CAPITOLUL I TRATAMENTUL COMERCIANŢILOR AFLAŢI ÎN

DIFICULTATE

Secţiunea I. Importanţa reglementării situaţiei acestor comercianţi

Nevoia reglementării situaţiei comercianţior aflaţi în imposibilitatea de a mai face faţă

datoriilor s-a manifestat din zorii epocii medievale, epocă marcată de o intensă activitate
comercială, de circulaţie a valorilor mobiliare şi de garantare a creditului. 1

Activitatea comercială a fost, încă de la început, una dintre activităţile care au implicat
desfăşurarea cu celeritate a tuturor componentelor sale. Prin definiţie, toate operaţiunile ce
duc la obţinerea unui profit trebuie efectuate cu rapiditate astfel încât oportunităţile ce au dus
la declanşarea lor să nu dispară. O dată cu dezvoltarea comerţului şi, implicit, diversificarea
raporturilor dintre comercianţi, s-a simţit nevoia reglementării activităţii comercianţilor şi a
relaţiilor dintre aceştia.

Un comerciant îşi desfăşoară de obicei activitatea cu banii altor comercianţi, astfel

încât orice întârziere în îndeplinirea obligaţiilor (sau chiar neîndeplinirea lor) atrage după sine
reacţii în lanţ : efecte negative asupra creditorilor săi şi chiar neputinţa acestora de a-şi onora
propriile obligaţii. Un sigur caz de faliment poate să ducă la insolvenţa unui număr mare de
comercianţi (faillite par ricochet), efectul său depinzând de numărul comercianţilor cu care
falitul are stabilite relaţii.

Imposibilitatea comercianţilor de a mai face faţă datoriilor are cauze multiple,

subiective şi obiective. Cele mai numeroase sunt cele subiective, care ţin de comerciant:
nepriceperea comerciantului, angajarea în operaţiuni ce implică un risc mare, cheltuieli
nejustificate etc. Există, totuşi şi cauze obiective: insolvenţa debitorilor comerciantului, cazuri
de forţă majoră (cum sunt catastrofele naturale), scăderea preţurilor, creşterea costurilor de
producţie, scăderea cererii de pe piaţă. Este evident că şi aceste cauze din urmă au o oarecare

1
legătură cu comerciantul, acesta putând să prevadă din timp unele dintre cauzele obiective (de
exemplu, creşterea costurilor de producţie).

Insolvenţa comerciantului exprimă incapacitatea acestuia de a mai face faţă

obligaţiilor sale exigibile cu fondurile băneşti disponibile, lichide. Insolvenţa unui comerciant
poate avea efecte şi asupra economiei unei ţări, în cazul în care comerciantul este unul
important ca forţă economică sau care deţine o mare parte din piaţa internă.

Din aceste considerente, reglementarea acestor situaţii devine din ce în ce mai

importantă azi, ţinând cont şi de raporturile de comerţ internaţional tot mai numeroase.

Secţiunea a II-a. Evoluţia istorică a reglementării

Originile reglementării situaţiei comercianţilor aflaţi în dificultate se regăsesc în epoca

romană, când s-a instituit o procedură colectivă care să-i protejeze pe creditorii unui debitor
insolvabil. Însă, această reglementare a evoluat o dată cu dezvoltarea societăţii şi apariţia
statului: la început exista doar o procedură de executare a debitorului falit, căruia i se vindeau
toate bunurile pentru acoperirea pasivului, iar ulterior, reglementările evoluează, începând să
se pună accentul mai mult pe redresarea activităţii comerciantului şi acoperirea datoriilor sale.
Această evoluţie istorică a reglementărilor are în vedere isoricul falimentului, în primul rând,
şi apoi, în epoca modernă, evoluţia procedurilor de salvare a comercianţilor insolvabili. În
epoca medievală se pun primele baze în reglementarea procedurii falimentului, marile
principii care guvernează această procedură datând încă din această epocă. În epoca modernă
s-au produs cele mai importante modificări în reglementările procedurilor colective de
executare silită şi chiar reformulări ale principiilor care guvernează această procedură.2

2
 §1. EPOCA ROMANĂ

După unii autori reglementarea falimentului îşi are originea în sancţiunile severe
instituite de Legea celor XII table sau de contractele de constituire de nexi (nexum), ce
reglementau executarea asupra persoanei în cazul neplăţii datoriilor. Legea celor XII table a
consacrat o acţiune de executare denumită manus iniectio. Manus iniectio era utilizată în
scopul executării unei sentinţe de condamnare ce avea ca obiect o sumă de bani. Debitorul era
ţinut în închisoare timp de 60 de zile, fiind scos, în acest interval la trei târguri consecutive,
unde se făcea o anumită publicitate în scopul găsirii unei persoane care să plătească datoria
debitorului. Dacă după expirarea celor 60 de zile datoria nu era plătită, debitorul putea fi
vândut ca sclav în străinătate (trans Tiberium) sau putea fi ucis.3

Tot în Legea celor XII table mai era reglementată o acţiune de executare, numită
pignois capio (luarea de gaj), care desemna luarea de către creditor a unui bun din patrimoniul
debitorului pentru a-l vinde sau, dacă debitorul nu plătea, pentru a-l distruge.

Contractul de nexum este o convenţie de aservire, încheiată în faţa magistratului, în

forma unei declaraţii prin care creditorul afirma că munca debitorului îi este aservită pentru
un număr de zile, în contul datoriei. Cum se poate observa, primele reglementări ale executării
silite a debitorului sunt de fapt, executări ce poartă asupra persoanei (inclusiv pignoris capio,
deoarece luarea bunului se făcea în scopul exercitării unei presiuni asupra debitorului).

Ulterior, preluată din dreptul public, a fost introdusă şi executarea asupra bunurilor
debitorului. Executarea asupra bunurilor cunoştea două forme: venditio bonorum şi distractio
bonorum.

Venditio bonorum presupunea două faze: missio in possessionem şi venditio bonorum

propriu-zisă. În prima fază, debitorul era trimis în detenţia bunurilor debitorului (missio in
possessionem), care avea ca scop supravegherea bunurilor acestuia, astfel încât debitorul să
nu-şi mărească insolvabilitatea. Era vorba, deci, despre sechestrarea bunurilor şi nu de
stăpânirea lor. Prin trimiterea în posesie, administrarea bunurilor debitorului trecea în mâinile
unui curator bonorum, înlocuit azi de către judecătorul-sindic. Dacă după trecerea unui termen
de 30 de zile debitorul nu-şi plătea datoria, se trecea la următoarea fază. Pentru a vinde
bunurile, creditorii numeau, dintre ei, un magister bonorum care trebuia să vândă în bloc
3

3
averea debitorului, în scopul acoperirii datoriilor. Bunurile erau vândute celui care oferea cel
mai mare preţ. Cumpărătorul se numea emptor bonorum. El se subroga debitorului insolvabil,
începând un şir de procese cu creditorii pentru verificarea creanţelor acestora. În funcţie de
rezultatul verificărilor, emptor bonorum plătea fie suma promisă la licitaţie, fie o sumă mai
mică ce corespundea creanţelor dovedite valabile după verificare. Emptor bonorum nu era
decât un speculant care putea dobândi o avere la un preţ inferior valorii reale. Debitorul care
era executat silit prin venditio bonorum devenea infam. 4

Această procedură a dispărut în epoca imperială, când a fost înlocuită cu distractio

bonorum. Distractio bonorum era o formă de executare silită mai evoluată ce presupunea
vânzarea cu amănuntul a bunurilor debitorului, până la satisfacerea tuturor creanţelor.
Aplicarea acestei proceduri nu atrăgea infamia debitorului şi a fost introdusă la început pentru
debitorii mari demnitari (clarae personae). Debitorul mai putea să-şi lase averea în mâinile
creditorilor (bonorum cessio) pentru a scăpa de închisoare şi de infamie.

Este de semnalat şi faptul că după apariţia Legii celor XII table, pretorii au introdus,
între delictele private şi fraus creditorum. Fraus creditorum (frauda creditorilor) era fapta
debitorului care îşi crea sau îşi mărea insolvabilitatea în dauna creditorilor. Unii debitori îşi
creau o stare artificială de insolvabilitate sau şi-o măreau pe cea anterioară prin vânzarea sau
donarea unor bunuri. Pentru a dejuca asemenea practici, pretorul a creat restitutio in integrum
ab fraudem creditorum, desfiinţând actele prin care debitorii îşi înstrăinau bunurile în frauda
creditorilor.

Cum se poate observa, anumite trăsături ale executării silite de azi s-au conturat încă
din epoca romană: vânzarea în bloc sau individuală a bunurilor debitorului, supravegherea
acestei proceduri de către o autoritate, egalitatea creditorilor, anularea unor acte încheiate în
frauda creditorilor etc.

§2. EVUL MEDIU

4

4
 Modalitatea de executare a debitorilor din dreptul roman a fost adaptată şi
perfecţionată în dreptul medieval, ţinând cont de avântul specataculos al comerţului, mai ales
în oraşele din nordul şi centrul Italiei - Florenţa, Genova , Milano, Veneţia, Pisa etc. Termenul
faliment provine de la verbul latin fallo-fallere care înseamnă a lipsi - adică falitul lipseşte de
la datoria de a da satisfacţie creditorilor săi sau a înşela, a nu izbuti, a da greş. Potrivit
statutelor acestor oraşe (în special statutul oraşului Genova din 1498), executarea silită a
debitorilor se făcea la fel, indiferent dacă debitorul era profesionist sau nu. La început
debitorii erau numiţi decocti, decoctores (termenul decoctor desemna un om ruinat, care şi-a
mâncat averea); cessantes (oameni leneşi, trândavi 5
sau conturbatores et fraudatores şi mai
târziu au fost denumiţi faillites, falliotos. Faliţii erau pedepsiţi cu moartea sau erau supuşi
unor pedepse dezonorante, la fel ca delincvenţii de rând: pilorul sau stâlpul infamiei şi
carcanul (un guler de metal care era prins în jurul gâtului, de care era prins un lanţ cu care
faliţii erau legaţi de stâlpi sau de colţurile caselor). Trebuie amintită aici şi originea cuvântului
bancrută care este legată chiar de pedepsele pe care creditorii le aplicau debitorului - bancrută
provine din expresia italiană banca-rotta (bancă ruptă) ce desemna spargerea tarabei
debitorului de către creditorii neplătiţi. Statutele italiene au impus o serie de principii în
legătură cu procedura executării debitorilor: procedura colectivă prin care se dădea satisfacţie
tuturor creditorilor; încetarea plăţilor care ducea la falimentul debitorului; desesizarea falitului
de averea sa; verificarea valabilităţii creanţelor; distincţia între faliţii scuzabili şi cei culpabili
(frauduloşi); decăderea debitorului din beneficiul termenului.

Prima reglementare legislativă a falimentului a fost în Franţa prin Ordonanţa din 1673
(Ordonanţa asupra comerţului terestru) dată de Ludovic al XIV-lea şi care avea un titlu -
Titlul al XI-lea - ce se ocupa de “Falimente şi bancrute”. O mare parte dintre regulile înscrise
în acest act au fost preluate de Codul comercial din 1807. Deschiderea procedurii este
determinată, ca şi în trecut, de încetarea plăţilor; creditorii pot stabili înţelegeri cu debitorul
privind păsuirea acestuia; actele săvârşite de către debitor cu puţin timp înainte de încetarea
plăţilor pot fi anulate. Ordonanţa reglementează două insituţii în legătură cu falimentul, şi
anume:

scrisorile de păsuire (les lettres de répit) care erau acordate de către rege debitorilor
care depuneau ei înşişi bilanţul şi produceau efecte cu privire la toate datoriile acestora6
5

6
G. Ripert, R. Roblot - Traité de droit commercial, tome 2, L.G.D.J., Paris, 2000, pag. 789

5
 cesiunea de bunuri (la cession des biens) care însemna abandonul bunurilor în
favoarea creditorilor, astfel încât aceştia să le vândă şi să-şi acopere creanţele.

§3. EPOCA MODERNĂ

Codul Comercial francez din 1807 (denumit şi Codul Napoleon) a reprezentat prima
reglementare completă şi sistematică a falimentului, adoptat ca urmare a unor falimente
răsunătoare ce au avut loc între 1795 şi 1805. Prin această reglementare se urmărea un dublu
scop: în primul rând, plata creanţelor creditorilor şi pedepsirea falitului şi în al doilea rând,
asanarea activităţii comerciale.7 Codul prevedea, printre altele, că: falitul trebuia să-şi depună
bilanţul în trei zile de la încetarea plăţilor, toate actele încheiate după încetarea plăţilor erau
nule, iar cele efectuate cu zece zile înaintea încetării plăţilor erau prezumate ca fiind
frauduloase; creditorii desemnau sindicul (judecătorul sindic de azi) dintre ei; bancruta
frauduloasă putea să rezulte din efectuarea unor cheltuieli nejustificate; reabilitarea falitului
era foarte greu de obţinut. Conform Codului, toate bunurile falitului erau sechestrate, iar
dreptul debitorului de a-şi administra bunurile şi de a dispune de ele era ridicat. Falitul era
încarcerat la închisoarea datornicilor sau reţinut la domiciliu şi era decăzut din anumite
drepturi civile şi profesionale. Cu toate că această reglementare era foarte severă în ceea ce-l
privea pe debitor, principiile acesteia au fost preluate în numeroase legislaţii, printre care şi
Codul comercial român de la 1887.

La 28 mai 1838, tot în Franţa apare o lege a falimentului care duce la simplificarea
procedurilor din această materie şi instituie numirea judecătorului sindic de către tribunal.
Prin legea franceză din 1867 s-au suprimat pedepsele corporale ce erau aplicate faliţilor, iar
prin legea din 4 martie 1889 s-a instituit lichidarea judiciară ca procedură aplicabilă
debitorului cinstit, victimă a conjuncturii economice.

În SUA Congresul a adoptat trei legi asupra falimentului (Bankruptcy Act) în 1800,
1841 şi 1867, dar ce mai importantă reglementare - National Bankruptcy Act - a venit în
1898, rămânând în vigoare până în 1938. National Bankruptcy Act reglementa falimentul

6
direct (straight bankruptcy), prin care societatea debitoare intra direct în lichidare, neexistând
şi posibilitatea salvării acesteia.

Dreptul falimentar britanic se îmbogăţeşte în această epocă cu una dintre cele mai
complete legi privind procedura falimentului - Legea din 25 august 1883. Deosebită de
celelalte reglementări continentale, legea prevede o procedură prealabilă declarării
falimentului - procedura concilierii - înăuntrul căreia bunurile debitorului erau sechestrate şi
se numea un official receiver, însărcinat cu cercetarea cauzelor falimentului şi cu
administrarea provizorie a bunurilor. Debitorul era supus unui interogatoriu despre cauzele
care au generat încetarea plăţilor. După interogatoriu, creditorii erau convocaţi pentru
încheierea unui aranjament sau a unui concordat (acord încheiat între debitor şi creditori
pentru încetarea sau suspendarea judecării falimentului). Dacă unul dintre aceste acorduri era
aprobat de către organul jurisdicţional, falimentul era înlăturat. În caz contrar, se declanşa
procedura falimentului, iar creditorii trebuiau să aleagă un comitet de supraveghere şi
judecătorii sindici. Falimentul ducea la decăderea debitorului din anumite drepturi, inclusiv
retragerea titlului nobiliar pe care îl deţinea.

§4. PERIOADA CONTEMPORANĂ

După primul război mondial şi criza economică mondială din 1929-1933, concepţia
privind tratamentul debitorului aflat în dificultate a suferit schimbări importante.

O inovaţie deosebită o constituie Chandler Act, apărut în 1938, în SUA, care a permis,
pe lângă lichidarea societăţilor şi posibilitatea acestora de a se reorganiza (actul se referea în
special la corporaţii). Prin această prevedere, debitorul păstra dreptul de a-şi conduce afacerea
şi trebuia să propună un plan de reorganizare sau de restructurare a datoriilor (arrangement).8

În Franţa, prin Decretul 55-583 din 20 mai 1955, s-a introdus noţiunea de
reglementare judiciară a plăţilor (le règlement judiciaire), ce desemna modul normal de
lichidare a pasivului pentru toţi comercianţi a căror afacere putea fi salvată. Lichidarea nu
constituia obiectul principal al acestei proceduri, ci concordatul cu care aceasta se finaliza
(soluţie avantajoasă pentru debitor). Pe de altă parte, falimentul continua să existe, dar avea

7
un caracter mai represiv decât noua procedură, fiind aplicat comercianţilor de rea-credinţă. O
altă inovaţie o constituie introducerea termenului de inopozabilitate pentru actele efectuate de
către debitor în perioada imediat anterioară încetării plăţilor (era înlocuită nulitatea cu
inopozabilitatea).

Tot în Franţa, datorită faptului că alegerea uneia dintre proceduri se făcea pe baza unui
criteriu subiectiv - greşelile comise de către debitori -, independent de situaţia financiară a
întreprinderii, a fost adoptată Legea nr. 67-563 din 13 iulie 1967. Legea a păstrat cele două
proceduri consacrate anterior, însă sub o altă denumire: lichidarea bunurilor ( la liquidation
des biens) şi reglementarea judiciară a plăţilor (le règlement judiciaire). Tribunalul era chemat
să aleagă între cele două proceduri utilizând un criteriu obiectiv, şi anume acela economic, în
funcţie de care întreprinderea putea să mai fie salvată sau nu. Reglementarea judiciară a
plăţilor era deci rezervată întreprinderilor cu şanse de redresare, după ce le era verificat atât
pasivul cât şi activul. Ordonanţa 67-820 din 23 septembrie 1967 a completat legea 67,
instituind o a treia procedură - suspendarea provizorie a urmăririi silite ( suspension provisoire
des poursuites), destinată întreprinderilor cu o situaţie financiară dificilă, dar nu iremediabil
compromisă. Procedura se aplica doar dacă erau îndeplinite trei condiţii: întreprinderea nu era
total compromisă, avea perspective rapide şi totale de redresare şi era importantă pentru
economia naţională sau regională. Suspendarea presupunea două faze: o supendare pe trei luni
a urmăririlor silite, concomitent cu interzicerea efectuării oricăror acte de dispoziţie asupra
patrimoniului de către debitor ( în această perioadă debitorul era asistat de un curator şi
trebuia să propună un plan de redresare) şi aplicarea planului de redresare care nu se putea
întinde pe o perioadă mai mare de trei ani (se pot observa asemănările cu procedura
reorganizării judiciare din ţara noastră).

Reforma legislativă din Franţa a continuat prin Legea nr. 85-98 din 25 ianuarie 1985
care a instituit o ordine de prioritate a obiectivelor procedurii redresării şi lichidării: a)
salvarea întreprinderii; b) menţinerea locurilor de muncă; c) plata datoriilor. Atribuţiile
tribunalului şi ale judecătorilor-comisari cresc în detrimentul creditorilor, intervine un nou
organ care înlocuieşte adunarea creditorilor - reprezentantul salariaţilor, iar sancţiunile
aplicate conducătorului întreprinderii sunt atenuate. Ca urmare a acestei reforme legislative, în
Franţa ia naştere o nouă instituţie juridică - dreptul întreprinderilor în dificultate -, menită să
prevină aceste dificultăţi, să le trateze, redresând intreprinderea, plătind creditorii şi
sancţionându-i pe vinovaţi.

8
 În SUA, în 1978, Chandler Act este înlocuit cu Bankruptcy Reform Act (BRA), care
prevedea posibilitatea reorganizării complete a societăţii debitoare pe baza unui plan negociat
între părţi, sub conducerea instanţei. Legea a creat şi un sistem jurisdicţional format din curţi
federale şi judecători numiţi de Preşedinte. În vigoare azi există trei proceduri aplicabile
comercianţilor aflaţi în dificultate: lichidarea (straight bankruptcy) pentru comercianţi şi
necomercianţi, persoane fizice sau juridice; reorganizarea, aplicabilă doar comercianţilor şi
procedura numită “planul veniturilor continue”, care reprezintă de fapt o reeşalonare a
datoriilor acordată persoanelor fizice cu venituri continue şi datorii sub o anumită sumă.

La nivelul Uniunii Europene, primele încercări de reglementare a situaţiei

comercianţilor aflaţi în dificultate datează din 1960. Elaborarea unui drept comunitar al
falimentului a debutat prin Convenţia de la Bruxelles din 23 noiembrie 1995, privind
procedurile de insolvenţă. Domeniul de aplicare al convenţiei este limitat la procedurile care
implică ridicarea totală sau parţială a dreptului debitorului de a-şi administra averea. La 29
mai 2000 Consiliul Uniunii Europene adoptă la Bruxelles Regulamentul privind procedurile
de insolvenţă. Regulamentul se aplică procedurilor de insolvenţă, indiferent dacă debitorul
este persoană fizică sau juridică, comerciant sau necomerciant, şi nu implică în mod necesar
intervenţia unei autorităţi judiciare.

O problemă de actualitate o constituie insolvenţa transfrontalieră deoarece activităţile

comerciale au încetat să se mai desfăşoare în cadrul unui singur stat, ele depăşind frontierele
naţionale. Astfel, insolvenţa unui comerciant tinde să genereze efecte la nivel internaţional, iar
această situaţe trebuie cuprinsă într-un cadru legislativ adecvat. În acest sens, în sesiunea
Adunării Generale a O.N.U. din mai 1997, a fost adoptată Legea model privind insolvenţa
internaţională (redactată de UNCITRAL).

Secţiunea a III-a. Regimul comercianţilor aflaţi în dificultate, în România

9
 Primele reglementări în România în domeniul insolvenţei au fost cuprinse în diferite
legiuiri, fără a încerca să stabilească un sistem complet de reguli care să fie aplicate
comercianţilor aflaţi în încetare de plăţi.

Codul Caragea de la 1817, în Partea a III-a, Capitolul VIII ( “Pentru împrumutare şi

datorie”), trata falimentul sub denumirea de “mofluzie”. Mofluzii erau frauduloşi (debitorul
trebuia sa capete milostivirea creditorilor pentru că altfel era tratat ca mofluz prefăcut) sau
scuzabili. Faliţii puteau face cesiune de bunuri în favoarea creditorilor care era liberatorie
pentru debitor. În Partea a V-a, “Pentru vini”, bancruta (mofluzia mincinoasă) era pedepsită
cu închisoarea pe un an şi vânzarea averii în scopul acoperirii datoriilor.9

Codul Calimach (1817) detaliază în Anexa I, “Despre rânduiala cursului creditorilor”,

o procedură falimentară detaliată. Creditorii falitului purtau denumirea de “creditorii masei
credale” (asta deoarece activul falimentului era desemnat prin “masa credală”) şi erau
reprezentaţi prin “Comitetul creditorilor”. Delegatul creditorilor (curatorul) împreună cu acest
comitet procedau la lichidarea activului şi plata pasivului. Procedura falimentului cuprindea
mai multe etape:

catagrafia şi preţuirea averii falitului

deschiderea concursului prin publicarea edictului (sentinţă delarativă de intrare în

faliment)

cârmuirea averii falitului (de către curator)

limpezirea înfăţişatelor sume de datorii (declararea creanţelor)

clasificaţia pretenţiilor desăvârşit limpezite (ordinea de preferinţă)

contestaţiile privind sabilirea cauzelor de preferinţă

împărţirea averii debitorului (vânzarea prin licitaţie)

închiderea procedurii sau desfiinţarea concursului10

10
Idem, pag. 20

10
 Regulamentele organice din 1831 (Ţara Românească) şi 1832 (Moldova) nu au adus
nimic nou procedurii instituite de cele două coduri.

Prima lege completă privind falimentul a fost Kondica pentru komerciu (Condica
pentru comerciu) din 1840, adoptată sub ministeriatul lui Stirbey, în Muntenia. Începând cu
anul 1864, această lege este aplicată şi în Moldova. Kondica a fost tradusă după Legea
franceză din 1838, reglementând detaliat infracţiunea de bancrută frauduloasă. O serie de
reglementări ulterioare au adus îmbunătăţiri substanţiale acestei legi prin introducerea unor
noi principii. Astfel, un Ordin din 1840 instituia o reglementare în amănunt a tribunalelor
comerciale, iar o lege din 1850 introducea principiul deschiderii falimentelor pentru
neajungere de activ.

Codul comercial din 10 mai 1887, inspirat în mare măsură din Codul comercial italian
de la 1882, reglementează falimentul pe parcursul Cărţii a III-a, articolele 695 - 888. Deşi
reiterează concepţii învechite privind procedura insolvenţei, în special caracterul punitiv şi
infamant al acesteia, Codul reprezintă una dintre cele mai mari inovaţii ale epocii moderne în
Principatele Române.11

Astfel, potrivit Codului, procedura falimentului se aplică numai comercianţilor,

persoane fizice sau juridice, care au încetat plăţile pentru datoriile lor comerciale (art. 695).
Însă natura comercială a datoriei este doar o condiţie pentru declanşarea procedurii, deoarece
după pronunţarea sentinţei prin care se deschide procedura, toate creanţele comerciale şi
necomerciale participă la la aceasta. Procedura este pornită la cererea debitorului, a
creditorilor sau prin sesizarea din oficiu a tribunalului competent, dar cu condiţia obţinerii
unei hotărâri declarative a instanţei competente (tribunalul în circumscripţia căruia se află
domiciliul sau sediul comerciantului debitor - art. 702), care producea următoarele efecte:
desesizarea falitului, suspendarea urmăririlor individuale ale creditorilor, transformarea
datoriilor comerciantului în datorii exigibile, suspendarea curgerii dobânzilor şi
imposibilitatea creditorilor de a mai constitui gajuri şi ipoteci.

Procedura falimentului este unitară (unică şi simultană pentru toate creanţele),

colectivă (se aplică pentru toţi creditorii) şi egalitară (duce la stingerea tuturor creanţelor într-
o proporţie directă cu ponderea pe care fiecare creanţă o deţine în pasivul patrimoniului
debitorului).

11

11
 Între etapele procedurii se înscriau şi: inventarierea activului, verificarea pasivului,
transformarea în bani a averii debitorului şi repartizarea acesteia în funcţie de ordinea stabilită
de lege. Creditorii se întruneau, ori de câte ori era nevoie, în adunarea general prezidată de
judecătorul-sindic. Organele care aplicau procedura erau: judecătorul-sindic, adunarea
creditorilor şi tribunalul.

Un inconvenient al procedurii îl reprezintă faptul că unicul interes care este protejat

era cel al creditorilor. Salvarea întreprinderii sau protejarea salariaţilor nu se înscrie între
obiectivele falimentului.

Deşi a suferit numeroase modificări de-a lungul timpului (1895, 1900, 1902, 1933
etc.), iar cele mai multe prevederi ale acestuia au căzut în desuetudine, Codul comercial din
1887 a reprezentat unica reglementare a falimentului şi după 1989. În 1991, Guvernul a trimis
Parlamentului un proiect de lege privind falimentul, dar care nu a fost adoptat. Dispoziţii
referitoare la faloment din Codul comercial au fost abrogate prin Legea nr. 64/1995 privind
procedura reorganizării şi lichidării judiciare (M. Of. nr. 130/26.06.1995). Legea a fost
inspirată din sistemul juridic american şi a introdus reorganizarea judiciară ca alternativă a
falimentului pentru a proteja şi interesele debitorului. Legea a suferit modificări succesive
prin: Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 58/1997 publicată în M. Of. nr. 265/03.10.1997
(pe lângă alte modificări, semnalăm schimbarea titlului - Legea privind procedura
reorganizării judiciare şi a falimentului); Legea nr. 99/1999 privind accelerarea reformei
economice (M. Of. nr. 921/31.08.1999), Titlul IV şi Ordonanţa Guvernului nr. 38/2002 (M.
Of. nr. 95/02.02.2002). Prin toate aceste modificări se tinde să se ajungă la o reglementare cât
mai modernă în domeniul insolvenţei, tinând cont şi de ultimele inovaţii din legislaţia
internaţională.

12
 Secţiunea a IV-a. Aspecte de drept comparat

Pentru a înţelege reglementarea românească din domeniul insolvenţei comerciale,

trebuie aruncată o privire generală asupra legislaţiei altor state de la care Legea nr. 64/1995
privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului a “împrumutat” numeroase aspecte.

§1. Legislaţia franceză

Legea 85-98 din 25 ianuarie 1985 a fost modificată prin Legea din 10 iunie 1994 (care
trebuia să intre în vigoare la 1 octombrie 1994, însă decretul de aplicare a fost publicat abia în
22 octombrie 1994 - Decretul de aplicare nr. 94-910 din 21 octombrie 1994) şi a intervenit în
scopul simplificării şi accelerării procedurii de redresare şi lichidare judiciară, ameliorării
măsurilor preventive etc.12

Legislaţia franceză, spre deosebire de cea română, pune accentul pe prevenirea

insolvenţei şi salvarea întreprinderii, având la bază raţiuni de ordin social (salvarea locurilor
de muncă).

Legea 85-98 din 1985 are în vedere, în primul rând, măsurile de prevenire a încetării
plăţilor: prevenirea insolvenţei cu ajutorul informaţiilor contabile interne, prevenirea
insolvenţei cu ajutorul instrumentelor de publicitate (registrul garanţiilor reale mobiliare,
registrul de proteste etc.) şi prevenirea prin alertă. Alerta este o procedură menită să
informeze conducerea întreprinderii asupra unor fapte de natură să compromită continuarea
activităţii şi, eventual să conducă la încetarea plăţilor. Legea instituie patru proceduri de alertă
distincte, iniţiate de cenzorii societăţii, acţionarii şi asociaţii din societăţile cu răspundere
limitată, comitetul de întreprindere, ca reprezentant al salariaţilor şi de preşedintele
tribunalului comercial.

Legea 85-98 din 1985 cuprinde în articolele 36-39 dispoziţii referitoare la procedura
reglementării amiabile (le règlement amiable), care permite debitorului să negocieze cu

12

13
principalii săi creditori, sub îndrumarea unui conciliator numit de preşedintele tribunalului.
Concilierea dintre debitor şi creditori are ca scop principal aplicarea unor măsuri de redresare
adecvate la situaţia întreprinderii şi suspendarea urmăririlor silite începute de creditori, pentru
a acorda debitorului un răgaz în care să revină la normal.

Asemănător procedurii reglementării amiabile, tot ca o încercare de împiedicare a

declanşării procedurii colective (cum este numită procedura insolvenţei de către legea
franceză), este şi mandatul ad hoc. Mandatarul ad hoc este numit de preşedintele tribunalului
comercial şi are rolul de a-i asista pe conducătorii întreprinderilor în depăşirea dificultăţilor.
Conducătorii întreprinderilor îşi păstrează toate prerogativele, mandatarul nefiind decât un
asistent.

Procedura redresării judiciare se aplică în cazul persoanelor fizice sau juridice, cu

condiţia ca acestea să fie comercianţi, artizani sau agricultori. Rolul creditorilor nu este foarte
mare, pentru a lăsa debitorul să-şi aplice planul de redresare. Redresarea judiciară are ca scop
principal salvarea debitorului, iar nu plata datoriilor, deoarece aspectul principal îl constituie
păstratrea locurilor de muncă ale angajaţilor. Legea are în vedere fie redresarea prin
continuarea activităţii, debitorul putând să înstrăineze elemente ale activului fără autorizarea
tribunalului, fie cesionarea totală sau parţială a întreprinderii (art. 81 şi urm.), tribunalul
putând să decidă menţinerea unor contracte necesare continuării activităţii.

Prin modificările aduse de Legea din 10 iunie 1994, rolul creditorilor sporeşte, dar nu
substanţial; creanţele chirografare sunt dominate de principiul egalităţii; urmărirea silită a
debitorului pentru datoriile sale se suspendă o dată cu deschiderea procedurii; rolul
tribunalului în procedura redresării scade, atribuţiile cele mai importante fiind fixarea duratei
perioadei de observaţie care precede redresarea şi a duratei de derulare a planului de
redresare.13

Legea prevede înlocuirea conducătorilor incapabili, care au contribuit la ajungerea

întreprinderii în dificultate, iar întreprinderea să îşi continue activitatea doar dacă există şanse
reale de redresare şi de acoperire a pasivului.

Legislaţia franceză în materia insolvenţei a constituit o importantă sursă de inspiraţile

pentru legiuitorul român.

13

14
 §2. Legislaţia anglo-saxonă (common law)

Legislaţia relevantă pentru Anglia,Ţara Galilor şi Scoţia este cuprinsă în Insolvency

Act (1986) şi Insolvency Rules (1986), dar există şi reguli specifice aplicabile în domenii ca:
pieţele financiar, bănci, asigurări, societăţi de căi ferate şi ape14.

Una dintre cele mai importante reglementări se referă la company voluntary

arrangement (CVA), o formă de concordat, inclusiv la moratorium (moratoriu), ambele
asemănătoare celor din Codul comercial român. CVA este o convenţie încheiată între
companie şi creditorii săi prin care datoriile companiei vor fi plătite creditorilor din profiturile
viitoare pe care aceasta le va obţine ca urmare a posibilităţii ce îi este oferită de a păstra
conducerea activităţii şi de a-şi reorienta vânzările şi profiturile. Este, în esenţă, o formă de
reorganizare a activităţii debitorului, acesta păstrându-şi atribuţiile de administrare a afacerii.
Redresarea companiei este mult mai dificilă decât o lichidare. Compania trebuie să aibă, pe
lângă resursele necesare, şi un management capabil să pună în aplicare planul de redresare a
activităţii, plan care să se bazeze pe date şi pe posibilităţi reale de continuare a activităţii.
CVA poate fi propus, potrivit reglementărilor cuprinse în partea I din Insolvency Act, de către
directorul companiei sau, dacă compania se află în lichidare sau în administrare, de către
lichidator, respectiv, de către administrator. Planul de redresare va fi propus fie de către
directorul companiei, asistat de către un practician în insolvenţă, nominalizat ca supraveghetor
al CVA, sau de către administrator ori de către lichidator, după caz. Această formă de
concordat trebuie să aibă ca scop principal plata datoriilor, redresarea companiei şi salvarea
locurilor de muncă. Insolvency Act din 2000 a adus schimbări majore în ceea ce priveşte
procedura moratoriului. Pentru a obţine un moratoriu, directorul companiei trebuie să facă
dovada că în această perioadă, compania are suficiente fonduri pentru a acoperi cheltuielile
necesare şi pentru a-şi continua activitatea şi că există perspective pentru aprobarea unui
concordat (company voluntary arrangement).

Pentru Canada, insolvenţa este reglementată de trei acte importante: Bankruptcy and
Insolvency Act (BIA), Companies’ Creditors Arrangement Act (CCAA) şi de către Winding-
Up and Restructuring Act (WURA). Văzut ca un întreg, sistemul canadian al insolvenţei este

14

15
un mozaic de legi federale şi ale provinciilor. BIA reglementează atât procedura lichidării
debitorului insolvent, cât şi procedura reorganizării. Aceste două procedurii sunt informale,
rolul instanţelor fiind mult redus. CCAA reglementeză o procedură mai formală decât cea
cuprinsă în BIA, stabilind doar regulile generale după care este condusă procedura, detaliile
fiind lăsate la latitudinea debitorului şi a instanţei. Cele două acte se aplică companiilor care
îşi au sediul sau bunurile pe teritoriul canadian, cu excepţia băncilor, instituţiilor de credit,
companiilor de asigurări şi a celor de căi ferate. Cele două acte au fost amendate în 1997.
Reorganizarea debitorului, potrivit Bankruptcy and Insolvency Act, poate fi iniţiată fie prin
propunerea unui plan de reorganizare, fie prin înaintarea unui document ce atestă intenţia de a
propune un plan (Notice of Intention to Make a Proposal). Prin iniţierea procedurii, acţiunile
creditorilor pentru recuperarea creanţelor sunt suspendate. În Companies’ Creditors
Arrangement Act, reorganizarea debitorului este hotărâtă de către instanţă. În luarea hotărârii
importante sunt şansele de plată a datoriilor şi cele de redresare a companiei, fiind utilizată
mai ales în cazul reorganizării companiilor mari sau corporaţiilor (fiind şi mult mai
costisitoare decât cea din BIA).

Titlul 11 din US Code, intitulat “Bankruptcy” constituie nucleul legislaţiei privind

insolvenţa, în SUA. Potrivit Capitolului 1, aceste prevederi se aplică persoanelor fizice sau
juridice care au domiciliul, reşedinţa sau sediul în Statele Unite şi care se află în stare de
insolvenţă. Debitor în procedura reglementată de acest titlu nu poate fi o bancă, o companie
de asigurări, de căi ferate, societăţile de investiţii financiare etc. străine sau rezidente în
Statele Unite. Capitolul 11 al Titlului 11 reglementeză procedura reorganizării judiciare.
Potrivit secţiunii 1121, planul de reorganizare poate fi propus de către debitor sau, în
condiţiile stabilite de lege, de către comitetul creditorilor, de către trustee - administrator etc.
Conţinutul planului este reglementat în secţiunea 1123, care prevede că un plan de
reorganizare trebuie să cuprindă, printre altele, creanţele garantate sau negarantate,
tratamentul acestora, măsurile adecvate de aplicare a planului (de exemplu, fuziuni ale
debitorului cu una sau mai multe persoane juridice). Planul poate fi modificat, conform
prevederilor din secţiunea 1127, înainte de confirmare, însă, fără ca această modificare să
încalce condiţiile impuse în secţiunile 1122 şi 1123. Planul de reorganizare va fi confirmat de
către instanţă doar dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute în secţiunea 1129, printre acestea
aflându-se şi aceea ca planul să fi fost propus cu bună-credinţă şi fără a încălca dispoziţiile
legale.

16
 §3. Legislaţia altor state europene

Pentru Italia, principala reglementare a insolvenţei o regăsim în “Legge Fallimentare”

din 1942, care stabileşte cinci proceduri diferite:15

- falimentul şi procedurile de reorganizare,

- concordatul preventiv,

- moratoriul,

- lichidarea şi

- lichidarea extraordinară.

Pentru începerea procedurii falimentului sau a reorganizării trebuie ca persoana fizică

sau juridică să se afle în stare de insolvenţă. Potrivit legii, un debitor este insolvent dacă nu
mai poate să-şi plătească datoriile. Procedura se aplică comercianţilor, chiar dacă aceştia sunt
sau nu rezidenţi. Organele implicate în procedură sunt: judecătorul delegat (“giudicie
delegato”), lichidatorul (“curatore”) şi 16
comitetul creditorilor. Debitorul este decăzut din
dreptul de a-şi mai conduce activitatea, ca urmare a deschiderii procedurii. Deschiderea
procedurii falimentului este înregistrată în Registrul Public al Faliţilor (“Pubblico Registro dei
Falliti”), iar radierea acestei menţiuni se face doar după ce toţi creditorii şi-au recuperat
integral creanţele. Ceea ce este mai interesant la procedura italiană, în cazul falimentului, este
faptul că deschiderea procedurii atrage decăderea debitorului din anumite drepturi: dreptul de
a avea un paşaport şi chiar de a părăsi oraşul de reşedinţă, dreptul de la secretul
corespondenţei etc.17

În Germania, regimul insolvenţei este stabilit prin Codul de Insolvenţă

(Insolvenzordnung), intrat în vigoare la 1 ianuarie 199918 şi care a mutat centrul de greutate de
la lichidare la reorganizare. Cea mai utilizată metodă de salvare a afacerii este vânzarea
acesteia, cu acordul creditorilor garantaţi, către o entitate nouă. Planul de reorganizare poate fi

15
16
17

18

17
propus fie de către debitor, fie de către administrator. Planul trebuie să conţină o descriere a
activităţii debitorului, motivele pentru care s-a ajuns la starea de insolvenţă şi propunerile
pentru redresarea întreprinderii. Planul cuprinde şi situaţia creditorilor, modul de plată a
datoriilor şi organizarea creditorilor în două categorii, ambele trebuind să accepte planul.

18