6.10.

2014
PROCEDURA INSOLVENTEI
- PRIMUL CURS -

Dpdv etimologic si istoric, notiunea de faliment a fost pana in sec. 20, cea
care a desemnat esecul in afaceri. Termenul se pare ca provine din limba
latina "fallo/faller "care inseamna a rata sau a nu izbuti, a gresi sau a insela.
Astfel, falitul care isi insela creditorii se insela pe el insusi intrucat odata ce
era trimis in faliment el devenea un proscris fiind exclus din breasla. De altfel,
falitul era considerat un infractor fiind condamnat la inchisoare.
Radacinile procedurii falimentului se pot regasi in dreptul roman astfel
executarea silita asa cum o stim in prezent, dar si procedura insolventei isi au
sorgintea in procedura numita venditio bonorum.
In faza initiala a legii celor 12 table, debitorul care nu isi achita datoria ,
era aspru pedepsit, putea fi vandut ca sclav, inchis la inchisoarea datornicilor
si ulterior chiar omorat.
In timp, s-a observat ca aceste pedepse nu isi ating scopul si ca sunt
practic inutile daca nu sunt insotite de masuri reparatorii intrucat ceea ce il
interesa pe creditor era sa isi recupereze creanta si numai in subsidiar sa il
pedepseasca pe debitor pentru a da un exemplu si celorlalti.
Ulterior s-a inlaturat posibilitatea omorarii debitorului pentru neplata
datoriilor si s-a recurs la urmatoarea procedura: in loc de a impune pedepse
debitorului, creditorii IN COLECTIV intrau in posesia bunurilor debitorului pe
care le vindeau in bloc prin intermediul unui mandatar, aceluia care oferea
pretul cel mai bun, pret din care creditorii , intr-o ordine de preferinta
asemanatoare celei din vremurile noastre isi insuseau partea care li se
cuvenea. Dupa finalizarea procedurii de venditio bonorum, debitorul era
exclus din viata profesionala si chiar sociala, fiind decazut din drepturile
civile. Raspunderea civila si-a pierdut astfel caracterul exclusiv sanctionator,
fiind orientata spre repararea prejudiciului. Din procedura de venditio
bonorum s-au dezvoltat ulterior atat procedura executarii silite cat si
procedura falimentului.
Prabusirea imperiului roman a dus la faramitarea puterii politice romane.
Vechiul drept roman a fost practic inlocuit cu un drept cutumiar creat pentru
uzul comerciantilor. Astfel, pe teritoriul actualului stat italian, fenomenul
dezintegrarii romane a dus la crearea statelor cetati italiene si anume
Genova, Florenta, Venetia, Pisa si Milano.

In locul vechiului drept roman, uniform, statele cetati au adoptat reguli

proprii de drept indeosebi cutumiare. Comerciantii pentru a isi apara
drepturile s-au organizat in corporatii si bresle care cu timpul au dobandit
autonomie administrativa judecatoreasca si chiar legislativa.
In perioada moderna postrenascentista, dezvoltarea comertului a impus
inlocuirea dreptului cutumiar cu un drept scris. Prima tara in care s-a trecut
de la dreptul cutumiar la dreptul scris, a fost Franta.
Dreptul comercial ca ramura de drept, a luat nastere propriu zis, odata cu
adoptarea codului comercial francez din 1807.
Referitor la tratamentul comerciantilor aflati in dificultate, in perioada
statelor orase italiene Geneva, Florenta si Venetia, procedura a avut un
caracter pur sanctionator chiar penal si in acelasi timp corporatist aplicanduse numai comerciantilor . Falimentul discredita total si iremediabil
comerciantul.
Actul final al excluderii profesionale si sociale a falitului din viata sociala era
distrugerea simbolica in prezenta tuturor negustorilor, a bancii, adica a mesei
unde erau expuse marfurile negustorului.
Aceasta operatiune de distrugere a bancii (banca rotta) se afla la originea
denumirii de bancruta care desemneaza faptele grave savarsite de falit si
sanctionate penal.
O prima reglementare care a pus bazele institutiei falimentului o reprezinta
ordonanta din 1673 emisa de Ludovic xiv , care cuprindea dispozitii cu privire
la falimente si bancrute.
Prima reglementare completa si sistematica a falimentului s-a realizat prin
codul comercial francez din 1807. Regimul prevazut de codul comercial din
1807 era foarte dur in comparatie cu ceea ce inseamna in prezent procedura
insolventei.
Falimentul, in sistemul acestui cod urmarea trei finalitati:
1. Asigurarea platii creantelor creditorului
2. Pedepsirea falitului
3. Asanarea/curatirea mediului de afaceri prin extragerea comerciantului falit
din acest mediu
Tot codul comercial francez, reglementa o procedura de lichidare a
bunurilor falitului si de distribuire a sumelor rezultate intre creditorii falitului.
Falitul era complet deposedat de bunurile sale si in acelasi timp era inchis

la inchisoarea datornicilor sau arestat la domiciliu pe toata durata procedurii.

Falitul era decazut din drepturile profesionale si cele civile si putea fi
sanctionat penal pentru infractiunea de bancruta.

Conceptia codului comercial francez referitoare la faliment a fost preluata si

de codul comercial italian din 1882 si prin intermediul sau de codul comercial
roman din 1887.
In prezent, falimentul nu mai exista decat ca una din modalitatile procedurii
insolventei iar cel supus procedurii nu mai este falit ci debitor.