Generalităţi privind modelarea şi simularea

sistemelor electrice
Ingineria electrică şi electronică a fost marcată în ultimele decenii de un progres
tehnologic accelerat care a favorizat dezvoltarea de echipamente de mare complexitate şi
înaltă performanţă. Competitivitatea lor pe piaţa concurenţială este însă rezultatul unor
compromisuri optime intre performanţele tehnice şi performanţele de ordin economic,
asigurate prin costuri de producţie minime. În acest sens, este esenţială utilizarea unor
instrumente evoluate de proiectare asistată de calculator, capabile să răspundă unei serii de
deziderate, precum:
- să ofere informaţii complete asupra funcţionării echipamentelor în condiţii reale, prin
anticiparea comportării lor la funcţionarea în regim nominal, regimuri limită şi în situaţii de
defect;
- să permită, acolo unde este posibil, utilizarea de componente cu clase de calitate nu
foarte restrictive;
- să anticipeze efectele unor factori perturbatori externi;
- să asigure solicitări electrice cât mai apropiate de caracteristicile constructive ale
componentelor;
- să permită gestionarea riguroasă a pierderilor.
- costul proiectării trebuie să se încadreze în limite rezonabile, cu utilizarea de tehnică
de calcul accesibilă.
Aceste performanţe pot fi asigurate numai prin simulări de calitate ale fenomenelor
reale, bazate pe analize simbolic-numerice asistate de calculator, cu capabilităţi pentru analize
de senzitivităţi, toleranţe, optimizări, în condiţii de erori controlate. Performanţa proiectării
este asigurată prin interpretarea competentă a rezultatelor simulărilor şi verificarea lor prin
metode alternative.
Deşi pe piaţă există o varietate de programe de calcul specializate (educaţionale,
comerciale şi profesionale), toate prezintă anumite limitări în tratarea unor categorii de
aplicaţii sau anumite cazuri particulare. Dată fiind complexitatea problemelor pe care le
implică proiectarea echipamentelor cu circuite electrice analogice, se impune un nivel de
calificare înalt al specialiştilor care utilizează astfel de programe.
Calificarea specialistului în modelarea şi simularea sistemelor electrice presupune
cunoştinţe temeinice de electrodinamică (cu accent pe electrodinamica mediilor neliniare),
electronică, matematici superioare, inginerie software, aplicaţii ale ingineriei electrice şi
electronice.
Modelarea şi simularea presupun rezolvarea unor probleme de analiză numerică sau
simbolic-numerică. Problemele de optimizare presupun o modelare urmată de o secvenţă de
simulări multiple, realizate în condiţia variaţiei unuia sau mai multor parametri, cu vizarea
maximizării sau minimizării unei funcţii-obiectiv.
Dacă sistemele electrice conţin elemente de comutaţie (cum este cazul sistemelor de
acţionare cu convertoare statice), gradul de dificultate al analizei este ridicat datorită
modificărilor topologiei circuitului (ca urmare a comutaţiilor) şi neliniarităţilor care nu se pot
ignora decât în cazuri cu totul particulare.
Dificultăţile analizei nu se limitează numai la aplicarea unei metode de calcul, ci sunt
legate în mare măsură de aspectele de ordin calitativ privind existenţa şi unicitatea soluţiilor.
Deşi sistemele reale au în general soluţii unice (cu excepţia unor cazuri particulare, izolate),
este posibil ca aceste soluţii să nu fie găsite datorită unei modelări nepotrivite sau utilizării
unui algoritm matematic inadecvat. Sunt posibile situaţii când rezultate eronate pot fi
interpretate drept corecte. Pe de altă parte, o analiză bazată pe o modelare sofisticată, care
necesită instrumente hardware şi software speciale sau care necesită un timp îndelungat, deşi
oferă rezultate precise, ar putea avea un cost inacceptabil.
Analiza unui sistem electric presupune formularea şi rezolvarea unor modele
matematice formate din sisteme de ecuaţii care descriu funcţionarea acestuia. Sunt uzuale
sistemele de ecuaţii cu derivate parţiale şi sistemele de ecuaţii algebro-diferenţiale de tipul
ecuaţiilor de stare. Variabilele cu care operează aceste ecuaţii sunt mărimi de stare ale
câmpului electromagnetic, curenţi, tensiuni, mărimi termice sau/şi mărimi mecanice.
Metoda de analiză aleasă trebuie corelată cu scopul urmărit. O analiză a comportării
calitative (analiză funcţională) se poate realiza cu un efort de calcul mult mai mic decât o
analiză detaliată necesară în faza de proiectare. Rezultate bune se obţin prin utilizarea unor
analize gradate, prin care analiza detaliată este precedată de o analiză funcţională, calitativă,
care oferă informaţii de natură să eficientizeze analiza detaliată.
Combinarea tehnicilor de calcul simbolic cu calculul numeric permite creşterea
semnificativă a performanţelor analizei. Utilizarea tehnicilor de calcul simbolic pentru
construirea modelelor matematice reduce semnificativ erorile de rotunjire inerente în calculul
numeric şi limitează într-o foarte mare măsură pericolul pierderii stabilităţii în procesul de
calcul. În plus, contribuie semnificativ la scăderea timpului de analiză întrucât o parte dintre
operaţii se efectuează simbolic o singură dată la începutul analizei şi nu se repetă la fiecare
pas de timp sau la fiecare iteraţie. Convergenţa este asigurată în mod cert pentru o categorie
mai largă de probleme decât în cazul algoritmilor pur numerici, cu un efort de calcul sensibil
mai mic. Analiza simbolică este deosebit de utilă în faza de proiectare a circuitelor, modelele
analitice asociate circuitului permiţând stabilirea configuraţiei optime care asigură
comportarea calitativă dorită.

Sistem fizic – este un obiect fizic care îndeplineşte anumite funcţii (fig. 1). Sistemului i
se asociază mărimi de intrare şi mărimi de ieşire, iar funcţiile pe care le îndeplineşte se
exprimă generic sub forma y(t )  f x(t ) .

x(t) y(t)
Sistem fizic

Fig. 1

Mărimile de intrare/ieşire au, de regulă, mai multe componente (sunt mărimi

vectoriale):
 x1   y1 
x  y 
x (t )   2  ; y (t )   2  ,
   
   
 xn   ym 
astfel încât funcţia îndeplinită de sistem are forma matriceală:
 f1 ( x1 ,..., xn ) 
 f ( x ,..., x ) 
f : R  R ; f ( x)   2 1
n m n 
.
 ... 
 
 f m ( x1 ,..., xn )
În funcţie de natura mărimilor de intrare/ieşire, sistemele pot fi: electrice, mecanice,
hidraulice, electromecanice, etc.
 Studiul sistemelor fizice se poate face din două perspective:
A. Analiza – presupune determinarea caracteristicilor de funcţionare (funcţia f) şi a
mărimilor de ieşire pentru un sistem dat, cunoscut din punct de vedere constructiv. Analiza
unui sistem fizic presupune trei etape:
- Modelare matematică – constă în descrierea funcţionării sistemului fizic prin
expresii matematice care formează un sistem de ecuaţii, numit model matematic.
- Simulare – constă în rezolvarea modelului matematic prin procedee numerice sau
simbolic-numerice, folosind programe de calcul. Datele de intrare ale simulării sunt mărimile
de intrare (vectorul x), iar soluţiile sunt mărimile de ieşire (vectorul y). Complexitatea
modelelor matematice face aproape imposibilă simularea prin calcul analitic.
- Validarea rezultatelor – constă în verificarea rezultatelor simulării prin diverse
metode: bilanţ energetic, simulări prin metode alternative, sau verificare experimentală pe
modele de laborator, dacă este posibil.
B. Sinteza – presupune determinarea caracteristicilor constructive ale unui sistem care
îndeplineşte funcţii impuse (funcţia f este cunoscută).

Alegerea instrumentelor matematice pentru studiul sistematic al sistemelor se

corelează cu particularităţile constructive şi funcţionale ale acestora, astfel încât să permită
obţinerea de rezultate precise cu efort de calcul rezonabil. Aceste particularităţi pot fi
evidenţiate după cum urmează.
Din punct de vedere al regimurilor de funcţionare, se disting:
a) Regim static, caracterizat prin mărimi fizice constante în timp şi lipsa
transformărilor energetice (şi implicit lipsa transferului de energie între părţile componente
ale sistemului):
x y
x(t )  X  ct . sau  0 ; y (t )  Y  ct . sau  0;
t t
W  ct . sau W  0
Regimurile statice sunt specifice corpurilor în repaus; din punct de vedere al
fenomenelor electromagnetice, regimul static este specific sistemelor în care sarcinile
electrice sunt în repaus din punct de vedere al vitezelor macroscopice (regim electrostatic,
regim magnetostatic/magneţi permanenţi).
b) Regim staţionar, caracterizat prin mărimi fizice constante în timp şi prezenţa
transformărilor energetice:
x y
x(t )  X  ct . sau  0 ; y (t )  Y  ct . sau  0;
t t
W  0
Regimurile staţionare sunt specifice corpurilor în repaus sau în mişcare cu viteză
constantă; din punct de vedere al fenomenelor electromagnetice, regimul staţionar este
specific circuitelor de curent continuu, în care transportul de sarcini electrice are loc cu viteze
macroscopice constante vq  ct . şi are loc transformarea energiei electrice în căldură prin efect
Joule (regim electrocinetic staţionar). Câmpurile electric şi magnetic coexistă, dar pot fi
studiate independent unul faţă de celălalt.
c) Regim variabil cvasistaţionar, caracterizat prin mărimi fizice cu variaţii lente în
timp şi prezenţa transformărilor energetice:
x y
 0;  0;
t t
W  0
Regimurile cvasistaţionare sunt specifice corpurilor în repaus sau în mişcare cu viteze
constante sau variabile, cu variaţie lentă; din punct de vedere al fenomenelor electromagnetice,
în regim cvasistaţionar variaţia mărimilor fizice este suficient de lentă încât nu favorizează
fenomene de propagare a câmpului electromagnetic. Câmpurile electric şi magnetic coexistă,
dar pot fi studiate independent unul faţă de celălalt.
Cu referire la circuitele electrice, câmpurile magnetice se consideră concentrate în
spaţii restrânse în vecinătatea bobinelor (numai în miezurile magnetice ale acestora) şi
câmpurile electrice se consideră concentrate numai în dielectricii condensatoarelor.
În regim cvasistaţionar, lungimea de undă asociată mărimilor variabile în timp
(  c / f ) este mult mai mare decât dimensiunile sistemului; s-a folosit notaţia c pentru viteza
de propagare a undei electromagnetice în vid (c  3 108 m/s) şi f pentru frecvenţa mărimii de
natură electromagnetică (exprimată în Hz).
Regimul de funcţionare al circuitelor la frecvenţa de 50Hz este cvasistaţionar
(lungimea de undă a semnalelor cu frecvenţa de 50Hz este   3 108 / 50  6 106 m  6 000 km !).
d) Regim variabil oarecare, caracterizat prin mărimi fizice variabile în timp după o
lege oarecare şi existenţa transformărilor energetice:
x y
 0;  0;
t t
W  0
Regimurile variabile sunt specifice corpurilor în repaus sau în mişcare cu viteze
variabile; din punct de vedere al fenomenelor electromagnetice, variaţia mărimilor fizice este
suficient de rapidă încât favorizează fenomene de propagare a câmpului electromagnetic. În
regim variabil, lungimea de undă asociată mărimilor electromagnetice este comparabilă sau
mai mică decât dimensiunile sistemului.
Circuitele pentru microunde funcţionează în regim variabil.

Din punct de vedere al liniarităţii, există:

a) Sisteme liniare, pentru care dependenţa intrare-ieşire este o funcţie care îndeplineşte
condiţia de liniaritate. Astfel, dacă mărimea de intrare este o combinaţie liniară a mai multor
p
valori numerice x   ai xi , atunci mărimea de ieşire reprezintă combinaţia liniară a ieşirilor
i 1
p
care corespund fiecăreia din acele valori ale mărimii de intrare y  f x    ai f xi  , unde
i 1
ai , i  1, p sunt constante reale.
Sistemele liniare sunt compuse numai din subsisteme liniare, care fiecare în parte
îndeplineşte condiţia de liniaritate.
Cu referire la circuitele electrice, circuitele liniare sunt singurele care pot funcţiona în
regim de curent alternativ sinusoidal. Acest regim se poate studia prin metoda simbolică (care
presupune calcule în domeniul complex). Regimurile variabile (inclusiv cele tranzitorii) ale
circuitelor liniare pot fi studiate prin metode operaţionale (transformata Laplace).
b) Sisteme neliniare, care nu îndeplinesc condiţia de liniaritate. Dacă un sistem conţine
cel puţin o componentă neliniară (element neliniar), atunci sistemul în ansamblu este neliniar.
Circuitele neliniare nu pot funcţiona în curent alternativ sinusoidal chiar dacă sunt
alimentate cu tensiuni sinusoidale! Utilizarea metodelor simbolice şi a metodelor operaţionale
NU are sens în studiul sistemelor neliniare.

Materialele care intră în componenţa sistemelor pot fi liniare sau neliniare. Un

exemplu de material liniar este aerul. Din punct de vedere al comportării în câmp magnetic,
aerul prezintă permeabilitatea magnetică  0 indiferent de nivelul intensităţii câmpului
magnetic, astfel încât inducţia magnetică are o dependenţă liniară în raport cu intensitatea
câmpului magnetic ( B  0 H ) . Din punct de vedere al comportării în câmp electric, aerul
prezintă permitivitatea  0 indiferent de nivelul intensităţii câmpului electric, astfel încât
inducţia electrică are o dependenţă liniară în raport cu intensitatea câmpului electric ( D  0 E) .
Un material neliniar din punct de vedere al comportării în câmp magnetic este fierul, care
prezintă fenomenul de saturaţie, inducţia magnetică depinzând de intensitatea câmpului
magnetic după o funcţie neliniară B  f H  care descrie proprietatea de saturaţie.

Din punct de vedere al distribuţiei spaţiale a caracteristicilor de material, există:

a) Materiale omogene, pentru care mărimile care exprimă proprietăţi de material au
aceleaşi valori în toată masa materialului (în orice punct din spaţiul ocupat de acel material).
b) Materiale neomogene

Din punct de vedere al fenomenelor electromagnetice, mărimile de material care

descriu caracteristicile de material sunt:
- Comportarea în câmp electric este descrisă de mărimea de material susceptivitatea
electrică  , asociată cu fenomenul de polarizare; o mărime derivată este permitivitatea
dielectrică  .
- Comportarea în câmp magnetic este descrisă de mărimea de material
susceptibilitatea magnetică  m , asociată cu fenomenul de magnetizare; o mărime derivată
este permeabilitatea magnetică  .
- Comportarea în câmp electrocinetic este descrisă de mărimea de material
conductivitatea electrică  , asociată cu fenomenul de conducţie electrică.

Din punct de vedere al comportării materialelor în funcţie de direcţia şi sensul unor

mărimi de stare, există:
a) Materiale izotrope, pentru care comportarea este identică indiferent de direcţia şi
sensul mărimii de intrare. Un exemplu este tabla silicioasă laminată la cald, folosită în
construcţia maşinilor electrice (material neliniar şi izotrop).
b) Materiale anizotrope, care se comportă diferit în funcţie de direcţia şi sensul
mărimii de intrare. Un exemplu este tabla silicioasă laminată la rece, folosită în construcţia
transformatoarelor electrice (material neliniar şi anizotrop).
Pentru materialele anizotrope, parametrul de material se specifică prin tensori.
Tensorul permeabilităţii magnetice are forma generală în coordonate carteziene:
 xx  xy  xz 
 
   yx  yy  yz  ,
 
 zx  zy  zz 
ceea ce conduce la expresia inducţiei magnetice după cele trei direcţii:
 H x   Bx    xx H x   xy H y   xz H z 
 
B     H y    B y    yx H x   yy H y   yz H z  .
 H z   Bz    zx H x   zy H y   zz H z 
 

Din punct de vedere al variaţiei în timp a parametrilor constructivi sistemele pot fi:
a) Sisteme invariabile în timp
b) Sisteme variabile în timp (parametrice). Exemple de sisteme parametrice sunt
circuitele cu elemente de comutaţie (convertoare statice sau circuite cu relee şi contactoare)
ale căror elemente de comutaţie îşi schimbă starea secvenţial, după logica impusă de circuitele
de comandă.

Din punct de vedere al distribuţiei spaţiale a mărimilor fizice care descriu starea
sistemelor, se disting:
a) Sisteme cu parametri concentraţi, la care mărimile de stare se referă la zone relativ
mari (la nivel macroscopic) ale sistemului. Pentru sistemele cu parametri concentraţi care
funcţionează în regim variabil, mărimile de stare sunt funcţii de timp:
x  x(t ) .
Exemple de sisteme cu parametri concentraţi sunt circuitele electrice care funcţionează în
regim cvasistaţionar.
Modelele matematice asociate sistemelor cu parametri concentraţi sunt sisteme de
ecuaţii algebrice (pentru regimuri statice şi staţionare), respectiv sisteme de ecuaţii
diferenţiale în care timpul este variabilă independentă.
b) Sisteme cu parametri distribuiţi, pentru descrierea cărora sunt necesare mărimi de
stare locale, care se referă la puncte ale spaţiului (sau zone restrânse la nivel macroscopic).
Pentru sistemele cu parametri distribuiţi care funcţionează în regim variabil, mărimile
de stare sunt funcţii de timp şi spaţiu:
x  x( r , t ) ,
unde cu r s-a notat vectorul de poziţie, în raport cu referenţialul adoptat, al punctului din
spaţiu descris de mărimea de stare x. Exemple de sisteme cu parametri distribuiţi sunt
circuitele electrice care funcţionează în regim variabil oarecare şi sistemele la care prezintă
interes distribuţia spaţială a câmpurilor (electric, magnetic, electrocinetic, termic, eforturi
mecanice interne, câmpuri de viteze în cazul curgerii fluidelor, etc.). Un caz particular de
sistem cu parametri distribuiţi îl constituie liniile lungi, în ale căror modele matematice
intervine, ca variabilă spaţială, distanţa punctului curent faţă de capătul liniei.
Modelele matematice asociate sistemelor cu parametri distribuiţi sunt sisteme de
ecuaţii cu derivate parţiale în care coordonatele spaţiale sunt variabile independente.

Analiza sistemelor electrice care conţin elemente parametrice (variabile în timp), cum
sunt elementele de comutaţie, este utilă în regimuri dinamice de funcţionare. Aceste regimuri
pot fi neperiodice (conectări/deconectări ale unor sarcini, conectări ale unor generatoare
sincrone la reţea, scurtcircuite sau alte situaţii de defect etc.), corespunzătoare unor procese
singulare, sau periodice (funcţionarea convertoarelor statice de energie – redresoare,
invertoare de tensiune, variatoare de tensiune continuă sau alternativă, etc.).
Funcţie de natura circuitelor şi de regimul lor de funcţionare, analiza poate fi realizată
în două moduri principial diferite:
• analiza în domeniul timpului;
• analiza în domeniul frecvenţei.
În anumite situaţii este avantajoasă o analiză mixtă, atât în domeniul timpului, cât şi în
domeniul frecvenţei.
Analiza în domeniul timpului are cel mai înalt grad de generalitate şi se poate aplica
atât circuitelor liniare, cât şi celor neliniare funcţionând fie în regimuri neperiodice, fie în
regimuri periodice. Mărimile de ieşire sunt tensiuni, curenţi, sarcini electrice sau/şi fluxuri
magnetice ca funcţii de timp. Pentru a fi concludentă analiza trebuie să se desfăşoare pe o
durată care asigură amortizarea componentelor tranzitorii cu cea mai mare constantă de timp
şi depăşeşte cea mai mare perioadă pentru procesele periodice. Diferenţele mari între
constantele de timp ale componentelor tranzitorii şi perioadele componentelor forţate
periodice complică analiza în domeniul timpului. Aceste dificultăţi pot fi depăşite prin
utilizarea unor metode de analiză adecvate prin care timpul de simulare se poate reduce
semnificativ (spre exemplu metode de mediere sau metoda “shooting”). Pentru analiza în
domeniul timpului a circuitelor de mari dimensiuni este utilă abordarea diakoptică, prin care
circuitul se descompune în multipoli componenţi, formularea şi rezolvarea ecuaţiilor fiind în
mod evident uşurate.
 Analiza în domeniul frecvenţei sau analiza armonică are sens numai pentru regimuri
periodice permanente. Se bazează pe descompunerea mărimilor periodice în serie de armonici
(Fourier). Mărimile de ieşire sunt calculate ca funcţii de frecvenţă şi prin utilizarea
transformatei Fourier inverse ele pot fi transformate în funcţii de timp. Analiza în domeniul
frecvenţei se poate aplica relativ fără dificultate circuitelor liniare sau circuitelor al căror
model matematic poate fi aproximat prin relaţii liniare. Analiza armonică a circuitelor neliniare
implică dificultăţi semnificative întrucât fiecare armonică de tensiune sau curent este funcţie de
toate celelalte armonici; din punct de vedere practic se poate aplica numai dacă prezintă interes
un număr redus de armonici sau dacă neliniarităţile pot fi modelate prin polinoame de grad mic.
Pentru determinarea conţinutului armonic al unor tensiuni sau curenţi în circuite neliniare este
mult mai comod ca analiza armonică să fie precedată de o analiză în domeniul timpului;
transformata Fourier se aplică astfel funcţiei de timp rezultate.
Analiza în frecvenţă este foarte utilă, spre exemplu, pentru evaluarea solicitărilor termice
ale motoarelor electrice alimentate prin convertoare statice; în astfel de cazuri curentul prin
înfăşurările motorului este nesinusoidal şi efectele termice ale armonicilor superioare sunt
comparabile cu cele ale fundamentalei; nu se pot neglija nici pierderile în fier datorate
armonicilor superioare ale fluxului magnetic.
Analiza mixtă elimină dificultăţile analizei în frecvenţă a circuitelor neliniare. Partea
liniară se separă de partea neliniară şi este supusă unei analize în domeniul frecvenţei, partea
neliniară fiind supusă unei analize în domeniul timpului. O astfel de metodă este metoda
balanţei armonice.
Analiza în domeniul timpului se poate efectua prin diverse metode, nici una dintre ele
neputând fi însă considerată perfectă:
• Metoda variabilelor de stare, utilizată de unele programe de calcul comerciale şi
profesionale. Metoda are un înalt grad de generalitate şi poate fi aplicată circuitelor având
practic orice structură, inclusiv elemente în exces.
• Metode bazate pe modele discrete asociate unui algoritm de integrare implicit, care
permit utilizarea metodei nodale modificate sau metodelor tip tablou. Elementele
acumulatoare de energie se modelează prin modele rezistive discrete asociate unor algoritmi
impliciţi de integrare a ecuaţiilor lor de evoluţie; rezolvarea la fiecare pas de timp se poate
face cu instrumentele specifice analizei în curent continuu. Această metodă are un grad de
generalitate comparabil cu metoda variabilelor de stare, dar presupune un volum mai mare de
calcule. Este metoda pe care se bazează familia de programe SPICE.
• Metoda intervalelor succesive mici, aplicabilă circuitelor fără elemente în exces care
conţin numai condensatoare neliniare comandate în tensiune şi bobine neliniare comandate în
curent. Metoda presupune discretizarea timpului în paşi suficient de mici pentru a se putea
aproxima caracteristicile elementelor neliniare cu segmente de dreaptă pe toată durata unui
pas; se realizează practic o liniarizare pe porţiuni şi pe durata fiecărui pas de timp se
integrează numeric un sistem de ecuaţii liniare.
• Metoda intervalelor succesive mari, aplicabilă aceloraşi tipuri de circuite ca şi
metoda intervalelor succesive mici. Principiul metodei este tot liniarizarea pe porţiuni prin
înlocuirea caracteristicilor neliniare prin tangentele în punctele de funcţionare la momentul
curent (tn ) ; pentru intervalul de timp (tn , tn1 ) se integrează numeric un sistem de ecuaţii
liniare. Momentul t n 1 se alege astfel încât punctul de funcţionare care se deplasează pe
tangenta la caracteristica neliniară să nu se depărteze de aceasta cu mai mult decât o eroare
impusă, ceea ce permite alegerea unor intervale de timp semnificativ mai mari decât la
metoda precedentă.
• Metoda surselor neliniare. Principiul metodei constă în înlocuirea fiecărui element
neliniar cu un element liniar interconectat cu o sursă neliniară; astfel neliniarităţile sunt
transferate de la elementele neliniare la surse; partea pasivă a circuitului devine liniară.
 • Metode de relaxare a formelor de undă, care simplifică analiza circuitelor de mari
dimensiuni prin partiţionarea sistemului de ecuaţii al circuitului şi rezolvarea unor sisteme de
dimensiuni mai mici. Metodele sunt eficiente în special la analiza regimurilor periodice.
Convergenţa lor este foarte bună.
• Metoda medierii în spaţiul stărilor şi metoda medierii în spaţiul generalizat al
stărilor, care permit analize cu efort mic de calcul pentru o clasă relativ restrânsă de circuite
în regim de comutaţie periodică. În principiu, acest tip de analiză se raportează la perioada de
comutaţie, aproape totdeauna mai mică decât cea mai mică constantă de timp a circuitului.
Este utilizată cu bune rezultate în unele programe specializate în analiza circuitelor de
comutaţie.
• Metoda grafurilor de legături (metoda grafurilor de fluenţă), care facilitează
formularea ecuaţiilor de stare pe baza relaţiilor de cauzalitate de la nivelul elementelor de
circuit.
• Metoda “shooting” (împuşcării), destinată regimurilor periodice, având un grad de
generalitate foarte ridicat; nu există practic limitări privind structura şi neliniarităţile
circuitului. Permite analiza cu un efort de calcul relativ mic întrucât aceasta se desfăşoară
numai pe durata unei singure perioade a procesului periodic.
• Metoda surselor mediate.
Nici una dintre metodele amintite nu permite analiza în timp real.
În cazul conducerii automate a unor procese se impune necesitatea unei analize în timp
real. Aceasta este posibilă prin metoda filtrelor de undă digitale, care se poate aplica unor
circuite neliniare cu elemente de comutaţie, dar prezintă limitări semnificative privind
complexitatea circuitelor.
 Sisteme liniare / sisteme neliniare

Sistemele liniare au următoarele proprietăţi fundamentale:

• omogenitate, conform căreia amplitudinea răspunsului este proporţională cu cea a
excitaţiei. Notând cu y semnalul răspuns (care poate fi o tensiune sau un curent) şi cu x
semnalul excitaţie (care poate fi t.e.m. sau curentul unei surse independente) proprietatea de
omogenitate se poate exprima sub forma
y  f (ax)  af ( x)
unde a este o constantă reală.
• aditivitate, conform căreia răspunsul la acţiunea simultană a mai multor excitaţii este
suma răspunsurilor individuale corespunzătoare fiecărei excitaţii considerată ca acţionând
independent de celelalte. Această proprietate se poate exprima sub forma
y  f ( x1  x2    xn )  f ( x1 )  f ( x2 )    f ( xn )
Ansamblul celor două proprietăţi se poate descrie compact sub forma
y  f (a1 x1  a2 x2    an xn )  a1 f ( x1 )  a2 f ( x2 )    an f ( xn ) ,
care exprimă proprietatea de liniaritate.
• stabilitate, conform căreia componentele libere de regim tranzitoriu tind spre zero
când timpul tinde spre infinit.
Sistemele neliniare sunt acelea pentru care semnalul răspuns este o funcţie neliniară de
semnalul excitaţie, cum ar fi de pildă funcţia y  x 2 .
Pentru sistemele neliniare nu-şi păstrează valabilitatea nici una dintre proprietăţile
sistemele liniare enunţate anterior.
Sistemele liniare au în componenţa lor numai materiale şi elemente liniare (care
posedă fiecare în parte proprietăţile enunţate). Dacă în componenţa unui sistem intră cel puţin
un element neliniar, atunci el devine neliniar.
Sistemele electrice utilizate în aplicaţii practice sunt în marea lor majoritate neliniare.
Cele considerate liniare reprezintă idealizări care în anumite situaţii conduc la rezultate
suficient de precise cu utilizarea unui aparat matematic relativ simplu.
Fenomenele de comutaţie sunt rezultatul modificării în timp a parametrilor unor
elemente ale circuitului (mecanice sau semiconductoare). Acestea sunt exemple de elemente
variabile în timp sau parametrice. Prezenţa lor conferă circuitelor (sistemelor) proprietatea de
circuite variabile în timp (parametrice).
 Modele matematice asociate
sistemelor liniare cu parametri concentraţi
Sistemele liniare cu parametri concentraţi sunt idealizări ale unor sisteme reale,
concepute în scopul uşurării efortului de calcul necesar pentru analiza acestora.

Modele pentru regimuri statice şi staţionare

Modelele matematice asociate regimurilor de funcţionare statice şi staţionare ale
sistemelor liniare cu parametri concentraţi sunt sisteme de ecuaţii algebrice liniare. Pentru un
sistem cu n variabile, modelul matematic general are forma:
A(nn)  X (n1)  B(n1)  0(n1) , (1)
unde matricea sistemului A şi vectorul termenilor liberi B conţin numai parametri reali.
Elementele vectorului B depind de mărimile de excitaţie ale circuitului, asociate surselor
independente (tensiunile electromotoare ale surselor de tensiune şi/sau curenţii surselor de
curent). Pentru vectorul variabilelor X s-a folosit notaţia cu majusculă, care sugerează faptul
că mărimile sunt constante în raport cu timpul.
Alegerea variabilelor se face astfel încât sistemul să fie bine condiţionat, adică
matricea A să fie nesingulară:
det  A  0 . (2)
Din punct de vedere al efortului de calcul, este de preferat alegerea unui număr minim
de variabile care pot descrie complet starea sistemului şi formează un model matematic
formal identic cu cel de mai sus, dar având o dimensiune cât mai mică. În urma rezolvării
sistemului, se calculează toate mărimile care prezintă interes pe baza unei ecuaţii explicite
~
care foloseşte soluţia acestui sistem. Notând cu X vectorul variabilelor de dimensiune
minimă n~ şi Y vectorul mărimilor care prezintă interes în analiza sistemului, de dimensiune
m, modelul matematic devine:
 ~ ~ ~
 ~
 A(n~ n~ )  X ( n~1)  B( n~1)  0( n~1) ; det A  0
 ~ (3)
Y( m1)  C ( m n )  X ( n 1)  D( m1)
 ~ ~

A doua ecuaţie din (3) se numeşte ecuaţie de ieşire. Acceptând această ultimă formă ca model
matematic, în cele ce urmează vom renunţa la notaţia ~ în scopul simplificării scrierii, fără a
pierde din vedere semnificaţia notaţiilor:
 A(nn)  X ( n1)  B(n1)  0( n1) ; det  A  0

 (4)
Y( m1)  C ( mn)  X ( n1)  D(m1)


Modele pentru regimuri variabile cvasistaţionare

Modelele matematice asociate regimurilor de funcţionare variabile cvasistaţionare ale
sistemelor liniare cu parametri concentraţi sunt sisteme de ecuaţii diferenţiale liniare, ale căror
variabile sunt funcţii de timp. Gradul de complexitate al unui astfel de sistem indică numărul
minim al mărimilor de stare care descriu complet starea sistemului la orice moment de timp.
Pentru un sistem cu grad de complexitate n modelul matematic general are forma unei
ecuaţii diferenţiale liniare şi neomogene de ordinul n:
an  x (n) (t )  an 1  x (n 1) (t )  ...  a2  x ' ' (t )  a1  x ' (t )  a0  x(t )  b(t )  0 , (5)
unde intervin derivatele de ordin superior ale variabilei x în raport cu timpul şi n  1 constante
reale. Comportarea sistemului depinde de starea lui iniţială (condiţia iniţială) care constă în
valorile numerice ale celor n variabile la momentul de început al procesului studiat (momentul
iniţial t0 ), fiecare derivată a variabilei x având corespondent într-o mărime fizică de stare a
sistemului:
 x(t0 )  x0

 x ' (t0 )  x0
1
 (6)

 ( n 1)
x (t0 )  x0n 1
Cum din punct de vedere practic un astfel de model matematic este dificil de construit,
se preferă transformarea ecuaţiei diferenţiale de ordinul n într-un sistem de n ecuaţii
diferenţiale ordinare (liniare şi neomogene) de forma:
A  x (t )  B  x(t )  C  0 (7)
cu condiţia iniţială
x(t0 )  x0 , (8)
unde x este variabila vectorială cu n componente, x este derivata ei în raport cu timpul, A, B

sunt matrice constante de dimensiune n  n şi C este matrice (vector) constantă sau variabilă
în timp de dimensiune n  1 . Elementele matricei (vectorului) C depind de mărimile de
excitaţie ale circuitului, asociate surselor independente (tensiunile electromotoare ale surselor
de tensiune şi/sau curenţii surselor de curent).
Pentru transformarea unei ecuaţii diferenţiale de ordin superior (5) într-o ecuaţie
diferenţială ordinară (7), se fac notaţiile:
 x1  x
x  x '  x'
 2 1
 x3  x2 '  x '' (9)

 ( n 1)
 xn  xn 1 '  x
unde x1, x2 ,...,xn vor fi elementele vectorului variabilelor. Se substituie notaţiile (9) în (5) şi
rezultă ecuaţia diferenţială de ordinul I:
an  xn ' (t )  an 1  xn (t )  ... a2  x3 (t )  a1  x2 (t )  a0  x1(t )  b(t )  0 , (10)
Ultimele n  1 relaţii (9) la care se adaugă (10) formează un sistem de ecuaţii de forma
(7):
 1 0  0 0   x1   0  1  0 0   x1   0   0 
 0 1  0 0   x   0 0  0 0   x2   0   0 
   2  
                           (11)
           
 0 0  1 0   xn 1   0 0  0  1   xn 1   0   0 
 0 0  0 an   xn  a0 a1  an  2 an 1   xn  b(t )  0 
    
în care se pot identifica uşor matricele A, B, C .
 Modelarea caracteristicilor neliniare
Caracteristicile reale ale elementelor fizice se pot construi numai pe cale
experimentală, deşi rezultatele experimentale sunt totdeauna însoţite de erori. În funcţie de
metodele utilizate în acest scop caracteristicile se construiesc fie prin puncte, fie continuu (cu
ajutorul osciloscoapelor moderne sau a sistemelor de achiziţii de date).
Caracteristicile construite prin puncte trebuie să conţină un număr suficient de mare de
puncte pentru o descriere cât mai fidelă a caracteristicii reale cu surprinderea eventualelor
discontinuităţi. Caracteristicile construite cu osciloscoape digitale sau sisteme de achiziţii de
date se apreciază că au caracter continuu datorită numărului mare de puncte de eşantionare.
Întrucât pentru orice categorie de componente există o dispersie a caracteristicilor, este
practic imposibilă luarea în calcul a caracteristicii reale. Fabricanţii de componente fac
publice, ca date de catalog, caracteristici limită sau caracteristici medii, valabile pentru
anumite regimuri de funcţionare.
Unele metode de analiză a circuitelor neliniare pot opera direct cu caracteristicile reale
(construite experimental anume pentru elementele utilizate) sau cu caracteristicile de catalog.
Acest mod de lucru este însă laborios şi de cele mai multe ori – nejustificat. În plus, costul
analizei poate fi foarte ridicat. În general se apelează la aproximări ale caracteristicilor.
Aproximările trebuiesc făcute cu precauţie, pentru ca erorile introduse să fie acceptabile.
Problema aproximării caracteristicilor neliniare constă în stabilirea unor expresii
analitice de aproximare valabile fie pentru întregul domeniu (aproximare globală), fie pentru
părţi din domeniu (aproximare pe porţiuni).
Indiferent de metoda adoptată, aproximarea are ca punct de plecare un număr relativ
mic de puncte de pe caracteristica reală sau cea de catalog şi realizează o interpolare între
aceste puncte. O interpolare eficientă respectă următoarele condiţii: minimizarea erorilor de
trunchiere (de metodă), minimizarea erorilor de rotunjire inerente în calculul numeric,
reducerea la minim a oscilaţiilor funcţiilor de interpolare între puncte. Niciodată problema
interpolării nu are soluţie unică şi este rezultatul unui compromis între condiţiile prezentate
mai sus.
Metodele de interpolare sunt foarte variate, dar pot fi încadrate în două mari categorii:
• interpolare globală, care presupune găsirea unei expresii analitice a caracteristicii
neliniare, valabilă pentru întregul domeniu de existenţă al acesteia (polinom de puteri,
polinom de funcţii exponenţiale, polinom trigonometric, metodele Newton, Lagrange,
Cebîşev);
• interpolare locală, caz în care expresiile analitice de aproximare sunt valabile numai
pentru subdomenii relativ restrânse din domeniul de existenţă al caracteristicii neliniare
(interpolare liniară - liniarizare pe porţiuni, interpolare cu polinoame cubice spline,
interpolare Bessel în 4 puncte, interpolare Akima în 6 puncte).

Interpolarea liniară
Aproximarea liniară este deosebit de utilă întrucât permite rezolvarea circuitelor
neliniare prin adaptarea metodelor de analiză specifice circuitelor liniare.
Aproximarea prin segmente de dreaptă a caracteristicilor neliniare se poate face în
două moduri:
- liniarizare pe porţiuni;
- liniarizare locală.
În cazul liniarizării pe porţiuni punctele de frângere pot fi chiar cele prin care se dă
caracteristica sau, dacă se dispune de o caracteristică continuă, alegerea punctelor de frângere
se poate face chiar pe aceasta. O altă modalitate este aproximarea unor porţiuni mai mari prin
segmente, caz în care punctele de frângere nu sunt amplasate neapărat pe caracteristică. Este
evident că prima metodă introduce erori sensibil mai mici, dar presupune calcule mai
laborioase, numărul combinaţiilor posibile de segmente fiind relativ mare. În condiţiile
suportului pe care îl oferă în prezent tehnica de calcul această dificultate poate fi însă uşor
depăşită.

i i

0 u 0 u

Se consideră o liniarizare pe porţiuni a caracteristicii unui rezistor comandat în curent

u  uˆ (i ) care are ca puncte de frângere M0, M1,…, Mk-1, Mk,…, Ms.

u Ms
uk Mk
Ek
i Rdk
Mk-
uk- tgαk=Rdk
1
1
ik-1 ik i u
M1 Ek

M0
(a) (b)

Ecuaţia segmentului sk delimitat de punctele M k 1 (ik 1, uk 1 ) şi M k (ik , uk ) este:

 u k  u k 1
 Rdk  i  i  tg k
u  Rdk i  Ek , i  [ik 1, ik ], u  [uk 1, uk ] , unde  k k 1
E  u
 k i 0

Rdk aproximează rezistenţa dinamică în zona caracteristicii reale cuprinsă între

punctele M k 1 şi M k şi poate fi pozitivă sau negativă; E k reprezintă intersecţia prelungirii
segmentului s k cu axa tensiunii şi poate avea valoare pozitivă sau negativă.
Ecuaţia segmentului sk este caracteristica de funcţionare a dipolului liniar activ serie
din figura (b) care reprezintă un model liniarizat al rezistorului neliniar comandat în curent
valabil numai pentru porţiunea (M k1 , M k ) .
Dacă se consideră o liniarizare pe porţiuni a caracteristicii unui rezistor comandat în
tensiune i  iˆ(u) care are ca puncte de frângere M0, M1,…, Mk-1, Mk,…, Ms, ecuaţia
segmentului sk delimitat de punctele M k 1 (uk 1, ik 1 ) şi M k (uk , ik ) va fi:
  ik  ik 1
Gdk  u  u  tg k
i  Gdk u  J k , u  [uk 1, uk ], i  [ik 1 , ik ] , unde  k k 1
J  i .
 k u 0

i Ms
Mk
ik
Jk
Mk-1 i
ik-1 tgβk=Gdk Gdk
uk-1 uk u
M1 Jk u

M0
(a) (b)

Gdk aproximează conductanţa dinamică în zona caracteristicii reale cuprinsă între

punctele M k 1 şi M k , putând fi pozitivă sau negativă; Jk reprezintă intersecţia prelungirii
segmentului sk cu axa curentului şi poate avea valoare pozitivă sau negativă.
Ecuaţia segmentului sk este caracteristica de funcţionare a dipolului liniar activ
derivaţie din figura (b) care reprezintă un model liniarizat al rezistorului neliniar comandat în
tensiune valabil numai pentru porţiunea (Mk 1 , M k ) .
În cazul liniarizării locale, caracteristica neliniară se aproximează numai pe o zonă
foarte restrânsă, în vecinătatea unui punct de funcţionare, cu tangenta la aceasta construită în
punctul de funcţionare respectiv.

E0
uM i Rd
M u=f(i)
E0

β u
0 iM i
(a) (b)

Ecuaţia caracteristicii liniarizate local pentru un rezistor neliniar comandat în curent

este:
du
u  Rd i  E0 , unde Rd  tg  
di
este rezistenţa dinamică în punctul în care se face liniarizarea şi E 0 are semnificaţia unei
surse ideale de tensiune.
Ecuaţia caracteristicii liniarizate local pentru un rezistor neliniar comandat în tensiune
este:
di
i  Gd u  J 0 , unde Gd  tg  
du
este conductanţa dinamică în punctul în care se face liniarizarea şi J 0 are semnificaţia unei
surse ideale de curent.

i
J0
iM M
i=g(u) i Gd
J0

β u
0 uM u
(a) (b)

Liniarizarea se poate aplica nu numai rezistoarelor, ci şi caracteristicilor flux-curent şi

sarcină-tensiune ale elementelor reactive neliniare. Dacă pentru aceste elemente se utilizează
modele rezistive discrete, liniarizarea se aplică rezistorului neliniar care intervine în modelare.

Interpolarea globală
Având la dispoziţie caracteristica neliniară a unui element dată prin n  1 puncte:
y  yˆ ( x )
yk  y ( xk ), k  0,1,2,..., n
problema interpolării globale presupune determinarea unei funcţii f care să aproximeze
funcţia y şi să treacă prin punctele ( xk , yk ) :
f ( xk )  yk , k  0,1,2,...,n
Funcţia f este de forma unei combinaţii liniare
n
f ( x)   ck bk ( x)
k 0

unde ck sunt coeficienţi reali şi bk sunt funcţii definite pe domeniul ( x0 , xn ) numite funcţii de
bază.
Rezolvarea problemei constă în alegerea funcţiilor de bază (în conformitate cu metoda
de interpolare aplicată) urmată de determinarea coeficienţilor ck.
După funcţiile de bază utilizate, se disting următoarele tipuri de interpolare globală:
a) Interpolare prin polinom de puteri, pentru care funcţiile de bază au forma
bk ( x )  x k
Metoda este eficientă numai pentru valori mici ale gradului polinomului (n  5)
întrucât presupune un efort mare de calcul pentru determinarea coeficienţilor şi erorile care o
însoţesc cresc odată cu creşterea gradului.
Polinomul de interpolare al unei reţele date este unic, dar determinarea lui corectă
depinde de metoda utilizată şi de erorile de rotunjire specifice sistemului de calcul.
Prin metoda de interpolare Lagrange, coeficienţii se calculează pornind de la funcţii
de bază de forma
n
bk ( x )   ( x  xi )
i 0
i k

Metoda Lagrange permite interpolarea printr-un număr mare de puncte cu erori acceptabile,
dar efortul de calcul pentru determinarea coeficienţilor este semnificativ. Stabilitatea
numerică a metodei este foarte bună.
Metoda de interpolare Newton porneşte de la funcţii de bază de forma
k 1
bk ( x )   ( x  xi )
i 0

Această metodă nu prezintă dezavantajele celorlalte două şi în plus permite mărirea gradului
polinomului de interpolare prin adăugarea de noduri noi în reţea până la atingerea unei
precizii dorite.
Indiferent de metoda de interpolare utilizată coeficienţii polinoamelor de interpolare se
calculează pornind de la condiţiile enunţate anterior, respectiv f ( xk )  yk , k  0,1,2,...,n , care
conduc la un sistem de n  1 ecuaţii cu necunoscutele ck , k  0,1, ..., n .
O interpolare eficientă trebuie să nu conducă la oscilaţii ale polinomului interpolant
între nodurile reţelei. Pentru a diminua riscul apariţiei acestui fenomen se recomandă alegerea
nodurilor de interpolare în poziţiile corespunzătoare rădăcinilor polinomului Cebîşev:
1 2k  1 
xk   a  b  (a  b) cos , k  0,1,..., n
2 2n  2 
unde [a, b] este domeniul de definiţie al funcţiei de interpolat.
b) Interpolare prin polinom de funcţii exponenţiale, pentru care funcţiile de bază au
forma generală
bk ( x )  e a k x
Această aproximare s-a dovedit eficientă în unele cazuri practice, fiind suficientă
utilizarea unuia sau cel mult a doi termeni ai polinomului interpolant. Spre exemplu,
caracteristica diodelor semiconductoare poate fi aproximată cu o bună precizie printr-o funcţie
exponenţială.
Dezvoltarea în serie Taylor în jurul punctului x  0 a funcţiei exponenţiale are forma
ak2 x 2 ak3 x 3
bk ( x )  e a k x  1  ak x    ...
2! 3!
de unde rezultă că interpolarea prin funcţii exponenţiale poate fi echivalentă cu o interpolare
prin polinom de puteri de grad superior.
c) Interpolare prin polinom trigonometric, pentru care funcţiile de bază au forma
generală
bk ( x)  sin(kx   k ) sau bk ( x)  pk sin kx  qk cos kx .
Valoarea acestui tip de interpolare rămâne însă numai una teoretică, ea nedovedindu-şi
utilitatea în aplicaţii practice pentru aproximarea unor caracteristici neliniare (domeniul în
care aproximarea prin polinoame trigonometrice este de neînlocuit este analiza armonică a
semnalelor periodice nesinusoidale, dar aceasta nu face obiectul lucrării de faţă).
Interpolarea globală este însoţită de o serie de erori:
• erori de trunchiere (de metodă), care sunt consecinţa rezolvării problemei de
interpolare prin metode numerice cu număr finit de paşi; eroarea de trunchiere scade odată cu
creşterea numărului de paşi. Viteza de scădere a erorii de trunchiere odată cu creşterea
numărului de paşi defineşte rata de convergenţă a metodei;
• erori de rotunjire, care au drept cauză reprezentarea finită a numerelor în sistemele
de calcul; ele nu depind de metoda de interpolare utilizată;
• erori inerente, datorate eventualelor abateri ale datelor de intrare de la valorile
exacte. Întrucât interpolarea polinomială are caracter global, o abatere într-un punct oarecare
afectează întregul domeniu.
 Aceste dezavantaje limitează utilizarea interpolării globale numai la aplicaţii izolate.
Interpolarea locală rămâne principalul instrument pentru aproximarea caracteristicilor
neliniare.

Interpolarea locală prin polinoame cubice

Interpolarea polinomială globală poate conduce în unele cazuri la oscilaţii între
punctele reţelei de interpolare şi la erori importante în calcularea coeficienţilor, ceea ce
limitează utilizarea acesteia. Din acest punct de vedere procedurile locale de interpolare sunt
mult mai eficiente, deşi aplicarea lor este sensibil mai greoaie. Dintre acestea metoda de
interpolare locală prin polinoame cubice sau funcţii spline cubice prezintă o importanţă
deosebită pentru aplicaţiile tehnice.
Se consideră o funcţie
f : [a, b]  R, [a, b]  R
ca aproximare ideală a unei caracteristici de forma y  yˆ ( x); yk  y( xk ), k  0,1,2,...,n , astfel
încât
yk  f xk , a  x0 , b  xn
Funcţiile spline cubice sunt polinoame de gradul 3 care aproximează funcţia f pe
fiecare subinterval xk 1 , xk  cu k  1, n . Funcţia spline care aproximează funcţia f (x ) se va
nota cu S (x ) şi pentru că ea are coeficienţi diferiţi de la un subinterval la altul se poate
explicita astfel:
S1 ( x ) ; x  a, x1 
 

S ( x )  S k ( x ) ; x  xk 1 , xk 
 
S ( x ) ; x  x , b
 n n 1

Coeficienţii acestor polinoame se determină din condiţiile ca ele să treacă prin

punctele xk , yk  şi să fie cât mai netede, adică razele de curbură să fie cât mai mari posibil.
Curbura unei curbe într-un punct (egală cu inversul razei de curbură) este dată de derivata
secundă în acel punct a funcţiei care defineşte curba. Ca urmare, netezimea funcţiei S (x ) se
obţine prin minimizarea curburii sale pe intervalul [a, b] , deci prin minimizarea funcţionalei
2
b
 d 2 S ( x) 
J    2 
 dx .
a d x 
Algoritmul prezentat în continuare pentru determinarea coeficienţilor polinoamelor
cubice S (x ) are la bază relaţia de mai sus. Aceasta impune ca atât ca prima, cât şi a doua
derivată a lor să fie continuă în toate punctele reţelei de interpolare:
S k ' ( xk )  S k 1 ' ( xk )
S (i ) ( xk   )  S (i ) ( xk   ), i  0,1,2 sau 
S k " ( xk )  S k 1" ( xk )
Se vor folosi notaţiile:
hk  x k  x k 1 , k  1, n
d 2 f x 
mk  , k  1, n  1
d x2 x  xk

Se prezintă în continuare o metodă de aproximare a unei funcţii oarecare pe un

interval mărginit, care ar putea fi [ xk 1 , xk ] , prin valorile sale la capetele intervalului.
Rezultatul va fi folosit în algoritmul de determinare a coeficienţilor polinoamelor cubice.
Se consideră o funcţie continuă şi derivabilă
g : [ xk 1 , xk ]  R
şi se dezvoltă în serie Taylor trunchiată (cu reţinerea numai a primilor doi termeni) într-un
punct oarecare x  [ xk 1, xk ] , în jurul punctului xk 1 şi apoi xk :
g x   g xk 1   g ' xk 1   x  xk 1 
g  x   g  xk   g '  xk    x  xk 
Particularizând expresiile de mai sus pentru punctele de capăt ale intervalului [ xk 1 , xk ]
rezultă:
g xk   g xk 1   g ' xk 1   xk  xk 1   g xk 1   hk g ' xk 1 
g xk 1   g xk   g ' xk   xk 1  xk   g xk   hk g ' xk 
de unde rezultă cele două derivate:
g '  x k 1  
1
g xk   g xk 1 
hk
g '  xk  
1
g xk   g xk 1 
hk
şi
x  x k 1
g  x   g  xk   g xk   g xk 1 
hk
x  xk
g x   g xk 1   g xk   g xk 1 
hk
Se adună între ele ultimele expresii şi rezultă aproximarea funcţiei g x  prin valorile
ei la capetele intervalului [ xk 1 , xk ] :

g x  
1
g xk   x  xk 1   g xk 1   xk  x , x  xk 1 , xk  .
hk
d 2 f x 
În baza acestui rezultat funcţia f " x   se poate aproxima într-un mod similar
d x2
pe intervalul [ xk 1 , xk ] . Considerând că aceasta constituie o aproximare şi pentru derivata
secundă a polinomului de interpolare locală Sk x  , se poate scrie:

S k " x  
1
mk  x  xk 1   mk 1  xk  x , x  xk 1 , xk , k  1, n .
hk
Prima derivată Sk ' x  se obţine ca primitivă a funcţiei Sk " x  :
 x  xk 1 2 x  x 2   C .
S k ' x    S k " x dx  C1 
1
mk  mk 1 k  1
hk  2 2 
Funcţia Sk x  se obţine ca primitivă a funcţiei S k ' x  :
 x  xk 1 3 x  x 3   C x  C .
S k x    S k ' x dx  C2 
1
 mk  mk 1 k  1 2
hk  6 6 
Punând condiţiile ca funcţia Sk x  să treacă prin punctele xk 1 , yk 1  şi respectiv xk , yk 
S k xk 1   yk 1
S k  xk   y k
rezultă constantele C1 şi C2 :
 y k  y k 1 hk
C1   mk  mk 1 
hk 6
xk y k 1  xk 1 y k hk
C2   xk 1mk  xk mk 1 
hk 6
Prin înlocuirea celor două constante rezultă:
S k ' x  
1
2hk
  y  y k 1 hk
mk x  x k 1 2  mk 1 x k  x 2  k
hk
 mk  mk 1 
6

S k x  
1
  y
mk x  xk 1 3  mk 1 xk  x 3   k  k k
m h  y
  x  xk 1    k 1  k 1 k
  h
m h 
  x k  x 

6hk  hk 6   k 6 
Se va folosi notaţia
y k  y k 1
Dk , k  1  ,
hk
care se numeşte diferenţă divizată şi reprezintă panta coardei care uneşte punctele xk 1 , yk 1 
şi xk , yk  .
Se pune condiţia de continuitate a funcţiei S' x  în punctul x k , de unde rezultă:
hk mk 1  2hk  hk 1 mk  hk 1mk 1  6Dk  1, k   Dk , k  1, k  1, n  1 .
Condiţii la capetele intervalului a, b pot fi:
a) m0  mn  0
În acest caz sistemul de ecuaţii de mai sus are numai n  1 necunoscute şi devine:
2h1  h2 m1  h2 m2  6D 2,1  D 1,0
h2 m1  2h2  h3 m2  h3m3  6D 3,2   D 2,1
h m  2h  h m  h m  6D 4,3  D 3,2 
 3 2 3 4 3 4 4

hk mk 1  2hk  hk 1 mk  hk 1mk 1  6D k  1, k   D k , k  1


hn 1mk 2  2hn 1  hn mn 1  6D n, n  1  D n  1, n  2 
cu soluţiile m1,...,mn 1 .
b) S1 ' a   y0 ' şi Sn ' b  yn ' , dacă se cunosc sau se pot aprecia cele două derivate. În
acest caz sistemul de ecuaţii se completează cu ecuaţiile care provin din cele două condiţii de
capăt:

2m0  m1  h D 1,0  y 0 '
6

 1
h1m0  2h1  h2 m1  h2 m2  6D 2,1  D 1,0

h m  2h  h m  h m  6D k  1, k   D k , k  1
 k k 1 k k 1 k k 1 k 1


mn 1  2mn  h  y n ' D n, n  1
6
 n

Soluţiile m0 , m1,...,mn se determină prin metode obişnuite de eliminare.

 Modelarea elementelor de comutaţie
Atât elementele de comutaţie electromecanice (întreruptoare, relee), cât şi cele statice
(diode, tiristoare, tranzistoare de comutaţie) nu asigură comutaţii ideale datorită unor factori
care depind de construcţia lor şi de principiul de funcţionare (rezistenţe de contact nenule,
prezenţa arcului electric, lăţimea canalului de conducţie în materialul semiconductor, prezenţa
sarcinilor stocate în joncţiuni, prezenţa capacităţilor parazite etc.). Modelarea lor cu elemente
de comutaţie ideale închis-deschis explică suficient de bine comportarea circuitelor în
ansamblu atât din punct de vedere calitativ, cât şi cantitativ, dar nu dă informaţii cantitative
corecte asupra solicitărilor electrice la care sunt supuse unele elemente din circuit
(supratensiuni, curenţi reziduali etc.); de aceea o astfel de modelare nu poate fi utilizată în
etapa de proiectare pentru dimensionarea riguroasă a elementelor circuitului. Pe de altă parte,
asocierea unor modele ideale scurtcircuit-întrerupere (închis-deschis), deşi aparent simplă,
conduce la dificultăţi importante în programele de simulare datorită schimbării topologiei
circuitului şi a prezenţei rezistenţelor şi conductanţelor nule. Prin urmare, alegerea modelelor
pentru elementele de comutaţie trebuie să răspundă atât cerinţelor privind obiectivele
simulării, cât şi celor legate de posibilitatea efectuării acesteia cu resurse de calcul nu foarte
pretenţioase. Mai trebuie avut în vedere că aceluiaşi dispozitiv de comutaţie i se pot asocia
modele diferite în funcţie de circuitul unde funcţionează, de regimul de funcţionare, de
algoritmul de calcul sau de programul de simulare ales.
Modelele uzuale se pot clasifica în patru categorii după cum urmează:
• Modele ideale închis-deschis sau scurtcircuit-întrerupere ( R  0 / G  0) . În aparenţă
simple, acestea determină modificarea topologiei circuitului şi conduc în unele cazuri la
apariţia elementelor în exces; ca urmare apar discontinuităţi de tip treaptă şi impuls ale unor
variabile. Discontinuităţile de flux magnetic şi de sarcină electrică nu sunt practic posibile,
astfel încât este evident că o asemenea modelare este forţată.
• Modele rezistive cu rezistoare liniare parametrice (figura de mai jos), având o
rezistenţă corespunzătoare stării de conducţie (Rc) de valoare relativ mică, comparabilă cu
rezistenţa în conducţie a elementului modelat şi respectiv o rezistenţă corespunzătoare stării
de blocare (Rb) de valoare relativ mare, comparabilă cu rezistenţa în stare de blocare a
elementului modelat.
Trecerea între cele două valori de rezistenţă se face printr-o funcţie de timp într-un
interval (timp de comutare - tc) mult mai mic decât constantele de timp ale circuitului, în una
dintre următoarele variante:
- funcţie liniară (a);
- funcţie liniară racordată prin funcţii polinomiale de gradul al treilea, astfel încât
caracteristica globală a rezistorului parametric să fie funcţie derivabilă, cu derivata
continuă (b); continuitatea derivatei este utilă în procesul de integrare numerică a
ecuaţiilor de stare ale circuitului; în lucrare se va reveni asupra acestui aspect.

R(t) R(t)
Rb Rb

Rc Rc
0 tc tc t 0 tc tc t
(a) (b)
 • Modele complexe, care au în vedere fenomenele produse în regim dinamic la nivelul
semiconductorului. Implementarea unor astfel de modele este laborioasă, dar rezultatele
obţinute sunt dintre cele mai bune. Exemple:
- modelul Ebers-Moll pentru funcţionarea tranzistorului bipolar la semnal mare, care
conţine surse comandate.

NPN PNP

- modelul Gummel-Poon pentru funcţionarea tranzistorului bipolar la semnal mare sau

semnal mic, care conţine condensatoare corespunzătoare sarcinilor stocate şi rezistenţele
parazite ale joncţiunilor.

Model Gummel-Poon pentru semnal mare

Model Gummel-Poon pentru semnal mic

 • Modele digitale, descrise de transformări biliniare care asociază mărimilor analogice
imagini discrete.
Utilizarea modelelor rezistive, complexe şi analitice nu conduce la modificări ale
topologiei circuitului pe parcursul procesului de analiză.
Se remarcă faptul că relaţiile matematice care modelează elementele de comutaţie pot fi
funcţii de timp sau funcţii de alte variabile.
Elementele modelate prin funcţii de timp, numite şi elemente eteroparametrice, îşi
modifică parametrii datorită unor cauze exterioare. Drept cauze exterioare sunt considerate
mărimile electrice (tensiune, curent) ale unui circuit auxiliar de comandă (cazul tiristoarelor şi al
releelor). Funcţiile de timp pot fi periodice sau neperiodice, ele conferind şi regimul de
funcţionare periodic sau neperiodic pentru circuitul cu elemente eteroparametrice.
Elementele modelate prin funcţii neliniare ale altor mărimi decât timpul, numite şi
elemente autoparametrice, sunt în general rezistoare neliniare comandate fie în tensiune (dioda
tunel, dioda stabilizatoare, dioda semiconductoare), fie în curent (caracteristica statică a unui
tiristor).