UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE MUZICĂ DIN BUCUREȘTI

MODULUL PSIHOPEDAGOGIC

Pedagogie II – suport de curs

- Teoria și metodologia instruirii

- Teoria și metodologia evaluării

Anul II-studii universitare de licență –2022/2023

Lector univ.dr. Camelia Ciurescu
Instruirea = ca expresie a relației predare – învățare

Știinţific Descriptiv

A INSTRUI

Normativ Intenţional
Sursa: Prof. Eugen Noveanu, ”Metodologia
Cercetării în Educație”,EDP, București, 1994.
 Instruirea = ca expresie a relației predare – învățare

Didactica =gr. didaskein – a-i învăţa pe alţii; didaktike – arta învăţării; didasko – învăţare, învăţământ; didactikos – instrucţie,
instruire;

Contribuţii la dezvoltarea teoriei şi a practicii instruirii:

❖ Elaborarea unui model de lucru de către J.A. Comenius şi detalierea sa în lucrarea Didactica Magna (primul sistem
pedagogic, primul model teoretic referitor la problemele educaţiei şi ale instrucţiei);
❖ Elaborarea unui sistem pedagogic bazat pe un model convenţional de către J.F. Herbart şi discipolii săi, care
fundamentează o structură unică a lecţiilor, treptele constitutive ale lecţiei;
❖ Cristalizarea unei concepţii pedagogice globale prin contribuţiile lui J. Dewey, E. Meumann, M. Montessori (introducerea
unor tehnici noi de cercetare – experimentul şi calculul matematic – care au facilitat stabilirea unor relaţii cauzale între
diferitele fenomene educaţionale şi legile pedagogice;
❖ Elaborarea unor modele ale instruirii – Burrhus Frederic Skinner, Jean Piaget, Bruner şi fundamentarea lor pe anumite
teorii ale învăţării;
❖ Elaborarea unui model de lucru de către Bloom, bazat pe elaborarea unei teorii explicite a învăţării.
 Instruirea = ca expresie a relației predare – învățare

Procesul didactic / procesul de învățământ :

✓ Reprezintă principalul subsistem al sistemului de învățământ;
✓ Constituie obiect de studiu specific didacticii generale (teoriei generale a instruirii)
✓ Asigură realizarea funcţiilor generale ale educaţiei în cadrul unor activităţi specifice de instruire, realizate în mod organizat și sistematic la
nivelul corelaţiei profesor-elev, într-un context didactic intern (vezi ambianţa educaţional a şcolii, climatul psihosocial al clasei de elevi) şi
/sau extern (vezi sistemul de învăţământ şi de educaţie) deschis.

Teoria și metodologia instruirii face parte din pachetul dedicat disciplinelor psihopedagogice şi vizează:
•Cunoaşterea conceptelor de baza (ale disciplinei),
•Cunoașterea componentelor structural-sistemice şi dinamice ale acesteia;
•Familiarizarea studenţilor cu problemele fundamentale ale instruirii (bazele psihologice, epistemologice, filosofice, tehnologice, sociologice,
manageriale) şi cu caracteristicile esențiale ale procesului de învățământ;, în ansamblu;
•Competenţe de proiectare, organizare, implementare şi de desfăşurare a procesului didactic.
 Instruirea = ca expresie a relației predare – învățare

Instruire – incursiune conceptuală:

•Din punct de vedere etimologic conceptul de ”instruire” provine din latinescul "instruo" şi
înseamnă aranjament, amenajare, construcţie, iar prin aproximare lingvistică ar desemna "o
construcţie în spirit", o construcţie intelectuala, sau după expresia lui Skinner, "a construi structuri
Predarea
cognitive, operaţionale".
•În literatura de specialitate se disting o serie de definiții ale conceptului de ”instruire”, care pot fi
sintetizate în următoarele 4 categorii (prof. Eugen Noveanu în ”Metodologia Cercetării în
Educație”, 1994):
Evaluarea
➢definiţie descriptiva = distribuirea cunoştinţelor şi a deprinderilor", astfel încât relaţia dintre
instruire şi învăţare este fundamentala, nu poate exista instruire dacă nu rezultă o învăţare; Invățarea
➢definiţie intenţională = presupune recunoaşterea obiectivelor şi a convingerilor cadrului
didactic ca determinanţi ai performanțelor la clasa;

➢ definiţie normativa =centrată pe principiile etice şi deontologice;

➢ definiţie ştiinţifică = presupune descrierea atentă a comportamentelor specifice instruirii, al

căror efect a fost pe deplin experimentat.
 Instruirea, ca expresie a relaţiei predare-învăţare

Activitatea educațională – activitate de instruire, întrucât presupune:

✓Existenta unui contact direct între profesor şi elev;
✓ Existenta unei asimetrii informaţionale – profesorul cunoaşte materia de studiat în timp ce elevul nu deţine acele informaţii;
Set de condiții

✓ Profesorul doreşte să faciliteze învăţarea conţinutului de către elev;

✓ Acţiunile profesorului conduc raţional către învăţarea conţinuturilor respective de câtre elev ;
✓ Acţiunile profesorului sunt astfel construite încât să-i releve elevului elementele de conţinut pe care se presupune că trebuie să le
înveţe;

✓ Acţiunile profesorului continua cel puţin până când elevul încearcă sa înveţe conţinutul, ca rezultat al acestor acţiuni.

(E.Roberston, 1988)
Elementele definitorii ale predării: Domeniile de competenţă ale
profesorului (de gimnaziu/liceu)-
✓prevederea, planificarea, proiectarea, producerea
schimbărilor; 1. Comunicare
✓
✓precizarea naturii schimbărilor intervenite (identificarea
2. Curriculum
finalităţilor);
✓
✓determinarea conţinuturilor care vor produce schimbarea 3. Dezvoltare profesională
comportamentală aşteptată la elev;
✓
✓organizarea şi dirijarea schimbărilor dorite prin strategii
specifice; 4. Evaluare
✓
✓organizarea condiţiilor care vor favoriza apariţia
schimbărilor; 5. Formarea elevilor
✓
✓controlul şi aprecierea naturii şi a calităţii schimbărilor
intervenite în comportamentul elevilor; 6. Relaţia familie - şcoală - societate
Calitatea activităţilor de predare este relevata în funcţie de
potenţialul ei cognitiv, afectiv şi psihomotor transformator. -conform standardelor profesionale ANC
In esență, principalele accepţiuni ale predării, structurate de profesorul Ioan Cerghit (1997), se prezintă astfel:

1. Predarea - ca transmitere de cunoștințe

În practica instrucţiei tradiţionale activitatea de predare este văzută ca transmitere de cunoştinţe şi tehnici de ac ţiune. A preda
înseamnă a da, a oferi, a transmite în mod sistematic cunoştinţele specifice unei discipline; a prezenta materia, a informa, a mijloci un
transfer de informaţii; a comunica o serie de cunoştinţe, de rezultate, de cercetări ştiinţifice; a expune o lecţie etc.

2. Predarea - ca ofertă de experienţe

În această perspectivă, predarea se defineşte ca ofertă a unei progresii de experienţe cognitive, acţionale şi afective determinate şi
dirijate în mod intenţionat spre valori (axiologic). Prin trăire conştientă şi cu implicare a acestor experienţe elevul îşi dezvoltă propriile
experienţe în virtutea cărora se apropie de adevăr, pătrunde în "miezul lucrurilor", surprinde esenţa şi semnificaţia umană şi socială a
acestora. Principalul este ca elevii să extragă tot ce se poate extrage din aceste experienţe.
3. Predarea - ca formă de dirijare a învăţării
Sistemele clasice de instruire şi-au dezvoltat şi perfecţionat atât de mult funcţiile de orientare şi îndrumare a învăţării, încât predarea
a început să fie identificată cu dirijarea învăţării. A preda, în sens de a dirija, se referă astfel la "... ceea ce face profesorul pentru a
motiva, a încuraja şi a inspira elevii săi pentru a atinge rapid obiectivele de studiat" (I.K.Daries, 1971 ).

Predarea s-ar construi astfel încât dintr-un ansamblu de proceduri de prezentare a matricei, cât şi dintr-un complex de prescripţii
(indicaţii, aprecieri, orientări, încurajări etc.) utilizate în vederea ghidării eforturilor elevilor de învăţare a conţinuturilor date; în mod
special este vorba de dirijarea proceselor de natură cognitivă: de centrare a atenţiei, de receptare a codurilor (decodarea codurilor), de
redare a informaţiei, de stimularea asociaţiilor dintre informaţiile stocate la nivelul memoriei operante (de scurtă durată) şi cele din
memoria permanentă (de lungă durată) etc.

Criticile sunt îndreptate nu împotriva dirijării în sine, ci împotriva excesului de dirijare (a dirijismului exagerat) care dezavantajează
efortul personal, munca proprie, iniţiativa şi activitatea, privează elevul de efortul de anticipare şi construcţia unei strategii (ipoteze)
atunci când se află în faţa nevoii de rezolvare a unei probleme.

Rolul esențial al dirijării rămâne acela de a îndruma în mod discret elevii spre studiul auto-dirijat (autoeducatie).
4. Predarea - ca management al învăţării
Din perspectiva managementului învăţării, predarea se defineşte ca o intervenţie pedagogică multifuncţională şi deliberat orientată în
direcţia promovării şi obţinerii acelor modificări de comportament în mod explicit aşteptate sau dorite.
Calitatea predării se apreciază, prin urmare, în raport de virtuţile transformatoare pe care le generează în planul achizițiilor elevilor
(formarea competențelor).

Astfel, a preda înseamnă:

✓a prevedea (a planifica, a proiecta, a programa) producerea schimbărilor dorite;
✓a orienta într-o direcţie precisă aceste schimbări, a le da un sens, adică a preciza obiectivele învăţării;
✓a stabili natura respectivelor schimbări; ceea ce echivalează cu determinarea conţinutului acestora, a selecta, a reelabora, a organiza
materia;
✓a stimula angajarea activă a elevilor în actul învăţării;
✓a organiza condiţiile care vor furniza apariţia schimbărilor presupuse;
✓a oferi momente de feedback în vederea aprecierii, a corectării şi ameliorării schimbărilor în curs a se produce;
✓a asigura condiţiile necesare reţinerii şi transferurilor (aplicării) noilor achiziţii;
✓a evalua eficacitatea şi eficienţa acestor acţiuni întreprinse, inclusiv rezonanţa lor formativă şi educativă

În esență, predarea angajează o serie de funcţii, extinse nu numai la ceea ce se întâmplă în clasa de elevi, ci şi înainte şi după ceea ce se
realizează aici. Tocmai această multitudine de funcţii conferă predării semnificaţia unei activităţi de gestionare a învăţării ca
management al schimbărilor.
Ce este învățarea (școlară)?

Învățarea școlară
Cele mai multe accepţiuni date învăţării (potrivit paradigmelor învățării -vezi Skinner, R. Gagne, J.Bruner, B.Bloom, J. Piaget, L.Vâgotski,
Ausubel, I.Cerghit, D. Potolea, etc.) atestă existenţa unei constante în definirea acestei proces, repsectiv schimbarea, modificarea
comportamentului pe bază experienţei trăite (organizata si structurată educaţional).
În acest sens, învăţarea reprezintă:
= o transformare de comportament pe baza unei experienţe organizate şcolar, organizare supusă structurării, observaţiei, controlului,
în condiţiile activităţii şi ambianţei şcolare.

Procesul de învăţare presupune o dualitate de ”forţe” implicate:

❑”forţe” care înlesnesc, provoacă şi determină schimbarea (cadrul didactic);
❑”forţe” în dezvoltare, care suportă schimbarea şi care se implică activ în actul de transformare personală;
❑ Ca activitate psihică fundamentală, proprie omului, învăţarea are o finalitate adaptativă (formarea, dezvoltarea competențelor pe întreg
parcursul vieții, inclusiv upskilling si reskilling) . Prin învățare se dobândesc noi comportamente, și anume:
- Intre procesele psihice și învățare sunt raporturi de interdependență /învățarea contribuie la modelarea, structurarea proceselor psihice
(îmbogățește conținutul, dar impune construirea de noi mijloace operatorii de restrucuturări în cadrul sistemului psihic uman (SPU) =
pentru dezvoltarea proprie contează nu doar efortul de învățae, ci cum înveți.

❑ Învăţarea școlară este acţiunea elevului, realizată iniţial în mod dirijat, ca efect direct al instruirii proiectată de profesor la diferite niveluri
de competenţă pedagogică.
❑ Învăţarea şcolară presupune dobândirea unor cunoştinţe, deprinderi şi strategii conform competențelor incluse în cadrul programelor
şcolare, “traduse” de profesor la nivelul fiecărei activităţi didactice (transpoziție didactică).

❑ În literatura de specialitate accepţiunile date procesului de învăţare sunt cunoscute sub forma a două paradigme: învăţarea - ca
proces şi învăţarea - ca produs.
Invățarea – ca proces Învățarea – ca produs

✓ reprezintă o succesiune de operaţii, de acţiuni, stări şi evenimente ✓ apare ca un ansamblu de rezultate noi, produse de activitatea
interne conştient finalizate în procesul de transformare a procesuală şi se referă la:
comportamentelor interne în structuri de cunoştinţe mentale: ❑ cunoştinţe,
❑ imagine - noţiune - act - gândire; ❑ priceperi,
❑ contemplare senzorială - gândire abstractă; ❑ noţiuni,
❑ empiric - ştiinţific în învăţare; ❑ atitudini şi comportamente
❑ percepţie - reprezentare; ❑ Competențe.
✓ conduce la elaborarea unor produse ce apar în calitate de produse
noi şi care devin în plan interior repere / mecanisme interne ce ✓ Rezultatele reprezintă o materializare a schimbărilor
stau la baza unor noi acte de învăţare. prepondenderent cantitative, relativ stabile, de natură afectivă
✓ este în permanentă o continuă evoluţie progresivă (în spirală) pe sau cognitivă, care corespund unor schimbări intervenite faţă de
calea cunoaşterii, pe baza angajării şi dezvoltării unor însuşiri stadiul anterior.
intelectuale: creativitate şi independenţă.
✓ Orice experienţă cognitivă, trăită cu interes (în plan afectiv)
generează la rândul său nevoia unei noi experienţe de cunoaştere.
 • Învățarea este motivantă atunci când elevii:
De retinut! • constată că implicarea în anumite acţiuni va aduce un rezultat
dorit;
• percep mediul școlar ca fiind suportiv (motivant)!
• beneficiază de feedback din partea profesorului în raport cu
rezultatele obținute;
• își proiectează ”foaia de parcurs” pentru realizarea țintelor
propuse, sub îndrumarea profesorului!
Principalele teorii ale învăţării, clasificate de prof. Ioan Neacșu vizează:

I. Modelul behaviorist (paradigma comportamentalist):

-Teoria condiţionării operante –Burrhus Frederic Skinner (20 martie 1904 - 18 august 1990)
- Teoria învăţării cumulativ – ierahice – R. M. Gagne (neo-behaviorism)

II. Modelul cognitivist (paradigma constructivista a invatarii):

- Teoria structural, genetic – cognitivă – Jerome Seymour Bruner (1 octombrie 1915 - 5 iunie 2016)
- Teoria învăţării depline – J. Carroll, B.S. Bloom
- Teoria psihogenezei cunoştinţelor şi a operaţiilor intelectuale - Jean Piaget

III. Modelul umanist (constructivism social)

- Teoria zonei proximei dezvoltări – L.Vâgotski
- Teoria holodinamică asupra învăţării – R. Titone
-Teoria interdisciplinară (integrată) a învăţării – J. Nisbert (Neacşu, 1999, 24-25)
Spre analiză: prezentarea unor teorii ale învățării, care fundamentează abordările metodologice ale instruirii

I.Modelul behaviorist (asociaţionist-comportamental):

I.1. Teoria condiţionării operante – B.F. Skinner- lucrare de referință: ”Comportamentul organismelor” (1938).
-Prin această teorie B.F.Skinner arată importanţa factorului de “întărire a comportamentului" intervenit după
obţinerea răspunsului pozitiv.
-Cea mai importantă detaşare faţă de psihologia convenţională de tip stimul-răspuns realizată de Skinner este
deosebirea facută între "comportamentul de răspuns" şi "comportamentul operant", respectiv, între "condiţionarea
de tip S (condiţionarea comportamentului de răspuns) şi "condiţionarea de tip R" (condiţionarea comportamentului
operant).
-Din această teorie a condiţionării operante s-a desprins o “soluţie pedagogică” (1938) denumită "teoria instruirii
programate", care a constituit o alternativă/model de instruire care să depăşească limitele modelelor clasice de
instruire.
Principiile instruirii programate care determină eficienţa activității de învățare a elevilor:

✓principiul paşilor mici – care cere ca materia să fie divizată în subsarcini (“paşi”), pentru a face posibilă
oferirea unui număr cât mai mare de întăriri sub forma confirmării răspunsului corect;
✓principiul participării active – care cere ca elevul să fie pus în situaţia de a lucra cu fiecare unitate de
informaţie şi de a formula răspunsul;
✓principiul reuşitei – ce impune ca informaţiile şi sacinile de lucru să fie astfel elaborate şi gradate, încât să
asigure reuşita şi să evite eşecul;
✓principiul verificării imediate – ce impune ca după fiecare operaţie, dându-i-se posibilitatea de a-şi compara
răspunsul cu cel corect, elevul să cunoască rezultatul şi să aibă satisfacţie atunci când el este corect;
✓principiul progresului gradat – conform căruia dificultăţile trebuie gradate într-o succesiune care să-i dea
posibilitatea elevului să meargă de la simplu la complex, de la uşor la greu;
✓principiul ritmului individual de lucru –impune cerinţa asigurării posibilităţii ca fiecare elev să lucreze şi să
parcurgă programul în ritmul său, fără limitări în ceea ce priveşte timpul.
I.2. Teoria învăţării cumulativ – ierahice – Robert M. Gagne (1916 – 2002)
- “un elev este pregătit să înveţe ceva nou în momentul în care şi-a însuşit, prin învăţarea anterioară, capacităţile necesare pasului următor”
(Salavastru, D , 2008).

A elaborat o clasificare ierarhică a învățării:

- învățarea de semnale – un comportament de răpuns este condiționat de apariția unui semnal;
- învățarea stimul – răspuns - subiectul dă n răspuns specific la un stimul determinat;
- învățarea prin înlănțuire -se refera învățarea unor serii de comportamente stimul-răspuns, care se află într-o anumită secvențiere
determinată ;
- învățarea prin asociații verbale - are aceeaşi formă, dar se referă la secvențiri verbale;
- învățarea prin discriminare – învăța să răspunzi diferențiat unor caracteristici ale
- obiectelor care ajută în / la distingerea acestora – deosebit de important pentru procesul de instruire.;
- învățarea noțiunilor – capacitatea elevului de a clasifica obiectele pe baza unor proprietăți comune. Important de menționat este rolul
limbajului în achiziționarea acestui de tip de învățare;
- învățarea regulilor - acest tip de învățare se bazează pe învățarea noțiunilor; se regăseşte într-o mare proporție în cadrul învățării şcolare;
- rezolvarea de probleme - este un proces care generează nouă învățare.
II. Modelul cognitivist
II.1. Teoria structural genetic – cognitivă – J. Bruner
Jerome Seymour Bruner (1 octombrie 1915 - 5 iunie 2016) a fost un psiholog american care a adus contribuții semnificative la psihologia
cognitivă umană și teoria învățării cognitive în psihologia educațională . In acest sens, J. Bruner afirma: "lnstruirea este un efort de ajutorare şi de
modelare a dezvoltării”.

În ceea ce priveşte modalitatea de realizare a învăţării, J.S.Bruner a identificat 3 modalităţi/niveluri fundamentale prin care copilul
descoperă şi intră în contact cu lumea din afara sa, transpunând-o, apoi, în modele:
✓ modalitatea / învăţarea activă - învăţare prin acţiune în diferitele sale ipostaze: manipularea liberă a realului din exterior, exersare,
construcţie etc;
✓ modalitatea / învăţarea iconică, care se bazează pe organizarea vizuală sau pe alt fel de organizare senzorială şi pe folosirea unor imagini
schematice; acest nivel este guvernat de principiile organizării perceptuale;
✓•modalitatea / învăţarea simbolică – în care locul imaginilor este luat de simbolurile lor (cuvinte sau alte forme de limbaj), ceea ce permite
relaţionarea lucrurilor exprimate prin cuvinte şi obţinerea, prin transformările de rigoare, de noi şi noi informaţii.
II.1. Teoria structural genetic – cognitivă – J. Bruner
Note definitorii:
✔ problemele învăţării sunt strâns legate de cele ale dezvoltării şi instruirii, chiar dacă, în privinţa stării de pregătire pentru învăţare,
✔Recunoaște importanța dezvoltării stadiale a intelectului (J.Piaget) în procesul de învățământ;
✔Consideră faptul că procesul de învăţare este recompensator prin el însuşi, în sensul că odată învăţat un lucru, aceasta permite educatului
(elevului) să treacă mai departe la alt lucru;
✔Recomandă ca pe măsură ce învăţarea progresează, să se treacă de la recompense extrinse şi la recompense intrinseci; deşi oamenii dispun
de capacitatea de învăţare, acesasta este influenţată de factori culturali, motivaţionali şi personali!
II.2. Teoria învățării depline – Bloom

Promovează ideea optimizării şi a eficientizării instruirii prin adaptarea acesteia la ritmul şi modul de gândire al fiecăruia (J. B. Carroll, B. S.

Bloom, J. H. Block, P. Peterson);

Teoria vizează valorificarea tuturor factorilor implicaţi în învăţare:

✔mediul socio-cultural din care provin resursele umane (profesori, elevi, părinţi),
✔personalitatea acestora (aptitudini, competenţe, motivaţie),
✔ calitatea procesului de învăţământ (obiective, conţinuturi, strategii),
✔interacţiunea sistemică a factorilor implicaţi.

Implicatii pentru:
-proiectarea unor sarcini de învăţare care trebuiesc îndeplinite cel puţin la nivelul înţelegerii depline a mesajului (achiziţie → înţelegere →
aplicare → analiză--sinteză → apreciere critică ) ;
- secvenţe de instruire bazate pe respectarea integrală a timpului real de învăţare necesar fiecărui elev în mod obiectiv (calitatea instruirii
şcolare şi extraşcolare ) şi subiectiv (calitatea fondului aptitudinal şi atitudinal al studentului) .
III. Modelul umanist (constructivismul social)

III.1. Teoria holodinamică a învăţării – R. Titone

Lucrare de referință: "Review of The Transformation of the School. Progressivism in American Education”- 1962.
-Are la bază "teoria învătării cumulativ-ierarhice" a lui R. M. Gagne;

Promovează un model activ, articulat, integralist şi dinamic asupra învăţării educative;

-În esență, comportamentul şi învăţarea se explică la diverse niveluri întrucât sunt dependente funcţional şi ierarhizate atât în plan intern cât
şi extern;
- Invăţarea umană este valoarea fundamentală pe care o postulează modelul lui Titone, invocand ca mecanisme interne ale învăţării trei
niveluri ierarhice de operaţii, cu caracteristici specifice:
1. nivelul tactic, exterior, periferic, observabil şi măsurabil;
2. nivelul strategic, interior (operaţiile şi pocesele cognitive);
3. nivelul ego-dinamic, superior având o amprentă individuală puternică dată de capacitatea omului de a planifica, justifica, dirija,
respinge sau accepta anumite scheme de operare.
Pe baza acestor operaţii se organizează structura ierarhică a comportamentului cu cele trei niveluri corespunzătoare: tactic, strategic, ego-
dinamic.
III.1. Teoria holodinamică a învăţării – R. Titone

În conformitate cu mecanismele interne ale învăţării şi operativităţii specifice, R Titone stabileşte o taxonomie acestora:
• învăţarea tactică
= întemeiată pe performanţe de ordin comunicativ; pe coordonări şi integrări de circuite neuro-corticale (automatisme şi abilităli perceptiv-
motorii); pe capacităţi de feed-back: autoreglare şi control automat sau conştient;
• învăţarea strategică
= având ca suport procese producătoare de reguli operative, procese selective prezente în actele efective; procese programatoare etc.
• Învăţarea ego-dinamică
=bazată pe organizarea şi conştientizarea propriei experienţe semnificative a subiectului; formularea unei viziuni progresive şi globale asupra
lumii; dezvoltarea de atitudini personale socio-culturale; formarea conceptului de sine – “self-concept” - obiectivat în autoevaluare, nivel de
aspiraţii, interiorizarea de idealuri, conduite sociale etc..
Modelul behaviorist (comportamental):

Invatarea Predarea Strategiile de predare

- Invatarea de catre elevi se - Profesorul apreciaza un - Un profesor eficient subliniază punctele cheie
realizeaza pe baza unei comportament pozitiv pentru a la începutul si la finalul lecției;
recompense (intariri a spori motivatia in invatare a - Utilizează lucrurile anterior învățate pentru
comportamentului); elevului; a construi o nouă ”învățare”.
- Se realizeaza pas cu pas; - Aprecierea comportamentului
trebuie sa se produca aproape
instantaneu pentru a marca
succesul elevului).
 Modelul constructivist:
Invatarea
-Se produce când elevii îşi
construiesc propriul sens pe
baza experiențelor anterioare de
învățare și a propriilor
experiențe de viață (curriculum
formal, infromal);
- învățarea este un proces activ.
Predarea
Profesorii trebuie să fixeze
sarcini de lucru la nivel înalt;
- stabilirea graduală a sarcinilor
de lucru (pentru a asigura
trecerea de la simplu şi concret
la complex şi abstract).
Strategiile de predare
- Predarea prin întrebări;
- Utilizarea răspunsurilor greşite ale elevilor
pentru a explora şi corecta neînțelegerile;
- Sarcini de lucru trebuie să solicite elevilor
explicații care să ilustreze propria înțelegere;
- Crearea de hărți mentale bazate pe
conceptele-cheie.
Modelul umanist (constructivismul social)
Invatarea
Elevii trebuie să-şi fixeze singuri
ţintele;
Elevii trebuie să-şi asume
responsabilitatea învăţării;
auto-evaluarea este preferabilă
evaluării de către profesor;
învăţarea se face cel mai uşor şi
este foarte eficientă când se
petrece într-un context suportiv.
Predarea Strategiile de predare
Profesorii ajută fiecare elev să - Este recomandată toleranța față de greșeli,
își stabilească țintele greșeala – oportunitate pentru a învăța;
construind un plan de acțiune - elevii trebuie motivați pentru a nu avea
unic pentru fiecare; teamă de eşec, pentru a reuşi, pentru a se
Elevii sunt încurajați să dezvolta;
participe activ, să adopte o - învăţarea socială poate fi ”nepredată”
atitudine reflexivă asupra (modele socio-culturale, climat afectiv-
învățării motivațional, wellbeing școlar).
Behaviorism Cognitivism
Accent pe cunoştinţe Prioritatea scopurilor: a învăţa să
cunoşti, să ştii să rezolvi, să iei decizii
Accent pe obiective Formulare în termeni de abilităţi,
comportamentale de competenţe cognitive
referinţă standardizate,
exteriorizate, măsurabile
Accent pe tehnologie, Obiective derivate, axate pe
întărire, corecţie mecanismele procesării mentale a
imediată informaţiilor
Obiective cognitive, Prelucrarea mentală,
psihomotorii, în formarea imaginilor mentale,
principal integrarea în sisteme cognitive, de
categorizare şi conceptualizare,
construire de raţionamente, rezolvarea
de probleme, luarea de decizii
Constructivism (social)
Domină obiectivele formative –
abilităţi, capacităţi, competenţe
cognitive
Domină scopurile, nu
obiectivele concrete, pentru
afirmarea independenţei, în
perspectivă
Accentul este pus pe înţelegere -ca
proces, modalităţi, instrumente
de cunoaştere şi rezolvare a situaţiilor
reale
Procese, modalităţi,
instrumente de cunoaştere şi
rezolvare a situaţiilor reale
Preluare sursa:Elena Joița (coord). 2007
Harta conceptuala a principalelor teme abordate:
Bibliografie:
❑Cerghit, I. - Metode de învăţământ, ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, RA. , Bucureşti, 1997
❑Bruner, S. J. - Pentru o teorie a instruirii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970
❑Neacsu,I. - „Instruire şi învăţare”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999
❑Cerghit, I., Neacşu, I., Negreţ-Dobridor, I., Pânişoară, I.-O. - Prelegeri pedagogice. Polirom, Iași, 2001
❑Iucu, B. Romiţă - „Instruirea şcolară”, Editura Polirom, Iaşi, 2002
❑Institutul de Stiinte ale Educatiei – Studiu ”Motivatia elevilor pentru invatare”, 2015
❑Nicola, Ioan - Tratat de pedagogie şcolară, Editura Didactică şi Pedagogică RA., Bucureşti, 1996
❑ Cristea, Sorin - Teorii ale învăţării. Modele de instruire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,2005

Instrumente digitale utilizate: https://app.wisemapping.com

Work in progress...