2.

ESTIMAREA STĂRII STATICE A SISTEMELOR

ELECTROENERGETICE
2.1.Formularea problemei

Starea oricărui sistem este definită de totalitatea

proprietăţilor lui la un moment dat. Parametrii de stare
caracterizează proprietăţile sistemului şi reprezintă mărimi fizice
măsurabile (în greacă de fapt „parametron” înseamnă
„măsurabil”).
Din cele prezentate în capitolul anterior rezultă că regimul
permanent de funcţionare al unui SEE – în termeni echivalenţi,
starea de regim permanent sau starea statică – poate fi complet
determinat cu ajutorul unui set minimal de mărimi fizice, denumite
variabile de stare, care constituie componentele vectorului de stare
[X].
Pentru un SEE cu (n+1) noduri, vectorul de stare, definit ca
un vector real, are dimensiunea de 2n+1, componentele sale
reprezentând valorile tensiunilor în toate nodurile: Ui, i=0,…n şi
argumentele tensiunilor în n noduri: i, i=1,n în ipoteza că nodul 0
este nod de echilibru (0=0).
Mai sus s-au expus metodele de definire a vectorului de stare
[X], în funcţie de puterile nodale prognozate. Aceste metode se
utilizează la determinarea strategiei optime de exploatare sau în
studiul dezvoltării optime.
În cele ce urmează se cere să se calculeze vectorul de stare
[X], în timpul procesului (on-line) de exploatare a sistemului
electroenergetic.
Estimarea stării statice a unui SEE constă în utilizarea
mărimilor măsurate sau pseudomăsurate în diverse puncte ale
reţelei electrice în scopul determinării valorilor celor mai probabile
ale tensiunilor nodale, şi a detectării şi identificării erorilor
grosolane de măsurări şi modelare.

 Fiind cunoscute: configuraţia reţelei electrice, parametrii

elementelor acesteia, valorile mărimilor măsurate în timp

1
 real sau pseudomăsurate 1 Zi (i=1,...,m), valorile erorilor de
măsurare 2 ii=1,...,m),
 Se determină prin estimare:
- valorile cele mai probabile ale modulelor şi argumentelor
tensiunilor în nodurile SEE;
- erorile grosolane ale informaţiilor primare, obţinute prin
telemăsurători în diverse puncte ale reţelei sistemului, şi a
informaţiilor privind structura şi parametrii acestei reţele
(datele de structură ce asigură prin telesemnalizarea
poziţiei întreruptoarelor şi separatoarelor), prin detectarea
şi identificarea acestora.
În fig.2.1 este reprezentat schematic procesul de estimare a
stării statice a unui sistem electroenergetic.

Fig.2.1.Definirea procesului de estimare a stării statice a unui

sistem electroenergetic

La elaborarea estimatorului de stare se acceptă următoarele

ipoteze ideale:
1. Semnalele, constituind rezultatele măsurătorilor, se obţin şi
se transmit simultan calculatorului de proces, fiind
considerate constante pe intervalul de eşantionare t;

1
Pseudomăsuratorile reprezintă acele mărimi care nu sunt măsurate în timp real şi a căror valoare Z i
se presupune cunoscută (de exemplu modulul de tensiune impusă într-un nod generator sau puterea
complexă într-un nod fără (injecţie de putere)
2
Evident, erorile i nu sunt cunoscute, dar li se pot asocia estimări statistice (pe baza clasei de
precizie a aparatelor de măsurări, a preciziei conversiei şi transmisiei). Se consideră ca valoarea
aşteptată pentru fiecare componentă i , a vectorului [  este nulă.
2
 2. Sistemele de teletransmisie a datelor măsurate nu se
influenţează reciproc;
3. Proprietăţile statistico-probabilistice ale erorilor de măsurare
nu se influenţează reciproc;
4. Sistemul electroenergetic se află în regim cvazistaţionar.

Informaţiile brute, furnizate calculatorului de proces prin

telemăsurare şi telesemnalizare, sunt afectate de erori: erori de
măsurare, datorate defectelor intempestive ale unor traductoare de
măsurări sau canale de teletransmisie, şi erori de topologie,
datorate defectelor de telesemnalizare a poziţiei întreruptoarelor şi
separatorelor. În aceste condiţii informaţiile prelucrate de
estimatorul de stare se supun unui proces de filtrare în scopul
eliminării datelor eronate. Cum numai un asemenea proces
conduce inevitabil la o pierdere de informaţie, se impune ca
măsurătorile să fie redondante, adică numărul mărimilor fizice să
depăşească numărul variabilelor de stare. Redondanţa
măsurătorilor judicios stabilită, reprezintă principalul factor care
asigură eficienţa detectării şi identificării erorilor grosolane şi, în
consecinţă, creşterea acurateţei stării estimate.
Este cazul aici să precizăm conceptul de observabilitate: un
sistem este observabil dacă se poate determina vectorul de stare cu
un estimator. Imposibilitatea determinării vectorului de stare
califică sistemul drept neobservabil, fapt care se poate datora
numărului mic de informaţii, repartizării nefavorabile a acestora
sau performanţelor estimatorului.

2.2. Modelul stării statice a unui SEE stabilit pe bază de

măsurători

Modelul stării statice a SEE, asupra căruia operează

estimatorul, este reprezentat de un sistem de ecuaţii, algebrice
neliniare, care exprimă relaţii funcţionale între mărimile de stare
măsurate în timp real şi variabilele de stare incluse în vectorul [X].
Mărimile măsurate, prelucrate de estimator, sunt: modulele
tensiunilor la anumite noduri, injecţiile de puteri active şi reactive
3
la anumite noduri, puterile active şi reactive de circulaţie la
extremităţile unor linii. Printre mărimile măsurate trebuie să se afle
în mod obligatoriu tensiunea U0 a nodului de echilibru. Un
estimator de stare poate prelucra şi pseudomăsurători,
reprezentând valori prognozate (tensiuni, puteri nodale, rapoarte de
transformare etc.).
Numărul necunoscutelor vectorului de stare [X] este de
2n+1, iar numărul maxim al informaţiilor este mult mai mare:
(n+1) puteri active injectate, (n+1) puteri reactive injectate , (n+1)
tensiuni măsurate, 4l puteri de circulaţie (l – numărul laturilor).
Deci numărul măsurătorilor disponibile, m, se determină cu
relaţia:
. (2.1)
Considerând pentru simplificarea comparaţiei că l1,5n
rezultă că se dispune de un număr mult mai mare de măsurători
decât strictul necesar.
Numărul măsurătorilor redondante este deci:
. (2.2)
Dacă se folosesc mărimile: m – numărul măsurătorilor, zi –
valoarea măsurată a mărimii i, fi – expresia aceleaşi mărimi ca
funcţie de variabilele de stare statică din vectorul [X], modelul de
stare statică cu necunoscutele xi=1,...,2n+1 se scrie sub forma:
. (2.3)
Relaţia (2.3) se poate scrie în formă matriceală:
, (2.4)
în care sunt matrice coloană de dimensiune
(m×1), ale căror elemente sunt mărimile zi, fi şi respectiv i.
Matricea coloană [f(X)] reprezintă de fapt modelul matematic
pentru obţinerea variabilelor [X] în funcţie de mărimile [Z] în
sistemul electroenergetic.
Pentru exemplificare, se consideră reţeaua electrică de înaltă
tensiune cu trei noduri şi teri linii de transport, graful căreia este
reprezentat în fig.2.1. Nodul 0 este nod de echilibru (0=0).
Valorile măsurate sunt:

4
  - valorile tensiunilor în nodurile 0 şi 2;
 - puerile activă şi reactivă injectate în nodul 1;
 - puerile activă şi reactivă pe linia 1-2 la nodul 2.

Fig.2.1.Puncte de măsurări într-o reţea de înaltă tensiune cu

trei noduri

Pentru simplificare, s-a ales un grad de redondanţă redus, aşa

încât matricele [X]şi [Z]au dimensiunile 5, respectiv 6. Printre
mărimile măsurate se află şi două variabile din matricea [X]:
şi .
Matricele [X] şi [Z ]se scriu:

; .

5
 Se cunosc admitanţele laturilor longitudinale şi transversale
ale liniilor:
;
.
Pe baza expresiilor puterilor injectate la noduri şi ale
circulaţiilor de puteri pe linii, obţinute mai sus, modelul stării
statice în formă desfăşurată se poate scrie sub forma:

(2.5)

Sistemul de ecuaţii (2.5) este supradeterminat. Dacă numărul

ecuaţiilor este mai mare ca numărul necunoscutelor nu se poate
obţine o soluţie exactă care să satisfacă toate ecuaţiile ci doar o
soluţie care să poată fi considerată drept cea mai bună, obţinută
prin minimizarea sumei pătratelor erorilor ponderate.

2.3. Estimarea variabilelor de stare

Estimarea variabilelor de stare, adică estimarea stării statice a

unui SEE constă, în esenţă, în soluţionarea unei probleme de
optimizare. În acest scop se pot utiliza mai multe metode: metoda
celor mai mici pătrate, metode de programare lineară şi neliniară.
6
În metoda celor mai mici pătrate, tratată în continuare, se caută
minimul funcţiei:
; (2.6)

reprezentând suma ponderată a pătratelor erorilor de măsurare.

Ţinând seama de relaţiile (2.3) şi (2.4) expresia (2.6) se poate scrie
sub forma:
, (2.7)
în care [W] este matricea diagonală a coeficienţilor de pondere Wi.
Minimizarea funcţiei F(X) înseamnă minimizarea sumei
ponderate a erorilor pătratice din (2.3).
Întrucât măsurătorile sunt independente, matricea de
covarianţă a erorilor de măsurare este diagonală şi se notează:
, (2.8)
unde (i=1,...,m) este dispersia variabilei aleatoare i
(i=1,...,m). Se demonstrează că cea mai bună estimare a
variabilelor de stare xi se obţine în ipoteza că matricea de pondere
[W] este egală cu inversul matricei de covarianţă a erorilor de
măsurare [R]. Matricea de covarianţă a erorilor de măsurare este de
dimensiune (m×m) şi valoarea ei se calculează cu relaţia de
definiţie3 :
. (2.9)
Minimizarea funcţiei F(X) (2.7) se obţine prin egalarea cu
zero a derivatelor parţiale în raport cu variabilele de stare
xi(i=1,...,2n+1) şi se reţin primii termeni ai dezvoltării:
, (2.10)
sau

3
Dacă cele m măsurări sunt independente, matricea de covarianţă [R] este
diagonală (i=1,...,m).
7
 , (2.11)
unde [H(X)] este matricea Iacobi:

Întrucât unităţile fizice de măsurare ale dispersiei şi

pătratului abaterii măsurătorii corespunzătoare coincid rezultă că
criteriul de estimare a stării statice (2.7) este o mărime
adimisională.
Rezolvarea sistemului de ecuaţii (2.10) se efectuează
utilizând metoda Newton-Rapshon.
De aceea în continuare se linearizează elementele matricei
[f(X)] prin dezvoltarea în serie Taylor în vecinătatea unei valori
iniţiale şi se reţin primii termeni ai dezvoltării:

(2.12)

şi atunci relaţia (2.11) se poate scrie sub forma:

. (2.13)
Pentru o variaţie foarte mică a matricei de stare [X]se poate
accepta:
. (2.14)
Ţinând seama de (2.14), relaţia (2.13) devine:
.
(2.15)
Sau, pentru iteraţia k

8
 .
(2.16)
produsul:
, (2.17)
poartă denumirea matrice de câştig.
Relaţia:
, (2.18)
reprezintă estimatorul.
Prin soluţionarea sistemului (2.18) se obţin corecţiile
astfel încât:
. (2.19)
Calculul iterativ se încheie, în caz de convergenţă a procesului
iterativ, după regula impusă de operator, comparând diferenţele
variabilelor pentru două valori succesive cu valoarea erorii impuse
de exigenţa investigaţiei:
,(i=1,...,2n+1),
unde x este o eroare impusă, suficient de mică. Întrucât procesul
iterativ este influenţat de matricea de câştig, modul de alegere a
matricei de câştig , în vederea obţinerii convergenţei,
constituie o problemă esenţială în procesul estimării.

Observaţii
Determinarea iterativă a valorilor din (2.18) este
condiţionată de existenţa matricei de câştig , adică de
necesitatea ca matricea să admită inversă:
- dacă numărul mărimilor măsurate este mai mic decât
numărul variabilelor nodale adică m<2n+1, atunci matricea
definită de relaţia (2.17) nu admite inversă şi în
consecinţă determinarea matricei nu poate fi
rezolvată;

9
 - dacă m=2n+1 şi dacă există, relaţia (2.18)
devine:
. (2.20)
În cazul în care mărimile măsurate [Z]reprezintă injecţiile de
putere activă şi reactivă, relaţia (2.20) este echivalentă cu relaţiile
de determinare a abaterilor modulelor şi argumentelor tensiunilor
nodale din metoda Newton-Raphson.
- dacă m>2n+1, rezultă existenţa unei redondanţe a
măsurătorilor care se impune atât pentru a putea determina
o matrice de stare de o încredere mai mare, cât şi
pentru a fi posibil procesul de detectare şi identificare a
eventualelor erori grosolane.
Pe lângă criteriul F(X) (2.7) se utilizează şi alt criteriu:
unde
- valorile a priori ale vectorului de stare ale SEE;
 - matricea diagonală a coeficientului de pondere cu
elementele ce reflectă exactitatea de impunere în mod
aprioric a elementelor vectorului de stare .
În calitate de valori apriori ale modulelor tensiunilor şi
defazajelor de unghi se pot utiliza: valorile prognozate ale
parametrilor care se modifică într-o marjă îngustă. În unele cazuri
ca elemente ale vectorului pot fi utilizate tensiunile nominale.
Cu o exactitate mai pronunţată, ca de obicei, pot fi impuse
tensiunile pe barele generatoarelor înzestrate cu regulatoare de
excitaţie care asigură menţinerea tensiunilor constante pe barele
generatoarelor.
În unele cazuri trebuie de luat în consideraţie restricţiile
impuse asupra parametrilor regimului (din condiţia funcţionării
protecţiei prin relee, nivelului tensiunii, stabilităţii statice etc).
Aceste restricţii pot fi scrise sub forma unor inegalităţi:
;

10
 Exemplu de calcul 1

G S
500 kV 500 kV
~ ~
L1 L2
P1 220 kV
SMT
L3

CS = SJT

Fig.2.2. Schema sistemului analizat:

G – generatoare 6 x ТГВ – 200MW; CS – compensatoare sincrone
2 x КСВБ – 160 – 15; LEA: L1 = 400 km, 3xAC 400/51, ro = 0,025
/km, xo = 0,306 /km, bo = 3,6210-6 S/km; L2 = 250 km, 3xAC 300/66,
ro = 0,034 /km, xo = 0,31 /km, bo = 3,9710-6 S/km; L3 = 200 km,
AC 400/51, ro = 0,075 /km, xo = 0,42 /km, bo = 2,710-6 S/km.
AT – autotransformatoare 2x(3xАОДЦТН – 167000/500/220)6x2,1%;
Parametrii schemei echivalente a AT – Zî = 0,58 + j61,1 ; Zm = 0,39 +
j0 ; Zj = 2,9 + j113,5 ;

Spre exemplificare se propune un sistem electric simplu

(Fig.2.2) schema echivalentă a căruia , făcând unele simplificări,
este adusă la o reţea cu 5 noduri (Fig.2.3). Generatorul echivalent
este legat cu sistemul printr-o LEA cu tensiunea Un = 500 kV de
lungimea L = 650 km. Generatorul transmite în reţea P 1 = 1100
MW. La distanţa 400 km de la începutul LEA se găseşte o staţie
electrică (SE) cu autotransformatoare. De la barele de medie

11
 tensiune a SE se alimentează o LEA cu tensiunea U n = 220 kV de
lungimea L = 200 km. Sarcina pe barele de medie tensiune a SE
constituie Smt = 230 + j120 MVA. Pe barele de joasă tensiune
sarcina este egală cu Sj = 70 + j40 MVA. De asemenea la barele de
joasă tensiune este conectat un compensator sincron (CS) cu
puterea instalată QCS = 320 Mvar. La întocmirea schemei
echivalente (Fig.2.3) nu se iau în consideraţie impedanţele
înfăşurărilor de medie tensiune şi pierderile de mers în gol a
autotransformatoarelor SE. Cu scopul reducerii numărului de
noduri sarcina pe barele de joasă tensiune şi puterea CS a fost
transferată pe barele de medie tensiune. Ca nod de echilibru se va
considera nodul ce corespunde sistemului (S, nodul 1) cu tensiunea
U1=Uech = 500 kV, 1 = 0o.
2 3 1

Pg2=1100 MW Yt=j144810-6 Yt=j992,510-6 Uech=500 kV

Z34=j30,5

kt=0,46

Z45=7,5+j42 5
4
Pg4=0 Yt=j108010-6 Ss5=230+j120
Ss4=70+j40

Fig.2.3. Schema echivalentă a sistemului analizat

În mod normal, ca date de intrare pentru estimarea sistemului

se folosesc date colectate de la canalele de transmisie ale
dispozitivelor de măsură. Deoarece noi în exemplul analizat avem
numai date necesare efectuării doar calcului regimului (puterile în
nodurile RE), mai întâi vom efectua calculul regimului, iar apoi cu
datele obţinute din calculul regimului vom analiza şi problema
12
estimării sistemului. Valorile iniţiale ale tensiunilor în nodurile
sistemului pentru calculul regimului se vor considera:

Puterile în nodurile generatoare sunt egale cu:

Pg2=1100 MW; Qg2=34,89 Mvar; Pg4=0 MW; Qg4=242,6 Mvar;
Aşadar puterile în nodurile reţelei electrice vor constitui:
 active

 reactive

Efectuând calculele pentru întregul sistem obţinem:

 matricea admitanţelor nodale

 tensiunile în nodurile RE electrice, în kV

 defazajele tensiunilor, în radiani

13
  circulaţiile de puteri pe laturile RE (puterile injectate în
laturi)

Presupunem că sunt disponibile ca măsurători următoarele

mărimi: puterile în nodurile RE, circulaţiile de puteri pe
tronsoanele 1-3, 2-3, 4-5 şi modulul tensiunii în nodul de echilibru
(U1). Aşadar matricea coloană a măsurătorilor va avea forma:

[Z]t = [ P2, P3, P4, P5, P13, P23, P45, Q2, Q3, Q4, Q5, Q13, Q23,
Q45, U1]
Vectorul de stare va avea forma:
[X]t = [2, 3, 4, 5, U1, U2, U3, U4,U5]
Expresiile analitice pentru mărimile incluse în matricea
măsurărilor sunt:
Pi = Ui Yij Uj cos(i - j -ij);

Qi = Ui Yij Uj sin(i - j -ij);

Pij = Ui2 Yij cos(ij + ) - Ui Yij Uj cos(i - j -ij + );
14
Qij = -Ui2 Yij sin(ij + ) - Ui Yij Uj sin(i - j -ij + ) - Ui2 ;
unde Yij, ij – modulul respectiv argumentul admitanţei nodale a
laturii ij;
Blij – susceptanţa capacitivă a laturii ij.
Expresiile analitice ale termenilor Iacobianului sunt:
Ui Yij Uj sin(i - j -ij) = Ui2 Yii sin(-ii) – Qi;

Ui Yij Uj sin(i - j -ij);

2 Ui Yii cos(-ii) + Yij Uj cos(i - j -ij) = Ui

Yii cos(-ii) + ;

Ui Yij cos(i - j -ij);

Ui Yij Uj cos(i - j -ij) = Pi - Ui2 Yii cos(-ii);

- Ui Yij Uj cos(i - j -ij);

2 Ui Yii sin(-ii) + Yij Uj sin(i - j -ij) =

+ Ui Yii sin(-ii);

Ui Yij sin(i - j -ij);

În mod analog se calculează elementele ce corespund

circulaţiilor de puteri.

Aşadar pentru prima iteraţie Jacobianul va fi egal cu:

15
 2345U1U2U3U4U5

P2P3
P4P5
P13P2
3P45Q
2Q3Q
4Q5Q
13Q23

[H([X1])]= Q45U
1

Iacobianul transpus va fi:

[H([X1]t)]=

Matricea ce reprezintă diferenţa valorilor măsurate şi calculate:

16
 P2
P3
P4
P5
P13
P23
P45
Q2
Q3
Q4
Q5
Q13
Q23
Q45
U1

Pentru simplitate vom considera dispersiile erorilor k = 1

(cazul cel mai favorabil), deoarece calculul dispersiilor este destul
de complicat şi voluminos şi nu este scopul capitolului de faţă. De
asemenea considerăm că toate măsurările s-au efectuat cu aceiaşi
clasă de precizie ck = 1. Aşadar luând în consideraţie simplificările
introduse matricea diagonală a coeficienţilor de pondere va avea
forma:

17
 Matricea de câştig care reprezintă produsul [G([Xk])] =
[H([Xk])]t[W] [H([Xk])] va fi egală cu:

Atunci corecţiile tensiunii şi argumentului pentru prima

iteraţie vor fi:

18
 Iar valorile tensiunilor şi argumentelor pentru prima iteraţie
vor fi:

Procesul iterativ va continua până se va respecta condiţia

<e. Estimarea se va efectua cu precizia de
e = 0,001 kV. Pentru exemplul de faţă procesul converge la iteraţia
k = 13 cu următoarele rezultate:

19
[H([X13])]=

20
 2.4. Detectarea datelor eronate

Exactitatea estimaţiei vectorului de stare [X], furnizată de

estimatorul de stare prin aplicarea metodei celor mai mici pătrate,
este influenţată de corespunderea valorilor numerice ale
elementelor matricei de covarianţă [R] erorilor reale de măsurare.
Cea mai bună estimare a vectorului se obţine atunci când
măsurărilor exacte le vor corespunde elementele maxime ale
matricei [R]. Deci, fiecare element al matricei [R] reflectă gradul
de încredere – coeficientul de pondere a fiecărei măsurători. Dacă
estimaţia elementelor matricei [R], efectuată apriori, corespunde
21
erorilor reale de măsurare atunci prezenţa erorilor de măsurare nu
va duce la denaturarea rezultatelor estimaţiei. Cea mai mare
influenţa asupra rezultatelor estimaţiei le au măsurătorii, erorile
cărora nu corespund valorilor elementelor matricei [R]. De aceea
apariţia măsurătorilor cu erori neaşteptate este echivalentă cu
impunerea incorectă a elementelor matricei de covarianţă [R].
Dintre erorile care apar vor fi luate în considerare numai
erorile grosolane de măsurare (erori în sistemul de teletransmitere
a datelor precum şi erorile de modelare a configuraţiei reţelei (nu
vor fi luate în consideraţie erorile de modelare a valorilor
parametrilor reţelei electrice).
Dacă nu există erori ale măsurătorilor atunci rezultă că:
, (2.21)
şi
. (2.22)
Dacă există erori, în acest caz se deosebesc două
ipoteze de calcul:
(2.23)
(2.24)
Mărimea p este un prag al testului al cărui valoare se stabileşte în
funcţie de numărul k=m-2n-1 al măsurărilor redondante şi în
funcţie de probabilitatea α de a greşi. Ţinând seama că erorile au o
repartiţie normală Gauss, suma ponderată a pătratelor acestora,
, are o repartiţie χ2 (Helmert), valoarea pragului p este
. (2.25)
Trebuie precizat că dacă k→∞ funcţia de repartiţie χ2 devine
funcţia normală Gauss.
Deoarece valoarea aşteptată a variabilei aleatoare cu
distribuţie χ2 mrez=k relaţia (2.25) devine:
. (2.26)
Întrucât funcţia de distribuţie χ este o funcţie complicată
2

obţinerea integralei este o operaţie dificilă şi de aceea sunt

elaborate tabele unde sunt prezentate valorile pragului „p”
(fig.2.1).

22
 Dacă s-a stabilit că există erori grosolane atunci apare
necesitatea de a identifica măsurătoarea sau măsurătorile eronate.

Tabelul 2.1 Valorile pragului „p””α”

23
 2.5. Identificarea datelor eronate

2.5.1. Procedura indicelui de performanţă

Dacă în procesul detectării s-a semnalat existenţa unei erori,
etapa următoare o constituie identificarea măsurătorilor eronate
şi/sau identificarea erorilor în modelarea configuraţiei reţelei
electrice. În acest scop este necesară calcularea matricei de
covarianţă a reziduurilor . Matricea coloană a reziduurilor se
defineşte cu relaţia:
. (2.27)
Ţinând seama de faptul că precizia de măsurare este diferită
şi natura măsurătorilor diferă de asemenea (P,Q sau U) se impune
introducerea noţiunii de reziduu normat în locul celui ponderat
deoarece după cum se va vedea în continuare abaterea standard a
reziduului diferă faţa de abaterea standard a măsurătorii. Reziduul
normat se defineşte astfel:
, (2.28)
unde este abaterea standard a reziduului.
Acceptând o variaţie a mărimilor Z, şi r relaţia (2.27) se
scrie sub forma:
,
sau
. (2.29)
Luând în consideraţie relaţia (2.27) rezultă:
. (2.30)
Din relaţia (2.18) se obţine succesiv:
. (2.31)
Având în vedere că =0 relaţia (2.31) devine:
, (2.32)
sau
,
şi respectiv:
,
24
deoarece
şi .
Deci:
. (2.33)
Din (2.33) se obţine că:
. (2.34)
Substituind rezultatul obţinut în (2.30) se obţine:

(2.35)
unde [U] este o matrice unitară de ordinul (m×m), iar [R] matricea
de sensibilitate a rezidiurilor şi se calculează cu relaţia:
. (2.36)
Matricea de covarianţă a reziduurilor (în cazul unor erori []
normale) se determină cu relaţia:



pentru devine:
.
(2.37)
Ţinându-se seama de relaţia (2.36) expresia (2.37) se scrie
sub forma:
.
(2.38)
Matricea coloană a reziduurilor normalizate se calculează cu
relaţia:
, (2.39)
unde [Wr]d este matricea pătrată de ordinul (m×m) formată numai
din elementele diagonale ale matricei [Wr].
25
 Identificarea măsurătorilor eronate este simplă, prin maximul
reziduului normat, în valoarea absolută:
.

2.5.2. Procedura multiplului abaterii standard „b”

Se presupune o singură măsurătoare greşită, Zi. Dacă această

măsurătoare se corectează perfect cu Zi, noul reziduu devine zero
pentru că s-a presupus iniţial o singură măsurătoare eronată.
Prin urmare măsurătoarea corectă este
, (2.40)
iar noul reziduu va fi nul:
.
Deoarece, conform relaţiei (2.35) (2.38) rezultă
, (2.41)
sau pentru o măsurătoare este:

, (2.42)

atunci măsurătoarea corectă este:

2 2 r 2
Z i  Z c   Z i  Z i  i2 ri  Z i  i i  Z i  i rN i .(2.43)
i i i i
Diferenţa dintre valoarea unei măsurători şi cea corectă se va
interpreta ca un multiplu al abaterii standard. Este firesc să se
compare diferenţa a două valori pentru o măsurătoare având ca
mărime de referinţă abaterea standard a acestea
,
de unde se obţine:
. (2.44)
Multiplul se compară cu o valoare prag „c”. Dacă toate
valorile sunt situate sub acest prag nu există erori mari. Dacă o

26
parte din acestea au valori peste prag, există erori mari, iar
măsurătoarea cu cea mai mare valoare absolută a multiplului
este identificată ca eronată. Valoarea pragului se alege de obicei
c=4.

Exemplu de calcul 2

Ca exemplu de calcul vom analiza exemplul 1 prezentat mai

sus. Vom verifica dacă în procesul estimării nu s-au colectat date
afectate de erori mari. Cu acest scop calculăm aşa numitul indice
de performanţă F([X]) şi-l comparăm cu pragul p = 2(mrez,)
(tab.2.1), dacă F([X])<p rezultă că erori de măsură nu există s-au
sunt mici, în caz contrar erorile de măsură persistă. Pentru cazul de
faţă J([,U]) = 0,339 iar pragul constituie p = 29,141. Rezultă că
erori nu s-au depistat.
Presupunem că una din măsuri a fost eronată, de exemplu
puterea în nodul 2 ea constituind 1500 MW în loc de 1100 MW (în
jur de 35 %), atunci F([,U]) = 91970 deci avem F([,U])>p
rezultă că s-au depistat erori.
Următorul pas este identificarea măsurătorii eronate.
Analizând matricea [rN] identificăm elementul valoarea căreia este
maximă. Pentru exemplul analizat matricea [] şi [rN] vor avea
forma:

27
P2
P3
P4
P5
P13
P23
P45
Q2
Q3
Q4
Q5
Q13
Q23
Q45
U1

28
 Aşadar măsurătoarea eronată conform matricei [rN] obţinute
este măsurătoarea ce corespunde puterii injectate în nodul 2, (P2).
Pentru estimarea corectă a sistemului măsurătoarea dată se
corectează, se exclude sau se înlocuieşte prin alte măsurători
(pseudomăsurări).
Analizăm acum acest exemplu utilizând procedura abaterii
standard. Calculând abaterile pentru fiecare nod obţinem matricea:

P2
P3
P4
P5
P13
P23
P45
Q2
Q3
Q4
Q5
Q13
Q23
Q45
U1

După cum se vede toate elemente au depăşit pragul c = 4, iar

valoarea maximă absolută corespunde măsurătorii cu indicele i =
1, deci rezultă că măsurătoarea dată este eronată.

29
 2.6. Observabilitatea sistemului electroenergetic

2.6.1. Noţiunea de observabilitate

Prin noţiunea de observabilitate se înţelege totalitatea
condiţiilor ce asigură soluţionarea problemei estimării statice a
SEE. Această noţiune generală poate fi completată cu : noţiunea de
observabilitate neliniară, determinată de condiţiile existenţei
soluţiei pentru sistemul corespunzător de ecuaţii neliniare;
observabilitate numerică, determinată de condiţiile convergenţei
procesului iterativ la soluţionarea sistemului linearizat de ecuaţii şi
corespunzător observabiliatea topologică.
În continuare pe o schemă simplă se explică esenţa
problemei observabilităţii reţelei electrice. În figura 2.4 sunt
prezentate patru variante de amplasare a măsurătorilor în schema
analizată. Pentru varianta din fig.2.4,a, în baza măsurătorilor, se
pot calcula ceilalţi parametri ai regimului de funcţionare a reţelei
analizate. Calculul cuprinde următorii paşi:
1. În baza măsurătorilor U0,P01 şi Q01 se determină
parametrii la ieşire din linie U1,1,P10 şi Q10 :

unde U01 şi U01 sunt respectiv componentele longitudinală şi

transversală a căderii de tensiune în linia 0-1.
.

30
 2. În baza măsurătorilor P12 , Q12 şi a valorilor calculate
P10 şi Q10 se determină puterea absolută de consumatorul racordat
în nodul 1:

a)

b)

c)

31
 d)

Fig.2.4. Graful reţelei electrice

a – reţeaua electrică observabilă, numărul minimal de
măsurători; b – reţeaua electrică neobservabilă; c – reţea electrică
observabilă cu un număr excedent de măsurători; d– reţea
electrică?
3. În baza măsurătorilor P12 , Q12 şi a valorilor calculate
U1 şi 1, utilizând relaţiile analogice ca şi în punctul unu, se
determină P21, Q21, U2 şi 2.
4. În baza măsurătorilor P23 , Q23, P24, Q24 şi valorilor
calculate P21 şi Q21 se determină P2 şi Q2 :
;
.
5. În baza măsurătorilor P23 , Q23 şi valorilor calculate
U2 şi 2 se determină U3, 3, P32 şi Q32.
6. În baza măsurătorilor P24, Q24 şi valorilor calculate
U2 şi 2 se determină P42,Q42,U4 şi 4.
7. În baza valorilor calculate U3, 3, U4 şi 4 se
determină fluxurile de putere la extremităţile liniei, racordate între
nodurile 3 şi 4, cu relaţiile
;

.
8. În baza valorilor calculate S32 şi S34 se determină
puterea absolută din nodul 3 cu relaţia:
32
 S3= S32- S34.
9. În baza valorilor calculate S42 şi S43 puterea
absorbită din nodul 4 se exprimă cu ajutorul relaţiei:
S4= S42+ S43.

Şi ca rezultat sau determinat toţi parametrii regimului de

funcţionare a reţelei electrice analizate.
Este aici cazul să precizăm că:
 În fig.2.4, a numărul măsurătorilor (U0, P01, Q01, P12, Q12,
P23,Q23,P34,Q34) este egal cu numărul elementelor vectorului
de stare (U0,U1,U2,U3,U4,), deci gradul global de
redondanţă este egal cu unu.
 Redondanţa pentru schema din fig.2.4,b este mai mare ca
unu, însă schema este neobservabilă. Astfel, ca schema să fie
observabilă este necesar ca redondanţa să fie asigurată nu
doar global, ci şi pe zone, adică măsurătorile să fie echilibrat
distribuite în diferite zone ale reţelei analizate.
 În fig.2.4,c măsurătorile sunt distribuite echilibrat în diferite
zone şi ca rezultat schema este observabilă. În această
schemă gradul global de redondanţă este mai mare ca unu
.

2.7. Observabilitatea topologică

Un sistem este observabil atunci când se poate determina

vectorul de stare. Dacă acest lucru nu este posibil, indiferent de
cauză, sistemul este calificat neobservabil. În general,
neobservabilitatea se datorează insuficientei informaţiei, deci unui
număr redus sau sub limită de (2n+1)măsurători sau dacă numărul
măsurătorilor este suficient de mare, repartizarea acestora poate fi
neuniformă.

Relaţia P-δ
33
 Deoarece ne interesează numai posibilitatea determinării
vectorului de stare se apelează la o serie de ipoteze simplificatorii
în relaţiile puterii injectate şi a puterilor de transfer.
. (2.45)
Dacă se foloseşte o reprezentare polară pentru tensiune şi
admitanţe:
,
(2.46)
iar în relaţia (2.45) se separă părţile reală şi imaginară se obţine:

, (2.47)
şi respectiv
; (2.48)
N
Qi  YiiU i2 sin ii  U i  YijU j sin i   ij  . (2.49)
j 1
j i

La rândul său puterile de transfer pe linie se determină cu

relaţiile:

, (2.50)
sau
;
(2.51)
Qij  YiiU i2 sin ij  YijU iU j sin  i   j  ij  Yij ,0U i2 sin ij ,0 .
(2.52)
Neglijând pierderile transversale de putere activă, şi de
asemenea neglijându-se conductanţele, unghiurile vor avea valori
de .

34
 Se consideră toate mărimile tip tensiune şi admitanţe egale
cu o unitate relativă. Ca urmare:
.
Ca atare relaţiile (2.48) şi (2.51) se pot pune sub formele:

(2.53)
sau
. (2.54)
La rândul său sin relaţia (2.51) se obţine:
Pij  YiiU i2 cos 90  YijU iU j sin i   j   Yij ,0U i2 cos 90 
(2.55)
 YijU iU j sin i   j    i   j .
Pentru exemplificarea ne referim la o reţea cu 4 noduri
fig.2.5. Se consideră că măsurători puterile injectate

Fig.2.5.Reţea cu patru noduri şi puteri injectate

35
 .
Prin triangularizarea superioară se obţine atestarea
observabilităţii pe relaţia P.

36
 2.8. Observabilitatea neliniară

Dependenţa neliniară dintre măsurători şi vectorul de stare a

regimului de funcţionare aduce la apariţia, cel puţin, a două efecte
privind observabilitatea, care nu apare în sistemul linear.
Primul efect: sistemul, topologic neobservabil, este
observabil algebric, adică determinantul sistemului de ecuaţii
liniarizat diferă de zero. Pentru exemplificare în fig.2.5 este
prezentată o linie electrică ce alimentează un singur consumator,
nodul zero este nod de echilibru, 0=0.

Fig.2.6. Setul de măsurători ce nu asigură observabilitatea

topologică

Din cele 10 măsurători disponibile se accepta trei:

.
Vectorul de stare vă avea trei termeni:
.
Deoarece mărimile măsurate se exprimă în funcţie de
termenii vectorului de stare cu relaţiile:
;

matricea Jacobi , în formă desfăşurată, se poate scrie sub

forma:

37
 .

(2.56)
Se poate demonstra că determinantul este:

. (2.57)

În ipoteza că U0≠0, U1≠0, 1≠0 şi U0≠U1 acest determinant

diferă de zero, adică sistemul este observabil.
Al doilea efect al nelinearităţii : sistemul este observabil în
orele de sarcină minimă, şi devine neobservabil în orele de sarcină
maximă. Într-adevăr , din (2.57) rezultă că dacă 1=90° şi U0=U1
atunci determinantul devine egal cu zero, deci sistemul
devine neobservabil.
Posibilitatea de a pierde observabilitatea pentru un regim
oarecare impune căutarea răspunsului la întrebarea – există aşa set
de măsurători, care ar asigura observabilitatea în toată marja de
modificare a regimului de funcţionare? Această întrebare se
analizează în continuare. Vom demonstra că există aşa set de
măsurători care asigură observabilitatea nelinară în toate
regimurile de funcţionare. Se consideră că pentru schema din
fig.2.6 în nodul zero se impune modulul şi defazajul de unghi
(U0,0). Ca măsurători se utilizează mărimile (P01,Q01) iar vectorul
de stare alcătuit din termenii (U1,1), adică:
.
În această ipoteză de calcul matricea Jacobi se poate scrie
sub forma:

38
 . (2.58)

la rândul său determinantul este:

. (2.59)

Ţinându-se seama că
; ,
expresia (2.59) devine:

. (2.60)

Întrucât, derivatele parţiale şi nu pot simultan

să devină egale cu zero deci, practic, setul de măsurători ales
asigură observabilitatea nelianară deplină.
Deci, dacă pentru latura i-j se impune modulul şi defazajul de
unghi în acelaşi nod în care se măsoară puterile activă şi reactivă,
atunci latura este observabilă în orice regim de funcţionare.

39