Dr. Mircea Leabu, Dr.

Ana Maria Enciu – Aparatul Golgi, curs pentru studenţii la medicină

APARATUL GOLGI

Introducere
Aparatul Golgi, denumit şi complexul Golgi este un organit celular delimitat de
endomembrane, structurat sub forma unei stive de cisterne recurbate, prezentând polaritate
morfologică şi biochimică, cu rol cheie în precesele de biogeneză a membranelor, în
maturarea, sortarea şi distribuirea de molecule şi macromolecule atât către locurile celulare
cărora le sunt destinate cât şi în calea secretorie. Face parte din sistemul de organite implicat
în traficul intracelular al membranelor, care începe cu reticulul endoplasmic şi se termină la
membrana celulară sau la componentele sistemului endozomal.
Termenul de „polaritate” este folosit în acest context pentru a sublinia existenţa unei
diferenţe între doi poli, două extremităţi – în cazul aparatului Golgi, două feţe – cis şi trans.
Există o multitudine de exemple de structuri polarizate – de la molecule, la organite şi chiar
celule în asamblul lor. De exemplu actina, deşi este o proteină globulară, prezintă un pol care
favorizează polimerizarea, denumit capăt plus (+) şi un pol care favorizează depolimerizarea
filamentului de actină – capăt minus (-). Enterocitul sau nefrocitul sunt două exemple de
celule polarizate, ai căror poli apicali, prezentând microvili, diferă de cei latero-bazali, atât
morfologic, cât şi biochimic.
Organitul a fost pentru prima dată evidenţiat în 1898 de către Camilo Golgi, în
celulele Purkinje, prin impreganare argentică. În 1906, Camilo Golgi a primit, împreună cu
Santiago Ramon y Cajal, Premiul Nobel pentru fiziologie sau medicină. Microscopia optică,
prin varianta ei microscopia de fluorescenţă, permite în momentul de faţă atât evidenţierea,
cât şi studiul complexului Golgi în celulele vii, prin procesele de trafic membranar în care el
este semnificativ implicat. Aceste metode nu ne permit observarea detaliilor morfologice,
care pot fi oferite doar de microscopia electronică (organizare ultrastructurală). Prin
imunofluorescență putem observa localizarea și dimensiunile acestui organit, urmând ca
detalierea organizării să fie făcută prin analiza ultrastructurală.

Structura și ultrastructura aparatului Golgi

Aparatul Golgi poate fi studiat în microscopie optică doar prin imunofluorescență,
țintind proteine specifice, fie structurale (cum ar fi golginele), fie funcționale (ca unele
transferaze – enzime care participă la glicozilarea proteinelor). Detaliile structurale astfel
obținute sunt limitate la localizare și dimensiuni.
Ultrastructural, complexul Golgi este organizat, aşa cum am menționat deja în
definiția organitului, ca o stivă de cisterne recurbate. Numărul cisternelor este variabil,
diferind de la un tip de celulă la altul. Dispoziţia şi numărul cisternelor aparatului Golgi diferă
în funcţie de tipul celular şi, implicit, de activitatea de sinteză a proteinelor destinate ciclului
secretor. În celulele eucariote, aparatul Golgi este format din mai multe astfel de stive, unite
prin tubuli înreţelaţi care formează o panglică în vecinătatea nucleului, în zona
pericentrozomală (fig.1).

1
 Dr. Mircea Leabu, Dr. Ana Maria Enciu – Aparatul Golgi, curs pentru studenţii la medicină

Figura 1. Imagine de microscopie electronică de transmisie, centrată pe aparatul Golgi. Se observă forma convexă, prezența a numeroase
microvezicule spre fața convexă și a unor macrovezicule spre fața concavă. De jur împrejur se află cisterne de reticul endoplasmatic rugos
foarte dilatate. În partea din stânga jos a imaginii se observă o porțiune din nucleu.

Imaginile de microscopie electronică au dus la concluzia că aparatul Golgi este o

structură caracterizată ultrastructural prin polaritate morfologică. Vom defini astfel, din
punct de vedere morfologic, următoarele caracteristici ultrastructurale:
(i) o faţă convexă, numită şi faţă cis, orientată către cisterne ale reticulului endoplasmic din
care înmuguresc vezicule (reticul endoplasmic de tranziţie);
(ii) o faţă concavă, numită şi faţă trans;
(iii) o reţea trans-Golgi, un sistem de vezicule şi/sau vacuole, tubuli înreţelaţi şi fragmente de
cisterne din care rezultă (macro)vezicule ce vor fi trimise către destinaţiile lor finale. Această
reţea este în continuarea feţei trans.
(iv) Între RE de tranziție/tranziţional şi faţa cis-golgiană au fost evidenţiate microvezicule cu
diametrul mediu de 50 nm, care, în momentul de faţă, sunt dovedite a conflua (fără a prezenta
o reală independenţă) într-un sistem veziculo-tubular (compartiment veziculo-tubular),
considerat un compartiment intermediar între RE şi Golgi. Acest compartiment este numit
prescurtat fie VTC (de la Vesicular Tubular Cluster), fie ERGIC (de la Endoplasmic
Reticulum-Golgi Intermediate Compartment). Prezenţa unui asemenea compartiment face să
se vorbească, de regulă şi de o reţea cis-Golgi;
(v) Între reţeaua trans-Golgi şi sistemul endozomal se descrie de asemenea un sistem de
recirculare a unor vezicule de transport, denumit compartiment de reciclare endozomal.
Cisternele se numesc cisterne cis, cisterne mediene şi cisterne trans, după cum
acestea sunt așezate către faţa cis-Golgi, în zona din mijloc a stivei sau către faţa trans-Golgi.
Morfologic, polaritatea se poate evidenţia atât între cisterne – şi nu numai datorită
recurbării – (cisternele cis au lumenul mai subţire, cele trans mai gros), cât şi în cadrul
cisternelor (mai efilate în zonele centrale şi mai îngroşate în zonele limitrofe).
Din punct de vedere al structurii biochimice, aparatul Golgi fiind un organit delimitat
de endomembrane, are două compartimente metabolic active:
i) Endomembrana, care respectă organizarea de mozaic fluid a oricărei membrane și
asigură funcțiile de barieră și metabolică. Proteinele endomebranei golgiene se pot
clasifica în:
2
 Dr. Mircea Leabu, Dr. Ana Maria Enciu – Aparatul Golgi, curs pentru studenţii la medicină
• Structurale, responsabile de organizarea lui tridimensională şi
poziţionarea corectă intracelular; din această familie fac parte golgina şi
proteinele din familia GRASP (abreviere de la „Golgi Re-Assembly
Stacking Protein”). Experimental s-a demonstrat că proteinele din familia
GRASP sunt capabile să reasambleze în aproximativ 12 ore
panglica/aparatul Golgi, după extragerea organitului din celulă prin
microdisecţie laser.
• Funcţionale – de ex: transportori pentru nucleotide difosfat, sau receptori
pentru manozo-6-fosfat, care participă la desfăsurarea unor funcții
specifice ale aparatului Golgi precum glicozilarea sau sinteza
lizozomilor. Enzimele de glicozilare sunt proteine transmembranare cu
situsul activ către lumen. De menționat că enzimele care catalizează
procese de glicozilare în aparatul Golgi preiau zaharuri simple de pe
nucleotide difosfat și le transferă pe proteina-țintă. Din acest motiv se
numesc transferaze.
ii) Lumenul: care conține proteine în curs de glicozilare, proteine solubile rezidente
Golgi sau care au ajuns aici din alte compartimente (de ex RE) și vor fi recirculate

Funcţiile aparatului Golgi

1. glicozilarea proteinelor (prelucrarea structurilor N-glicozidice – continuarea
tunderii oligozaharidului introdus pe gruparea NH2- a argininei în RE şi
efectuarea glicozilării terminale; formarea în întregime a structurilor O-glicozidice
inserate pe grupări OH- din serină sau treonină);
2. marcarea enzimelor lizozomale prin eticheta manozo-6-fosfat (M6P) şi biogeneza
lizozomilor
3. producerea glicozaminoglicanilor cu asamblări ale proteoglicanilor membranari,
sau ai matricei extracelulare;
4. sulfatarea unor glucide (atât din glicozaminoglicani, cât şi din unele
glicoproteine);
5. maturarea proteinelor (glicozilari, sulfatări, prelucrări proteolitice);
6. sinteza sfingomielinelor şi glicolipidelor prin modificarea ceramidelor produse în
RE;
7. sortarea şi transportul moleculelor şi macromoleculelor la destinaţia finală în
celulă, sau pentru secretarea (exocitarea) lor;
8. biogeneza şi traficul intracelular al membranelor (proces care nu poate fi separat
de toate celelalte enumerate și care necesită un comentariu mai detaliat).

În continuare vom detalia doar câteva dintre aceste procese, mai complexe.
Despre restul modificărilor biochimice care au loc la nivelul aparatului Golgi veți discuta pe larg
la biochimie.

Glicozilarea proteinelor
Proteinele expuse la membrana celulară sau eliminate în mediul extern sunt glicozilate
ca modalitate de protecție față de distrugerea lor de către proteazele din mediul extern, sau ca
modalitate de comunicare cu alți parteneri, de pe alte celule (implicare în recunoaștere
celulară – vezi funcțiile Glicocalixului, la cursul de membrană celulară). Modelele de
glicozilare de pe proteine sunt foarte variate și sunt obținute printr-o succesiune ordonată de
etape bine controlate şi reglate, pe măsură ce moleculele primite de la RE avansează prin
aparatul Golgi dinspre faţa cis, către faţa trans. Acest lucru este posibil prin menţinerea unei
polarizări biochimice a organitului, care poate fi cel mai bine exemplificată prin bagajul
enzimatic diferit al diverselor cisterne, ca de exemplu:
(i) în reţeaua cis-Golgi este prezentă enzima care produce precursorul etichetei
3
 Dr. Mircea Leabu, Dr. Ana Maria Enciu – Aparatul Golgi, curs pentru studenţii la medicină
M6P a enzimelor lizozomale (vezi mai jos la “Biogeneza lizozomilor” detalii
asupra procesului) dar și enzima care inițiază O-glicozilarea;
(ii) în cisternele mediene se află transferaza care începe glicozilarea terminală;
(iii) în cisternele trans se găseşte transferaza ce continuă glicozilarea terminală a
structurilor N-glicozidice;
(iv) în sfârşit, în reţeaua trans-Golgi sunt întâlnite sialil-transferazele care
definitivează glicozilarea terminală prin adăugarea de acizi sialici.
Toate aceste enzime preiau zaharurile de pe diverse nucleotide difosfat (de ex: uridin-
difosfogalactoza), pe care le livrează în lumenul aparatului Golgi din citosol, printr-un transportor
membranar. După transfer, rămân în lumenul cisternelor golgiene nucleotide difosforilate (de ex:
uridin-difosfat, UDP) (fig2), care vor fi hidrolizate la forma monofosforilată (de ex UMP), sub care
vor fi transportate înapoi în citosol.

Figura 2. Monozaharidele ( )se găsesc în lumenul aparatului Golgi cuplate cu nucleotid-difosfaţi, de pe care
sunt transferate, de către o glicozil-transferază, către lanţul oligozaharidic în formare. În urma acestui proces
rezultă nucleotid-difosfat, care este mai departe defosforilat la nucleotid- monofosfat, care este eliminat în
citoplasmă printr-un transportor specific.

Putem clasifica glicozilările de la nivelul aparatului Golgi în două categorii, în funcție

de substratul la care au loc:
- Prelucrarea şi definitivarea structurilor glucidice N-glicozidice
- Inițierea și definitivarea O-glicozilării

Prelucrarea şi definitivarea structurilor glucidice N-glicozidice

Producerea acestora este iniţiată în RE sub forma unei structuri complexe
oligozaharidice, atașate grupării -NH2 din asparagină și caracterizate prin multe reziduuri de
manoză (de unde și denumirea de înalt manozilate) şi 3 glucoze (cu rol în asigurarea
împachetării corecte prin acţiunea calnexinei, o șaperonă cu activitate de tip lectinic – vezi
cursul de Reticul endoplasmatic). După ajungerea în Golgi, unele dintre ele sunt prelucrate pe
calea enzimelor lizozomale (care rețin multe manoze și sunt considerate înalt manozilate), iar
altele pentru a deveni glicoproteine complexe (vezi exemple în fig.3).

4
 Dr. Mircea Leabu, Dr. Ana Maria Enciu – Aparatul Golgi, curs pentru studenţii la medicină

Figura 3 Tipuri de structuri N-glicozidice definitivate în aparatul Golgi

Biosinteza structurilor O-glicozidice

Structurile O-glicozidice se produc în întregime la nivelul cisternelor golgiene și
constau în adiție succesivă de zaharuri simple, sub formă de lanțuri oligozaharidice, mai mult
sau mai puțin ramificate (vezi niște exemple în figura 4.)

Figura 4. Tipuri de structuri O-glicozidice biosintetiza- te în complexul Golgi

Pentru fiecare adiție succesivă de zahar este nevoie de o enzimă care să îl adauge în poziția
corectă a inelului hexozic precedent, iar genomul uman codifică sute de astfel de enzime. Selectivitatea
este asigurată de faptul că produsul reacției precedente este substrat pentru reacția următoare.
Progresia succesivă a proteinelor prin cisternele golgiene, pentru a fi puse în contact cu enzimele
de glicozilare, se realizează prin cel puțin două mecanisme:
1. modelul transportului vezicular (model tip suveică);
2. modelul maturării cisternelor.
Modelul transportului vezicular stipulează că transportul anterograd este făcut prin
microvezicule (diametru de ~50 nm) şi presupune segregarea moleculelor a căror prelucrare
este terminată în microdomenii ale membranei cisternelor donoare, desprinderea lor sub
forma unor vezicule de transport, migrarea către cisterna următoare (acceptoare), fuzionarea
cu membrana acesteia şi predarea moleculelor/macromoleculelor transportate în vederea
prelucrării corespunzătoare bagajului enzimatic al noii cisterne. Moleculele implicate în
aceste procese de transport selectiv, ca şi cele care scapă accidental în veziculele de transport
sunt apoi returnate printr-un transport vezicular retrograd, la cisterna donoare.
Modelul maturării cisternelor presupune că transportul anterograd se face prin
înaintarea întregii cisterne dinspre faţa cis către faţa trans, pe măsură ce procesele biochimice
avansează. Din cisternele maturate, în fiecare etapă, proteinele rezidente sunt returnate la
cisternele anterioare printr-un transport vezicular.
Un element comun al ambelor mecanisme este prezența traficului retrograd către RE.
Acesta aduce înapoi la RE proteine rezidente în reticul, care au fost incluse în veziculele de
transport anterograd (de exemplu, șaperone) și trebuie reciclate. Aceste proteine prezintă mici
etichete de patru aminoacizi (KKXX, unde X poate fi orice aminoacid, sau KDEL – lizină –
acid aspartic-acid glutamic – leucină) care pot fi recunoscute și incluse în vezicule de
transport retrograd. Direcția transportului acestor vezicule este controlată de proteine G mici
diferite, care intracționează cu proteine de înveliș diferite pentru fiecare direcție. Traficul
5
 Dr. Mircea Leabu, Dr. Ana Maria Enciu – Aparatul Golgi, curs pentru studenţii la medicină
anterograd RE-Golgi este realizat prin vezicule acoperite cu COPII (coatomer protein), iar cel
retrograd prin vezicule COP I.
După cum a fost discutat și la cursul de Compartimentalizare celulară, ancorarea
veziculelor la membrana corectă este asigurată de familia de proteine denumită prescurtat
SNARE. Pentru fiecare membrană ţintă există o pereche specifică v-SNARE/t-SNARE.
Specificitatea acestei perechi asigură ancorarea la membrana acceptoare corectă.
Împerecherea corectă atrage declanşarea mecanismelor de fuziune a membranelor. Un proces
similar are loc la fuzionarea unei particule virale cu membrana unei celule.

Biogeneza lizozomilor
Lizozomii sunt organite delimitate de endomembrane prin care celula digeră material
din exteriorul, dar și din interiorul ei, în principal pentru a-și asigura materia primă pentru
procesele metabolice. Funcţia lor se bazează pe conţinutul special de hidrolaze acide.
Mecanismul prin care aceste hidrolaze ajung în interiorul lizozomilor este complet diferit de
cele folosite pentru direcționarea proteinelor în alte compartimente delimitate de
endomembrane (de ex: nucleu, mitocondrie).
În esență, biogeneza unui lizozom începe cu traducerea enzimelor sale pe ribozomi,
direcționarea lor către RE pe baza secvenței semnal, împachetarea și trimiterea către Golgi,
pentru prelucrare, etichetare și ambalare într-o veziculă. Se formează astfel un precursor
inactiv de lizozom despre a cărui soartă se va discuta în capitolul următor.
Precursorii enzimelor lizozomale sunt N-glicozilați în RE și transferați la cisternele
cis-Golgi, unde vor fi recunoscute de enzime speciale pe baza unui semnal conformațional.
Semnalul conformaţional reprezintă o sumă de segmente din secvenţa primară a unei
proteine, care în structurarea terţiară a acesteia se dispun alături, formând domeniul de
interacţiune cu partenerul. Enzimele catalizează formarea etichetei specifice, prin fosforilarea
manozelor din structura proteinelor lizozomale la hidroxilul 6, motiv pentru care această
etichetă se numește manozo-6-fosfat (M6P).

Sortarea şi transportul proteinelor la destinaţia finală

Odată prelucrate succesiv în cisternele aparatului Golgi, proteinele (dar și alte
macromolecule, cum sunt glicozaminoglicanii și proteoglicanii) vor ajunge la fața trans a
organitului. Aici ele trebuie sortate, adică separate pe categorii, care să fie ambalate în
vezicule (cu o concentrație mare de un anumit compus), iar aceste vezicule să fie trimise către
destinațiile finale.
Aceste destinații sunt doar trei:
- membrana celulară
- spațiul extracelular (pentru moleculele destinate exocitozei, cum ar fi hormonii, moleculele
de matrice extracelulară – proteine, precum colagenul, GAG, PG)
- compartimentul endozomal – pentru lizozomii nou formați.
Pentru proteinele solubile, sortarea se bazează pe interacțiuni specifice între acestea, aflate
în lumenul feței trans golgiene și receptori de pe membrana golgiană, care privesc cu situsul activ
spre lumen. Cel mai bine este descris acest proces pentru enzimele lizozomale, pentru care
sortarea are la bază interacţiunea M6P cu un receptor specific transmembranar (receptorul pentru
M6P). Domeniul citosolic al receptorului este folosit pentru recrutarea unor proteine adaptor și a
clatrinei, cu formarea vezicule cu înveliş de clatrină din reţeaua trans-Golgi. Acestea evaginează
din structurile trans-golgiene şi se desprind, pierzându-şi instantaneu învelişul de clatrină şi
devenind ceea ce numim lizozomi primari.
Pentru alte proteine solubile, menite a fi exocitate, formarea veziculei de transport va fi urmată,
după pierderea cuștii de clatrină, de preluarea ei de către proteine motor de pe citoschelet, care le vor
transporta cu consum de energie, la destinația finală. Acest mecanism va fi detaliat în cursul de
Citoschelet.
Proteinele transmembranare, împachetate în vezicule la nivelul rețelei trans golgiene, conțin în
domeniul lor citosolic semnale de recrutare pentru anumite proteine motor, care le vor conduce la
destinația corectă.
6
 Dr. Mircea Leabu, Dr. Ana Maria Enciu – Aparatul Golgi, curs pentru studenţii la medicină

Cooperarea reticul endoplasmic – Golgi în biogeneza şi traficul intracelular al

membranelor1
Biogeneza membranelor este un proces deosebit de complex, care implică mai multe
organite: ribosomul, RE şi complexul Golgi. Practic biogeneza membranelor presupune:
(i) biosinteza componentelor moleculare ale membranelor – începe la nivelul REN, iar
pentru unii compuși, cum ar fi sfingomielina sau glicolipidele se finalizează în aparatul
Golgi;
(ii) asamblarea corectă a componentelor la nivelul structurii (de exemplu, orientarea
fosfolipidelor în foița corectă a bistratului lipidic, sau orientarea corectă a unei proteine
transmembranare)
(iii) maturarea structurii la una funcţională (de exemplu, împachetarea proteinelor,
finalizare glicozilării)
(iv) transportul direcţionat al noilor membrane la destinaţie.

Traficul biomembranelor se realizează prin trafic vezicular. Practic, veziculele livrează împreună
cu proteinele o suprafață mică de membrană care va fi inclusă prin fuziune în membrana
compartimenului acceptor. Pentru menținerea constantă a suprafeței membranare a unui organit, acest
trafic de membrană trebuie echilibrat în permanență prin ”donarea” de membrane printr-un proces
echivalent: de exemplu, la nivelul membranei celulare, acest echilibru este asigurat prin balanța între
exocitoză și endocitoză. În mod similar, toate compartimentele implicate într-un trafic anterograd, au un
volum echivalent de trafic retrograd, inclusiv rețeaua trans Golgi (fig.5).

Figura 5. Aparatul Golgi se află în centrul ciclului secretor.Imagine creată cu Biorender.

Ciclul secretor celular (calea secretorie celulară)

Celulele organismului produc alături de (macro)molecule necesare folosinţei interne şi
unele a căror destinaţie este aceea de a fi secretate (exocitate). Această proprietate a celulelor,
de a secreta componente biosintetizate, se poate manifesta permanent, sau periodic şi implică,
bineînţeles, un trafic membranar.
7
 Dr. Mircea Leabu, Dr. Ana Maria Enciu – Aparatul Golgi, curs pentru studenţii la medicină
Ciclul secretor se defineşte ca o succesiune de fenomene prin care se realizează:
(i) biosinteza moleculelor/macromoleculor de secreţie;
(ii) prelucrarea (maturarea), sortarea, vezicularea şi condensarea veziculelor/
vacuolelor de secreţie;
(iii) secreţia propriu-zisă, care poate fi constitutivă (se produce de la sine) sau
semnalizată (stimulată).
El a fost descris pentru prima dată de George Emil Palade în celule acinare
pancreatice (celule ale pancreasului exocrin), dar există în toate celule, fiind folosit pentru
procese precum turnoverul proteinelor și lipidelor membranare sau fenomenul de
upregulation al receptorilor membranari.
Pe lângă procesele implicate în biosinteza proteinelor în RE și modificarea lor în
aparatul Golgi, în multe cazuri maturarea presupune proteoliza unor pro- sau pre-pro-
componente. De exemplu, în cazul insulinei, maturarea presupune eliminare mai multor
fragmente din lanţul polipeptidic iniţial, unic. Pre-pro-insulina înseamnă lanţul ce conţine
peptida semnal necesară translocării prin membrane RE. Pro-insulina reprezintă lanţul proteic
fără peptida-semnal, eliminată de semnal-peptidază ca proteină solubilă, liberă în lumenul
RE, respectiv în lumenul cisternelor golgiene. Insulina matură se produce în granula de
secreţie prin eliminarea proteolitică a unei secvenţe din centrul lanţului polipeptidic, astfel
încât cele două subunităţi ale moleculei de insulină rămân solidarizate, dar prin două punţi
disulfurice.
Adesea, conţinutul vacuolelor de secreţie suferă un proces de condensare, ce constă în
eliminarea apei din lumen către citosol.
Secreția este ultimul pas al ciclului secretor și se realizează prin exocitoză.
Calea de secreţie constitutivă operează în toate tipurile de celule și implică procese
care nu au nevoie de semnale speciale, cum ar fi înlocuirea componentelor membranare.
Calea de secreţie semnalizată este, de regulă, specifică celulelor specializate în secreţie
(spre exemplu celule glandulare). Ea presupune exocitarea componentelor accumulate în
vezicule/vacuole de secreţie, pe care celulele le stochează, până la primirea unui semnal
(stimul). Acest stimul înştiinţează că organismul are nevoie de substanţele stocate în vederea
secreţiei ulterioare. Molecula mesager se leagă de un receptor specific din membrana celulei
secretoare şi declanşază mecanisme de semnalizare, al căror efect este inducerea fuziunii
membranei veziculelor/vacuolelor de secreţie cu membrana celulară şi exocitarea
conţinutului. În multe cazuri, fuziunea semnalizată a membranelor se datorează creşterii
concentraţiei de Ca2+ în citosol. Atașarea veziculelor de secreție la membrana celulară poate
avea loc tranzitoriu, la nivelul unor microdomenii de membrană denumite porozomi, care
facilitează fuzionarea celor două membrane și descărcarea produsului de secreție.
De menţionat că, în unele situaţii, completa maturare a moleculelor secretate se
petrece în momentul exocitozei. Acesta este, de exemplu, cazul colagenului tip I a cărui
maturare finală înseamnă eliminarea, prin proteoliză, a unor fragmente din capetele pro-
proteinei, eliminare care permite fibrilarea moleculei. Dacă maturarea s-ar produce în celulă,
colagenul ar forma fibre în structurile intracelulare, afectând funcţionarea acesteia şi
inducând situaţii patologice.
În concluzie, ciclul secretor (numit mai frecvent cale secretorie) implică atât
cooperarea dintre RE (la nivelul căruia se sintetizează componentele moleculare destinate
exportului) şi aparatul Golgi (răspunzător, de regulă, de finalizarea maturării moleculelor de
secretat, de sortarea, condensarea şi formarea vacuolelor de secreţie), cât şi traficul
membranar aferent acestor procese.

Rolul glicozilării
Proteinele și lipidele sunt supuse glicozilării pentru două considerente majore:
8
 Dr. Mircea Leabu, Dr. Ana Maria Enciu – Aparatul Golgi, curs pentru studenţii la medicină
- protecție față de digestie proteolitică
- recunoaștere imună

Protecția față de digestia enzimatică proteolitică este un mecanism prezent la nivelul oricărei
membrane, nu doar la nivelul celulelor al căror pol apical vine în contact cu sucuri digestive (celule din
mucoasa gastrică sau intestinală). În orice țesut există celule care produc ele însele enzime proteolitice
eliberate în matricea extracelulară (cum ar fi matrix-metaloproteazele), folosite pentru menținerea
arhitecturii acesteia, repararea rănilor, angiogeneză (formarea de vase noi). Glicozilarea proteinelor și
lipidelor membranare crează o ”umbrelă” care ascunde situsurile vulnerabile de acțiunea acestor
proteaze. Un exemplu extrem de glicozilare sunt mucinele, proteine înalt O-glicozilate sintetizate de
celule epiteliale din tractul digestiv și respirator.
Întelegerea rolului glicozilării ca umbrelă protectoare a ajutat la dezvoltarea unor medicamente-
proteine mai stabile, care pot persista mai mult în organism și pot fi administrate mai rar. Marea
majoritate a medicamentelor sunt molecule mici (mult mai mici decat peptidele) care trebuie să respecte
anumite reguli de lipofilie pentru a putea trece de diferitele bariere ale organismului, alcătuite, în esență
din membrane. Dar există și medicamente-proteine (cum ar fi insulina, eritropoietina sau anticorpii
monoclonali) care pot fi injectate și care sunt apoi transferate către țesuturi de transportori care există
deja la nivelul celulelor endoteliale (care tapetează vasele sanguine), deoarece aceste medicamente nu
sunt substanțe străine organismului, ci celulele noastre le produc și le folosesc oricum.
Recunoașterea imună are practic la bază interacțiunea între secvențe oligozaharidice de pe
proteine și lipide membranare, de pe suprfața unei celule, cu proteine cu activitate de tip lectinic,
expuse de celule imune. Această interacțiune este folosită de celulele imune pentru a recunoaște proteine
partener de pe suprafața endoteliului și de a iniția procesul de diapedeză, dar și pentru detectarea unor
secvențe oligozaharidice din peretele bacterian.
Nu doar celulele imune folosesc mecanisme de recunoaștere de tip lectinic. Am văzut deja la
cursul de RE că șaperonele acestuia au activitate de tip lectinic, prin care recunosc proteine nou
sintetizate, N glicozilate, care trebuie împachetate. Recunoașterea de tip lectinic funcționează, deci, în
orice tip celular.
În final, este menționat rolul unor macromolecule precum proteoglicanii (PG) și
glicozaminoglicanii (GAG) nu numai în structurarea matricei extracelulare, dar și în modularea
comunicării între celule. Datorită sarcinilor negative multiple, aceste molecule atrag ioni de Na, care
atrag apa, favorizând astfel hidratarea țesuturilor. În plus, ele mediază atașarea celulelor la proteinele de
matrice extracelulară, iar unele celule maligne agresive, cum ar fi cele de melanom, digeră aceste
proteine pentru a putea migra și metastaza mai ușor. GAG leagă factori de creștere, pentru a facilita
legăturile dintre receptori și ligand și stimula creșterea și diferențierea celulară, despre care se va discuta
la capitolul ”Comunicarea celulară”.

Termeni-cheie:
Polaritate biochimică și morfologică
N- și O-glicozilare
Trafic anterograd și retrograd
Compartiment endozomal

Bibliografie
Fraquhar MG, Palade GE. (1998) The Golgi apparatus: 100 years of progress and controversy. Trends Cell
Biol. 8, 2-10.
Leabu M. (2006) Membrane fusion in cells: Molecular machinery and mechanisms. J Cell Mol Med. 10, 423-
427.
Glick BS. (2000) Organization of the Golgi apparatus. Curr Opin Cell Biol. 12, 450-456.
Lippincott-Schwartz J, Roberts TH, Hirschberg K. (2000) Secretory protein trafficking and organelle
dynamics in living cells. Annu Rev Cell Dev Biol. 16, 557-589.

9
 Dr. Mircea Leabu, Dr. Ana Maria Enciu – Aparatul Golgi, curs pentru studenţii la medicină
Bonifacio JS, Glick BS. (2004) The mechanism of vesicle budding and fusion. Cell. 116, 153-166.
Fath KR, Burgess DR. (1993) Golgi-derived vesicles from developing epithelial cells bind actin filaments and
possess myosin-I as a cytoplasmically oriented peripheral membrane protein. J Cell Biol. 120, 117-127.
Allan VJ, Thompson HM, McNiven MA. (2002) Motoring around the Golgi. Nature Cell Biol. 4, E236-E242.
Palade G. (1975) Intracellular aspects of the proces of protein synthesis. Science. 189, 347-358.
Nakano A. and Luini A (2010) Passage through the Golgi Curt Opin in Cell Biol. 2010, 22:471–478
Nakamura N, Wei JH and Joachim Seemann J (2012) Modular organization of the mammalian Golgi
apparatus. Cell. Jun 13;133(6):1055-67. doi: 10.1016/j.cell.2008.04.044
Patterson GH, Hirschberg K, Polishchuk RS, Gerlich D, Phair RD, Lippincott-Schwartz J. (2008)
Transport through the Golgi apparatus by rapid partitioning within a two-phase membrane system. Curr. Opin
Cell Biol 24:467–474.
Leabu M, Nicolson GL. (2014) Cell secretion and membrane fusion: highly significant phenomena in the life
of a cell. Discoveries. 2014 Jul-Sep; 2(3): e30. DOI: 10.15190/d.2014.22
Leabu M, Niculite CM. (2014) Porosome: a membrane microdomain acting as the universal secretory portal in
exocytosis. Discoveries. 2014 Jul-Sep; 2(3): e29. DOI: 10.15190/d.2014.21
Jarett Casale; Jonathan S. Crane (2021) Biochemistry, Glycosaminoglycans. Bookshelf ID:
NBK544295PMID: 31335015
.

10