1
CAIETUL III, Ilustraţii pentru pastori
Traducător: Mihai Bijacu
1. Duhul Sfânt
În cartea sa, Simboluri ale Duhului Sfânt, Gordon
Brownville relatează o întâmplare din viaţa marelui
explorator norvegian, Roald Amundsen, descoperitorul
Polului Sudic şi al meridianului magnetic al Polului
Nordic. În această călătorie spre Polul Nord, a luat cu el
un porumbel călător şi în clipa în care a atins punctul cel
mai nordic al planetei, a dat drumul păsării.
Imaginaţi-vă acum ce a simţit soţia măreţului explorator,
când, într-o dimineaţă din multele în care stătea în
pragul casei aşteptând un semn din partea soţului ei, pe
cerul de deasupra casei se învârtea acelaşi porumbel
căruia Amundsen îi dăduse drumul. Nu încape îndoială
că ea a strigat: “Trăieşte! Soţul meu trăieşte!”
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la înălţarea Domnului
nostru Isus Hristos. El a dispărut din ochii ucenicilor,
dar ei s-au agăţat de făgăduinţa trimiterii Duhului Sfânt.
Câtă bucurie trebuie că le-a umplut inimile acea
revărsare a Duhului Sfânt din ziua Cincizecimii. În felul
acesta ucenicii aveau o continuă aducere aminte a
faptului că Isus trăia şi se aşezase la dreapta Tatălui. Şi
noi putem avea aceeaşi asigurare prin Duhul Sfânt.
2. Cinste
În cartea sa, Cinstea, Ted Engstrom povesteşte
următoarea întâmplare:
Sezonul acela fusese unul foarte fructuos pentru
antrenorul Cleveland Stroud şi pentru echipa Buldogii,
de la Rockdale Country High School din Georgia. Din
26 de meciuri ei au suferit doar 5 înfrângeri, şi aceasta a
fost un pas foarte important pentru finala campionatului
masculin la baschet pentru echipele de liceu, care avea
să se desfăşoare în Georgia.
Dar acum vitrina cu trofee din sala de onoare a liceului
este goală. Asociaţia Statală pentru Echipele de Baschet
de Liceu a descalificat echipa liceului mai sus amintit,
pentru că oficialii acestuia recunoscuseră faptul că unul
dintre jucători nu avea dreptul de a fi selecţionat din
cauza rezultatelor academice. De reţinut este faptul că
acesta nu jucase decât un total de 45 de secunde în cinci
meciuri de după sezon.
“Nu eram conştienţi de acest lucru atunci când am făcut
selecţia.”, afirmă antrenorul, “am aflat acest lucru de
abia după câteva săptămâni. Unii au apus că, în acest
moment, ar fi trebuit să păstrăm tăcerea asupra acestui
lucru, având în vedere faptul că nu era unul dintre cei
mai importanţi jucători şi că nu jucase decât 45 de
secunde. Dar nu ne puteam abate de la reguli; a trebuit
să fim corecţi. Le-am spus membrilor echipei mele că
oamenii nu ţin minte scorurile finale ale meciurilor, dar
nu vor uita niciodată felul în care te comporţi.”
3. Umilinţă
Următoarea ilustraţie a fost relatată de Philip Barry
Osborne în Handbook of Magazine Article Writing:
În biroul cunoscutului autor al romanului Roots, Alex
Haley, poţi vedea un tablou înfăţişând o broască ţestoasă
cocoţată pe un par de gard. El a pus tabloul acesta pe perete
pentru a-şi aminti o lecţie valoroasă pe care o învăţase cu
ani în urmă: “Dacă ai să vezi vreodată o broască ţestoasă
pe un par din gard, atunci să fii sigur că nu a ajuns acolo de
una singură.”
Alex afirmă: “De fiecare dată când stau şi mă delectez cu
gândul la lucrurile pe care le-am realizat, mă uit la tablou
şi-mi aduc aminte cum broasca ţestoasă – eu, în cazul
acesta – a ajuns pe parul din gard”.
4. Ipocrizie
Atunci când, în 1936, a fost lansat la apă, vasul Regina
Maria era cel mai mare vas de tipul acesta. Vaporul a fost
folosit timp de trei decenii, şi a apucat chiar şi un război
mondial, dar în cele din urmă a fost trecut în rezervă pentru
a servi drept hotel şi muzeu în Long Beach, California.
Pentru renovare a fost nevoie ca cele trei mari coşuri de
fum să fie date jos pentru a li se înlocui vopseaua. Dar,
coşurile s-au făcut fărâmiţele de îndată ce au fost puse jos
pe chei.
Din placa de oţel, groasă de aproximativ doi centimetri, din
care fuseseră iniţial construite coşurile nu mai rămăsese
nimic. Nu mai erau decât cele peste treizeci de straturi de
vopsea care fuseseră aplicate de-a lungul anilor. Restul
fusese mâncat de rugină.
Atunci când Isus i-a numit pe farisei “morminte văruite” a
vrut să spună că ei nu aveau nimic pe dinăuntru ci doar o
înfăţişare exterioară frumoasă.
5. Independenţă
Numărul din 20 noiembrie 1988 al cotidianului Los
Angeles Times raportează:
Sâmbătă dimineaţă echipele de intervenţie au salvat o
femeie care ţipa, captivă fiind în maşina ei agăţată de
marginea unei autostrăzi suspendate din estul Los Angeles-
ului. Se pare că tânăra de 19 ani a adormit la volanul
propriului automobil în jurul orei 12:15 a.m. Maşina care
străpunsese gardul de protecţie, a rămas agăţată doar de
partea din spate. Câţiva şoferi care au trecut pe acolo, au
oprit, încercând să împiedice prăbuşirea autovehicolului cu
ajutorul unei frânghii pe care au legat-o de spatele maşinii,
până la sosirea pompierilor. Odată ajunşi acolo, pompierii
au încercat echilibrarea maşinii cu o scară de sub maşină,
în timp ce camioanele de remorcare încercau să o tragă cu
lanţuri şi cabluri de oţel.
Unul dintre membrii echipei de intervenţie relatează: “Cred
că femeia avea dureri teribile pentru că ţipa la fiecare
mişcare a maşinii.”
Toţi cei care au contribuit la salvarea ei – trecători,
pompieri, şoferii camioanelor de remorcare – cam 25 de

oameni cu totul - şi-au văzut eforturile răsplătite după
aproape două ceasuri şi jumătate, când femeia a fost în
sfârşit salvată.
“A fost cam ciudat,” afirmă căpitanul departamentului
de Pompieri din Los Angeles, Ross Marshall, ea tot
striga că are să reuşească de una singură.”
Uneori se pare că ne încredem prea mult în noi înşine.
6. Influenţă
În numărul din noiembrie 1987 al publicaţiei Reader’s
Digest, Betty Wein povesteşte o întâmplare pe care a
auzit-o de la Elie Wiesel:
Un om neprihănit ajunge în cetatea Sodoma pentru a-i
slava pe locuitori. Mergând pe străzi şi prin pieţele din
centrul cetăţii, el a început să strige: “Bărbaţi şi femei ai
acestei cetăţi, pocăiţi-vă. Ceea ce faceţi nu este bine, vă
va duce la moarte.”
În ciuda strigătelor lui, oamenii îşi continuau viaţa,
râzând de el. Într-o zi, doi copii l-au întrebat: “De ce mai
faci lucrul acesta, străine? Nu vezi că este fără folos?”
“Ba da!”, răspunse omul.
“Atunci de ce o mai faci?”, continuară copiii.
“La început eram convins că aş fi putut să-i schimb.
Acum continui să strig ca să nu mă schimbe ei.”
7. Judecarea celorlalţi
La cumpăna dintre secole, unul dintre cei mai faimoşi
astronomi ai timpului avea ferma convingere că există
canale pe Marte. Sir Percival Lowell, astronom a cărui
contribuţie la studiul sistemului solar este unanim
recunoscută, era fascinat în mod deosebit de Planeta
Roşie.
Din momentul în care, în 1877, el a aflat că un astronom
italian a zărit nişte canale străbătând suprafaţa planetei
Marte, şi-a dedicat restul activităţii sale profesionale
cercetării planetei prin uriaşul său telescop din Arizona,
cartografiind toate canalele pe care le zărea. Sir Percival
era convins că aceste canale sunt semnul unei civilizaţii,
poate mai veche decât cea terestră, dar totuşi mai
avansată.
Observaţiile făcute de el au câştigat tot mai mulţi adepţi.
El îşi exprima opiniile cu atâta convingere, încât nimeni
nu îndrăznea să-l contrazică.
Desigur că acum lucrurile sunt diferite. În spaţiu au fost
trimise sonde spaţiale care au orbitat în jurul Planetei
Roşii, ba chiar au aterizat pe suprafaţa ei. Întreaga
planetă a fost cartografiată dar nu a putut fi găsit nici un
canal. Cum a putut vedea totuşi Sir Lowell ceva care nu
exista nici de cum?
Există două posibile răspunsuri la această întrebare:
În primul rând, el vroia să vadă aceste canale pe care le
zărea în mod repetat, şi în al doilea rând, s-a aflat mai
târziu că el suferea de o afecţiune foarte rară a ochilor,
din cauza căreia imaginea vaselor de sânge ale globului
ocular se suprapunea peste imaginea pe care o percepea
din exterior. Canalele pe care el le vedea nu erau altceva
2
decât propriile vene pulsânde. Afecţiunea acesta se
numeşte astăzi Sindromul lui Lowell.
Există o foarte interesantă paralelă între sindromul mai sus
amintit şi avertismentul pe care Isus îl face atunci când ne
spune că vom fi judecaţi cu aceeaşi măsură cu care
judecăm şi că ar trebui să fim atenţi mai degrabă la bârna
din proprii noştri ochi decât la paiul din ochii aproapelui
(Mat. 7:1-3). Mereu şi mereu vedem greşeli la semenii
noştri pentru că nu suntem dispuşi să acceptăm că au şi
calităţi. Ni se pare că putem aprecia foarte corect lipsurile
lor, când de fapt noi avem o viziune distorsionată de
propriile “afecţiuni.”
8. Judecata
Doug Murren şi Barb Shurin relatează următoarele în Is It
Real When It Doesn’t Work?:
Chimistul suedez Alfred Nobel s-a trezit într-o dimineaţă
de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi uitându-se în ziarul
local a avut neplăcuta surpriză de a-şi citi propriul
necrolog: “Ieri a murit vestitul inventator, Alfred Nobel,
care a inventat o modalitate mult mai eficientă de a omorî
oamenii în război, de pe urma căreia a câştigat o avere
imensă.”
De fapt, cel care murise era fratele mai în vârstă al lui
Alfred şi unul dintre ziariştii respectivului cotidian
încurcase numele.
Dar acest necrolog a avut un efect profund asupra
inventatorului. A decis că nu vroia ca numele său să
trezească în mintea oamenilor amintirea unui personaj care
a făcut avere de pe urma inventării unei modalităţi foarte
eficiente de a omorî oamenii. Aşa că a pus bazele
Premiului Nobel, premiu care urma să fie acordat
oamenilor de ştiinţă care şi-ar fi adus o contribuţie
semnificativă pentru pace.
“Fiecare om ar trebui să aibă şansa de a-şi scrie cu propriul
mod de a trăi epitaful.”, afirma Alfred Nobel.
Puţine lucruri au un efect atât de mare pentru schimbarea
modului de a trăi ca privirea propriului epitaf, ca şi cum am
fi ajuns la capătul vieţii.
9. Dreptate
Viaţa este nedreaptă. Răposatul Jack Benny a declarat cu
ocazia primirii unui premiu: “Nu merit acest premiu. Dar
am artrită şi nu merit nici lucrul acesta.”
10. Împărăţia lui Dumnezeu
John Hess-Yoder povesteşte despre o ilustrare a Împărăţiei
lui Dumnezeu care i-a venit în minte în timp ce servea ca
misionar în Laos.
Înainte să se fixeze graniţele fizice între Vietnam şi Laos,
regii acestor două ţări au reuşit să ajungă la un acord în
ceea ce priveşte modalitatea de taxare în zonele de graniţă.
Ca aparţinând statului Laos, erau consideraţi aceia care
consumau grâu decorticat şi locuiau în case construite pe
catalige şi decorate cu motive de şerpi în stil indian.
Ceilalţi, care consumau grâu nedecorticat şi locuiau în case

construite la nivelul solului şi decorate cu motive de
dragoni în stil chinezesc, erau impozitaţi ca cetăţeni
vietnamezi.
Nu locul în care era aşezată casa, era criteriul de
determinare a cetăţeniei respectivei persoane. Aceasta
era considerată în funcţie de stilul de viaţă propriu unuia
dintre regate ce fusese adoptat de respectivul cetăţean.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu noi: trăim în lume dar
trăim conform standardelor şi valorilor Împărăţiei lui
Dumnezeu pentru că suntem cetăţenii acesteia.
11. Lege
Timothy Munyon scrie:
În vremea când locuiam în Florida, aveam mai mulţi
prieteni care făceau menaj la o pensiune foarte
cunoscută localizată chiar pe nisipurile albe ale plajelor
din Golful Mexic. În fiecare pauză pe care o aveau, le
plăcea să alerge desculţi prin nisip. Dar fiecare angajat
era obligat să poarte pantofi în timpul programului.
Am observat că răspunsul la această provocare era de
două naturi.
Cei mai mulţi considerau regula ca restrângându-le
libertatea. Pe lângă faptul că plaja era foarte aproape,
camerele aveau podele de lemn pe care era foarte plăcut
să umbli în picioarele goale. Ei priveau această regulă ca
fiind un fel de hărţuire din partea patronului.
Dar exista şi un număr mai mic de angajaţi care aveau o
cu totul altă perspectivă asupra acestei reguli. Uneori, pe
podea se puteau găsi mici bucăţele de sticlă din cauza
petrecerilor din noaptea precedentă. Alteori printre
scândurile duşumelei se pot găsi mici bolduri de care te
poţi răni destul de serios. La fel se întâmplă atunci când
te loveşti cu degetele goale de marginile de fier ale
paturilor, şi aceasta se întâmplă destul de des în timpul
curăţeniei zilnice. Această minoritate percepeau regulile
ca o protecţie şi nu ca o restricţie.
În acelaşi fel, Legea lui Dumnezeu nu a fost destinată
pentru a ne priva de anumite plăceri, ci Tatăl nostru le-a
alcătuit pentru că îi pasă de noi şi nu vrea ca noi să
suferim.
12. Lege
Paul F.M. Zahl scrie în Who Will Deliver Us?:
Un vânător de raţe se afla odată cu prietenul său pe
câmpiile întinse din sud-estul Georgiei. La un moment
dat, el a observat fum înspre orizont. În scurt timp, ei au
putut auzi zgomotul miriştii care ardea. Din nefericire
pentru ei, vântul şi-a schimbat direcţia şi ei au putut
vedea focul, de data aceasta îndreptându-se spre ei cu o
viteză pe care şi-au dat seama că nu o pot depăşi.
Scotocindu-se prin buzunare, vânătorul găsi o cutie de
chibrituri şi cu aceasta a aprins miriştea din jurul lor
care a consumat paiele în forma unui cerc. Ei s-au situat
în mijlocul lui aşteptând focul cel mare.
Nu au avut prea mult de aşteptat. Stând foarte aproape
unul de celălalt şi acoperindu-şi gura cu batiste, au putut
vedea cum valul de foc a trecut literalmente peste ei. În
3
ciuda acestui fapt, ei au scăpat neatinşi pentru că focul nu
poate arde ceva ce a fost deja consumat de foc.
Putem asemăna Legea lui Dumnezeu cu acest foc în
mirişte. Nu poţi să scapi de ea. Dar dacă stai în locul în
care focul deja a fost, nici un fir din cap nu va fi atins.
Moartea lui Hristos este locul pârjolit de foc. Acolo sunt în
siguranţă, eliberat în ciuda credinţei mele slabe. Legea este
puternică şi totuşi, moartea lui Hristos a făcut-o fără putere.
13. Conducere
Leonard Ravenhill povesteşte în The Last Days Newsletter
despre un grup de turişti care, străbătând un sat pitoresc,
au dat peste un bătrân care stătea lângă gardul curţii sale.
Cu un aer de superioritate unul dintre turişti l-a întrebat:
“S-a născut vreun om mare pe aici pe la voi prin sat?”
Bătrânul răspunse: “Nu, doar bebeluşi!”
Ce răspuns înţelept dat acestei întrebări ironice! Nimeni nu
se naşte un erou – nici în lumea aceasta nici în Împărăţia
lui Dumnezeu. Se cere timp pentru a creşte şi, după cum o
indică textele din 1 Timotei 3:6 şi 5:22, acelaşi lucru este
valabil şi pentru conducerea spirituală.
14. Conducere
Stuart Briscoe povesteşte în Everyday Discipleship for
Ordinary People:
“Unul dintre colegii mei oficia serviciul de înmormântare
al unui veteran de război. Foştii camarazi de armă au avut
dorinţa de a participa activ la înmormântare şi de aceea l-
au rugat pe pastor să le dea voie să procedeze într-un
anume fel. Pastorul avea să-i conducă spre coşciug unde
urma ca ei să păstreze un moment de reculegere şi apoi să
iasă pe o uşă laterală pe care pastorul avea să le-o indice.
Au procedat întocmai însă efectul nu a fost cel scontat
pentru că pastorul a greşit uşa pe care trebuia să iasă.
Situaţia a devenit foarte jenantă pentru că prietenii
decedatului au ieşit pe uşa indicată de pastor în pas
milităresc numai pentru a descoperi că de fapt intraseră
într-o debara, fiind nevoiţi să se retragă în dezordine.
Două învăţături sunt demne de urmat de aici. În primul
rând, cel care îşi asumă responsabilitatea de conducere,
trebuie să cunoască direcţia în care urmează a-i îndruma pe
ceilalţi şi să se asigure că aceasta este direcţia cea bună. În
al doilea rând, cei care se lasă conduşi, trebuie să fie siguri
că ştiu pe cine urmează.
15. Viaţă
Harold Bresden povesteşte despre nişte oameni de ştiinţă
care s-au hotărât să dezvolte o nouă specie de peşte care să
fie în stare să trăiască în mediu uscat. După ce au ales ca
punct de pornire un specimen sănătos de hering roşu, au
început experienţele de hibridizare, de restructurare a
cromozomilor şi redirecţionare a acţiunii hormonilor.
Rezultatul a fost un peşte care era capabil, în mod
incredibil, să trăiască în afara apei.
Dar acest lucru nu a fost îndeajuns de satisfăcător pentru
cel care finanţase proiectul. Deşi peştele putea trăi pe uscat,

exista teama că instinctul acvatic şi-ar mai putea spune
în continuare cuvântul.
“Reeducaţi-l!”, au sunat noile directive, “Anulaţi-i
instinctele!”
Aşa că oamenii de ştiinţă s-au pus din nou pe treabă
încercând să schimbe cele mai puternice reflexe.
Rezultatul? Peştele nu ar fi intrat în apă cu nici un chip.
Numai gândul la ceva umed îi provoca cele mai
groaznice coşmaruri.
Directorul, mândru acum de rezultatele experimentului,
a început să arate tuturor peştele. Din nefericire, s-a
întâmplat un accident şi peştele a fost scăpat în apa unui
lac. Ţinând ochii cât mai strânşi şi închizând branhiile
peştele se scufunda nefăcând nici o mişcare de teamă să
nu se ude şi mai mult. Nici măcar nu îndrăznea să
respire. Toate instinctele ziceau nu. Şi totuşi, de respirat
tot trebuia să o facă.
Până la urmă, cu ochii bulbucaţi, a încercat o dată. A
mai respirat o dată şi încă o dată, începând să dea din
aripioare de plăcere şi ţâşni spre larg. Peştele
descoperise apa.
Cu aceiaşi uimire, oameni care până acum au trăit într-o
lume care îl respinge pe Dumnezeu, descoperă plăcerea
întâlnirii cu El. Pentru că în El ne ducem întreaga fiinţă.
16. Viaţă
Peter W. Law scrie în A Portrait of My Father:
Imaginează-ţi că te afli în vacanţă undeva la ocean şi stai
într-o căsuţă foarte aproape de plajă. Pe masa din
sufragerie se află un acvariu în care înoată un peştişor
auriu. În fiecare zi te bucuri de soare şi de apa limpede a
oceanului. Nu peste mult timp începi să te gândeşti cu
părere de rău la peştişorul care stă singur în închisoarea
lui de sticlă în timp ce tu ai parte de toate frumuseţile
plajei. Aşa că decizi să te revanşezi faţă de el,
promiţându-i puţină mişcare pentru ziua următoare.
“Ehe, micuţule, mâine te vei bucura şi tu de viaţă”, îi
spui satisfăcut.
A doua zi, pui peştişorul într-o cârpa şi te îndrepţi spre
plajă cu el în buzunar. Cu soarele bătându-te tot timpul
pe spate, mergi pe nisipul cald până ajungi la locul în
care îţi petreci de obicei ziua. Cu mare bucurie, scoţi
bocceluţa mişcătoare din buzunar şi, desfăcând cârpa, o
întinzi pe nisip la soare, spunându-i: “Bucură-te de viaţa
aceasta minunată, peştişorule.”
Ce poate fi mai ridicol şi mai prostesc? Soarele şi nisipul
fierbinte nu sunt potrivite nici măcar pentru rechini,
darămite pentru micul peştişor auriu. Nicicum nu va
însemna viaţă, ci moarte. Peştele nu a fost creat pentru a
trăi într-un mediu uscat. În acelaşi mod, singurul mediu
de viaţă pentru oameni este o relaţie cu Dumnezeu Tatăl.
Orice altceva înseamnă moartea.
17. Lumină
4
Bob Woods povesteşte în Pulpit Digest despre un cuplu
care a pornit într-o excursie la peşterile din Carlsband
împreună cu cei doi copii – o fată de 7 ani şi un băiat de 11
ani. Ca de obicei, atunci când grupul condus de ghid a
ajuns în fundul peşterii, pentru a dramatiza puţin situaţia,
ghidul a dispus stingerea tuturor luminilor. Toţi au fost
învăluiţi în cel mai adânc întuneric.
Fiindu-i frică de întuneric, micuţa a început să plângă.
Imediat s-a auzit vocea fratelui ei. “Nu mai plânge. E
cineva aici care ştie cum să aprindă lumina.”
Exact acesta este mesajul evangheliei. Putem beneficia de
lumină chiar şi atunci când întunericul care ne înconjoară
este de nepătruns.
18. Hristos – capul
Scrutând întunericul nopţii, căpitanul zări o luminiţă în
depărtare. In consecinţă a ordonat telegrafistului să trimită
un mesaj. “Modifică-ţi cursul cu zece grade spre sud!”
Imediat au primit înapoi un mesaj care zicea: “Modifică-ţi
cursul cu zece grade spre nord!”
Căpitanul începuse deja să se înfurie, deoarece fusese
ignorat, aşa că a trimis un nou mesaj: “Modifică-ţi cursul
cu zece grade spre sud! Aici căpitanul!”
Dar primiră iarăşi un mesaj: “Modifică-ţi cursul cu zece
grade spre nord! Aici Jones – marinar de rangul al treilea!”
Fiind conştient de poziţia sa, căpitanul ordonă imediat
transmiterea unui al treilea mesaj: “Modifică-ţi cursul cu
zece grade spre sud! Aici vas de luptă!”
Răspunsul răsună sec: “Modifică-ţi cursul cu zece grade
spre nord! Aici farul!”
Navigând prin ceaţa şi întunericul acestei lumi auzim tot
felul de voci, care mai de care răcnind tot felul de ordine şi
încercând să ne spună cum să trăim. De undeva de departe,
una dintre voci ne spune ceva cu totul deosebit – lucruri
considerate absurde de unii. Dar vocea aceasta nu este alta
decât Lumina Lumii, pe care de cele mai multe ori o
ignorăm pe propriul risc.
19. Pierdut
Madeleine L’Engle a scris un roman intitulat Tăierea
viespii. Pornind de la unul dintre eseurile lui George
Orwell, titlul oferă o imagine foarte plastică a pierzării
veşnice.
Orwell descrie o viespe care “sugea gem de pe farfuria mea
iar eu am tăiat-o în două. Viespea nu a băgat de seamă ci
şi-a continuat festinul, în timp ce din esofagul secţionat se
prelingea un firicel de gem. De abia când a încercat să
zboare şi-a dat seama de năpasta în formă de cuţit care
căzuse peste ea.”
Existe multe similarităţi între această viespe şi oamenii
care trăiesc fără Hristos. Despărţiţi de sufletele lor, lacomi
şi inconştienţi în acelaşi timp, oamenii continuă să se
bucure de dulcegăriile vieţii. Vor deveni conştienţi de
starea în care se găsesc numai în momentul în care vor
încerca să “zboare”.

20. Sacrificiu de sine
În cartea lui Ernest Gordon, The Miracle on the River
Kwa, găsim relatată următoarea povestire:
Soldaţii scoţieni capturaţi de japonezi au fost obligaţi să
lucreze la o cale ferată care trebuia să treacă prin junglă.
Din cauza condiţiilor grele comportamentul lor devenise
barbar de-a binelea până când ceva uimitor s-a întâmplat
într-o după-amiază.
Una dintre lopeţi dispăruse, şi din cauza aceasta ofiţerul
de serviciu se înfuriase rău de tot. Dacă soldaţii nu aveau
să scoată imediat lopata furată, ofiţerul intenţiona să
recurgă la represalii. Dar nici unul dintre soldaţi nu s-a
mişcat şi atunci ofiţerul a scos automatul ameninţând că-
i va omorî pe toţi. Nimeni nu se amăgea cu ideea că
ofiţerul intenţionase să facă vreo glumă. În acel moment,
unul dintre ei a făcut un pas înainte. Punând arma înapoi
în toc, ofiţerul a început să-l lovească cu o lopată până
când acesta a murit. Apoi le-a poruncit să-l ia de acolo.
Dar, stupoare. La a doua contorizare a uneltelor, s-a
dovedit că fusese făcută o greşeală pentru că nu lipsea
nici o lopată. Cineva le numărase greşit prima dată.
Vestea s-a răspândit prin întreg lagărul ca focul în
mirişte. Un om a acceptat să moară pentru ca ceilalţi să
poată trăi!… Incidentul a avut un efect profund asupra
tuturor. Din acel moment toţi soldaţii au început să se
trateze ca fraţii.
O dată cu pătrunderea Aliaţilor, prizonierii au avut
ocazia să se răzbune pe călăii lor. Dar nu au făcut-o. Ca
nişte schelete vii, s-au aliniat în faţa japonezilor
spunând: “Ajunge cu atâtea crime şi atâta ură. Trebuie să
iertăm.”
Câtă putere de transformare are dragostea care se dă pe
sine însăşi!
21. Dragoste
J. Allan Peterson, scrie în The Myth of greener Grass:
Editorialistul şi ministrul George Crane povesteşte cum,
odată, o femeie a venit la birou său, spunându-i cât de
mult îşi urăşte soţul. “Nu numai că vreau să scap de el.
Vreau să mă răzbun. Înainte de a divorţa, vreau ca şi el
să sufere la fel de mult cum am suferit eu.”
Iată planul ingenios pe care l-a propus Dr. Crane. “Du-te
acasă şi comportă-te ca şi cum ţi-ai iubi soţul cu
adevărat. Spune-i cât de mult înseamnă el pentru tine.
Fă-i complimente pentru fiecare trăsătură pozitivă a
caracterului său. Fii cât mai blândă, răbdătoare şi
generoasă posibil. Nu precupeţi nici un efort în a-i
plăcea şi pentru a-l bucura. Şi în momentul în care el
este sigur de dragostea ta necondiţionat[ şi de faptul că
nu poţi trăi fără el, declanşează războiul. Spune-i că vrei
să intentezi divorţ. Asta o să-l facă să sufere enorm.”
Cu ochii sclipindu-i de bucurie, femeia zâmbi şi
exclamă. “Minunat. Minunat. O să fie luat prin
surprindere.”
Şi a trecut imediat la treabă. Făcea toate lucrurile “ca şi
cum”. Timp de două luni de zile i-a arătat că-l iubeşte, l-
5
a ascultat cu blândeţe, l-a susţinut în toate dedicându-se lui
cu consacrare.
După acest timp, când s-a întors la biroul lui Crane, acesta
a întrebat-o: “Eşti gata să arunci bomba, spunându-i că vrei
să divorţezi?”
“Să divorţez?!”, exclamă femeia. “Niciodată. Am
descoperit că îl iubesc cu adevărat.” Sentimentele ei au fost
înviate de comportament. Acţiunea a născut emoţii.
Capacitatea de a iubi nu provine din repetatele promisiuni
ci din faptele pe care îţi propui să le faci.
22. Dragoste
Următorul fragment a fost adaptat de către Ian Pitt-Watson
din A Primer for Preachers:
„Unele lucruri şi persoane sunt uşor de iubit pentru că au în
ele însele valori care le face demne de iubit în mod natural
şi logic. Dar mai există şi un altfel de a iubi care nu caută
anumite valori în obiectul iubit, dimpotrivă, creează valori
în acesta. Un exemplu ar fi păpuşa de cârpe a lui Rosemary
Când cea mai mică dintre fiicele mele, Rosemary, a
împlinit trei anişori, cineva i-a dăruit o păpuşă de cârpe de
care a devenit nedespărţită în foarte scurt timp. Deşi toate
celelalte jucării aveau o valoare intrinsecă net superioară,
păpuşa de cârpe continua să fie cea mai iubită jucărie a lui
Rosemary.
În curând păpuşa de cârpe a început să devină din ce în ce
mai mult cârpe şi din ce în ce mai puţin păpuşă. A devenit
de asemenea, din ce în ce mai murdară. Cu cât încercai să o
cureţi cu atât mai uşor se destrăma. Dacă nu încercai să o
cureţi, ea continua să rămână murdară.
Nu mai rămânea altceva de făcut decât să aruncăm păpuşa
la gunoi. Toţi cei care ţineau la Rosemary ştiau foarte bine
că aşa ceva era de neconceput. Dacă o iubeai pe Rosemary,
trebuia să iubeşti şi păpuşa din cârpe – se “livrau”
împreună.”
“Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu şi urăşte pe
fratele sau pe sora sa atunci este un mincinos” (1 Ioan
4:20)
Dumnezeu spune: “Dacă mă iubeşti pe mine, vei iubi şi
păpuşile mele de cârpă, inclusiv pe aceea pe care o vezi în
oglindă atunci când te duci în fiecare dimineaţă la baie.”
Aceasta este cea din urmă şi cea mai mare poruncă.
23. Dragoste
Booker T. Washington s-a născut din părinţi sclavi.
Eliberat ulterior, a ajuns la conducerea institutului
Tuskegee şi a devenit lider în educaţie. Iată ce scrie el în
autobiografia sa:
Cel mai groaznic chin pe care eram obligat să-l îndur pe
timpul când eram încă un sclav era purtarea unei cămăşi de
in. Era un lucru foarte obişnuit în acea parte din Virginia în
care locuiam noi, să se folosească inul la ţeserea cămăşilor
pentru sclavi. Dar inul care se folosea pentru cămăşile
noastre era în mare parte, inul refuzat de ţesătorii, deci era
foarte ieftin dar şi foarte aspru.
Cu excepţia unei extracţii dentare cu greu îmi pot imagina
ceva asemănător în ceea ce priveşte suferinţa ca purtarea

unei cămăşi noi de in. Era ca şi cum aveam câteva
castane ţepoase sau sute de bolduri în contact direct cu
pielea dar nu aveam de ales. Alternativa însemna să
umblu în pielea goală.
Dar fratele meu, John, care este cu câţiva ani mai mare
ca mine, a făcut cel mai nobil gest de care am auzit. De
mai multe ori când am fost nevoit să port această
cămaşă, fratele meu făcea cu mine schimb de haine,
purtând-o el câteva zile, până când era “rodată”.
24. Dragoste
Rubel Shelly relatează următoarea întâmplare:
„Jason Tuskes era elev de onoare al liceului unde învăţa.
În vârstă de 17 ani el era foarte devotat familiei sale,
iubindu-şi mama, fratele mai mic şi tatăl său invalid. Era
un foarte bun înotător şi îi plăcea foarte mult să facă
scufundări în „lacurile” din peşteri.
Într-o marţi dimineaţă el a plecat de acasă pentru a
explora un izvor şi o peşteră subacvatică aproape de
locuinţa sa din centrul statului Florida. Nu avea de gând
să stea prea mult pentru că în aceeaşi seară familia sa
urma să sărbătorească în oraş aniversarea mamei.
Dar Jason s-a rătăcit în peşteră, înţepenindu-se într-un
gang subacvatic îngust. Dându-şi seama că nu se mai
putea mişca, îşi scoase tubul de oxigen care era alcătuit
dintr-un metal vopsit de culoare galbenă şi, folosindu-şi
cuţitul, scrise pe el un mesaj de adio pentru familia sa:
“Vă iubesc, mami, tati şi Cristi.” În curând a rămas fără
oxigen şi s-a înecat.”
Nu poţi ignora nici cum mesajele de adio – acele cuvinte
pe care cineva le-a spus în ultimele sale clipe de viaţă.
Ultimele cuvinte ale lui Dumnezeu către noi sunt săpate
pe o cruce romană. Ele nu sunt scrise cu galben ci cu
roşu-sângeriu. Mesajul lor ajunge până la noi şi sună la
fel: “Vă iubesc!”
25. Dragoste pentru vrăjmaşi
Martin Marty reia în revista Context, următoarea
ilustraţie publicată anterior în NewsLetter Eye of the
Needle:
Un pustnic medita într-o dimineaţă sub ramurile unui
copac uriaş, ale cărui rădăcini se întindeau pe malurile
unui râu. În timp ce medita a văzut că nivelul apei
crescuse, ameninţând să înece un scorpion prins în
rădăcinile copacului. Aşa că înaintă spre apă pentru a
salva scorpionul şi rămase uimit să vadă că ori de câte
ori întindea mâna ca să-l apuce, scorpionul încerca să-l
înţepe.
Un om care trecea prin preajmă a observat intenţia
pustnicului şi l-a întrebat: “Nu ştii că chestia aia este un
scorpion şi că scorpionii nu ştiu altceva decât să înţepe?”
Dar pustnicul răspunse: “Tot ce-i posibil, dar eu nu pot
decât să-l salvez. Trebuie oare să-mi schimb eu felul de
a fi pentru că un scorpion nu şi-l poate schimba pe al
său?”
26. Dragoste pentru vrăjmaşi
6
Stephen Olford relatează următoarele în The Grace of
Giving:
În timpul Revoluţiei Americane, locuia în Efrata,
Pennsylvania, un pastor baptist pe nume Peter Miller, care
era un bun prieten al lui George Washington.
În acelaşi oraş trăia şi un om pe nume Michael Wittman
care depunea toate eforturile pentru a-l umili pe Peter,
împotrivindu-i-se cu răutate în toate.
Într-o zi Wittman a fost arestat pentru trădare şi condamnat
la moarte. În aceste condiţii, Peter Miller a mers 70 de mile
pe jos până în Philadelphia pentru a cere graţierea
trădătorului.
“Nu, Peter!”, fu răspunsul generalului Washington, “Nu-l
pot elibera pe prietenul tău.”
“Prietenul meu!?”, exclamă bătrânul predicator. “Wittman
este cel mai înverşunat duşman pe care îl am.”
“Ce?”, strigă plin de uimire Washington, “Vrei să spui că
ai mers pe jos 70 de mile pentru a salva viaţa duşmanului
tău? Lucrurile se schimbă complet în cazul acesta. Iată, îl
voi graţia.”
Zis şi făcut. Cei doi oameni care mergeau acum pe drumul
spre Efrata nu mai erau duşmani ci prieteni.
27. Dragoste pentru vrăjmaşi
Joel C, Gerlach scrie în The Northwestern Lutheran:
„De fiecare dată când unul din cei opt copii ai lui Uwe
Holmer a încercat să se înscrie la vreo facultate în Berlinul
de Est, cererile lor au fost respinse de către Ministerul
Educaţiei. De obicei, motivul vreunei astfel de respingeri
nu este oferit, dar de data aceasta nu era prea greu de
ghicit.
Uwe Holmer, tată a opt copii, după cum s-a amintit mai
sus, era pastor luteran la Lobetal, o suburbie a Berlinului
de Est. Timp de 26 de ani portofoliul de Ministru al
Educaţiei a fost deţinut de Margot Honecker, soţia
premierului Germaniei de Est, Erich Honecker. Când, în
1990, Zidul Berlinului a căzut, Honecker şi soţia sa au fost
demişi din funcţie fără prea multe menajamente. Erich se
afla acum sub acuzaţia de a fi săvârşit crime împotriva
poporului în timpul mandatului său ca premier.
La sfârşitul lui ianuarie, familia Honecker a fost evacuată
din palatul lor luxos, localizat în cartierul Vandlitz, cartier
rezervat exclusiv vilelor exuberante ale membrilor de
partid. Dintr-o dată toţi prietenii i-au părăsit, rămânând fără
locuinţă şi surse de venit. Atât de mult lăudata compasiune
comunistă pentru oameni, dispăruse fără urmă chiar şi la
cei mai buni prieteni. Nimeni nu voia să aibă ceva de-a
face cu familia fostului premier.
În acest moment intră în scenă Uwe Holmer. Aducându-şi
aminte de cuvintele lui Isus: “Dacă te loveşte cineva peste
obrazul drept, întoarce-i-l şi pe cel stâng”, Holmer le-a
adresat invitaţia de a veni să locuiască împreună cu familia
lui la casa parohială a biserici din Lobeta.
Holems nu şi-a făcut speranţe cu privire la convertirea
celor doi de la ateism la o religie adevărată cu Isus Hristos.
Dar cel puţin, îşi plecau capetele unindu-se în rugăciune cu
întreaga familie. Nimeni nu ştie cum se va termina
minunatul exemplu de punere în practică a credinţei.”

28. Loialitate
Jack Robinson a fost primul om de culoare care a jucat
în Liga Profesionistă de Baseball. Însă mult timp după
ce a reuşit să spargă bariera rasială, Jack a avut de
înfruntat huiduielile publicului.
Într-o zi, când evolua pe propriul teren din Brooklyn,
Jack a făcut o greşeală şi imediat proprii săi fani au
început să-l ridiculizeze. Umilit, el a trebuit să îndure
stând în picioare la a doua bază, toate glumele nesărate
ale publicului.
În acel moment, stopperul, Reese zis “Piticul” s-a
apropiat de el şi punându-şi braţul pe umerii lui
Robinson s-a întors spre public. Nimeni nu a mai
îndrăznit să mai strige nimic. Robinson avea să afirme
ulterior că acel gest i-a salvat cariera.
29. Loialitate
Numărul din 31 decembrie, 1989 al ziarului Chiacago
Tribune, publica cele mai reuşite poze ale deceniului al
nouălea. Una dintre ele, făcută de Michael Fryer, înfăţişa
un pompier şi un paramedic ducând pe targă o victimă a
unui incendiu.
Incendiul care a avut loc în decembrie 1984 în Chicago,
părea un incendiu de rutină. Mai târziu pompierii aveau
să descopere în bucătăria unuia dintre apartamente,
corpurile unei mame cu cele ale celor cinci copii ai săi,
toţi cuibăriţi unul lângă altul.
Fryer declară că pompierii au emis ipoteza că mama s-ar
fi putut salva cu doi sau trei dintre copii dar nu s-a putut
decide pe care să-i ia. Aşa că a ales să aştepte cu toţii
sosirea pompierilor. Din păcate au murit cu toţii din
cauza inhalării de fum.”
Uneori trebuie să rămâi pur şi simplu lângă cei pe care îi
iubeşti.
30. Pofta trupului
Vedeta de radio, Paul Harvey relatează felul în care
eschimoşii vânează lupi. Ideea este sinistră, dar ne oferă
o imagine foarte impresionantă a naturii distrugătoare,
sinucigaşe a păcatului.
Pentru început, eschimoşul îşi cufundă lama cuţitului în
sânge, lăsând-o apoi în ger pentru a îngheţa. Lama este
acoperită cu tot mai multe straturi de sânge până când nu
se mai distinge de loc.
Apoi, el înfige cuţitul în zăpadă cu lama în sus. Mirosul
sângelui îl va conduce pe lup direct la sursă, iar când
lupul descoperă “prada”, începe să lingă sângele îngheţat
de pe lama de cuţit. Pentru că îi place gustul, lupul
începe să lingă din ce mai repede până când începe să se
vadă tăişul lamei. Noaptea cercului arctic îl surprinde pe
lupul respectiv lingând tot mai frenetic lama de cuţit.
Pofta sa de sânge devine atât de mare, încât el nu simte
că s-a tăiat la limbă în lama eliberată acum complet şi
nici faptul că setea sa de nestins este acum satisfăcută de
7
propriul său sânge. Apetitul său carnivor creşte din ce în ce
mai mult până când dimineaţa îl surprinde mort în zăpadă.
Ce înfiorătoare este ideea că oamenii pot fi devoraţi de
propria lor poftă păcătoasă.
31. Pofta trupului
Un film oarecare înfăţişează câţiva naufragiaţi într-o barcă
de salvare purtaţi încoace şi încolo de valurile oceanului.
Zile de-a rândul au rezistat sub soarele pârjolitor, până
când li s-au terminat rezervele de hrană şi apă proaspătă. În
curând au început să delireze din cauza setei.
Într-o noapte, în timp ce ceilalţi dormeau, unul dintre ei nu
a mai rezistat şi a luat câteva guri de apă din ocean, în
ciuda avertismentelor anterioare. Din nefericire pentru el, a
murit imediat.
Apa din ocean conţine o cantitate de sare de şapte ori mai
mare decât limita pe care o poate suporta în siguranţă
organismul uman. Deshidratarea survine ingerării apei,
pentru că rinichii au nevoie de mult mai multă apă pentru a
elimina surplusul de sare. Cu cât bei mai multă apă sărată,
cu atât ţi se face mai multă sete. În cele din urmă survine
moartea.
Pofta trupului ne face să devenim asemenea acestui om. Ni
se face sete de ceva care pare că este exact ceea ce ne
trebuie. De fapt nu ne dăm seama că este exact opusul
lucrului de care avem nevoie şi care, în final, ne va provoca
moartea.
32. Natura umană
O profesoară şi-a pierdut economiile de o viaţă fiind
înşelată în afaceri de către un şarlatan. După ce şi-a pierdut
investiţiile şi şi-a văzut visele spulberate, a apelat la Biroul
pentru Consultanţă în Afaceri.
“Nu înţeleg de ce nu aţi apelat la serviciile noastre din
capul locului?”, a întrebat funcţionarul. “Nu ştiaţi de
existenţa biroului nostru?”
“Ba da.”, răsună răspunsul trist al doamnei. “Am ştiut de la
bun început, dar nu am venit să vă întreb pentru că mi-era
teamă că o să-mi spuneţi să nu mă implic în afacere.”
Nebunia omului constă în faptul că deşi ştie unde ar putea
afla răspunsurile la problemele sale – în Cuvântul lui
Dumnezeu – nu se duce la sursă de teama a ceea ce va afla.
33. Căsătorie
O coadă pare să fie alcătuită din doar două şuviţe de păr.
Dar este imposibil să-ţi împleteşti părul în coadă, folosind
doar două şuviţe. Dacă încerci să le împleteşti, ele se vor
despleti imediat.
Iată un lucru minunat. Ceea ce pare a fi alcătuit doar din
două părţi, cere neapărat şi o a treia parte. Deşi nu se vede,
ce-a de-a treia şuviţă, le ţine legate pe cele două.
În acelaşi mod, prezenţa lui Dumnezeu în căminul creştin îi
ţine pe cei doi uniţi în dragoste.
34. Căsătorie

Pagina corespunzătoare a Zilei Îndrăgostiţilor din
devoţionalul On This Day, de Carl D. Windsor cuprinde
următoarea anecdotă:
„Chiar şi cele mai devotate cupluri trec prin momente
furtunoase din când în când. O bunicuţă, şi-a dezvăluit
cu ocazia celebrării nunţii de aur, secretul căsătoriei ei
lungi şi fericite. “Am hotărât în ziua nunţii să alcătuiesc
o listă cu zece dintre defectele soţului meu peste care voi
trece cu vederea pentru binele relaţiei noastre.”, zicea ea.
Unul dintre oaspeţi i-a cerut să dezvăluie şi câteva din
defectele care erau pe listă, însă bunica răspunse: “Drept
să spun, dragul meu, nu am făcut lista aia niciodată. Dar
de fiecare dată când soţul meu făcea ceva care mă
enerva la culme, îmi spuneam în sinea mea: “Ai noroc
că e pe listă!”
35. Materialism
Revista Fortune citează un comentariu aparţinând
milionarului H. Ross Perot:
“Băieţi, ţineţi minte! Dacă o să aveţi vreodată noroc cu
caru’ şi o să faceţi o grămadă de bani cu care să vă
cumpăraţi o groază de lucruri – cândva ceva se va strica.
Să zicem că aveţi cea mai mare şi luxoasă casă din lume
– aer condiţionat, piscină, tot ce vreţi. Ia gândiţi-vă la
toate pompele care se pot strica. Sau duceţi-vă în port,
unde sunt ancorate iahturile. Credeţi că zâmbeşte cineva
acolo? NU, şi vă spun eu de ce. Ba s-a stricat
generatorul, ba cuptorul cu microunde nu mai merge, şi
cine ştie câte şi mai câte. Fericirea nu stă în valoarea
lucrurilor pe care le posezi.”
36. Lucrarea de slujire
Numărul din septembrie 1985 al revistei Times-Reporter
din New Philadelphia, Ohio, descria un eveniment festiv
petrecut la bazinul municipal. Petrecerea care s-a ţinut în
jurul bazinului era dedicată primei veri care nu s-a soldat
cu nici un caz de înec în vreunul din bazinele publice din
New Orleans. Două sute de persoane s-au adunat cu acea
ocazie, inclusiv o sută de salvamari profesionişti.
După ce petrecerea s-a încheiat, cei patru salvamari
rămaşi să cureţe bazinul, au găsit pe fundul său corpul
unui bărbat, îmbrăcat la patru ace. Imediat au încercat
să-l resusciteze pe Jerome Mood, în vârstă de 31 de ani,
dar era deja prea târziu. Ironia a făcut ca el să se înece
înconjurat de salvamari care sărbătoreau primul sezon
plin de succes.
Mă întreb, câţi vizitatori şi străini plutesc printre noi
înecaţi în singurătate, durere, şi îndoială, în timp ce noi,
care i-am putea ajuta, nici măcar nu ne dăm seama de
lucrul acesta. Într-adevăr, noi creştinii, avem toate
motivele să sărbătorim, dar misiunea noastră este în
continuare, aşa cum sună cântarea, “să-i salvăm pe cei
care pier.” Cel mai adesea ei se află chiar lângă noi.
37. Lucrarea de slujire
8
Rusty Stevens, director de navigaţie în Virginia Beach,
povesteşte următoarea întâmplare:
„În timp ce trăgeam de zor la tunsul gazonului din faţa
casei, mă întrebam dacă voi fi în stare să termin până la
cină. Fiul meu de şase anişori, Mickey, se trezise din cauza
zgomotului, şi ieşind afară, s-a aşezat în faţa mea, apucând
mânerul maşinii de tuns iarbă fără să spună nimic. Dându-
mi seama că vrea să mă ajute, am încetat să mai împing.
Mergând încă puţin datorită inerţiei, în cele din urmă
maşina s-a oprit. Amuzat fiind în sinea mea de eforturile
sale, am rezistat ispitei de a spune: “Du-te de aici copile!
Îmi stai în drum.” În schimb am spus: “Lasă-mă să te ajut,
fiule.” M-am aplecat în faţă peste Mickey şi am început din
nou să împing mergând cu picioarele depărtate ca să nu mă
lovesc de el. Astfel tăierea gazonului şi-a reluat cursul, mai
încet şi mai puţin eficient de data aceasta, pentru că aveam
“ajutorul” lui Mickey.
Deodată, ochii mi s-au umplut de lacrimi pentru că mi-am
dat seama că exact în acelaşi fel Tatăl meu cel Ceresc îmi
îngăduie mie să-l “ajut” la strângerea secerişului. Îl vedeam
pe Dumnezeu în faţa ochilor mei căutându-i, salvându-i şi
transformându-i pe cei pierduţi, şi eu alături de el “ajutând”
cu mâinile mele slabe. El poate să facă lucrul de unul
singur, dar alege să nu o facă. În bunătatea Sa, EL alege să
se oprească pentru a-mi îngădui să colaborez cu el. De ce?
Totul pentru binele meu, pentru că vrea să am privilegiul
de a lucra cu el în salvarea de suflete.”
38. Misiune
Nu ştiu ce gânduri vă trezeşte auzirea cuvântului gras, dar
eu mă gândesc la un singur lucru. Acest cuvânt a devenit
aproape un cuvânt obscen în Statele Unite. Miliarde de
dolari sunt aruncate pe pilule de slăbit, cărţi cu reţete de
slăbit sau tot felul de aparate care să vă ajute să scăpaţi de
excesul de greutate. Până l-am întâlnit pe Dr. Paul Brand
nu auzisem pe nimeni care să folosească acest cuvânt cu o
conotaţie pozitivă.
“Grăsimea este ceva uimitor”, spune Dr. Brand care a
servit ca misionar în India unde a avut grijă de bolnavii de
lepră. “De fiecare dată când operez pe cineva, sunt
impresionat de straturile bogate de grăsime care se deschid
tremurând la intervenţia mea cu bisturiul. Celulele acestea
apără corpul de frig şi protejează organele interne de
dedesubt oferind în acelaşi timp o înfăţişare sănătoasă
generală.” Niciodată nu am privit grăsimea în felul acesta.
“Însă până acum nu v-am vorbit decât de beneficii
secundare”, continuă el. “Principala caracteristică este
aceea că straturile de grăsime acţionează ca un depozit în
care sunt ‘puse sub cheie’ valorile corpului uman.
Alergatul, lucrul la serviciu sau orice altă modalitate de a
consuma energie sunt posibile datorită acestor celule, care
acţionează pe post de celule bancher. Este uimitor să
observi coordonarea care există între celulele acestui tip de
ţesut!”
Dr. Brand aplică această analogie corpului lui Hristos.
Fiecare creştin dintr-o ţară destul de bogată cum ar fi
Statele Unite este perceput uneori ca o celulă a ţesutului

adipos. America are un patrimoniu bogat de resurse
spirituale. Provocarea pe care noi, trupul lui Hristos, o
avem de întâmpinat este să folosim cu înţelepciune
aceste resurse pentru tot restul corpului.”
39. Bani
A.W. Tozer ne reaminteşte în I Talk Back to the Devil:
“Adeseori, banii se interpun între noi şi Dumnezeu.
Odată, cineva spunea că folosind doar două monede de
zece cenţi poţi acoperi un întreg peisaj. Dacă te duci în
munţi şi pui aceste două monezi mici, în faţa ochilor,
munţii se vor afla încă acolo, dar nu vei putea fi în stare
să-i vezi.”
Nu e nevoie de prea mulţi bani, ca să ne depărtăm de
Dumnezeu. Dacă se află într-un loc potrivit, chiar şi o
mică sumă de bani ne poate obscura complet vederea.
40. Bani
Pentru mulţi oameni, banii sunt sinonimi cu ideea de
siguranţă, dar în 1 Tim. 6,9 Biblia afirmă că se poate
întâmpla chiar invers. Cu mai mulţi ani în urmă,
editorialistul Jim Bishop descria ce li se întâmplase
unora care câştigaseră la Loteria Naţională.
„Roa Grayson din Washington a câştigat dreptul pe
viaţă de a primi săptămânal 400 de dolari, şi de atunci se
ascunde în apartamentul ei, fiindu-i foarte teamă. Toată
lumea încerca să aibă ceva de beneficiat de pe urma ei.
“Oamenii sunt atât de răi,” afirma ea. “Vă doresc şi vouă
să câştigaţi la loterie ca să vedeţi cum este.”
O mare fericire s-a abătut asupra familiei McGuart din
New York atunci când au câştigat la Irish Sweeptakes.
Tatăl era instalator. Johnny era salahor în port, iar Tom
făcea şcoala la seral. Tatăl a împărţit milionul cu copiii
săi, toţi afirmând că banii nu le vor afecta nicicum
planurile pe care le aveau.
În nu mai târziu de un an milionul se evaporase. Nici
unul dintre membrii familiei nu mai vroia să aibă de-a
face cu ceilalţi. Johnny pierduse banii la cursele de cai,
iar Tom îi mâncase cu damele de companie. În ceea ce-i
priveşte pe părinţi, doamna McGuart se plângea că soţul
ei nu-i dăduse nici un sfanţ. În numai doi ani, toţi au
apărut în faţa justiţiei pentru neplata impozitelor pe
venit. “Banu-i ochiu’ dracului.”, zise mama , căci
amândoi băieţii se “luptau” din răsputeri să devină
alcoolici.
Toţi aceşti oameni s-au rugat şi au sperat că vor avea
bogăţii. Rugăciunile le-au fost ascultate. Dolaru’ i-a
nenorocit pe toţi.”
41. Bani
Atunci când mergem la doctor pentru controlul periodic,
de cele mai multe ori se întâmplă în felul următor:
medicul începe să ne consulte, apăsând, înţepând sau
folosind sonde şi întrebând de fiecare dată: “Doare? Dar
acum?”
9
Dacă se întâmplă să ţipi, poate fi vorba de una din cele
două variante de mai jos: sau medicul te-a apăsat prea tare
sau, ceea ce este mai probabil, ceva nu este în regulă acolo
şi medicul va zice: “Ar fi bine să mai facem nişte teste
pentru că nu ar fi trebuit să te doară.”
Exact acelaşi lucru se întâmplă cu reacţiile pe care unii
membrii le au – critici la adresa vorbitorului sau mesajului
- la predica pe care pastorul o ţine despre responsabilitatea
financiară. Ori pastorul este prea plin de zel ori ceva este în
neregulă cu membrii. În cazul acesta, pot spune: “Prieteni,
avem nevoie de ajutorul Marelui Medic pentru că n-ar
trebui să ne doară.”
42. Bani
William H. Cook, descrie în Succes, Motivation and the
Scripture, o întâlnire de afaceri care a avut loc în 1923
între marii magnaţi ai vremii. Ei controlau laolaltă sume
inimaginabile de bani şi ani la rândul mass-media a
trâmbiţat povestea vieţii lor de succes. În acea zi ei se
adunaseră la Chicago pentru a-şi sărbători succesul. În
cartea sa, Dr. Cook descrie ce li s-a întâmplat acestor
oameni în anii care au urmat.
„Charles Schwab, preşedintele celei mai mari companii
independentă a oţelului, şi-a trăit ultimii cinci ani din viaţă
numai din împrumuturi şi a murit fără nici un sfanţ.
Richard Whitney, preşedintele Bursei de pe Wall Street, s-
a bucurat de serviciile închisorii Sing Sing.
Albert Fall, fost membru al Guvernului, a fost eliberat din
închisoare pentru a putea muri în linişte acasă.
Jesse Livermore, marele Grangur de pe Wall Street s-a
sinucis.
Leon Fraser, preşedintele Băncii International Settlement,
s-a sinucis de asemenea.
Ivan Krueger, preşedintele celui mai mare consorţiu
internaţional al vremii, a avut aceeaşi soartă.
Succesul pe care-l sărbătoriseră s-a dovedit a fi iluzoriu.”
43. Moralitate
În Men At Work, George Will scrie:
„Arbitrii de baseball sunt de neclintit în hotărârile lor şi
exacţi ca nişte computere. Ei sunt nişte maşini de făcut
dreptate. La un meci, atunci când arbitrul Babe Pinelli a zis
că o minge aruncată de Babe Ruth a fost în out, Ruth a
apelat la argumentul majorităţii. Ca majoritatea celor care
se folosesc de acest argument, Ruth a confundat cantitatea
cu dreptatea. “Sunt peste 40000 de oameni aici care spun
că ultima minge a fost în teren, cap sec.”
În spiritul calm al lui John Marshall, Pinelli a răspuns:
“Poate, dar numai ce spun eu are autoritate.”
Creştinii sunt supuşi adeseori aceluiaşi tip de tensiune când
Legii morale a lui Dumnezeu i se răspunde cu argumentul
majorităţii. Creştinii ştiu însă că, în cele din urmă, contează
doar ce spune Marele Arbitru al întregii umanităţi.
44. Mame

Următoarele afirmaţii sunt cuprinse în cartea lui John
Killinger, Lost in Wonder, Love and Praise:
„Cred în Isus Hristos, Fiul Dumnezeului celui Viu, care
a fost prin făgăduinţa făcută unei fecioare pe nume
Maria.
Cred în dragostea cu care Maria l-a învelit pe Fiul său,
dragoste care a determinat-o să-l ajute în lucrarea Sa şi
să fie alături de El când murea pe cruce.
Cred în dragostea tuturor mamelor, şi în importanţa ei
pentru destinele copiilor cărora le-au dat viaţă.
Este mai tare ca oţelul şi mai dulce ca zorii, mai mlădios
decât un puiet de pe dealurile întinse.
Închide rănile, topeşte dezamăgirile şi-l ajută pe cel mai
neînzestrat dintre copii să poată stat drept în faţa
încercărilor din viaţă.
Cred că această dragoste, chiar la maximul ei, nu este
decât o umbră a dragostei lui Dumnezeu, o reflexie alb-
negru a lucrurilor pe care le putem aştepta de la El, atât
în viaţa aceasta cât şi în cea viitoare.
Şi mai cred că una dintre cele mai minunate privelişti pe
acest pământ este mama care îşi slobozeşte dragostea
spre copiii ei, aducând binecuvântare asupra lumii prin
duioşia atingerilor ei şi prin lacrimile ei de bucurie.”
45. Motivaţii
O doamnă deschise uşa apartamentului său şi fu
surprinsă să vadă un om destul de trist.
“Îmi cer iertare că vă deranjez”, spuse omul, “încerc să
strâng fonduri pentru o familie năpăstuită din cartier.
Tatăl a fost dat afară din serviciu, copiii mor de foame,
şi în curând li se vor tăia apa, căldura şi curentul, şi ceea
ce este cel mai rău, vor fi daţi afară din apartament dacă
nu vor plăti chiria până în după-amiaza aceasta.”
“Mă bucur să vă ajut”, spuse doamna profund
impresionată. “Însă, cine sunteţi dumneavoastră.”
“Sunt proprietarul”, spuse el.
46. Nevoi
Stephen W. Sorenson scrie în Discipleship Journal:
„Suferind timp de doi ani de tendinţă acută la
încheieturile ambelor mâini, nu puteam să fac nici cele
mai uşoare mişcări, cum ar fi să-mi ţin fiica de doi
anişori în braţe, să ridic un buştean şi nici măcar să
desfac o sticlă. Şi ca tacâmul să fie complet, boala a
survenit exact în momentul când, ajutaţi de familie şi
prieteni, ne apucaserăm să facem renovări majore la
casă. Neputând nici măcar să ţin ciocanul, mă întrebam
dacă voi putea vreodată să-mi recapăt controlul complet
asupra mâinilor.
Dar munca a continuat. Într-o seară furtunoasă, am
reuşit, cu ajutorul unor prieteni creştini şi al unui
muzician bătrân pe nume Willie – cadru militar
pensionat – să instalăm o fereastră la etajul al doilea.
După aceea, am rostit o scurtă rugăciune înainte de a ne
aşeza cu toţii la masă. Willie asculta cu atenţie şi
observa modul în care noi ne comportam. Când, într-un
10
sfârşit, a venit timpul plecării, el a afirmat: “N-am mai
văzut oameni care să se ajute în felul acesta până acum!”
“Aşa se face la noi.”, i-am răspuns.
Willie s-a întors la noi şi în ziua următoare şi în toate
celelalte. Pe lângă faptul că ne-a ajutat la tăierea copacilor
uscaţi, lui Willie îi plăcea pur şi simplu să petreacă timpul
cu noi. Ştiam că înţelege durerea pe care o simţeam şi că
aveam nevoie de ajutor. Am descoperit şi de ce, într-o
după-amiază în timp ce ne plimbam prin pădure.
Viaţa lui Willie a fost dedicată ani de-a rândul muzicii, dar
o boală de urechi a avut efecte devastatoare asupra auzului
său, privându-l complet de posibilitatea de a mai asculta
muzică. Astfel că handicapul meu nu l-a îndepărtat pe
Willie, ci din contră ne-a adus mai aproape pentru că
stabilea o punte între noi. În cele din urmă, înainte ca să se
termine lucrul la casă şi Willie să plece, el a devenit
creştin.
Dacă stau să mă gândesc bine, nu cred că mi-aş fi făcut
timp să stau cu Willie dacă nu aş fi avut această problemă
cu încheieturile mâinilor. Probabil că mi-aş fi petrecut
majoritatea timpului bătând cuie sau tăind cu drujba. Acum
“tot” ceea ce am putut să fac, a fost să ascult şi să vorbesc.
Dar pentru Dumnezeu acest lucru era de ajuns.”
47. Neglijenţă
Adeseori noi nu luăm în considerare efectul gradat şi
cumulativ al păcatului asupra vieţii noastre.
În 1984, o femeie de serviciu din Saint Louis a observat
câteva albine care bâzâiau în jurul podului casei sale. Nu
le-a băgat în seamă de vreme ce arau doar “câteva” albine.
În ciuda faptului că albinele au tot intrat şi ieşit pe gura de
aerisire a podului, femeia nu a găsit vreun motiv de
îngrijorare. Fără să-şi dea seama în pod s-a format o
întreagă colonie de albine.
Întreg podul a fost transformat într-un stup uriaş, şi în final
tavanul unuia dintre dormitoarele de la etajul al doilea a
cedat sub greutatea sutelor de kilograme de miere şi a
miilor de albine înfuriate. Deşi a reuşit să supravieţuiască
rănilor destul de grave, femeia nu a fost în stare să repare
daunele cauzate de neglijenţa ei monoton crescătoare.
48. O viaţă nouă
Noua noastră rulotă ne-a dat posibilitatea de a avea o
adevărată casă pe roţi cu toate avantajele ei. Dacă-ţi plac
drumeţiile, nu vei mai avea de furcă de acum încolo cu
sacul de dormit, cu focul în aer liber la care să-ţi faci
mâncare sau cu apa pe care trebuie să o iei direct de la
izvor. Casa aceasta complet echipată poate fi parcată pe
ciment în mijlocul unor pini, şi conectându-te la reţeaua de
apă curentă, de canalizare şi de curent electric totul va fi ca
acasă. Poţi chiar să ataşezi o antenă de satelit deasupra.
Adio murdărie, hainele nu vor mai mirosi a fum şi nimeni
nu va mai face pe cărăuşul până la pârâu. Acum poţi merge
în drumeţie fără să mai fie nevoie să mai ieşi din casă.
Astfel, oamenii îşi cumpără asemenea rulote pentru a vedea
alte meleaguri şi pentru a vizita lumea. Şi totuşi fiecare îşi
ticseşte rulota cu aceleaşi lucruri pe care le are şi acasă, şi

nu se schimbă nimic. Locul în care vor parca va fi nou,
vor vedea alte peisaje de la fereastră, dar acestea vor
trece neobservate pentru că şi-au cărat toate lucrurile cu
ei.
Aventura vieţii celei noi cu Hristos începe de abia atunci
când renunţăm la modele confortabile ale vechii noastre
vieţi.
49. Îngrijire
În mod normal, pacienţii care suferă un transplant de
organe sunt transferaţi imediat la secţia de terapie
intensivă. Chiar dacă operaţia a reuşit şi starea lor este
stabilă, sunt în continuare consideraţi ca având o stare
critică. Ei vor fi menţinuţi sub observaţie 24 de ore din
24 până când vor fi destul de rezistenţi pentru a fi
transferaţi de la terapie intensivă.
Cei noi în Hristos au suferit o complexă operaţie de
transplant pentru că au primit o inimă nouă. Ei au nevoie
de o îngrijire şi susţinere foarte minuţioasă pentru a
putea trece cu bine de starea critică. Întotdeauna,
convertirea diferitelor persoane a fost un motiv de
bucurie, dar nu trebuie să uităm că, deşi pare stabilă,
starea lor este critică în continuare.
50. Ascultare
Regele bavarez al secolului al XI-lea, Henry al III-lea, se
plictisise la un moment dat de viaţa de la curte şi de
stresul responsabilităţilor, aşa că s-a adresat stareţului
Richard de la o mănăstire din preajmă, cerând să fie
acceptat în rândul monahilor pentru a-şi duce restul
vieţii în meditaţie.
“Maiestatea voastră, “ spuse stareţul, “Ştiţi că aici ceea
ce se cere mai mult decât orice este ascultarea? Nu cred
că vă va fi foarte uşor, având în vedere că Maiestatea
Voastră este rege.”
“Înţeleg, “ răspunse Henry, “şi vă voi fi ascultător pentru
tot restul vieţii, pentru că ştiu că şi dumneavoastră vă
supuneţi lui Hristos.”
“Atunci, daţi-mi voie să vă spun ce trebuie să faceţi.”,
spuse stareţul Richard. “Întoarceţi-vă la palat şi slujiţi cu
credinţă în locul în care v-a desemnat Dumnezeu.”
Pe patul de moarte, regele a spus: “Am învăţat să
cârmuiesc prin supunere.”
Atunci când ni se cam face lehamite de responsabilităţile
şi slujbele pe care le avem, să ne aducem aminte că
Dumnezeu ne-a pus pe fiecare într-un loc anume şi ne-a
chemat să fim cel mai bun contabil, învăţător, părinte
sau orice altceva. Hristos vrea ca noi să fim credincioşi
în lucrul nostru. Când va veni el, vom împărăţi împreună
cu el.
51. Avertisment
11
În iulie 1976, comandourile israeliene au făcut o incursiune
în aeroportul din Entebbe, Uganda eliberând 103 ostatici
evrei. În mai puţin de 15 minute soldaţii i-au ucis pe toţi
cei şapte terorişti, eliberându-i pe ostatici.
În ciuda succesului operaţiunii, trei dintre ostatici au fost
ucişi în timpul atacului. Când comandourile au intrat în
aeroport, ei au strigat în limba ivrit: “Jos! Toată lumea la
pământ!” Ostaticii, fiind evrei, au înţeles mesajul şi s-au
aruncat la pământ dar membrii trupei de gherilă au rămas
în picioare, neînţelegând strigătul de avertisment. Cu mare
rapiditate, soldaţii i-au împuşcat pe cei care rămăseseră în
picioare.
Dar doi dintre ostatici au ezitat în momentul strigătului –
poate din curiozitatea de a vedea ce se întâmplă – şi au fost
doborâţi. Culmea ironiei, cel de-al treilea stătea jos în
momentul anterior incursiunii, dar s-a ridicat când au întrat
soldaţii, şi gloanţele care erau destinate răpitorilor l-au
atins şi pe el. Dacă ei ar fi luat seama la avertismentul
soldaţilor, ar fi fost şi ei eliberaţi împreună cu ceilalţi.
Toţi avem acces la mântuire, dar trebuie să luăm seama la
apelul de a ne pocăi şi supune lui ca Domn. În caz contrar
vom suferi pedeapsa care fusese prevăzută doar pentru
duşmani.
52. Dăruire
Regele Frederick William al-III-lea al Prusiei a întâmpinat
o mare problemă în timpul domniei sale. Războaiele
fuseseră foarte costisitoare, şi acum duceau lipsă de fonduri
pentru repunerea ţării pe picioare. El nu vroia să-şi
dezamăgească poporul, iar soluţia capitulării ieşea din
discuţie.
După îndelungi consfătuiri, a decis să facă un apel la toate
femeile Prusiei, cerându-le să înmâneze celor în cauză
bijuteriile de aur şi argint pe care le deţineau pentru a fi
topite pentru ţară. Pentru fiecare donaţie, regele a decis să
ofere o medalie de bronz sau fier ca un simbol al
recunoştinţei imperiale. Pe fiecare decoraţie stătea scris:
“Am schimbat aurul pe fier, 1813.”
Reacţia a fost peste aşteptări. Ba mai mult, aceste femei au
preţuit mai mult medaliile primite de la rege, decât
bijuteriile pe care le avuseseră înainte. Motivul nu este
greu de ghicit. Medaliile erau dovada că ele făcuseră
sacrificii pentru rege. A purta bijuterii nu mai era la modă
şi astfel a fost stabilit Ordinul Crucii de Fier. Membrii lui
nu mai purtau decât – aşa cum o indică şi numele – o cruce
de fier.
Atunci când creştinii vin la Hristos ei dau la schimb toate
“ornamentele” vieţii lor celei vechi pentru “o cruce”.
53. Părinţi
Joy David scrie în Smoke on the Mountains:
„Trăia odată un om bătrân. Mâinile îi tremurau ori de câte
ori mânca, zdrăngănind tacâmurile de farfurie şi de foarte
multe ori nu reuşea să introducă lingura în gură, pătând
astfel faţa de masă. Neputând să locuiască singur, stătea cu
fiul său care era însurat, însă nora lui nu era prea încântată
de acest lucru.

“NU mai suport!”, zicea ea. “Atentează la dreptul meu la
fericire.” Aşa că au decis ca de atunci încolo să-i dea de
mâncare într-un colţ al bucătăriei, unde au pus un
scăunel pe care să se aşeze, când va mânca din
castronaşul de lut pe care i-l pregătiseră. La fiecare
masă, bătrânelul mânca în acest colţişor uitându-se cu
nostalgie la masa din mijlocul bucătăriei.
Dar într-o zi, se pare că mâinile i-au tremurat puţin mai
mult şi a scăpat castronul din mână, spărgându-l.
“Dacă eşti un porc,” zise nora, “atunci trebuie să
mănânci ca un porc.” Aşa că i-au pregătit o troacă din
lemn şi i-au dat să mănânce din ea.
Aceşti oameni aveau un băieţel de patru ani pe care îl
iubeau foarte mult. Într-o seară tatăl l-a observat pe
micuţ concentrându-se foarte mult asupra unei
grămăjoare de lemne şi l-a întrebat ce vroia să facă cu
ele.
“Vreau să vă fac o troacă ţie şi lui mami,” zise el,
zâmbind inocent şi căutând un semn de aprobare pe faţa
tatălui său, „ca să va dau de mâncare când o să mă fac
mare.”
Pentru un moment, omul şi soţia sa se uitară unul la
celălalt nefiind în stare să spună nimic. Apoi, cu lacrimi
în ochi, s-au îndreptat spre colţul în care mânca bătrânul
şi l-au condus din nou la masă. I-au pus un scaun
confortabil şi i-au dat tacâmuri adevărate şi nimeni de
atunci încolo nu l-a mai dojenit dacă zdrăngănea sau
spărgea ceva.”
Această poveste cu tâlc, preluată de la Fraţii Grimm,
prezintă vremile de demult într-un mod foarte viu. Dar
este nevoie de astfel de ilustraţii cu ”gust amar” pentru a
sublinia importanţa poruncii a cincea: „cinsteşte pe tatăl
tău şi pe mama ta” ca să nu te trateze copiii tăi cu lipsă
de respect. Cu alte cuvinte, o societate care distruge
familia se distruge singură.
54. Răbdare
O veche legendă evreiască povesteşte cum, Avraam
stând într-o seară în faţa cortului său, a văzut venind
spre el un bătrân istovit deopotrivă de ani şi de călătorie.
Avraam s-a sculat, l-a salutat şi l-a invitat să intre
înăuntru. Apoi i-a spălat picioarele şi i-a dat mâncare şi
băutură.
Fără să spună nici o rugăciune sau să ceară vreo
binecuvântare, omul a început să mănânce. Atunci,
Avraam l-a întrebat: ”Tu nu te închini lui Dumnezeu?”
Călătorul răspunse: “Eu nu am alt Dumnezeu în afară de
foc”.
Avraam, înverşunându-se, l-a apucat pe bătrân de umeri
şi l-a aruncat afară, în frigul nopţii.
După ce plecă bătrânul, Dumnezeu se adresă lui Avraam
întrebându-l unde este străinul, iar Avraam răspunse: ”L-
am dat afară, pentru că nu ţi se închina.”
“Deşi Mi-a necinstit numele timp de optzeci de ani,”
răspunse Dumnezeu, “am fost îngăduitor cu el. Tu nu l-
ai putut suporta măcar o noapte?”
56. Răbdare
12
Un pilot de şalupe de mare viteză care supravieţuise unui
accident, descria cu câţiva ani în urmă, ceea ce se
întâmplase cu ocazia nefericitului eveniment. Rulând
aproape de viteza maximă, la un moment dat, şalupa a
făcut un mic viraj, lovind un val într-un unghi foarte
periculos. Din cauza forţelor combinate ale inerţiei sale şi
ale impactului cu valul, şalupa a zburat efectiv, învârtindu-
se nebuneşte. Aruncat de pe scaun, el a fost propulsat în
apă atât de adânc, încât, în primă instanţă nu şi-a putut da
seama în ce direcţie se află suprafaţa. A trebuit să aştepte
câteva clipe, pentru a i se activa sistemul de siguranţă al
vestei de salvare, care a început să-l tragă în sus. De abia
după ce a descoperit unde este “sus”, a putut şi el să înoate
pentru a se salva.
Uneori şi noi suntem înconjuraţi de prea multe posibilităţi
confuze, scufundaţi prea adânc în problemele noastre
pentru a şti unde este “sus”. Şi noi putem, în astfel de
cazuri, să aşteptăm ca Dumnezeu să ne tragă în direcţia cea
bună. Alţi creştini, Scriptura sau călăuzirea directă din
partea Duhului Sfânt pot fi asimilate cu vesta de salvare,
dar adevărata salvare este recunoaşterea dependenţei totale
de Dumnezeu şi încrederea în El.
57. Perseverenţă
John Killinger preia următoarea povestire despre vremurile
marilor ferme de vite din vest, din Atlantic Monthly:
„Uneori, un măgar şi un armăsar sălbatic erau înhămaţi
împreună. Cu mişcări violente, cabrându-se brusc, celor
doi li se dădea drumul în deşert şi nu erau cu nimic mai
prejos decât doi marinari beţivi, sau decât Stan şi Bran. Cei
doi dispăreau la orizont, în tot acest timp armăsarul
trăgându-l după el şi aruncându-l încoace şi încolo ca pe o
bucată de cârpă. Preţ de câteva zile nu mai auzea nimeni de
ei, dar în cele din urmă se întorceau. Primul era măgarul,
care întorcându-se la trap, îl trăgea pe armăsarul, foarte
supus de acum, după el. Undeva la capătul lumii, armăsarul
obosise să tot încerce să scape de măgar şi în acel moment,
măgarul lua conducerea, el fiind şeful acum.”
La fel se întâmplă şi cu cei care vor să apuce Împărăţia
Cerurilor. Nu cei neliniştiţi devin învingători, ci doar cei
hotărâţi; nu cei care ale căror eforturi mai mult se văd decât
se simt, ci doar cei dedicaţi.
58. Perseverenţă
Pe 6 martie, 1987, Eamon Coughlan, irlandezul deţinător al
recordului mondial la proba de 1500 de metri, alerga în
cursele de calificare la Campionatul Mondial de Atletism
Pe Teren Acoperit de la Indianapolis. Cu doar două ture şi
jumătate înainte de final, s-a împiedicat şi a căzut. Cu toate
acestea s-a ridicat şi cu un efort uriaş a reuşit să-i ajungă pe
cei din frunte, aflându-se pe locul al treilea cu douăzeci de
metri înainte de final – destul cât să-i permită calificarea în
finală.
Uitându-se înapoi spre partea de interior a pistei, Eamon a
văzut că nu-l urma nimeni, aşa că a lăsat-o mai moale. Dar
un alt alergător, trăgând tare pe exterior a reuşit să-l
depăşească cu doar un metru înainte de terminarea cursei,

eliminâdu-l astfel din finală. Tot efortul său de a-i
ajunge din urmă, n-a mai fost de folos pentru că
irlandezul a pierdut din vedere linia de la capătul cursei.
Este atât de ispititor să laşi garda jos atunci când pare că
lucrurile merg bine în jurul tău. Dar în cursa vieţii, vom
învinge numai dacă vom avea ochii bine aţintiţi spre
ţinta – Isus Hristos.
59. Perspective
În limba Lisu ce se vorbeşte în nordul Burmei, Biblia a
fost tradusă de către Fraiser de Lisuland. După ce a
terminat, a plecat, lăsând unui tânăr sarcina de a-i învăţa
să citească.
Când s-a întors, la şase luni după aceea, l-a găsit pe
tânărul profesor stând în jurul unei mese împreună cu
alţi trei studenţi, şi având Biblia deschisă în faţa sa.
Biblia era lăsată în acelaşi loc, indiferent de cine citea.
Studentul din stânga citea astfel dintr-o parte, studentul
din dreapta la fel, iar cel de-al treilea, care stătea de
cealaltă partea a mesei, în faţa profesorului citea invers.
Pentru că ei nu şi-au schimbat niciodată locurile, fiecare
din ei învăţase să citească în felul propriu şi ei aveau
impresia că aşa stăteau lucrurile în mod normal.
Şi noi putem păţi acelaşi lucru. Atunci când percepem
un lucru dintr-o singură perspectivă, putem avea
impresia că este singura perspectivă. În cazuri ca acestea
este benefic să-ţi schimbi locul pentru putea avea şi o
altă perspectivă a aceluiaşi adevăr.
60. Plăcere
Dr. George Sweeting scria în Special Sermon for Special
Days:
„În urmă cu câţiva ani, am vizitat Cascada Niagara
împreună cu familia mea. Pentru că era primăvară, pe
apă se mai zăreau încă bucăţi de gheaţă. Uitându-mă la
blocurile de gheaţă destul de mari care pluteau pe apă,
am văzut că în unele dintre ele se vedeau corpurile
moarte ale unor peşti. O mulţime de pescăruşi se lăsau
pe aceste bucăţi de gheaţă încercând să mănânce peştele
dinăuntru. Când ajungeau la marginea cascadei, îşi
deschideau aripile şi zburau. La un moment dat, am
surprins un pescăruş care se pare că amâna desprinderea
sa de pe gheaţă, fiind parcă nesigur. Înfulecând la unul
dintre peştii îngheţaţi acolo, pescăruşul ajunse împreună
cu gheaţa pe marginea cascadei, şi încercă să zboare.
Dădu cu putere din aripi de mai multe ori, ba chiar reuşi
să ridice blocul de gheaţă din apă pentru puţin timp.
Atunci am zis că a putut să scape. Dar el întârziase prea
mult, şi în tot acest timp ghearele sale fuseseră blocate
de îngheţ. Greutatea gheţii era prea mare, trăgându-l
după ea în abis.”
Cele mai mari atracţii ale acestei lumi devin letale dacă
le acordăm o prea mare atenţie. Dacă nu vom fi în stare
să renunţăm la ele ne vor duce la ruină. La urmă
Sweeting conchise: “Oh! Pericolul amânării!”
13
61. Putere
Într-o paradă de anul nou la Turnirului Trandafirilor,
motorul unuia dintre cele mai frumoase vehicule tuşi de
câteva ori şi apoi se opri. Rămăsese fără benzină. Întreaga
paradă a fost oprită din cauza acestui incident, până când
cineva a adus o canistră de benzină.
Ironia era faptul că vehiculul era deţinut de Compania
Standard Oil. Deşi este o companie de petrol, carul a rămas
fără benzină.
Adeseori creştinii îşi neglijează “întreţinerea spirituală”, şi
deşi sunt “îmbrăcaţi cu autoritate” (Luca 24:49) rămân fără
benzină.
62. Putere
Herbert Jackson povestea la un curs de misionarism cum,
prima dată când a plecat ca misionar, maşina care i-a fost
repartizată era una care avea nevoie să fie împinsă ca să
pornească.
Chibzuind acest lucru, el a venit în cele din urmă cu un
plan. S-a dus la şcoala din apropierea casei sale şi a cerut
permisiunea să ducă câţiva copii, cu condiţia ca aceştia să-l
ajute la împinsul maşinii. De fiecare dată când trebuia să
parcheze maşina, o lăsa fie pe un deal sau o colină, fie o
lăsa cu motorul mergând. Astfel el şi-a urmat ingenioasa
idee timp de doi ani.
Din cauza unei boli, familia Jackson a fost forţată să plece
şi un nou misionar a sosit la staţiune. Cu mare satisfacţie,
Herbert a început să-i explice noului misionar ingeniosul
său plan de a face maşina să meargă, când acesta, uitându-
se sub capotă, nu-l lăsă să termine, întrerupându-l: “Dr.
Jackson, cred că singura problemă cu maşina
dumneavoastră este cablul acesta slăbit.” Înşurubându-l
puţin, noul misionar se urcă în maşină, şi învârtind cheia în
contact, reuşi să pornească motorul, spre marea mirare a
doctorului Jackson.
Timp de doi ani, acest inconvenient minor devenise
aproape rutină. Maşina avea putere, dar o legătură slabă l-a
împiedicat pe misionar să folosească această putere în mod
corespunzător.
J. B. Phillips parafrazează versetul din Efeseni 1:19-20:
“Cât de uimitoare este puterea de care putem dispune noi,
cei care ne încredem în Dumnezeu.” Putem avea toată
puterea şi viaţa de la Dumnezeu, dacă suntem strâns legaţi
de El.”
63. Rugăciune
Serviciul de urgenţă 911 este o adevărată capodoperă în
domeniul intervenţiilor. Nu trebuie decât să formezi
numărul şi aproape instantaneu îţi va răspunde cineva din
centrală. Acea persoană are în faţa ei un ecran pe care vor
fi afişate numărul de telefon, adresa de la care se sună şi
numele proprietarului pe care este înregistrat numărul de
telefon. În acelaşi timp sunt gata de intervenţie poliţia,
serviciul de pompieri şi paramedici.
Cel care sună s-ar putea să nu fie în stare să spună exact
care este problema. Spre exemplu, să presupunem că un

domn suferă un atac de cord şi soţia lui sună la 911, dar,
fiind într-o stare de şoc, singurele sunete pe care le poate
scoate sunt doar nişte ţipete disperate. Dar pentru
dispecer, acest lucru este de ajuns. El nu trebuie să ştie
exact ce s-a întâmplat, pentru că ştie adresa de la care s-a
sunat. Ajutoarele sunt deja pe drum.
Uneori trecem prin momente de disperare şi durere când
tot ceea ce putem să facem este să formăm rugăciuni de
tipul 911. Uneori suntem cuprinşi de isterie iar alteori
nici nu ştim prea bine ce cuvinte pronunţăm. Dar,
Dumnezeu aude. El ştie cine suntem şi ştie şi
circumstanţele în care ne aflăm. Ajutoarele sunt pe
drum, pentru că Dumnezeu a început deja să aloce
remediul.
64. Predicare
Într-un număr recent al revistei Glass Window, unul
dintre colaboratori reaminteşte faptul că The British
Weekley publicase cu ceva timp în urmă această
scrisoare foarte caustică.
„Domnule Redactor,
Se pare că pastorii au o părere foarte bună despre
importanţa predicilor lor şi în consecinţă alocă pregătirii
unei astfel de predici o mare parte din timpul lor. De
treizeci de ani de când particip cu regularitate la
serviciile bisericii am auzit probabil peste 3000 de
predici. Consternat, constat acum că nu-mi mai aduc
aminte nici una din aceste predici, şi-mi pun întrebarea
dacă nu cumva pastorii ar putea să-şi organizeze timpul
într-un mod mult mai eficient.”
Câteva săptămâni în şir tot felul de oameni au trimis
răspunsuri la redacţie, până când acest val de reacţii a
fost stopat de următoarea scrisoare:
„Domnule Redactor,
Sunt căsătorit de treizeci de ani. În tot acest timp am
mâncat 32850 de mese – cea mai mare parte din ele
gătite de soţia mea – dar, consternat constat acum că nu-
mi mai pot aduce aminte meniul nici unei mese. Şi
totuşi, am vaga impresie că aş fi murit de mult de foame
dacă nu aş fi mâncat.”
65. Mândria
Mândria este o păpădie a sufletului. Rădăcinile ei se
înfig adânc şi numai o mică parte rămasă încolţeşte din
nou. Seminţele ei pot încolţi în cele mai mici crăpături.
Apoi înfloreşte în pământ fertil. Pericolul mândriei este
că se hrăneşte cu bunătate.
66. Priorităţi
Marele producător de filme de animaţie, Walt Disney,
nu accepta ca vreo scenă să intervină în ritmul normal al
14
întregii povestiri. Ward Kimball, unul dintre desenatorii
care au lucrat la Albă ca Zăpada, povesteşte că lucraseră
240 de zile la o scenă de patru minute şi jumătate în care
piticii făceau vraişte bucătăria, intenţionând de fapt să
gătească o supă pentru Albă ca Zăpada. Disney a apreciat
scena pentru amuzamentul ei, dar pentru că se interpunea
în cursul normal al evenimentelor, a decis să o scoată.
Dacă am vedea filmul vieţii noastre, am putea noi spune
oare că aceasta este cea mai bună producţie posibilă? O
mare parte din reuşită depinde de disponibilitatea de a
elimina lucrurile “bune” pentru a face loc lucrurilor mari
pe care Dumnezeu vrea să le facă prin noi.
67. Priorităţi
Ben Paterson scrie în The Great Essentials:
„Am formulat o ipoteză despre vârsta senectuţii. Atunci
când roşi de vreme încheieturile vor rugini, pielea se va
încreţi, capilarele se vor astupa sau rigidiza din noi nu va
rămâne decât esenţa firii noastre construită de-a lungul
unei întregi existenţe.
Să ilustrăm aceasta prin 2 exemple.
Exponatul numărul unu: un unchi îndepărtat. De-a lungul
vieţii sale nu a căutat altceva decât să găsească noi metode
de a face bani. Toată bătrâneţea şi-a petrecut-o lăudându-se
cu banii pe care i-a făcut. Când timpul nu a mai lăsat decât
esenţa firii lui, tot ceea ce se putea vedea era decât o
lăcomie brută, cultivată în o mie de feluri în anii tinereţii
sale.
Exponatul numărul doi: bunica soţiei mele. Ea era deja
senilă de câţiva ani. A murit la o vârstă de peste optzeci de
ani. Despre ce vorbea tot timpul această femeie? Cel mai
bun exemplu la care mă pot gândi este reacţia ei, atunci
când spunea rugăciunea de seară la masă. Cu un zâmbet de
încântare şi cu lacrimi în ochii ei mici care aveau privirea
aţintită spre cer, bătrânica îi prindea de mână pe cei de
lângă ea, şi în cuvinte poate neînţelese din cauza
tremuratului bărbiei, revărsa dragostea pe care o simţea
pentru Hristos în inima ei. Aceasta era Edna redusă la
esenţe. Îl iubea pe Isus şi iubea oamenii. Nu-şi mai aducea
aminte numele noastre, dar ori de câte ori era lângă noi, nu
se putea abţine să nu ne bată pe umăr într-un gest de pură
afectivitate.
Din eroziunea timpului, Edna nu mai rămăsese decât cu
Dragoste: pentru Dumnezeu şi pentru oameni.”
68. Priorităţi
Într-o zi de vară, când erau aproape 45 de grade la umbră,
o mămică din San Antonio, şi-a încuiat din greşeală, fetiţa
de zece ani în maşina parcată în curte. Înnebunite, mama şi
mătuşa fetei alergau în jurul maşinii, în timp ce un vecin
încerca să deschidă uşa cu un umeraş, dar fetiţa se înroşise
şi începuse să facă spume la colţurile gurii.
Deja situaţia devenise critică – de viaţă şi moarte – când
Fred Arriola, un şofer care lucra în demolări, a trecut pe
acolo. Luând repede un ciocan, sparse geamul din spate,
eliberând astfel fetiţa.

Oare a fost considerat un erou? “Doamna s-a supărat pe
mine pentru că i-am spart luneta de la maşină.”, spuse
Fred. “Dar, ce era oare mai important, geamul de la
maşină, sau viaţa fetiţei?”
Cele mai frecvente întrebări de genul acesta nu presupun
alegerea între ceva important şi ceva nesemnificativ; mai
degrabă alegerea trebuie făcută între ceva important şi
ceva imperios necesar.
69. Probleme
Una dintre cele mai reuşite imagini din timpul unui meci
de baseball din campionatul naţional din 1975, este
aceea în care un cameraman de la NBC l-a surprins pe
Carlton Fisk sărind în sus şi-n jos, dând din mâini,
încercând să-i indice ceva unuia dintre coechipierii săi.
Dar această imagine nu ar fi fost înregistrată, dacă, acolo
sus la tabela de scor, cameramanul ar fi urmărit mingea,
cum ar fi fost şi normal. Dar, se pare că el urmărea în
acelaşi timp un şobolan care se învârtea pe acolo pe
lângă el şi a lăsat camera pe jucător, fără să mai fie atent
şi la minge.
Uneori şi noi avem astfel de elemente perturbatoare ca
acest şobolan. Nu avem nici cea mai vagă idee despre
cum se poate rezolva o astfel de problemă, dar datorită
ei îl vom vedea pe Dumnezeu la lucru într-un mod în
care nu l-ar fi putut vedea niciodată dacă nu ar fi existat
“şobolanul”.
70. Promisiuni
În cartea sa Up from Slavery, Booker T. Washington
descrie o întâlnire pe care a avut-o odată cu un fost
sclav:
„Am aflat că acest om făcuse un contract cu stăpânul său
cu doi sau trei ani înainte de abolirea sclaviei, în care se
stipula că sclavul avea posibilitatea de a se cumpăra pe
sine plătind o sumă anuală pentru corpul său; atât timp
cît el plătea, avea voie să muncească unde vroia şi
pentru cine îi plăcea.
Auzind că în Ohio se plătea mai bine, a decis să meargă
acolo. Când a fost dată proclamaţia de eliberare, el îi mai
era dator stăpânului său cu încă 300 de dolari. În ciuda
faptului că fusese absolvit de orice obligaţie pe care o
avea faţă de fostul său stăpân, el a parcurs pe jos distanţa
destul de mare dintre Ohio şi Virginia, şi i-a plătit
stăpânului până la ultimul dolar plus dobânda.
Vorbind cu mine despre lucrul acesta, omul mi-a spus că
era conştient de faptul că nu mai trebuia să plătească
nimic vechiului său stăpân, dar el îşi dăduse cuvântul şi
nu şi-l putea lua înapoi. Simţea că nu se putea bucura pe
deplin de libertate dacă nu-şi îndeplinea promisiunea.”
71. Recunoaştere
Orice elev cunoaşte revelaţia pe care a avut-o Isaac
Newton atunci când a văzut mărul căzând din pom.
15
Atunci, la începutul secolului al paisprezecelea, a
descoperit şi introdus in lumea ştiinţei legea gravitaţiei,
care a revoluţionat studiile astronomice.
Dar puţini cunosc faptul că dacă nu ar fi existat Edmund
Halley, lumea nu ar fi auzit poate de Isaac Newton.
Halley a fost acela care l-a provocat pe Newton să-şi
folosească originalitatea în abordarea acestei chestiuni. El
i-a corectat de asemenea erorile de calcul matematic şi i-a
pregătit un suport geometric pentru teoriile sale. Şi tot el a
fost acela care l-a convins pe Newton, care era un pic
nesigur pe sine, să-şi publice studiile sale sub titlul a ceea
ce avea să fie Principiile matematice ale filosofiei naturale.
Halley a editat această carte, supraveghind procesul de
publicare, ba chiar a contribuit din punct de vedere
financiar, deşi se pare că Newton era mai bogat decât el şi
ar fi putut foarte bine să suporte de unul singur costurile.
Istoricii se referă la aceste relatări ca fiind cel mai elocvent
exemplu de altruism din analele ştiinţei. În scurt timp
Newton a început să culeagă laurii victoriei în timp ce
nimeni aproape nu amintea de Halley.
Deşi a folosit aceste principii pentru a calcula traiectoria şi
prezice revenirea cometei care avea mai târziu să-i poarte
numele, de abia după moartea sa lumea ştiinţifică a
apreciat eforturile sale. Din cauza faptului că această
cometă are o periodicitate de şaptezeci şi şase de ani,
recunoaşterea meritelor sale se va face auzită destul de rar.
Halley a rămas un om de ştiinţă devotat cauzei sale, căruia
nu-i prea păsa cine primea laudele atât timp cât se slujea
interesului ştiinţei.
Au fost şi alţii care au avut acelaşi rol ca şi Halley. Ioan
Botezătorul a afirmat despre Isus că trebuie să crească în
timp ce el trebuie să se micşoreze. Barnaba a fost altul care
s-a dedicat promovării altora. Mulţi se roagă pentru
înaintarea lucrării pe care o face un anumit slujitor al lui
Dumnezeu. Împărăţia creşte datorită comportamentelor
neegoiste.
72. Respingere
Campbel Morgan a fost unul dintre cei o sută cincizeci de
candidaţi la examenul de admitere la pastoraţie în cadrul
congregaţiei Wesliene în anul 1888. A trecut de
examinarea la punctele de doctrină, şi apoi a urmat proba
de omiletică, la care trebuia să predice într-o sală în care ar
fi încăput foarte uşor o mie de oameni, dar în care se aflau
doar cei trei pastori examinatori şi alţi şaptezeci şi cinci de
oameni care veniseră să asculte.
Urcând la amvon şi întorcându-se spre sală, Morgan a
cedat în curând emoţiilor cauzate de sala goală şi de
privirile critice ale examinatorilor. Două săptămâni mai
târziu, numele său apărea printre cei 105 de candidaţi
respinşi la examenul de admitere din acel an.
Nora sa, Jill Morgan, scrie în cartea sa A Man of the Word:
“După ce i-a telegrafiat tatălui său un singur cuvânt –
respins – s-a aşezat la masa de lucru şi a scris în jurnal:
‘Totul pare sumbru. Totuşi, El ştie mai bine.’
Foarte curând a venit răspunsul din partea tatălui său:
“Respins pe pământ. Acceptat în Cer. Tata.”

Respingerea nu este aproape niciodată definitivă, aşa
cum a dovedit şi Morgan în anii care au urmat.
Circumstanţele se schimbă chiar şi în viaţa aceasta şi în
cele din urmă Hristos nu respinge pe nimeni care vrea să
vină la el.
73. Pocăinţă
În ultimele minute ale celui de-al patrulea sfert, Rumeal
Robinson a avut ocazia să remedieze situaţia pentru
echipa sa, cea din Michigan, în meciul contra echipei din
Wisconsin în timpul sezonului de baschet din anul 1989.
Cum echipa adversă era în avantaj doar cu un punct, el
putea remedia situaţia, marcând cele două aruncări libere
de care beneficia acum. Dar, din păcate, rată ambele
aruncări, permiţând astfel echipei din Wisconsin să
câştige în faţa favoriţilor de la Michigan.
După meci, Rumeal s-a simţit teribil pentru că, din cauza
greşelii sale, echipa pierduse meciul. Dar această părere
de rău nu s-a limitat doar la nivel emoţional ci la
sfârşitul antrenamentelor echipei sale din restul
sezonului, Rumeal rămânea şi mai exersa alte o sută de
aruncări libere.
Astfel, Rumeal a fost pregătit, atunci când în finala
campionatului naţional, s-a aflat din nou în spatele liniei
de aruncări la un punct cu câteva secunde înainte de
final. Una după cealaltă, mingile au trecut fâşâind prin
plasă. Cu aceste puncte Michican a putut deveni
campioană naţională.
Pocăinţa lui Rumeal a fost autentică şi tristeţea
provocată de pierdere l-a motivat pentru antrenamentele
în vederea evitării unei experienţe similare. Cum scrie
Pavel: “Tristeţea duhovnicească duce la pocăinţă.” (2
Cor. 7:10)
74. Pocăinţă
Aristotel povesteşte că la etruscii din antichitate
condamnaţii la moarte erau legaţi la propriu de un
cadavru, faţă în faţă şi erau obligaţi să-l poarte aşa până
când emanaţiile nocive ale mortului îi provocau decesul.
Iată cum descrie Vergiliu această pedeapsă oribilă:
„La porunca regelui, mortul şi viul deopotrivă
Erau legaţi de mâini, privind faţă la faţă
Până când duhoarea îl îneca în această legătură a terorii
Şi sărmanul împleticindu-se cădea jos şi murea.”
Şi noi, dacă nu-L avem pe Hristos, suntem încătuşaţi de
un cadavru – păcătoşenia noastră. Numai pocăinţa ne
eliberează de această moarte sigură, pentru că viaţa şi
moartea nu pot coexista la nesfârşit.
75. Răsplată
Robert de Moor scrie în The Banner:
16
„După părerea noastră, parabola lucrătorilor la vie
atentează la corectitudine. De ce să se plătească acelaşi
salariu pentru perioade diferite de lucru?
Când se coceau merele la fosta noastră locuinţă din
Ontario, mama ne punea pe toţi şapte la treabă, inclusiv pe
tata. Toţi stăteam jos şi fiecare cu cratiţa în faţă şi cu cuţitul
în mână, curăţam din muntele acela de mere adunat, până
când îl transformam într-un rând tare arătos de borcane cu
gem şi compot. Dar ea niciodată nu ne ţinea socoteala la
cât muncea fiecare, deşi, cei mai mici erau mai mult o
pacoste decât un ajutor: degete tăiate, neînţelegeri cu
privire la cine ce cratiţă să ia, bătaie cu mere, şi câte şi mai
câte. Dar odată terminată toată treaba, toţi primeau aceeaşi
răsplată şi anume cea mai mare îngheţată de ciocolată
posibilă. Cineva ar putea spune că nu-i corect de vreme ce
ăştia mai mari chiar curăţau mere. Dar nu-mi aduc aminte
că cineva s-ar fi plâns de situaţie.
Membrii unei familii ştiu că relaţiile dintre ei funcţionează
pe alte considerente decât cele din sala de judecată. De
fapt, ne-a părut foarte rău pentru fratele nostru cel mai mic
atunci când nu a mai putut lua îngheţată, pentru că la
magazin se terminase, şi a trebuit să se mulţumească cu
altceva, şi asta în ciuda productivităţii sale relativ scăzute
(mâncase toate merele pe care le curăţase în ziua aceea –
ambele).
Dumnezeu vrea ca toţi copiii Săi să se bucure de toată
plinătatea veşniciei. Nici un adevărat copil al lui
Dumnezeu, nu doreşte alt lucru.”
76. Răsplată
Ray Stedman scrie în Talking to My Father:
„Un cuplu de misionari bătrâni, care ani de zile slujiseră în
Africa, se întorceau acum la New York, intenţionând sa
iasă la pensie. Dar nu aveau pensie iar sănătatea le era
destul de şubredă. Deja descurajarea începuse să-i
cuprindă, simţindu-se înfrânţi şi plini de temeri. La un
moment dat au aflat că pe acelaşi vapor cu care mergeau şi
ei, îşi rezervase bilet şi preşedintele Teddy Roosvelt care se
întorcea dintr-un safari pe care îl întreprinsese pe
continentul negru.
Nimeni nu-i băga în seamă pe ei. Stăteau pur şi simplu şi se
uitau la fanfara care acompania sosirea cortegiului
preşedintelui şi cum toată lumea de pe vapor încerca să-l
vadă pe preşedinte.
În timp ce vasul îşi urma drumul prin apele Atlanticului,
bătrânul misionar îi spuse soţiei sale: “Nu-i corect. De ce
pentru noi, care ne-am predat vieţile lui Dumnezeu în
serviciul Său pe acest continent, nu există cineva căruia să-
i pese? Uite, omul acesta se întoarce dintr-un safari şi toată
lumea îl aclamă, pe când, pe noi nimeni nu dă doi bani.”
“Nu te mai frământa aşa, dragul meu.”, zise soţia lui.
“Nu pot să n-o fac. Pur şi simplu, nu este corect.”
La sosirea vaporului în New York, preşedintele fu iarăşi
întâmpinat în sunet de fanfară. Primarul şi alţi demnitari ai
oraşului erau şi ei acolo. Ziarele titrau din plin sosirea
preşedintelui, dar nici un cuvânt pentru cei doi misionari.
După ce au coborât de pe vapor, au reuşit să închirieze un
apartament destul de ieftin în partea de est a oraşului,

aşteptând ziua de mâine cu speranţele ei. Nu ştiau cum
îşi vor duce traiul în acest oraş.
În aceeaşi seară omul nostru răbufni, spunâdu-i soţiei:
“Nu mai suport. Dumnezeu nu este corect cu noi.”
Soţia lui îi răspunse însă: “De ce nu te duci în dormitor
ca să-i spui lucrurile acestea direct lui Dumnezeu.”
După un scurt timp, ieşi din dormitor dar cu o dispoziţie
cu totul diferită. “Ce s-a întâmplat?”, îl întrebă soţia.
“Am rezolvat problema cu Dumnezeu, “ spuse el. “I-am
mărturisit amărăciunea pe care am simţit-o când, în timp
ce preşedintele a fost primit cu atâta fast, pe noi nimeni
nu ne-a întâmpinat la întoarcere. Dar, după ce m-am
rugat, am simţit cum Dumnezeu, punându-mi mâna pe
umăr îmi spunea foarte clar: “Dar voi nu aţi ajuns încă
acasă!”
Într-adevăr, credincioşia va fi răsplătită, dar nu neapărat
aici, pe pământul acesta.”
77. Neprihănire
În vara polară dintre anii 1908 şi 1909, Sir Ernest
Shackleton a încercat împreună cu alţi trei însoţitori să
ajungă la Polul Sud, punctul de plecare fiind tabăra unde
iernaseră. Încărcătura necesară avea să fie purtată de
patru ponei. Dar după multe săptămâni, ei se găseau pe
drumul de întoarcere, cu proviziile aproape pe sfârşite,
poneii fiind deja morţi. Ţinta fusese ratată, deşi au mers
in total, 127 de zile.
Aşa cum se poate vedea din jurnalul lui Shacketon , The
Heart of the Antarctic, singurul lucru despre care
vorbeau pe drumul de întoarcere era … mâncarea –
meniuri exorbitante, petreceri fastuase, tot felul de
trufandale. Bolnavi de dezinterie, în timp mergeau cu
greu prin frigul arctic, neştiind dacă vor ajunge cu bine
în tabără, fiecare vorbă care le ieşea de pe buze amintea
mereu şi mereu acelaşi subiect – mâncarea.
Isus, care ştia ce înseamnă să nu ai ce să mănânci, a zis:
“Binecuvântaţi sunt acei care flămânzesc şi însetează
după neprihănire.” Din obsesia pe care o aveau cei patru
exploratori în legătură cu mâncarea, ne putem da seama
de dorinţa fierbinte a lui Isus de a ne potoli şi foamea şi
setea de Neprihănire.
78. Sacrificiu
Fred Craddok, surprinde implicaţiile consacrării, într-un
articol adresat pastorilor:
„Multă glorie pare că există în a-ţi preda viaţa lui
Hristos. Să mă dau pe mine însumi pentru alţii, să
plătesc ultimul preţ al martirajului – da, o voi face. Sunt
gata, Doamne, să mă sfârşesc înconjurat de glorie.
Adesea, noi avem impresia că a-ţi preda viaţa lui Hristos
este ca şi când ai lua o bancnotă de 1000 de dolari şi a-i
pune-o pe masă zicând: “Iată viaţa mea, Doamne. Ţi-o
dau Ţie pe toată.”
Dar pentru cei mai mulţi dintre noi realitatea este ca şi
cînd Isus ne-ar spune să mergem la bancă şi să
schimbam bancnota de 1000 de dolari în monede de 25
de cenţi, urmând ca întreaga viaţă să dăm 25 de cenţi
17
aici, 50 de cenţi în altă parte şi tot aşa. Înseamnă să-l poţi
asculta pe copilul vecinului când se plânge de ceva în loc
să-i spui: “Dispari!”. Înseamnă să te duci la o şedinţă de
comitet. Înseamnă să oferi o cană de apă unui bătrân
suferind de parkinson într-un azil.
În general, a-ţi preda viaţa lui Hristos, nu presupune o
existenţă glorioasă. Ea presupune fapte mici de dragoste –
cei 25 de cenţi. Este relativ foarte uşor să-ţi dai viaţa, într-
un moment de glorie, dar este mult mai greu să-ţi duci
viaţa puţin câte puţin până se termină cei 1000 de dolari.”
79. Sacrificiu
Lafcadio Hearn povesteşte în Christian Living despre un
mic sat din Japonia secolului al XIX-lea, care a fost
zguduit într-o seară de toamnă de un cutremur puternic. În
primă fază, sătenii s-au impacientat puţin, dar fiind
obişnuiţi cu mişcările seismice, şi-au relual lucrul la scurt
timp după aceea. Pe un platou înalt din spatele satului, un
fermier bătrân urmărea lucrurile din faţa casei sale.
Uitându-se înspre apele întunecate ale oceanului, bătrânul
observă că acesta se comporta ciudat, deplasându-se
împotriva vântului, adică dinspre ţărm înspre larg. Nu-i
trebui prea mult timp ca să-şi dea seama ce se întâmplă şi
atunci singurul lui gând fu cum să-i avertizeze pe săteni.
Întorcându-se spre nepotul său, îi spuse: “Adu-mi repede o
torţă!” În spatele casei sale pe câmpurile pe care cultivase
orezul, se afla acum, adunată în căpiţe, toată recolta sa
pregătită pentru comercializare. Vândută ar fi valorat o
avere. Cu torţa în mână, bătrânul se îndreptă degrabă spre
căpiţele întunecate care deveniră în curând uriaşe făclii în
umbra serii. În câteva clipe, clopotul templului din sat avea
să sune semnalul pentru incendiu.
Oamenii au început să se adune de pe unde erau şi urcând
panta abruptă a dealului, se îndreptară spre casa bătrânului.
Toţi veneau cu gândul să fie de folos la salvarea recoltei
bogatului lor vecin. “A înnebunit!”, ziceau ei.
Ajungând sus, toată lumea se întoarse cu faţa spre mare,
înţelegând strigătele bătrânului. Pe toată întinderea
orizontului se putea vedea o linie subţire şi întunecată,
îngroşându-se pe măsură ce se apropia de ţărm. Oceanul se
ridica uşor formând un zid uriaş ce se îndrepta spre ei mai
repede decât zborul zmeilor de hârtie. Peretele de apă lovi
în curând ţărmul cu un bubuit de tunet, zguduind dealurile
din împrejurimi şi transformându-le casele în grămezi
amorfe de hârtie şi lemn. Mugind, apele se retrăseseră,
pentru a lovi iarăşi şi iarăşi. Valul mai lovi încă o dată şi
apoi se retrase definitiv spre larg.
Platolul era acum plin de oameni ce nu puteau scoate o
vorbă. Apoi se auzi vocea blândă a bătrânului care spunea:
“De aceea am dat foc orezului”. Poate mai sărac decît cel
mai sărac om din sat, bătrânul rămăsese acum aproape fără
nimic, dar sacrificul său salvase 400 de vieţi omeneşti.
80. Sacrificiu
Joseph Ţon a activat ca pastor al celei de-a doua biserici
baptiste din Oradea, România, până când a fost exilat în

1981 de către guvern. El îşi descrie experienţa în
publicaţia Pastoral Renewal:
“Cu mai mulţi ani în urmă am fugit din ţară pentru a
studia teologia la Oxford. Când în 1972 mă pregăteam să
mă întorc în România, am avut o ultimă discuţie cu
colegii mei în care le-am povestit planurile mele. Ei mi-
au subliniat faptul că este foarte posibil să fiu arestat la
graniţă, iar unul dintre ei m-a întrebat: “Care crezi tu,
Iosif că sunt şansele ca planurile tale să aibă succesul pe
care tu îl vrei?”
Ţon îl întrebase pe Dumnezeu în legătură cu această
problemă, şi gândul i se oprise asupra textului din Matei
10:16 – “Vă trimit ca nişte oi în mijlocul lupilor”. Părea
că Dumnezeu îi spune : “Ce şanse de supravieţuire crezi
că are o oaie înconjurată de lupi, afară poate de
convertirea efectivă a lupilor? Aşa te trimit Eu în
România, complet lipsit de apărare şi fără şanse efective
de reuşită. Dacă eşti dispus să mergi aşa, du-te! Dacă nu
eşti dispus să accepţi o astfel de poziţie, nu te duce!”
Iată ce scria el: “După ce m-am întors şi am predicat
ceva vreme, arestarea nu s-a lăsat prea mult aşteptată.
Într-o zi un ofiţer m-a ameninţat cu moartea în timpul
unui interogatoriu. Atunci i-am răspuns – Domnule, cea
mai eficientă armă a dumneavoastră este crima. Cea mai
eficientă armă a mea este moartea. Domnule,
dumneavoastră ştiţi că predicile mele sunt răspândite în
toată ţara, înregistrate pe casete audio. Dacă mă veţi
omorî, nu veţi face altceva decât să le stropiţi cu sânge.
Oricine le va asculta după aceea va zice, ‘Trebuie să le
ascult şi eu. Omul acesta le-a pecetluit cu sângele său.’
Şi astfel, casetele acestea vor vorbi de zece ori mai tare
ca până acum. Aşa ca nu aveţi decât să mă omorâţi
pentru că astfel eu voi câştiga bătălia finală.”
După acestea, ofiţerul l-a trimis acasă. “Asta mi-a oferit
un timp de răgaz, “scrie în continuare Iosif Ţon. “Ani de
zile am fost un creştin precaut pentru că vroiam să-mi
păstrez viaţa. Am acceptat toate restricţiile impuse de
autorităţi pentru că vroiam să trăiesc. Acum vreau să
mor şi ei nu vor să-mi facă acest serviciu. Acum puteam
să fac orice vroiam în România. Ani de-a rândul am
căutat să-mi scap viaţa, şi o pierdeam. Acum eram
dispus să o pierd, dar de fapt o câştigam.”
81. Salvare
Următoarea întâmplare nefericită a fost iniţial descrisă
de Peter Michelmore în numărul din octombrie 1987 al
publicaţiei Readers Digest:
„În mod normal lui Walter Wyatt, Jr. nu-i lua mai mult
de şaizeci şi cinci de minute să parcurgă cu avionul
distanţa de la Nassau la Miami. Dar pe 5 decembrie
1986 el a pornit la drum după ce hoţii îi vizitaseră în
prealabil avionul, împrumutându-i tot echipamentul de
navigaţie. În acea noapte, Walter se avântă în cerul
acoperit de nori având doar o busolă şi un radio portabil.
Când acul busolei a început să se învârtă, Walter şi-a dat
seama că se îndrepta într-o direcţie greşită. În speranţa
că va zări ceva după care să se poată orienta, coborî cu
avionul sub plafonul de nori, dar în scurt timp fu forţat
18
să admită că se rătăcise. La semnanele sale de S.O.S, primi
un răspuns de la un avion al pazei de coastă care avea să-l
conducă spre o pistă de aterizare pentru cazuri de urgenţă
la o distaţă de doar zece kilometri.
Dar, la un moment dat, motorul din dreapta tuşi de câteva
ori şi se opri. Tot combustibilul se epuizase. Era ora opt
seara, când Walter se văzu în situaţia de a nu avea nici o
altă opţiune decât să pună avionul pe apă. Deşi avionul
dispăru repede sub apă, pilotul supravieţui căderii, plutind
acum datorită vestei sale de salvare.
Cu sângele curgându-i uşor de pe frunte, Walter plutea în
voia valurilor pe spate, când deodată, simţi o lovitură
puternică de sub apă. Un rechin dădu peste el. Lovindu-l,
Wyatt îşi punea întrebarea dacă va putea supravieţui. Spre
fericirea lui, reuşi să stea la suprafaţă pentru următoarele
zece ore.
Nici la sosirea dimineţii nu se zărea nici un avion. Ceva
înspăimântător se îndrepta spre el în forma unei înotătoare
dorsale de rechin. Întorcându-se simţi pielea groasă a unui
rechin frecându-se de a sa. În câteva clipe văzu cum alţi
doi rechini se îndreptau către el. Lovindu-i, reuşi să-i facă
să se îndepărteze puţin, dar era la capătul puterilor.
Apoi, din depărtare se auzi zgomotul făcut de motorul unui
avion. Cînd avionul se afla la o distanţă de aproape un
kilometru, Walter începu să facă semne cu vesta sa de
culoare portocalie. Pilotul îl văzu şi dădu drumul unui
container de semnalizare cu fum ca apoi să transmită prin
radio unei şalupe aparţinând Pazei de Coastă care se afla la
o ditanţă de 12 minute: “Daţi-i bătaie, băieţi. Un rechin îi
dă târcoale.”
Ajungînd lîngă el, soldaţii pazei de coastă îi aruncară o
scară de frânghie pe care Wyatt reuşi să o urce cu chiu cu
vai. Ajungând pe vas, se lăsă în genunchi şi sărută puntea.
Fusese salvat. Nu avea nevoie de încurajare sau de tehnici
mai bune. Nimic alteva, decât o intervenţie din afară nu i-
ar fi putut salva viaţa. Câte similarităţi există între acest
sărman pilot şi fiecare dintre noi!”
82. Salvare
O geantă voluminoasă şi neînregistrată, a fost descoperită
în ianuarie 1985 la oficiul de vamă al Aeroportului
Internaţional din Los Angeles. Când ofiţerii de la vamă au
deschis valiza, au descoperit înăuntru cadavrul
neidentificat al unei femei tinere ghemuite.
Raportul oficial al medicului legist stipula că moartea
survenise cu câteva zile în urmă. Pe parcursul
investigaţiilor, s-a descoperit că femeia era soţia unui tânăr
cetăţean iranian ce locuia în Statele Unite. Neputând obţine
viza de intrare pentru a se alătura soţului ei, femeia a luat
lucrurile în propriile ei mâini, încercând să se strecoare în
ţară în cala unui avion. Chiar dacă planul părea destul de
simplu – deşi comporta destule riscuri – oficialii
aeroportului nu prea vedeau cum ar fi putut reuşi. Chiar
dacă ar fi supravieţuit călătoriei în compartimentul de
bagaje ar fi rămas în continuare o imigrantă care a intrat
ilegal în ţară.
Unii oameni au impresia că pot intra în Împărăţia Cerurilor
prin meritele proprii, doar pentru faptul că au fost cetăţeni

respectabili sau participanţi frecvenţi la serviciile divine.
Aceste planuri proprii de incursiune se vor dovedi a fi nu
numai prosteşti dar şi fatale.
83. Salvare
Ignaz Phillip Semmelweis s-a născut în 1818 într-o lume
în care femeile mureau pe capete. Chiar şi în cele mai
dotate spitale, una din şase femei murea din cauza a ceea
ce se bănuia a fi sindromul lăuziei.
În acea vreme, un doctor îşi începea, de obicei ziua de
lucru, în camera de disecţie unde făcea o serie de
autopsii. Apoi, trecea prin saloane pentru a vizita
mamele care urmau să nască, fără a-şi face probleme în
legătură cu faptul că nu se spăla pe mâini. Dr.
Semmelweis a fost primul care s-a gândit la o posibilă
legătură între aceste examinări făcute fără o spălare pe
mâini în prealabil. Aşa că a decis ca înainte de fiecare
intervenţie să se spele pe mâini cu o soluţie pe bază de
clor. Urmarea a fost că timp de unsprezece ani, din 8537
de naşteri a pierdut doar 184 de mame – cam una la
cincizeci de cazuri.
El şi-a petrecut întreaga activitate, discutând şi
argumentând pe marginea acestei idei cu colegii săi .
Odată afirma: “Febra puerperală este cauzată de
substanţe provenite din corpuri în descompunere care
reuşesc să ajungă pe o rană deschisă. Am arătat modurile
în care acesta poate fi combătută. Tot ceea ce am afirmat
până acum, este bazat pe dovezi. Dar domnilor, în timp
ce noi tot discutăm aici, în saloanele noastre mamele
încă mai mor. Ceea că vă cer eu nu este ceva strigător la
cer. Nu vă cer decât să vă spălaţi pe mâini … Pentru
numele lui Dumnezeu, spălaţi-vă pe mâini.”
Dar aproape nimeni nu-l credea. De mii de ani, nici
medicii, nici moaşele nu se spălaseră pe mâini şi unguru’
ăsta îndrăzneţ nu avea să schimbe lucrul acesta acum.
Semmelweis a murit nebun la vârsta de 47 de ani, toţi
colegii râzând de ideile lui. În timp ce-i scoseseră din uz
ligheanele în care se spăla pe mâini, femeile continuau
să moară cu miile în saloanele de maternitate.
“Spală-mă!”, era strigătul disperat al regelui David.
“Folosiţi apa!” era apelul lui Ioan Botezătorul. “Dacă nu
te spăl eu, nu vei avea parte cu mine”, i-a spus Isus lui
Petru, după ce se încinsese cu ştergarul. Din cauza
contaminării cu microbul păcatului, noi toţi vom muri
dacă nu vom fi curăţiţi. Pentru numele lui Dumnezeu,
spălaţi-vă!”
84. Salvare
O emisiune de radio, transmisă în anul 1981, la unul
dintre posturile din Michigan, relata o întâmplare care
avusese loc în statul California despre o maşină furată:
„Poliţia căuta cu disperare vehiculul furat şi hoţul, până
acolo încât, pentru a-l putea contacta au fost dispuşi să
facă o serie de anunţuri la posturile de radio locale.
Pe scaunul din dreapta al maşinii se afla o cutie cu
biscuiţi, care erau îmbibaţi cu otravă, lucru necunoscut
cu siguranţă de către hoţ. Proprietarul maşinii
19
intenţionase să folosească aceşti biscuiţi ca momeală
pentru şobolani. Acum poliţia şi proprietarul micuţei
maşini Volkswagen broscuţă, depuneau toate eforturile
pentru a-l putea găsi pe hoţ ca să-i salveze viaţa.
Adeseori noi fugim de Dumnezeu, de teamă ca să nu
primim vreo pedeapsă. Dar, prin aceasta, noi nu facem
altceva decât să fugim de salvarea care ni se oferă.”
85. Salvare
Emblema armatei Australiene înfăţişează două animale
specifice continentului – un emu, pasăre care nu poate
zbura, şi un cangur. Aceste două animale au fost alese
datorită unei caracteristici comune care se doreşte a fi
insuflată cetăţenilor acestei ţări, şi anume aceea că niciuna
dintre ele nu pot merge înapoi. Din cauza picioarelor cu
trei degete, pasărea emu cade dacă încearcă să meargă
înapoi, iar cangurul este împiedicat să facă acest lucru de
coada sa uriaşă.
Aceia care aleg să-l urmeze cu adevărat pe Isus, devin ca
aceste două animale, cangurul şi pasărea emu, care nu se
deplasează niciodată înapoi, ci numai înainte.
86. Cea de-a doua venire
În finala regională a Campionatului Naţional de Baschet al
Colegiilor din 1987, echipa Universităţii de Stat din
Luisiana – LSU – conducea echipa Universităţii din
Indiana cu opt puncte la câteva minute înainte de final. Aşa
cum se întâmplă de obicei în aceste cazuri cu echipele
aflate la conducere, jucătorii de la LSU, au început să joace
puţin diferit. Comentatorii de televiziune au observat faptul
că aceştia îşi îndreptau atenţia mai mult asupra timpului
decât asupra jocului efectiv. Prin urmare, jucătorii din
Indiana s-au apropiat la scor, până când au egalat, reuşind
chiar să câştige meciul la diferenţă de un punct, mergând
mai departe la faza naţională reuşind, în cele din urmă, să
câştige finala.
În timp ce Isus ne atrage atenţia la semnele timpului din
urmă. El ne îndeamnă în mod răspicat să ne folosim
energia cât mai activi în lucrarea Sa. În timp ce aşteptăm a
doua Sa venire mult promisă misiunea noastră nu ţine atât
de mult de a sta cu ochii pe ceas, cât este de a fi servi
conştiincioşi în timpul pe care îl avem la dispoziţie.
87. Cea de-a doua venire
Misionarul Gregory Fisher scrie:
“Ce va striga El când va veni?”
„Întrebarea m-a luat prin surprindere. Deja ştiam că
studenţii de la West African Bible College pot pune unele
din cele mai iscoditoare întrebări cu privire la amănuntele
nesemnificative din Scriptură.
“Frate pastor, Biblia spune în 1Tesaloniceni 4:16 că
Hristos va coborî din ceruri cu strigătul unui arhanghel.
Vreau să ştiu ce va striga El atunci.”
În primă fază nu am vrut să răspund la întrebare,
întenţionând să-i spun că nu trebuie să facem speculaţii pe
marginea subiectelor despre care Biblia nu ne oferă prea

multe amănunte. Dar, dintr-o dată, mi-am adus aminte
de întâlnirea pe care o avusesem cu câteva ore mai
devreme cu un refugiat al războiului civil din Liberia.
Omul, fost director al unei şcoli din ţara sa, mi-a povestit
cum într-o zi a fost răpit de doi membrii ai unei trupe de
gherilă. După mai multe ore de groază, în care cei doi îi
descriau cu lux de amănunte felul în care îl vor tortura şi
omorî, omul a reuşit să evadeze ca prin minune.
Ascunzându-se timp de două zile în sălbăticie, fostul
director a ajuns în cele din urmă acasă, de unde şi-a luat
familia şi s-a îndreptat spre cea mai apropiată regiune de
graniţă. Au reuşit să treacă dincolo, însă preţul evadării a
fost foarte scump – doi dintre fii săi şi-au pierdut viaţa.
Am fost profund impresionat de suferinţa amară prin
care aceşti oameni nevinovaţi au fost nevoiţi să treacă.
Apoi mintea mi s-a oprit asupra cerşetorilor pe care îi
întâlnesc în fiecare zi pe drumul spre birou. În fiecare zi
văd cum sărăcia distruge demnitatea umană, jefunind
aceste sărmane fiinţe de ceea ce este mai nobil în a fi
om, oferindu-le uneori în schimb, ceea ce este mai
dizgraţios în comportamentul animal. Sunt constant
bântuit de ochii acestor oameni care şi-au pierdut orice
fărâmă de spreranţă.
“Nu mi-aţi răspuns încă la întrebare, frate pastor. Deci,
ce va striga El atunci?”
Întrebarea mă urmărea încă. “Ajunge!”, am spus eu.
“Isus va striga ‘Ajunge!’ când va reveni pe norii
cerului.”
Studentul mă privi foarte uimit şi mă întrebă: “Cum
adică Ajunge?”
“Ajunge atâta suferinţă. Ajunge atâta foame. Ajunge
atâta groază. Ajunge atâta moarte. Ajunge atâtea vieţi
prinse în cursa lipsei de speranţă. Ajunge atâtea boli şi
epidemii. Ajunge atâta timp. Ajunge.”
88. Cea de-a doua venire
În timpul campaniei sale electorale din 1960, John F.
Kennedy avea obiceiul să-şi încheie discursurile cu o
relatare despre Colonelul Davenport, purtătorul de
cuvânt al Camerei reprezentanţilor din Connecticut.
Cerul unei zile a anului 1789, s-a întunecat într-un mod
foarte ameninţător de ciudat, iar unii dintre
reprezentanţi, văzând lucrul acesta s-au temut că
sfârşitul este aproape.
Reducând la tăcere strigătele care cereau suspendarea
şedinţei, Davenport s-a ridicat şi a zis: “Din două una:
Ziua Judecăţii ori a venit ori n-a venit. Dacă nu a venit,
atunci nu avem nici un motiv de a suspenda şedinţa.
Dacă a venit, eu vreau să fiu găsit făcându-mi datoria.
Aşadar domnilor, aduceţi nişte lumânări şi să
continuăm.”
Noi nu trebuie să ne lăsăm învinşi de teama lucrurilor ce
au să vină, ci să rămânem credincioşi până când Domnul
va reveni. În loc să ne temem de întuneric, mai bine am
fi ceea ce trebuie să fim – lumini care veghează şi
aşteaptă.
89. Siguranţă
20
Un comunicat de ştiri din timpul unui uragan din Golful
Mexic, scotea în evidenţă utilitatea unui model de salvare
folosit pe platformele petroliere. În caz de incendiu sau de
uragan, muncitorii de pe astfel de platforme se înghesuie
într-un fel de “autobuz” în formă de proiectil şi îşi pun
fiecare centurile de siguranţă. După ce sasul a fost închis,
modulul este condus spre suprafaţa oceanului printr-un fel
de tunel. Impactul cu suprafaţa apei este atenuat pentru
ocupanţi de centurile de siguranţă mai sus amintite. După
aceea capsul va pluti pe apele oceanului până la apariţia
echipelor de intervenţie.
Modul de funcţionare al modulului este similar lucrurilor
amintite în Romani 8:1 – “Aşadar, nu este nici o vină
pentru cei care sunt în Isus Hristos.” Faptul că am fost
îndreptăţiţi nu înseamnă că nu vom mai avea necazuri. Nu
înseamnă că platforma nu va mai fi zguduită de uragane.
Doar cei care se află în modulul de salvare sau în Isus
Hristos vor putea să scape de consecinţele devastatoare ale
furtunii. În curând aceasta va dispărea. Siguranţa
muncitorilor depinde de prezenţa lor în modulul de salvare.
90. Siguranţă
Un copilaş de trei ani se simţea în siguranţă în braţele
tatălui său care se afla în mijlocul piscinei. Pentru a se
amuza, tatăl a început să se îndrepte spre capătul mai adânc
al piscinei, întonând uşor “Mai adânc şi mai adânc şi mai
adânc”, pe măsură ce apa îi venea copilului tot mai sus. Pe
faţa băiatului se puteau citi sentimente crescânde de panică,
ţinându-se tot mai strâns de tatăl său care atingea cu
uşurinţă fundul piscinei.
Dacă băieţelul al fi fost în stare să analizeze situaţia, ar fi
găsit că nu avea nici un motiv pentru neliniştea aceasta tot
mai mare. Apa i-ar fi trecut peste cap în orice parte a
piscinei s-ar fi aflat. El s-ar fi înecat chiar şi în sectorul cel
mai puţin adânc, dacă nu ar fi fost ţinut în braţe de tatăl
său. Oriunde s-ar fi aflat, siguranţa sa ar fi depins numai de
tatăl său.
Fiecare dintre noi trece prin unele momente în viaţă în care
simte că apa i-a trecut peste cap – multele probleme,
pierderea slujbei sau moartea cuiva. Pentru că simţim că
am pierdut controlul primul simţământ normal este să
intrăm în panică. Şi totuşi, întocmai copilaşului din piscină,
niciodată noi nu am deţinut controlul problemelor vieţii
noastre. Am fost ţinuţi întotdeauna la suprafaţă de harul lui
Dumnezeu, Tatăl nostru, şi pentru aşa suntem menţinuţi şi
acum. Tatăl va putea atinge fundul piscinei întotdeauna,
aşa că indiferent de cât de adâncă este apa de sub noi, vom
fi mereu în siguranţă.
Încredere, Dumnezeu Tatăl
91. Siguranţă
Într-una din predicile sale, Juan Carlos Ortiz amintea o
discuţie pe care o avusese cu un artist de circ, care evolua
la trapez. Artistul recunoştea că plasa care se află sub el îl

împiedică să-şi rupă gâtul, dar a adăugat: “Plasa aceasta
mă ajută, de asemenea, să nu cad. Închipuie-ţi că nu este
nici o plasă acolo. Gradul de nervozitate ar fi atât de
mare încât este foarte probabil că îmi voi pierde
concentrarea şi voi cădea. Dacă nu ar fi plasa nu aş avea
curajul să fac unele dintre lucrurile pe care le fac acum.
Datorită plasei, reuşesc să fac, dublu salturi şi tot felul
de alte lucruri; odată chiar am reuşit să fac un triplu salt
şi asta graţie plasei care se afla dedesubt.”
Ortiz face următoarea observaţie: “Noi avem siguranţă
în Dumnezeu. Aflându-ne la adăpostul braţelor Sale,
avem curajul de a face lucruri mari pentru El. Avem
curajul să fim sfinţi. Avem curajul să fim ascultători.
Toate acestea pentru că ştim că braţele Tatălui nostru ne
vor prinde dacă vom cădea.
Credinţă, Ascultare
92. Căutându-L pe Dumnezeu
Editorialistul Herb Caen scrie în San Francisco
Cronicle:
“Gazelele din Africa se trezesc odată cu mijitul zorilor.
Sigura lor grijă este să alerge mai repede decât cel mai
rapid leu pentru că altfel vor muri. Dar o dată cu mijitul
zorilor se trezesc şi leii şi el ştie că trebuie să alerge mai
repede decât cea mai înceată gazelă, pentru că altfel va
muri de foame. Nu contează dacă eşti leu sau gazelă,
soarele african trebuie să te prindă alergând.”
Spurgeon scria în acelaşi spirit: “Dacă nu Îl cauţi pe
Domnul, te caută Satana pe tine. Jutecata se află la capul
tău dacă nu îl cauţi pe Domnul.”
Pentru creştini să te “trezeşti” pur şi simplu dimineaţa nu
este de ajuns. Noi suntem chemaţi să alergăm pentru ca
înaintând în neprihănire să devenim tot mai mult
asemenea lui Hristos.
Asemănarea cu Dumnezeu, Complăcere
93. Preocupare de sine
Clifton Fadiman povesteşte în The Little, Brown Book of
Anectodes, despre Vladimir Nabokov, romancier de
naţionalitate rusă, care a atins culmile succesului cu
romanele sale Lolita (1955), Pale Fire (1962) şi Ada
(1969).
„În vara anului 1940, Nabukov şi familia sa au stat
pentru o vreme cu James Laughlin în Alta, Utah, unde
romancierul rus a avut ocazia de a-şi mări colecţia de
fluturi şi molii. Iată ce relatează Fadiman:
„Cu siguranţă că scrierile sale nu abundau de pasiune el
însuşi fiind un exclusivist. Într-o seară când se întoarse
acasă din excursia pe care o întreprinsese în ziua aceea
prin crângul de pe marginea râului din apropiere –
Viroaga Ursului – cum numeau localnicii locul, îi
povesti gazdei sale despre strigătele disperate de ajutor
pe care le auzise în josul curentului.
“Şi te-ai oprit?”, îl întrebă Laughlin.
“Nu, pentru că alergam după un fluture.”
21
A doua zi, corpul unui bătrân geolog avea să fie dscoperit
în ceea ce se va fi numit de atunci înainte Viroaga Mortului
(poate în cinstea lui Nabokov).
Adeseori noi alergăm după fluturi, în timp ce oamenii mor
în jurul nostru.”
Evanghelizare, Compasiune
94. Valoare personală
În timpul campionatelor panamericane, campionul Statelor
Unite la sărituri în apă, Greg Louganis, a fost întrebat cum
reuşea să facă faţă competiţiilor internaţionale de acest gen.
El a răspuns că în timp ce se află acolo sus la trambulină,
trage adânc aer în piept şi îşi aduce aminte că indiferent
dacă săritura îi reuşeşte sau nu, mama lui va continua să-l
iubească. Apoi săritura îi reuşeşte perfect.
Cât de benefic ar fi pentru noi toţi, ca în fiecare dimineaţă,
să tragem adânc aer în piept şi înainte de a ne apuca de
lucru să ne aducem aminte că Dumnezeu continuă să ne
iubească, chiar dacă vom eşua cu brio în ziua respectivă.
Apoi, asiguraţi de harul său, să urmărim perfecţiunea.
Mame, Dragoste
95. Slujire
Elmer Bedinder relatează în cartea sa The Fall of
Fortresses, unul dintre raidurile de bombardament
efectuate asupra oraşului german Kassel:
„Avionul nostru B - 17 fu întâmpinat de zidul de foc ridicat
de obuzele tunurilor din diviziile antiaeriene germane.
Lucru care era de altfel destul de normal, numai că de data
aceasta unul dintre obuze lovi rezervorul de combustibil al
avionului. Ulterior, mirat fiind de minunea neexplodării
instantanee a proiectilului de calibrul douăzeci care ne
străpunsese rezervoarele, am aflat de la pilotul nostru Bohn
Fawkes ca lucrurile nu erau atât de simple.
În dimineaţa următoare raidului, Bohn l-a rugat pe şeful
echipajului să-i dea lui proiectilul respectiv, ca o amintire a
acelui incredibil noroc. Şeful echipajului i-a răspuns că nu
doar unul ci unsprezece proiectile neexplodate fuseseră
găsite în interiorul rezervorului, când nu era nevoie de mai
mult de unul care să ne transforme în artificii pe cerul
german. Aveam aceleaşi sentimente pe care trebuie că le-
au trăit evreii atunci când au văzut apele Mării Roşii
despărţindu-se. Chiar şi după treizeci şi cinci de ani,
amintirea acestui eveniment îmi produce încă fiori, mai
ales când mă gândesc la alte evenimente pe care mi le
povestise Bohn.
Şeful i-a spus că proiectilele fuseseră predate armurierilor
pentru dezamorsare. Când ajunse însă la magazii,
armurierii l-au informat că proiectilele fuseseră preluate de
Serviciul de Contraspionaj, nevoind să-i ofere nici un
motiv pe moment. În cele din urmă, însă, Bohn află
răspunsul.
Se pare că, vrând să le dezamorseze, armurierii au
descoperit că proiectilele erau goale, fără a avea
încărcătură explozivă. Goale ca un fluier şi la fel de
inofensive. Nu toate erau însă aşa.

Unul dintre ele conţinea un sul de hârtie înfăşurat cu
grijă. Pe el era ceva mâzgălit în cehă. Membrii
serviciilor de contraspionaj au scotocit baza până când
au reuşit să găsească pe cineva care a reuşit să descifreze
mâzgăleala de pe sul. Ceea ce era scris acolo ne-a uimit
pe toţi. Iată cum suna traducerea: “Pentru moment, asta
a fost tot ce-am putut face.”
Perseverenţă, Lucruri Mici
96. Slujire
Bruce Thielmann, pastor al bisericii prezbiteriene nr. 1
din Pittsburgh, relatează o scurtă conversaţie pe care a
avut-o cu unul dintre membrii săi laici, care se întâmpla
să fie foarte activ. Aceasta spunea: “Voi predicatorii
vorbiţi o groază despre dăruire, dar când vă vine şi vouă
rândul la asta, totul se reduce la teologia ligheanului.”
“Teologia ligheanului?! Ce-i asta?”, întrebă Thielmann.
Membrul replică: “Vă aduceţi aminte ce a făcut Pilat
atunci când a avut şansa de a-l elibera pe Isus? A
poruncit să i se aducă un lighean şi s-a spălat pe mâini
de toată treaba. Dar Isus, în noaptea dinainte, a luat un
lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor. Totul
se reduce la teologia ligheanului. Pe care îl vei alege?
Dragoste, Datorie
97. Slujire
Printre legendele care-l înconjoară pe faimosul pianist
polonez şi apoi prim ministru al aceleiaşi ţări, Ignace
Paderewski, se află şi următoarea:
„O mamă, dorind să-şi încurajeze fiul să continue
studiul pianului, a cumpărat două bilete la unul dintre
concertele lui Paderewski. În seara concertului au
observat că locurile cumpărate erau chiar în faţă, putând
admira de aproape maiestuosul pian Steinway care trona
pe scenă.
În curând mama văzu pe cineva cunoscut şi în timp ce se
puseră pe vorbă, copilul dispăru. La ora opt, luminile din
sală s-au stins odată cu rumoarea publicului, şi s-au
aprins reflectoarele de pe scenă. De abia atunci au
observat ei că un băieţel stătea pe scaunul din faţa
pianului cântând o melodie pentru copii.
Mama băieţelului încremeni, dar înainte să-l poată face
să se dea jos, apăru maestrul care se îndreptă de grabă
spre pian.
“Nu te opri. Continuă să cânţi!”, îi şopti maestrul la
ureche, în timp ce aplecat peste el, începu să cânte cu
mâna stângă armonia. În curând, Paderewski lăsă şi
mâna dreaptă pe claviatură şi, cuprinzându-l pe copil, se
lansă în interpretarea unui acompaniament complet
pentru melodia micuţului. Cei doi, uimeau mulţimea
publicului.
Şi noi, aşa neexperimentaţi cum suntem în propriile
noastre vieţi, suntem cuprinşi de mâinile Maestrului care
ne şopteşte la ureche: “Nu te opri. Continuă!”. Pe
măsură ce noi ne cântăm partea, Maestrul completează
totul cu acompaniamentul său, făcând să răsune o
minunată melodie."
22
Slăbiciune, Perseverenţă
98. Slujire
Don McCullough scrie în Waking from the American
Dream:
„În timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, Anglia avea
nevoie de o producţie sporită a industriei miniere. Winston
Churchill i-a convocat pe liderii de sindicat solicitându-le
sprijinul. La sfârşitul prezentării sale, primul ministru le-a
spus să vizualizeze în mintea lor parada care avea să aibă
loc în Piccadillly Circus după terminarea războiului. Primii
vor defila marinarii care au reuşit să menţină libere vastele
întinderi de apă. Apoi vor urma soldaţii care au luptat la
Dunkirk şi l-au învins pe Rommel în Africa. Următorii vor
fi piloţii care au reuşit să doboare aviaţia germană.
În cele din urmă va defila un lung şir de oameni plini de
sudoare şi pătaţi de funingine purtând şepci de miner pe
cap. Cineva va striga din mulţime: “Unde aţi fost voi în
zilele acelea de lupte crâncene?”
Şi mii de glasuri se vor uni pentru a răspunde: “Noi eram
în măruntaiele pământului în lupta cu cărbunele.”
Nu toate slujbele din biserică sunt de prim rang şi
glorioase. Dar ceilalţi care “se luptă cu cărbunele” joacă un
rol vital în sprijinirea bisericii pentru îndeplinirea misiunii
ei.”
Umilinţă, Trupul Lui Hristos
99. Altruism
În numărul din 25 ianuarie 1988, revista Time prezenta un
articol despre egoism şi corolarul său altruismul. Vorbind
despre introducerea pe piaţă a noilor casete video articolul
afirma: “Compania a făcut o greşeală fatală. În primă
instanţă, Sony a păstrat numai pentru sine tehnologia Beta
a noilor casete video, compania JVC, cea care inventase
noua tehnologie VHS, a renunţat la dreptul de autor,
impărtăşind secretul mai multor firme de pe piaţă. Prin
urmare, piaţa a fost invadată de aparate video în sistem
VHS.”
Aceasta a redus drastic piaţa de desfacere a firmei Sony. În
primul an aceasta s-a redus cu patruzeci de procente, iar în
iulie 1987 doar zece la sută era controlat de ei. Următoarea
mutare a firmei Sony a fost să se reprofileze pe casete
VHS, continuând însă să mai producă şi cele de tehnologie
Beta. Potrivit revistei Time, această reorientare a
concernului nipon, va trimite cel mai probabil aparatele
video în format beta în “cimitirul aparatelor electronice.”
Chiar şi în afacerile în care competiţia este acerbă,
altruismul se dovedeşte a fi folositor.
Egoism, Lăcomie
100. Semnele timpului
 23

Numărul din mai 1984 al revistei Naţional Geografic

ilustra prin fotografii şi imagini color catastrofa care
într-un mod teribil de rapid a ras de pe faţa pământului
în anul 79 Î.H. oraşele romane Pompeii şi Herculaneum.
Explozia vulcanului Vezuviu a fost atât de subită încât
oamenii au fost surprinşi în activitatea lor de zi cu zi:
bărbaţi şi femei erau la piaţă, bogaţii se scăldau în băile
lor luxoase, sclavii, trudind din greu pe câmp. Ei au
murit sufocaţi de cenuşa şi gazele pe care le scuipa
vulcanul. Chiar şi unele animale de casă au pierit rapid
de aceeaşi soartă finală. E nevoie de ceva imaginaţie ca
să poţi ilustra panica acelei teribile zile.
Partea cea mai tristă este că aceşti oameni au murit
degeaba. Oamenii de ştiinţă confirmă ceea ce învăţaţii
Romei antice scriseseră: Înainte ca vulcanul să erupă,
timp de câteva săptămâni, localnicii au simţit zguduituri
puternice. Chiar cu câteva zile înainte de erupţie
deasupra muntelui se putea zări un nor înfricoşător de
fum negru. Ce păcat că nu au putut înţelege şi răspunde
avertismentului Vezuviului!
Aceleaşi zguduituri puternice le putem simţi şi astăzi în
lumea noastră: războaie, cutremure, pericole nucleare,
falimente economice, familii şi standarde morale
distruse. Deşi nu reprezintă ceva nou, toate aceste lucruri
arată spre o apropriată Zi a Judecăţii. Oamenii nu-şi mai
pot permite să se lase luaţi prin surprindere. Dumnezeu
avertizează şi oferă o cale de scăpare pentru cei care vor
lua seama la “zguduituri”.

Avertismente, Judecată