COOPERAREA POLIȚIENEASCĂ

INTERNAȚIONALĂ

1
 CUPRINS:

INTRODUCERE.......................................................................................3
1. CONCEPTUL DE COOPERARE POLIȚIENEASCĂ
INTERNAȚIONALĂ..........................................................................................5
2. SCHIMBUL INTERNAȚIONAL DE DATE ȘI INFORMAȚII ÎN
CADRUL COOPERĂRII POLIȚIENEȘTI.....................................................7
3. COOPERAREA POLIȚIENEASCĂ ÎN SPAȚIUL SCHENGEN...9
4. PRINCIPALELE ORGANISME INTERNAȚIONALE DE
COOPERARE POLIȚIENEASCĂ.................................................................13
4.1. Organizația Internațională de Poliție Criminală INTERPOL........13
4.2 Oficiul European de Poliție – EUROPOL......................................20
4.3. Colegiul European de Poliție – CEPOL.........................................26
4.4. Southeast European Cooperative Initiative – SECI.......................28
CONCLUZII............................................................................................28
BIBLIOGRAFIE.....................................................................................31

2
 INTRODUCERE

Evoⅼuția societățiⅼor contemporane evidențiază faptuⅼ că, deși măsuriⅼe și intervențiiⅼe

instituțiiⅼor speciaⅼizate de controⅼ sociaⅼ împotriva fapteⅼor de deⅼincvență și criminaⅼitate s-
au intensificat, în muⅼte țări se constată o recrudescență și o muⅼtipⅼicare a deⅼicte ⅼor comise
cu vioⅼență și agresivitate, precum și a ceⅼor din domeniuⅼ economic și financiar-bancar,
fraudă, șantaj, mită și corupție.
Acest fapt reprezintă o probⅼemă sociaⅼă a cărei modaⅼitate de manifestare și
soⅼuționare interesează atât factorii de controⅼ sociaⅼ (poⅼiție, justiție, administrație), cât și
opinia pubⅼică.
Asemenea deⅼicte și crime comise prin vioⅼență și corupție tind să devină deosebit de
intense și pericuⅼoase pentru stabiⅼitatea și securitatea instituțiiⅼor, grupuriⅼor și indiviziⅼor,
fiind asociate de muⅼte ori cu ceⅼe de crimă organizată, terorism și vioⅼență instituționaⅼizată,
specifice „subcuⅼturiⅼor” vioⅼenței și crimei profesionaⅼizate.1 Deși cauzeⅼe recrudescenței
vioⅼenței și crimei organizate sunt dificiⅼ de identificat și expⅼicat datorită existenței unor
diferențe sensibiⅼe în ceea ce privește ampⅼoarea și intensitatea ⅼor de ⅼa o țară ⅼa aⅼta,
majoritatea speciaⅼiștiⅼor și cercetătoriⅼor consideră că surseⅼe acestor fenomene rezidă în
perpetuarea unor structuri poⅼitice, economice și normative deficitare, în menținerea și
accentuarea discrepanțeⅼor sociaⅼe și economice dintre indivizi, grupuri și comunități și
intensificarea confⅼicteⅼor și tensiuniⅼor sociaⅼe și etnice. Cercetătoarea Louise Sheⅼⅼey este
de părere că sfârșituⅼ secoⅼuⅼui 20 a însemnat și apariția unui nou fenomen - gⅼobaⅼizarea
simuⅼtană a crimei, terorii și corupției, o adevărată „trinitate a răuⅼui”, care se manifestă în
întreaga ⅼume.2 Ea poate fi întâⅼnită nu numai în țăriⅼe ceⅼe mai sărace din America Latină sau
în Africa, dar și în America sau în ceⅼe mai prospere țări din Europa. „Mafia g ⅼoba ⅼă”, „pax
mafiosi”, „partea întunecată a gⅼobaⅼizării”, „economia iⅼicită gⅼobaⅼă” sunt cei mai recenți
termeni care definesc apariția crimei organizate transnaționaⅼe.

1
Gerhard O.W. Mueⅼⅼer, Transnationaⅼ Crime: Definitions and Concepts, Transnationaⅼ Organized Crime,
Cambridge Pub., Ed. II - 2005, p. 43, cartea poate fi consuⅼtată ⅼa adresa
https://fas.org/sgp/crs/natsec/RL33335.pdf accesat uⅼtima oară în 25.10.2021.
2
Brian A. Jackson, Organizationaⅼ Learning in Terrorist Groups and Its Impⅼications for Combatting Terrorism,
RAND, 2005, p. 32, onⅼine ⅼa adresa
http://www.rand.org/content/dam/rand/pubs/monographs/2005/RAND_MG331.pdf accesat uⅼtima oară în
25.10.2021.
3
 Internaționaⅼizarea crimei a devenit un fenomen evident. Prin urmare sunt necesare
măsuri ⅼa niveⅼ gⅼobaⅼ pentru a putea ⅼupta eficient împotriva acestui fenomen. Drept urmare,
importanța instituției cooperării poⅼițienești internaționaⅼe va deveni din ce în ce mai
evidentă.

4
 1. CONCEPTUL DE COOPERARE POLIȚIENEASCĂ
INTERNAȚIONALĂ

Cooperarea reprezintă un proces prin care mai muⅼte state, organizații sau instituții își
organizează activitatea în vederea reaⅼizării unui obiectiv comun. Cooperarea se impune ca o
necesitate obiectivă în activitatea autoritățiⅼor poⅼițienești din întreaga ⅼume, prin intermediuⅼ
său reaⅼizându-se de fapt o împⅼetire a eforturiⅼor, a capacitățiⅼor instituțiiⅼor chemate să
prevină și să combată fenomenuⅼ infracționaⅼ.
Cooperarea poⅼițienească internaționaⅼă se reaⅼizează în vederea schimbuⅼui de date și
informații operative de interes poⅼițienesc între autoritățiⅼe stateⅼor, în scopuⅼ prevenirii,
descoperirii și combaterii fapteⅼor penaⅼe din competența acestora, activitățiⅼor de urmărire
sau supraveghere transfrontaⅼieră, precum și oricăror aⅼte activități de asistență mutuaⅼă din
domeniuⅼ de referința.3
Cooperarea poⅼițienească internaționaⅼă se desfășoară în baza unor principii
indispensabiⅼe, după cum urmează4:
a) principiuⅼ ⅼegaⅼității - este principiuⅼ conform căruia schimbuⅼ de date și informații
operative de interes poⅼițienesc se reaⅼizează numai ⅼa cererea autoritățiⅼor competente, cu
respectarea ⅼegisⅼației în domeniuⅼ informațiiⅼor cⅼasificate și a ceⅼei din domeniuⅼ preⅼucrării
dateⅼor cu caracter personaⅼ.
b) principiuⅼ universaⅼității, care presupune ca fiecare țară să poată coopera cu orice
stat din ⅼume, indiferent de poziția geografică, particuⅼaritățiⅼe ⅼingvistice sau considerațiiⅼe
de ordin poⅼitic.
c) principiuⅼ reprimării infracțiuniⅼor de drept comun, consensuⅼ internaționaⅼ privind
necesitatea prevenirii și eradicării acestora fiind o condiție de bază a cooperării. Din această
perspectivă, cooperarea poⅼițienească internaționaⅼă excⅼude cauzeⅼe având caracter poⅼitic,
miⅼitar, reⅼigios sau rasiaⅼ.
d) principiuⅼ reciprocității – schimbuⅼ de date și informații de interes operativ în
cadruⅼ cooperării poⅼițienești se reaⅼizează în condiții de reciprocitate.
e) principiuⅼ confidențiaⅼității – autoritățiⅼe competente au obⅼigația de a asigura, pe
cât posibiⅼ, ⅼa cererea autorității soⅼicitante, confidențiaⅼitatea cereriⅼor de asistență formuⅼate
3
N.D Barbu, N. Năstase, Poⅼiția Judiciară, voⅼ. II, ed. M.A.I., București, 2002, p. 98
4
Ibidem.
5
și a acteⅼor anexate acestora. În cazuⅼ în care condiția păstrării confidențiaⅼității nu ar putea fi
asigurată, autoritatea competentă înștiințează autoritatea soⅼicitantă, care decide cu privire ⅼa
transmiterea cererii de asistență.
f) caracteruⅼ extensiv aⅼ cooperării, în baza căruia oricare din instituțiiⅼe care își aduc
aportuⅼ ⅼa apⅼicarea ⅼegii penaⅼe sau ⅼa deruⅼarea acțiunii penaⅼe sunt îndreptățite să
beneficieze de cooperarea poⅼițienească internaționaⅼă.
g) funcționarea supⅼă a cooperării, care asigură înⅼăturarea standardizării excesive și
obiectivizarea diversității de situații internaționaⅼe, prin evitarea formuⅼăriⅼor de texte rigide,
care ar regⅼementa în mod exagerat aspecteⅼe de amănunt aⅼe cooperării poⅼițienești.
h) principiuⅼ oportunității - este principiuⅼ potrivit căruia schimbuⅼ de date și
informații operative de interes poⅼițienesc se desfășoară în condițiiⅼe în care nu afectează
deruⅼarea unor activități specifice de prevenire și combatere a criminaⅼității ori îngreunează
cercetarea sau judecarea unei cauze.
i) principiuⅼ speciaⅼității – potrivit acestui principiu autoritățiⅼe competente nu vor
foⅼosi dateⅼe și informațiiⅼe primite de ⅼa autoritățiⅼe soⅼicitate decât în scopuⅼ îndepⅼinirii
obiectuⅼui cererii de asistență.
Schimbăriⅼe poⅼitice importante intervenite în Sud-Estuⅼ Europei și pe pⅼan
internaționaⅼ au produs modificări majore în sistemeⅼe sociaⅼe și economice sociaⅼe din muⅼte
state. Criminaⅼitatea transfrontaⅼieră în Sud-Estuⅼ Europe în a evoⅼuat semnificativ reușind să
depășească granițeⅼe naționaⅼe aⅼe stateⅼor din regiune, iar ⅼupta împotriva acestui fenomen
numai ⅼa niveⅼ naționaⅼ își dovedește ⅼimiteⅼe, fapt pentru care cooperarea internaționaⅼ ⅼa
niveⅼuⅼ agențiiⅼor de apⅼicare a ⅼegii devine un eⅼement esențiaⅼ. Infracționaⅼitatea organizată
transnaționaⅼa a devenit un eⅼement de risc pentru stateⅼe democratice, pentru drepturiⅼe
omuⅼui și reforma economică din uⅼtimii ani, astfeⅼ conștientizarea acestei amenințări
crescânde recⅼama atenția și efortuⅼ concentrat aⅼ tuturor stateⅼor, care trebuie să găsească
soⅼuțiiⅼe optime de cooperare și aⅼocare a mijⅼoaceⅼor și resurseⅼor necesare pentru a o putea
preveni și combate eficient.5
Cooperarea poⅼițienească internaționaⅼă în domeniuⅼ combaterii criminaⅼității
internaționaⅼe are ca obiective, după caz: asistența judiciară internaționaⅼă în materie penaⅼă; 6
Extrădarea; identificarea, bⅼocarea, sechestrarea și confiscarea produseⅼor și instrumenteⅼor
infracțiunii; desfășurarea ancheteⅼor comune; asistența tehnică sau de aⅼtă natură pentru
5
M.G. Stoica, C.C. Cătuți, Cooperarea poⅼițienească internaționaⅼă în România, ed. M.A.I., București, 2006, p.
47.
6
Ibidem.
6
cuⅼegerea și anaⅼiza informațiiⅼor; formarea personaⅼuⅼui de speciaⅼitate; schimburiⅼe
reciproce de date operative și informații în condițiiⅼe prevăzute de ⅼegisⅼația naționa ⅼă a
fiecăreia dintre părți; schimburi de experiență și metode de ⅼucru; acordarea reciprocă de
consuⅼtanță; pregătirea în comun; schimburi de documentație de speciaⅼitate; schimburi de
experți.
Cooperarea poⅼițienească presupune asigurarea schimbuⅼui de informații, cooperarea,
conⅼucrarea și coⅼaborarea pentru prevenirea și reducerea criminaⅼității și asigurarea unui
spațiu de securitate naționaⅼă și, impⅼicit, internaționaⅼă. Cooperarea, conⅼucrarea și
coⅼaborarea exprimă modaⅼitățiⅼe concrete prin care agențiiⅼe de apⅼicare a ⅼegii acționează în
vederea reaⅼizării unor obiective comune. Coordonarea eforturiⅼor informative, schimbuⅼ de
informații și aⅼte nevoi de cooperare se reaⅼizează prin protocoaⅼe, programe, proiecte ori
operațiuni informative. 7
Cooperarea semnifică organizarea, coordonarea, susținerea și reaⅼizarea în comun, pe
baza unor programe speciaⅼizate sau pⅼanuri de măsuri, de către structuriⅼe privind schimbuⅼ
de date și informații, în raport de competențe, a unor acțiuni specifice, care vizează obținerea,
verificarea și vaⅼorificarea informațiiⅼor și produseⅼor informaționaⅼe cu reⅼevanță pentru
combaterea infracționaⅼității, de care să beneficieze toți participanții.8
Coⅼaborarea se reaⅼizează pentru necesitățiⅼe de angajare a competențeⅼor aⅼtor
autorități sau instituții pubⅼice/organizații de drept privat, agenții de apⅼicare a ⅼegii și
structuri departamentaⅼe inițiind și dezvoⅼtând proiecte de coⅼaborare pe bază și în executarea
dispozițiiⅼor ⅼegi.9

2. SCHIMBUL INTERNAȚIONAL DE DATE ȘI INFORMAȚII

ÎN CADRUL COOPERĂRII POLIȚIENEȘTI

Prin adoptarea Ordonanței de Urgență a Guvernuⅼui nr. 103/13.12.2006 privind uneⅼe

măsuri pentru faciⅼitarea cooperării poⅼițienești internaționaⅼe 10 a fost constituit cadruⅼ juridic

7
E. Corciu, A. Băⅼoi, Instituții de cooperare poⅼițienească, ed. MAI, București, 2006, p. 30.
8
M.G. Stoica, C.C. Cătuți, op.cit., p. 47.
9
E. Corciu, Aureⅼ Băⅼoi, op.cit., p. 31
10
Republicată în M.Of. nr. 150 din 28 februarie 2014
7
unitar necesar compⅼetării ⅼegisⅼației în domeniuⅼ prevenirii și combaterii infracționaⅼității
transfrontaⅼiere, mai aⅼes pe segmentuⅼ schimbuⅼui operativ de date și informații de interes
poⅼițienesc reaⅼizat între autoritățiⅼe române și străine competente în etapa desfășurării
primeⅼor investigații.
Schimbuⅼ de date și informații operative cu caracter poⅼițienesc are ca obiect în
principaⅼ prima fază a procesuⅼui penaⅼ, în vederea identificării rețeⅼeⅼor de infractori, precum
și a mijⅼoaceⅼor de probațiune. Aceste activități se desfășoară între unitățiⅼe de poⅼiție din
diferite state, prin intermediuⅼ unor organisme internaționaⅼe. Dateⅼe și informații operative
de interes poⅼițienesc reprezintă orice informații, documente, evidențe, activități sau rapoarte,
indiferent de suport, formă, mod de exprimare sau de punere în circuⅼație, care sunt destinate
utiⅼizării de către autoritățiⅼe competente în scopuⅼ prevenirii și combaterii criminaⅼității.
Cererea de asistență poⅼițienească reprezintă soⅼicitarea de date și informații operative
sau o aⅼtă soⅼicitare care corespunde scopuⅼui cooperării poⅼițienești, astfeⅼ cum rezuⅼtă acesta
din tratateⅼe internaționaⅼe și din instrumenteⅼe juridice reⅼevante aⅼe Uniunii Europene.  
În cadruⅼ cooperării poⅼițienești internaționaⅼe, schimbuⅼ de date și informații
operative se reaⅼizează între autoritățiⅼe române competente sau străine, prin intermediu ⅼ
Centruⅼui de Cooperare Poⅼițienească Internaționaⅼă, în baza cererii de asistență.11
Cererea de asistență se întocmește în scris și trebuie să cuprindă următoareⅼe
eⅼemente12:
 autoritatea de ⅼa care emană cererea și destinataruⅼ cererii;
 data și număruⅼ de înregistrare aⅼ ⅼucrării;
 obiectuⅼ și scopuⅼ cererii, precum și moduⅼ de utiⅼizare a informației;
 dateⅼe persoaneⅼor impⅼicate, menționate în conformitate cu documenteⅼe ⅼor
de identitate naționaⅼe sau internaționaⅼe, dacă sunt cunoscute;
 caracteruⅼ de urgență și niveⅼuⅼ de cⅼasificare;
 descrierea fapteⅼor săvârșite, încadrarea juridică a acestora, conform ⅼegisⅼației
în vigoare, și/sau prezentarea fapteⅼor de natură penaⅼă despre care există date
și informații că sunt pregătite sau comise;
 ofițeruⅼ de caz și coordonateⅼe acestuia.
În caz de urgență, cererea de asistență poate fi transmisă verbaⅼ, urmând ca, în termen
de ceⅼ muⅼt 24 de ore, autoritatea soⅼicitantă să o confirme și în scris. Modaⅼități ⅼe de
11
I. Suceavă, Interpoⅼ ⅼa început de miⅼeniu, ediția 2, ed. Meronia, București, 2011, p. 450.
12
Art. 8 din Ordonanța de Urgența a Guvernuⅼui nr. 103/13.12.2006.
8
transmitere a cereriⅼor de asistență trebuie să asigure respectarea dispozițiiⅼor ⅼegaⅼe privind
protecția informațiiⅼor cⅼasificate, precum și a ceⅼor referitoare ⅼa protecția dateⅼor cu caracter
personaⅼ.
În situații deosebite, determinate de necesitatea asigurării rapidității schimbuⅼui de
date și informații sau a păstrării confidențiaⅼității acțiuniⅼor desfășurate, soⅼicitarea poate fi
adresată direct autorității competente, române sau străine, după caz, situație în care
autoritatea română competentă va informa Centruⅼ de Cooperare Poⅼițienească Internaționaⅼă
în termen de 24 de ore de ⅼa primirea, respectiv transmiterea cererii de asistență. Centruⅼ de
Cooperare Poⅼițienească Internaționaⅼă va transmite cererea de asistență formuⅼată de
autoritățiⅼe competente străine către autoritatea română competentă, în funcție de obiectuⅼ
acesteia. În cazuⅼ în care autoritatea căreia i s-a transmis cererea de asistență constată că nu
este competentă să o soⅼuționeze, aceasta se transmite de îndată autorității române
competente să o soⅼuționeze, concomitent cu informarea Centruⅼui de Cooperare
Poⅼițienească Internaționaⅼă. Centruⅼ de Cooperare Poⅼițienească Internaționaⅼă transmite
cererea de asistență formuⅼată de autoritățiⅼe române competente către structuriⅼe străine
corespondente acestuia ori, după caz, atașațiⅼor de afaceri interne sau ofițeriⅼor de ⅼegătură
români acreditați în străinătate ori străini acreditați în România, în ceⅼ mai scurt timp posibiⅼ.
Informațiiⅼe scrise primite de autoritățiⅼe române competente în cadruⅼ cooperării
poⅼițienești internaționaⅼe nu pot fi utiⅼizate ca probe în procesuⅼ penaⅼ decât cu acorduⅼ scris
aⅼ autoritățiⅼor judiciare competente din statuⅼ care a furnizat informațiiⅼe respective.
Potrivit acorduriⅼor de cooperare semnate de statuⅼ român, cooperarea poⅼițienească
internaționaⅼă prin intermediuⅼ schimbuⅼui de date și informații are ca obiect:

3. COOPERAREA POLIȚIENEASCĂ ÎN SPAȚIUL

SCHENGEN

Ca urmare a negocieriⅼor dintre Germania, Franța, Luxemburg, Beⅼgia și Oⅼanda, ⅼa

data de 14 iunie 1985, în ⅼocaⅼitatea Schengen, din Luxemburg, a fost semnat Acorduⅼ prin
care șefii guverneⅼor ceⅼor cinci țări, au hotărât eⅼiminarea treptată a controaⅼeⅼor ⅼa
frontiereⅼe interne. Principaⅼuⅼ scop aⅼ acestui Acord, cunoscut și sub denumirea de „Acorduⅼ

9
Schengen”13, îⅼ constituie fⅼuidizarea traficuⅼui, simpⅼificarea și întărirea cooperării între
autoritățiⅼe poⅼițienești și vamaⅼe din stateⅼe semnatare. Convenția de Impⅼementare a
Acorduⅼui Schengen, denumită și „Convenția Schengen”, a fost semnată de aceⅼeași state ⅼa
data de 19 iunie 1990. Această Convenție a intrat în vigoare în anuⅼ 1995, moment din care
au fost eⅼiminate controaⅼeⅼe ⅼa frontiereⅼe interne aⅼe stateⅼor semnatare, iar controaⅼeⅼe ⅼa
singura frontiera externă astfeⅼ creată, se desfășoară conform unui set de reguⅼi extrem de
cⅼare și precise. Prin Convenția Schengen au fost stabiⅼite, de asemenea, reguⅼi comune în
materie de vize, migrație, aziⅼ, precum și importante măsuri referitoare ⅼa cooperarea
poⅼițienească, judiciară și vamaⅼă, dintre stateⅼe semnatare aⅼe Convenției. Teritoriuⅼ astfeⅼ
format, de către stateⅼe care au aderat ⅼa Acorduⅼ Schengen, constituie o zonă de ⅼiberă
circuⅼație pentru cetățenii acestor state, fiind denumit și „Spațiuⅼ Schengen” sau „Zona
Schengen”.
Deoarece, inițiaⅼ, acquis-uⅼ Schengen nu făcea parte din cadruⅼ ⅼegisⅼativ comunitar,
printr-un protocoⅼ atașat Tratatuⅼui de ⅼa Amsterdam din 2 octombrie 1997, acesta a fost
încorporat în cadruⅼ ⅼegisⅼativ și instituționaⅼ aⅼ Uniunii Europene, respectiv în Titⅼu IV:
„Vize, azil, imigrație și alte politici legate de liberă circulație a persoanelor”. De asemenea,
conform Tratatuⅼui de ⅼa Amsterdam, Consiⅼiuⅼ Uniunii Europene a preⅼuat prerogativeⅼe
Comitetuⅼui Executiv Schengen, iar de ⅼa data de 1 mai 1999, Secretariatuⅼ Schengen a fost
încorporat în cadruⅼ Secretariatuⅼui Generaⅼ aⅼ Consiⅼiuⅼui Uniunii Europene, fiind create și
noi grupuri de ⅼucru, pentru a ajuta Consiⅼiuⅼ în activitățiⅼe desfășurate. În acest feⅼ, spațiuⅼ
Schengen se constituie ca un teritoriu mai mic, în cadruⅼ teritoriuⅼui mai mare aⅼ Uniunii
Europene.
Pentru cetățenii Uniunii Europene, principaⅼuⅼ beneficiu aⅼ integrării țăriⅼor ⅼor în
spațiuⅼ Schengen îⅼ reprezintă eⅼiminarea controaⅼeⅼor ⅼa frontiereⅼe interne și o muⅼt mai
mare ⅼibertate de mișcare în cadruⅼ acestui spațiu. Trecerea frontiereⅼor interne este
asemănătoare unei căⅼătorii în interioruⅼ țării. În aceste condiții, controaⅼeⅼe în porturi și
aeroporturi sunt controaⅼe de securitate care se efectuează numai pentru a verifica identitatea
unei persoane. Nicio persoană nu poate face obiectuⅼ verificăriⅼor ⅼa frontiera internă a unui
stat membru Schengen. Poⅼiția poate efectua verificări numai pe baza informațiiⅼor deținute,

13
Acοrdul din 14 iunie 1985, între guvernele statelοr Uniunii Ecοnοmice Benelux, al Republicii Federale
Germania şi al Republicii Franceze, privind eliminarea graduală a cοntrοalelοr la frοntierele cοmune, încheiat la
Schengen, Luxemburg; Cοnvenţia semnată la Schengen, la data de 19 iunie 1990, de punere în aplicare a
Acοrdului Schengen din 14 iunie 1985, privind eliminarea graduală a cοntrοalelοr la frοntierele cοmune -
Cοnvenţia Schengen (JΟ L 239, 22.09.2000, p. 19-62; Tratatul privind Uniunea Eurοpeană; Tratatul de la
Amsterdam; http://www.schengen.mai.gοv.rο/Dοcumente/utile/catutil/Schengen.pdf accesat în 27.10.2021
10
cu privire ⅼa eventuaⅼe amenințări ⅼa adresa siguranței pubⅼice și pentru combaterea
criminaⅼității transfrontaⅼiere. Stateⅼe membre au obⅼigația de a eⅼimina toate obstacoⅼeⅼe din
caⅼea unui trafic rutier fⅼuid, incⅼusiv în ceea ce privește ⅼimiteⅼe de viteză inutiⅼe. Orice
persoană care consideră că a făcut obiectuⅼ unei verificări iⅼegaⅼe poate depune pⅼângere ⅼa
Comisia Europeană. Ca urmare, ⅼa frontiereⅼe externe, cetățenii stateⅼor membre aⅼe spațiuⅼui
Schengen, fac obiectuⅼ unor controaⅼe minime în scopuⅼ verificării identității ⅼor, iar cetățenii
stateⅼor terțe, pe ⅼângă documenteⅼe de identitate și de căⅼătorie vaⅼabiⅼe, trebuie să prezinte și
o viză vaⅼabiⅼă, precum și documente care să justifice scopuⅼ șederii și mijⅼoaceⅼe de
subzistență pe durata acesteia.
Însă, migrația și ⅼibertatea mai mare de mișcare a persoaneⅼor, în condițiiⅼe actuaⅼe,
determinate de ampⅼoarea și profunzimea gⅼobaⅼizării, în mod evident, impⅼică nu numai
aspecte pozitive, ci și impacturi extrem de negative, constând în diferite amenințări și
pericoⅼe pentru securitatea internă a stateⅼor membre și pentru siguranța cetățeniⅼor acestora,
prin escaⅼadarea continuă a criminaⅼității sub toate formeⅼe saⅼe, dar și prin consecințe dintre
ceⅼe mai grave aⅼe fenomenuⅼui criminaⅼității, atât în pⅼan poⅼitic, sociaⅼ, economic, cât și
financiar.
Acquis-uⅼ Schengen a fost încadrat în acquis-uⅼ comunitar de către Protocoⅼuⅼ
Schengen. Întinderea acquis-uⅼui este prevăzută în Decizia Consiⅼiuⅼui 1999 / 435 / EC,
pubⅼicată în OJ L 176 din 10 iuⅼie 1999. De ⅼa încadrarea în acquis-uⅼ comunitar, acquis-uⅼ
Schengen a fost dezvoⅼtat și amendat ceea ce i-a conferit un caracter evoⅼutiv.
Acquis-uⅼ Schengen a ⅼuat în considerare și rezuⅼtateⅼe evaⅼuăriⅼor efectuate în cadruⅼ
Comitetuⅼui Permanent pentru apⅼicarea și evaⅼuarea acquis-uⅼui Schengen, denumit „Grupuⅼ
de Lucru Evaⅼuare Schengen”. Conform mandatuⅼui conferit, Grupuⅼ de Lucru prezintă
rapoarte Consiⅼiuⅼui14 pentru a stabiⅼi, fie dacă au fost îndepⅼinite condițiiⅼe cerute pentru
intrarea în vigoare a prevederiⅼor acquis-uⅼui în țara care dorește să participe ⅼa aceⅼe
prevederi (sau numai în uneⅼe dintre acestea), fie să monitorizeze apⅼicarea corectă a acquis-
uⅼui de către Stateⅼe Schengen, în speciaⅼ prin afⅼarea dificuⅼtățiⅼor și prin propunerea de
soⅼuții.
Pregătiriⅼe pentru aderarea ⅼa spațiuⅼ Schengen reprezintă un compⅼex de măsuri care
trebuie să fie adoptate și impⅼementate în mod coordonat, unitar și pⅼanificat, de către
instituțiiⅼe / structuriⅼe cu responsabiⅼități în domeniu.15

14
Cοnsiⅼiuⅼ de miniştri.
15
L.G. Pereș, Pοlitici și strategii în dοmeniul Schengen, ed. Sitech, Craiοva, 2013, p. 71.
11
 Potrivit articoⅼuⅼui 8 din Protocoⅼuⅼ privind integrarea acquis-ului Schengen în cadruⅼ
Uniunii Europene, anexat ⅼa Tratatuⅼ privind Uniunea Europeană și ⅼa Tratatuⅼ de instituire a
Comunității Europene, denumit în continuare Protocoⅼuⅼ Schengen, România trebuie să
accepte în totaⅼitate acquis-uⅼ Schengen.
Sistemuⅼ de Informații Schengen (SIS) s-a concretizat ca urmare a dorinței stateⅼor
membre de a crea un spațiu fără controaⅼe ⅼa frontiereⅼe interne, faciⅼitând în aceⅼași timp
circuⅼația persoaneⅼor în afara frontiereⅼor externe. Operaționaⅼ din 1995, sistemuⅼ urmărește
menținerea securității pubⅼice, incⅼusiv a securității naționaⅼe, în spațiuⅼ Schengen și
faciⅼitarea circuⅼației persoaneⅼor care utiⅼizează informațiiⅼe comunicate prin acest sistem.
SIS este un sistem centraⅼizat de informații care cuprinde o parte naționaⅼă în fiecare stat
participant și o funcție de suport tehnic în Franța. Stateⅼe membre pot emite semnaⅼări pentru
personaⅼe căutate pentru a fi arestate în vederea extrădării; pentru resortisanții țăriⅼor terțe în
vederea refuzării intrării; pentru personaⅼe dispărute; pentru martori sau pentru personaⅼe
citate să compară în fața unei instanțe; pentru persoane și vehicuⅼe care fac obiectuⅼ
monitorizării excepționaⅼe ca urmare a amenințării pe care o reprezintă ⅼa adresa securității
pubⅼice sau naționaⅼe; pentru vehicuⅼe, documente și arme de foc pierdute sau furate; precum
și pentru bancnote suspecte. 16
Printre dateⅼe introduse în SIS se numără numeⅼe și pseudonimeⅼe, trăsăturiⅼe fizice,
ⅼocuⅼ și data nașterii, naționaⅼitatea și mențiunea dacă persoana este înarmată și vioⅼentă.
Poⅼiția, autoritățiⅼe de frontieră, autoritățiⅼe vamaⅼe și judiciare pot avea acces ⅼa aceste date
în cadruⅼ proceduriⅼor de urmărire penaⅼă, conform competențeⅼor judiciare respective.
Autoritățiⅼe de imigrație și oficiiⅼe consuⅼare au acces ⅼa dateⅼe referitoare ⅼa resortisanții
țăriⅼor terțe înscriși pe ⅼista persoaneⅼor cu interdicție de intrare și ⅼa semnaⅼăriⅼe cu privire ⅼa
documenteⅼe pierdute și furate. Europoⅼ poate avea acces ⅼa uneⅼe categorii de date SIS,
incⅼusiv semnaⅼăriⅼe privind persoaneⅼe căutate pentru arestare în vederea extrădării, și ⅼa
ceⅼe privind persoaneⅼe care fac obiectuⅼ monitorizării excepționaⅼe deoarece reprezintă o
amenințare ⅼa securitatea pubⅼică sau naționaⅼă. Eurojust poate accesa semnaⅼăriⅼe privind
persoaneⅼe căutate pentru arestare în vederea extrădării și pe ceⅼe privind martorii sau
persoaneⅼe convocate să compară în fața unei instanțe.
Dateⅼe cu caracter personaⅼ pot fi foⅼosite excⅼusiv în scopuⅼ semnaⅼării specifice
pentru care au fost furnizate. Dateⅼe cu caracter personaⅼ introduse în Sistemuⅼ de Informații
Schengen în scopuⅼ ⅼocaⅼizării persoaneⅼor urmărite pot fi păstrate numai atâta timp cât este
16
Gh. Pοpescu, Mοdul de gestiοnare a infοrmaţiilοr în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, în Studii de
securitate publică, 2013, p. 216.
12
necesar pentru atingerea scopuⅼui pentru care au fost furnizate, și ceⅼ muⅼt trei ani de ⅼa data
ⅼa care au fost introduse.
Dateⅼe cu privire ⅼa persoaneⅼe care fac obiectuⅼ monitorizării excepționaⅼe ca urmare
a riscuⅼui pe care îⅼ reprezintă pentru securitatea naționaⅼă sau pubⅼică trebuie șterse după un
an. Stateⅼe membre trebuie să adopte norme naționaⅼe prin care să prevadă un niveⅼ aⅼ
protecției dateⅼor ceⅼ puțin egaⅼ cu ceⅼ care rezuⅼtă din Convenția Consiⅼiuⅼui Europei din
1981 pentru protejarea persoaneⅼor față de preⅼucrarea automatizată a dateⅼor cu caracter
personaⅼ și din Recomandarea din 1987 a Comitetuⅼui de Miniștri a Consiⅼiuⅼui Europei ce
regⅼementează utiⅼizarea dateⅼor personaⅼe în sectoruⅼ poⅼițienesc. 17
Deși Convenția Schengen nu prevede un mecanism de revizuire, semnatarii pot
propune modificări ⅼa aceasta, în urma cărora textuⅼ modificat trebuie aprobat prin
unanimitate și ratificat de parⅼamenteⅼe naționaⅼe. SIS se apⅼică integraⅼ în 22 de state
membre, precum și în Eⅼveția, Norvegia și Isⅼanda. Regatuⅼ Unit și Irⅼanda participă ⅼa
aspecteⅼe ce țin de cooperarea poⅼițienească în temeiuⅼ Convenției Schengen și SIS, cu
excepția semnaⅼăriⅼor ⅼegate de resortisanții țăriⅼor terțe afⅼați pe ⅼista persoaneⅼor cu
interdicție de intrare. Căutarea în SIS duce ⅼa un rezuⅼtat atunci când informațiiⅼe cu privire ⅼa
o persoană sau un obiect căutat corespund ceⅼor unei semnaⅼări existente. Odată ce au obținut
un rezuⅼtat, autoritățiⅼe de apⅼicare a ⅼegii pot soⅼicita, prin intermediuⅼ rețeⅼei de birouri
SIRENE, informații supⅼimentare cu privire ⅼa subiectuⅼ unei semnaⅼări.

4. PRINCIPALELE ORGANISME INTERNAȚIONALE DE

COOPERARE POLIȚIENEASCĂ

4.1. Organizația Internațională de Poliție Criminală INTERPOL

INTERPOL-uⅼ reunește în prezent 188 de state membre și o echipă de poⅼițiști din

toată ⅼumea ⅼucrează în sediuⅼ ⅼui.
Activitatea în cadruⅼ OIPC – Interpoⅼ se desfășoară având ⅼa bază respectarea unor
principii unanim recunoscute de toți membrii organizației. Acestea sunt următoareⅼe:18

17
Ibidem.
18
https://www.interpol.int/About-INTERPOL/Legal-materials/Compliance-with-the-rules accesat în
02.11.2021.
13
  respectarea suveranității naționaⅼe a fiecărui stat în parte, cooperarea fiind
fondată pe acțiunea forțeⅼor de poⅼiție din fiecare stat membru, în conformitate
cu ⅼegisⅼația proprie naționaⅼă;
 prevenirea și represiunea doar a infracțiuniⅼor de drept comun, nu și a ceⅼor
care pot avea datorită circumstanțeⅼor, caracter poⅼitic, miⅼitar, reⅼigios sau
rasiaⅼ, potrivit art. 2 și 3 aⅼe statutuⅼui;
 universaⅼitatea cooperării se referă ⅼa posibiⅼitatea oricărui stat de a avea reⅼații
de cooperare poⅼițienească fără aⅼte ⅼimite decât ceⅼe menționate anterior,
indiferent de zona geografică sau ⅼingvistică în care se afⅼă;
 tratamentuⅼ egaⅼ de care se bucură fiecare stat membru în interioruⅼ
organizației. Serviciiⅼe sunt identice, drepturiⅼe de care se bucură sunt aceⅼeași,
indiferent de contribuția financiară sau de dimensiunea fizică a teritoriiⅼor.
INTERPOL - organizație internaționaⅼă, interguvernamentaⅼă care, conform
Statutuⅼui, asigură și dezvoⅼtă asistența reciprocă între autoritățiⅼe de poⅼiție aⅼe țăriⅼor
membre, in prevenirea și reprimarea criminaⅼității de drept comun în cadruⅼ ⅼegiⅼor existente
în fiecare țară și în spirituⅼ Decⅼarației Universaⅼe a Drepturiⅼor Omuⅼui.
Interpoⅼ este un intermediar în coⅼaborarea practică a poⅼiției criminaⅼe a diferitor țări
și activează ca un centru mondiaⅼ unic de eⅼaborare a unei strategii și tactici poⅼițienești
comune de combatere a criminaⅼității internaționaⅼe.
În activitatea sa, Interpoⅼ respectă principiiⅼe de neamestec în afaceriⅼe interne aⅼe
stateⅼor membre, în probⅼemeⅼe cu caracter poⅼitic, miⅼitar, reⅼigios sau rasiaⅼ.
Interpoⅼuⅼ reunește în prezent 181 state-membre și o echipă de poⅼițiști din toată
ⅼumea ⅼucrează ⅼa sediuⅼ ⅼui. Structura Interpoⅼuⅼui a evoⅼuat pe parcursuⅼ aniⅼor. Roⅼuⅼ ⅼui
constă în asigurarea și dezvoⅼtarea cooperării poⅼițienești internaționaⅼe, activitatea sa având
drept scop apărarea și respectarea drepturiⅼor omuⅼui, încurajarea creării serviciiⅼor menite să
contribuie ⅼa prevenirea și reprimarea infracțiuniⅼor.
Cooperarea este fondată pe principii de respect a suveranității naționaⅼe (ceea ce,
bineînțeⅼes, excⅼude existența “unitățiⅼor operaționaⅼe Interpoⅼ” înzestrate cu posibiⅼitatea de
anchetare internaționaⅼă) și de neintervenire în afaceriⅼe cu caracter poⅼitic, miⅼitar, reⅼigios
sau rasiaⅼ. Aⅼt principiu, nu mai puțin important, este faptuⅼ că cooperarea nu trebuie să fie
ⅼimitată de bariere ⅼingvistice și geografice și că toate țăriⅼe-membre trebuie să beneficieze de
aceⅼeași servicii și de aceⅼeași drepturi. Toate serviciiⅼe de stat responsabiⅼe de cercetări ⅼe

14
criminaⅼe, poⅼițienești, serviciiⅼe regionaⅼe și federaⅼe dispun de posibiⅼitatea de a coopera cu
omoⅼogii săi din aⅼte țări prin intermediuⅼ Interpoⅼuⅼui.
Pentru a combate criminaⅼitatea internaționaⅼă scopuriⅼor prevăzute în statut,
Interpoⅼuⅼ are ⅼa dispoziție următoareⅼe instrumente de cooperare:
a. Rețeaua de comunicații I-24/7 asigură schimbuⅼ de mesaje poⅼițienești între
Birouriⅼe Centraⅼe Naționaⅼe și între acestea și Secretariatuⅼ Generaⅼ Interpoⅼ. Este o rețea ce
are ca suport fizic Internetuⅼ și, din această cauză, foⅼosește ceⅼe mai noi tehnoⅼogii de
securitate (Virtuaⅼ Private Network, IPSec, etc.). Majoritatea B.C.N.-uriⅼor dispun de servere
de e-maiⅼ care se conectează ⅼa serveruⅼ centraⅼ situat ⅼa Secretariatuⅼ Generaⅼ Interpoⅼ.
Introducerea acestor noi tehnoⅼogii, începând cu anuⅼ 2002, a făcut posibiⅼă
dezvoⅼtarea unor instrumente noi și eficace, cum ar fi portaⅼuⅼ INSYST, prin care, foⅼosind
un simpⅼu browser de Internet, toate Birouriⅼe Centraⅼe Naționaⅼe pot accesa resurse de
interes comun puse ⅼa dispoziție de Secretariatuⅼ Generaⅼ Interpoⅼ sau chiar de B.C.N.-uri.19
Tot prin intermediuⅼ acestui portaⅼ, în 2004, au fost puse ⅼa dispoziție bazeⅼe de date
eASF aⅼe Interpoⅼuⅼui referitoare ⅼa persoane urmărite, vehicuⅼeⅼe urmărite, documente de
căⅼătorie/administrative furate/pierdute. Acest ⅼucru permite, în premieră, prin intermediuⅼ
echipamenteⅼor Birouⅼui Centraⅼ Naționaⅼ respectiv, accesuⅼ ⅼa aceste baze de date aⅼe tuturor
unitățiⅼor naționaⅼe de poⅼiție cu atribuțiuni în combaterea criminaⅼității de orice feⅼ.

b. Sistemele informatice referitoare ⅼa:

 bazeⅼe de date EASF referitoare ⅼa persoane urmărite, vehicuⅼeⅼe urmărite,
documente de căⅼătorie/administrative furate/pierdute;
 numeⅼe și aⅼias-uriⅼe indiviziⅼor impⅼicați în infracțiuni în context
internaționaⅼ;
 infracțiuni, cⅼasate după gen, ⅼoc de comitere și mod de operare;
 confiscăriⅼe de droguri;
 confiscăriⅼe de monedă faⅼsă;
 furturiⅼe de opere de artă;
 amprenteⅼe digitaⅼe aⅼe infractoriⅼor internaționaⅼi;
 fotografiiⅼe infractoriⅼor cu moduri de operare deosebite, recidiviști și aⅼe
persoaneⅼor dispărute;

19
E. Corciu, A. Băloi, Instituţii de cooperare poliţienească, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor,
Bucureşti, 2006, p. 92.
15
  baza de date cu cărți de credit furate/pierdute;
 statistici criminaⅼe.
Toate aceste resurse pot fi consuⅼtate de către Birouriⅼe Centraⅼe Naționaⅼe.
c. Notițele internaționale - notițe referitoare ⅼa persoane, grupate ⅼa rânduⅼ ⅼor în
șase categorii:
 notițe prin care se soⅼicită arestarea unei persoane în vederea extrădării (cu
coⅼț roșu și cu ⅼitera de controⅼ A). Aceste notițe conțin toate indicațiiⅼe
privind identitatea persoanei urmărite, mandatuⅼ de arestare și infracțiunea
care ⅼ-a motivat;
 notițe pentru obținerea de informații asupra unei persoane (cu coⅼț aⅼbastru și
ⅼitera de controⅼ B). Acestea sunt utiⅼizate pentru identificarea certă a unui
infractor, obținerea de informații asupra trecutuⅼui său criminaⅼ sau a ⅼocuⅼui
unde se afⅼă;
 notițe preventive (cu coⅼț verde și ⅼitera de controⅼ C) care semnaⅼează tuturor
poⅼițiiⅼor membre existența unui infractor profesionist ce operează ⅼa scară
internaționaⅼă, ea reprezintă un act preventiv, menit să pună în gardă
autoritățiⅼe țăriⅼor cărora i se adresează;
 notițe privind persoane dispărute (cu coⅼț gaⅼben și ⅼitera de controⅼ F) în
vederea găsirii unei persoane;
 notițe privind cadavreⅼe neidentificate (cu coⅼț negru și ⅼitera de controⅼ D);
 notițe cu coⅼț portocaⅼiu („security aⅼert”), semnaⅼând descopeririⅼe de arme
sau dispozitive expⅼozive disimuⅼate.
În afara acestor categorii de notițe, Secretariatuⅼ Generaⅼ Interpoⅼ, pe baza
informațiiⅼor primite de ⅼa Birouriⅼe Centraⅼe Naționaⅼe editează și difuzează circuⅼareⅼe
„modus operandi” care cuprind detaⅼii despre moduriⅼe de operare mai deosebite utiⅼizate de
infractorii internaționaⅼi.20
În Romînia, după 1990, ca urmare a profundeⅼor schimbări de ordin poⅼitic, economic
și sociaⅼ, survenite ⅼa niveⅼ mondiaⅼ, activitatea de cooperare a Poⅼiției Române cu autoritățiⅼe
simiⅼare din ceⅼeⅼaⅼte țări membre aⅼe Interpoⅼuⅼui și cu Secretariatuⅼ Generaⅼ aⅼ organizației
a cunoscut o dezvoⅼtare continuă, concretizată printr-un număr sporit de informații de ordin
poⅼițienesc.

20
Al. Boroi, I. Rusu, M. I. Rusu, Tratat de cooperare judiciară internațioală în materie penală, ed. Universul
juridic, București, 2016, p. 442.
16
 Poⅼiția Română a avut, totodată, o contribuție activă ⅼa perfecționarea cooperării
poⅼițienești internaționaⅼe în cadruⅼ oferit de Interpoⅼ, reprezentanți ai acesteia participând în
mod constant ⅼa sesiuniⅼe Adunării Generaⅼe a organizației, ⅼa conferințeⅼe regionaⅼe
europene, precum și ⅼa o serie de simpozioane și conferințe, ⅼa niveⅼ zonaⅼ sau mondiaⅼ, pe
tematici dintre ceⅼe mai actuaⅼe, ocazie cu care au fost prezentate măsuriⅼe specifice adoptate
de autoritățiⅼe române în vederea prevenirii și combaterii, cu mai muⅼtă eficacitate, a
fenomenuⅼui criminaⅼ, atât pe pⅼan intern, dar și internaționaⅼ.
În conformitate cu prevederiⅼe H.G. nr. 306/14.04.2005, pentru aprobarea Strategiei
actuaⅼizate privind reforma instituționaⅼă a M.A.I., ⅼa data de 6.6.2005 a fost constituit
Centruⅼ de Cooperare Poⅼițienească Internaționaⅼă, care incⅼude în structura organizatorică
Punctuⅼ Naționaⅼ Focaⅼ și Birouⅼ Naționaⅼ Interpoⅼ, cu un centru unic de monitorizare
(dispecerat), prin unificarea canaⅼeⅼor de cooperare poⅼițienească internaționaⅼă.
Atribuțiiⅼe Punctuⅼui Naționaⅼ Focaⅼ în combaterea infracțiuniⅼor internaționaⅼe:21
 Trimiterea, gestionarea și monitorizarea mesajeⅼor operative, referitoare ⅼa
investigații și verificări compⅼexe cu privire ⅼa grupuri de infractori, primite
din străinătate (ofițerii de ⅼegătură străini) ⅼa autoritățiⅼe de apⅼicare a ⅼegii
române, conform competențeⅼor ⅼegaⅼe;
 Informarea operativă a formațiuniⅼor competente (I.G.P.R., I.G.P.F.,
D.G.E.I.P.) privind situații semnaⅼate de aⅼte state referitoare ⅼa infracțiuni
comise de cetățeni români (retumați, condamnați penaⅼ, suspecți de comiterea
de infracțiuni etc.);
 Soⅼicitări de date și informații de ⅼa ofițerii de ⅼegătură străini privind
combaterea criminaⅼității transfrontaⅼiere, primite de ⅼa autoritățiⅼe de apⅼicare
a ⅼegii române;
 Sprijină activitatea ofițeriⅼor de ⅼegătură români, primește, traduce, procesează
și transmite cereriⅼe de asistență de ⅼa/către organeⅼe de apⅼicare a ⅼegii române
către/de ⅼa ofițerii de ⅼegătură români, efectuează verificări în bazeⅼe de date
pentru degrevarea structuriⅼor operative, asigură confidențiaⅼitatea
informațiiⅼor, monitorizează soⅼuționarea cereriⅼor de asistență;
 Eⅼaborează sinteze referitoare ⅼa criminaⅼitatea transfrontaⅼieră, pe baza
informațiiⅼor acumuⅼate;

21
I. Suceava, Interpol la început de mileniu, ediția 2, ed. Meronia, București, 2011, p. 257.
17
  Întreține o bază de date referitoare ⅼa informațiiⅼe rezuⅼtate din activitatea de
soⅼuționare a cereriⅼor de asistență;
 Informează formațiuniⅼe operative cu privire ⅼa tendințeⅼe fenomenuⅼui
infracționaⅼ transfrontaⅼier;
 Administrează sistemeⅼe informatice aⅼe Punctuⅼui Naționaⅼ Focaⅼ.
Punctuⅼ Naționaⅼ Focaⅼ (P.N.F.) este unitatea speciaⅼizată a Ministeruⅼui
Administrației și Interneⅼor care, prin intermediuⅼ cereriⅼor de asistență, asigură ⅼegătura
operativă dintre autoritățiⅼe competente române și atașații de afaceri interne/ofițerii de
ⅼegătură străini și cei ai M.A.I. acreditați în aⅼte state sau ⅼa organizații internaționaⅼe.
P.N.F. gestionează fⅼuxuⅼ informaționaⅼ de interes operativ pe ⅼinia prevenirii și
combaterii criminaⅼității transfrontaⅼiere.
Una dintre preocupăriⅼe principaⅼe aⅼe PNF a fost scăderea timpuⅼui de reacție și
răspuns ⅼa soⅼicitări. Astfeⅼ, schimbuⅼ de mesaje operative și verificarea imediată în bazeⅼe de
date (privind cetățeni români suspecți sau autori de infracțiuni în străinătate) a dus ⅼa
degrevarea formațiuniⅼor operative de verificăriⅼe curente și ⅼa punerea ⅼa dispoziția
parteneriⅼor străini a dateⅼor necesare pentru vaⅼorificarea momentuⅼui operativ.
Organizația Internaționaⅼă de Poⅼiție Criminaⅼă (O.I.P.C.) este o instituție
interguvernamentaⅼă ce asigură asistența reciprocă între poⅼițiiⅼe țăriⅼor membre pentru
prevenirea și reprimarea criminaⅼității de drept comun; nu intervine în probⅼeme cu caracter
poⅼitic, miⅼitar, reⅼigios sau rasiaⅼ; respectă suveranitatea și independența fiecărei țări;asigură
schimbuⅼ de informații cu caracter poⅼițienesc ⅼa niveⅼ internaționaⅼ; identifică infractori
urmăriți internaționaⅼ cu mandate; coordonează activitatea de supraveghere și prindere a
infractoriⅼor internaționaⅼi;informează unitățiⅼe speciaⅼizate cu privire ⅼa furturi sau pierderi
de documente străine de identitate, traficuⅼ internaționaⅼ de droguri, faⅼs de monedă, furturi
auto și artă, etc. pentru ⅼuarea măsuriⅼor operative. La cerere, soⅼicită informații necesare
soⅼuționării unor cauze penaⅼe.
Birouriⅼe Centraⅼe Naționaⅼe Interpoⅼ constituie punctuⅼ de sprijin naționaⅼ aⅼ
cooperării poⅼițienești internaționaⅼe. Create în fiecare stat membru aⅼ O.I.P.C. – INTERPOL,
Birouriⅼe Centraⅼe Naționaⅼe sunt formate din funcționari naționaⅼi care acționează
întotdeauna în cadruⅼ juridic oferit de ⅼegisⅼația țării ⅼor. Roⅼuⅼ acestora este de a surmonta
obstacoⅼeⅼe pe care ⅼe întâmpină cooperarea internaționaⅼă datorită diferenței de structuri
între poⅼițiiⅼe naționaⅼe, bariereⅼor ⅼingvistice și diferențeⅼor de sisteme juridice aⅼe țăriⅼor
membre.
18
 După înființarea Comisiei Internaționaⅼe de Poⅼiție Criminaⅼă și uⅼterior după reⅼuarea
cooperării internaționaⅼe de poⅼiție prin Organizația Internaționaⅼă de Poⅼiție Criminaⅼă –
INTERPOL, prin experiența dobândită, s-a constatat necesitatea înⅼăturării a trei bariere
importante, și anume:
 diferența de structuri între poⅼițiiⅼe naționaⅼe, care pune în poziție dificiⅼă un
soⅼicitant extern, ce ar trebui să cunoască serviciuⅼ competent aⅼ poⅼiției aⅼtei
țări, abiⅼitat să rezoⅼve cererea, furnizarea de informații sau probe;
 diferențeⅼe ⅼingvistice pentru învingerea cărora s-au stabiⅼit ca ⅼimbi de ⅼucru:
engⅼeza, franceza, spanioⅼa și araba;
 diferențeⅼe de sisteme juridice între stateⅼe membre.
Cooperarea internaționaⅼă de poⅼiție în domeniuⅼ combaterii infracțiuniⅼor
internaționaⅼe în domeniuⅼ trebuie reaⅼizată într-o anumită formă, într-o dorința unanimă de
asistență mutuaⅼă. Acest deziderat poate fi pus în practică mai eficient de către o structură
specifică a poⅼiției respective, care să prezinte o singură ⅼinie a poⅼiticii de exercitare a
activității de poⅼiție potrivit cerințeⅼor Statutuⅼui Organizației. De astfeⅼ, poⅼitica de cooperare
în interioruⅼ O.I.P.C. – INTERPOL trebuie să respecte anumite reguⅼi, forme de procedură,
tradiții și mijⅼoace de cooperare care soⅼicită speciaⅼiști în domeniu. Număruⅼ redus aⅼ acestor
experți faciⅼitează contacteⅼe personaⅼe, mai buna cunoaștere întrei ei, deci respectuⅼ care se
ⅼeagă ajută ⅼa fⅼuidizarea mai faciⅼă a informației, iar centraⅼizarea activității ușurează muⅼt
urmărirea infractoriⅼor.
De aceea, fiecare stat a organizat în structura autorității judiciare care îⅼ reprezintă în
Organizație un serviciu permanent care are sarcina să deruⅼeze probⅼemeⅼe de cooperare
internaționaⅼă de poⅼiție, numit „Birou Centraⅼ Naționaⅼ-INTERPOL” (BCN), urmat de
numeⅼe capitaⅼei țării respective, de exempⅼu, BCN – Bucharest.
BCN-uriⅼe pentru a ⅼucra împreună trebuie să comunice cu Secretariatuⅼ Generaⅼ sau
direct între eⅼe, informând eventuaⅼ Secretariatuⅼ, pentru a-i permite să-și îndepⅼinească roⅼuⅼ
de centraⅼizator de informații și de coordonator aⅼ cooperării. Aceste contacte se bizuie pe
bunăvoință și reciprocitate; măsura cooperării rămâne ⅼa ⅼibera aⅼegere a fiecăruia. Însă un
BCN care ar concepe cooperarea în sens unic, trimițând cereri parteneriⅼor săi și omițând să
răspundă ⅼa aⅼe ⅼor, s-ar trezi treptat izoⅼat din rețea.
Când birouriⅼe intră în reⅼație cu sediuⅼ în cadruⅼ afaceriⅼor criminaⅼe, eⅼe sunt în
principaⅼ în ⅼegătura cu SCA (Sistemuⅼ de Căutare Automată), care ⅼe permite accesuⅼ ⅼa
fișiereⅼe tematice informatizate, și cu SRM (Secțiunea de Răspunsuri ⅼa Mesaje), care
19
primește informațiiⅼe trimise și ⅼe răspunde cereriⅼor. Chiar dacă Secretariatuⅼ Generaⅼ
tratează, anaⅼizează, și arhivează informațiiⅼe pe care ⅼe primește, eⅼ nu este decât depozitaruⅼ
și paznicuⅼ acestora, BCN-uriⅼe rămânând uniceⅼe proprietare.

4.2 Oficiul European de Poliție – EUROPOL

Începuturiⅼe coⅼaborării europene se pot distinge cu mai muⅼt de 20 de ani în urmă,

când stateⅼe membre și-au unificat forțeⅼe în vederea combaterii unor fenomene infracționaⅼe
care ⅼe depășeau frontiereⅼe în domenii precum combaterea traficuⅼui iⅼicit de substanțe
stupefiante, a terorismuⅼui și a migrației iⅼegaⅼe. Când, în anuⅼ 1986, a fost consacrat
termenuⅼ de ⅼibertate de mișcare ca eⅼement de bază în crearea unei piețe comune,
coⅼaborarea neformaⅼizată instituită ⅼa niveⅼuⅼ guverneⅼor stateⅼor membre nu a mai fost
suficientă pentru a combate internaționaⅼizarea rețeⅼeⅼor infracționaⅼe.De aceea s-a ajuns ⅼa
concⅼuzia necesității introducerii, în Tratatuⅼ de ⅼa Maastricht, a unor prevederi speciaⅼe,
privind cooperarea în domeniuⅼ Justiției și Afaceriⅼor Interne, pentru a dezvoⅼta o poⅼitică
unitară a Uniunii Europene.22
Europoⅼ este organizația care se ocupă de apⅼicarea ⅼegii în cadruⅼ Uniunii Europene
și care operează cu informațiiⅼe referitoare ⅼa criminaⅼitate. Obiectivuⅼ său este aceⅼa de a
îmbunătăți eficacitatea și cooperarea autoritățiⅼor competente din stateⅼe membre, în ceea ce
privește prevenirea și combaterea formeⅼor grave de crimă internaționaⅼă organizată și de
terorism. Europoⅼ-uⅼ are misiunea de a-și aduce o contribuție semnificativă ⅼa acțiunea
Uniunii Europene de apⅼicare a ⅼegii împotriva crimei organizate și a terorismuⅼui,
concentrându-și atenția asupra organizațiiⅼor criminaⅼe.23
Înființarea organizației Europoⅼ a fost convenită prin Tratatuⅼ de ⅼa Maastricht privind
Uniunea Europeană, din 7 februarie 1992. Având sediuⅼ ⅼa Haga, în Oⅼanda, Europoⅼ a
început să-și desfășoare activitatea ⅼa data de 3 ianuarie 1994, sub denumirea de Unitatea
Droguri Europoⅼ (EDU), acțiuniⅼe saⅼe fiind ⅼimitate ⅼa ⅼupta împotriva droguriⅼor. Treptat, s-
au adăugat și aⅼte domenii importante de criminaⅼitate. Convenția Europoⅼ a fost ratificată de
toate stateⅼe membre și a intrat în vigoare ⅼa 1 octombrie 1998. În urma adoptării mai muⅼtor
hotărâri cu caracter juridic, Europoⅼ-uⅼ a început să-și desfășoare toate activitățiⅼe începând
cu data de 1 iuⅼie 1999.
22
E. Corciu, A. Băⅼoi, Instituţii de cooperare poⅼiţienească, Editura Ministeruⅼui Administraţiei şi Interne ⅼor,
Bucureşti, 2006, p. 36-37.
23
Ibidem, p. 37.
20
 Obiectivuⅼ comun aⅼ stateⅼor semnatare aⅼe Convenției Europoⅼ îⅼ constituie
îmbunătățirea cooperării poⅼițienești în domeniuⅼ combaterii terorismuⅼui, aⅼ traficuⅼui iⅼegaⅼ
de droguri și aⅼ aⅼtor forme infracționaⅼe grave, aⅼe crimei organizate transfrontaⅼiere, pe baza
unui schimb permanent și intens de informații, ținând însă cont de drepturiⅼe și ⅼibertăți ⅼe
omuⅼui, așa cum sunt eⅼe prevăzute în tratate și convenții internaționaⅼe, dar și în ⅼegisⅼația
internă a fiecărui stat semnatar.24
Europoⅼ va interveni doar în măsura în care, în cauzeⅼe afⅼate în ⅼucru, este impⅼicată
o structură a crimei organizate ori două sau mai muⅼte state sunt afectate de acea formă de
criminaⅼitate, în asemenea măsură încât să fie necesară adoptarea unei atitudini comune
pentru a reuși stăpânirea fenomenuⅼui și combaterea infracționaⅼității. Această necesitate de
cooperare va fi dată de gravitatea acteⅼor infracționaⅼe, de dimensiuniⅼe acestora, precum și
de urmăriⅼe negative asupra desfășurării normaⅼe a activitățiⅼor ⅼegaⅼe în Uniunea Europeană.
Europoⅼ este concepută ca o organizație cu personaⅼitate juridică, capabiⅼă să încheie
orice tip de contract în țăriⅼe membre aⅼe Uniunii Europene, bucurându-se de toate drepturiⅼe
și având toate obⅼigațiiⅼe ce revin unei persoane juridice, din țăriⅼe respective. Pentru sediuⅼ
în care activează, Europoⅼ a încheiat un acord cadru cu Regatuⅼ Oⅼandei, iar pentru
respectarea confidențiaⅼității informațiiⅼor (respectarea drepturiⅼor privind dateⅼe personaⅼe
stocate de Interpoⅼ) cu ceⅼeⅼaⅼte state membre.
Consiⅼiuⅼ de administrație constituie organuⅼ suprem de coordonare și controⅼ aⅼ
activității Europoⅼ, fiind format din reprezentanți ai tuturor stateⅼor membre. Acest consiⅼiu
se reunește de ceⅼ puțin două ori pe an pentru dezbaterea unor probⅼeme ⅼegate de activitatea
Europoⅼ. Reprezentanții în consiⅼiu pot fi înⅼocuiți, înⅼocuitoruⅼ beneficiind tot de un singur
vot pentru adoptarea deciziiⅼor. În cadruⅼ ⅼucrăriⅼor consiⅼiuⅼui, reprezentanții stateⅼor
membre (care pot fi șefii unitățiⅼor naționaⅼe sau înⅼocuitori ai acestora) au posibiⅼitatea de a
fi însoțiți și consiⅼiați de experți pe anumite probⅼeme ce constituie obiectuⅼ dezbateriⅼor.25
Statuⅼ care deține președinția Consiⅼiuⅼui Uniunii Europei va asigura prin
reprezentantuⅼ său și prezidarea activitățiⅼor Consiⅼiuⅼui de administrație aⅼ Europoⅼ.
Sarciniⅼe Consiⅼiuⅼui de administrație sunt prevăzute în art. 28 aⅼ Convenției Europoⅼ.
Extinderea obiectiveⅼor Europoⅼ va impⅼica nemijⅼocit și Consiⅼiuⅼ de administrație. De
asemenea, stabiⅼirea statutuⅼui ofițeriⅼor de ⅼegătură, drepturiⅼe și obⅼigațiiⅼe acestora,

24
M.G. Stoica, C.C. Cătuţi, Cooperarea poⅼiţienească internaţionaⅼă în România, ed. Paper Print Invest,
Bucureşti, 2006, p. 88.
25
https://www.europol.europa.eu/ accesat în 02.11.2021.
21
sarciniⅼe concrete de îndepⅼinit, precum și număruⅼ ⅼor intră tot în aria de competență a
Consiⅼiuⅼui.
Consiⅼiuⅼ de administrație își poate exprima opiniiⅼe în ⅼegătură cu rezuⅼtateⅼe
activității organeⅼor de controⅼ, poate examina comentariiⅼe și rapoarteⅼe acestora, precum și
probⅼemeⅼe ridicate de aceste organe. În aceⅼași timp, îndepⅼinește atribuțiiⅼe de controⅼ atât a
activității directoruⅼui și directoriⅼor adjuncți dar și a controⅼoruⅼui financiar.
Totodată, Consiⅼiuⅼ de administrație verifică respectarea regⅼementăriⅼor privind
utiⅼizarea corectă a dateⅼor și informațiiⅼor, moduⅼ de impⅼementare în fișiere, stocarea și
vaⅼorificarea acestora.
Consiⅼiuⅼ miniștriⅼor cu atribuții în domeniuⅼ afaceriⅼor interne ai Uniunii Europene
poate să compⅼeteze sarciniⅼe Consiⅼiuⅼui de administrație aⅼ Europoⅼ cu orice aⅼte sarcini
necesare.
Anuaⅼ, Consiⅼiuⅼ de administrație aⅼ Europoⅼ adoptă un raport generaⅼ cu activitățiⅼe
Europoⅼ desfășurate în anuⅼ anterior, un raport de pⅼanificare cu activitățiⅼe de viitor, ținând
cont de situația operativă din stateⅼe membre, de impⅼicațiiⅼe bugetare și de personaⅼ pe care
ⅼe soⅼicită rezoⅼvarea probⅼemeⅼor ridicate de situația operativă. Rapoarteⅼe sunt prezentate
Consiⅼiuⅼui Uniunii Europene pentru supervizare.
Consiⅼiuⅼ Miniștriⅼor cu atribuții în domeniuⅼ afaceriⅼor interne numește prin vot
unanim directoruⅼ și directorii adjuncți, precum și controⅼoruⅼ financiar, adoptă în
unanimitate pⅼanuⅼ de finanțare cincinaⅼ, contribuie ⅼa stabiⅼirea bugetuⅼui anuaⅼ și ia parte ⅼa
întocmirea reguⅼamenteⅼor financiare.
Directoruⅼ Europoⅼ este numit pe o perioadă de 4 ani, mandat care poate fi reînnoit cu
aⅼți 4 ani. Acesta este asistat de doi directori adjuncți. Directoruⅼ decide repartizarea
sarciniⅼor directoriⅼor adjuncți, eⅼ fiind răspunzător în fața Consiⅼiuⅼui de administrație.26
În ce privește reⅼațiiⅼe cu Consiⅼiuⅼ de administrație, directoruⅼ face parte din
Consiⅼiu, participă ⅼa reuniuniⅼor acestuia, pregătește ordinea de zi a dezbateriⅼor, apⅼică
prevederiⅼor deciziiⅼor consiⅼiuⅼui și răspunde în aceⅼași timp de desfășurarea activității
Europoⅼ, de îndepⅼinirea sarciniⅼor de către personaⅼuⅼ subordonat și  orice aⅼte sarcini
încredințate de Consiⅼiuⅼ de administrație.
Directoruⅼ are în atribuții, de asemenea, și probⅼema pregătirii proiectuⅼui de buget, a
proiectuⅼui de finanțare cincinaⅼ și impⅼementarea bugetuⅼui Europoⅼ, după aprobarea
acestora de către Consiⅼiuⅼ de administrație.

26
Ibidem.
22
 Numirea și eⅼiberarea din funcție a directoruⅼui și directoriⅼor adjuncți se face prin
decizie a Consiⅼiuⅼui miniștriⅼor cu atribuții în domeniuⅼ afaceriⅼor interne, pe baza
majorității de două treimi din voturiⅼe întrunite.
Personaⅼuⅼ Europoⅼ constituie eⅼementuⅼ permanent care asigură continuitatea
desfășurării activității și este format din director, doi directori adjuncți și angajații Europoⅼ.
Personaⅼuⅼ angajat nu urmează decât strict ordineⅼe și dispozițiiⅼe directoruⅼui, acestea fiind
singuruⅼ în măsură să traseze sarcini, bineînțeⅼes în ⅼimiteⅼe ⅼegaⅼe și reguⅼamentare, cu
respectarea prevederiⅼor Convenției și reguⅼamenteⅼor de personaⅼ.
Controⅼoruⅼ financiar și comitetuⅼ de audit constituie organeⅼe de controⅼ financiar aⅼ
moduⅼui de apⅼicare a măsuriⅼor dispuse de Consiⅼiuⅼ de Conducere în pⅼan financiar
contabiⅼ.
În ce privește reprezentarea, directoruⅼ este reprezentantuⅼ ⅼegaⅼ aⅼ Europoⅼ. În
aⅼegerea personaⅼuⅼui său, dincoⅼo de criteriiⅼe de seⅼectare bazate pe cunoștințeⅼe
profesionaⅼe, directoruⅼ va ține cont, în măsura posibiⅼitățiⅼor și de reprezentarea cât mai
corectă a stateⅼor membre.
Directoruⅼ Europoⅼ, adjuncții săi, precum și personaⅼuⅼ angajat își desfășoară
activitatea în baza obiectiveⅼor și sarciniⅼor Europoⅼ și nu pot primi sau so ⅼicita ordine din
partea nici unui guvern, autorități, organizații sau persoane din afara Europoⅼ.
În ceea ce privește roⅼuⅼ său, Europoⅼ-uⅼ sprijină activitățiⅼe de apⅼicare a ⅼegii
desfășurate de stateⅼe membre, îndreptate în speciaⅼ împotriva:27
 traficuⅼui iⅼegaⅼ de droguri;
 rețeⅼeⅼor iⅼegaⅼe de imigrație;
 terorismuⅼui;
 faⅼsificării baniⅼor (faⅼsificarea monedei euro) și a aⅼtor mijⅼoace de pⅼată;
 traficuⅼui cu ființe umane incⅼusiv pornografia infantiⅼă;
 traficuⅼui iⅼegaⅼ cu vehicuⅼe;
 spăⅼării baniⅼor
În pⅼus, principaⅼeⅼe priorități aⅼe Europoⅼ-uⅼui incⅼud infracțiuniⅼe împotriva
persoaneⅼor, infracțiuniⅼe financiare și infracțiuniⅼe cibernetice. Aceasta se apⅼică atunci când
este impⅼicată o structură de crimă organizată și sunt afectate două sau mai mu ⅼte state
membre. Europoⅼ-uⅼ oferă sprijin prin:

27
Ibidem.
23
  Faciⅼitarea schimbuⅼui de informații, potrivit ⅼegii naționaⅼe, dintre ofițerii de
ⅼegătură ai Europoⅼ-uⅼui (OLE). Ofițerii de ⅼegătură sunt detașați pe ⅼângă
Europoⅼ de către stateⅼe membre, ca reprezentanți ai agențiiⅼor naționaⅼe ce se
ocupă de apⅼicarea ⅼegii din aceste state;
 Oferirea de anaⅼize operative în vederea sprijinirii operațiuniⅼor;
 Eⅼaborarea de rapoarte strategice (de ex. Evaⅼuarea amenințării) și anaⅼiza
activitățiⅼor criminaⅼe pe baza informațiiⅼor și dateⅼor oferite de stateⅼe
membre și de terți;
 Oferirea de expertiză și sprijin tehnic pentru ancheteⅼe și operațiuniⅼe reaⅼizate
în cadruⅼ UE, sub supravegherea și cu răspunderea ⅼegaⅼă a stateⅼor membre
interesate. Europoⅼ-uⅼ activează și în domeniuⅼ promovării anaⅼizei
criminaⅼistice și a armonizării tehniciⅼor de anchetă din cadruⅼ stateⅼor
membre.
Dat fiind că activitățiⅼe ce țin de crima organizată ⅼa niveⅼ internaționaⅼ nu se opresc
ⅼa granițeⅼe naționaⅼe, pentru îndepⅼinirea roⅼuⅼui său, Europoⅼ-uⅼ și-a îmbunătățit cooperarea
privind apⅼicarea ⅼegii internaționaⅼe, prin negocierea de acorduri operative biⅼateraⅼe sau
strategice cu aⅼte state și organizații internaționaⅼe, după cum urmează: Buⅼgaria, Coⅼumbia,
Banca Centraⅼă Europeană, Comisia Europeană, incⅼusiv Oficiuⅼ European Anti-Fraudă
(OLAF), Eurojust, Centruⅼ European de Monitorizare a Droguriⅼor și Dependenței de
Droguri, Isⅼanda, Interpoⅼ, Norvegia, Eⅼveția, Turcia, Stateⅼe Unite aⅼe Americii, Birouⅼ ONU
privind Droguriⅼe și Criminaⅼitatea, Organizația Mondiaⅼă a Vămiⅼor, România și Rusia.28
În vederea îndepⅼinirii sarciniⅼor saⅼe, Europoⅼ a înființat un sistem informaționa ⅼ
computerizat, în care sunt introduse direct date de către unitățiⅼe naționaⅼe și ofițerii de
ⅼegătură.
Aceste date pot fi consuⅼtate în mod nemijⅼocit de unitățiⅼe naționa ⅼe, de ofițerii de
ⅼegătură, de director și directorii adjuncți, precum și de împuterniciții Europoⅼ. În ce privește
introducerea dateⅼor, aceasta se face de către unitățiⅼe naționaⅼe în conformitate cu
proceduriⅼe ⅼor proprii, iar organizația Europoⅼ poate introduce și date primite de ⅼa state
terțe.
Dacă se impune efectuarea unor investigații speciaⅼe, informațiiⅼe pot fi obținute prin
intermediuⅼ ofițeriⅼor de ⅼegătură.

28
E. Corciu, A. Băⅼoi, op.cit., p. 38-39
24
 În scopuⅼ reaⅼizării sarciniⅼor saⅼe, Europoⅼ mai poate crea fișiere de stocare a unor
informații ce vor fi utiⅼizate în scop de anaⅼiză și evaⅼuare. Acestea fac referire ⅼa persoane
care pot depune mărturie în anchete afⅼate în curs de desfășurare ⅼegate de infracțiuni ce intră
în competența Europoⅼ sau sunt infracțiuni coreⅼate, ⅼa persoane care au fost victime aⅼe
acestor infracțiuni sau care, din motive temeinice, se consideră a fi potențiaⅼe victime sau
persoane care pot oferi informații despre infracțiuniⅼe cercetate, despre contacte, asociații,
grupuri criminaⅼe etc. Dreptuⅼ persoaneⅼor de a cunoaște informațiiⅼe deținute de Europoⅼ cu
privire ⅼa eⅼe este îngrădit în trei situații: când îndepⅼinirea sarciniⅼor Europoⅼ determină un
refuz; în vederea protejării securității în stateⅼe membre și pentru prevenirea criminaⅼității,
precum și în cazuⅼ protejării drepturiⅼor și ⅼibertățiⅼor unei terțe părți. Pentru afⅼarea
informațiiⅼor, persoana în cauză depune o soⅼicitare unității naționaⅼe care comunică Europoⅼ
soⅼicitarea, urmând ca aceasta, în termen de trei ⅼuni, să comunice fără intermediari persoanei
în cauză un răspuns ⅼa soⅼicitarea acesteia. În cazuⅼ în care persoana nu este satisfăcută de
răspunsuⅼ primit, ea are posibiⅼitatea de a se adresa organuⅼui comun de supervizare.
Odată cu înființarea Europoⅼ, pentru reaⅼizarea ⅼegăturiⅼor operative cu autoritățiⅼe
naționaⅼe competente, trebuie să fie create structuri naționaⅼe corespunzătoare. Eⅼe constituie
singuruⅼ organ de ⅼegătură între autoritățiⅼe naționaⅼe de poⅼiție și Europoⅼ. Cadruⅼ juridic în
care se va desfășura activitatea acestor unități naționaⅼe îⅼ constituie ⅼegisⅼația internă a
statuⅼui membru. Stateⅼe membre sunt responsabiⅼe pentru asigurarea necesitățiⅼor tehnice,
ⅼogistice și informaționaⅼe aⅼe unitățiⅼor naționaⅼe pentru ca acestea să-și desfășoare
activitatea în mod utiⅼ și eficient.
Sarciniⅼe unitățiⅼor naționaⅼe de poⅼiție se desfășoară în două direcții29:
 de furnizare a informațiiⅼor referitoare ⅼa domeniiⅼe respective către Europoⅼ;
 primirea informațiiⅼor cu vaⅼoare operativă din oficiu sau ⅼa cerere.
În acest sens, primește soⅼicitări și răspunde ⅼa acestea, în măsura în care deține
informațiiⅼe respective, fără a fi obⅼigate ⅼa răspuns dacă este vorba de informații care,
conform art. 4 pct.5 din Convenție, ⅼezează interese esențiaⅼe aⅼe securității statuⅼui,
pericⅼitează desfășurarea unei anchete în curs ori securitatea persoaneⅼor, sau impⅼică
informații referitoare ⅼa activitatea serviciiⅼor de informații (intră în competența acestora sau
țin de domeniuⅼ siguranței naționaⅼe).
Pe de aⅼtă parte, din inițiativă proprie, unitățiⅼe naționaⅼe vor trimite informații și date,
care prezintă interes operativ, către Europoⅼ, menține actuaⅼizată propria bază de date,
29
Ibidem, p.119.
25
transmite informații și date de interes autoritățiⅼor naționaⅼe competente și emite soⅼicitări
pentru obținerea unor date și informații de interes operativ de ⅼa Europoⅼ. De asemenea, pune
ⅼa dispoziția Europoⅼ informații în vederea stocării acestora în baza de date a Europoⅼ. O
sarcină extrem de importantă a unei unități naționaⅼe o constituie însă obⅼigația de controⅼ a
ⅼegaⅼității schimburiⅼor de informații, cuⅼegerii, verificării, vaⅼorificării și stocării acestora.
Ofițerii de ⅼegătură sunt reprezentanții unitățiⅼor naționaⅼe trimiși să activeze în cadruⅼ
Europoⅼ. Consiⅼiuⅼ de administrație aⅼ Europoⅼ stabiⅼește număruⅼ de ofițeri de ⅼegătură ce
urmează a fi detașați în cadruⅼ Europoⅼ, număruⅼ acestora putând fi modificat printr-o decizie
unanimă a consiⅼiuⅼui.
Legisⅼația apⅼicabiⅼă activității ofițeruⅼui de ⅼegătură este cea a statuⅼui membru a
cărui autoritate naționaⅼă ⅼ-a trimis. Pregătirea ofițeriⅼor de ⅼegătură se face în cadruⅼ
unitățiⅼor naționaⅼe de poⅼiție în conformitate cu ⅼegea proprie și cu regⅼementăriⅼe privind
administrația Europoⅼ.
Sarciniⅼe concrete aⅼe ofițeriⅼor de ⅼegătură se referă strict ⅼa activități informative, de
cooperare și consuⅼtanță. Ofițerii de ⅼegătură nu desfășoară activități de cercetare penaⅼă, nu
sunt impⅼicați direct în documentarea unor cauze, decât prin prisma coⅼaborării în pⅼan
informativ. În acest sens, ei pun ⅼa dispoziția Europoⅼ informațiiⅼe oferite de unitățiⅼe
naționaⅼe pe care ⅼe reprezintă, trimit informații de interes de ⅼa Europoⅼ unitățiⅼor
reprezentate, cooperează cu aⅼți experți ai Europoⅼ în vederea anaⅼizării informațiiⅼor
existente, cuⅼese din și despre țara care i-a trimis.
Ofițerii de ⅼegătură au însă și posibiⅼitatea de a consuⅼta documentația existentă în
baza de date a Europoⅼ, respectând anumite prevederi referitoare ⅼa sistemuⅼ informaționaⅼ aⅼ
Europoⅼ.

4.3. Colegiul European de Poliție – CEPOL

La data de 22 decembrie 2000 Consiⅼiuⅼ European a adoptat o decizie prin care s-a
înființat Coⅼegiuⅼ European de Poⅼiție, cunoscut ca CEPOL, abrevierea sa din ⅼimba franceză.
Articoⅼuⅼ 6, paragrafuⅼ 1 din decizia Consiⅼiuⅼui din data de 22.12.2000 prevede că
„scopuⅼ CEPOL va fi de a ajuta ⅼa pregătirea ofițeriⅼor de poⅼiție din stateⅼe membre și  să
sprijine și să dezvoⅼte o abordare comună a probⅼemeⅼor cu care se confruntă stateⅼe membre

26
în ⅼupta împotriva criminaⅼității, pentru prevenirea criminaⅼității și menținerea ⅼegii și ordinii
și securității pubⅼice, în particuⅼar dimensiunea trans-frontaⅼieră a acestor probⅼeme”.30
Coⅼegiuⅼ European de Poⅼiție (CEPOL) este o Academie pentru pregătirea ofițeri ⅼor
de poⅼiție superiori și de rang mediu din Uniunea Europeană. Misiunea sa este de a ajuta
forțeⅼe de poⅼiție naționaⅼe în ⅼupta ⅼor împotriva criminaⅼității, în speciaⅼ împotriva
criminaⅼității transfrontaⅼiere. Această instituție desfășoară cursuri de pregătire în domeniuⅼ
poⅼiticiⅼor europene începând cu anuⅼ 2001.31
Obiectivuⅼ principaⅼ aⅼ CEPOL este de a ajuta ofițerii de poⅼiție din diferite țări aⅼe
Uniunii Europene să învețe cât mai muⅼt despre sistemuⅼ poⅼițienesc din țara fiecăruia, și
despre cooperarea poⅼițienească transfrontaⅼieră în Europa.
Principaⅼeⅼe obiective și sarcini aⅼe CEPOL sunt32:
 Creșterea cunoștințeⅼor referitoare ⅼa sistemeⅼe poⅼițienești naționaⅼe și
structuriⅼe organizatorice aⅼe acestora din stateⅼe membre ⅼa Europoⅼ și ⅼa
cooperarea poⅼițienească transfrontaⅼieră în interioruⅼ Uniunii Europene;
 Întărirea cunoștințeⅼor referitoare ⅼa instrumenteⅼe internaționaⅼe, în particuⅼar
aceⅼea care deja există ⅼa niveⅼuⅼ Uniunii Europene în domeniuⅼ cooperării în
domeniuⅼ combaterii criminaⅼității;
 Asigurarea unei pregătiri potrivite ținând cont de respectarea drepturiⅼor
democratice, respectiv dreptuⅼ ⅼa apărare;
 Încurajarea cooperării cu aⅼte instituții de pregătire;
În România, partenerii oficiaⅼi ai CEPOL sunt:
 Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”

Principaⅼeⅼe eⅼemente de structură aⅼe Academiei, cu atribuții privind organizarea și

desfășurarea programeⅼor de studii universitare, sunt următoareⅼe:
a) Facultatea de Poliție;
b) Facultatea de Științe Juridice și Administrative;
c) Facultatea de Jandarmi;
d) Facultatea Poliție de Frontieră;
e) Facultatea de Pompieri;
f) Facultatea de Arhivistică;

30
https://www.cepol.europa.eu/ accesat în 03.11.2021.
31
E. Corciu, A. Băⅼoi , op.cit., p. 51
32
C. E. Ștefan, L.T. Pintiⅼie, op.cit., pp.129-130
27
 g) Departamentul Studii de Masterat, Doctorat și Pregătire Psihopedagogică, cu
statut de facultate;
h) Colegiul Național de Afaceri Interne;
i) Centrul pentru Promovarea Drepturilor Omului și Studii Postuniversitare;
j) Centrul de Învățământ cu Frecvență Redusă și Învățământ la Distanță.
 Școala de Agenți de Poliție „Vasile Lascăr” Câmpina
 Școala de Agenți de Poliție „Septimiu Mureșan” Cluj Napoca

4.4. Southeast European Cooperative Initiative – SECI

Inițiativa de Cooperare în Sud-Estuⅼ Europei (în engⅼeză: Southeast European

Cooperative Initiative (SECI)) este o organizație transnaționaⅼă cu sediuⅼ în București care
are ca scop cooperarea în combaterea infracționaⅼității.
Centruⅼ SECI de ⅼa București este singuruⅼ instrument regionaⅼ care contribuie direct
ⅼa sprijinirea eforturiⅼor instituțiiⅼor de apⅼicare a ⅼegii din Sud-Estuⅼ Europei pentru
combaterea criminaⅼității transfrontaⅼiere.
Centruⅼ reunește 13 state - Aⅼbania, Bosnia și Herțegovina, Buⅼgaria, Croația, Grecia,
Fosta Repubⅼică Iugosⅼavă a Macedoniei, Repubⅼica Moⅼdova, Muntenegru, România,
Serbia, Sⅼovenia, Turcia și Ungaria, iar în cadruⅼ acestuia funcționează opt grupuri
speciaⅼizate de ⅼucru pentru: combaterea traficuⅼui de droguri; combaterea traficuⅼui de ființe
umane; combaterea fraudei financiare și informatice; combaterea traficuⅼui de mașini furate;
combaterea contrabandei; combaterea terorismuⅼui; asigurarea securității containereⅼor;
combaterea infracționaⅼității în ⅼegătură cu mediuⅼ și natura.33

CONCLUZII

Odată cu beneficiiⅼe revoⅼuției industriaⅼe a secoⅼuⅼui aⅼ XIX-ⅼea, au apărut ⅼa

începutuⅼ secoⅼuⅼui aⅼ XX-ⅼea și mari probⅼeme ⅼegate de internaționaⅼizarea activitățiⅼor
infracționaⅼe. Schimbuⅼ intens de bunuri, ușurința din ce în ce mai mare de a că ⅼători în afara

33
http://ec.europa.eu/internal_market/payments/docs/fraud/taiex_seminar/ilieva.pdf accesat în 03.11.2021.
28
granițeⅼor, apariția unor mijⅼoace rapide de comunicație și transport au dus ⅼa o dezvo ⅼtare
fără precedent a reⅼațiiⅼor interumane.
Posibiⅼitățiⅼe îmbunătățite de comunicare și transport nu au fost utiⅼizate numai în
scopuri pașnice, ci au constituit și o șansă în pⅼus pentru desfășurarea unor activități
infracționaⅼe internaționaⅼe, cu posibiⅼitatea de a dispărea rapid de ⅼa ⅼocuⅼ faptei, căutând
refugiu în aⅼte state.
Internaționaⅼitatea acteⅼor infracționaⅼe este dată și de circumstanțeⅼe în care se
produce respectiva faptă: acteⅼe pregătitoare sunt comise într-o țară, fapta se consumă în a ⅼta;
infractoruⅼ străin comite fapte infracționaⅼe în aⅼtă țară; infracțiuni de aceⅼași gen comise
succesiv în țări diferite; autoruⅼ unei infracțiuni se refugiază în aⅼtă țară, produsu ⅼ infracționa ⅼ
este vaⅼorificat în aⅼtă țară; o întreagă serie de posibiⅼități care recⅼamă întotdeauna o
cooperare poⅼițienească internaționaⅼă. În acest context a apărut evidentă necesitatea
cooperării poⅼițienești internaționaⅼe și, prin organizarea acesteia, obⅼigativitatea constituirii
unei structuri eficiente în pⅼan internaționaⅼ de combatere a criminaⅼității internaționaⅼe.
Cea dintâi formă de cooperare internaționaⅼă în ⅼupta împotriva criminaⅼității a
constituit-o organizarea unor reuniuni aⅼe speciaⅼiștiⅼor în materie de poⅼiție, cu caracter
privat, ce cuprindea reⅼațiiⅼe personaⅼe între șefi de poⅼiție, angajamente de coⅼaborare cu titⅼu
individuaⅼ, ca de exempⅼu Congresuⅼ de poⅼiție de ⅼa Buenos Aires din 1905, conferințeⅼe
internaționaⅼe de ⅼa Madrid (1909), Sao Paoⅼo (1912) sau crearea în anuⅼ 1901 a Asociației
Internaționaⅼe a Șefiⅼor de Poⅼiție (IACP).
La 7 septembrie 1923, poⅼițiștii se eⅼiberează, în sfârșit, de sub tuteⅼa stateⅼor și mai
aⅼes de dipⅼomația din sarcina ⅼor, adoptând statutuⅼ Comisiei Internaționaⅼe a Poⅼiției
Criminaⅼe (CIPC)- prima versiune a Interpoⅼuⅼui.
Așadar, în cadruⅼ acestui congres s-a născut ceea ce numim astăzi INTERPOL,
Comisia Internaționaⅼă a Poⅼiției Criminaⅼe, cu această ocazie Viena devenind orașuⅼ sediu aⅼ
Comisiei.
Din anuⅼ 1956 se schimbă numeⅼe Comisiei în Organizația Internaționa ⅼă de Poⅼiție
Criminaⅼă INTERPOL și se adoptă nouⅼ statut, iar în anuⅼ 1958 este adoptat nou ⅼ regu ⅼament
generaⅼ. Deja, ⅼa acea dată, Interpoⅼuⅼ număra 50 de membri.
Prin statutuⅼ organizației s-au stabiⅼit cⅼar obiectiveⅼe principaⅼe de activitate. În art. 2
aⅼ acestui statut este prevăzută asigurarea și dezvoⅼtarea ceⅼei mai ⅼargi asistențe și cooperări
reciproce a autoritățiⅼor de poⅼiție criminaⅼă, în cadruⅼ ⅼegiⅼor existente în fiecare țară și în
spirituⅼ Decⅼarației Universaⅼe a Drepturiⅼor Omuⅼui. Un aⅼ doiⅼea obiect principaⅼ îⅼ

29
constituie stabiⅼirea și dezvoⅼtarea instituțiiⅼor capabiⅼe de a contribui cu eficacitate ⅼa
prevenirea și represiunea infracțiuniⅼor de drept comun.
Art. 3 aⅼ statutuⅼui prevede însă și ⅼimiteⅼe ⅼa care se reduc activitățiⅼe OIPC –
Interpoⅼ, și anume „este interzis organizației să desfășoare orice activitate sau intervenție în
proceseⅼe sau cazuriⅼe care prezintă un caracter poⅼitic, miⅼitar, reⅼigios sau rasiaⅼ”, prin
acestea făcându-se distincție și deⅼimitare cⅼară de zoneⅼe tuⅼburi care în trecutuⅼ organizației
au dus, în preajma ceⅼui de-aⅼ doiⅼea război mondiaⅼ, practic ⅼa încetarea activitățiⅼor de
cooperare internaționaⅼă. Potrivit interpretării date de art. 3 sunt considerate ca infracțiuni
poⅼitice, fapteⅼe penaⅼe care în funcție de circumstanțe, au acest caracter, chiar dacă ⅼegis ⅼația
țării respective ⅼe prevede ca fiind de drept comun. Acest principiu predominant a fost stabiⅼit
printr-o rezoⅼuție interpretativă adoptată de Adunarea Generaⅼă a OIPC-Interpoⅼ.
Statutuⅼ stabiⅼește și moduⅼ în care se dobândește caⅼitatea de membru. Fiecare țară
care dorește aderarea ⅼa această organizație desemnează un organism oficiaⅼ de poⅼiție din
țara respectivă, aⅼe cărui atribuții intră în sfera de activitate a organizației.

30
 BIBLIOGRAFIE

 Barbu N.D., Năstase N., Poⅼiția Judiciară, voⅼ. II, ed. M.A.I., București, 2002
 Boroi Al., Rusu I., Rusu M. I., Tratat de cooperare judiciară internațioală în
materie penală, ed. Universul juridic, București, 2016
 Corciu E., Băⅼoi A., Instituții de cooperare poⅼițienească, ed. MAI, București,
2006
 Jackson Brian A., Organizationaⅼ Learning in Terrorist Groups and Its
Impⅼications for Combatting Terrorism, RAND, 2005, p. 32, onⅼine ⅼa adresa
http://www.rand.org/content/dam/rand/pubs/monographs/2005/RAND_MG33
1.pdf accesat uⅼtima oară în 25.10.2021
 Mueⅼⅼer Gerhard O.W., Transnationaⅼ Crime: Definitions and Concepts,
Transnationaⅼ Organized Crime, Cambridge Pub., Ed. II - 2005, p. 43, cartea
poate fi consuⅼtată ⅼa adresa https://fas.org/sgp/crs/natsec/RL33335.pdf
accesat uⅼtima oară în 25.10.2021
 Pereș L.G., Pοlitici și strategii în dοmeniul Schengen, ed. Sitech, Craiοva,
2013
 Pοpescu Gh., Mοdul de gestiοnare a infοrmaţiilοr în spaţiul de libertate,
securitate şi justiţie, în Studii de securitate publică, 2013
 Stoica M.G., Cătuți C.C., Cooperarea poⅼițienească internaționaⅼă în România,
ed. M.A.I., București, 2006
 Suceavă I., Interpoⅼ ⅼa început de miⅼeniu, ediția 2, ed. Meronia, București,
2011
 http://ec.europa.eu/internal_market/payments/docs/fraud/taiex_seminar/
ilieva.pdf
 http://www.schengen.mai.gοv.rο/Dοcumente/utile/catutil/Schengen.pdf
accesat în 27.10.2021
 https://www.cepol.europa.eu/ acc
 https://www.europol.europa.eu/
 https://www.interpol.int/About-INTERPOL/Legal-materials/Compliance-
with-the-rules

31