
— Da. Mi-a zis că, dacă ne oprim,
o să rămânem pe durata nopții, nu
mai mult de atât. Popasul nu e
prevăzut, dar el e convins că ne-ar
prinde bine și că ora sosirii și cea a
plecării noastre ar trebui stabilite
înainte, când ne apropiem de oraș.
Oastea o să se despartă, probabil,
în dimineața următoare sosirii, și
forțele lui Filip o vor lua către est,
în timp ce noi vom merge spre sud,
de-a lungul Rhonului, spre Avignon
și Aix, apoi spre Marsilia. Noi,
postulanții, ar trebui să
m
douăzeci, sau poate mai mulți,
când vom ajunge la Lyon. Știu că
acolo e un alt grup de cavaleri,
care ni se va alătura venind de la
comanderia din Pommiers, a at la
nici zece kilometri nord de Lyon, și
se presupune că vor aduce cel puțin
încă
șase
postulanți.
Acolo,
primirea noastră în ordin va
o
ceremonie fără martori din afară și
fără niciun efect asupra restului
oștirii. Presupun că se va desfășura
în răstimpul petrecut în oraș, în
vremea uneia dintre slujbele
oficiate noaptea.
— Probabil că ai dreptate, dar o
să e un secret, așadar cum aș
putea să știu eu? Bucură-te de el,
oricum. Odată ce-o să faci pasul
hotărâtor, o să ne vezi foarte rar
pe mine și pe ceilalți confrați ai
tăi. Până ce o să depui primele
legăminte, Templul o să aibă grijă
să i mult prea ocupat ca să mai ai
timp și pentru tine.
Se
ridică,
pregătindu-se
de
plecare, apoi ezită.
— Ce e?
— Când vorbeai despre intrarea
în Lyon, ai spus ceva ce n-am
înțeles. Ceva despre plani carea
sosirii acolo la timp… Ce-nseamnă
asta?
De St Clair zâmbi larg și se întinse
ca o pisică, apoi se aplecă din nou
către foc, înconjurându-și un
genunchi cu un braț.
— Gândește-te, Bernard. Mâine,
în loc să călărești orbește și să-ți
plângi de milă, uită-te în jur și
gândește-te la ceea ce ai înaintea
ochilor. Ai mai văzut vreodată așa
ceva? Ai lucrat pentru de Sablé și
împreună cu el, organizând ota
lui Richard, dar aici e vorba de
ceva mai amplu. Cu mult mai
amplu. N-o poți spune după o
singură privire neatentă, indcă
nu-ți sare în ochi, ca ota, cu toate
catargele ei – nu poți zări decât
ceea ce e în imediata ta apropiere
– dar suntem înconjurați de mai
bine de o sută de mii de bărbați,
printre care ne numărăm, de caii
lor, de căruțe, de echipamente de
luptă și de straie de rezervă. Serios
vorbind, gândește-te bine: care e
cel mai mare grup împreună cu
care ai călătorit până acum?
De Tremelay
se concentră,
încrețindu-și fruntea.
— O sută de oameni, răspunse, în
cele din urmă. Am călătorit prin
Navarra, împreună cu seniorul
meu, când eram mai tânăr, acum
vreo opt ani, și eram o sută nouă,
fără să-i pun la socoteală pe
însoțitorii noștri.
— Și câți crezi că erau?
El ridică din umeri.
— Rândași, slugi, bucătari,
erari… Cine știe? Poate douăzeci?
Poate mai mulți?
— Așa că grupul vostru de o sută
se apropia de o sută patruzeci de
oameni. Îți aduci aminte dacă ați
avut greutăți când v-ați căutat loc
de popas, pe durata călătoriei?
— Da, am avut, în ecare zi. Țin
foarte bine minte, indcă eu eram
cel care trebuia să le caute și
detestam asta. Eram nevoit să plec
călare, zilnic, și, în toate acele zile,
mergeam
cu
aproape
cinci
kilometri
înaintea
grupului
principal, uitându-mă după locuri
potrivite pentru instalarea taberei.
Uneori trebuia să umblu toată ziua
până să dau peste ceva.
De St Clair se ridică și privi în jur,
la tabăra adormită.
— Tabăra asta a noastră e
imensă, nu-i așa? Sunt peste o mie
de templieri – cu mult mai mulți,
cum spuneai, dacă numeri și
servitorii, și rândașii. Probabil că,
luându-i în calcul, se adaugă
aproape trei sute de oameni. Iar
noi nu reprezentăm decât una
dintre tabere. Trebuie să mai e cel
puțin încă o sută ca ea – două sute,
dacă ecare e doar pe jumătate cât
a noastră. Chiar te întrebi de ce e
importantă plani carea
ecărui
aspect al traseului nostru? Ieri,
când am plecat la drum, n-am luato cu toții drept înainte. Cei mai
mulți au pornit-o în diagonală,
într-o parte și în cealaltă, până
când am format un front lat de trei
kilometri, a at în mișcare. Mâine o
să
facem
același
lucru,
răspândindu-ne pe aproape șase
kilometri și jumătate.
— De ce?
— Fiindcă altminteri, prietene,
copitele cailor, roțile căruțelor și
picioarele
pedestrașilor
vor
distruge terenul, pe toată lățimea
frontului nostru de trei kilometri.
În tot ținutul ăsta nu există niciun
drum destul de trainic și de lat ca
să ne suporte greutatea, iar câmpul
s-ar putea să aibă nevoie de ani
întregi ca să-și revină după
trecerea noastră, așa cum suntem
grupați acum. Când întâlnim
păduri, ceea ce s-a întâmplat deja,
le străbatem lăsându-le distruse în
urmă. O sută de mii de oameni, cu
caii și căruțele lor. E un miracol că
ne putem deplasa, având asemenea
proporții, iar când vom ajunge la
Lyon va
probabil nevoie de cel
puțin o zi întreagă pentru a aduna
toate coloanele, după care acestea
vor
nevoite să poposească,
făcându-și
taberele
în
jurul
orașului.
E
o
acțiune
înspăimântătoare. Mă simt istovit
numai indcă m-am gândit la asta,
așa că acum e rândul meu să-ți urez
noapte bună.
Se ridică în picioare exact când în
tabără suna stingerea și dădu din
cap către prietenul său, în semn de
rămas-bun.
— Somn ușor și-ncearcă să nu te
gândești cum o să facem rost de
su ciente provizii ca să ne hrănim
pe drum.
— Luate-ar naiba, de St Clair,
acum o să stau treaz toată noaptea.
André rânji în timp ce îi întorcea
spatele.
— Ei, dacă n-o să dormi,
ochi-n patru.

i cu

7.
André de St Clair nu se îndoia,
nici măcar pentru o clipă, că viața
lui se schimbase radical după
încheierea ceremoniei o ciale de
primire din Lyon, pentru că, după
aceea, nici măcar un singur
amănunt al traiului său zilnic nu
rămăsese nemodi cat. Orarul rigid
impus de regimul de viață al
ordinului,
bazat
pe
Regula
Sfântului Benedict, cu variațiuni și
adăugiri făcute de Sfântul Bernard
pentru a întocmi tipicul Templului,
prevedea o rotație invariabilă a
rugăciunilor rituale și a lecturilor
din Sfânta Scriptură, care ocupau
cea mai mare parte din timpul
călugărilor, atât ziua, cât și
noaptea, iar asta nu era decât cea
mai evidentă dintre modi cările
care îi afectau pe el și pe colegii săi
novici. Iar în răstimpurile de
muncă dintre aceste perioade de
rugăciune nu exista nicio pauză în
care novicele să poată fura o clipă
pentru sine însuși. Era ca și cum
întregul tipic după care trăiau
acum ar fost conceput pentru a-i
lipsi pe nou-veniți, în masă, de
orice amintiri sau tabieturi ce le-ar
putut rămâne în minte din
vremurile de până atunci, mai
apropiate de sânul familiei.
André urmărise ceremonia ind
cuprins de un sentiment înrudit cu
o incredulitate amuzantă, pentru
că recunoscuse anumite elemente
ale acesteia, care imitau, uneori
aproape
maimuțărindu-le,
fragmente din cea desfășurată cu
ani în urmă, cu ocazia înălțării sale
în Ordinul de Sion. Și, în ciuda
faptului că totul se făcea cu pompă
și
solemnitate,
nu
avusese
nicidecum
acel
sentiment
al
revelației care îl copleșise pe toată
durata celuilalt ritual. Se gândise
că era ca și cum întreaga
ceremonie ar
fost alcătuită din
petice cârpite laolaltă de un grup
de bărbați care bâjbâiseră, cu
stângăcie,
în
căutarea
unor
modalități de a atribui un aer festiv
unui eveniment altminteri anost.
Se făcuseră rugăciuni și incantații
din belșug, intonate de preoți și
demnitari templieri printre nori de
tămâie, se practicaseră ritualuri
riguroase, tainice, aproape în
beznă, la lumina a numai una sau
două lumânări, dar pentru de St
Clair fusese orbitor de evident că
amalgamul acela născocit nu era
decât o supă fără carne, lipsit de
substanța realității. Ceremonia de
primire
fusese
un
spectacol
conceput pentru a-i copleși și a-i
intimida pe participanți, și, în
primul rând, pe cei admiși. După ce
trecuseră prin situațiile impuse de
ritual, se simțiseră amețiți de
viziunile măreției legământului pe
care îl rostiseră, ind convinși că le
era menit ca, de atunci înainte, să
trăiască într-o liniște perpetuă,
contemplativă, și că nu aveau să
mai găsească niciodată timp pentru
a-și urmări propriile interese
frivole.
În cele câteva momente în care
reușeau să discute între ei, în grabă
și pe furiș, foștii postulanți
încercau să pretindă că lucrurile nu
erau atât de îngrozitoare cum
păreau să e și că ecare călugăr
din ordin avusese parte de aceleași
privațiuni, dar își puteau da seama
că nu acesta era adevărul.
Noviciatul era un răstimp de
încercări și suferințe puse la cale în
mod deliberat, cu intenția de a tria
fără cruțare ecare grup de recruți,
înlăturându-i pe cei nepotriviți
pentru traiul monahal ce îi aștepta.
Avertizat dinainte de toate
acestea, André era hotărât să nu se
descurajeze,
să
își
reprime
nemulțumirile și să își concentreze
toate eforturile pentru a răzbate
prin acel purgatoriu. Își spunea că
era pregătit pentru orice aveau să-i
impună
zbirii
ordinului,
își
propunea să se supună oricărei
porunci și să urmeze orice indicație
fără întârziere și cu meticulozitate,
indiferent cât de înjositoare și de
dezumanizantă i s-ar
părut
sarcina respectivă. Și, în puținul
timp liber pe care îl avea, ind
ajutat din plin de știința sa de
carte, învăța pe de rost fragmente
enorme din rânduielile Templului,
sute de articole cu numerele și
alineatele lor. Așa stând lucrurile,
devenea din ce în ce mai sceptic
când îi trecea prin minte – ceea ce
se întâmpla în
ecare zi – că
regulile pe care se străduiau cu toții
să le respecte fuseseră îndulcite
într-o foarte mare măsură, pentru a
se adapta la viața de campanie.
Avuseseră nevoie de cinci zile
pentru a reuși să plece, în cele din
urmă, din Lyon. Podul peste Rhon
se prăbușise în prima dintre
acestea, cedase sub greutatea
oamenilor și a căruțelor care îl
traversau, omorând peste o sută de
bărbați. Richard fusese nevoit să-și
petreacă următoarele trei zile
adunând bărci și luntrii de pe o
distanță de câțiva kilometri în susul
și în josul uviului, pentru a-și
trece restul oștirii pe malul sudic.
Pe urmă, simțindu-se norocoși dacă
puteau parcurge douăzeci de
kilometri într-o zi, cei șaizeci de mii
de bărbați din trupele sale
înaintaseră constant către sud
vreme de încă opt zile, alcătuind
un front lat de aproape cinci
kilometri, până ce ajunseseră în
orașul Avignon, de unde o
porniseră către Aix, a at la o
distanță de încă o zi de mers. Și,
spre surprinderea tuturor, pe
măsură ce înaintau, continuau să
atragă noi recruți.
Însă, în cea de a opta noapte,
lăsându-i cu ochii măriți de uimire
pe toți camarazii săi care asistaseră
la eveniment, André de St Clair fu
arestat în grabă și luat în custodie
de un grup de frați sergenți a ați
la ordinele maestrului novicilor.
Fără nicio explicație și fără să i se
ofere ocazia de a-și aduna puținele
lucruri care îi aparțineau, i se
înlănțuită mâinile la spate și fu silit
să îi urmeze.
Își petrecu următoarele câteva ore
sub pază strictă, într-o închisoare
mobilă, una dintre cele patru care
călătoreau împreună cu grupurile
masive de templieri. Era o cabină
din lemn de esență tare, solidă și
fără ferestre, ventilată printr-o
singură deschidere cu gratii de er
și xată într-o căruță. Nimeni nu-l
informase de ce fusese ridicat sau
ce acuzații i se aduceau, așa că era
deznădăjduit și disperat, având
senzația că i se umpluse stomacul
cu bile de plumb, indcă, după ce
petrecuse mai puțin de două
săptămâni ca novice în Ordinul
Templului, știa că nu avea niciun
cuvânt de spus, nicio identitate și
nicio putere de a contesta
nedreptatea.
Pe urmă, în timpul străjii de la
miezul nopții, după orele de veghe
și înainte de utrenie, când
întunericul era încă deplin, fu adus
în fața unei curți de judecată
alcătuite din cavaleri seniori și
adunate, la lumina torțelor, în
cortul mareșalului. Acolo, fratele
Justin, maestrul novicilor, îl
înștiință de ce era învinuit. Îi citi
numele întreg – doar numele – de
pe un sul de pergament care purta
mai multe sigilii de ceară,
ornamentate și având un aspect
oficial, înainte de a-și ridica ochii și
de a-l măsura din priviri, în tăcere.
André rămase drept, cu capul sus,
simțind cum i se făcea greață de
atâta încordare. Mirosul vulgar al
s nțeniei notorii a lui Justin
ajungea până la el, la patru pași
depărtare de maestrul gârbovit și
încruntat, cu buza de jos atârnând
și cu burdihanul bombându-i-se sub
materialul pătat al tunicii.
— Ești învinuit de trădare, André
de St Clair, de crime atât de
cumplite, încât anulează tot ceea
ce te-ar putea îndreptăți să faci
parte din acest ordin măreț. Își
aplecă fruntea, studiind iarăși
pergamentul înainte de a continua.
Totuși, s-ar părea că există anumite
îndoieli…
anumite
îndoieli
minore… în privința amănuntelor
acuzației. Își coborî brusc mâna cu
pergamentul, eliberându-i capătul
și lăsându-l să se strângă singur
înainte de a-l răsuci într-un sul mai
strâns. O să i dus, sub pază, la
Aix, în casa Templului de la
comanderia
orașului,
ca
să
răspunzi învinuirilor ce ți se aduc,
cu slaba speranță că vei demonstra
că sunt false, că ai fost ponegrit și
că ai rămas, într-adevăr, credincios
declarațiilor pe care le-ai făcut
alăturându-te
acestui
ordin.
Dumnezeu să te ajute. Luați-l!
Niciun alt membru al curții de
judecată nu scoase vreun cuvânt,
dar, când se întoarse, de St Clair
zări, în spatele cortului, în ultimul
rând al adunării, o
gură
cunoscută:
era
unul
dintre
postulanții împreună cu care fusese
primit în ordin. Având, chiar și la
ora aceea scandaloasă, un soi de
îndatorire domestică în folosul
mareșalului, omul ieși acum în
grabă, cu capul plecat, dar André
era convins că nu-i scăpase niciun
cuvânt din cele rostite. Era surprins
indcă josnicul frate Justin nu-l
observase și nu-l izgonise de la
început. Dar unul dintre paznicii
săi îl prinse de cot, îl conduse afară
și, după ce trecură dincolo de ușa
cortului mareșalului, îl răsuci spre
dreapta, unde văzu din nou silueta
celulei mobile, conturându-se în
lumina pâlpâitoare a torțelor și
ind acum xată de căruța din
spatele unui cal scund și vânjos.
Paznicii îl zoriră să înainteze,
apoi fu ridicat și împins, aproape
azvârlit, și căzu în genunchi într-un
colț al lăzii-închisoare, în timp ce
ușa grea se trântea în urma lui, iar
căruța se punea în mișcare
clătinându-se. Se simțea slăbit și
tremura, cu picioarele dintr-odată
rămase fără vlagă, și fu nevoit să
facă eforturi disperate pentru a se
împotrivi nevoii de a voma. Într-o
stare de suferință mai umilitoare
decât și-ar
putut imagina
vreodată, își simți bătăile inimii
accelerându-se până la a intra în
panică în timp ce se lupta cu
imposibilitatea singurei explicații
care îi veni în minte: într-un fel sau
altul, s dând orice probabilitate,
mărturia falsă a celor trei preoți
renegați și răposați ieșise la
suprafață, așa că era acuzat din
nou de omor.
Se strădui să se liniștească cu
ajutorul noului mod de a se
disciplina pe care fusese silit să-l
deprindă ca novice în Ordinul
Templului, adică recitând Pater
noster, una dintre rugăciunile din
orele canonice. Își goli gândurile de
orice
altceva,
cu
excepția
zumzetului repetitiv al cuvintelor,
până când își simți mintea
amorțită, nemai ind în stare decât
să
țină
socoteala
nodurilor
rozariului și oprindu-se abia după
ce ajunse la numărul necesar, de o
sută patruzeci și opt de repetări
zilnice
ale
rugăciunii.
Când
termină, nu se luminase încă,
celula era prea îngustă ca să-i
permită să se întindă, iar căruța se
legăna într-un asemenea hal, încât
îi era imposibil să adoarmă. Așa că
se ridică din nou în picioare și
începu iarăși să numere nodurile
rozariului, spunând rugăciunile din
ziua următoare.
Când căruța se opri cu o
zguduitură, recitase Pater noster de
o mie douăzeci și șase de ori, cu
zece mai puțin decât norma pentru
o săptămână întreagă, și, în timpul
care trecuse, își descoperise, spre
marea sa surpriză, un calm interior
stoic, datorită căruia se simțea în
siguranță. Și calculase, totodată,
că, repetând rugăciunea de o sută
cincizeci de ori, fără grabă și
pronunțând clar cuvintele, umplea
aproximativ o oră. Când ușa celulei
se deschise brusc, fu nevoit să
închidă ochii, strângând puternic
din pleoape, pentru a se apăra de
strălucirea orbitoare a luminii, și le
îngădui mulțumit paznicilor să-l
miște și să-l călăuzească până ce
coborî încet din căruță, ajungând
să stea din nou pe pământ. Simți
căldura soarelui pe față și pe brațe,
iar ei îl împinseră apoi înainte, în
răcoarea unui loc umbrit, unde
deschise ochii cu prudență.
Știa că intraseră într-un oraș,
presupunând că acesta era Aix,
pentru că auzise și simțise, cu ceva
timp în urmă, roțile căruței
hodorogind
pe
pietrele
caldarâmului, iar vocile ridicate ce
răsunau în casele îngrămădite una
într-alta fuseseră de neconfundat.
Acum putea să vadă că se a a întrun soi de curte închisă, înconjurată
pe toate cele patru laturi de clădiri,
una dintre acestea ind străpunsă
de porțile plasate față în față prin
care intrase căruța. Cei doi paznici
care îl însoțiseră din tabăra
templierilor se foiau acum de colocolo, ocupându-se de treburi
mărunte, fără să-i dea, pe moment,
nicio atenție. Exact în fața lui era o
ușă enormă, încadrată de o
bordură din gresie de un galben
spălăcit și având în față o scară
largă, cu trepte scunde, din aceeași
gresie. Pe arcada ușii fusese
sculptat un scut puternic reliefat,
care purta însemnele Templului,
iar sub acesta, ancând canaturile
imense, din lemn de stejar, stăteau
doi străjeri în veșminte albe, având
în partea stângă a pieptului crucea
roșie, cu brațe evazate, a ordinului.
Unul dintre ei se uita la de St Clair,
fără niciun pic de curiozitate, în
timp ce camaradul său îi urmărea
pe bărbații care îl însoțiseră.
André ar recunoscut detaliile pe
care le vedea, chiar dacă nu ar
avut nicio idee referitor la locul
unde fusese adus. Știa că aceea
trebuie să
fost noua casă a
Templului din comanderia orașului
Aix, pentru că auzise, cu mai mulți
ani în urmă, pe cineva care o
văzuse înălțându-se făcându-i o
descriere
admirativă
și
exprimându-și
încântarea
în
privința culorilor bogate ale
pietrei, adusă de pe propriul său
domeniu, aflat în apropiere.
Închise ochii, toropit de căldura
după-amiezii, și simți cum se
clatină, dar, chiar înainte de a
avea
timp
să-și
regăsească
echilibrul, mâinile însoțitorilor îl
prinseră din nou de brațe și fu
împins cu delicatețe către intrare,
unde străjerii se aplecară și
împinseră ușile grele, deschizându-
le. Înăuntru erau întuneric și
răcoare, iar paznicii îl conduseră
încă vreo douăzeci de pași înainte
de a se opri din nou, de data asta
în fața unei mese late, ancate de
alți doi străjeri ai casei Templului,
și în spatele căreia, în dreapta și în
stânga, se deschidea câte un
coridor larg.
Cei doi însoțitori luară poziția de
drepți și salutară un cavaler care
ieșise din spatele mesei, cu chipul
lipsit de expresie. Acesta îl ascultă
pe șeful escortei, care îi spuse cine
erau și ce căutau acolo, luă
mandatul pe care i-l întinsese, le
mulțumi politicos celor doi, dând
pe rând din cap către ecare, apoi
îi ceru unuia dintre oamenii lui să-i
conducă în refectoriu și să le caute
ceva de mâncare. După plecarea
lor, se răsuci încet și se uită atent
la de St Clair vreme de câteva
clipe, până ce răsunetul pașilor
care se îndepărtau se pierdu în
tăcere. Apoi i se adresă străjerului
rămas.
— Găsește-l pe fratele pretor și
spune-i c-a sosit prizonierul.
Omul salută scurt și se răsuci pe
călcâie, îndepărtându-se, iar ochii
cavalerului se întoarseră către de St
Clair, care stătea drept, privindu-l
sfidător.
— Urmează-mă!
O porni de-a lungul coridorului
larg din dreapta lui André, cu
mersul autoritar al omului care nu
s-a îndoit niciodată de propria sa
putere. André strânse din ochi,
tentat, pentru o fracțiune de
secundă,
să
rămână
locului,
devenind atât de rebel pe cât se
simțea, dar pe urmă își aduse
aminte că nu știa în ce soi de belea
intrase și realiză că răzvrătirea ar
putut să nu e în interesul său.
Bărbatul din fața lui se îndepărta
cu repeziciune, fără să arunce nici
măcar o privire pentru a se
convinge că era urmat, așa că
André mormăi și se luă după el.
Pășea
sprinten,
surprins
să
descopere că mișcarea în sine îi
făcea plăcere.
După douăzeci de pași, culoarul
pe care mergeau se intersecta cu un
altul, pentru a se sfârși dincolo de
răscruce, în fața a două uși care îl
astupau pe de-a-ntregul, atât în
înălțime, cât și în lățime. Cavalerul
o împinse pe una dintre ele și se
trase într-o parte, ținând-o deschisă
pentru de St Clair, care ezită din
cauza acelei curtoazii neașteptate,
se uită la celălalt, apoi trecu pragul
și se opri brusc. Drumul îi era tăiat
acum de un al doilea rând de uși
grele, identice cu primele, de care
le despărțea o distanță de trei pași.
— Oprește zgomotele, spuse
cavalerul, strecurându-se pe lângă
el și deschizând a doua pereche de
uși.
André clipi, intră din nou înaintea
celuilalt și se opri imediat după
aceea, uitându-se în jur. Nu-și
putea imagina de ce ar
fost
necesar ca sunetele să nu răzbată
în afară, dacă nu pentru a apăra
urechile
nevinovaților
impresionabili
de
țipetele
vinovaților torturați, și gândul
acesta îi alungă brusc calmul stoic
pe care îl dobândise recitând Pater
noster.
Încăperea largă în care intraseră
părea să nu aibă ferestre, însă
lumina se revărsa cumva înăuntru.
Își lăsă capul pe spate și se uită în
sus, dar nici acolo nu se vedea
niciun geam. Pereții înalți de pe
ambele laturi erau acoperiți cu
lambriuri de lemn și drapați de
tapiserii grele, brodate. În fața lui,
de ecare parte a unui perete de
piatră care adăpostea un șemineu
masiv, se a au alte uși înalte până
în tavan și realiză că lumina zilei
venea de dincolo de ele.
În coșul imens, de er, din cămin
ardea mocnit un foc de bușteni,
radiind căldură până în locul unde
stătea de St Clair. Chiar în cadrul
ușii, trei canapele mari, tapițate
erau plasate în fața ăcărilor, sub
forma unei cutii deschise, iar pe
podea, între ele și șemineu, era
întinsă blana unui animal mare,
despre care știa că era un tigru –
din tablourile pe care le văzuse. În
întreaga încăpere erau sfeșnice din
er,
supradimensionate,
unele
dintre ele cu mai multe brațe,
susținând sute de lumânări de
ceară nă, care ardeau fără să
scoată fum. De peretele din stânga
lui era lipită o masă lungă, pe care
erau înșiruite pocale și carafe
înalte, decorative, alături de ceea
ce părea a o provizie abundentă
de hrană, acoperită cu șervete de
pânză. Priveliștea făcu să-i lase
gura
apă
și
re ectă,
cu
amărăciune, că era puțin probabil
ca el să tragă foloase de pe urma
acelei mărinimii. Era prizonier,
împotmolit în ignoranță în privința
faptelor pe care le săvârșise, dar
fără să-și facă iluzii în privința
gravității atribuite greșelii sale.
Auzi zgomotul distinct al ușilor ce
se închideau încet în spatele lui și
se întoarse, surprinzându-l pe
cavalerul necunoscut tocmai când
își desprindea un inel cu chei de la
centură. Bărbatul se apropie fără
niciun cuvânt, îl răsuci cu blândețe
și
descuie
cătușele
care
îl
înlănțuiau,
îndepărtându-le
și
aruncându-le cu nepăsare către
peretele de lângă foc, unde
zăngăniră pe podea. Eliberat, de St
Clair se încordă, pregătindu-se
pentru orice avea să urmeze. Dacă
i se ivea ocazia să se apere, avea so facă fără șovăire.
—
Subterfugiu,
André,
subterfugiu… Plănuit de nevoie. O
să primești explicații imediat ce
sosesc ceilalți. Între timp, pun
pariu că ți-ar face plăcere un pocal
cu vin.
Fără să aștepte vreun răspuns și,
evident, nesperând să-l capete,
templierul se îndreptă către masă
și ridică două carafe grele, cu
gâturi lungi, întorcându-se apoi
pentru a-și înclina o sprânceană
către de St Clair, care pusese ochii
pe teaca zgâriată și știrbită a sabiei
late ce atârna de cingătoarea lui.
Ridică una dintre carafe ceva mai
mult decât pe cealaltă.
— Avem de ales, mulțumită
episcopului de Aix. Într-una e vin
de Burgundia, gros și roșu ca
sângele, iar în
cealaltă, o
minunăție chihlimbarie și limpede
pe de malurile Rinului. Ce preferi?
Apropo, eu sunt Bel eur. Nimic
mai mult decât Jean Bel eur, din
Carcassonne. Roșu sau auriu?
— Ce? Ce-nseamnă povestea
asta? De ce mă aflu aici? Ce…?
— Așa cum spuneam, o să ți se
explice totul. Încearcă-l pe cel roșu.
Bel eur își făcu de lucru turnând,
apoi îi întinse un pocal plin-ochi.
Dar trebuie să așteptăm până ce ni
se alătură ceilalți.
— Cine sunt ceilalți?
— Răbdare, prietene, te rog să-ți
înfrânezi curiozitatea. Își utură
mâna către cele trei canapele din
fața focului. Vino, ia loc. N-o să tentreb cum ai călătorit,
indcă
presupun că n-a fost plăcut, dar o
să-ți spun că, după ce-o să
terminăm aici, o să poți face o baie
erbinte, ca să scapi, la propriu și
la
gurat,
de
duhoarea
întemnițării, și-o să-ți schimbi
hainele, primind unele potrivite cu
rangul tău. O să-ți recapeți armele
și armura.
De St Clair nu făcu nimic mai
mult decât să dea din cap, fără
tragere de inimă, conștient că
aprecia bunăvoința celuilalt și
simțindu-se ciudat de rușinat
pentru
sentimentele
și
resentimentele
sale.
Dar
se
îndreptă supus către una dintre
canapele și se așeză încet,
relaxându-se treptat și pe nesimțite
în următorul sfert de oră, în vreme
ce vinul roșu și tare își răspândea
în trupul său propria bunăvoință.
Niciunul dintre ei nu mai scoase
vreo vorbă, dar în liniștea dintre ei
nu plutea nicio urmă de încordare.
Din motive diferite, se mulțumeau
amândoi să aștepte evoluția
evenimentelor.
Efectul vinului, căldura focului și
lunga noapte fără somn își uniră
forțele pentru a-l seduce pe André,
care nu-și dădu seama că moțăia
până când zgomotul ușilor care se
deschideau în spatele său nu-l făcu
să sară în picioare, scăpând
pocalul gol pe care continua să-l
țină în mână când se răsuci către
grupul impozant de bărbați ce
intrau în încăpere cu pași mari,
pentru a se desfășura sub forma
unei semiluni largi, cu fața înspre
el. Erau nouă, de vârste diferite,
câțiva purtând armuri și unul, un
templier, ind cu o jumătate de
cap mai înalt decât ceilalți. Cu
părul roșu, obraji rumeni și ochi
strălucitori, de un albastru palid,
acesta avea ceva care îi aminti lui
de St Clair, instantaneu, de Richard
Plantagenet. Bărbatul era un
războinic, oștean din creștet până-
n picioare, și degaja același gen de
încredere cutezătoare în sine. El
vorbi primul, lăsându-și capul ușor
într-o parte în timp ce se uita x în
ochii lui André.
— Sieur André de St Clair. Fii
binevenit în Casa Noastră. Sunt
Benedict de Roussillon, conte de
Grenoble și pretor al Comanderiei
Templului din Aix.
Îi întinse mâna, iar André făcu un
pas înainte și se înclină deasupra
ei, dar, înainte de a începe să facă
plecăciunea, simți cum strânsoarea
fermă a degetelor celuilalt în jurul
mâinii lui îl trăgea în sus, așa că îi
răspunse cu un gest similar și cu
ochii măriți de uimire. Pretorul
Templului din Aix era un frate din
Ordinul de Sion.
Dar contele se întorsese deja și
arăta către membrii grupului său,
începând cu un alt templier.
— Iată-l pe Henri Turcot,
castelanul din Grenoble, cel mai de
nădejde dintre aliații mei și,
totodată,
pretor
supleant
al
comanderiei de acolo. Henri abia a
sosit, după ce a călărit toată
noaptea,
din
Villeneuve-lesAvignon până aici. Iar odată cu el
a venit acest tânăr, Henri, conte de
Champagne,
un
frate
din
străvechiul nostru ordin, care și-a
părăsit de multă vreme căminul.
Tânărul conte zâmbi și înclină din
cap către de St Clair, care îi
răspunse cu o plecăciune adâncă. Îi
era cunoscută faima lui de
Champagne, nepot al lui Filip
August al Franței și, în același
timp, nepot al lui Richard al
Angliei, datorită lui Aliénor de
Aquitania, căsătorită mai întâi cu
tatăl regelui Filip.
Pe măsură ce contele Benedict
continuă să-i prezinte pe cei a ați
în încăpere, dintre care unii de o
vârstă foarte înaintată, de St Clair
descoperi că era tot mai copleșit de
venerație, realizând că bărbații
despre care i se vorbea cu atâta
nepăsare erau cele mai puternice și
mai
in uente
persoane
din
teritoriile guvernate de monarhii
porniți în cea de a treia expediție
către Țara Sfântă și că erau, cu
toții,
membri
ai
Consiliului
Guvernator al Ordinului de Sion.
Numele lor îi erau cunoscute,
indcă, în rândurile ordinului,
deveniseră deja legendare,
ind
respectate și venerate de întreaga
confrerie,
iar faptul că
se
adunaseră acolo pentru a-l întâlni
pe el era tulburător.
Sesizându-i
nedumerirea,
un
membru respectabil al grupului, al
cărui nume era Germain de
Toulouse și care părea cel mai
bătrân dintre toți, le atrase atenția
celorlalți,
reamintindu-le
că
oaspetele lor nu știa ce se petrecea
acolo și, în câteva clipe, își
scoaseră
cu
toții
veșmintele
exterioare,
instalându-se
confortabil oriunde reușiră să-și
găsească un loc. După ce se așeză
toată lumea, Benedict de Roussillon
se ridică din nou și, vorbind
răspicat și politicos, descrise,
pentru de St Clair, împrejurările
care determinaseră apariția acelei
situații stranii.
De St Clair fusese adus acolo,
explică el, deoarece consiliul
ordinului îi atribuise o însărcinare
de mare importanță, pentru care
era singurul potrivit, dintr-o serie
de motive care aveau să-i
e
împărtășite când va veni timpul.
Însă, datorită importanței sale,
însărcinarea era, de asemenea, cu
desăvârșire
secretă,
cu mult
deasupra standardelor impuse deja
de confrerie. Nimeni altcineva,
sublinie de Roussillon, cu excepția
celor nouă seniori de față și a încă
unuia – bărbatul căruia avea să-i
încredințeze rapoartele sale pe
durata îndeplinirii misiunii – nu
trebuia să aibă nici cea mai vagă
idee
în
privința
adevăratei
îndeletniciri a lui de St Clair după
sosirea sa în Outremer. Lăsând
impresia că punea punctul pe „i”
nu numai pentru André, ci pentru
întreaga adunare, de Roussillon
repetă că nimeni nu trebuia să aibă
vreo bănuială că tânărul se a a în
Outremer cu un alt scop în afara
îndatoririlor sale de cavaler al
Templului. Misiunea era atât de
importantă și atât de delicată,
încât aducerea lui acolo, pentru a fi
instruit, devenise crucială.
Odată ce asigurase atmosfera
plină de gravitate potrivită pentru
ceea ce avea să urmeze, Sieur
Benedict adăugă că încăperea în
care se a au fusese protejată
împotriva oricărui risc de a
deranjați sau spionați. Toate
discuțiile legate de subiectul în
cauză aveau să se poarte în spatele
ușilor închise și păzite, iar de St
Clair urma să primească explicații
complete în privința fundalului de
pe care se detașase însărcinarea
lui, împreună cu instrucțiunile
amănunțite și lipsite de orice
ambiguitate referitoare la modul în
care trebuia să acționeze odată ce
se dedica atingerii scopului stabilit.
Când încheie aceste lămuriri,
Sieur Benedict îl întrebă pe André
dacă înțelesese tot ceea ce i se
spusese și, după ce primi un
răspuns a rmativ, anunță imediat
o întrerupere de o jumătate de oră,
pentru masă, indcă mulți dintre
cei prezenți nu apucaseră încă să
mănânce nimic în ziua aceea. Pe
urmă, le explică el, toate mesele
aveau să
e servite conform
uzanțelor o ciale, în refectoriul
casei Templului, în compania
celorlalți frați templieri, ca de
obicei, și aveau să mănânce în
tăcere, ascultând lecturile din
Sfânta Scriptură hotărâte pentru
orele canonice. Acea unică ocazie a
mesei
luate
împreună,
în
intimitate, le permitea confraților
să facă schimb de informații aduse
din locurile unde își duceau traiul.
În momentul acela, întrunirea se
întrerupse și toată lumea se
îndreptă spre mese, unde mâncarea
fusese descoperită între timp și, cu
toate că era rece, se dovedi demnă
de un adevărat banchet.
André savură totul, conversând
politicos cu toți cei care i se
adresară și
ind extrem de
conștient că era posibil să nu mai
aibă niciodată ocazia de a mânca,
a bea și a se relaxa într-o companie
atât de impunătoare și de distinsă.
Timpul rezervat se scurse cu
repeziciune și, în nal, se întruniră
iarăși, revenind la problemele
serioase legate de instruirea lui
André de St Clair.
Germain de Toulouse, cu barba lui
albă, deschise discuțiile, vorbind de
la
locul
său,
din
centrul
semicercului de scaune plasate cu
fața către un altul, pe care stătea
André, la distanță de ceilalți.
— Sieur André de St Clair, i
binevenit la această întrunire
o cială de instruire, inițiată cu
acordul
plenului
Consiliului
Guvernator al ordinului nostru. Ne
sunt cunoscute împrejurările în
care ai fost adus aici și nu am
surprinși să a ăm că ești furios sau
că te simți frustrat. Din nefericire,
a fost necesar să te scoatem din
locul
unde
te
a ai,
sub
amenințarea
unor
neplăceri
o ciale și a unei anchete și să
facem astfel încât acest eveniment
să aibă martori și să e consemnat.
Ești unul dintre novicii Templului
și, dacă te-am
convocat în orice
alt mod, acest simplu fapt ar
atras genul de atenție pe care vrem
să o evităm. Când treburile noastre
de aici vor duse la bun sfârșit, te
vei întoarce ind un cavaler liber,
cu onoarea redobândită și cu
reputația fără pată… Am spus ceva
amuzant?
André își ridicase scurt o mână, în
semn că dorea să-l întrerupă pe
vorbitor, iar acum zâmbea, jenat,
ca urmare a întrebării seniorului.
— Frate, iartă-mi îndrăzneala, nam vrut să zâmbesc, dar ideea că
mă voi întoarce la fratele Justin,
maestrul novicilor, cu reputația
nepătată
are
o
anumită…
rezonanță care mi-a atras atenția.
Zâmbetul a fost dintr-o simplă
neîncredere
involuntară…
amestecată, poate, cu ceva spaimă.
— Ah, fratele Justin. Sigur că da.
Germain de Toulouse zâmbi. E
redutabil, nu-i așa? Însă nu trebuie
să te temi de maestrul novicilor.
Loialitatea lui fraternă e mai
presus de orice îndoială.
— Loialitate fraternă? E unul
dintre noi?
Întrebarea îi țâșnise de pe buze cu
uimire.
— Firește că e unul dintre noi și
încă
unul
de
o
valoare
incalculabilă, ținând cont de
funcția pe care o deține și de
in uența
lui
în
rândurile
templierilor. N-o să știe cu ce te
ocupi în timp ce ești în grija lui,
dar, dacă o să ai vreodată nevoie
să pleci, pentru indiferent câtă
vreme, el o să te ajute să faci ceea
ce o să fie necesar.
De St Clair era uluit, revăzând în
minte
imaginea
irascibilului
maestru al novicilor, cu trupul lui
rău mirositor, cu îmbrăcămintea
pătată și zdrențuită, cu buza de jos
pendulându-i, aproape tot atât de
proeminentă ca pântecele ce îi
întindea tunica, dar seniorul
reîncepuse să vorbească și el își
alungă la iuțeală toate celelalte
gânduri, concentrându-se asupra
spuselor bătrânului.
— Ai în Outremer un văr care
face deja parte din Ordinul
Templului, nu-i așa?
— Da, messire, am. Un văr al
tatei, din Scoția, Sieur Alexander
Sinclair.
— Și l-ai întâlnit vreodată?
— Da, deși numai pentru scurt
timp. A locuit o vreme la noi, pe
când nu eram decât un puștan.
— Și erați prieteni.
Nu era o întrebare, dar André se
gândi câteva clipe înainte de a da
un răspuns.
— Nu, messire, nu pot spune asta.
Ne simpatizam reciproc sau, cel
puțin, așa cred. Eu îl găseam pe
placul meu, cu siguranță. Dar nu
eram decât un băietan, de nici
doisprezece ani, iar el era deja un
cavaler bine pregătit și consacrat,
cu jurământul depus față de
Templu. Se purta frumos cu mine și
era binevoitor, în sensul că îmi
vorbea liber și politicos și nu mă
desconsidera
niciodată.
Nu-mi
amintesc să mă privit de sus sau
să-mi
ridiculizat
vreodată
vorbele. Îl admiram extrem de
mult, dar ar însemna să mă
măgulesc singur dacă aș spune că
eram prieteni.
— Înțeleg. Dar, dacă ar
să-l
întâlnești vreodată, crezi că și-ar
aduce aminte de tine?
André ridică din umerii lui lați.
— Nu știu, frate Germain. Mi-ar
plăcea să cred că m-ar recunoaște,
dar n-am cum să u sigur, după ce
a trecut atât de mult timp.
— Tu l-ai recunoaște?
— Încă o dată, cred că da și aș
vrea să pot jura că așa este, dar sar putea să nu e adevărat. E
posibil să se
schimbat atât de
mult, încât să fie de nerecunoscut.
— Da, e posibil… Vorbele
bărbatului mai vârstnic sunaseră
aproape ca un oftat și păstră
tăcerea preț de câteva secunde,
înainte de a da din cap, ca pentru
sine însuși, și de a continua.
Adevărul este că e posibil să
murit. Inspiră scurt, se uită drept
către de St Clair, iar vocea îi
deveni mai puternică și mai clară.
Pur și simplu nu știm, așa cum n-o
știe nimeni altcineva, dintre toți cei
din Outremer cu care am reușit să
intrăm în legătură. Sieur Alexander
Sinclair a luptat la Hattin și a
dispărut după aceea. Nimeni nu l-a
văzut murind, nimeni nu i-a zărit
leșul pe câmp, după bătălie. Nici
nu s-a numărat printre cavalerii
măcelăriți, din ordinul lui Saladin,
după încheierea luptei. S-ar putea
să e în viață, undeva, ca prizonier
al vreunui șeic sau emir arab, ind
ținut în robie sau, poate, pentru
răscumpărare, deși de atunci au
trecut mai bine de doi ani, aproape
trei. Prima ta însărcinare, la
ajungerea în Outremer, va
să-l
găsești.
Găsește-l
pe
Sieur
Alexander Sinclair. Sau con rmăne că e mort, mai presus de orice
îndoială.
De St Clair urmărise chipurile
celorlalți confrați în timp ce
Germain de Toulouse rostea aceste
vorbe și ceea ce văzuse îl îndemnă
să facă o constatare, pe care, în
mod normal, nu ar făcut-o într-o
asemenea companie.
— Îl faci să pară foarte
important, messire Germain.
— Așa și este. Vărul tău, Sieur
André, e unul dintre cei mai
valoroși agenți din Outremer. Are o
reputație legendară printre egalii
lui și curajul său în luptă e pe
măsură, dar are și alte calități,
nebănuite
de
confrații
săi,
cavalerii. Fiind dăruit cu o ureche
bună pentru deprinderea altor
limbi, a fost instruit de trei loso
șiiți erudiți, din Alepp, Damasc și
Cairo, care, din motive personale,
l-au învățat nu numai să vorbească
araba curgător și fără niciun accent
străin, dar și să scrie în această
limbă, fără efort și foarte frumos.
L-au învățat și despre islam, și
despre diferențele dintre sectele
șiită și sunnită, punând un mare
accent, așa cum era și resc, pe
dezavantajele pe care le au ai lor,
șiiții minoritari, și pe persecuțiile
suferite din partea cali lor sunniți.
Știi mai multe despre asta?
— Nu tocmai, spuse de St Clair.
Știu că religia islamului are două
feluri de adepți, sunniții și șiiții, și
că între aceștia nu există prea
multă dragoste. Știu că sunniții
sunt mai numeroși, că îi depășesc
cu mult pe ceilalți. Șovăi, apoi
adăugă: Mi s-a mai spus și că
deosebirile dintre ei se trag de la
moartea profetului Mahomed, ca
urmare
a
neînțelegerilor
în
privința succesorului său. Cali i
sunniți au îmbrăcat mantia lui de
conducător, dar șiiții cred că
profetul însuși l-a numit drept
urmaș pe ginerele său, iar cali i nau ținut cont de această dorință și
au
uzurpat
conducerea,
îndepărtându-l
pe
adevăratul
pretendent.
Bătrânul dădu din cap, vizibil
impresionat.
— Știi mai multe decât marea
majoritate a tovarășilor tăi de
drum, pentru că oamenii de rând
cred, pur și simplu, că toți sarazinii
sunt slugile diavolului, că nu există
decât ca să e trecuți prin tăișul
sabiei. Mai mult decât atât, creștini
ind, n-au niciun interes să știe sau
să învețe. Țelul oștirilor, cred ei, e
simplu și la obiect: se duc în
Outremer să-i radă pe dușmani de
pe suprafața Pământului Sfânt al
Domnului și, făcând-o, vor cuceri
teritorii care le vor îmbogăți regii
și comandanții, după care aceștia îi
vor aduce mulțumiri – umile, se
presupune
–
lui
Dumnezeu.
Oșteanul franc n-are decât un
singur dușman, iar acela este
musulmanul păgân. Faptul că
acesta poate
șiit sau sunnit e
ignorat. Germain își roti privirile
asupra adunării, întâlnind ochii
ecăruia înainte de a continua:
Bineînțeles
că
mai-marii
creștinătății
văd
în
această
neînțelegere, în această schismă,
dovada falsității religiei islamice.
Ruptura atât de puternică de la
baza
existenței
acesteia
demonstrează clar, spun ei, că
temeliile sale sunt de o fragilitate
fatală și vine, rește, în apărarea
purității și a unității creștinismului,
a faptului că, în sânul său, nu
există astfel de diferende în
privința credinței și a
loso ei
fundamentale.
Buzele bătrânului se arcuiră întrun zâmbet și își aplecă ușor capul,
pentru a-și cuprinde cu privirea
toții prietenii ce îl ascultau.
— Diferențele dintre riturile
răsăritene, ortodoxe, ale Bizanțului
și cele romane, din ținuturile
noastre, nu sunt de fapt diferențe,
după părerea acestor teologi. Sunt
niște
simple
nuanțe
de
interpretare. Și rește că aceiași
teologi nu au nici cea mai vagă
idee despre existența ordinului
nostru, așadar cum ar putea bănui
că există o diferență în loso a sau
credințele noastre? Trebuie să-i
instruim într-o bună zi, prieteni,
pentru binele lor.
Majoritatea
bărbaților
din
încăpere surâseră la această mică
glumă, în timp ce el se întorcea din
nou către de St Clair.
— Dar eu vorbeam despre vărul
tău și îți spuneam cât de important
este pentru treburile noastre din
Outremer.
Către
sfârșitul
răstimpului petrecut alături de
profesorii săi, s-a transformat întrun om care, printre musulmani,
poate trece, fără efort, drept unul
de-ai lor. A plecat în Outremer și șia petrecut încă trei ani trăind și
muncind ca negustor civil, atașat
unei case de negoț cu baza în
Cairo, și a călătorit la mari
depărtări de acest oraș, culegând
informații și trimițându-ni-le.
De acolo s-a mutat în regatul
creștin
al
Ierusalimului,
abandonându-și rolul de negustor,
preluând îndatoririle unui cavaler
templier din garnizoana cetății și
umblând prin țară, de ochii lumii,
pentru a purta soliile persoanelor
de rang înalt, și ind, în realitate,
legătura dintre frăția noastră și
unele secte active, dar tot atât de
secrete din răs rata și puțin
numeroasa comunitate șiită –
activități prin care știa că nu se
putea face nicidecum iubit de
sultanul Saladin și de susținătorii
lui sunniți, iar cei printre care se
a ă acum sunt, probabil, unii
dintre aceștia din urmă.
Una dintre marile ironii ale
existenței noastre e faptul că, în
ciuda importanței covârșitoare a
Ierusalimului și a Palestinei pentru
tot ce simbolizează ordinul nostru,
acesta este, și pe moment trebuie
să rămână, foarte slab reprezentat
acolo. Dacă am descoperiți, dacă
existența noastră ar
măcar
bănuită, Biserica ne-ar stârpi din
rădăcini, ne-ar nimici ca pe niște
eretici. De aceea, nevoia de a ne
păstra taina face ca acțiunile
noastre în Outremer să e aproape
imposibile. Acolo, am fost aduși
într-o situație în care a trebuit să
folosim orice avantaj a at landemână, iar asta a inclus
prietenia cu comunitatea șiită,
care, în Ierusalim, e aproape tot
atât de puțin numeroasă și de
primejduită ca a noastră. Saladin,
sultanul sarazin, e sunnit, așa cum
sunt toți oștenii lui. De aceea neam căutat tot timpul prieteni și
aliați în comunitatea șiită, punând
în
practică
acea
învățătură
străveche care spune că dușmanul
dușmanului meu e prietenul meu.
Vărul tău Sinclair era cel mai
important dintre oamenii noștri de
legătură
în
privința
acestei
activități
și,
mai
ales,
a
înțelegerilor cu o asociație care
activează printre șiiți într-un mod
foarte asemănător celui în care
funcționează ordinul nostru. Își
spun Hashshashin, Asasinii. Văd că
ai auzit de ei.
La auzul numelui, André făcuse
ochii mari, iar acum dădu din cap
în tăcere.
— Ei, bine, nu îngădui ca tot ce-ai
auzit să-ți împietrească inima când
e vorba de ei. Așa cum se întâmplă
de obicei cu asemenea lucruri,
despre care se știu puține și care
stârnesc multe spaime, ceea ce se
spune nu e, de obicei, nici măcar
aproape de adevăr. Sunniții și-au
folosit superioritatea numerică și
reaua-voință ca să ponegrească
numele și reputația Asasinilor, atât
în politică precum și în religie. Dar
asta n-are importanță acum.
Important este că Asasinii nu
reprezintă nicio amenințare pentru
noi. Dimpotrivă, sunt aliații noștri
rești și avem interese comune, nu
în ultimul rând în privința
fascinației față de geometrie și față
de științele tainice ale Antichității.
Ca și noi, Asasinii sunt o societate
exclusivistă,
secretă,
ind și
depozitarii unei imense bogății de
cunoștințe, pe care sperăm că, întro bună zi, ni le vor împărtăși în
totalitate. Bănuiam de zeci de ani
că așa stau lucrurile, dar Alexander
Sinclair a demonstrat-o mai presus
de orice îndoială… Văd că ai o
întrebare. Pune-o.
— Dar… De St Clair se încruntă,
clătinând ușor
din
cap
în
nerăbdarea lui, cum a putut s-o
demonstreze mai presus de orice
îndoială fără să…
— Fără să trădeze existența
ordinului nostru? Ne-am dat seama
de mai mult timp că, pentru a
câștiga încrederea Asasinilor și a le
a a secretele, era posibil să m
nevoiți să dovedim că noi le
acordăm încredere, dezvăluindu-ne
existența. Sieur Alexander a fost
autorizat să acționeze în baza
acestei idei, după cum crede de
cuviință. La momentul potrivit, a
decis să o facă, iar corectitudinea
raționamentul său a primit o
răsplată pe măsură.
— Și dacă raționamentul ar fost
greșit? Dacă s-ar încrezut în cine
nu trebuia, oferindu-i această
informație, ce s-ar fi întâmplat?
Germain ridică din umeri.
— Ce s-ar
întâmplat? Atunci
nimeni n-ar
avut altă dovadă
decât cuvântul unui singur om,
nesusținut de nimic palpabil. Ce
rău ne-ar putut face asta? Nu, s-
au făcut veri cări și para-veri cări
la fața locului. Nu s-ar întâmplat
nimic ireparabil.
— Dar dacă el a murit? Vrei să
spui că nu știți ce e de făcut de
acum înainte?
— Dimpotrivă, știm că, înainte de
a pleca spre Hattin, vărul tău ne-a
lăsat un raport complet, adus la zi.
Știm chiar și unde l-a lăsat. Dar
mesagerii, și erau trei, care
primiseră sarcina de a-l prelua și
de a ni-l trimite, au fost uciși, cu
toții, din cauza pierderii acelei
bătălii. Din câte știm, raportul
trebuie să se a e încă acolo unde a
fost lăsat. Dacă, după ce ajungi în
Outremer, n-o să reușești să dai de
urma lui Sieur Alexander, o să știi
care este locul acela, așa că, cel
puțin, o să găsești raportul și-o să
ni-l trimiți.
— Și dacă-l găsesc pe vărul meu?
— Atunci o să-i transmiți mesajul
consiliului și o să lucrezi apoi
împreună cu el, ajutându-l în
strădaniile lui.
— Înțeleg. De St Clair dădu încet
din cap, plimbându-și privirea de
la un membru al grupului la altul,
deși continua să i se adreseze lui
Germain de Toulouse. Pot să mai
pun o întrebare, care ar putea să
pară insolentă?
— Bineînțeles. Îți supunem viața
unui risc îndoit, așa că întreabă-ne
tot ce vrei să știi.
—
Toate
astea
sunt
mai
importante acum, astăzi, decât au
fost acum o lună? Am fost arestat și
adus aici în grabă. Ați putut intra
în legătură cu mine într-un mod
mult mai subtil, cu câteva
săptămâni sau chiar luni înainte,
fără riscuri și fără greutăți. Lucrez
împreună cu membrii consiliului de
cel puțin un an, în interesul lui
Sieur Robert de Sablé.
Germain ezită, apoi dădu din cap.
— Ai dreptate. Și ai
fost adus
aici acum o lună, numai că, în
momentul acela, s-au petrecut o
serie de evenimente, care trebuiau
con rmate și apoi luate în
considerare în totalitate, din
cauza… importanței lor politice. Ar
fost lipsit de sens să te implicăm
înainte de a ști ce cale trebuie să
urmăm. Acum suntem siguri,
deciziile noastre au fost luate. Dar
nu sunt eu cel care trebuie să-ți
spună la ce se referă. Messire
Bernard, vrei să continui de aici
înainte?
Germain de Toulouse se trase
deoparte și se așeză, făcându-i loc
unui alt vorbitor, nu cu mult mai
tânăr decât el însuși. André își
simți bătăile inimii accelerându-se
ușor când nou-venitul îi zâmbi
înainte de a începe să vorbească.
Știa, din informațiile primite de la
Robert de Sablé, că acela era
magistrul Bernard de Montségur,
un membru al triumviratului numit
Uniunea
Magiștrilor,
care
superviza acțiunile Ordinului de
Sion pe cuprinsul celor trei teritorii
străvechi unde activa acesta. Prima
și cea mai veche dintre cele trei
„regiuni” era Languedoc, care
acoperea întreaga zonă din nordul
Pirineilor,
inclusiv
provinciile
Aquitania și Poitou, precum și
orașele-cetate
Montségur
și
Carcassonne; celelalte două erau
cunoscute
drept
Poitou
și
Champagne
și
acopereau,
împreună, tot ce mai rămăsese din
ceea ce se fusese cândva Galia
romană, regiunea
Champagne
întinzându-se pe treimea nordică,
iar Poitou în toată zona centrală.
Fiecare dintre cei trei magiștri –
care își dobândeau rangul ind
aleși și și-l păstrau pe viață – era
răspunzător pentru activitatea
ordinului din regiunea sa și avea
rolul de coordonator al Consiliului
Regional. Robert de Sablé îi
spusese lui André că Bernard de
Montségur era cel mai in uent
dintre membrii Uniunii Magiștrilor.
Se
mai
număra
și
printre
persoanele care supravegheau atât
legătura
directă
cu
Ordinul
Templului, cât și rețeaua Confreriei
din Sion care funcționa în
interiorul acestuia, în folosul mai
vechiului ei avatar.
— Așa cum spunea fratele meu
Germain, începu Bernard, în
ultimele luni s-au schimbat multe
și, ca de obicei, am a at din nou cu
întârziere despre aceste schimbări.
Toți frații mei, aici de față, știu
despre ce vorbesc, dar am
considerat că e important ca și tu,
Sieur André, să a i ce e în joc.
Acum o lună, la Marsilia a sosit o
corabie
din
Sicilia,
aducând
informații care, în sine, puteau
considerate încurajatoare, dacă nu
ar fost legate de alte evenimente,
cu o turnură mult mai supărătoare.
Numele Conrad de Montferrat îți
spune ceva?
De St Clair clătină din cap.
— Nu, messire. Absolut nimic.
— Hmm. Ei, bine, existența
expediției lui Barbarossa ți-e
cunoscută?
— Expediția către Țara Sfântă.
Da. Toată lumea a auzit de ea.
Călărește în fruntea unei oștiri de
două sute de mii de oameni,
călătorind pe uscat, din Germania.
Oastea lui le depășește, numeric,
pe cele ale regilor Richard și Filip,
puse laolaltă.
— Așa e. Și știi cum își spune
acest om?
— Barbarossa? De St Clair dădu
din
cap.
Frederic
von
Hohenstaufen, împăratul Sfântului
Imperiu Roman, numit Barbarossa
din cauza bărbii sale roșii. Despre
asta e vorba?
— Da, despre asta. Dar, drept
Sfânt Imperiu Roman, guvernează
un teritoriu care nu e nici sfânt,
nici roman. E o masă de oameni
care vorbesc mai multe limbi, o
federație
întinsă
de
triburi
germanice barbare și indiscutabil
lipsite de s nțenie. Și e mai
degrabă greacă decât romană.
Văzând nedumerirea de pe chipul
lui de St Clair, Bernard adăugă:
— Acum vorbesc despre religie,
Sieur
André,
nu
despre
descendență. Barbarossa respectă
riturile răsăritene, ale Bisericii
Ortodoxe, cum își spune aceasta,
iar
Scaunul
Episcopal
al
Ierusalimului
a
fost
păstrat
întotdeauna de această Biserică,
fiind ocupat de un patriarh.
— Da, magistre, știu asta.
Warmund de Picquigny a fost
patriarh acolo când am cucerit
pentru prima oară Ierusalimul. El a
fost cel care, împreună cu regele
Baldwin al II-lea, i-a dat lui Hugues
de Payens dreptul de a-și în ința
ordinul cavaleresc. Însă deslușesc
în tonul vocii tale ceva care
sugerează
o
neînțelegere
în
privința asta și, din câte știu eu,
așa ceva n-a existat niciodată.
— Ai din nou dreptate. N-a existat
nicio neînțelegere. Nu atunci și, cu
siguranță, nu în văzul lumii. Pe
atunci,
prezența
Bisericii
în
Ierusalim era dominată de ritul
estic, dar puterea armelor era a
francilor, adică era romană. La
urma urmelor, războiul care i-a
adus acolo a fost numit războiul
papei Urban. Însă acum, așa cum
spuneam, lucrurile s-au schimbat.
După ce a recucerit Ierusalimul,
Saladin le-a permis, anul trecut,
creștinilor ortodocși să se întoarcă
în oraș, fără a li se cere altceva
decât plata unei dări minore și le-a
îngăduit, încă o dată, să se ocupe
de administrarea locurilor s nte.
Ceea ce înseamnă că toate aceste
locuri sacre pentru creștinătate s-au
reîntors în mâinile patriarhului, iar
sosirea iminentă a lui Barbarossa și
a hoardelor lui pune totul în
primejdie, pentru că, îndată ce vor
ajunge și Saladin va
înfrânt și
izgonit din nou din cetate, cel care
va avea mai multă greutate și
putere va
ritul estic, Roma ind
astfel eclipsată.
Se întrerupse, privindu-l cu ochii
mijiți pe de St Clair, care se gândea
la spusele sale, dar continuă
înainte ca acesta să
apucat să
facă vreun comentariu.
— De ce ne pasă de asta? Atât
ritul estic, cât și cel roman sunt
creștine, așadar, în ochii ordinului
nostru, prost îndrumate, nu-i așa?
De St Clair dădu din cap și
Bernard își lipi palmele.
— Nu, Sieur André. Greșit. În
momentul în care Barbarossa pune
mâna pe putere în Ierusalim – și nu
te gândi nici măcar o clipă că n-o
să reușească – una dintre primele
lui griji o să e asigurarea unei
poziții
proeminente
pentru
cavalerii lui teutoni. Aceștia vor
prelua
îndatoririle
și
responsabilitățile celor care se a ă
acum acolo – templierii și
ospitalierii. S-ar putea să lase la
locurile lor o parte dintre
ospitalieri, pe frații benedictini
servili, care le poartă de grijă
bolnavilor și răniților, dar îi vor
înlătura pe frații războinici și, cu
siguranță, îi vor expulza pe
templieri. N-au de ales, dacă vor să
instaureze supremația ordinului
cavalerilor teutoni – Ordinul
Templului trebuie să plece. Și, de
vreme ce acesta din urmă este vălul
sub care ne ascundem și care ne
permite să m prezenți în Țara
Sfântă, asta înseamnă că noi,
Ordinul din Sion, o să m, de
asemenea, dați afară, iar munca
noastră, întreaga noastră misiune,
o să e abandonată înainte de a
putea
îndeplinită. Acum începi
să-ți dai seama de ce vărul tău e
atât de important pentru noi?
De St Clair se încruntă, evident
nedumerit.
— Nu, magistre.
Magistrul Bernard dădu din cap.
— Imposibilitatea ta de a înțelege
se datorează dimensiunii imense a
următorului pas logic. Dacă Sieur
Alexander Sinclair a avut succes
într-o măsură su cient de mare
pentru a în ripa o alianță cu
omologii săi șiiți, poate să pună
bazele unei prezențe solide a
străvechiului nostru ordin acolo,
chiar și după ce templierii vor
expulzați.
— Iartă-mă. De St Clair ridică o
mână, într-un gest rugător. Încă
mai fac eforturi să pricep ceea ce ai
spus despre evacuarea templierilor
din Outremer. Mi se pare di cil –
ba nu, mai mult decât atât, găsesc
că e imposibil – să-mi imaginez așa
ceva. Barbarossa nu ar avea sorți
de izbândă decât provocând pe
față un război. Își roti ochii de jur
împrejurul adunării, căutând un
sprijin, dar nu întâlni decât chipuri
grave. Templul n-o să se supună,
predând pur și simplu puterea în
Outremer și plecând… nu-i așa?
— Așa e. Așa am
spus și noi
până acum câteva săptămâni. Însă
apoi a sosit la Marsilia corabia
despre care am pomenit mai
devreme, cu vești care au schimbat
tot ce știam noi. Omul care ne-a
adus informațiile cunoștea foarte
bine lucrurile pe care le descria și a
adus mărturii scrise, din partea
altora, ca să-și susțină a rmațiile.
Și iată ce știm acum că este
adevărat. Își mușcă buza de sus,
bine rasă, în căutarea cuvintelor
potrivite pentru ceea ce avea de
spus. Din tot ce am reușit să punem
cap la cap din rapoartele primite,
ne-am convins că Guy de Lusignan,
regele Ierusalimului, e neghiob și
molâu. Guy a fost condus către
nebunia luptei de la Hattin de
sfaturi contradictorii, toate proaste,
primite de la Marele Maestru al
Templului, Gerard de Ridefort, și
de la partizanul său arogant și
dezgustător, Reynald de Chatillon.
Dacă Guy ar
fost altceva decât
un laș fără nicio demnitate, i-ar
ignorat pe amândoi și ar
luat
propriile lui hotărâri, dar el n-a
făcut-o. Iar nebunia lui n-a luat
sfârșit la Hattin. A fost luat
prizonier de Saladin, care l-a tratat
bine și apoi l-a eliberat, în
schimbul promisiunii că n-o să mai
lupte împotriva lui și o să sentoarcă în Franța. Însă, abia ce s-a
văzut liber, și-a și încălcat
cuvântul,
pe
motivul,
deloc
surprinzător, că un jurământ făcut
în captivitate, față de un păgân, nu
te poate obliga cu nimic. Apoi s-a
autoproclamat rege. Dar a făcut-o
prea târziu și s-a dovedit încă o
dată slab, pentru că în Outremer
sosise un nou jucător. Știi câte ceva
despre Tyr?
De St Clair ridică din umeri.
— Doar că e un oraș.
— Un oraș de coastă și un port
imens. Cândva a fost o insulă,
până când Alexandru cel Mare a
cucerit-o construind un dig care a
legat-o de continent. Digul încă
mai există, formând un istm, acum
încălecat de un zid uriaș de
apărare, datorită căruia cetatea e
considerată practic inexpugnabilă
dinspre uscat. În zilele în care a
câștigat bătălia de la Hattin,
Saladin a asediat puternic Tyrul,
iar apărătorii au ajuns să e atât
de lipsiți de speranțe, încât, în
momentul în care în port a pătruns
o corabie, negociau deja termenii
capitulării. La bordul acelei corăbii
se a a un aventurier, pe nume
Conrad de Montferrat. El și
însoțitorii săi mergeau la Ierusalim
și nu știau nimic nici despre război,
nici despre Saladin sau despre
Hattin. Încercaseră să debarce la
Acra, cu o zi înainte, dar fuseseră
preveniți, dându-li-se de știre că
sarazinii cuceriseră cetatea cu
patru zile mai devreme, așa că
navigaseră spre Tyr. Imediat ce a
a at ce se petrecea, Conrad a
preluat conducerea. A întrerupt
imediat negocierile de capitulare și
a pregătit cetatea pentru o apărare
îndelungată. Văzând că acum avea
de-a face cu un asediu prelungit și
susținut, în locul unei capitulări
fără probleme, Saladin a părăsit
imediat Tyrul și și-a îndreptat
oastea spre sud, pentru a cuceri
Ierusalimul și Ascalonul. Știa că
Tyrul era izolat și nu reprezenta o
amenințare imediată, în timp ce
Ierusalimul era un trofeu pârguit,
numai bun de cules. Acum
comandant recunoscut al Tyrului,
Conrad a devenit conducătorul de
facto al francilor, dar Guy în
persoană a sosit la Tyr, încălcânduși jurământul față de Saladin, și a
pretins să e recunoscut ca rege.
Conrad i-a închis porțile. Problema
regalității era nerezolvată, a spus
el, și avea să-și aștepte soluția
până la sosirea regilor franci în
Outremer.
În
primăvara
următoare, Guy a condus o oaste
minusculă, susținută de câteva
corăbii, în timpul unui atac al
cetății Acra, a ată ceva mai
departe, în josul coastei.
Bătrânul magistru se opri și
clătină din cap, fără să se uite la
cineva anume.
— Era curată prostie, un gest
întrutotul demn de Guy de
Lusignan pe care nu l-a acuzat
nimeni, niciodată, nici măcar în
cele mai bune momente ale sale, că
ar
rațional sau înțelept. Mi s-a
spus că numai garnizoana cetății
era de două ori mai numeroasă
decât întreaga lui oștire, iar
Saladin, care se odihnea, dar se
a a la mică distanță, înspre sud, sar putut pune în mișcare în orice
clipă, nimicindu-l pe impertinentul
Guy așa cum strivești o muscă. Dar
el n-avea de ales. Dacă nu reușea
să atace Acra, într-o ultimă
încercare s dătoare și nesăbuită de
a se angaja în luptă cu dușmanul și
de a învinge, era sortit pieirii. Așa
că a făcut singurul lucru pe care îl
putea face, așa prostesc cum ar
părea să e. Poate că spera într-un
miracol. Avea cu siguranță nevoie
de unul. Și, pe Dumnezeul viu al lui
Moise, chiar l-a găsit. Fiind singura
luptă împotriva musulmanilor care
se desfășura chiar atunci în
Outremer, micul asediu stupid
pornit de Guy a atras atenția. Ceva
mai târziu, în același an, pe mare a
apărut o otă de corăbii daneze și
frisiene, urmată foarte repede de o
alta, din Flandra și din nordul
Franței, iar apoi a sosit din
Germania Ludovic, margraful de
Thuringia, în fruntea unui alt
contingent. S-au dus cu toții direct
la Tyr, la Conrad, dar se pare că
acesta, dintr-un motiv căruia
nimeni nu-i poate găsi explicația, a
reușit cumva să devină de
nesuportat pentru ei toți, așa că, în
cele din urmă, au mărșăluit sau au
navigat către sud, să i se alăture lui
Guy sub zidurile Acrei, unde
Saladin se pusese în sfârșit în
mișcare, pentru a ataca minuscula
oștire a francilor. În momentul
acela
a
plecat
de
acolo
informatorul nostru, aducând acasă
vestea despre cele întâmplate, iar
ultimul lucru pe care l-a auzit
înainte de a părăsi Outremer a fost
că, într-un târziu, Conrad a
acceptat să își unească forțele cu
ale celorlalți franci și să-i acorde
lui Guy ajutorul său împotriva lui
Saladin.
În timp ce se stingeau vorbele
magistrului Bernard, André avu o
viziune a scenei din fața zidurilor
semețe de piatră ale cetății Acra,
cu corturile și stindardele francilor
care o asediau, dar nu avu timp să
insiste asupra ei înainte ca o altă
voce să-i solicite atenția.
— Așa că acum cunoști situația
actuală – cel puțin în măsura în
care o putem înțelege noi. Tânărul
conte de Champagne se ridicase în
picioare. Părea acceptabilă, pe
vremea când nu trebuia să ne
facem
griji
decât
pentru
amenințarea tot mai apropiată
reprezentată de Barbarossa, a at
încă la o distanță de peste opt sute
de kilometri. Însă apariția acestui
nou element a modificat totul.
De St Clair era conștient că se
simțea ca un prost, ca și cum i-ar
scăpat ceva care vorbea de la sine,
și, sub impulsul momentului, se
hotărî să-și recunoască ignoranța.
— Iartă-mă, messire conte…
— Niciun messire, adresează-mi-te
ca unui frate. Aici suntem frați cu
toții.
— Da, îmi cer iertare. Dar îmi
scapă ceva. Care e legătura dintre
faptul că Guy asediază Acra și
amenințarea
reprezentată
de
Barbarossa?
Henri zâmbi, un licăr larg,
atrăgător, de dinți albi, lăsându-și
în același timp capul într-o parte.
— Mă bucur c-ai pus întrebarea.
Știam că trebuie s-o pui și
începusem să mă-ntreb dacă nu
cumva n-aveai s-o faci. Bine
gândit. În aparență, frate, nu
există absolut nicio legătură, dacă
nu analizezi situația. Noi am avut
timp s-o facem. Tu nu ai. Asediul
Acrei n-are importanță pentru noi,
dar oamenii care o asediază au și,
mai ales, ultimii sosiți: Ludovic,
margraful de Thuringia, și Conrad
de Montferrat. Amândoi sunt de
viță nobilă, germanici, orgolioși, în
stilul arogant al celor de rangul lor.
Prin naștere și ca urmare a
loialității feudale, îi sunt amândoi
vasali lui Barbarossa, în fața căruia
au depus jurământ de credință.
Conrad îi e văr. Simpla lor
prezență în Outremer, înainte de
sosirea lui Barbarossa, pavează
drumul către stăpânirea lui și către
deposedarea noastră.
Se grăbi să ridice o mână, pentru
a opri orice întrebare a lui André.
— Trebuie să ții minte că
templierii din Outremer au ținut
frontul în folosul nostru, dar ei nu
mai sunt armata Ierusalimului, așa
cum au fost vreme de opt decenii.
Acum sunt niște războinici care se
luptă pentru victorie și pentru țara
lor, ca toți ceilalți oșteni de pe
câmpul de bătălie. Și indiferent
cine s-ar gândi, de aici, de acasă, la
ei
și
la
presupusa
lor
invincibilitate, templierii au acum
rivali care nu existau în vremuri
mai vechi. Teutonii lui Barbarossa.
El i-a creat și i-a modelat. Aici, în
ținuturile apusene, știm puține
despre ei, dar ceea ce știm e
supărător. În momentul de față, nu
avem niciun etalon cu ajutorul
căruia să a ăm adevărata lor
măsură, dar știm că au fost
modelați plecând de la exemplul
oferit de cavalerii Templului și de
cei ospitalieri și mai știm și că,
printre compatrioții lor, au o
reputație fără pată. Însă ne temem
că motivațiile lor, obscure pentru
noi, dar dictate de Barbarossa,
diferă, de fapt, foarte mult de cele
după care au fost copiate inițial.
Atât templierii, cât și ospitalierii le
sunt loiali papei și Bisericii
Romano-Catolice, în timp ce
teutonii
sunt
credincioși
lui
Barbarossa și Bisericii Ortodoxe. Și
nimic, frate, nimic de pe pământul
lui Dumnezeu nu este mai periculos
decât o campanie militară care are
la bază diferende religioase.
Contele Henri își încrucișă brațele
la piept și își înclină o sprânceană
către André, aproape zâmbind.
— Ai spus că Barbarossa nu i-ar
putea deposeda pe templieri decât
provocând fățiș un război, dar ai
spus-o pe un ton care dădea
limpede de înțeles că, după părerea
ta, așa ceva nu e posibil. Eu
sugerez acum că e posibil să i
dornic să-ți revizuiești opinia,
luând în considerare, cu mintea
limpede, ceea ce e în joc aici, la
urma urmelor. Crezi, într-adevăr,
că un asemenea război ar
imposibil, în timp ce îți dai seama
cum se manifestă, fățiș, actualul
război dintre creștini și musulmani
și cel fratricid, dintre ramurile
sunnită și șiită ale islamului? Crezi
că e chiar atât de imposibil ca
Biserica Romană și cea Ortodoxă să
intre în con ict, în același mod și
mai mult sau mai puțin din aceleași
motive – nimic altceva decât forma
și ceremonialul – ca sunniții și
șiiții? Cum poți gândi atât de
ilogic? Nu uita, frate André,
discutăm despre o potențială luptă
pentru hegemonie, miza
ind
mințile și su etele creștinilor din
întreaga lume – plus, rește, toate
bunurile lor pământești – iar
puterea învingătorului stă în
deținerea
și
guvernarea
Ierusalimului și a Țării Sfinte.
Contele se uită încă o dată la de
St Clair, cu aceeași expresie
amuzată de înainte.
— Te-ai convins acum? Sau
trebuie să caut alte cuvinte pentru
a te face să înțelegi?
— Nu, frate, am înțeles. Cum ar
fost posibil să nu pricep, după
toate acestea? Dar e, oricum,
descurajant să auzi așa ceva.
— Da, e adevărat, însă faptul c-ai
spus-o ne întărește convingerea că
ești unul de-al nostru. Așadar,
acum, când ai ajuns la o înțelegere,
e ea și încețoșată, a esenței
consecințelor implicate, iată ce
urmează. Îți vei petrece încă trei
zile ascultând din nou totul, de
data asta din alte perspective,
importanța evenimentelor
ind
subliniată de alți frați, aici de față,
așa că, deși e posibil ca, în acest
moment, să nu i dispus să-mi dai
crezare, o să pleci știind perfect ce
ai de făcut după sosirea în
Outremer. Apoi, după ce ne
părăsești, o să discuți despre tot ce
are legătură cu însărcinarea pe
care ți-o încredințăm numai cu un
singur om. Îl cunoști deja. Vorbesc
despre Robert de Sablé, care va
legătura ta cu acest consiliu. El va
avea doi înlocuitori, dintre care
niciunul n-o să-ți cunoască numele
decât în cazul în care lui de Sablé i
se va întâmpla ceva, moment în
care primul dintre ei își va deschide
instrucțiunile și îți va a a
identitatea.
Între timp, o să te-ntorci în
unitatea ta, având documente care
te vor absolvi, întrutotul, de orice
învinuire, explicând, la modul
o cial, că ai fost arestat din cauza
unei confuzii. O să pleci spre
Outremer așa cum a fost stabilit,
iar prima ta misiune va începe în
momentul în care vei pune piciorul
pe pământul Țării S nte. La
vremea aceea, vei
cavaler
templier cu drepturi depline, ind
primit în mod o cial în ordin pe
parcursul călătoriei,
cel mai
probabil în Sicilia, unde a plănuit
să se oprească Richard pentru
aprovizionare. Dar o să mai ai și o
altă îndatorire, de o importanță
capitală pentru tine. Imediat ce te
îmbarci pentru Outremer, chiar
înainte de a părăsi Marsilia, o săncepi să-nveți să vorbești și să scrii
în
arabă. S-au făcut toate
aranjamentele și știm deja că
prinzi repede și că ai darul de a
învăța limbi străine. Se întrerupse
și se uită în jur, la însoțitorii săi.
Vrea cineva să mai adauge ceva,
sau stabilim programul fratelui
André pentru următoarele câteva
zile, înainte de a face o altă pauză?
Nimeni nu mai avea nimic de
spus, așa că André de St Clair își
primi instrucțiunile și se pomeni
într-o lume a studiului intens, pe
care nici măcar nu și-o imaginase.
{1}

Prezența umană pe actualul teritoriu al

Franței este atestată de aproximativ un milion
opt sute de mii de ani. De-a lungul timpului, în
zonă s-au succedat numeroase culturi. Frontierele
Franței moderne se suprapun aproape perfect
peste cele ale vechii Galii, cucerite de către
romani în secolul I î.Hr. (n.tr.).
{2}
Philippe Auguste sau Filip al II-lea al Franței,
care a domnit între anii 1180-1223. (n.tr.).
{3}
Cavalerii Sfântului Ioan din Ierusalim sau
cavalerii ospitalieri. (n.tr).
{4}
Munte din Scoția. (n.tr).
{5}
Spirite din folclorul religios musulman.
(n.tr.).
{6}
Piață (n.tr.).
{7}
Călăreți recrutați dintre localnici, echipați cu
armuri ușoare, înarmați cu arcuri și instruiți să
lupte împotriva cavaleriei sarazine. (n.tr.).
{8}
Favoare contra favoare .(n.tr.).
{9}
Numele latinesc sub care erau cunoscute în
Occident monedele de aur bizantine. (n.tr.).
{10}

Unitate de măsură folosită în Evul Mediu în

vestul Europei, reprezentând aproximativ două
sute de grame. (n.tr.).