Matematica Pentru Grupele de Performanta Clasa A XI A

Cuprins
Algebră
1. Matrice de ordin doi şi aplicaţii (I.Diaconu, V.Pop)
1.1. Matrice de ordin doi
1.2. Probleme rezolvate
1.3. Teorema lui Cayley- Hamilton
1.5. Determinarea puterilor naturale ale unei matrice de ordin doi
1.7. Determinarea şirurilor reconcurente omografice şi ecuaţii diofantice de
tip Pell
1.9. Ecuaţii matriciale binome în M2 (C)
2. Matrice de ordin n. Valori şi vectori proprii (I.Diaconu, V.Pop)

2.1. Valori proprii si vectori proprii pentru matrice patratice
2.2. Polinom caracteristic al unei matrice patratice
2.4. Teorema lui Cayley- Hamilton
2.5. Teorema lui Frobenius
3. Transformări elementare în matrice (I.Diaconu, V.Pop)

3.1. Transformări elementare
3.2. Calculul rangului unei matrice prin transformări elementare
3.3. Calculul inversei unei matrice prin transformări elementare
4. Matrice de ordin doi şi trei ca transformări geometrice în plan şi spaţiu

(I.Diaconu, V.Pop)
4.1. Aplicaţii liniare
4.2. Matricea asociată unei transformări
4.3. Proiecţii în plan şi spaţiu
4.4. Simetrii în plan şi spaţiu
4.5. Izometrii în plan şi spaţiu
5. Determinanţi (I.Diaconu, V.Pop)
5.1. Permutari
5.3. Determinanti de ordin n. Determinanti speciali
5.5. Functii polinominale de tip determinant
5.7. Derivata unui determinant
1
Analiză
1. Mulţimi dense (Gh. Boroica)
2. Subşir. Şir fundamental. Criterii de convergenţă (I. Magdaş)

2.1. Subşir al unui şir
2.2. Şir fundamental. Criteriul lui Cauchy
2.3. Criterii de convergenţă
2.4. Criteriul Cesaro-Stolz
2.5. Ordin de convergenţă al unui şir. Şiruri remarcabile
3. Teorema lui O. Toeplitz (O. Pop)
4. Şiruri recurente (I. Magdaş)

4.1. Noţiuni fundamentale
4.2. Recurenţe liniare de ordinul unu
4.3. Recurenţe liniare omogene de ordin superior cu coeficienţi constanţi
4.4. Recurenţe liniare neomogene de ordinul K ≥ 2
4.5. Recurenţe neliniare
5. Câteva clase de şiruri (V. Pop)

5.1. Şiruri definite implicit
5.2. Şiruri cu mulţimea termenilor finită
5.3. Evaluarea unor serii prin şiruri
6. Proprietatea lui Darboux (I. Magdaş)

6.1. Funcţii cu proprietatea lui Darboux. Generalităţi
6.2. Clase de funcţii cu proprietatea lui Darboux
6.3. Păstrarea P.D. asupra funcţiilor sumă, produs, cât, compunere a două funcţii cu
P.D.
7. Aplicaţii ale teoremelor fundamentale Fermat, Rolle, Lagrange, Cauchy (I. Magdaş)
7.1. Teorema lui Fermat
7.2. Teorema lui Rolle
7.3. Teorema lui Lagrange
7.4. Teorema lui Cauchy
8. Funcţii convexe (Gh. Boroica, I. Mureşan)

8.1. Noţiuni teoretice
8.2. Inegalităţi
9. Polinoamele Taylor asociate unor funcţii (I. Boroica)

9.1. Formulele lui Taylor şi polinoamele Taylor asociate funcţiilor elementare
10. Aplicaţii ale metodelor topologice în probleme de geometrie (V. Pop)

10.1. Noţiuni teoretice necesare
11. Ecuaţii transcendente (N. Muşuroia)

11.1. Utilizarea monotoniei unor funcţii
2
11.2. Rezolvarea unor ecuaţii cu ajutorul teoremei lui Rolle şi a teoremei lui
Lagrange
11.3. Utilizarea convexităţii
12. Exemple şi contraexemple în analiza matematică (V. Pop, C. Heuberger)

12.1. Completări şi precizări teoretice
12.2. Contraexemple sub formă de probleme
13. Ecuaţii funcţionale în analiza matematică (V. Pop, V. Lupşor)

13.1. Ecuaţia lui Cauchy pe R
13.2. Ecuaţia lui Jensen
13.3. Ecuaţia lui D’Alembert
13.4. Ecuaţia lui Pexider
Coordonator Vasile Pop

Viorel Lupşor
3
MATEMATICĂ
PROGRAMA ŞCOLARA PENTRU CLASELE DE EXCELENŢA
X-XII
ARGUMENT
Studiul matematicii prin clasele de excelenţă, urmăreşte în principal crearea

unui cadru organizat, în care elevii talentaţi la matematică, proveniţi din diferite medii
şcolare, să poată intra în contact, şi în timp relativ scurt, să formeze un grup
performant. Aceşti elevi, beneficiind de o pregătire pe măsura potenţialului lor
intelectual, vor contribui ulterior la formarea unei elite româneşti în domeniul
matematicii.
Realizarea unei programe pentru clasele de excelenţă, precum şi modul în care
se va lucra pe această programă, constituie o noutate pentru învăţământul românesc.
Din acest motiv elaborarea prezentei programe trebuie înţeleasă ca o etapă necesară
unui început de drum.
Un colectiv de cadre didactice din învăţământul preuniversitar şi universitar
din CRTCP Cluj, cu experienţă în domeniul pregătirii elevilor capabili de performanţe
superioare, au format o echipă care a realizat programa şi manualul care conţine
exerciţii şi probleme extrem de utile pentru desăvârşirea pregătirii acestor elevi.
În selectarea conţinuturilor programei s-a ţinut cont de tendinţele actuale în
formularea subiectelor la concursurile şi olimpiadele şcolare, dar şi de tradiţiile şcolii
româneşti de matematică. Numeroasele cărţi şi reviste adresate ˝vârfurilor ˝ au
costituit o importantă sursă bibliografică în tratarea temelor. Temele propuse constituie
o extindere firească a programei analitice obligatorii de matematică şi parcurgerea lor
este necesară pentru abordarea unor probleme mai dificile. Anumite teme vor fi tratate
pe percursul mai multor ani de studiu ( evident cu o problematică corespunzătoare)
asigurându-se astfel continuitatea şi coerenţa procesului de învăţare. Mai trebuie
precizat că la elaborarea programei echipa a avut în vedere faptul că matematica nu
este un produs finit, ci un proces intelectual în care, pe suportul unor cunoştinţe solide,
primează iniţiativa personală. Astfel, această programă oferă posibilităţi autentice de
opţiune pentru profesori şi elevi.
Programa se adresează elevilor claselor X-XII şi a fost concepută pentru un
număr de 2 ore/săptămână ( în cele 30 de săptămâni ale anului şcolar în care se
lucrează cu clasele sau grupele de excelenţă). Ca o completare la programa obligatorie
de matematică, competenţelor generale le-au mai fost adăugate încă două care au rolul
de a orienta demersul didactic către formarea unor ansambluri structurate de cunoştinţe
generate de specificul activităţii intelectuale matematice la nivel de performanţe
superioare. Programa are următoarele componente:
- competenţe generale
- competenţe specifice şi conţinuturile corelate cu acestea
- valori şi atitudini
- sugestii metodologice.
5
Competenţe generale
1. Folosirea corectă a terminologiei specifice matematicii în contexte

variate
2. Prelucrarea datelor de tip cantitativ, calitativ, structural, contextual
cuprinse în enunţuri matematice
3. Utilizarea corectă a algoritmilor matematici în rezolvarea de
probleme cu grade diferite de dificultate
4. Exprimarea şi redactarea corectă şi coerentă în limbaj formal sau în
limbaj cotidian, a rezolvării sau a strategiilor de rezolvare a unei
probleme
5. Analiza unei situaţii problematice şi determinarea ipotezelor necesare
pentru obţinerea concluziei
6. Generalizarea unor proprietăţi prin modificarea contextului iniţial de
definire a problemei sau prin îmbunătăţirea sau generalizarea
algoritmilor
7. Emiterea unor judecăţi de valoare pentru rezolvarea problemelor
inventiv şi euristic- creative
8. Dobândirea unei imagini de ansamblu a matematicii elementare ca
parte a unui sistem aflat în permanentă evoluţie şi interacţiune cu
lumea înconjurătoare
6
Competenţe specifice Conţinuturi
1.1. Observarea proprietăţilor matricelor Elemente de algebră liniară
de ordinul doi Matrice
1.2. Identificarea asemănărilor dintre • Matrice de ordinul doi
operaţiile cu matrice şi cele cu aplicaţii • Determinarea puterilor naturale
liniare ale unei matrice de ordinul doi
2. Interpretarea unor transformări liniare • Ecuaţii matriceale binome în
(proiecţii, simetrii, rotaţii, izometrii) în M 2 (C)
limbajul algebrei prin introducerea
matricelor asociate acestora • Ecuaţii diofantice de tip Pell
3.1. Utilizarea transformărilor elementare • Valori proprii şi vectori proprii
la calculul rangului şi inversei unei pentru matrice pătratice
matrice • Polinom caracteristic al unei
3.2. Identificarea procedeelor de ridicare matrice pătratice
la putere a unei matrice • Teorema lui Cayley-Hamilton
4. Utilizarea vectorilor şi valorilor proprii • Teorema lui Frobenius
ale unei matrice la găsirea unor sisteme • Transformări elementare în
de coordonate în care transformările iau matrice. Aplicaţii la calculul
forme mai simple rangului şi inversei unei matrice
5.1. Determinarea unor matrice care • Matrice de ordinul II sau III ca
satisfac anumite condiţii transformări geometrice în plan şi
5.2. Reprezentarea permutărilor în lim- spaţiu
bajul algebrei liniare şi studierea lor
6. Reducerea calculului determinanţilor Determinanţi
de ordinul n la relaţii de recurenţă • Permutări
7. Realizarea unor implicaţii între • Determinanţi de ordinul n. Deter-
problemele tipice ale algebrei liniare şi minanţi speciali
cele propuse la concursurile şi olim- • Funcţii polinomiale de tip deter-
piadele şcolare minant
8. Conştientizarea importanţei algebrei
liniare la rezolvarea problemelor din alte
domenii ale matematicii
7
Elemente de analiză matematică
1.Observarea comportării şirurilor recu-
rente utilizând reprezentarea grafică Mulţimi dense
2. Identificarea proprietăţilor caracteris-
tice ale unui şir Şiruri de numere reale
3.Exprimarea termenului general al unui • Subşir al unui şir
şir recurent liniar printr-o formulă • Şir fundamental. Criteriul lui
4.Identificarea unor situaţii care pot fi Cauchy
exprimate matematic prin şiruri recurente • Criterii de convergenţă
5.1.Identificarea celei mai eficiente • Criteriul lui Cesaro-Stolz
metode de calcul a limitei unui şir • Teorema lui Toeplitz
5.2. Determinarea şirurilor date prin • Ordin de convergenţă al unui şir
sisteme recursive şi recurenţe omografice
• Şiruri remarcabile
utilizând matricele
(şirurile lui Euler, Lalescu, Wallis,
6.Reducerea şirurilor recurente neliniare
Stirling etc.)
la recurenţe mai simple sau liniare în
• Limite de şiruri definite implicit
scopul studiului convergenţei
• Şiruri având mulţimea termenilor
7.Realizarea unor implicaţii între proble-
finită
mele tipice cu şiruri şi cele propuse la
concursurile şi olimpiadele şcolare • Şiruri de sume
8. Conştientizarea problematicii vaste • Şiruri recurente
puse de şiruri şi identificarea posibi- (recurenţe liniare, recurenţe omografi-
lităţilor de extindere a cercetării acestora ce, recurenţe definite de funcţii mono-
tone, sisteme recursive etc.)
1. Observarea şi descrierea proprietăţilor Funcţii continue şi derivabile
unei funcţii cu proprietatea Darboux • Proprietatea lui Darboux
2. Interpretarea unor proprietăţi şi teore- • Aplicaţii ale teoremelor funda-
me referitoare la funcţii continue şi mentale: Fermat, Rolle, Lagrange,
derivabile cu ajutorul reprezentărilor Cauchy
grafice • Funcţii convexe
3. Utilizarea funcţiilor continue şi deriva- • Polinoamele Taylor asociate unor
bile în calculul limitelor unor şiruri funcţii
4. Transpunerea în limbajul analizei ma-
tematice a proprietăţilor unor funcţii Aplicaţii ale analizei matematice
(proprietatea Darboux, convexitate etc.) • Probleme de existenţă în geome-
5.1. Identificarea celei mai potrivite trie
metode de rezolvare a unei inecuaţii şi de • Ecuaţii transcendente
stabilire a unor inegalităţi
• Ecuaţii funcţionale
5.2. Aproximarea unor funcţii cu ajutorul
dezvoltării în serie Taylor
Contraexemple în analiza matematică
6. Realizarea de transferuri între analiza
matematică pe de o parte şi geometrie şi
algebră pe de altă parte prin rezolvarea de
probleme de existenţă, ecuaţii transcen-
dente şi funcţionale
8
7. Realizarea unor implicaţii între
problemele tipice ale calculului dife-
renţial şi cele propuse la concursurile şi
olimpiadele şcolare
8.1. Conştientizarea importanţei analizei
matematice în rezolvarea problemelor
altor domenii ale matematicii şi a unor
probleme cu conţinut practic
8.2. Realizarea de conexiuni între diferite
concepte ale analizei matematice prin
exemple şi contraexemple
8.3. Analiza contraexemplelor analizei
matematice ca prim pas în formularea de
noi rezultate şi teoreme
VALORI ŞI ATITUDINI
Noul curriculum şcolar pentru clasele de excelenţă propus la matematică are în

vedere formarea la elevi a următoarelor valori şi atitudini în plus faţă de cele
specificate prin curriculumul şcolar obligatoriu :
• Manifestarea unor opinii competente cu privire la abordarea problemelor
intuitiv şi euristic-creative bazate pe explorare, inspiraţie şi invenţie
• Dezvoltarea unei gândiri reflexive, independente, flexibilă şi abstractă
specifică matematicii
• Interesul pentru modul de dezvoltare a ideilor şi rezultatelor matematice
• Curiozitatea faţă de noile deschideri din domeniul matematicii
SUGESTII METODOLOGICE
Prin prezentul curriculum pentru clasele de excelenţă se intenţionează ca, pe

parcursul liceului, elevii să dobândească competenţe şi să-şi structureze un set de valori
şi atitudini specifice pregătirii de înaltă performanţă. Acestea se regăsesc în
următoarele aspecte ale învăţării, vizate de practica pedagogică :
• Analizarea şi elaborarea unui plan de rezolvare pentru problemele atipice
şi/sau dificile din domeniile studiate
• Formarea obişnuinţei de a formula probleme şi situaţii problemă
• Analiza unei probleme din punct de vedere al ideii centrale
• Reparcurgerea căii de rezolvare a problemei pentru a obţine un rezultat mai
bun, ameliorat sau optimizat printr-o reproiectare creativă
• Identificarea unor metode de lucru valabile pentru clase de probleme
9
• Iniţeirea şi realizarea creativă a unei investigaţii pornind de la tematica propusă
• Formarea deprinderii de a anticipa rezultate matematice pornind de la datele
existente
• Formarea obişnuinţei de a face conexiuni intra şi interdisciplinare
Acest curriculum are drept obiectiv ca fiecare elev capabil de performanţe superioare
să-şi poată dezvolta competenţele într-un ritm individual, de a-şi transfera cunoştinţele
acumulate dintr-o zonă de studiu în alta. Pentru aceasta se recomandă următoarele
activităţi :
• Alternarea prezentării conţinuturilor, cu moduri variate de antrenare a gândirii
• Solicitarea de frecvente corelaţii intra şi interdisciplinare
• Punerea elevului în situaţia ca el însuşi să formuleze sarcini de lucru adecvate
• Obţinerea de soluţii sau interpretări variate pentru aceeaşi unitate
informaţională
• Prevederea de sarcini rezolvabile prin activitatea în grup
• Utilizarea unor softuri educaţionale
Având în vedere specificul claselor de excelenţă, metodele folosite in practice

instructiv-educativă vizează următoarele aspecte:
• Utilizarea strategiilor euristice, care lasăelevul să-şi asume riscul incertitudinii,
al încercării şi erorii, specifice investigaţiei ştiinţifice
• Utilizarea strategiilor creative, care lasă elevul să se afirme în planul
originalităţii, spontaneităţii, diversităţii şi care pun accentul pe capacitatea de
reflecţie, sinteză, evaluare critică şi creaţie
• O îmbinare şi o alternanţă sistematică a activităţii bazate pe efort individual cu
cele care solicită efort colectiv
• Însuşirea unor metode de informare şi de documentare independentă, care
oferă deschiderea spre autoinstruire şi spre învăţarea continuă
10
ALGEBRĂ LINIARĂ
1. Matrice de ordinul doi şi aplicaţii
1.1. Matrice de ordinul doi

Definiţie 1.1.1. Prin matrice de ordinul doi înţelegem un tablou cu două linii şi
două coloane, de forma:
a a12 
A =  11  unde
 a 21 a 22 
numerele aij (i,j ∈ {1,2}) se numesc elementele matricei A.
Sistemul ordonat de elemente (a11, a22) se numeşte diagonala principală
a matricei A, iar sistemul ordonat de elemente (a12, a21) se numeşte diagonala
secundară.
Observaţie 1.1.2. Pentru matricea A se mai foloseşte notaţia: A = (aij) i , j∈{1, 2} .
Mulţimea matricelor de ordinul doi ale căror elemente sunt numere
complexe o notăm cu M2(C). În această mulţime, distingem următoarele
submulţimi:
M2(Z) ⊂ M2(Q) ⊂ M2(R) ⊂ M2(C).
a a12 
Definiţie 1.1.3. Spunem că matricele A,B ∈ M 2 (C), A =  11  ,
 a 21 a 22 
b b12 
B =  11  sunt egale şi scriem A=B, dacă aij=bij pentru fiecare i,j ∈ {1,2} .
 b21 b22 
a a12  b b12 
Definiţie 1.1.4. Dacă A,B ∈ M 2 (C), A =  11  , B =  11  , atunci
 a 21 a 22   b21 b22 
prin suma matricelor A şi B înţelegem matricea
a +b a12 + b12 
C = A + B =  11 11  .
 a21 + b21 a22 + b22 
Proprietăţi 1.1.5. (ale adunării matricelor):

a) A + B = B + A, ∀ A, B ∈ M 2 (C).
b) (A + B) + C = A + (B + C), ∀ A, B, C ∈ M 2 (C).
0 0
c) Matricea O2 =   (toate elementele sunt egeale cu 0) se numeşte
0 0
matricea zero şi are proprietatea A + O2 = O2 + A = A, ∀ A ∈ M 2 (C).
13
d) ∀ A ∈ M 2 (C), există - A ∈ M 2 (C) astfel încât A + (–A) = (–A) + A =
O2. Dacă A = (aij) i , j∈{1, 2} , atunci – A= (–aij) i , j∈{1, 2} .
a a12  b b12 
Definiţie 1.1.6. Dacă A, B ∈ M 2 (C), A =  11  , B =  11  , atunci
 a 21 a 22   b21 b22 
prin produsul A · B înţelegem matricea:
a a12   b11 b12   a11b11 + a12b21 a11b12 + a12b22 
C = A ⋅ B =  11  ⋅   =   .
 a21 a22   b21 b22   a21b11 + a22b21 a21b12 + a22b22 
Cu alte cuvinte, elementul din linia i şi coloana j a matricei produs se
obţine făcând suma produselor elementelor din linia i ale matricei A cu
elementele coloanei j ale matricei B, unde i,j ∈ {1,2} .
Observaţie 1.1.7. În general A · B ≠ B ·A.
Exemplu 1.1.8. :
 1 − 2   − 5 6   1 ⋅ (−5) + (−2) ⋅ 7 1 ⋅ 6 + (−2) ⋅ (−8)   − 19 22   − 5 6   1 − 2 

  ⋅   =   =   ≠   ⋅   =
 − 3 4   7 − 8   (−3) ⋅ (−5) + 4 ⋅ 7 (−3) ⋅ 6 + 4 ⋅ (−8)   43 − 50   7 − 8   − 3 4 
 (−5) ⋅ 1 + 6 ⋅ (−3) (−5) ⋅ (−2) + 6 ⋅ 4   − 23 34 

=   =   .
 7 ⋅ 1 + (−8) ⋅ (−3) 7 ⋅ (−2) + (−8) ⋅ 4   31 − 46 
Proprietăţi 1.1.9. (ale înmulţirii matricelor):

a) (A · B) · C = A · (B · C), ∀ A, B, C ∈ M 2 (C).
b) A ·(B + C) = A · B +A · C şi (A + B) ·C = A · C +B · C , ∀ A, B, C
∈ M 2 (C).
1 0
c) Matricea I 2 =   (care are pe diagonala principală numai 1 iar
0 1
restul elementelor sunt 0) se numeşte matricea unitate şi are
proprietatea A · I2 = I2 ·A = A, ∀ A ∈ M 2 (C).
Observaţie 1.1.10.: Deoarece înmulţirea matricelor verifică proprietatea a),

putem defini puterile lui A ∈ M 2 (C), astfel: A0 = I 2 (dacă A ≠ O2),
A1 = A, A2 = A ⋅ A, A3 = A2 ⋅ A,..., An = An−1 ⋅ A, n ∈ N*.
14
a a12 
Definiţie 1.1.11.: Prin produsul matricei A ∈ M 2 (C), A =  11  cu
 a 21 a 22 
 λa λa12 
numărul λ ∈ C, înţelegem matricea B = λ ⋅ A =  11  .
λa
 21 λ a 22 
Cum în mulţimea numerelor complexe întâlnim formule de calcul

prescurtat, de exemplu x 2 − y 2 = ( x − y )( x + y ) , care are loc ∀x, y ∈ C, tot aşa
în M2 (C) întâlnim formule cu matrice, dar cu condiţia ca matricele să comute
între ele. Astfel, dacă A, B ∈ M 2 (C) şi A·B=B·A, m,n ∈ N*, atunci:
a) Am ⋅ B n = B n ⋅ Am ;
b) An − B n = ( A − B)( An−1 + An−2 B + ... + AB n−2 + B n−1 ) ;
c) A2 n+1 + B 2 n+1 = ( A + B)( A2 n − A2 n−1 B + ... − AB 2 n−1 + B 2 n ) ;
d) ( A + B) n = An + Cn1 An−1 B + ... + Cnn−1 AB n−1 + B n .
a a12 
Definiţie 1.1.12.: Prin transpusa matricei A ∈ M 2 (C), A =  11  ,
 a 21 a 22 
înţelegem matricea
a a21 
t
A =  11  .
 a12 a22 
Matricea tA se obţine din matricea A, luând liniile (respectiv coloanele) lui
A, drept coloane (respectiv linii) pentru tA.
Proprietăţi 1.1.13.: Dacă A, B ∈ M 2 (C) şi α ∈C, atunci:

a) t ( A + B) = tA + tB;
b) t( α A) = α tA;
c) t(A · B) = tB · tA.
Observaţie 1.1.14.: Prin inducţie matematică se poate demonstra că:

t
(A1 · A2 · ... · An) = tAn · tAn-1 · ... · tA2 · tA1, ∀ Ak ∈ M 2 (C),
k = 1, n, n ∈ N*.
Definiţie 1.1.15.: O matrice A ∈ M 2 (C) se numeşte simetrică dacă aij = aji,
∀ i , j∈{1, 2} , adică A = tA. Mulţimea matricelor simetrice cu elemente din C se
notează cu S2(C).
15
Definiţei 1.1.16.: O matrice A ∈ M 2 (C) se numeşte antisimetrică dacă aij = –
aji, ∀ i , j∈{1, 2} , adică A = –tA. Mulţimea matricelor antisimetrice cu elemente
din C se notează cu A2(C).
Observaţie 1.1.17.: ∀ M ∈ M 2 (C), ∃ S ∈ S2(C), A ∈ A2(C) (unice) astfel

încât M = S + A.
Definiţie 1.1.18.: Dacă A ∈ M 2 (C), A = (aij) i , j∈{1, 2} , atunci conjugata
matricei A este matricea A = ( ai , j ) i , j∈{1, 2} , iar adjuncta matricei A

t
este matricea A* = ( A ).
a a12 
Definiţie 1.1.19.: Dacă A ∈ M 2 (C), A =  11  , atunci prin urma matriei
 a 21 a 22 
A înţelegem nămărul
Tr(A) = a11 + a22 (suma elementelor de pe diagonala principală).
Proprietăţi 1.1.20. Dacă A, B ∈ M 2 (C) şi α ∈C, atunci:

a) Tr (A + B) = Tr (A) + Tr (B),
b) Tr ( αA ) = α Tr (A),
c) Tr (AB) = Tr (BA),
d) Tr (A) = Tr (tA)
Observaţie 1.1.21.: Tr (AB) ≠ Tr (A) · Tr (B).
a a12 
Definiţie 1.1.22.: Dacă A ∈ M 2 (C), A =  11  , atunci numărul
 a 21 a 22 
a11 a12
det A = = a11a22 − a12 a21 se numeşte determinantul matricei A.
a21 a22
Proprietăţi 1.1.23.:
a) det (A · B) = det A · det B, ∀ A, B ∈ M 2 (C);
b) det (A1 · A2 · ... · An) = det A1 · det A2 · ... · det An, ∀ Ak ∈ M 2 (C),
k = 1, n, n ∈ N*;
c) det (An) = (det A) n, ∀ A ∈ M 2 (C) şi n ∈ N*;
d) det (tA) = det A, ∀ A ∈ M 2 (C);
16
e) det ( λ A) = λ2 det A, ∀ A ∈ M 2 (C) şi λ ∈ C;
Observaţie 1.1.24.: det (–A) = det A.
Definiţie 1.1.25.: Dacă A ∈ M 2 (C) şi det A = 0, atunci matricea A se numeşte

singulară, iar dacă det A ≠ 0 matricea A se numeşte nesingulară.
Mulţimea matricelor pătratice de ordinul doi nesingulare, se notează cu
GL2(C).
Definiţie 1.1.26.: Spunem că matricea A ∈ M 2 (C) este inversabilă dacă există

B ∈ M 2 (C) astfel încât
A · B = B · A = I2 .
Matricea B se numeşte inversa matricei A şi se notează cu A-1. (Dacă
există B ea este unică).
Teoremă 1.1.27: Matricea A ∈ M 2 (C) este inversabilă dacă şi numai dacă det
A ≠ 0 (adică A ∈ GL2(C)).
a b 
Formulă 1.1.28.: Dacă A ∈ M 2 (C), A =   , este inversabilă, atunci
c d 
1  d − b
A−1 = ⋅ A* , unde A* =   şi se numşte matrice reciprocă.
det A − c a 
Observaţie 1.1.29.: O neconcordanţă între manualele vechi de algebră şi
literatura de specialitate este modul de notare a matricei reciproce (greşit numită
adjunctă).
Proprietăţi 1.1.30.: Dacă A, B ∈ M 2 (C) sunt inversabile şi λ ∈ C*, atunci:

a) (AB)-1 = B-1 · A-1,
1
b) ( λ A) -1 = · A-1,
λ
c) (tA)-1 = t(A-1),
d) (An)-1 = (A-1) n.
Observaţie 1.1.31.: Prin inducţie matematică se poate arăta că (A1 · A2 · ... ·

An)-1 = An−1 ⋅ An−−11 ⋅ ... ⋅ A2−1 ⋅ A1−1 , unde Ak ∈ M 2 (C), k = 1, n, n ∈ N*, sunt matrice
inversabile.
17
Definiţie 1.1.32.: Matricea A∈ GL2(C) se numeşte ortogonală dacă tA = A-1
iar matricea A∈ GL2(R) se numeşte unitară dacă A* = A-1.
Definiţie 1.1.33.: Matricele A, B ∈ M 2 (C) sunt asemenea dacă există C∈

GL2(C) astfel încât B = C-1AC. Se notează A ~ B.
Definiţie 1.1.34.: Matricele A, B ∈ M 2 (C) sunt echivalente dacă există C, D∈

GL2(C) astfel încât
A = CBD. Se notează A ≈ B.
1.2. Teorema lui Cayley-Hamilton
a b 
Definiţie 1.2.1.: Fie A ∈ M 2 (C), A =   .
c d 
Ecuaţia det( A − λI 2 ) = λ2 − Tr ( A)λ + det A = 0 , unde Tr(A) = a + d (urma
matricei A) iar det A = ad – bc, se numeşte ecuaţia caracteristică a matricei A,
iar rădăcinile ecuaţiei se numesc valori proprii.
Teoremă 1.2.2. (Cayley-Hamilton)

Orice matrice pătratică verifică propria sa ecuaţie caracteristică, adică
A − Tr ( A) ⋅ A + det A ⋅ I 2 = O2 ,
2
a b 
unde A =   ∈ M 2 (C).
c d 
 a 2 + bc b(a + d ) 
Demonstaţie: Cum A2 =   , se verifică imediat că
2 
 d (a + d ) bc + d 
egalitatea are loc.
a b 
Consecinţa 1.2.3. Dacă A =   ∈ M 2 (C) şi det A = ad – bc = 0, atunci An
c d 
n-1
= (Tr A) ·A, ∀n ∈ N, n ≥ 2 .
Demonstraţie: Deoarece det A = ad – bc = 0, din teorema lui Cayley –
Hamilton, rezultă că A2 − Tr ( A) ⋅ A = O2 , de unde obţinem A2 = Tr ( A) ⋅ A şi
A3 = A2 ⋅ A = (TrA) ⋅ A ⋅ A = (TrA) ⋅ (TrA) ⋅ A = (TrA) 2 ⋅ A .
Prin inducţie matematică rezultă că An = (TrA) n−1 ⋅ A, ∀n ∈ N, n ≥ 2 .
18
Consecinţa 1.2.4. Dacă A ∈ M 2 (C) şi Tr (A) = 0, atunci
 (− det A) k ⋅ I 2 , n = 2k , k ∈ Ν *
An =  .
(− det A) ⋅ A, n = 2k + 1, k ∈ Ν
k
Demonstraţie: Din teorema lui Cayley – Hamilton rezultă

A + (det A) I 2 = O2 , deci A2 = (− det A) ⋅ I 2 şi prin inducţie matematică pentru
2
n par sau impar rezultă afirmaţia din enunţ.
Consecinţa 1.2.5. Fie A ∈ M 2 (C). Să se arate că următoarele afirmaţii sunt

echivalente:
a) A2 = O2 ;
b) Există n ∈ N, n ≥ 2 astfel încât An = O2 .
Demonstraţie:
a) ⇒ b) Evident (există n = 2 astfel încât A2 = O2 );
b) ⇒ a) Dacă există n ∈ N, n ≥ 2 astfel încât An = O2 , atunci (det A)n
= 0, de unde det A = 0 şi, conform consecinţei 1.3.3., rezultă
O2 = An = (TrA) n−1 ⋅ A , de unde A = O2 sau Tr A = 0.
Dacă A = O2 , atunci A2 = O2 .
Dacă Tr A = 0, din teorema lui Cayley – Hamilton, obţinem
A = O2 .
2
1.3. Determinarea puterilor naturale ale unei matrice de ordinul doi
În continuare, ne propunem să găsim un procedeu pentru ridicarea unei

matrice de ordinul doi la puterea n, n ∈ N*.
a b 
Teorema 1.3.1. Dacă A =   ∈ M 2 (C) şi ecuaţia caracteristică
c d 
a−λ b
= λ2 − (a + d )λ + ad − bc = 0 , are rădăcinile reale
c d −λ
λ1 , λ2 , atunci există matricele B, C ∈ M 2 (C) astfel încât:
 λ1n ⋅ B + λn2 ⋅ C , λ1 ≠ λ 2
(1) A = n
n
.
λ1 ⋅ B + n ⋅ λ1 ⋅ C , λ1 = λ 2
n −1
19
Demonstraţie: Evident, matricea A verifică relaţia
A − TrA ⋅ A + det A ⋅ I 2 = O2 , unde Tr(A) = a + d şi detA = ad – bc. Înmulţind
2
relaţia de mai sus cu An-1, obţinem An+1 − TrA ⋅ An + det A ⋅ An−1 = O2 , de unde
(*) An+1 = TrA ⋅ An − det A ⋅ An−1 .
 a bn 
Considerând An =  n  şi ţinând cont de relaţia (*), obţinem:
 c n d n 
an+1 = Tr ( A)an − det A ⋅ an−1
bn+1 = Tr ( A)bn − det A ⋅ bn−1
cn+1 = Tr ( A)cn − det A ⋅ cn−1
d n+1 = Tr ( A)d n − det A ⋅ d n−1 , n ≥ 2 .
Deci, toate şirurile verifică aceeaşi relaţie de recurenţă:
xn+1 = Tr ( A) ⋅ xn − det A ⋅ xn−1 , n ≥ 2 .
Ecuaţia caracteristică fiind λ2 − Tr ( A)λ + det A = 0 , cu rădăcinile
presupuse reale, rezultă:
- dacă λ1 ≠ λ2 , obţinem xn = α x λ1n + β x λn2 , unde α x , β x ∈ C.
Deci an = α a λ1n + β a λn2
bn = α b λ1n + β b λn2
cn = α c λ1n + β c λn2
d n = α d λ1n + β d λn2 , adică
α α b  β βb 
există matricele B, C ∈ M 2 (C), B =  a  , C =  a  astfel încât
α c α d   βc βd 
An = λ1n B + λn2C .
- dacă λ1 = λ2 , obţinem xn = α x λ1n + β x nλ1n−1 , unde α x , β x ∈ C.
Deci an = α a λ1n + β a nλ1n−1
bn = α b λ1n + β b nλ1n−1
cn = α c λ1n + β c nλ1n−1
d n = α d λ1n + β d nλ1n−1 , adică
α α b  β βb 
există matricele B, C ∈ M 2 (C), B =  a  , C = n a  astfel încât
α c α d   βc β d 
A = λ1 B + λ1 ⋅ n ⋅ C .
n n n −1
20
a b 
În concluzie, orice matrice de ordinul doi de forma   pentru care
c d 
ecuaţia λ2 − (a + d )λ + ad − bc = 0 are rădăcinile reale λ1 , λ2 , se poate pune
sub forma din teoremă, unde matricele B şi C se determină, practic, din relaţia
(1), făcându-l pe n egal cu 1 şi apoi egal cu 2.
a b 
Teoremă 1.3.2. Dacă A =   ∈ M 2 (C), atunci pentru orice număr natural
c d 
n ∈ N*, există două şiruri de numere complexe ( xn ) n≥1 şi ( yn ) n≥1 astfel încât
An = xn ⋅ A + yn ⋅ I 2,∀n ≥ 1 .
Demonstraţie: Folosim metoda inducţiei matematice.
Pentru n = 1, proprietatea este adevărată, deoarece există x1 = 1, y1 = 0
astfel încât A = 1 · A + 0 · I2.
Pentru n = 2, există x2 = a + d = Tr ( A) şi y2 = −(ad − bc) = − det A , astfel
încât A2 = (a + d ) A − (ad − bc) I 2 .
Presupunem proprietatea adevărată pentru un număr natural n ≥ 1 , adică
∃ xn , yn ∈ C astfel încât An = xn ⋅ A + yn ⋅ I 2 . Atunci, obţinem:
An+1 = An ⋅ A = ( xn ⋅ A + yn ⋅ I 2 ) ⋅ A = xn ⋅ A2 + yn ⋅ A = xn ( x2 ⋅ A + y2 ⋅ I 2 ) + yn A =
= ( x2 ⋅ xn + yn ) ⋅ A + xn ⋅ y2 ⋅ I 2 = xn+1 ⋅ A + yn+1 ⋅ I 2 , unde (1)

xn+1 = x2 xn + yn = (TrA) xn + yn şi (2) yn+1 = y2 xn = − det A ⋅ xn . Deci,
An = xn ⋅ A + yn ⋅ I 2,∀n ≥ 1 .
Din relaţiile (1) şi (2) rezultă xn şi yn. Astfel, din (2) rezultă
yn = − det A ⋅ xn−1 , care înlocuit în (1), obţinem xn+1 − TrA ⋅ xn + det A ⋅ xn−1 = 0 ,
care are ecuaţia caracteristică λ2 − TrAλ + det A = 0 . Dacă ecuaţia de mai sus
are rădăcini reale, atunci
xn = αλ1n + βλn2 , dacă λ1 ≠ λ2 şi
xn = αλ1n + βnλ1n−1 dacă λ1 = λ2 ,
după care rezultă expresia lui yn.
21
1.4. Determinarea şirurilor date prin sisteme recursive, recurente
omografice şi ecuaţii diofantice de tip Pell
1.4.1. Determinarea şirurilor date prin sisteme recursive
Fie şirurile de numere reale ( xn ) n≥0 , ( yn ) n≥0 definite prin sistemul de

relaţii de recurenţă:
 xn+1 = axn + byn
(1)  , unde n ∈ N iar a, b, c, d, x0, y0 sunt numere
 yn+1 = cxn + dyn
reale date.
Sistemul (1) poate fi scris sub formă matriceală astfel:
 xn+1   a b   xn  x  x 
  =   ⋅   sau (2)  n+1  = A n , ∀n ≥ 0 , unde
 yn+1   c d   yn   yn+1   yn 
a b 
A =   .
c d 
Dând , în relaţia (2), lui n valorile 0,1,2,...,n-1 obţinem:
 xn+1  x  x  x  x 
  = A n  = A2  n−1  = ... = An  1  = An+1  0  .
 yn+1   yn   yn−1   y1   y0 
x  x 
Deci  n  = An  0 , ∀n ≥ 0 şi problema revine acum la aflarea formei
 yn   y0 
generale a lui An.
Observaţii 1.4.2.:
1. Dacă ∆ = (TrA) 2 − 4 det A ≤ 0 , atunci metoda expusă aici devine
eficientă pentru aflarea şirurilor ( xn ) n≥0 şi ( yn ) n≥0 ;
2. Pentru a calcula An se poate folosi ecuaţia caracteristică:
A2 − TrA ⋅ A + det A ⋅ I 2 = O2 , A ∈ M 2 (R).
1.4.3. Determinarea şirurilor date prin recurenţe omografice
 d ax + b
Definiţie 1.4.4.: Funcţia f: R - −  → R, f ( x) = , a, b, c, d ∈ R, c ≠
 c cx + d
a b
0, se numeşte funcţie omografică, iar M f =   se numeşte matricea
c d 
ataşată funcţiei f.
22
Proprietate 1.4.5.: Dacă f şi g sunt funcţii omografice, atunci pe mulţimea
D ⊂ R pe care sunt definite funcţiile f o g şi f n = f o f o ... o f , n ∈ N*, funcţiile
1424 43 4
n ori
n
f o g şi f sunt omografice şi avem relaţiile:
M f og = M f ⋅ M g ,
M f n = ( M f ) n , n ∈ N*.
Demonstraţie:
 d  d '
Fie f: R - −  → R, g: R - −  → R,
 c  c' 
ax + b a ' x + b' a b 
f ( x) = , g ( x) = funcţii omografice şi M f =   ,
cx + d c' x + d ' c d
 a ' b' 
M g =   matricele ataşate celor două funcţii.
 c' d ' 
Atunci, pe mulţimea D ⊂ R, pe care există compunerea f o g , avem:
a ' x + b'
a⋅ +b
ag ( x) + b c' x + d ' (aa'+bc' ) x + ab'+bd '
( f o g )( x) = f ( g ( x)) = = = ,
cg ( x) + d c ⋅ a ' x + b ' ( ca '+ dc ' ) x + cb '+ dd '
+d
c' x + d '
tot o funcţie omografică şi
 aa'+bc' ab'+bd '   a b   a' b' 
M f o g =   =   ⋅   = M f ⋅ M g .
 ca'+ dc' cb'+ dd '   c d   c' d ' 
Egalitatea a doua se demonstrează prin inducţie matematică.
Definiţie 1.4.6.: Un şir recurent definit printr-o recurenţă de forma

xn+1 = f ( xn ) , unde f este o funcţie omografică, se numeşte recurenţă
omografică.
Observaţia 1.4.7.: Ca recurenţa să definească un şir e necesar ca
cxn + d ≠ 0, ∀n ∈ N.
Proprietate 1.4.8.: Dacă xn+1 = f ( xn ), ∀n ≥ 0 , atunci

xn = f n ( x0 ) , unde f n ( x0 ) = ( f o f o ... o f )( x0 )
142 4 43 4
n ori
23
Demonstraţie:
Pentru demonstraţie se foloseşte metoda inducţiei matematice.
 d ax + b
Într-adevăr, fie f: R - −  → R, f ( x) = . Dacă xn+1 = f ( xn ) ,
 c cx + d
ax + b ax + b
rezultă xn+1 = n , ∀n ≥ 0 şi atunci x1 = f ( x0 ) = 0 , adică lui x1 i se
cxn + d cx0 + d
a b 
ataşează matricea A =   , iar
c d 
ax + b
a⋅ 0 +b
ax1 + b cx0 + d (a 2 + bc) x0 + b(a + d )
x2 = f ( x1 ) = = = şi
cx1 + d c ⋅ ax0 + b + d c(a + d ) x0 + bc + d 2
cx0 + d
 a 2 + bc b(a + d ) 
A2 =  2 
 , adică lui x2 i se ataşează matricea A2.
 c(a + d ) bc + d 
a x + bn
Presupunând că lui xn = n 0 i se asociază matricea
c n x0 + d n
n
 a b   an bn 
A = 
n
 =   , avem
 c d   cn d n 
an x0 + bn
a⋅ +b
axn + b c n x0 + d n (aan + bcn ) x0 + (abn + bd n )
xn+1 = f ( xn ) = = = şi
cxn + d c ⋅ an x0 + bn + d (can + dcn ) x0 + (cbn + dd n )
c n x0 + d n
 a b   an bn   aan + bcn abn + bd n 
An+1 = An ⋅ A = A ⋅ An =   ⋅   =   ,
 c d   cn d n   can + dcn cbn + dd n 
obţinem că lui xn+1 i se asociază matricea An+1.
a x + bn
Rezultă că xn = n 0 şi căruia i se asociază matricea
c n x0 + d n
n
 a bn   a b 
A =  n
n
 =   .
 cn d n   c d 
Deci, pentru a calcula pe xn în funcţie de x0, este suficient să calculăm pe
An.
24
Observaţie 1.4.9.: Şirul ( xn ) n≥0 poate fi definit cu anumite condiţii asupra
teremnului iniţial x0. Din expresiile matricei An deducem condiţiile de existenţă
a şirului recurent cn x0 + d n ≠ 0, ∀n ∈ N sau
d
x0 ≠ − n , n ∈ N.
cn
 d 
Se determină mulţimea S = − n n ∈ N  şi atunci condiţia este x0 ∈ R \ S.
 cn 
1.4.10. Ecuaţii diofantice de tip Pell
Fie d ∈ N, d ≥ 2 un număr liber de pătrate ( d ∉ Q).

Definiţie 1.4.11.: Ecuaţia diofantică P : x 2 − dy 2 = 1 , unde x, y ∈ Z se numeşte
ecuaţia lui Pell.
În cele ce urmează vom rezolva în numere întregi ecuaţia lui Pell.

Observaţie 1.4.12.:
1). Perechile (–1, 0), (1, 0) sunt soluţii ale ecuaţie P şi se numesc soluţii
banale.
2). Dacă (x, y) este soluţie a ecuaţiei P, atunci şi (-x, y), (x, –y), (–x, –y) sunt
soluţii ale ecuaţiei.
Deci, pentru a rezolva ecuaţia lui Pell, este sufficient să-i aflăm soluţiile în
mulţimea numerelor naturale (( x, y ) ∈ N x N, (x, y) ≠ (1,0) ) .
 x dy 
Fie perechea ( x, y ) ∈ N x N căreia îi ataşăm matricea Ax , y =  
y x 
pentru care det Ax , y = x 2 − dy 2 = 1 . Dacă notăm cu SP mulţimea soluţiilor
ecuaţiei lui Pell, atunci ( x, y ) ∈ S P dacă şi numai dacă det Ax , y = 1 , iar (x, y) ≠
(1,0) dacă şi numai dacă Ax , y ≠ I 2 .
Dacă ( x0 , y0 ) ∈ S P , ( x0 , y0 ) ≠ (1,0) , atunci det Ax0 , y0 = 1 , de unde rezultă
det Axn0 , y0 = 1 .
x dyn  x dyn+1 
Fie Axn0 , y0 =  n  cu xn2 − dyn2 = 1 şi dacă Axn0+,1y0 =  n+1 ,
 yn xn   yn+1 xn+1 
atunci
25
x dyn   x0 dy0   x0 xn + dy0 yn d ( y 0 x n + x0 y n ) 
Axn0+,1y0 = Axn0 , y0 ⋅ Ax0 , y0 =  n ⋅ = 
 yn xn   y0 x0   y0 xn + x0 yn x0 xn + dy0 yn 
iar
det Axn0+,1y0 = det( Axn0 , y0 ⋅ Ax0 , y0 ) = det Axn0 , y0 ⋅ det Ax0 , y0 = 1 .
Rezultă xn+1 = x0 xn + dy0 yn
yn+1 = y0 xn + x0 yn sau
(1) xn = x0 xn−1 + dy0 yn−1
(1’) yn = y0 xn−1 + x0 yn−1 , n ≥ 1 , cu x0, y0 daţi astfel încât (x0, y0) ≠ (1,0).
Dacă ( x0 , y0 ) ∈ N x N, atunci şi ( xn , yn ) ∈ N x N, cu alte cuvinte, dacă (x0,
y0) este soluţie a ecuaţiei Pell, atunci şi (xn, yn) este soluţie a ecuaţiei Pell.
Relaţiile de recurenţă (1) şi (1’) pot fi scrise marticeal
 xn   x0 dy0   xn−1 
  =   ⋅   sau
 yn   y0 x0   yn−1 
n
 xn   x0 dy0  x 
  =   ⋅  0  , iar de aici, folosind ecuaţia
 yn   y0 x0   y0 
n
 x dy0 
caracteristică pentru aflarea lui  0  , rezultă:
 y0 x0 
1
xn =  x0 + y0 d
2 
( n +1
)
+ x0 − y 0 d  (n +1

)
(*)
yn =
1 
2 d 
(
x0 + y 0 d
n +1
) (
− x0 − y0 d , n ≥ 0,
n +1

)
şi luând soluţia (x0, y0) minimă nebanală (cu x0 minim dacă şi numai dacă y0
minim) obţinem că
S P ⊂ {(−1,0), (1,0), ( xn , yn ), (− xn , yn ), ( xn ,− yn ), (− xn ,− yn )} = S .
Vom arăta reciproca, S ⊂ S P .
Dacă ( x, y ) ∈S ∩ N x N, (x, y) ≠ (1,0), definim B = Ax , y şi B1 = A−1 ⋅ B
 x dy0 
cu Ax0 , y0 =  0  , unde (x0, y0) este soluţia minimă. Rezultă det B1 = 1 şi
y
 0 x0 
 x' dy '   x' = x0 x − dy0 y

B1 =   , unde  , din care se deduce că x' < x, y ' < y dacă
 y ' x'   y ' = − y 0 x + x0 y
(x, y) ≠ (1,0) şi ( x' , y ' ) ∈ N x N. Continuând găsim B2 = A−1 ⋅ B1 , B3 = A−1 ⋅ B2 ,
..., Bk = A−1 ⋅ Bk −1 = I 2 şi mergând înapoi rezultă Ax , y = Axk0−,1y0 , adică ( x, y ) ∈ S P .
26
Exerciţiu 1.4.13.: Să se afle soluţia generală în Z x Z a ecuaţiei diofantice
x2 − 2 y2 = 1.
Fie (x0, y0) = (3,2) soluţia pozitivă minimă a ecuaţiei, diferită de soluţiile
banale (1,0) şi (–1,0).
Ecuaţia dată are deci o infinitate de soluţii date de (*) în care vom înlocui
x0 = 3, y0 = 2 şi d = 2.
Obţinem:
1
(
xn =  3 + 2 2
2 
)
n +1
(
+ 3− 2 2  )
n +1

yn =
1 
2 2 
(
3+ 2 2 )
n +1
( )
− 3 − 2 2 , n ≥ 0, iar
n +1

S P = {(± xn ,± yn ) n ∈ N }∪ {(±1,0)} .
Observaţie 1.4.14.: Soluţiile ecuaţiei Pell, pot fi utilizate în aproximarea

radicalilor numerelor naturale care nu sunt pătrate perfecte. Într-adevăr, dacă
( xn , yn ) n≥1 sunt soluţii ale ecuaţiei x 2 − dy 2 = 1 , atunci
1
xn − y n d = deci
xn + y n d
xn 1 1 1
− d = < < 2 , de unde rezultă
yn y n ( xn + y n d ) 2
d yn yn
xn x
lim = d , adică fracţiile n aproximează pe d cu o eroare mai mică
n →∞yn yn
1
decât 2 .
yn
1.4.15. Ecuaţia ax 2 − by 2 = 1 , ( a, b ∈ N*).
Observaţie: Această ecuaţie este mai generală decât ecuaţia lui Pell,
x 2 − dy 2 = 1 .
Proprietate 1.4.16.: Dacă ab = k 2 , k ∈ N, k > 1, atunci ecuaţia ax 2 − by 2 = 1 nu

are soluţii în numere naturale.
27
Demonstraţie:
Într-adevăr, presupunem că ecuaţia dată ar avea o soluţie în numere
naturale (x0, y0), atunci ax02 − by02 = 1 , adică a şi b sunt prime între ele. Urmează
că egalitatea ab = k 2 implică a = k12 , b = k 22 , unde k1k 2 = k , k1 , k 2 ∈ N*.
Ecuaţia devine k12 x 2 − k 22 y 2 = 1 sau (k1 x − k 2 y )(k1 x + k 2 y ) = 1 , adică
1 < k1 x + k 2 y = k1 x − k 2 y = 1 , ceea ce este imposibil.
Vom numi rezolventa Pell a ecuaţiei ax 2 − by 2 = 1 , ecuaţiea
u 2 − abv 2 = 1 şi vom demonstra următoarea:
Proprietate 1.4.17.: Dacă ecuaţia ax 2 − by 2 = 1 , are o soluţie nebanală în

numere naturale, atunci ea are o infinitate de soluţii în numere naturale.
Demonstraţie:
Fie (x0, y0), x0 , y 0 ∈ N* o soluţie a ecuaţiei ax 2 − by 2 = 1 . Deoarece ab nu
este pătrat perfect, conform teoremei demonstrate mai sus, rezultă că rezolventa
Pell are o infinitate de soluţii în numere naturale, date de formulele (*).
Notăm cu (un, vn), n ∈ N, soluţia generală a rezolventei Pell u 2 − abv 2 = 1 .
Atunci ( xn , yn ), n ∈ N, unde xn = x0u n + by0 vn , yn = y0u n + ax0 vn sunt soluţii ale
ecuaţiei ax 2 − by 2 = 1, ∀n ∈ N, deoarece
axn2 − byn2 = a( x0un + by0 vn ) 2 − b( y0u n + ax0 vn ) 2 = (ax02 − by02 )(u n2 − abvn2 ) = 1, ∀n ∈
N, adică ecuaţia ax 2 − by 2 = 1 are o infinitate de soluţii.
Proprietate 1.4.18. Soluţia generală a ecuaţiei ax 2 − by 2 = 1 este

( xn , yn ), n ∈ N, unde xn = Aun + bBvn , yn = Bu n + aAvn ,(un, vn), n ∈ N, fiind
soluţia generală a rezolventei Pell, iar (A,B), A,B ∈ N, cea mai mică soluţie a
ecuaţiei considerate.
Demonstraţie:
Am arătat mai sus, că dacă (un, vn), n ∈ N, este soluţia generală a
rezolventei Pell, atunci ( xn , yn ), n ∈ N, sunt soluţii ale ecuaţiei ax 2 − by 2 = 1 .
Reciproc, arătăm că dacă ( xn , yn ), n ∈ N, sunt soluţii ale ecuaţiei
ax 2 − by 2 = 1 , atunci (un, vn), n ∈ N, unde u n = aAxn − bByn , vn = Bxn − Ayn ,
sunt soluţii ale rezolventei Pell, u 2 − abv 2 = 1 .
Într-adevăr
u n − abvn2 = (aAxn − bByn ) 2 − ab( Bxn − Ayn ) 2 = (aA2 − bB 2 )(axn2 − byn2 ) = 1, ∀n ∈
2
N, propoziţia fiind astfel demonstrată.
28
În cazul particular b = 1, metoda expusă mai sus oferă rezolvarea ecuaţiei
dx − y 2 = 1 , pe care o vom numi ecuaţia Pell conjugată.
2
Prin urmare, soluţia generală a ecuaţiei Pell conjugate este ( xn , yn ), n ∈ N,

unde:
xn = Aun + Bvn , yn = Bun + DAvn ,
(A,B) fiind cea mai mică soluţie a ecuaţiei Dx 2 − y 2 = 1 , iar (un, vn), n ∈ N
soluţiile ecuaţiei lui Pell u 2 − dv 2 = 1 .
Observaţie 1.4.19.: Şirurile ( xn ) n≥0 , ( yn ) n≥0 definite recursiv prin relaţiile de

[
mai sus, verifică identitatea y n = d x n , ∀n ∈ N. ]
Într-adevăr, ( xn , yn ), n ∈ N fiind soluţia generală a ecuaţiei Pell conjugate,
dx 2 − y 2 = 1 , avem ( d xn + y n )( )
d xn − y n = 1 .
Dar xn , yn ∈ N*, ∀n ∈ N şi deci d xn + yn > 1 . Prin urmare
0 < d xn − yn < 1 , de unde
yn < d xn < yn + 1 , adică y n = [ ]
d x n , ∀n ∈ N.
Exerciţiu 1.4.20.: Să se afle soluţia generală în N x N a ecuaţiei

6x2 − 5 y2 = 1 .
Cea mai mică soluţie a ecuaţiei este (1,1). Rezolventa Pell este ecuaţia
u − 30v 2 = 1 , care are cea mai mică soluţie (11,2). Ţinând seama de (*), găsim
2
soluţia generală a rezolventei Pell (un, vn), n ∈ N, u n+1 = 11u n + 60vn ,

vn+1 = 11vn + 2un , u1 = 11, v1 = 2 .
Folosind ultima proprietate demonstrată, obţinem soluţia generală a
ecuaţiei 6 x 2 − 5 y 2 = 1 , ( xn , yn ), n ∈ N, xn = u n + 5vn , yn = u n + 6vn , iar forma
explicită este (din (*)):
6 + 30 6 − 30
xn = (11 + 2 30 ) n + (11 − 2 30 ) n ,
12 12
5 + 30 5 − 30
yn = (11 + 2 30 ) n + (11 − 2 30 ) n .
12 12
29
1.5. Ecuaţii matriceale binome în M2(C)
Definiţie 1.5.1.: Ecuaţia matriceală X n = A , unde A ∈ M 2 (C) este o matrice

dată, n ∈ N, n ≥ 2 , un număr natural fixat, iar X ∈ M 2 (C) este o matrice
necunoscută, se numeşte ecuaţie matriceală binomă.
În majoritatea metodelor de rezolvare ale ecuaţiilor matriceale binome se
folosesc următoarele rezultate:
1). Dacă X ∈ M 2 (C) şi det X = 0, atunci X n = (t X ) n−1 X , n ≥ 2 , iar t X este
urma matricei X;
2). Dacă X n = A , atunci AX =XA;
3). Dacă A ∈ M 2 (C), A ≠ aI 2 , pentru orice a ∈ C, atunci matricele X
∈ M 2 (C) care comută cu A sunt de forma X = αA + βI 2 ;
a b 
4). Dacă X ∈ M 2 (C), X =   , atunci X 2 − (a + d ) X + (ad − bc) I 2 = 0
c d 
(t x = a + d , d x = ad − bc) ;
5). Dacă există n ≥ 2 astfel ca X n = O atunci X 2 = O .
6). Dacă valorile proprii ale matricei A ∈ M 2 (C) sunt distincte (λ1 ≠ λ2 ) ,
atunci există o matrice P nesingulară (matrice de pasaj) astfel ca
λ 0 
P −1 ⋅ A ⋅ P =  1 
 0 λ2 
Primele cinci rezultate au fost justificate anterior, vom justifica afirmaţia
6).
Dacă λ1 , λ2 sunt valorile proprii ale matricei A, atunci:
( A − λ1 I 2 )( A − λ2 I 2 ) = 0 , iar matricele A − λ1 I 2 şi A − λ2 I 2 au determinanţii
zero, deci există X 1 , X 2 ∈ M 2 (C), X 1 ≠ 0, X 2 ≠ 0 astfel încât AX 1 = λ1 X 1 ,
AX 2 = λ2 X 2 .
x  x 
Dacă X 1 =  11 , X 2 =  21  , arătăm că matricea
 x12   x22 
x x21 
P = ( X 1 , X 2 ) =  11  este inversabilă.
x
 12 x 22 
Dacă prin absurd coloanele ar fi proporţionale X 1 = αX 2 , α ∈ C*, am

avea:
30
AX1 = λ1 X1 ⇔ AαX 2 = λ1αX 2 ⇔ αAX2 = αλ1 X 2 ⇔ αλ2 X 2 = αλ1 X 2 ⇔ α(λ1 − λ2 ) X 2 = 0
deci λ1 = λ2 , contradicţie.
λ 0 
Avem AP = A( X 1 , X 2 ) = (λ1 X 1 , λ2 X 2 ) = ( X 1 , X 2 ) 1  = P ⋅ J A , deci
 0 λ 2
λ 0 
P −1 ⋅ A ⋅ P = J A =  1  .
 0 λ2 
În continuare vom prezenta câteva cazuri de ecuaţii matriceale binome.
1. Ecuaţia X n = A , n ≥ 2 , A ∈ M 2 (C) şi det A = 0.
Rezolvare:
Din X n = A rezultă (det X ) n = det A = 0 , deci det X = 0 şi din 1) rezultă
X n = (t X ) n−1 X , unde t X este urma matricei X. Se obţine (t X ) n−1 X = A , în care
egalând urmele, obţinem (t X ) n−1 ⋅ t X = t A sau (t X ) n−1 = t A .
1.1. Dacă urma matricei A este t A ≠ 0 (din 4), A2 ≠ 0 ), atunci (t X ) n = t A
dă urmele matricei X, adică t X ∈ {t1 , t 2 ,..., t n }, unde t1 , t 2 ,..., t n sunt rădăcinile de
ordinul n ale lui t A (t1n = t 2n = ... = t nn = t A ) .
În concluzie, pentru A ∈ M 2 (C), A2 ≠ 0 şi det A = 0, ecuaţia X n = A are
în M 2 (C), n soluţii:
1 1
X k = n−1 = t k A, k = 1, n unde t1 , t 2 ,..., t n sunt rădăcinile
tk tA
ecuaţiei algebrice t xn = t A ( t A fiind urma matricei A).
 −1 − 2
Exemplu 1.5.2. Să se rezolve ecuaţia: X 4 =  .
1 2 
Soluţie:
 −1 − 2
Avem A =   , det A = 0, tr A = 1, t 4 = 1 , t ∈ {1,−1, i,−i}. Soluţiile
1 2 
sunt: X = ± A, X = ±iA .
1.2. Dacă urma matricei A este t A = 0, atunci A2 = 0 şi din X n = A , rezultă

X 2 n = A2 = 0 , iar din 5) rezultă X 2 = 0 .
În concluzie pentru A ≠ 0 şi A2 = 0 ecuaţia X n = A , nu are soluţii (pentru
n ≥ 2 ).
31
Dacă A = 0, din X n = O rezultă ecuaţia X 2 = O ceea ce, notând
 a 2 + bc = 0

a b  b(a + d ) = 0

X = 
 conduce la sistemul de ecuaţii pătratice  , cu soluţiile
c d  c ( a + d ) = 0
 d 2 + bc = 0
 a b 
X a ,b =  a 2  , a ∈ C, b ∈ C* şi X =  0 0  , c ∈ C.
− − a c  c 0
 b   
Exemple 1.5.3.:
0 1
1). Să se arate că ecauţia X n =   nu are soluţii pentru n ≥ 2 .
 0 0
Soluţie:
Ridicând la pătrat obţinem X 2 n = 0 , deci X 2 = 0 şi cum n ≥ 0 ,
0 1
X n = 0 ≠   .
 0 0
 a b 
2). Să se determine matricele X =   ∈ M 2 (R) unde a, b, c, d sunt
− c − d 
numere prime şi X 2 = 0 .
Soluţie:
 a b  2
Din soluţia generală X a ,b =  a 2  şi condiţia a să fie prim,
− − a b
 b 
 p p  1 1
rezultă a = b. Deci, soluţiile sunt X =   = p , p ∈ N* cu p
− p − p  − 1 − 1
număr prim.
2. Ecuaţia X n = aI 2 , a ∈ C*, X ∈ M 2 (C), n ≥ 2 .

Rezolvare:
Să observăm că dacă X este soluţie, atunci pentru orice matrice inversabilă
P ∈ M 2 (C), matricea X P = P −1 ⋅ X ⋅ P este de asemenea soluţie. Într-adevăr,
X Pn = P −1 ⋅ X ⋅ P ⋅ P −1 ⋅ X ⋅ P ⋅ ... ⋅ P −1 ⋅ X ⋅ P = = P −1 ⋅ X n ⋅ P = P −1 ⋅ aI 2 ⋅ P = aI 2 .
32
2.1. Dacă valorile proprii ale matricei X sunt distincte, atunci conform
λ 0 
observaţiilor iniţiale ( 6) ) rezultă că există X P =  1  şi ecuaţia devine:
 0 λ 2 
 λ1n 0   a 0 
 0 λn  =  0 a  cu soluţiile λ1 , λ2 ∈ {a1 , a2 ,..., an } , rădăcinile de ordinul n
 
 2  
ale lui a.
În concluzie, o parte din soluţiile ecuaţiei X n = aI 2 sunt
 ai 0  −1
X = P ⋅   ⋅ P (*) unde ai , a j sunt rădăcinile arbitrare ale ecuaţiei

 0 a j 
x = a iar P ∈ M 2 (C) o matrice nesingulară arbitrară.
n
2.2. Dacă valorile proprii ale matricei X sunt egale λ1 = λ2 = λ , atunci din
4), rezultă ( X − λI 2 ) 2 = 0 şi notând Y = X − λI 2 , rezultă X = λI 2 + Y cu
Y 2 = 0 . Avem X n = λn I 2 + nλn−1 B şi ecuaţia X n = aI 2 , devine
λn I 2 + nλn−1 B = aI 2 sau nλn−1 B = (a − λn ) I 2 .
a − λn
Din a ≠ 0 rezultă λ ≠ 0 şi din B 2 = 0, B = I n rezultă B = 0 şi
nλn−1
a = λn , deci X = ai I 2 . În concluzie, soluţiile sunt de forma (*) (fără condiţia
ai ≠ a j ).
3. Ecuaţia X n = A în care valorile proprii ale matricei A sunt λ1 , λ2

distincte.
Rezolvare:
Dacă valorile proprii ale lui X sunt µ1 , µ 2 , atunci µ1n = λ1 , µ 2n = λ2 deci
 λ1 0 
µ1 ≠ µ 2 . Dacă P este matricea nesingulară pentru care P −1 ⋅ A ⋅ P =   ,
 0 λ2 
atunci înmulţind în relaţia X n = A cu P–1 la stânga şi P la dreapta, rezultă
n
 λ1 0   λ1 0   µ1 0   λ1 0 
−1
( P ⋅ X ⋅ P) = 
n
 sau X P = 
n
 sau   =   , deci
 0 λ2   0 λ2   0 µ 2   0 λ2 
33
α 0  −1
µ1n = λ1 , µ 2n = λ2 . Soluţiile sunt de forma X = P ⋅   ⋅ P , unde α n = λ1 ,
0 β
β n = λ2 şi P ∈ M 2 (C) este matrice nesingulară.
Observaţie 1.5.4.: O altă metodă de rezolvare se bazează pe observaţiile 2) şi
3).
4. Dacă A ≠ aI 2 , a ∈ C, atunci din XA = AX, rezultă că matricele X care

verifică ecuaţia X n = A sunt de forma X = αA + βI 2 . Valorile proprii ale
matricei X sunt µ1 = αλ1 + β , µ 2 = αλ 2 + β , unde λ1 , λ2 sunt valorile proprii
ale matricei A. Valorile proprii ale matricei X n sunt µ1n şi µ 2n şi se obţin
(αλ1 + β ) n = λ1 , (αλ2 + β ) n = λ2 . Ultimele două relaţii le privim ca sistem în
necunoscutele α , β .
 αλ1 + β = λ1 ⋅ ε k
Avem  , unde ε k , ε p sunt rădăcini de ordin n ale unităţii.
αλ2 + β = λ2 ⋅ ε p
Se obţine:
λ1ε k − λ 2 ε p
α=
λ1 − λ 2
, dacă λ1 ≠ λ2 .
λ1λ 2 (ε p − ε k )
β=
λ1 − λ 2
În continuare, vom demonstra că : Rezolvarea ecuaţiei de gradul al doilea

aX + bX + cI 2 = A , unde a, b, c ∈ R, a ≠ 0 , b 2 − 4ac ≥ 0 şi A ∈ M 2 (C) se
2
reduce la rezolvarea unei ecuaţii binome.

Demonstraţie:
Într-adevăr, ecuaţia dată se poate scrie sub forma:
2
b c 1  b  1  b2 c
X 2 + X + I2 = A ⇔ ⇔  X + I 2  = A +  2 −  I 2 . Cu notaţiile
a a a  2a  a  4a a
b 1 b 2 − 4ac
Y=X+ I 2 şi B = A + I 2 , ecuaţia devine Y 2 = B , adică o ecuaţie
2a a 4a 2
binomă.
34
1.6. Probleme rezolvate (1.1)
1 2
R1.2.1. Să se determine toate matricele care comută cu matricea A =   .
3 4
Soluţie:
a b 
Fie X =   astfel încât A ·X = X ·A. Rezultă
c d 
1 2  a b   a b  1 2
  ⋅   =   ⋅   sau
3 4  c d   c d  3 4
 a + 2c = a + 3b  a=x
 b + 2d = 2a + 4b  b = 2y
  2c = 3b 
 sau  , de unde rezultă  , deci
 3 a + 4 c = c + 3d  2 ( d − a ) = 3b  c = 3 y
3b + 4d = 2c + 4d d = x + 3 y
 x 2y 
X =   =
3y x + 3y 
= yA + ( x − y ) I 2 .
R1.2.2. Fie A ∈ M 2 (C) şi mulţimea C ( A) = {X ∈ M 2 (C) AX = XA}. Să se

arate că :
a). Dacă A = kI 2 , k ∈ C, atunci C ( A) = M 2 (C);
b). Dacă A ≠ kI 2 , k ∈ C, atunci C ( A) = {αA + βI 2 α , β ∈ C }.
Soluţie:
a). Evidentă;
a b   x y
b). Fie A =   şi X =   . Atunci, din AX = XA, rezultă:
c d  z t 
 ax + bz = xa + yc
ay + bt = xb + yd bz = cy
 
 sau  y (a − d ) = b( x − t ) . Dacă b = 0, se
 cx + dz = za + tc  z (a − d ) = c( x − t )
 cy + dt = zb + td 
y z t−x
ajunge la o contradicţie cu ipoteza. Rezultă = = = α , α ∈ C, de unde
b c d −a
y = bα , z = cα , t = αd + ( x − αa) .
35
 x = αa + β
 y = bα

Fie x − αa = β , atunci  şi
 z = cα
t = αd + β
αa + β bα  a b  1 0
X =   = α   + β   = αA + βI 2 .
 cα αd + β  c d  0 1
R1.2.3. Să se determine toate matricele A ∈ M 2 (C) pentru care A2 = O2 .

Soluţie:
 a 2 + bc = 0

a b  b(a + d ) = 0
Fie A =   . Din egalitatea A = O2 , obţinem sistemul: 
2
c d  c ( a + d ) = 0
 bc + d 2 = 0
Dacă a + d ≠ 0, atunci b = c = 0 şi a 2 = d 2 = 0 , de unde rezultă că a = d
= 0, fals, căci a + d ≠ 0.
Deci, a + d = 0 şi atunci d = –a iar din egalitatea a 2 + bc = 0 ,
 0 0
- dacă b = 0, rezultă a = 0 şi deci A =   , c ∈ C, arbitrar.
 c 0
a2  a b 
- dacă b ≠ 0, putem scrie c = − şi atunci A =  a 2  , a, b∈ C,
b − − a
 b 
b ≠ 0.
Observaţie: O matrice A ∈ M 2 (C) cu proprietatea că există n∈ N* astfel
încât An = O2 se numeşte matrice nilpotentă. (Am determinat toate matricele
de ordinul doi nilpotente).
R1.2.4. Să se determine toate matricele A ∈ M 2 (C) pentru care A2 = I 2 .

Soluţie:
 a 2 + bc = 1

a b  b(a + d ) = 0
Fie A =   . Din egalitatea A2 = I 2 , rezultă sistemul: 
c d  c ( a + d ) = 0
 bc + d 2 = 1
Dacă a + d ≠ 0, atunci b = c = 0 şi deci a 2 = d 2 = 1 , de unde rezultă că
a = ±1 , d = ±1 . Cum
36
1 0
a+d≠0, obţinem a = 1, d = 1 sau a = –1, d = –1 şi A =   = I 2 ,
0 1
 −1 0 
A =   = − I 2 .
 0 − 1
Dacă a + d = 0, atunci d = –a. Dacă b = 0, obţinem a 2 = d 2 = 1 şi atunci
 −1 0 1 0 
A are forma A =   sau A =   cu c∈ C, arbitrar.
 c 1  c − 1
1 − a2
Dacă b ≠ 0, avem că c = şi atunci matricea A are forma
b
 a b 
A = 1 − a2  , a, b∈ C.
 − a
 b 
Observaţie: O matrice A cu proprietatea că A2 = I 2 , se numeşte matrice
involutivă, ce corespunde unei simetrii în plan.
R1.2.5. Să se determine toate matricele A ∈ M 2 (C) cu proprietatea A2 = A .

Soluţie:
 a 2 + bc = a

a b  b(a + d ) = b
Fie A =   . Din egalitatea A = A , rezultă sistemul: 
2
c d  c ( a + d ) = c
 bc + d 2 = d
 a 2 + bc = a

 b(a + d − 1) = 0
sau 
 c(a + d − 1) = 0
(a − b)(a + d − 1) = 0
Dacă a + d – 1 ≠ 0, atunci b = c = 0, a = d ∈ {0,1} . Deci A = O2 sau A =
I2.
a − a2
Dacă a + d – 1 = 0, rezultă a + bc = a . Dacă b ≠ 0, atunci c =
2
şi
b
 a b 
A =  a − a2  cu
 1− a
 b 
37
0 0
a ∈ R, b ∈ R*. Dacă b= 0, atunci a = 0 sau a = 1 şi atunci A =   , c∈ R
 c 1
1 0
sau A =   , c∈ R.
c 0
Observaţie: O matrice A cu proprietatea A2 = A se numeşte matrice
idempotentă. O astfel de matrice corespunde aplicaţiilor de proiecţie în plan.
R1.2.6. Fie S2(C) = { A ∈ M 2 (C) │ A = tA } şi A2(C) = { A ∈ M 2 (C) │ A = −

t
A }. Să se arate că:
a) A, B ∈ S2(C), atunci A + B ∈ S2(C), A, B ∈ A2(C), atunci A + B
∈ A2(C);
b) A ∈ S2(C) ∩ A2(C), rezultă A = O2;
c) ∀ M ∈ M 2 (C), există S ∈ S2(C) şi A ∈ A2(C) unice, astfel încât M = S +
A.
Soluţie:
a). Fie A, B ∈ S2(C), atunci A = tA, B = tB şi A + B = tA + tB = t(A + B),
adică A + B ∈ S 2(C).
Fie A, B ∈ A2(C), atunci A = − tA, B = − tB şi A + B = − ( tA + tB) = −
t
(A + B), adică
A + B ∈ A2(C);
b). Fie A ∈ S2(C) ∩ A2(C), atunci A = tA şi A = − tA. Rezultă A = − A, de
unde A = O2;
1 1
c). Pentru M ∈ M 2 (C), există S = (M + tM) şi A = (M – tM), unice,
2 2
astfel încât M = S + A.
 a b
R1.2.7. Se dă matricea A =   ∈ M 2 (R). Să se arate că următoarele
− b a
afirmaţii sunt echivalente:
a) Există n ∈ N* astfel încât An = I 2 ;
b) Există q ∈ Q* astfel încât a = cos qπ , b = sin qπ .
Soluţie:
a). ⇒ b) Presupunem că există n ∈ N* astfel încât An = I 2 . Trecând la
determinanţi obţinem
(det A)n = 1 şi cum det A = a 2 + b 2 ≥ 0 deducem că det A = a 2 + b 2 = 1 , ceea ce
arată că există t ∈ R astfel încât a = cos t, b = sint t.
38
 cos t sin t   cos kt sin kt 
Deci, A =   şi atunci Ak =  , ∀k ∈ N*,
 − sin t cos t   − sin kt cos kt 
 cos nt sin nt   1 0 
ceea ce arată că An = I 2 dacă şi numai dacă   =   . De
 − sin nt cos nt   0 1 
aici rezultă că cos nt = 1 şi sin nt = 0, adică nt = 2 pπ , p ∈ Z, de unde deducem
2p 2p
t= π = qπ , unde q = ∈ Q şi prin urmare a = cos qπ , b = sin qπ .
n n
u
b). ⇒ a) Fie a = cos qπ , b = sin qπ cu q ∈ Q, adică q = cu u ∈ Z şi
v
 2uπ 2uπ 
2u  cos sin 
v ∈ N*. Putem scrie q = şi atunci A =  2 v 2 v  . Rezultă
2v  − sin 2uπ cos 2uπ 
 
 2v 2v 
imediat că A2 v = I 2 şi deci luând n = 2v ∈ N*, deducem că An = I 2 .
Probleme rezolvate (1.2)
a b 
R1.4.1. Fie A =   unde a, b, c, d ∈ R, a + d ≠ 0. Să se arate că
c d 
B ∈ M 2 (R) comută cu A dacă şi numai dacă comută cu A2.
Soluţie:
Din teorema lui Cayley – Hamilton, A2 − (a + d ) A + det A ⋅ I 2 = O2 , prin
înmulţire la dreapta şi respectiv la stânga cu B se
obţine: A B − (a + d ) AB + B det A = O2 şi BA − (a + d ) BA + B det A = O2 .
2 2
Scăzând cele două relaţii obţinem: A2 B − BA2 = (a + d )( BA − AB) şi de

aici rezultă imediat concluzia cerută.
R1.4.2. Arătaţi că pentru orice matrice A, B ∈ M 2 (R), există λ ∈ R astfel

încât ( AB − BA) 2 = λI 2 .
Soluţie:
Dacă în relaţia lui Cayley – Hamilton, X 2 − Tr ( X ) ⋅ X + det X ⋅ I 2 = O2 ,
X ∈ M 2 (C), alegem X = AB – BA, obţinem:
( AB − BA) − Tr ( AB − BA) ⋅ ( AB − BA) + det( AB − BA) ⋅ I 2 = O2 .
2
39
Cum Tr ( AB − BA) = Tr ( AB) − Tr ( BA) = 0 , rezultă ( AB − BA) 2 = λI 2 ,
unde λ = − det( AB − BA) .
a b 
R1.4.3. Fie A ∈ M 2 (C), A =   , unde det A şi Tr A reprezintă
c d 
determinantul şi respectiv urma matricei A (Tr A = a + d).
Dacă Tr A · det A = 0 şi Tr A + det A ≠ 0, atunci matricea B ∈ M 2 (C)
comută cu A, dacă şi numai dacă comută cu A3.
Soluţie:
Din condiţiile date rezultă că unul din factorii Tr A sau det A este nul.
Dacă Tr A = 0 şi det A ≠ 0, atunci din relaţia lui Cayley – Hamilton,
(1) A2 − TrA ⋅ A + det A ⋅ I 2 = O2 ,
rezultă A2 = − det A ⋅ I 2 , iar de aici obţinem A3 = A2 ⋅ A = −(det A) ⋅ A ,
A3 B = −(det A) ⋅ AB şi BA3 = −(det A) ⋅ BA . Scăzând ultimele două relaţii,
obţinem: A3 B − BA3 = det A ⋅ ( BA − AB) şi de aici rezultă imediat concluzia
dorită.
Dacă det A = 0 şi Tr A ≠ 0, atunci din (1), obţinem:
 A2 B = (TrA) ⋅ AB
A2 = (TrA) ⋅ A , de unde  2 (2) şi
 BA = (TrA) ⋅ BA
 A3 B = (TrA) ⋅ A2 B
A3 = (TrA) ⋅ A2 , de unde  3 (3).
 BA = (TrA) ⋅ BA
2
Din relaţiile (2) şi (3) obţinem echivalenţa cerută.
R1.4.4. Fie A, B ∈ M 2 (C) astfel încât Tr(AB) = 0. Să se arate că

( AB) 2 = ( BA) 2 .
Soluţie:
Cum Tr(AB) = Tr(BA) = 0, atunci din relaţia lui Cayley – Hamilton,
rezultă: ( AB) 2 + det( AB) ⋅ I 2 = O2 ,
( BA) 2 + det( BA) ⋅ I 2 = O2 , iar de aici obţinem ( AB) 2 = ( BA) 2 , deoarece det(AB)
= det A · det B = det (BA).
Observaţie: Folosind inducţia matematică, se poate arăta că
( AB) = ( BA) 2 n , n ∈ N*.
2n
40
 − 2 4
R1.6.1. Fie matricea A ∈ M 2 (R), A =   . Să se calculeze An, n ∈ N*.
 − 5 7
Soluţie:
Ecuaţia caracteristică matricei A este λ2 − TrA ⋅ λ + det A = 0 , adică
λ2 − 5λ + 6 = 0 , de unde rezultă λ1 = 2 şi λ2 = 3 . Rezultă că An are forma:
An = 2 n ⋅ B + 3n ⋅ C , unde B, C ∈ M 2 (R) şi se determină din condiţiile n = 1 şi n
  − 2 4
 2 B + 3C = A =  
  − 5 7  5 − 4
= 2. Obţinem sistemul:  , de unde B =   ,
4 B + 9C = A2 =  − 16 20  5 − 4
  − 25 29 
 
 − 4 4  5 ⋅ 2 − 4 ⋅ 3 4 ⋅ 3 − 4 ⋅ 2n 
n n n
C =   şi atunci: An =   , n ∈ N*.
n
 − 5 5 ⋅ − ⋅ ⋅ − ⋅
n n n
 5 2 5 3 5 3 4 2 
 1 3 
R1.6.2. Să se calculeze An , unde A =   , iar n ∈ N*.
 − 3 − 5
Soluţie:
Ecuaţia caracteristică matricei A este λ2 − TrA ⋅ λ + det A = 0 , adică
λ2 + 4λ + 4 = 0 de unde rezultă că λ1 = λ2 = −2 , deci există matricele pătratice
de ordinul doi B şi C, astfel încât
An = (−2) n B + (−2) n−1 ⋅ n ⋅ C , ∀n ≥ 1 .
  1 3 
 − 2 B + C = A =  
  − 3 − 5 
Pentru n = 1 şi n = 2, obţinem sistemul  , de
4 B − 4C = A =   − 8 − 12 
 12 16 
2
  
1 0  3 3 
unde obţinem că B =   şi C =   . Deci,
0 1  − 3 − 3
 3n − 2 3n 
An = (−2) n−1  , ∀n ≥ 1 .
 − 3n − 3n − 2 
R1.6.3. Fie m, n ∈ N* şi A, B ∈ M 2 (R) astfel încât Am B n = B n Am . Să se arate

că dacă matricele Am şi Bn nu sunt de forma λ ⋅ I 2 , λ ∈ R, atunci AB = BA.
41
Soluţie:
Se ştie că pentru orice k ∈ N, există ak , bk , ck , d k ∈ R astfel încât
Ak = ak A + bk I 2 şi B k = ck B + d k I 2
Atunci din Am B n = B n Am rezultă
(am A + bm I 2 )(cn B + d n I 2 ) = (cn B + d n I 2 )(am A + bm I 2 ) sau
am cn AB + am d n A + bm cn B + bm d n I 2 = cn am BA + cn bm B + d n am A + d nbm I 2 sau încă
am cn ( AB − BA) = O2 , de unde rezultă că AB = BA, deoarece am cn ≠ 0 .
 1 1
R1.6.4. Fie matricea A =   . Să se pună în evidenţă şirurile ( xn ) n≥1 şi
 0 1
x
( yn ) n≥1 astfel încât An = xn ⋅ A + yn ⋅ I 2 şi să se calculeze lim n .
n→∞ y
n
Soluţie:
Cum A2 − TrA ⋅ A + det A ⋅ I 2 = O2 ,
x1 = 1, y1 = 0, x2 = TrA = 2, det A = 1 = − y2 , rezultă ( xn+1 − TrAxn +
+ det Axn−1 = 0 , vezi teorema 1.5.3.)
xn+1 = 2 xn + yn
yn+1 = − xn , ∀n ≥ 1
sau xn+1 = 2 xn − xn−1 , ∀n ≥ 2 . Ecuaţia caracteristică asociată relaţiei de recurenţă
liniară de ordinul II va fi r 2 − 2r + 1 = 0 , cu r1 = r2 = 1 , prin urmare
xn = c1 + nc2 . Pentru n = 1 şi n = 2 obţinem c1 = 0, c2 = 1 , deci xn = n . Urmează
 1 1 1 0 1 n
yn = −(n − 1) şi An = n  + (− n + 1)  =   .
 0 1 0 1 0 1
x
Obţinem lim n = −1 .
n→∞ y
n
R1.8.1. Fie şirurile ( xn ) n≥0 , ( yn ) n≥0 , date prin sistemul de recurenţă:

 x n +1 = x n + 2 y n
 , ∀n ≥ 0 cu x0 = 1, y0 = 2 .
 y n +1 = −2 x n + 5 y n
Să se determine în funcţie de n, termenii generali ai şirurilor ( xn ) n≥0 ,
( y n ) n≥0 .
42
Soluţie:
Observăm că ∆ = (TrA) 2 − 4 det A = 6 2 − 4 ⋅ 9 = 0 , deci putem aplica
metoda expusă, iar sistemul de relaţii de recurenţă se poate scrie sub forma:
 xn  x  x  x  x  1
  = A ⋅  n−1 , ∀n ≥ 1 sau  n  = An ⋅  0 , n ≥ 0 sau încă  n  = An ⋅   ,
 yn   yn−1   yn   y0   yn   2
 1 2
unde A =   , deci totul revine la a afla pe An.
 − 2 5
Cum Tr A = 6 şi det A = 9, ecuaţia caracteristică este λ2 − 6λ + 9 = 0 , de
unde rezultă λ1 = λ2 = 3 , adică An = 3n ⋅ B + n ⋅ 3n−1 ⋅ C , unde B şi C se obţin
pentru n = 1 şi n = 2. Avem:
 A = 3B + C 1 0
 2 , de unde obţinem: B = I 2 =   şi
A = 3 B + 2 ⋅ 3 ⋅ C
2
0 1
 − 2 2
C =   .
 − 2 2
Rezultă
 3n 0   − 2n3n−1 2n3n−1   3n−1 (3 − 2n) n ⋅ 2 ⋅ 3n−1 
An =  n
+  
 − 2n3n−1 2n3n−1  =  − n ⋅ 2 ⋅ 3n−1 3n−1 (3 + 2n)  .

 0 3     
 x   3 (3 − 2n) n ⋅ 2 ⋅ 3
n −1 n −1
 1
Deci  n  =   ⋅   , de unde obţinem:
 yn   − n ⋅ 2 ⋅ 3
n −1
3 (3 + 2n)   2 
n −1
xn = 3n−1 (2n + 3) şi yn = 2 ⋅ 3n−1 ⋅ (n + 3), ∀n ≥ 0 .
R1.8.2. Să se determine limitele şirurilor ( xn ) n≥0 , ( yn ) n≥0 care verifică

relaţiile:
 xn+1 = (1 − a ) xn + ayn
 , ∀n ≥ 0 , unde a, b ∈ (0,1), x0 , y0 ∈ R.
 y n +1 = bx n + (1 − b ) y n
Soluţie:
Sistemul recursiv poate fi pus sub forma matriceală:
 xn+1  1 − a a   xn  x  x 
  =   ⋅   sau  n+1  = A ⋅  n  , unde
 yn+1   b 1 − b   yn   yn+1   yn 
1 − a a 
A =   .
 b 1− b
43
x  x 
Rezultă  n  = An ⋅  0  (1). Calculăm An .
 yn   y0 
Ecuaţia caracteristică a matricei A este λ2 − (2 − a − b)λ + 1 − a − b = 0 , de
unde rezultă λ1 = 1 şi λ2 = 1 − a − b (r1 ≠ r2 , deoarece r2 = 1 − a − b < 1) .
Rezultă că An = 1n ⋅ B + (1 − a − b) n ⋅ C , unde B şi C se obţin pentru n = 1
şi n = 2.
Rezolvând sistemul:
1 ⋅ B + (1 − a − b) ⋅ C = A 1 b a 
2 , rezultă B=   şi
1 ⋅ B + (1 − a − b) ⋅ C = A
2 2 2
a + b  b a 
1  a − a
C=   , adică
a + b 2  − b b 
1  b a  (1 − a − b) n  a − a 1  b + a(1 − a − b) n a − a(1 − a − b) n 
An =  +   =  
a + b  b a  a+b 
 − b b  a + b  b − b(1 − a − b)
n
a + b(1 − a − b) n 
Ţinând cont de relaţia (1), rezultă
xn =
1
a+b
[
(b + a (1 − a − b) n ) x0 + (a − a(1 − a − b) n ) y0 ]
yn =
1
a+b
[
(b − a (1 − a − b) n ⋅ b) x0 + (a + b(1 − a − b) n ) y0 , de ]
bx + ay0 bx + ay0
unde lim xn = 0 , lim yn = 0 , deoarece lim(1 − a − b) n = 0
n→∞ a+b n →∞ a+b n →∞
( 1 − a − b < 1) .
R1.8.3. Să se demonstreze că şirurile de numere reale care satisfac relaţiile

2 xn = 3 xn−1 + yn−1
2 yn = − xn−1 + 3 yn−1 , n ≥ 1
sunt periodice şi au aceeaşi perioadă.
Soluţie:
3 1
xn = xn−1 + yn−1
Avem: 2 2 sau
1 3
yn = − xn−1 + yn−1 , ∀n ≥ 1
2 2
π π
xn = cos xn−1 + sin y n−1
6 6 sau
π π
yn = − sin xn−1 + cos yn−1 , ∀n ≥ 1
6 6
44
 π π
 xn   xn−1   cos sin 
  = A ⋅  , n ≥ 1, A =  6 6 .
y y  − sin π π
 n  n−1  cos 
 6 6
 nπ nπ 
 n  cos sin  x 
n  0 
x x 6 6
 
Rezultă   = A ⋅   =     ⋅  0  .
 yn   y 0   − sin n π n π   y0 
cos 
 6 6 
nπ nπ
Obţinem x n = cos ⋅ x0 + sin ⋅ y 0 şş
6 6
nπ nπ
y n = − sin ⋅ x0 + cos ⋅ y0 , n ≥ 1 .
6 6
Deoarce xn+12 = xn şi yn+12 = yn , ∀n ≥ 0 , rezultă că cele 2 şiruri sunt
periodice de perioadă 12.
4x + 1
R1.8.4. Fie funcţia f ( x) = , unde x este astfel ales încât să aibă sens
2x + 3
( f o f o ... o f )( x) = f n ( x) , ∀n ∈ N*. Să se determine funcţia
142 4 43 4
n ori
f n = ( f o f o ... o f ) .
142 4 43 4
n ori
Soluţie:
Aşa cum am văzut, prin compunerea unei funcţii omografice cu ea însăşi
ax + b
de n ori, se obţine tot o funcţie omografică: dacă f ( x) = , a, b, c, d ∈ R,
cx + d
a x + bn
atunci f n ( x) = ( f o f o ... o f )( x) = n , unde an , bn , cn , d n sunt elementele
142 4 43 4 c x + d
n ori n n
n
a bn   a b 
matricei A =  n
n
=  .
 cn d n   c d 
 4 1
Conform celor expuse, problema revine la a calcula An, unde A =   .
 2 3
Folosim ecuaţia caracteristică a matricei A. Avem λ2 − TrA ⋅ λ + det A = 0 , adică
λ2 − 7λ + 10 = 0 , cu rădăcinile λ1 = 2 şi λ2 = 5 .
Deci An = 2 n ⋅ B + 5n ⋅ C , unde B, C ∈ M 2 (C), şi se determină pentru n =
1 şi n = 2.
45
Obţinem sistemul :
  4 1  1 1
 2 B + 5C =    − 
  2 3  , care
 rezolvat dă B =  3 3  şi
4 B + 25C = 18 7   − 2 2 

 14 11  3 3 
 
 2 1
 
C =  3 3.
 2 1 
 3 3
 1 1 2 1
 −   
3  = 1  2 + 2 ⋅ 5 − 2 n + 5n 
n n
Deci , An = 2 n  3 3  + 5n  3 ,
 − 2 2   2 1  3  − 2 n+1 + 2 ⋅ 5n 2 n+1 + 5n 

 3 3  3 3
adică
(2 n + 2 ⋅ 5n ) x + (5n − 2 n )
f n ( x) = ( f o f o ... o f )( x) = , ∀n ∈ N*.
142 4 43 4 ( 2 ⋅ 5 n
− 2 n +1
) x + ( 2 n +1
+ 5 n
)
n ori
2 xn + 1
R1.8.5. Fie şirul ( xn ) n≥0 definit prin x0 = a > 0 şi xn+1 = , ∀n ∈ N. Să
2 xn + 3
se găsească expresia termenului general xn şi să se calculeze lim xn .
n→∞
Soluţie:
an x0 + bn
Conform celor expuse, avem xn = , unde an , bn , cn , d n sunt
c n x0 + d n
n
 a bn   2 1 
elementele matricei A =  n
n
 =   . Calculăm An folosind ecuaţia
 cn d n   2 3 
caracteristică a matricei A. Avem λ2 − TrA ⋅ λ + det A = 0 , adică
λ2 − 5λ + 4 = 0 , de unde λ1 = 1 şi λ2 = 4 .
Deci An = 1n ⋅ B + 4 n ⋅ C , unde B, C ∈ M 2 (C), şi se determină pentru n = 1
şi n = 2.
Obţinem sistemul :
 B + 4C = A 1  2 − 1 1 1 1
 , de unde B =   şi C =  .
 B + 16C = A
2
3 − 2 1  3  2 2 
46
Prin urmare,
1  2 − 1 n 1  1 1  1  2 + 4 n − 1 + 4n 
An =   + 4 ⋅   =   , de unde rezultă
3 − 2 1  3  2 2  3  − 2 + 2 ⋅ 4 n 1 + 2 ⋅ 4 n 
(2 + 4 n ) x0 + (4 n − 1)
xn = , iar de aici obţinem
2(4 n − 1) x0 + (2 ⋅ 4 n + 1)
x +1 1
lim xn = 0 = .
n→∞ 2 x0 + 2 2
R1.8.6. Găsiţi toate numerele naturale nenule n astfel încât n +1 şi 3n +1 să
fie simultan pătrate perfecte.
Soluţie:
Dacă n + 1 = x 2 şi 3n + 1 = y 2 , atunci 3x 2 − y 2 = 2 , ecuaţie ce este
1 1
echivalentă cu ecuaţia Pell u 2 − 3v 2 = 1 , unde u = (3x − y ) şi v = ( y − x) .
2 2
Cum soluţia minimă pozitivă a ecuaţiei u − 3v = 1 , este u1 = 2 , v1 = 1 şi d = 3,
2 2
rezultă că soluţia generală a acestei ecuaţii este (u k , vk ) k ≥1 , unde

1
[
uk = (2 + 3 ) k + (2 − 3 ) k
2
]
vk =
2 3
1
[ ]
(2 + 3 ) k − (2 − 3 ) k , ∀k ≥ 1 .
Deci obţinem:
[
1
]
nk = xk2 − 1 = (u k + vk ) 2 − 1 = (2 + 3 ) 2 k +1 + (2 − 3 ) 2 k +1 − 4 , ∀k ≥ 1 .
6

4 6 
R1.10.1 Să se rezolve în M 2 (R) ecuaţia: X n =  , n ∈ N*.
 8 12 
Soluţie:
a b 
Evident det( X n ) = 0, (det X ) n = 0 de unde det X = 0. Fie X =   cu
c d 
ad – bc = det X = 0.
Utilizând relaţia lui Cayley – Hamilton, rezultă
a b  a b 
X n = (a + d ) n−1   = (TrA) n−1   şi se obţine sistemul
c d  c d 
47
 (a + d ) n−1 a = 4 (1)
 n −1
 (a + d ) b = 6 ( 2)
 n −1
.
 (a + d ) c = 8 (3)
(a + d ) n−1 d = 12 ( 4)
1
Din ecuaţiile (1) şi (4) rezultă (a + d ) = 16 , de unde a + d = 16 şi atunci
n n
n −1
4 6
(a + d ) n−1 = 16 n
= k care înlocuit în (1) – (4), obţinem a = , b= ,
k k
8 12
c= ,d = .
k k
n −1
1 4 6 
Deci, soluţia ecuaţiei este X =  , k = 16 n .
k  8 12 
 1 − 3
R1.10.2. Să se determine a ∈ Z ştiind că ecuaţia X 2 =   are exact
 3 7a 
două soluţii în M 2 (C).
Soluţie:
Fie X o soluţie a ecuaţiei date, d = det X şi t = Tr X. Atunci, cum
1 + d −3 
X 2 − tX + dI 2 = O2 , rezultă că tX =   , deci t 2 = 7a + 2d + 1 (am
 3 7 a + d 
trecut la urma matricelor). Dacă 7 a + 2d + 1 ≠ 0 , există t1 , t 2 ∈ C*, t1 ≠ t 2 astfel
încât t12 = t 22 = 7a + 2d + 1 . Cum
 1 − 3
d 2 = det 2 X = det X 2 = det  = 7a + 9 ≠ 0 , rezultă d ∈ {d1 , d 2 } unde
 3 7a 
d12 = d 22 = 7a + 9 şi d1 ≠ d 2 .
Rezultă
 1 1 + d1 − 3  1 1 + d1 − 3  1 1 + d 2 −3  1 1 + d 2 − 3 
X ∈   ,  ,  ,  
 t1  3 7 a + d1  t 2  3 7 a + d1  t3  3 7a + d 2  t 4  3 7a + d 2 
cu t12 = t 22 = 7a + 2d1 + 1 , t32 = t 42 = 7a + 2d 2 + 1, t1 ≠ t 2 , t3 ≠ t 4 .
Se verifică cu uşurinţă că cele patru matrice sunt distincte şi sunt soluţii
ale ecuaţiei date. Cum ecuaţia are două soluţii, atunci 7 a + 2d1 + 1 = 0 sau
48
7 a + 2d 2 + 1 = 0 . Rezultă (7 a + 2d1 + 1)(7a + 2d 2 + 1) = 0 , deci
 5
(7a + 1) 2 − 4(7a + 9) = 0 ⇔ a ∈ 1,−  .
 7
 1 − 3
Cum a ∈ Z, obţinem a = 1. Pentru a = 1, ecuaţia X 2 =   are exact
 3 7 
două soluţii:
1  5 − 3
X 1 =   şi X 2 = − X 1 .
4  3 11 
R1.10.3. Fie t ∈ (0, π ) un număr real fixat. Să se determine toate matricele

 cos t − sin t 
X ∈ M 2 (R) care verifică ecuaţia X n =   .
 sin t cos t 
Soluţie:
 cos t − sin t  a b 
Dacă notăm cu A =   şi X =   atunci
 sin t cos t  c d 
X n+1 = A ⋅ X = X ⋅ A
 b sin t = −c sin t sin t ≠ 0

a =d a − b
⇔  ⇔  deci X =   .
− a sin t = −d sin t c = −b b a 
Din X n = A rezultă (det X ) n = det A = 1 , adică det X ∈ {± 1}
⇔ a 2 + b 2 ∈ {± 1}, prin urmare a 2 + b 2 = 1 , deci există x ∈ R astfel ca a = cos
 cos x − sin x 
x, b = sin x şi atunci X =   ,
 sin x cos x 
 cos nx − sin nx   cos t − sin t 
X n =   =   .
 sin nx cos nx   sin t cos t 
Deci nx = t + 2kπ , k ∈ Z.
 cos xk − sin xk 
Ecuaţia are n soluţii X k =  ; k = 0, n − 1 unde
 sin xk cos xk 
t + 2kπ
xk = .
n
49
 3 − 1
R1.10.4. Să se arate că ecuaţia X n =  , n ∈ N, n ≥ 2 , nu are soluţii în
0 0 
M 2 (Q).
Soluţie:
 x y  3 − 1 x y   x y  3 − 1
Fie X =   , atunci din    =    rezultă z
z t   0 0  z t   z t  0 0 
x y   0 1
= 0, t = x + 3y şi deci X =   = xI 2 + yA , unde A =   .
 0 x + 3y   0 3
Deoarece xI 2 ⋅ yA = yA ⋅ xI 2 , rezultă că
n
X n = ( xI 2 + yA) n = ∑ Cnk x n−k y k Ak .
k =0
 0 3
Dar A2 =   = 3 A , deci Ak = 3k −1 A, k ≥ 1 , prin urmare
0 9
[ ]
n
1 1
X n = x n I 2 + ∑ Cnk x n−k (3 y ) k A = = x n I 2 + ( x + 3 y) n − x n A . Obţinem
3 k =1 3
 n 1
X n = 
x
3
[ ]
( x + 3 y)n − x n 

adică x n = 3 , deci x ∉ Q, ceea ce înseamnă că
0 

 ( x + 3 y)n 
ecuaţia dată nu are soluţii în M 2 (Q).
1 2
R1.10.5. Fie matricea A =   .
0 1
a). Să se determine matricea X ∈ M 2 (C) astfel încât XA = AX;
b). Să se rezolve în M 2 (C) ecuaţia Z n = A .
Soluţie:
a b   1 2  a b   a b  1 2 
a). Fie X =   , AX = XA, adică    =    , de
c d   0 1  c d   c d  0 1 
a + 2c = a
c = c
 c = 0
unde obţinem sistemul  . Acesta devine  , rezultă
 b + 2 d = 2 a + b  d = a
d = d
a b 0 b
X =   = aI 2 + B , unde B =   .
0 a 0 0
50
a b
b). Z n = A rezultă Z n+1 = AZ = ZA , atunci Z =   = aI 2 + B . Cum
0 a
0 b  0 0
B =   , B 2 =   şi B n = O2 , ∀n ≥ 2 , prin urmare
0 0  0 0
 a n na n−1b   1 2
Z n = (aI 2 + B) n = a n I 2 + Cn1 a n−1 B =  =  . Rezultă sistemul
0 a n   0 1 
 2kπ 2kπ
 a = cos + i sin
a = 1
n
 n n
 n−1 , de unde  , k = 0, n − 1 .
na b = 2
2 a 2  2 kπ 2kπ 
b = =  cos + i sin 
 n n n n 
R1.10.6. Fie n ∈ N, n ≥ 3 . Să se determine X ∈ M 2 (R) astfel încât:

 1 − 1
X n + X n−2 =   .
−1 1 
Soluţie:
a b 
Fie X =   o soluţie a ecuaţiei. Avem
c d 
X n + X n−2 = X n−2 ( X + iI 2 )( X − iI 2 ) , deci luând determinantul ambilor membri
vom avea sau det (X) = 0 sau det( X + iI 2 ) = 0 sau det( X − iI 2 ) = 0 .
În cazul det( X + iI 2 ) = 0 ar rezulta (a+i)(d+i) – bc = 0 adică ad – bc – 1
= 0 şi a + d = 0. Obţinem d = –a şi bc = −1 − a 2 . Prin calcul obţinem
 a 2 + bc b(a + d )   − 1 0 
X = 
2
 = 
  = − I 2 , prin urmare
+ +   0 − 1
2
 c ( a d ) d bc
X n−2 ( X 2 + I 2 ) = O2 , fals.
Similar avem det( X − iI 2 ) ≠ 0 .
Rămâne că det (X) = 0. Teorema lui Cayley-Hamilton, adică relaţia
X = (a + d ) X − det( X ) I 2 , ne spune că X 2 = (a + d ) X , X 3 = (a + d ) 2 X ,...
2
 1 − 1
[ ]
Deci X n + X n−2 = (a + d ) n−1 + (a + d ) n−3 X =   . Notăm a + d = t şi
−1 1 
prin identificare va rezulta: a(t n−1 + t n−3 ) = 1 , b(t n−1 + t n−3 ) = −1 ,
c(t n−1 + t n−3 ) = −1 , d (t n−1 + t n−3 ) = 1 . Adunăm prima şi ultima relaţie şi obţinem
51
cu ajutorul funcţiei f: R → R, f ( x) = x n + x n−2 − 2 relaţia f(t) = 0. Avem
f ' ( x) = x n−3 (nx 2 + n − 2) .
Cazul I: n este par. Avem f ' ( x) > 0 pe (0, ∞) şi f ' ( x) < 0 pe (−∞,0) .
Cum f (–1) = f (1) = 0, rezultă că în acest caz –1 şi 1 sunt singurele rădăcini ale
lui f.
Obţinem din relaţiile precedente a, b, c şi d soluţiile t = 1,
1  1 − 1 1  1 − 1
X 1 =   şi t = –1, X 2 = −  .
2 −1 1  2  − 1 1 
Cazul II: n este impar. Avem f ' ( x) > 0 pentru x ≠ 0 şi 1 este singura
1  1 − 1
rădăcină a lui f. În acest caz unica soluţie este X =  .
2  − 1 1 
52
2. Matrice de ordinul n. Valori şi vectori proprii
2.1 Valori proprii şi vectori proprii pentru matrice pătratice
Fie A ∈ M n (C) o matrice pătratică.

Definiţie 2.1.1. Un număr λ ∈ C se numeşte valoare proprie pentru matricea
A, dacă există un vector nenul X ∈ M n,1 (C) (matrice coloană) astfel încât
AX = λX .
Un astfel de vector X se numeşte vector propriu pentru matricea A
corespunzător valorii proprii λ .
Observaţie 2.1.2. :
1). O relaţie de forma AX = λX , X = On,1, unde A ∈ M n (C), λ ∈ C,
X ∈ M n,1 (C) o numim relaţie de tip valoare proprie – vector propriu.
2). Dacă X1,X2 sunt vectori proprii pentru A corespunzători aceleiaşi valori
proprii λ , atunci pentru orice a1 , a2 ∈ C, vectorul X = a1 X 1 + a2 X 2 este vector
propriu pentru A.
3). Mulţimea tututor valorilor proprii pentru o matrice A, se numeşte
spectrul matricei A şi se notează cu Spec (A).
Proprietate 2.1.3.: Dacă A ∈ M n (C), λ ∈ C este valoare proprie pentru A iar
X ∈ M n,1 (C) este vector propriu corespunzător, atunci:
a). Pentru orice k ∈ N, numărul λk este valoare proprie pentru matricea Ak ,
iar X este vector propriu pentru Ak ;
b). Pentru orice polinom p ∈ C[X] numărul p(λ ) este valoare proprie
pentru matricea p ( A) , iar X este vector propriu pentru p ( A) ;
c). Dacă A este inversabilă, atunci λ ≠ 0 (o matrice inversabilă nu are
1
valoare proprie pe 0) şi numărul este valoare proprie pentru matricea A−1 ,
λ
−1
iar X este vector propriu pentru A .
Demonstraţie:
a). Din AX = λX , X ≠ On,1, prin inducţie după k ∈ N* rezultă Ak X = λk X ,
X ≠ On,1, care este o relaţie de tip valoare proprie – vector propriu ce afirmă că
λk este valoare proprie pentru matricea Ak , iar X este vector propriu
corespunzător;
b). Dacă p( X ) = a0 + a1 X + ... + ak X k , atunci p( A) = a0 I n + a1 A + ... + ak Ak
p ( A) ⋅ X = a0 I n X + a1 AX + ... + ak Ak X =
iar de aici rezultă
= a0 X + a1λ X + ... + ak λ k X = (a0 + a1λ + ... + ak λ k ) X = p(λ ) X
53
X ≠ On ,1 , adică p(λ ) este valoare proprie pentru matricea p(A), iar X este
vector propriu pentru p(A);
c). Dacă prin absurd, am presupune λ = 0 , atunci din AX = 0 rezultă
A AX = 0 sau X = On,1, contradicţie. Deci, λ ≠ 0 şi atunci din AX = λX
−1
1
rezultă X = A−1λX = λA−1 X sau A−1 X = X , X ≠ On ,1 , care este o relaţie de
λ
tip valoare proprie – vector propriu.
Observaţii 2.1.4.:
1). Parţial, afirmaţiile din proproziţia de mai sus, admit şi reciproce. Astfel:
a). Singurele valori proprii ale matriei Ak sunt de forma λk , unde λ
este valoare proprie pentru A.
b). Singurele valori proprii ale matricei p(A) sunt de forma P(λ ) ,
unde λ este valoare proprie pentru A.
1
c). Singurele valori proprii ale matricei inverse A−1 sunt de forma ,
λ
unde λ este valoare proprie pentru A.
În schimb, vectorii proprii nu sunt totdeauna aceeaşi. (În general,
mulţimea vectorilor proprii pentru matricea Ak sau p(A) include strict mulţimea
vectorilor proprii ai matricei A).
2). În definiţia dată, noţiunile valori proprii şi vectori proprii pentru o
matrice sunt definite simultan. Se poate da o definiţie independentă pentru
valorile proprii, după cum reiese din următoarea:
Teoremă 2.1.5. Un număr λ ∈ C este valoare proprie pentru matricea
A ∈ M n (C) dacă şi numai dacă det( A − λI n ) = 0 .
Demonstraţie:
Relaţia AX = λX , X ≠ On ,1 se poate scrie det( A − λI n ) X = On ,1 ,
X ≠ On ,1 , care poate fi privită ca un sistem de n ecuaţii cu n necunoscute (x1, x2,
 x1 
 
x 
..., xn), unde X =  2  şi condiţia X ≠ On ,1 , cere ca el să admită soluţia
M
 
x 
 n
nebanală. Aceasta este echivalentă cu condiţia ca determinantul matricei
coeficienţilor sistemului să fie egal cu zero, adică det( A − λI n ) = 0 .
54
2.2. Polinom caracteristic al unei matrice pătratice
Fie A ∈ M n (C) o matrice pătratică de ordin n ∈ N*.

Definiţie 2.2.1.
a). Matricea ( A − λI n ) ∈ M n (C), λ ∈ C, se numeşte matrice caracteristică
a matricei A ( λ - matrice);
b). Polinomul f A ∈ C[X], f A ( X ) = det ( A − XI n ) se numeşte polinom
caracterstic al matricei A;
c). Ecuaţia polinomială f A ( x) = 0 , se numeşte ecuaţia caracteristică a
matricei A.
Observaţie 2.2.2.: Conform teoremei, valorile proprii ale matricei A sunt
rădăcinile polinomului caracteristic sau ale ecuaţiei caracteristice.
Expresia canonică a polinomului caracteristic
Proprietate 2.2.3.: Dacă A ∈ M n (C), atunci

f A ( X ) = (−1) n ( X n − σ 1 X n−1 + σ 2 X n−2 − K + (−1) n−1σ n−1 X + (−1) n σ n ) , unde σ k
este suma tuturor minorilor diagonali de ordin k din matricea A (un minor
diagonal este format cu linii şi coloane de aceeaşi indici).
Demonstraţie:
Dacă notăm cu A1, A2,..., An coloanele matricei A şi cu B1, B2,..., Bn
coloanele matricei B = − XI n , matricea caracteristică va fi
A − λI n = ( A1 + B1 , A2 + B2 , K , An + Bn ) . Determinantul ei se descompune în
sumă de 2n determinanţi de forma det (C1, C2,..., Cn) în care coloana Ck este Ak
sau Bk.
Grupăm în această sumă de determinanţi, cei ce conţin acelaşi număr de
coloane din matricea B, determinanţi ce conţin k coloane din B = − XI n , se dă
factor (− X ) k de pe cele k coloane şi dezvoltând acest determinant pe rând după
fiecare din cele k coloane, obţinem un minor de ordin (n – k) din matricea A. Se
obţine:
n
det( A − XI n ) = det A − X ∑ det( A1 , K , Ek , K , An ) + (− X ) 2 ∑ det( A1 , K , Ei , K , E j , K , An ) + K + (− X ) n−1 ⋅
k =1 i< j
n
⋅ ∑ ( E1 , K , Ak , K , En ) + (− X ) n det( E1 ,..., En ) = det( A − Xσ n−1 + X 2σ n −2 − K + (−1) n −1 X n−1σ 1 + (−1) n X n ) =
k =1
[ ]
= ( −1) n X n −σ 1 X n −1 + σ 2 X n−2 − K + (−1) n−1σ n−1 X + (−1) n σ n , unde σ n = det A şi
E1, E2,..., En sunt coloanele matricei In.
Observaţie 2.2.4.: Dintre coeficienţii polinomului caracteristic remarcăm:
55
n not
σ 1 = ∑ aii = Tr ( A) , numit urma matricei A (suma elementelor
i =1
de pe diagonală – minorii diagonali de ordinul unu);
aii aij
σ2 = ∑
a jj 1≤∑
= (aii aij − aij a ji ) (suma minorilor
1≤i < j ≤ n a ji i< j ≤n
diagonali de ordinul doi)

σ n = det A , singurul minor (şi diagonal) de ordin n.
2.2.5. Legătura între coeficienţii polinomului caracteristic şi valorile

proprii ale matricei
Ecuaţia caracteristică a matricei A∈ Mn (C), este: (1)

p ( x) = x − σ 1 x + σ 2 x − K + (−1) σ n−1 x + + (−1) σ n = 0 , care este o
n n −1 n−2 n −1 n
ecuaţie algebrică de gradul n şi are în mulţimea numerelor complexe n rădăcini

(unele eventual multiple), care sunt valorile proprii ale matricei.
Dacă λ1 , λ2 , K , λn sunt cele n valori proprii, atunci descompunerea
polinomului P în factori inductibili în C (de gradul I) este:
p( X ) = ( X − λ1 ) ⋅ ( X − λ2 ) ⋅ K ⋅ ( X − λn ) care dezvoltat dă (2)
p( X ) = X n − S1 X n−1 + S 2 X n−2 − K + (−1) n−1 S n−1 X + (−1) n S n , unde
n
S1 = λ1 + λ2 + K + λn = ∑ λi
i =1
S2 = ∑λ λ
1≤i < j ≤ n
i j
......
n
S n = λ1 ⋅ λ2 ⋅ K ⋅ λn = ∏ λi , sunt sumele simetrice (Viète) ale
i =1
valorilor proprii λ1 , λ2 , K , λn .
Identificând exprimările (1) şi (2) ale polinomului P, obţinem:
σ k = S k , k = 1, n .
n
În particular, σ 1 = S1 sau Tr ( A) = ∑ λ1 , adică
i =1
a11 + a22 + K + ann = λ1 + λ2 + K λn (suma valorilor proprii este egală cu urma

matricei A).
σ 2 = S 2 , atunci ∑ (aii a jj − aij a ji ) = ∑ λi λ j .
1≤i < j ≤ n 1≤i < j ≤ n
56
σ n = S n , det A = λ1 ⋅ λ2 ⋅ K ⋅ λn (determinantul unei matrice pătratice este
egal cu produsul valorilor proprii ale ei).
În particular, o matrice A ∈ M n (C) este inversabilă dacă şi numai dacă
toate valorile proprii sunt nenule.
Observaţii 2.2.6.:
a b 
1). Pentru matricea de ordinul doi, A =   , avem
c d 
f A ( X ) = X 2 − (a + d ) X + ad − bc = X 2 − − (TrA) X + det A ;
 a11 a12 a13 

 
2). Pentru matricea de ordinul trei, A =  a21 a22 a23  , avem
a a32 a33 
 31
3 3
f A ( X ) = − X 3 + ∑ aii X 2 − ∑ ∆ ii X + + det A , unde ∆ ii este minorul
i =1 i =1
corespunzător elementului aii (obţinut din matricea A prin eliminarea liniei i şi
coloanei i) sau f A ( X ) = − X 3 + (TrA) X 2 − (TrA* ) X + det A , unde A* este
reciproca matricei A ( A ⋅ A* = det A ⋅ I 3 ).
Proprietate 2.2.7.: Două matrice asemenea au acelaşi polinom caracteristic.
Demonstraţie:
Dacă A, B ∈ M n (C) sunt matrice asemenea atunci există o matrice
nesingulară P astfel încât B = P −1 AP . Rezultă
−1 −1 −1
f B ( X ) = det( P AP − XI n ) = det( P ( A − XI n ) P) = det P ⋅ det( A − XI n ) ⋅ det P =
= det( A − XI n ) = f A ( X ) .
Observaţie 2.2.8.: Reciproca nu este în general adevărată. Există matrice cu
acelaşi polinom caracteristic, dar care nu sunt asemenea. De exemplu, A = In,
1 0 K 0 1 
 
0 1 K 0 0
B=  ∈ M n (C). Avem f A ( X ) = f B ( X ) = = (1 − X ) , iar
n
KKK
 
 0 0 K 0 1
 
relaţia B = P −1 AP dă B = In, care este falsă.
Proprietate 2.2.9.: Dacă A, B sunt matrice pătratice, atunci polinoamele
caracteristice ale matricelor produs A·B şi B·A coincid.
57
Demonstraţie:
Dacă una din matricele A sau B este inversabilă, atunci matricele produs
A·B şi B·A sunt asemenea, conform relaţiei AB = B −1 ( BA) B sau
BA = A−1 ( AB) A , deci ele au acelaţi polinom caracteristic ( f AB = f BA ).
Să considerăm matricea A(a) = A – aIn. Dacă a nu este valoarea proprie
pentru matricea A, atunci matricea A(a) este inversabilă, deci pentru orice a ∈ C
– Spec(A) = C – {λ1 A , λ2 A , K , λnA } , avem f A( a ) B = f BA( a ) sau
det( A(a) B − xI n ) = det( BA(a) − xI n ) , de unde
det( AB − aB − xI n ) = det( BA − aB − xI n ) , egalitate care are loc pentru orice x şi
pentru orice a ∈ C – Spec(A).
Cei doi membri ai egalităţii fiind polinoame de grad ≤ n atât în a cât şi în
x, condiţia de a fi egale în mai mult de n valori ale lui a, revine la identitatea
lor, deci det( A(a) B − xI n ) = det( BA(a) − xI n ) pentru orice a ∈ C, inclusiv
pentru a = 0 care dă det( AB − xI n ) = det( BA − xI n ), x ∈ C.
Observaţie 2.2.10.: Dacă matricele A ∈ M m ,n (C), B ∈ M n ,m (C) nu sunt
pătratice (m ≠ n), atunci ele nu au polinom caracteristic. În schimb, matricele
AB ∈ M m (C) şi BA ∈ M n (C) sunt pătratice.
Se pune problema dacă se poate găsi o legătură între polinoamele
caracteristice f AB şi f BA , care sunt de grade diferite.
Folosind produsul matricelor cu blocuri şi proprietatea
X Y
det  = det X ⋅ det Z (X ∈ M n (C), Z ∈ M m (C)), obţinem:
O Z
Proprietate 2.2.11.: Dacă A ∈ M m ,n (C), B ∈ M n ,m (C), atunci între polinoamele
caracteristice ale matricelor produs există relaţia:
(− X ) f AB ( X ) = (− X ) f BA ( X ) .
n m
Demonstraţie:
Se verfică egalitatea matriceală
 AB − XI m − A   I m O   I m O   − XI m −A 
  ⋅   =   ⋅   din care
 O − XI n   B I n   B I n   O BA − XI n 
trecând la determinanţi, rezultă:
det( AB − XI m ) ⋅ det(− XI n ) ⋅ det( I m ) ⋅ det( I n ) = det( I m ) ⋅ det( I n ) ⋅
⋅ det(− XI m ) ⋅ det( BA − XI n ) sau (− X ) n f AB ( X ) = (− X ) m f BA ( X ) .
Reamintim că pentru o matrice A ∈ M n (C), A = (aij ) i , j =1,n , definim
matricea adjunctă A* = ( A) t = = (a i , j ) i , j =1,n .
58
O matrice A ∈ M n (C) se numeşte:
a). autoadjunctă (hermetiană), dacă A* = A;
b). antiautoadjunctă (antihermetiană), dacă A* = –A;
c). unitară, dacă A* · A = In (A* = A–1).
În cazul când A ∈ M n (R), se folosesc denumirile:
a). simetrică, dacă tA = A (A* = tA);
b). antisimetrică, dacă tA = –A;
c). ortogonală, dacă tA · A = In (tA = A–1).
Se pot da câteva rezultate generale asupra valorilor proprii ale matricelor
 x1   y1 
   
 x2  y 
remarcabile. Astfel, pentru doi vectori X, Y ∈ M n ,1 (C), X =   , Y =  2  ,
M M
   
x  y 
 n  n
n
definim produsul scalar < X , Y >= ∑ xk y k .
k =1
Se verfică uşor relaţiile:
a). < X +Y, Z > = < X, Z > + < Y, Z >,
b). < X, Y > = < Y , X > ,
c). < aX, Y > = a < X, Y >,
d). < X, aY > = a < X , Y > ,
e). < X , X >≥ 0 şi < X , X >= 0 ⇔ X = On ,1 .
Relaţiile au loc pentru orice X, Y, Z ∈ M n ,1 (C), a ∈ C.
Observaţie 2.2.12.: Dacă A ∈ M n (C), atunci < A·X, Y > = < X, A*Y >, pentru
orice X, Y ∈ M n ,1 (C).
n  n  n
Într-adevăr, < AX , Y >= ∑  ∑ akp x p  y k = ∑ akp x p y k iar < X, A*Y >
k =1  p =1  k , p =1
n n n
= ∑ x p ∑ a kp yk = ∑a kp xp yk .
p =1 k =1 k , p =1
Proprietate 2.2.13.: Toate valorile proprii ale unei matrice hermetiene sunt
numere reale.
Demonstraţie:
Fie λ ∈ C valoare proprie şi X ≠ On ,1 vector propriu, deci AX = λX .
59
Avem < AX, X > = < X, A*X >, sau < AX, X > = < X, AX >,
< λX , X >=< X , λX > , sau λ < X , X >= λ < X , X > de unde λ = λ , adică
λ ∈ R.
Proprietate 2.2.14.: Toate valorile proprii ale unei matrice antihermetiene sunt
numere imaginare (cu partea reală zero).
Demonstraţie:
Fie AX = λX , λ ≠ 0 , atunci < AX, X > = < X, A*X > sau < AX, X > = < X,
–AX > sau < λX , X >= =< X ,−λX > , sau λ < X , X >= −λ < X , X > de unde
λ = −λ , adică λ = i ⋅ b, b ∈ R.
Proprietate 2.2.15. Toate valorile proprii ale unei matrice unitare, au modulul
unu.
Demonstraţie:
Fie AX = λX , X ≠ On ,1 , atunci < AX, AX > = < X, A*(AX) > = < X, X >,
obţinem < λX , λX >=< X , X > sau λ λ < X , X >=< X , X > , adică λ ⋅ λ = 1 , de
unde rezultă λ = 1 .
Observaţii 2.2.16.:
1). Dacă A ∈ M n (R) şi tA = A, atunci ecuaţia det( A − xI n ) = 0 , are toate
rădăcinile reale;
2). Dacă A ∈ M n (R) şi tA = –A, atunci ecuaţia det( A − xI n ) = 0 , are toate
rădăcinile de forma λ = i ⋅ b , b ≠ 0 (are partea reală zero);
3). Dacă A ∈ M n (R) este inversabilă şi tA = A–1, atunci ecuaţia
det( A − xI n ) = 0 , are toate rădăcinile de forma x = cos α ± i sin α , α ∈ R
(rădăcinile nereale se cuplează în perechi de forma x1 = cos α + i sin α ,
x2 = cos α − i sin α , iar cele reale nu pot fi decât de 1 sau –1).
2.3. Teorema lui Cayley-Hamilton
Corp de numere
Definiţie 2.3.1. O submulţime K a lui C, cu cel puţin două elemente, se

numeşte corp de numere, dacă îndeplineşte condiţiile:
1). ∀x, y ∈ K rezultă x + y, xy ∈ K;
2). ∀x ∈ K rezultă –x ∈ K;
3). ∀x ∈ K, x ≠ 0 rezultă x −1 ∈ K.
Proprietate 2.3.2. Pentru orice corp de numere K avem:
60
a). 0 ∈ K, 1 ∈ K;
b). Q ⊆ K.
Demonstraţie:
a). Cum K ≠ Ø putem considera un element a ∈ K. Atunci – a ∈ K şi deci 0
= a + (–a) ∈ K. Conform definiţiei lui K, putem alege b ∈ K, b ≠ 0. Avem
b −1 ∈ K, deci 1 = bb −1 ∈ K.
b). Fie n ∈ N. Dacă n ∈ K, atunci şi n + 1 ∈ K căci 1 ∈ K. Se verifică astfel
prin inducţie matematică că N ⊆ K. Din N ⊆ K rezultă că –n ∈ K oricare ar fi
m
n ∈ N , deci Z ⊆ K. Fie acum x ∈ Q, x = cu m, n ∈ Z, n ≠ 0. Atunci
n
x = mn −1 ∈ K, deci Q ⊆ K.
Exemple 2.3.3.:
1). Mulţimile Q, R, C sunt corpuri de numere;
2). Mulţimile Q ( ) { }
2 = a + b 2 a, b ∈ Q , Q(i ) = {a + bi a, b ∈ Q} sunt
corpuri de numere.
Fie K un corp de numere. Vom nota cu K[X] mulţimea tuturor
polinoamelor în nedeterminată X cu coeficienţi în K. Evident K[X] ⊆ C[X] şi
oricare ar fi f,g∈ K[X], polinoamele f + g, fg, –f aparţin lui K[X].
Invocând proprietăţi de închidere ale operaţiilor cu numere din K şi
algoritmul împărţirii euclidiene (împărţirea cu rest) a polinoamelor din C[X],
rezultă că oricare ar fi polinoamele f, g ∈ K[X], g ≠ 0, există şi sunt unic
determinate polinoamele q, r ∈ K[X] astfel încât f = gq + r, grad r < grad g.
Un polinom din K[X] cu coeficientul dominant egal cu 1 va fi numit
polinom monic.
Dacă K este un corp de numere vom nota cu Mn(K) (respectiv Mn(K[X]))
mulţimea tuturor matricelor pătratice de ordin n cu coeficienţi din K (respectiv
K[X]).
Fie K un corp de numere şi A ∈ M n (K), A = (aij ) i , j =1,n . Dacă f ∈ K[X],
f ( X ) = ad X d + ad −1 X d −1 + + K + a1 X + a0 , atunci matricea
d −1
f ( A) = ad A + ad −1 A + K + a1 A + a0 I n ∈ M n (K) se numeşte valoarea în A a
d
polinomului f. Dacă f(A) = 0 spunem că A este rădăcină (din Mn(K)) a lui f.

Evident, dacă a∈ K şi f, g∈ K[X], atunci valoarea în A a polinomului f + g
(respectiv fg, af) este egală cu f(A) + g(A) (respectiv f(A)·g(A), af(A)).
Se observă că orice matrice Γ = ( f ij )i , j =1,n din Mn(K[X]) poate fi
reprezentată în mod unic ca un polinom în X cu coeficienţi în Mn(K),
Γ = Ad X d + Ad −1 X d −1 + K + A1 X + A0 , unde Ai ∈ M n (K), i = 0, d iar d este egal
cu cel mai mare din gradele polinoamelor f ij .
61
 − X3 + X −3 2X 3 + 2X 
Astfel, matricea Γ =   ∈ M 2 (Q[ X ]) se

 − 2 X + X + 1 3X + X + 5
2 3 2
 − 1 2  3  0 0  2 1 2   − 3 0
poate scrie sub forma Γ =   X +   X +   X +   .
 0 3 − 2 1 1 0   1 5
Fie K un corp de numere şi A = (aij ) ∈ M n (K). Matricea
 a11 − X a12 K a1n 
 
 a21 a22 − X K a2 n 
A − XI n =   ∈ M n (K[x]) se numeşte matricea
KK
 
a 
 n1 an 2 K ann − X 
carateristică a lui A iar polinomul p A ( X ) ∈ K[X], p A ( X ) = det( A − XI n ) se
numeşte polinom caractersitic al lui A.
Cum în dezvoltarea determinantului det( A − XI n ) apare şi termenul
(a11 − X ) ⋅ (a22 − X ) ⋅ K ⋅ ⋅ (ann − X ) , iar ceilalţi termeni omit cel puţin două
elemente de pe diagonala principală a lui A − XI n , rezultă că
gard p A ( X ) = n şi termenii săi de grad n şi n – 1 provin din dezvoltarea
produsului
(a11 − X ) ⋅ (a22 − X ) ⋅ K ⋅ (ann − X ) = (−1) n X n − (a11 + a22 + K + ann ) X n−1 + K + a11 ⋅ a22 ⋅ K ⋅ ann
.
Aşadar, p A ( X ) are gradul n, coeficientul dominant egal cu 1 şi
coeficientul lui X n−1 este egal cu –TrA, unde TrA = a11 + a22 + K + ann ∈ K.
n
Numărul TrA = ∑ aii ∈ K, se numeşte urma matricei A = (aij ) ∈ M n (K)
i =1
(TrA este suma elementelor de pe diagonala principală a lui A).
Să observăm că şi termenul liber al polinomului p A ( X ) poate fi precizat.
Cum termenul liber al unui polinom f(X) este egal cu f(0), în cazul lui p A ( X )
avem p A (0) = det A .
Aşadar,
p A ( X ) = (−1) n ( X n − σ 1 X n−1 + σ 2 X n−2 − K + (−1) n−1σ n−1 X + (−1) n σ n ) , unde σ k
este suma tuturor minorilor diagonali de ordin k din matricea A (un minor
diagonal este format cu linii şi coloane de aceeaşi indici).
62
Teorema lui Cayley-Hamilton
Vom demonstra în continuare următoarea:

Lemă 2.3.4. Fie B0 , B1 , K , Bm ∈ M n (K) matrice fixate, şi funcţia f:K→ M n (K),
f ( x) = B0 + + xB1 + K + x m Bm . Dacă f ( x) = On , ∀x ∈ K, atuci
B0 = B1 = K = Bm = On .
Demonstraţie:
Efectuând înmulţirile cu scalari, apoi adunările, obţinem f(x) = B, unde
matricea B ∈ M n (K) are ca elemente polinoame cu coeficienţi din corpul de
numere K de grad cel mult n.
Deoarece aceste polinoame sunt identic nule (conform ipotezei), rezultă
că toţi coeficienţii acestora, adică toate elmentele matricelor Bk (k = 0, m) sunt
nule, ceea ce demonstrează lema.
Teoremă 2.3.5. (Cayley-Hamilton): Orice matrice pătratică din M n (K) este
rădăcină a polinomului său caracteristic.
Demonstraţie:
Fie A ∈Mn (K), A = (aij ) i , j =1,n şi
a11 − X a12 K a1n
a21 a22 − X K a2 n
p A ( X ) = det( A − XI n ) = = (−1) n ( X n −
KK
an1 an 2 K ann − X
− σ 1 X n−1 + σ 2 X n−2 − K + (−1) n−1σ n−1 X + (−1) n σ n ) , polinomul caracteristic al
matricei A, unde σ n = p A (0) = det A .
Vom arăta că p A ( A) = 0 . Putem scrie
( A − XI n )( A − XI n )* = det( A − XI n ) I n (Dacă M ∈ M n (K), atunci avem M · M* =
detM · In, unde M* este matricea reciprocă a lui M).
Elementele matricei reciproce ( A − xI n ) * sunt polinoame cu coeficienţi
din K de grad cel mult n – 1, deci putem scrie
n −1
( A − XI n )* = B0 + XB1 + K + X Bn−1 , unde B0 , B1 , K , Bn−1 ∈ M n (K) şi nu
depind de X. În consecinţă, avem
( A − xI n )( B0 + xB1 + K + x Bn−1 ) = (−1) ( x − σ 1 x + σ 2 x − K + (−1) σ n−1 x +
n −1 n n n −1 n−2 n −1
+ (−1) n σ n ) I n , ∀x ∈ K.
Efectuând înmulţirile şi ordonând convenabil, egalitatea de mai sus
devine ( AB0 − σ n I n ) +
63
+ x( AB1 − B0 + σ n −1 I n ) + x 2 ( AB2 − B1 − σ n − 2 I n ) + K +
+ x n −1 ( ABn −1 − Bn − 2 + (−1) n −1σ 1 I n ) + x n (− Bn −1 − (−1) n I n ) =
= On , ∀x ∈ K.
AB0 = σ n I n
AB1 − B0 = −σ n−1 I n
AB2 − B1 = σ n−2 I n
Conform lemei, de aici rezultă: .
KKK
ABn−1 − Bn−2 = (−1) n−1σ 1 I n
− Bn−1 = (−1) n I n
Înmulţind la stânga relaţiile precedente respectiv cu I n , A, A2 , K , An , apoi
adunându-le obţinem On = (−1) n ( An − σ 1 An−1 + σ 2 An−2 − K + (−1) n σ n ) , ceea ce
demonstrează teorema lui Cayley-Hamliton.
Aplicaţii
2.3.6. Inversa unei matrice

Fie A o matrice de ordinul n, inversabilă, atunci conform teoremei lui
Cayley-Hamilton ea verifică ecuaţia sa caracteristică, deci: (1)
An − σ 1 An−1 + σ 2 An−2 − K + (−1) n−1σ n−1 A + (−1) n σ n I n = On .
Înmulţind ambii membri ai relaţiei (1) la dreapta cu A–1, rezultă
An − σ 1 An−1 + σ 2 An−2 − K + (−1) n−1σ n−1 A + (−1) n σ n I n A−1 = On
sau
An−1 − σ 1 An−2 + σ 2 An−3 − K + (−1) n−1σ n−1 I n + (−1) n σ n A−1 = On , de
unde ( σ n = det A ≠ 0 , căci A este inversabilă) rezultă
(−1) n n−1
A−1 = −
det A
[
A − σ 1 An−2 + K + (−1) n−1σ n−1 I n . ]
Procedeul este preferabil dacă ordinul n nu este prea mare.
3 1 1
 
Exemplu 2.3.7. Fie A =  2 0 2  . Într-adevăr, A este inversabilă deoarece
1 1 0
 
det A = –2 ≠ 0.
64
Avem: A−1 =
1
det A
[ ]
A2 − σ 1 A + σ 2 I 3 , unde det A = –2,
a a
σ 1 = Tr ( A) = 3 + 0 + 0 = 3 , σ 2 = 11 12 +
a21 a22
a11 a13 a22 a23 3 1 3 1 0 2
+ + = + + = −2 − 1 − 2 = −5 şi
a31 a33 a32 a33 2 0 1 0 1 0
12 4 5  1 0 0
   
A =  8 4 2  iar I 3 =  0
2
1 0 .
 5 1 3 0 0 1 
  
Avem
12 4 5   3 1 1   1 0 0  − 2 1 2 
−1 1       1 
A = −  8 4 2  − 3 2 0 2  − 5 0 1 0  = −  2 − 1 − 4  .
2  2
 5 1 3   1 1 0   0 0 1   2 − 2 − 2

2.3.8. Calculul puterilor unei matrice prin recurenţă

Folosind teorema lui Cayley-Hamilton, putem calcula A p , ∀A ∈ M n (C) şi
∀p ∈ N*, prin recurenţă.
Într-adevăr, cum An + α1 An−1 + K + α n I n = 0 , înmulţind cu Ak, obţinem
An+k + α1 An+ k −1 + K + + α n Ak = 0, k ∈ N.
Deci, trebuie calculate primele puteri, după care se deduc celelalte
recursiv.
În particular, pentru orice k, Ak se exprimă ca polinom de grad ≤ n − 1 de
matrice A.
Puterile matricelor de ordinul trei
Fie A ∈ M 3 (C), A = (aij ) i , j =1, 2,3 .

După cum ştim ecuaţia carateristică a matricei A se poate scrie sub forma
a11 − λ a12 a13
a21 a22 − λ a23 = 0 sau (1) λ3 − σ 1λ2 + σ 2 λ − σ 3 = 0 , unde
a31 a32 a33 − λ
65
σ 1 = Tr ( A) = a11 + a22 + a33 (urma matricei A),
a11 a12 a11 a13 a22 a23
σ2 = + + , iar σ 3 = det A , determinantul matricei A.
a21 a22 a31 a33 a32 a33
Ţinând seama de teorema lui Cayley-Hamilton, se obţine relaţia:
A − σ 1 A2 + σ 2 A − σ 3 I 3 = O3 .
3
Proprietate 2.3.9. Dacă A ∈ M 3 (C), atunci An = xn A2 + yn A + z n I 3 , ∀n ∈ N*.

Demonstraţie:
Pentru n = 1 proprietatea este adevărată (x1= 0, y1= 1, z1= 0).
Pentru n = 2 proprietatea este de asemenea adevărată (x2= 1, y2= 0, z2= 0).
Pentru n = 3, ţinând seama de ecuaţia caracteristică, avem
x3 = σ 1 , y3 = −σ 2 , z3 = σ 3 .
Presupunem că Ak = xk A2 + yk A + z k I 3 este adevărată pentru k ≥ 3 .
Atunci avem Ak +1 = Ak A =
= ( xk A + yk A + z k I 3 ) A = ( x3 xk + yk ) A2 + ( y3 xk + z k ) A + z3 xk I 3 .
2
 xk +1 = x3 xk + yk

Notând (2)  yk +1 = y3 xk + z k , obţinem Ak +1 = xk +1 A2 + yk +1 A + z k +1 I 3 , deci
z = z x
 k +1 3 k
proprietatea este adevărată ∀n ∈ N*.

Din (2) rezultă relaţia de recurenţă xn+1 = x3 xn + y3 xn−1 + z3 xn−1 , n ≥ 3 ,
căreia i se asociază ecuaţia caracteristică (3) r 3 = x3 r 2 + y3 r + z3 care este
totuna cu ecuaţia caracteristică (1).
Dacă ecuaţia caracteristică (3) are rădăcinile r1, r2, r3 reale distincte atunci
xn = c1r1n + c2 r2n + c3 r3n .
Dacă r1 = r2 ∈ R şi r1 ≠ r2 ∈ R, atunci xn = (c1 + c2 n)r1n + c3 r3n .
Dacă r1 ∈ R iar r2 , r3 ∈ C–R, fie r3 = ρ (cos t + i sin t ) , atunci
xn = c1r1n + ρ n (c2 cos nt + c3 sin nt ) .
Din (2) rezultă imediat yn şi zn, după care se poate calcula An.
1 1 0
 
Exemplu 2.3.10.: Fie A =  0 1 1  . Să se calculeze An , n ∈ N*.
0 0 1
 
Aplicând propoziţia de mai sus, rezultă σ 1 = 3, σ 2 = 3, σ 3 = 1 iar ecuaţia

caracteristică a matricei A devine A3 = 3 A 2 − 3 A + I 3 , de unde
66
x3 = 3, y3 = −3, z3 = 1 . Ecuaţia caracteristică (3) devine r 3 = 3r 2 − 3r + 1 de
unde r1 = r2 = r3 = 1 .
n2 − n
Ţinând cont că x1 = 0, x2 = 1, x3 = 3 , obţinem xn = . Din
2
(n − 1)(n − 2)
z n = z3 xn−1 , yn = y3 xn−1 + z n−1 se obţine z n = , yn = − n(n − 2) . Deci
2
n2 − n 2 (n − 1)(n − 2)
An = xn A2 + yn A + z n I 3 , adică An = A − n(n − 2) A + + I3 ,
2 2
 n(n − 1) 
1 n 
 2 
de unde se obţine An =  0 1 n , n ∈ N*, rezultat ce se putea obţine
0 0 1 

 
2 3
uşor calculând A , A până se observa regula de obţinere a matricei A, rezultat
ce se verifică prin inducţie matematică sau aplicând binomul lui Newton,
0 1 0
 
obsevând că A = I 3 + B , unde B =  0 0 1  .
0 0 0
 
2.3.11. Polinom minimal al unei matrice
Fie K un corp de numere şi A ∈ M n (K). Există polinoame diferite de 0 din

K[X] care admit pe A ca rădăcină, de exemplu pA.
Proprietate 2.3.12. Fie f un polinom de grad minim printre polinoamele
diferite de 0 din K[X] care admit pe A ca rădăcină. Pentru orice g ∈ K[X] care
admite pe A ca rădăcină există q ∈ K[X] astfel încât g = f · q, adică f divide în
K[X] pe g.
Demonstraţie:
Fie q, r ∈ K[X] astfel încât g = f · q + r, grad r < grad f. Luând valoarea în
A a polinoamelor din egalitatea precedentă, obţinem r(A) = 0.
Dacă r ≠ 0 se constrazice alegerea lui f. Aşadar, r = 0, deci g = f · q.
Fie f = ad X d + ad −1 X d −1 + K + a1 X + a0 , ad ≠ 0 , polinomul din enunţul
propoziţiei de mai sus. Polinomul ad−1 f admite de asemenea pe A ca rădăcină,
este monic şi are gradul tot d.
67
Dacă f1 şi f 2 sunt două polinoame monice de grad d din K[X] care
admite pe A ca rădăcină, atunci f1 = f 2 . Într-adevăr, conform propoziţiei
demonstrate f1 şi f 2 se divid reciproc în K[X] şi fiind monice se deduce
imediat că f1 = f 2 .
Definiţie 2.3.13. Fie K un corp de numere şi A ∈ M n (K). Polinomul monic mA
de grad minim din K[X] care admite pe A ca rădăcină se numeşte polinomul
minimal al lui A.
 0 −1 0
 
Exemplu 2.3.14. Fie A ∈ M 3 (R), A =  − 1 0 0  .
0 0 1 

Polinomul carasteristic al lui A este
− X −1 0
p A ( X ) = det( A − XI 3 ) = − 1 − X 0 = −( X − 1) 2 ( X + 1) . Divizorii lui
0 0 1− X
p A ( X ) sunt 1, X – 1, X +1, (X – 1)2, (X – 1)(X + 1) = X2 – 1, şi (X – 1)2(X + 1).
Polinomul mA(X) va fi polinomul de grad minim din lista de mai sus ai
divizorilor lui p A ( X ) .
Cum A2 = I 2 rezultă că X2 – 1 admite pe A ca rădăcină şi cum 1, X – 1 şi
X + 1 nu admit pe A ca rădăcină, deducem că m A ( X ) = X 2 − 1 .
Din ultima propoziţie şi teorema lui Cayley-Hamilton, deducem
următorul:
Corolar 2.3.15. Fie K un corp de numere şi A ∈ M n (K). Atunci mA divide în
K[X] pe pA, adică polinomul minimal este divizor al polinomului caracteristic.
Dacă dA = grad (mA), atunci d A ≤ n .
2.3.16. Polinomul minimal al unui număr algebric
Fie K un corp de numere f ∈ K[X] un polinom de grad d, d > 0. Spunem

că f este reductibil peste K, dacă există g , h ∈ K[X] astfel încât f = g · h, grad(g)
< d şi grad(h) < d. În caz contrar, spunem că f este polinom inductibil peste K.
Polinoamele inductibile peste C sunt cele de gradul 1, iar peste R cele de gradul
1 şi cele de gradul 2 fără rădăcini reale.
Fie K un corp de numere şi z ∈ C. Spunem că z este algebric peste K,
dacă există g ∈ K[X], g ≠ 0, astfel încât g(z) = 0. În caz contrar, spunem că z
este transcendent peste K.
68
Numărul 3 2 este algebric peste Q deoarece g (3 2 ) = 0 , unde
g = X 2 − 2 ∈ Q.
Dacă z ∈ C, z = a + bi, cu a, b ∈ R, atunci g(z) = 0, unde
g = X 2 − 2aX + a 2 + b 2 ∈ R[X], deci orice număr complex este algebric peste R.
Numerele reale π şi e (baza logaritmilor naturali) sunt transcendente
peste Q.
Fie z ∈ C un număr algebric peste corpul de numere K. Polinomul monic f
de grad minim din K[X] care admite pe z ca rădăcină se numeşte polinomul
minimal al lui z peste K.
Ca şi în cazul matricelor, se arată că f este unic determinat şi că divide în
K[X] orice polinom g ∈ K[X] cu proprietatea g(z) = 0.
Proprietate 2.3.17. Fie K un corp de numere şi z ∈ C, z algebric peste K.
Atunci polinomul minimal f al lui z peste K este ireductibil peste K.
Demonstraţie:
Fie n = grad(f). Evident n > 0. Dacă f este reductibil peste K, atunci există
g , h ∈ K[X] astfel încât f = g ⋅ h , grad(g) < n şi grad(h) < n. Luând valoarea în
z a polinoamelor din ultima egalitate se obţine g ( z )h( z ) = f ( z ) = 0 , de unde
g(z) = 0 sau h(z) = 0, ceea ce contrazice definiţia polinomului minimal. Rămâne
adevărat că f este ireductibil peste K.
Observaţie 2.3.18. Polinomul minimal al unei matrice nu este obligatoriu
ireductibil după cum rezultă din exemplul dat anterior. Ireductibilitatea
polinomului minimal al unui număr algebric s-a stabilit folosind faptul că
produsul a două numere complexe diferite de zero este diferit de zero,
proprietate care nu mai este adevărată în cazul matricelor.
Observaţie 2.3.19. Fie f ∈ K[X] un polinom ireductibil peste K şi z ∈ C o
rădăcină a lui f. Atunci polinomul minimal al lui z peste K este chiar f. În adevăr,
cum f(z) = 0, polinomul minimal al lui z divide pe f şi cum singurul divizor
monic de grad pozitiv al lui f este f, se obţine rezultatul menţionat.
2.4. Teorema lui Frobenius
Teoremă 2.4.1. (Frobenius). Fie K un corp de numere şi A ∈ M n (K).

Polinoamele pA şi mA admit aceeaşi divizori ireductibili peste K.
Demonstraţie:
Cum mA divide pe pA (conform corolarului) este clar că orice divizor
ireductibil al lui mA este şi al lui pA. Rămâne să arătăm că dacă f este un divizor
ireductibil peste K al lui pA, atunci f este divizor şi al lui mA. Evident, putem
presupune că f este monic. Fie α ∈ K o rădăcină a lui f. Conform observaţiei
2.4.19., polinomul minimal al lui α este f. Dacă mA( α ) = 0, atunci f divide pe
69
mA şi demonstraţia este încheiată. Trebuie să excludem cazul mA( α ) ≠ 0. Dacă
mA( α ) ≠ 0, atunci cel mai mare divizor comun în K[X] al lui mA(X) şi X – α
este egal cu 1. Conform unei proprietăţi cunoscute a celui mai mare divizor
comun, există g,h ∈ K[X] astfel încât m A ( X ) g ( X ) + ( X − α )h( X ) = 1 .
Luând valoarea în A a polinoamelor din egalitatea precedentă se obţine
( A − αI n )h( A) = I n , de unde
1 = det( I n ) = det( A − αI n ) det(h( A)) = (−1) n p A (α ) det(h( A)) .
Cum f divide pe p A şi f (α ) = 0 , p A (α ) = 0 , de unde 1 = 0, contradicţie.
Rămâne adevărat că m A (α ) = 0 , deci f divide pe mA.
Observaţie 2.4.2. Un alt argument care permite demonstraţia teoremei se
bazează pe problema p(A) = 0 rezultă p(λ ) = 0, ∀λ valoare proprie.
Avem mA(A) = 0 rezultă m A (λ ) = 0 pentru orice valoare proprie a matricei
A, deci mA şi fA au aceleaşi rădăcini, diferă eventual doar ordinul de
multiplicitate.
Deoarece λ este algebric peste K (rădăcina a lui f A ∈ K[X]), λ admite un
polinom minimal (de gradul minim g λ ∈ K[X] pentru care g λ (λ ) = 0 , atunci
g λ este factor în mA şi evident fA.
70
R2.3.1. Să se determine valorile proprii şi vectorii proprii ai matricei:

0 1 K 0 0 
 
0 0 K 0 0
C = KKK .
 
0 0 K 0 1 
1 0 K 0 0 
 
Soluţie:
 x2 = λx1
 x = λx  x2 = λx1
 3 2  x = λ2 x
 x = λx3  3 1
Sistemul CX = λX , X ≠ On,1 se scrie  4 sau  M .

 M x = λ x n −1
 xn = λxn−1  n 1
  x1 = λn x1
 x1 = λxn
Din ultima relaţie rezultă x1 = 0 sau λn = 1 . Dacă x1 = 0 din celelalte relaţii
rezultă X = On ,1 , fals. Deci λn = 1 şi obţinem valorile proprii λk = ε k = 0, n − 1 şi
 1 
 
 εk 
 2kπ 2kπ
vectorii proprii X k =  ε k2 , k = 0, n − 1  ε k = cos + i sin , rădăcinile
   n n
 M 
 ε p −1 
 k 
de ordin n ale unităţii).
R2.3.2. Să se descompună într-un produs de factori, polinomul caracteristic al

 a 2 ab ab b 2 
 
 ab a 2 b 2 ab 
matricei A =  2 2  . Să se deducă valorile proprii ale matricei A şi
 ab b a ab 
 b 2 ab ab a 2 
 
valoarea lui detA.
71
Soluţie:
Polinomul caracteristica se scrie:
a2 − λ ab ab b2
ab a2 − λ b2 ab
p A (λ ) = .
ab b2 a2 − λ ab
b2 ab ab a2 − λ
Se adună la elementele primei coloane, elementele celorlalte coloane, ceea
ce permite a scoate în factor ( a + b) 2 − λ . Rezultă:
a 2 − ab − λ b 2 − ab ab − b 2
[
p A (λ ) = ( a + b) 2 − λ ⋅ ] b 2 − ab a 2 − ab − λ [
ab − b 2 = (a + b) 2 − λ ⋅ ]
0 0 a2 − b2 − λ
[ ]
⋅ (a − b) 2 − λ ⋅ (a 2 − b 2 − λ ) 2 . Valorile proprii sunt λ1 = (a + b) 2 , λ2 = (a − b) 2 ,
λ3 = λ4 = a 2 − b 2 .
Determinantul lui A se obţine făcând λ = 0 în polinomul caracteristic,
aşadar det A = (a 2 − b 2 ) 2 .
R2.3.3. Fie A, B ∈ M n (C). Să se arate că polinomul caracteristic al matricei

 A − B
  , este egal cu produsul polinoamelor caracteristice ale matricelor A +
B A 
iB şi A – iB.
Soluţie:
Avem
A − λI n −B ( A − iB ) − λI n − B − iA + λiI n
det( M − λI 2 n ) = = =
B A − λI n B A − λI n
( A − iB ) − λI n 0
= = det(( A − iB ) − λI n ) det(( A + iB ) − λI n ) .
B ( A + iB ) − λI n
R2.3.4. Să se arate că dacă A ∈ M n (R) este o matrice antisimetrică şi reală,

atunci det A ≥ 0 .
Soluţie:
Dacă λ1 , λ2 , K , λn sunt valorile proprii ale matricei A, atunci
det A = λ1 ⋅ λ2 ⋅ K ⋅ λn . Cum A este antisimetrică şi reală, atunci ea este
antihermetiană, deci valorile proprii sunt de forma i ⋅ b, b ∈ R. Evident, dacă o
72
valoare proprie este reală, ea este λ = 0 şi det A = 0 (în particular, o matrice
antisimetrică şi reală, de ordin impar are determinantul zero).
Dacă nu, polinomul caracteristic fiind cu coeficienţi reali, are rădăcinile
complexe conjugate, deci rădăcinile se cuplează în perechi de forma
λ1 = ib1 , λ2 = −ib1 , K , λ2 k −1 = ibk , λ2 k = −ibk cu produsul
λ1 ⋅ λ2 ⋅ K ⋅ λ2 k = b12 ⋅ b22 ⋅ K ⋅ bk2 > 0 .
R2.3.5. Fie A ∈ M n (R) o matrice reală şi λ = a + ib ∈ C, a ∈ R, b ∈ R* o

valoare proprie nereală iar Z = X + iY ≠ On,1 un vector propriu corespunzător
cu X, Y ∈ M n ,1 (R).
Să se arate că:
a). X ≠ On ,1 , Y ≠ On ,1 ;
b). Dacă αX + βY = On ,1 , α , β ∈ R rezultă α = β = 0 ;
c). Dacă f ∈ R[X] este un polinom şi f (λ ) ∈ R, atunci X şi Y sunt vectori
proprii pentru matricea f(A).
Soluţie:
 AX = aX − bY (1)
Avem A(X +iY) = (a + ib)(X + iY) şi rezultă S :  .
 AY = aY + bX (2)
a). Dacă Y = On ,1 , din relaţia a doua rezultă bX = On,1 (b ≠ 0), deci
X = On ,1 şi obţinem Z = On,1 (constradicţie), deci Y ≠ On ,1 .
Dacă X = On ,1 , din prima relaţie rezultă –bY = On,1 , contradicţie.
Deci X ≠ On ,1 şi Y ≠ On ,1 ;
AX = aX − bY ⋅ α
b). Avem: , de unde obţinem
AY = aY − bX ⋅ β
 βX − αY = On ,1 ⋅ β
A(αX + βY ) = a(αX + βY ) + b( βX − αY ) sau  , de unde
α X + βY = O n ,1 ⋅ α
rezultă (α + β ) X = On ,1 , sau α + β = 0 , adică α = β = 0 .
2 2 2 2
c). Avem f ( A) Z = f (λ ) Z sau f ( A)( X + iY ) = f (λ )( X + iY ) , de unde

obţinem f ( A) X = f (λ ) X şi f ( A)Y = f (λ )Y .
R2.3.6. Dacă A ∈ M n (C) şi P∈ C[X] astfel încât p(A) = 0, atunci pentru orice
valoare proprie λ a matricei A avem p (λ ) = 0 (valorile proprii sunt rădăcini
ale oricărui polinom care anulează matricea A).
73
Soluţie:
Fie λ valoare proprie şi X vector propriu corespunzător pentru matricea
A. Avem AX = λ X, X ≠ On ,1 şi p( A) X = p(λ ) X , X ≠ On ,1 , de unde
p (λ ) X = 0, X ≠ On ,1 , deci p (λ ) = 0 .
R2.6.1. Fie A ∈ M n (C). Dacă An ≠ On , atunci Ak ≠ On , ∀k ∈ N.

Soluţie:
Conform teoremei lui Cayley-Hamilton, putem scrie: (1)
a1 I n + a2 A + a3 A2 + K + an An−1 + An = 0 .
Presupunem prim absurd că există k > n astfel încât Ak = On şi alegem k
minim cu această proprietate, deci Ak −1 ≠ On . În (1) înmulţim cu Ak −1 şi rezultă
a1 Ak −1 + a2 Ak + a3 Ak +1 + K + an Ak +n−2 + Ak +n−1 = 0 şi din
Ak = Ak +1 = K = Ak +n−1 = On , rezultă a1 Ak −1 = 0 , iar din Ak −1 ≠ On obţinem
a1 = 0 .
În (1) înmulţim cu Ak −2 şi obţinem a2 Ak −1 = 0 , deci a2 = 0 şi continuând
procedeul, obţinem a1 = a2 = K = an = 0 , atunci din (1) rezultă An = 0 ,
contradicţie.
( )
R2.6.2. Fie Ak = aij( k ) i , j =1,n
.
a). Dacă a11( k ) = 0, ∀k = 1, n , atunci det A = 0;
b). Dacă a12( k ) = 0, ∀k = 1, n − 1 , atunci a12( k ) = 0, ∀k ∈ N.
Soluţie:
Conform teoremei lui Cayley-Hamilton putem scrie: (2)
A − σ 1 An−1 + σ 2 An−2 − K + (−1) n−1σ n−1 A + + (−1) n σ n I n = On , de unde se obţin
n
n 2 egalităţi numerice.
a). Urmărind egalitatea de pe poziţia (1,1), obţinem:
a11 − σ 1a11 + σ 2 a11 − K + (−1) a11 σ n−1 + + (−1) σ n ⋅ 1 = 0 şi din ipoteză
( n) ( n −1) ( n−2 ) n −1 (1) n
rezultă σ n = 0 , adică det A = 0;

b). Urmărind egalitatea de pe poziţia (1,2), obţinem:
a12 − σ 1a12 + σ 2 a12 − K + (−1) a12 σ n−1 + + (−1) σ n ⋅ 0 = 0 , deci a1(nn ) = 0 .
( n) ( n −1) ( n−2 ) n −1 (1) n
74
Apoi, înmulţind relaţia (2) cu A şi urmărim egalitatea de pe poziţia (1,2),
obţinem, a12( n+1) − σ 1a12( n ) + σ 2 a12( n−1) − K + (−1) n−1 a12( 2)σ n−1 + (−1) n a12(1)σ n = 0 , deci
a12( n+1) = 0 şi prin inducţie se arată că a12( n+k ) = 0 , pentru orice k ∈ N.
R2.6.3. Fie A ∈ M n . Dacă TrA > n , atunci Ak ≠ A p , ∀k , p ∈ N, k ≠ p.

Soluţie:
Dacă prin absurd ar exista k , p ∈ N cu Ak = A p , fie λ valoarea proprie
pentru A. Din AX = λX , X ≠ On ,1 , rezultă Ak X = λk X , A p X = λ p X , deci
k p
λk = λ p . Avem λ = λ deci λ ∈ {0,1} .
Atunci TrA = λ1 + λ2 + K + λn ≤ λ1 + λ2 + K + λn ≤ n , contradicţie.
R2.6.4. Fie A ∈ M n . Dacă TrA = TrA 2 = K = TrA n = 0 , atunci An = On .

Soluţie:
Dacă λ1 , λ2 , K , λn sunt valorile proprii ale matricei A, atunci λ1k , λk2 , K , λkn
sunt valorile proprii ale matricei Ak . Se obţine sistemul de ecuaţii
λ1 + λ2 + K + λn = 0
λ2 + λ2 + K + λ2 = 0
 1 2 n
 .
 K
λ1n + λn2 + K + λnn = 0
Vom arăta că singura soluţie este λ1 = λ2 = K = λn = 0 .
λ1 ⋅ 1 + λ2 ⋅ 1 + K + λn ⋅ 1 = 0
λ ⋅ λ + λ ⋅ λ + K + λ ⋅ λ = 0
 1 1 2 2 n n
Dacă scriem sistemul sub forma λ1 ⋅ λ12 + λ2 ⋅ λ22 + K + λn ⋅ λ2n = 0

K

λ1 ⋅ λ1n−1 + λ2 ⋅ λn2−1 + K + λn ⋅ λnn−1 = 0
rezultă că ( λ1 , λ2 , K , λn ) este soluţie a unui sistem de ecuaţii liniare cu
determinantul sistemului, de tip Vandermonde ∆ = V(λ1 , λ2 , K , λn ) .
Dacă ∆ ≠ 0 , atunci λ1 = λ2 = K = λn = 0 (concluzia dorită).
Dacă presupunem ∆ = 0 , atunci λ1 , λ2 , K , λn nu sunt distincte. Să
presupunem că λ1 , λ2 , K , λn sunt distincte cu multiplicităţile k1 , k 2 ,K, k p
75
( k1 + k 2 + K + k p = n ). Reţinem din sistem primele p ecuaţii:
(k1λ1 ) ⋅ 1 + (k 2 λ2 ) ⋅ 1 + K + (k p λ p ) ⋅ 1 = 0
(k λ ) ⋅ λ + (k λ ) ⋅ λ + K + (k λ ) ⋅ λ = 0
 1 1 1 2 2 2 p p p
 .
 K
(k1λ1 ) ⋅ λ1p −1 + (k 2 λ2 ) ⋅ λ2p −1 + K + (k p λ p ) ⋅ λnp−1 = 0
Sistemul cu determinantul nenul V(λ1 , λ2 , K , λ p ) ≠ 0 şi soluţia
( k1λ1 , k 2 λ2 , K , k p λ p ) care trebuie să fie soluţia banală, deci
λ1 = λ2 = K = λ p = 0 .
Dacă toate valorile proprii ale matricei A sunt egale cu 0, polinomul
caracteristic este f A ( X ) = (− X ) n şi din teorema lui Cayley-Hamilton, rezultă
(− A) n = 0 , adică An = On .
0 1 1
 
R2.6.5. Fie A =  1 0 1  . Să se determine un polinom de grad minim care
1 1 0
 
are pe A ca rădăcină.
Soluţie:
Cum A este rădăcină a polinomului său caracteristic
X −1 0
p A ( X ) = det( XI n − A) = − 1 X − 1 − 1 = = X 3 − X 2 − 2X . Deci
0 −1 X
A − A − 2 A = O3 (1).
3 2
Polinomul minimal căutat este divizor al polinomului

X − X − 2 X = X ( X − 2)( X + 1) . Deci polinomul minimal este unul dintre
3 2
polinoamele X, X – 2, X + 1, X(X – 2), X(X + 1), (X – 2)(X + 1), X(X – – 2)(X

+1).
Obsevăm că A nu verifică nici una din relaţiile A = O3 , A − 2 I 3 = O3 ,
A + I 3 = O3 , A( A − 2 I 3 ) = O3 , ( A − 2 I 3 )( A + I 3 ) = O3 , şi deci polinomil minimal
este X(X – 2)(X +1), adică ( A − 2 I 3 )( A + I 3 ) = O3 .
R2.6.6. Fie A ∈ M n (R) astfel încât A3 = A + I 3 . Atunci det A > 0.
76
Soluţie:
Din ipoteză rezultă că m A divide polinomul X 3 − X − 1 . Folosind
eventual mijloacele analizei matematice, se arată că X 3 − X − 1 are o singură
rădăcină reală a şi aceasta este strict pozitivă.
Deci X 3 − X − 1 = ( X − a)( X 2 + bX + c) cu a, b, c ∈ R, a > 0 şi
b 2 − 4c < 0 . Evident, c > 0. Cum m A divide pe X 3 − X − 1 , rezultă că divizorii
inductibili peste R ai lui m A , deci şi ai lui p A , sunt din mulţimea {X – a,
X 2 + bX + c }.
Descompunând pe p A în produs de factori inductibili peste R, avem
X n − (a11 + K + ann ) X n−1 + K +
+ (−1) n det A = p A ( X ) = ( X − a ) s ( X 2 + bX + c) t , cu s, t ∈ N, s + 2t = n.
Luând valoarea în 0 a polinomului din egalitatea precedentă, obţinem
(−1) det A = (−1) s a s c t =
n
= (−1) n−2t a s c t = (−1) n a s c t , de unde
det( A) = a c > 0 .
s t
R2.6.7. Fie A ∈ M 2 (Z) cu proprietatea că există n ∈ N*, (n,6) = 1, astfel încât

An = I 2 , atunci A = I 2 .
Soluţie:
Avem A ∈ M 2 (Z) ⊆ M 2 (R) şi fie m A polinomul minimal în R[X] al lui A.
Dacă d A = 1 , atunci m A = X − α cu α ∈ R. Cum X − α = m A este divizor al lui
X n − 1 şi cum acest din urmă polinom are în cazul (n,2) = 1 ca singură rădăcină
reală α = 1 , rezultă că m A = X – 1, deci A = I 2 . Dacă d A = 2 , atunci
m A = p A = X 2 + pX + q ∈ Z[x].
Când (n,2) = 1, X n − 1 are o singură rădăcină reală, anume pe 1, şi aceasta
este simplă. Cum m A divede pe X n − 1 , avem ∆ = p 2 − 4q < 0 , deci
 2kπ 
m A = X 2 − 2 cos  X + 1,0 < k < n . Dar m A = p A ∈ Z[X], de unde rezultă că
 n 
cos
2kπ
n
{ 2
}
∈ 0,1,−1, 1 ,− 1 . Cum ∆ < 0 , rezultă că cos
2
 2kπ 
 n 
 = 0 sau
 2kπ   2kπ 
cos  = ± 1 2 . Însă din (n,2) = 1 rezultă că cos  ≠ 0 , iar din (n,3) = 1
 n   n 
 2kπ 
rezultă că cos  ≠ ± 1 2 . Deci cazul d A = 2 nu este posibil.
 n 
77
3. Transformari elementare in matrice
3.1 Transformări elementare
Definiţie 3.1.1. Prin transformări elementare înţelegem următoarele operaţii

(efectuate asupra unei matrice).
a) înmulţirea unei linii (coloane) cu un număr nenul;
b) schimbarea a două linii (coloane) între ele;
c) adunarea la elementele unei linii (coloane) a elementelor altei linii
(coloane) înmulţite cu acelaşi număr nenul.
Definiţie 3.1.2. Fiind dată o matrice EMBED Equation.3 , vom
înţelege că matricea EMBED Equation.3 este echivalentă cu A şi
scriem A ≈ B , deci B se obţine din A prin efectuarea unui număr finit de
transformări elementare.
Definiţie 3.1.3. Prin matrice elementară de linii, înţelegem matricea obţinută
din matricea unitate I m prin efectuarea transformărilor corespunzătoare.
Prin matrice elementară de coloane, înţelegem matricea obţinută din
matricea unitate I n prin efectuarea transformărilor corespunzătoare.
Exemplu 3.1.4. (matrice elementară de linii)
1 0 L L L 0 0
 
0 1 L L L 0 0
 L L L L L L L
L1i   ∈ M m (C) , α ≠ 0 .
i 0 0 L α L 0 0
L L L L L L L
 
0 0 L 0 L 0 1
 
i
1 0 L L 0
 
 L L L L L
i  L L 0 1 L
 
L2 i , j L L L L L ∈ M m (C)
j L L 1 0 L
L L L L L
 
0 0 L L 1
i j
78
1 0 L L L L 0
 
0 1 L L L L 0
 L L L L L 
 
L3 i ,i + j i 0 0 L 1 0 L 0  ∈ M m (C)
 L L L L L 

j 0 0 L 1 1 O 
 
0 0 L 0 0 L 1
i j
Teoremă 3.1.5. Efectuarea în matricea A ∈ M m ,n (C) a unei transformări
elementare pe linii, revine la înmulţirea matricei A la stânga cu matricea
elementară de linii corespunzătoare transformării.
Efectuarea în matricea A ∈ M m ,n (C) a unei transformări elementare pe
coloane, revine la înmulţirea la dreapta a matricei A cu matricea elementară de
coloane corespunzătoare transformării.
Demonstraţie: Fie A ∈ M m ,n (C) , A = (aij )i =1,m . Să presupunem că în matricea A
j =1, n
vrem să facem următoarea transformare elementară: schimbarea liniilor i şi j

între ele (1 ≤ i < j ≤ m ) .
Atunci, vom înmulţi matricea A la stânga cu matricea elementelor de linii, ce se
obţine din I m , schimbând liniile i şi j între ele. Obţinem astfel transformarea
dorită.
Analog se demonstrează pentru celelalte cazuri.
3.2. Calculul rangului unei matrice prin transformări elementare
Definiţie 3.2.1. Matricea A = (aij )i =1,m se numeşte matrice diagonală dacă

j =1, n
aij = 0 , (∀)i ≠ j , adică are forma:

 a11 0 L L L L L L 0
 
 0 a 22 L L L L L L 0 
 O 0
 
A= 0 L L a rr L L L L 0 
 0 

 O 0
 
 0 0 L 0 L L L L 0
79
Teoremă 3.2.2. Orice matrice nenulă A ∈ M m ,n (C) , A = (aij )i =1,m se poate
j =1, n
aduce, prin transformări elementare, la forma diagonală.

Demonstraţie: Deoarece A ≠ Om,n , rezultă că există un număr aij ≠ 0 . Dacă
a11 = 0 , atunci aplicând transformări elementare aducem pe aij în locul lui a11
(permutăm prima linie cu linia i şi apoi prima coloană cu coloana j) şi obţinem
o matrice echivalentă cu A.
Deci, putem presupune că a11 ≠ 0 . Folosind transformări elementare
(scăzând din fiecare linie j ≠ 1 prima linie înmulţită cu a11−1 a ji , apoi din fiecare
coloană obţinută prima coloană înmulţită cu a11−1a1k , k ≠ 1 ) obţinem o matrice
echivalentă cu cea iniţială având toate elementele de pe prima linie egale cu
zero, mai puţin primul element. Deci, obţinem o matrice A'∈ M m,n (C)
echivalentă cu A şi având următoarea formă:
 a11' 0 L L 0 
 ' '

 0 a 22 a 23 L a 2' n 
A' =  
L L L L L 
 0 a' L L a mn ' 
 m2 
În continuare reluăm raţionamentul cu matricea:
 a 22
' '
a 23 L a 2' n 
 ' '

 a32 a33 L a3' n 
B=
L L L L  care este o matrice de tip (m − 1, n − 1) .
 
a' a '
L a ' 
 m2 m3 mn 
După un număr finit de paşi obţinem o matrice diagonală D ∈ M m,n (C) de

forma
1 0 L L L L 0 L 0
 
0 1 L L L L 0 L M
L L L L L L L L M
 
D=0 0 L 1 L L 0 L M  , echivalentă cu matricea A.
0 0 L L 0 L L L 0 

 
0 0 L L L L L L 0
Operaţia de a aduce o matrice A ∈ M m ,n (C) la forma diagonală de mai sus, se
numeşte diagonalizarea matricei A.
80
Exemplu 3.2.3. Să se aducă la forma diagonală, folosind transformările
elementare, matricea:
 0 1 −1 2 2
 
 4 −1 2 3 1
A=
3 2 1 1 − 1
 
 − 12 5 − 8 − 5 1 
 
Soluţie:
 0 1 −1 2 2   1 0 −1 2 2 
   
 4 −1 2 3 1   −1 4 2 3 1
A= ≈ ≈
 3 2 1 1 −1   2 3 1 1 −1
   
 −12 5 −8 −5 1   5 −12 −8 −5 1 
1 0 0 0 0  1 0 0 0 0
   
 0 4 1 5 3  0 1 4 5 3
≈ ≈ ≈
0 3 3 −3 −5   0 3 3 −3 −5 
   
 0 −12 −3 −15 −9   0 −3 −12 −15 −9 
1 0 0 0 0  1 0 0 0 0
   
 0 1 0 0 0  0 1 0 0 0
≈ ≈ .
 0 0 −9 −18 −14   0 0 1 0 0 
   
0 0 0 0 0  0 0 0 0 0
Propoziţia precedentă ne ajută să calculăm rangul unei matrice reducând

matricea iniţială, prin transformări elementare, la o matrice diagonală.
Conform teoremei demonstrate mai sus, rezultă că:
Fiind dată o matrice A ∈ M m ,n (C) , există o matrice diagonală de forma
1 0 L L L L 0 L 0
 
0 1 L L L L 0 L M
 
D=0 0 L 1 L L 0 L M ,
0 0 L L 0 L L L 0 

 
0 0 L L L L L L 0
unde primele r elemente de pe diagonala principală sunt 1 iar restul 0 şi astfel
încât D ≈ A . În acest caz rang A = rang D = r .
81
Proprietate 3.2.4. Fie A, B ∈ M m,n (C) . Dacă A ≈ B , atunci rang A = rang B .
Demonstraţie: Rezultă imediat din faptul că rangul unei matrice nu se schimbă
dacă permutăm două linii (sau coloane) sau dacă la o linie (coloană) adunăm o
altă linie (coloană) înmulţită cu un element nenul din C.
a) Într-adevăr, să presupunem că am schimbat două linii (coloane) între ele.
Dacă ambele linii intră în minorul matricei A, determinanţii celor două
matrice au valori opuse.
Dacă ambele linii nu intră în componenţa minorului lui A, nu vor intra
nici în componenţa minorului lui B. Deci, determinantul minor ce dă rangul
matricei A, rămâne egal cu determinantul ce dă rangul matricei B.
Cazul în care o singură linie intră în minorul matricei A se reduce la
precedentele.
b) Să presupunem că matricea B se obţine din matricea A prin înmulţirea unei
linii (coloane) din matricea A cu un număr α ≠ 0 .
Dacă linia aparţine minorului nenul ∆ din A, avem în noua matrice
minorul corespunzător k∆ .
Deci, rangul se păstrează.
c) Să presupunem că matricea B se obţine din matricea A prin adunarea elemen-
telor liniei i din A înmulţite cu α1 ≠ 0 cu elemntele liniei j, înmulţite cu
α2 ≠ 0 .
Într-adevăr, dacă liniile i şi j ale matricei A nu aparţin minorului A ce dă
rangul matricei, proprietatea este evidentă.
Dacă liniile i şi j aparţin minorului lui A ce dă rangul, atunci minorul
corespunzător din B se va descompune în suma a doi determinanţi, dintre care
unul va fi nul.
Dacă una din linii, de exemplu i, aparţine minorului matricei A, bordăm
acest minor, de ordinul r, cu o coloană oarecare din A şi cu linia j, din A
conform definiţiei rangului, determinantul ultim este nul, dar un determinant de
ordinul r + 1 , obţinut prin condiţiile de mai sus se va descompune în suma a doi
determinanţi de ordinul r + 1 , care aparţin matricei A şi deci sunt nuli.
Prin urmare, pentru a găsi rangul unei matrice A, aducem această
matrice prin transformări elementare la forma diagonală, iar rangul matricei
diagonalizate (echivalentă cu matricea A) este evident r, iar acesta în baza
teoremei este şi rangul matricei A.
Exemplu 3.2.5. Să se afle rangul matricei:
 1 −1 2 3 4 
 
2 1 −1 2 0 
A = −1 2 1 1 3 .
 
1 5 − 8 − 5 − 12 
 3 −7 8 9 13 

82
Soluţie:
 1 −1 2 3 4  1 −1 2 3 4  1 0 0 0 0 
     
2 1 −1 2 0  0 3 − 5 − 4 − 8  0 3 −5 − 4 −8 
A = −1 2 1 1 3  ≈ 0 1 3 4 7  ≈ 0 1 3 4 7 ≈
     
1 5 − 8 − 5 − 12   0 6 − 10 − 8 − 16   0 6 − 10 − 8 − 16 
 3 −7 8 9 13   0 − 4 2 0 1   0 − 4 2 0 1 

1 0 0 0 0  1 0 0 0 0  1 0 0 00 
     
0 3 − 5 1 − 8  0 1 − 5 3 − 8  0 1 − 5 3 − 8
≈ 0 1 3 −1 7  ≈ 0 −1 3 1 7  ≈ 0 0 − 2 4 − 1 ≈
     
 0 6 − 10 2 − 16   0 2 − 10 6 − 16   0 0 0 0 0 
0 − 4 2 0 1   0 0 2 − 4 1   0 0 2 − 4 1 

1 0 0 0 0  1 0 0
0 0
   
0 1 0 0 0  0 1 0
0 0
≈ 0 0 −2 4 − 1 ≈  0 0 0 .
1 0
   
0 0 0 0 0  0 0 0
0 0
0 0 2 − 4 1   0 0 0 0 0 

Rezultă rang A = 3 .
Observaţie 3.2.6. Se poate demonstra că, dacă A ∈ M m ,n (C) şi rang A = k ,
atunci există matricele Q ∈ M m (C) şi P ∈ M n (C) nesingulare astfel încât
 In M 0 
 
Q ⋅ A ⋅ P ≈  L L L .
0 M 0
 
3.3. Calculul inversei unei matrice prin transformări elementare
Fie A ∈ M n (C) , A = (aij )i =1,n o matrice inversabilă, deci există o

j =1, n
matrice B ∈ M n (C) B = (bij )i =1,n astfel încât A ⋅ B = B ⋅ A = I n .

j =1, n
Plecând de la matricea A, vom determina matricea B astfel încât

A⋅ B = In .
83
 a11 a12 L a1n   b11 b12 L b1n   1 0 L 0 
     
a a 22 L a 2 n   b21 b22 L b2 n   0 1 L 0 
Avem:  21 ⋅ = .
L L L L  L L L L   L L L L
     
a
 n1 an2 L a nn   bn1 bn 2 L bnn   0 0 L 1 
Necunoscutele b11 , b21 ,K, bn1 se obţin rezolvând sistemul liniar:
a11b11 + a12 b21 + K + a1n bn1 = 1
a b + a b + K + a b = 0
 21 11 22 21 2 n n1

LLLLLLLLLLLLL
a n1b11 + a n 2 b21 + K + a nn bn1 = 0 ,
folosind metoda lui Gauss, reprezentând sistemul printr-un tablou de forma
 a11 a12 L a1n M 1 
 
 a 21 a 22 L a 2 n M 0 
 L L L L M M  (matricea extinsă a sistemului)
 
a a L a M 0 
 n1 n2 nn 
Analog, obţinem matricele extinse:
 a11 a12 L a1n M 0   a11 a12 L a1n M 0 
   
 a 21 a 22 L a 2 n M 1   a 21 a 22 L a 2 n M 0 
 L L L L M M  , L,  L L L L M M  .
   
a a L a M 0  a a L a M 1 
 n1 n2 nn   n1 n2 nn 
Deoarece elementele situate în stânga barelor verticale sunt aceleaşi, vom
rezolva simultan cele n sisteme, prin metoda Gauss, înlocuindu-le prin
următoarea matrice:
 a11 a12 L a1n M 1 0 L 0 
 
 a 21 a 22 L a 2 n M 0 1 L 0 
 L L L L M L L L L ,
 
a a L a M 0 0 L 1 
 n1 n2 nn 
având cele două componente, cea din stânga matricea A şi cea din dreapta
matricea I n .
Asupra acestora vom efectua simultan aceleaşi transformări elementare
până când componenta din stânga, matricea A, devine matricea unitate I n .
Componenta din dreapta, în urma transformărilor elementare efectuate,
reprezintă matricea inversă A −1 .
84
Schematic avem:
( AM I n ) ≈ (L1 AM L1 ) ≈ L ≈ (Ln Ln−1 ⋅ K ⋅ L1 ⋅ AM Ln Ln−1 ⋅ K ⋅ L1 ) , unde
Ln Ln −1 ⋅ K ⋅ L1 ⋅ A = I n şi Ln Ln −1 ⋅ K ⋅ L1 = A −1 .
Observaţie 3.3.1. Dacă în urma transformărilor elementare efectuate,
componenta din stânga nu devine I n , atunci matricea respectivă nu este
inversabilă (în cazul în care nu am verificat că det A ≠ 0 ).
1 1 1 
 
Exemplu 3.3.2. Să se afle inversa matricei A = 1 2 3  .
1 3 6 
 
Avem:
1 1 1 M 1 0 0   1 1 1 M 1 0 0   1 1 1 M 1 0 0
     
1 2 3 M 0 1 0  ≈  0 1 2 M − 1 1 0  ≈  0 1 2 M − 1 1 0  ≈
1 3 6 M 0 0 1   0 2 5 M − 1 0 1   0 0 1 M − 1 − 2 1 
     
 1 0 − 1 M 2 − 1 0  1 0 0 M 3 − 3 1 
   
≈  0 1 2 M − 1 1 0  ≈  0 1 0 M − 3 5 − 2  . Rezultă
 0 0 1 M 1 − 2 1  0 0 1 M 1 − 2 1 
   
 3 −3 1 
−1
 
A =  − 3 5 − 2 .
 1 −2 1 
 
85
3.4. Probleme rezolvate (3)
R3.4.1. Să se determine parametrul α ∈ R , astfel ca matricea:

 1 2 3 −1 3 
 
 − 1 1 − 2 3 − 4
A=
2 1 − 2 1 − 4
 
− 2 2 3 1 α 

să aibă rangul 3.
Soluţie: Efectuând transformările L4 + L3 , L2 + L1 şi L3 − 2L1 , obţinem:
 1 2 3 −1 3  1 2 3 −1 3  1 0 0 0 0 
     
 −1 1 −2 3 − 4  0 3 1 2 −1  0 1 1 2 −1 
A=  ≈  ≈
2 1 −2 1 −4 0 − 3 − 8 3 − 10 0 −1 − 8 3 − 10 
     
− 2 2 3 1  
α  0 3 1  
2 α − 4  0 1 1 2 α − 4 

.
În continuare transformările L4 + L3 , L3 + L2 ne dau
1 0 0 0 0  1 0 0 0 0 
   
0 1 1 2 −1  0 1 0 0 0 
A≈ ≈ şi în sfârşit
0 0 −7 5 − 11   0 0 −7 5 − 11 
   
0 0 −7 5 α − 14   0 0 −7 5 α − 14 

1 0 0 0 0
 
0 1 0 0 0
transformarea L4 − L3 ne furnizează A ≈  .
0 0 1 0 0
 
0 0 0 α − 3 0 

Pentru ca rang A = 3 , trebuie ca α = 3 .
R3.4.2. Să se afle inversa matricei de ordinul n:

1 1 1 L 1
 
1 0 1 L 1
A=1 1 0 L 1
 
 L L L L L
1 1 1 L 0
 
Soluţia I: Scăzând prima coloană din celelalte obţinem
86
1 0 0 L 0
1 −1 0 L 0
L 0 = (− 1) ≠ 0 , deci matricea este inversabilă. Fie:
n −1
det A = 1 0 − 1
L L L L L
1 0 0 L −1
1 1 1 L 1 M 1 0 0 L 0
 
1 0 1 L 1 M 0 1 0 L 0
B = ( AM I n ) =  1 1 0 L 1 M 0 0 1 L 0  .
 
 L L L L L M L L L L L
1 1 1 L 0 M 0 0 0 L 1
 
Scăzând linia întâi din celelalte obţinem:
1 1 1 L 1 M 1 0 0 L 0
 
 0 −1 0 L 0 M −1 1 0 L 0 
 0 0 −1 L 0 M −1 0 1 L 0 
 
L L L L L M L L L L L
 0 0 0 L −1 M −1 0 0 L 1 
 
Înmulţind liniile 2, 3, L, n cu − 1 , iar apoi se face scăderea
L1 − (L2 + L3 + K + Ln ) , obţinem:
 1 0 0 L 0 M 2−n 1 1 L 1 
 
0 1 0 L 0 M 1 −1 0 L 0 
0 0 1 L 0 M 1 0 −1 L 0  .
 
L L L L L M L L L L L 
0 0 0 L 1 M 1 0 0 L − 1

2 − n 1 1 L 1 
 
 1 −1 0 L 0 
Inversa căutată este A −1 =  1 0 −1 L 0  .
 
 L L L L L
 1 0 0 L − 1

Soluţia a II-a: Vom afla inversa lui A, prin rezolvarea unui sistem.
87
 x1   y1 
   
 x2  y 
Fie X =   şi Y =  2  astfel încât AX = Y .
M M
   
x  y 
 n  n
Deoarece A este inversabilă, rezultă că X = A −1Y . Atunci AX = Y se scrie în
mod explicit astfel:
 x1 + x 2 + K + x n = y1
x + x + K + x = y
 1 3 n 2
 x1 + x 2 + K + x n = y 3
LLLLLLLLL

 x1 + x 2 + K + x n −1 = y n
Să exprimăm pe x1 , x 2 ,K, x n în funcţie de y1 , y 2 , K, y n .
Scăzând fiecare ecuaţie a sistemului, membru cu membru, din prima
ecuaţie, obţinem:
x 2 = y1 − y 2 , x3 = y1 − y 3 ,K, x n = y1 − y n .
Atunci x 2 + x3 + K + x n = (n − 1) y1 − ( y 2 + y 3 + K + y n ) şi înlocuind în
prima ecuaţie, obţinem:
x1 = (2 − n ) y1 + y 2 + y 3 + K + y n .
Prin urmare X = A −1Y se scrie în mod explicit
 x1 = (2 − n ) y1 + y 2 + y 3 + K + y n
x = y − y
 2 1 2
 x3 = y1 − y 3
LLLLL

 x n = y1 − y n
Rezultă că inversa matricei A este matricea coeficienţilor nedeterminatelor
y1 , y 2 , K, y n , adică
2 − n 1 1 L 1
 
 1 −1 0 L 0
A = 1
−1
0 −1 L 0 .
 
 L L L L L
 1 0 0 L − 1

88
R3.4.3. Să se rezolve ecuaţia matriceală:
1 1 1 L 1 1 2 3 L n 
   
0 1 1 L 1  0 1 2 L n −1
 0 0 1 L 1  ⋅ X =  0 0 1 L n − 2 .
   
L L L L L L L L L L 
0 0 0 L 1 0 0 0 L 1 
  
1 1 1 L 1 1 2 3 L n 
   
0 1 1 L 1  0 1 2 L n −1
Soluţie: Fie A =  0 0 1 L 1  şi B =  0 0 1 L n − 2  .
   
L L L L L L L L L L 
0 0 0 L 1 0 0 0 L 1 
  
Deoarece det A = 1 ≠ 0 , rezultă că matricea A este inversabilă.
 x1   y1 
   
 x2  y 
Fie X =   şi Y =  2  astfel încât AX = Y , sau explicit
M M
   
x  y 
 n  n
 x1 + x 2 + K + x n = y1
x + x + K + x = y
 2 3 n 2

 L L L LL L L LL
 x n = y n
Exprimând x1 , x 2 ,K, x n în funcţie de y1 , y 2 , K, y n obţinem:
 x1 = y1 − y 2
x = y − y
 2 2 3

 L L L LL
 x n = y n
Deoarece AX = Y ⇔ X = A −1Y , rezultă că
 1 −1 0 L 0 
 
−1  0 1 −1 L 0 
A =
L L L L L
 
0 0 0 L 1
 
89
Atunci din ecuaţia matriceală AX = B , rezultă
 1 −1 0 L 0   1 2 3 L n 
   
−1  0 1 − 1 L 0   0 1 2 L n − 1
X = A ⋅B = ⋅ =
L L L L L L L L L L 
   
0 0 0 L 1 0 0 0 L 1 
   
1 1 1 L 1
 
0 1 1 L 1
 0 0 1 L 1 .
 
L L L L L
0 0 0 L 1
 
90
4. Matrice de ordinul doi si trei ca transformari geometrice în plan şi
spaţiu
4.1 Aplicaţii liniare
Definiţie 4.1.1. Aplicaţia f A : R 2 → R 2 , f A ( x, y ) = ( x' , y ') , unde

 x'  x
  = A ⋅   , A ∈ M 2 (R ) , se numeşte aplicaţie liniară.
 y'  y
Matricea A se numeşte matricea asociată transformării f A .
Proprietate 4.1.2. Aplicaţia liniară f A : R 2 → R 2 , f A ( x, y ) = ( x' , y ') , unde
 x'  x
  = A ⋅   , A ∈ M 2 (R ) , are următoarele proprietăţi:
 y'  y
a) f A (( x1 , y1 ) + ( x 2 , y 2 )) = f A ( x1 , y1 ) + f A (x 2 , y 2 ) ,
(∀) (x1 , y1 ), (x 2 , y 2 ) ∈ R 2 ;
b) f A (α( x, y )) = α ⋅ f A ( x, y ) , (∀)α ∈ R , (x, y ) ∈ R 2 .
Demonstraţie:
 x1   x 2   x1 + x 2  x  x 
a) Deoarece A  +   = A  = A 1  + A 2  , rezultă imediat
 y1   y 2   y1 + y 2   y1   y2 
egalitatea de demonstrat;
x  αx  x
b) De asemenea, din faptul A ⋅ α  = A  = αA  , rezultă egalitatea
 y  αy   y
propusă.
Observaţie 4.1.3. 1) Proprietatea de mai sus este echivalentă cu egalitatea
f A (α(x1 , y1 ) + β( x 2 , y 2 )) = αf A (x1 , y1 ) + βf A ( x 2 , y 2 ) , (∀)α, β ∈ R ,
(x1 , y1 ), (x2 , y 2 ) ∈ R 2 .
2) Avem f A (0,0 ) = (0,0 )
f A (− (x, y )) = − f A ( x, y ) , (∀) (x, y ) ∈ R 2
2
f I (x, y ) = ( x, y ) , transformarea identică.
Definiţie 4.1.4. Ker f A = {( x, y ) f A ( x, y ) = (0,0 )} şi
Im f A = {( x' , y ') f A ( x, y ) = ( x' , y '), ( x, y ) ∈ R 2 }.
Observaţie 4.1.5. (∀)a, b ∈ R , (∀) (x1 , y1 ), (x 2 , y 2 ) ∈ Ker f A , rezultă
a ( x1 , y1 ) + b( x 2 , y 2 ) ∈ Ker f A .
91
Definiţie 4.1.6. Fie aplicaţiile liniare f A : R 2 → R 2 , f A ( x, y ) = ( x' , y ') , unde
 x'  x  x' '   x' 
  = A ⋅   şi g B : R 2 → R 2 , g B ( x' , y ') = ( x' ' , y ' ') , unde   = B ⋅   ,
 y'  y  y' '  y'
atunci prin compunerea aplicaţiilor g B şi f A înţelegem g B o f A : R 2 → R 2 şi
(g B o f A )(x, y ) = g B ( f A (x, y )) = g B (x' , y ') = (x' ' , y ' ') , unde   = BA  .
x' ' x
 y' '  y
Matricea asociată compunerii g B o f A este BA.
4.2. Matrice asociată unei transformări
4.2.1. Matricele asociate unor transformări liniare în plan
În continuare, pentru simplificarea calculelor, vom nota punctul ( x, y )

x
în coordonate plane, printr-o matrice punct   .
 y
Teoremă 4.2.2. Dacă pentru transformarea liniară f A : R 2 → R 2 ,
x x 1   a   0  c 
f A   = A ⋅   , unde A ∈ M 2 (R ) , avem f A   =   şi f A   =   , atunci
 y  y  0  b  1   d 
a c 
A =   .
b d 
 m n 1   m n  1   m   a 
Demonstraţie: Fie A =   . Cum f A   =   ⋅   =   =   şi
 p q  0  p q   0  p   b 
 0  m n   0  n   c  a c 
f A   =   ⋅   =   =   , rezultă imediat A =   .
1   p q  1   q   d  b d 
Folosind teorema de mai sus, se poate calcula uşor matricele asociate
diferitelor transformări liniare.
4.2.3. Matricea asociată simetriei în raport cu originea axelor de

coordonate
x x
Fie transformarea liniară f A : R 2 → R 2 , f A   = A ⋅   , unde
 y  y
92
a c 
A =   . Cum simetricul lui M ( x, y ) faţă de O este
b d 
M ' ( x' , y ') = M ' (− x,− y ) (vezi figura)
M ( x, y )
O x
M ' ( x' , y ') = M ' (− x,− y )
 1   − 1  0  0  −1 0 
rezultă că f A   =   şi f A   =   , adică A =   este matricea
 0  0  1   − 1  0 − 1
asociată simetriei în raport cu O.
4.2.4. Matricea asociată simetriei faţă de axa x' x

x x
 y  y
a c 
A =   . Cum simetricul lui M ( x, y ) faţă de axa x' x este
b d 
M ' ( x' , y ') = M ' (− x, y ) (vezi figura)
y
M ( x, y )
O x
M ' ( x' , y ') = M ' (− x, y )

 1  1  0  0  1 0 
rezultă f A   =   şi f A   =   , adică A =   este matricea
 0  0 1   − 1  0 − 1
asociată simetriei faţă de axa x' x .
93
4.2.5. Matricea asociată simetriei faţă de axa y' y
 − 1 0
Procedând analog, ca la punctul precedent, se obţine că, A =  
 0 1
este matricea asociată simetriei faţă de axa y' y .
4.2.6. Matricea asociată rotaţiei de centru O şi unghi α
M ' ( x ' , y ')
y' M ( x, y )
O x' x x
Fie α ∈ (− 2π,2π) . Rotaţia de centru O şi unghi orientat α este aceea

transformare care asociază punctului O pe el însuşi şi oricărui punct M, punctul
∧ ∧
M ' astfel încât OM ' = OM şi unghiurile M O M ' şi α sunt congruente şi au
aceiaşi orientare.
x x a c 
Fie f A : R 2 → R 2 , f A   = A ⋅   , unde A =   şi α ≥ 0 . Din
y
  y
   b d 
figura de mai sus, rezultă
x' = cos(θ + α ) = cos θ cos α − sin θ sin α , cos θ = x , sin θ = y . Deci
x' = x cos α − y sin α .
Analog, y ' = sin (θ + α ) = sin θ cos α + cos θ sin α , adică y ' = x sin α + y cos α .
 1   cos α   0   − sin α 
Cum f A   =   şi f A   =   , rezultă că
0
   sin α  1
   cos α 
 cos α − sin α 
A =   este matricea asociată rotaţiei de unghi α în jurul
 sin α cos α 
originii.
94
4.2.7. Matricea asociată omotetiei de centru O şi raport k
M ' ( x ' , y ')
M ( x, y )
O Q ( x ,0 ) Q ' ( x ' ,0 ) x
Fie k ∈ R , k ≠ 0 . Omotetia de centru O şi raport k este o transformare

geometrică care asociază punctului M punctul M ' astfel încât OM ' = k ⋅ OM .
Din figura de mai sus, rezultă că OQ' = k ⋅ OQ . Obţinem imediat că
imaginea punctului ( x, y ) este (kx, ky ) .
x x  1  k 
Fie f A : R 2 → R 2 , f A   = A ⋅   . Cum f A   =   şi
 y  y  0  0 
 0  0 
f A   =   , rezultă că matricea asociată omotetiei de centru O şi raport k este
 1  k 
 k 0
A =   .
0 k
Observaţie Pentru k = −1 , omotetia este simetria în raport cu originea.
4.2.8. Matricea asociată proiecţiei vectorilor din R 2 pe Ox
M ( x, y )
O M ' ( x ' , y ' ) = M ' ( x ,0 ) x
95
x x
 y  y
a c   1  1
A =   . Cum prOx M ( x, y ) = M ' ( x' , y ') = M ' ( x,0 ) , rezultă că f A   =  
b d   0  0
 0  0  1 0
şi f A   =   , adică A =   este matricea asociată proiecţiei vectorilor
1   0   0 0
din R 2 pe Ox.
4.2.9. Matricele asociate unor transformări liniare în spaţiu
 x
 
Vom nota punctul (x, y, z ) din spaţiu, printr-o matrice punct  y  .
 z
 
Procedând analog obţinem:
4.2.10. Matricea asociată simetriei în raport cu O

 x  x
   
Fie transformarea liniară f A : R → R , f A  y  = A ⋅  y  , unde
3 3
 z  z
   
 a a' a' ' 
 
A =  b b' b' '  .
 c c' c' ' 
 
Cum simetricul lui M ( x, y, z ) faţă de O este M ' (− x,− y,− z ) , rezultă că
 1   − 1  0  0   0  0  −1 0 0
             
f A  0  =  0  , f A  1  =  − 1 şi f A  0  =  0  , adică A =  0 − 1 0  este
 0  0   0  0   1   − 1 0 0 − 1
            
matricea asociată simetriei în raport cu O.
96
4.2.11. Matricea asociată simetriei în raport cu planul xOy
 x  x
   
Fie transformarea liniară f A : R → R , f A  y  = A ⋅  y  , unde
3 3
 z  z
   
 a a' a' ' 
 
A =  b b' b' '  .
 c c' c' ' 
 
Cum simetricul lui M ( x, y, z ) faţă de xOy este M ' ( x, y,− z ) , rezultă că
 1  1  0  0  0  0  1 0 0 
             
f A  0  =  0  , f A  1  =  1  şi f A  0  =  0  , adică A =  0 1 0  este
 0  0  0  0  1   − 1  0 0 − 1
             
matricea asociată simetriei în raport cu planul xOy.
4.2.12. Matricea asociată rotaţiei în jurul axei Oz şi unghi α

 x  x
   
Matricea asociată rotaţiei f Aα : R → R , f Aα  y  = A ⋅  y  este
3 3
 z  z
   
 cos α − sin α 0 
 
Aα =  sin α cos α 0  .
 0 0 1 

4.2.13. Matricea asociată omotetiei de centru O şi raport k
Cum OM ' = k ⋅ OM , rezultă imediat că matricea asociată omotetiei de

 x  x
   
centru O şi raport k, unde f A : R → R , f A  y  = A ⋅  y  , este
3 3
 z  z
   
 k 0 0
 
A =  0 k 0 .
0 0 k
 
97
4.2.14. Matricea asociată proiecţiei paralele cu axa Oz pe planul xOy
Rezultă imediat că matricea asociată proiecţiei paralele cu axa Oz pe
 x  x  1 0 0
     
planul xOy, unde f A : R → R , f A  y  = A ⋅  y  , este A =  0 1 0  .
3 3
 z  z  0 0 0
     
4.3. Proiecţii în plan şi spaţiu
4.3.1. Determinarea proiecţiilor din plan
Aplicaţiile liniare de proiecţie, simetrie, rotaţie, date în diverse cazuri

particulare, pot fi definite şi în general.
Definiţie 4.3.2. O aplicaţie P : R 2 → R 2 cu proprietatea P o P = P , se
numeşte proiecţie în plan, iar aplicaţia P : R 3 → R 3 cu proprietatea
P o P = P , se numeşte proiecţie în spaţiu.
Observaţie 4.3.3. O proiecţie este o aplicaţie idempotentă, adică
P o42
1 4P oK43o P = P , pentru orice n ∈ N ∗ .
4
n ori
a b
Fie A =   matricea proiecţiei P : R 2 → R 2 . Din P o P = P
 c d 
 0 0
rezultă A 2 = A cu soluţiile A1 = O2 , A2 = I 2 , A3 =   , c ∈ R ,
 c 1
1 0  a b 
A4 =   , c ∈ R şi A5 =  a − a 2  , a ∈ R , b ∈ R ∗ . (vezi exerciţiul
 c 0  1 − a 
 b 
R.1.2.5.)
Corespunzător, obţinem aplicaţiile:
P1 ( x, y ) = (0,0 ) (toate punctele se proiecteză în origine)
P2 ( x, y ) = (x, y ) (toate punctele din plan se proiecteză pe plan) – aplicaţia
identică
P3 (x, y ) = (0, cx + y )
98
y
(x , y ) = P(x , y )
'
1
'
1 1 1
(x, y )
(x1 , y1 ) (x , y ) = P(x, y )
' '
O x
Se observă că orice punct este dus pe axa Oy. Arătăm că dreptele ce

unesc un punct arbitrar ( x, y ) cu imaginea sa (x ' , y ' ) = P( x, y ) au aceiaşi pantă.
y '− y cx + y − y
Avem m = = = −c (constantă)
x'− x −x
În concluzie P3 este proiecţia pe axa Oy paralelă cu dreapta
d : cx + y = 0 .
P4 ( x, y ) = ( x, cx )
y (x, y )
(x , y )
'
1
'
1
(x , y )
' '
O x
(x1 , y1 )
Imaginea lui P este Im P = {( x, cx ) x ∈ R} , adică dreapta D: y = cx .

Punctele ( x, y ) şi P(x, y) se găsesc pe aceiaşi verticală.
Aplicaţia P4 este proiecţia pe dreapta D: y = cx paralelă cu axa Oy.
 a − a2   1− a
P5 ( x, y ) =  ax + by, x + (1 − a ) y  =  ax + by, (ax + by ) .
 b   b 
99
 1 − a  
Se obţine Im P =  t , t  t ∈ R  , adică dreapta de ecuaţie D:
 b  
1− a
y= x.
b
Dreptele ce unesc un punct arbitrar cu imaginea lui, au panta
y '− y a
m= = − (constantă).
x'− x b
1− a
În concluzie P5 este proiecţia pe dreapta D: y = x paralelă cu
b
dreapta d : ax + by = 0 .
Observaţie: Proiecţiile utilizate în anii anteriori, erau proiecţii particulare
(proiecţii ortogonale), proiecţie pe o dreaptă paralelă cu o dreaptă ortogonală.
Printr-un calcul mai anevoios sau prin alte metode se deduce că
proiecţiile în spaţiu sunt:
P1 ( x, y, z ) = (0,0,0 ) , P2 ( x, y, z ) = (x, y, z ) , P3 - proieţia pe un plan ce trece prin
origine paralelă cu o dreaptă neparalelă cu planul, P4 - proieţia pe o dreaptă ce
trece prin origine, paralelă cu un plan, neparalel cu dreapta.
4.4. Simetrii în plan şi spaţiu
Definiţie 4.4.1. O aplicaţie liniară S : R 2 → R 2 , bijectivă cu proprietatea

S = S −1 , se numeşte simetrie în plan, iar aplicaţia S : R 3 → R 3 , bijectivă cu
proprietatea S = S −1 , se numeşte simetrie în spaţiu (sau involuţie).
a b
Fie B =   matricea simetriei S : R 2 → R 2 . Din S = S −1 sau
c d
 − 1 0
S o S = I 2 rezultă B 2 = I 2 cu soluţiile B1 = − I 2 , B2 = I 2 , B3 =   ,
 c 1
1 0   a b 
c ∈ R , B4 =   , c ∈ R şi B5 =  1 − a 2  , a ∈ R , b ∈ R ∗ . (vezi
 c − 1  − a 
 b 
exerciţiul R.1.2.4.)
Analog ca la proiecţii, interpretarea geometrică a simetriilor este:
S1 - este simetria faţă de origine,
S 2 - este simetria identică, S 2 ( x, y ) = ( x, y )
S 3 - este simetria faţă de axa Oy, paralelă cu dreapta d : cx + 2 y = 0
100
S 4 - este simetria faţă de dreapta d : cx − 2 y = 0 , paralelă cu axa Oy.
S 5 - este simetria faţă de dreapta D : (a − 1)x + by = 0 , paralelă cu dreapta
d : (a + 1)x + by = 0 .
Analog cu proiecţiile din spaţiu, obţinem patru tipuri de simetrii:
Simetria faţă de origine, simetria identică, simetria faţă de un plan ce
trece prin origine, paralelă cu o dreaptă neparalelă cu planul şi simetria faţă o
dreaptă ce trece prin origine, paralelă cu un plan neparalel cu dreapta.
4.4.2. Legătura între proiecţii şi simetrii
1
Intuitiv se bănuieşte relaţia P( x ) = (x + S (x )) .
2
x P(x ) S (x )
(Punctul P( x ) în care se proiectează x, este mijlocul segmentului ce uneşte x cu
S (x ) )
( ) ( )
Prorietate 4.4.3. Dacă P : R 2 R 3 → R 2 R 3 este o proiecţie, atunci
( ) ( )
S = 2 P − I este o simetrie şi reciproc, dacă S : R 2 R 3 → R 2 R 3 este o
1
simetrie, atunci P( x ) = (I + S ) este o proiecţie.
2
Demonstraţie: Dacă A este matricea lui P şi B matricea lui S, atunci A 2 = A şi
B2 = I2 .
Dacă B = 2 A − I 2 atunci B 2 = 4 A 2 − 4 A + I 2 = 4 A − 4 A + I 2 = I 2 .
1
Dacă A = (I 2 + B ) , atunci
2
(
1
4
) 1
4
1
A 2 = I 2 + 2 B + B 2 = (I 2 + 2 B + I 2 ) = (I 2 + B ) = A .
2
4.5. Izometrii în plan şi spaţiu
Definiţie 4.5.1. O aplicaţie liniară T : R 2 → R 2 cu proprietatea

T ( x, y ) = ( x' , y ') , unde x 2 + y 2 = x' 2 + y ' 2 pentru orice (x, y ) ∈ R 2 se numeşte
izometrie în plan.
Proprietate 4.5.2. O izometrie păstrează produsul scalar şi unghiul vectorilor.
101
Demonstraţie: Dacă T ( x1 , y1 ) = (x1' , y1' ) şi T ( x 2 , y 2 ) = (x 2' , y 2' ) , trebuie arătat că
x1 x 2 + y1 y 2 = x1' x 2' + y1' y 2' .
Avem T ( x1 + x 2 , y1 + y 2 ) = (x1' + x 2' , y1' + y 2' ) şi
(x1 + x2 )2 + ( y1 + y 2 )2 = (x1' + x2' )2 + (y1' + y 2' )2 ⇔
2 2 2 2
⇔ x12 + x 22 + 2 x1 x 2 + y12 + y 22 + 2 y1 y 2 = x1' + x 2' + 2 x1' x 2' + y1' + y 2' + 2 y1' y 2' ,
2 2 2 2
dar x12 + y12 = x1' + y1' şi x 22 + y 22 = x 2' + y 2' deci x1 x 2 + y1 y 2 = x1' x 2' + y1' y 2' .
x1 x 2 + y1 y 2
De asemenea, avem cos α = ,
x1 + y12 ⋅ x 22 + y 22
2
x1' x 2' + y1' y 2'

cos α' = care sunt egale conform primei părţi.
2 2 2 2
x1' + y1' ⋅ x 2' + y 2'
Teoremă 4.5.3. O aplicaţie liniară T : R 2 → R 2 este izometrie dacă şi numai
dacă matricea ei este de forma M T =   sau
 sin t cos t 
 cos t sin t 
M T =   .
 sin t − cos t 
a b
Demonstraţie: Dacă matricea lui T este M T =   avem
c d
T ( x, y ) = ( x' , y ') = (ax + by, cx + dy ) şi condiţia
x 2 + y 2 = (ax + by ) + (cx + dy ) , pentru orice (x, y ) ∈ R 2 ⇔ a 2 + c 2 = 1 ,
2 2
b 2 + d 2 = 1 şi ab + cd = 0 .
Din a 2 + c 2 = 1 , b 2 + d 2 = 1 , rezultă că există t ∈ R şi s ∈ R astfel
încât cos t = a , sin t = c şi analog sin s = b , cos s = d . Din ab + cd = 0 rezultă
cos t sin s + sin t cos s = 0 ⇔ sin (s + t ) = 0 , de unde t + s ∈ {kπ k ∈ Z}.
Pentru t + s = 0 , s = −t , obţinem M T1 =   iar pentru
 sin t cos t 
t + s = π, s = π − t ,
 cos t sin t 
obţinem M T2 =   .
 sin t − cos t 
Observaţie 4.5.4. Matricele M T1 corespund rotaţiilor de unghi t în sens
trigonometric iar M T2 este compunerea unei rotaţii cu o simetrie:
102
1 0 
M T2 = M T1 ⋅ M S , unde M S =   este matricea simetriei ortogonale faţă
 0 − 1
de axa Ox.
Observaţie 4.5.5. Analog se definesc izometriile spaţiului, ca aplicaţii liniare
T : R 3 → R 3 cu proprietatea T ( x, y, z ) = ( x' , y ' , z ') , unde
x 2 + y 2 + z 2 = x' 2 + y ' 2 + z ' 2 .
Se poate deduce prin calcul analog sau prin alte metode că singurele
aplicaţii liniare care sunt izometrii în spaţiu sunt rotaţiile în jurul unor drepte ce
trec prin origine, simetrii sau compuneri de rotaţii cu simetrii.
Pentru a obţine şi rotaţii în jurul unui punct arbitrar sau simetrii şi
proiecţii arbitrare, trebuie introduse translaţiile cu care vom compune
aplicaţiile liniare.
Definiţie 4.5.6. O funcţie T( x0 , y0 ) : R 2 → R 2 , de forma
T( x0 , y0 ) ( x, y ) = ( x + x0 , y + y 0 ) , (x, y ) ∈ R 2 iar (x 0 , y 0 ) ∈ R 2 este fixat, se
numeşte translaţie de vector (x 0 , y 0 ) .
Definiţie 4.5.7. Dacă f : R 2 (R 3 ) → R 2 (R 3 ) este o aplicaţie liniară şi
T : R 2 (R 3 ) → R 2 (R 3 ) este o translaţie, atunci funcţiile
g1 , g 2 : R 2 (R 3 ) → R 2 (R 3 ), g1 = T o f şi g 2 = f o T se numes aplicaţii afine.
a b
Observaţie 4.5.8. Dacă A =   este matricea aplicaţiei f şi (x 0 , y 0 ) este
c d
 x'   x   x0 
vectorul translaţiei T, atunci g ( x, y ) = ( x' , y ') , unde   = A ⋅   +   , deci
 y'  y   y0 
 x' = ax + by + x0
g ( x, y ) = (ax + by + x0 , cx + dy + y 0 ) , (x, y ) ∈ R 2 iar  se
 y ' = cx + dy + y 0
numesc ecuaţiile aplicaţiei.
103
4.6. Probleme rezolvate (4)
R4.6.1. Fie S x = simetria faţă de axa x' x , S y = simetria faţă de y' y . Să se

găsească matricea asociată cu S x o S y .
1 0 
Soluţie: Matricea asociată lui S x este A =   , iar matricea asociată lui
 0 − 1
 − 1 0
S y este B =   . Rezultă că matricea asociată lui S x o S y este
 0 1
 − 1 0  1 0   − 1 0 
B ⋅ A =   ⋅   =   .
 0 1   0 − 1  0 − 1
R4.6.2. Fie un hexagon regulat ABCDEF cu lungimea laturii egală cu 2, care
raportat la sistemul xCy are vârfurile B şi E pe Cx, respectiv Cy. Se consideră un
alt sistem x' Fy ' orientat pozitiv, axa absciselor fiind FA.
a) Să se stabilească formulele de trecere de la xCy la x' Fy ' ;
b) Să se determine coordonatele vârfurilor C şi E faţă de x' Fy ' .
2π
Soluţie: Unghiul de rotaţie este dat de α = . Atunci, din formulele roto-
3
translaţiei
 x = x' cos α − y ' sin α + a

 y = x' sin α − y ' cos α + b
se obţin formulele de trecere, unde:
1 3
x = x'− y '−2
2 2
3 1
y= x'− y '−2 3
2 2
b) Coordonatele punctului C faţă de noul sistem de axe le determinăm din
condiţiile
 1 3
0 = − x'− y '−2
 2 2

0 = 3 x'− 1 y '−2 3
 2 2
( )
Se obţine C 2,−2 3 . Analog rezultă E − 1,− 3 . ( )
104
R4.6.3. Ce devine ecuaţia x 2 − y 2 − 2 = 0 , atunci când sistemul xOy se
π
roteşte cu un unghi α = ?
4
Soluţie: Coordonatele x,y ale unui punct oarecare de pe hiperbola dată, se vor
transforma în coordonatele X,Y după formulele
π π 2 2 2
x = X cos − Y sin = X −Y = (X − Y )
4 4 2 2 2
π π 2 2 2
y = X sin + Y cos = X +Y = (X + Y )
4 4 2 2 2
Înlocuind aceste valori în ecuaţia hiperbolei, obţinem:
2 2
 2   
2
x − y −2= 
2
( X − Y ) −  2 ( X + Y ) − 2 =
 2   2 
(
1 2
) ( 1
)
= X − 2 XY + Y 2 − X 2 + 2 XY + Y 2 − 2 = 0 sau
2 2
XY + 1 = 0 .
Deci, în noul sistem de coordonate hiperbola x 2 − y 2 − 2 = 0 , are
ecuaţia XY + 1 = 0 , adică noile axe Ox,Oy coincid cu asimptotele hiperbolei.
R4.6.4. Să se interpreteze geometric acţiunea aplicaţiilor f : R 2 → R 2
a) f ( x, y ) = (0,2 x + y ) ; (x, y ) ∈ R 2
b) f ( x, y ) = ( x,2 x ) ; (x, y ) ∈ R 2
c) f ( x, y ) = (3 x − y,6 x − 2 y ) ; (x, y ) ∈ R 2
0 0 1 0 
Soluţie: Matricele aplicaţiilor sunt a) A =   , b) A =   , c)
 2 1  2 0
3 − 1 
A=  care verifică relaţia A 2 = A , deci f este operator de proiecţie.
6 − 2 
a) Proiecţia pe axa Oy paralelă cu dreapta d : 2 x + y = 0 .
b) Proiecţia pe dreapta D : y − 2 x = 0 paralelă cu dreapta Oy.
c) Proiecţia pe dreapta D : y − 2 x = 0 paralelă cu dreapta d : 3 x − y = 0 .
R4.6.5. Să se interpreteze geometric acţiunea aplicaţiilor f : R 2 → R 2
a) f ( x, y ) = (− x,2 x + y ) ; (x, y ) ∈ R 2
b) f ( x, y ) = ( x,2 x − y ) ; (x, y ) ∈ R 2
c) f ( x, y ) = (3 x − y,8 x − 3 y ) ; (x, y ) ∈ R 2
105
 − 1 0 1 0  3 − 1
Soluţie: Matricele a) A =   , b) A =   , c) A =   care
 2 1 2 − 1 8 − 3
verifică relaţia A 2 = I 2 , deci f este operator de simetrie.
a) Simetria faţă de axa Oy paralelă cu dreapta x + y = 0 .
b) Simetria faţă de dreapta x + y = 0 paralelă cu axa Oy.
c) Simetria faţă de dreapta 2 x − y = 0 paralelă cu dreapta 4 x − y = 0 .
R4.6.6. Să se arate că dacă A ∈ M 2 (R ) , A 2 = A , A ≠ O şi A ≠ I 2 atunci
 x'  x 
proiecţia PA : R 2 → R 2 , PA ( x, y ) = ( x' , y ') cu   = A ⋅   are proprietăţile
 y '  y
a) Mulţimea Ker PA = {( x, y ) PA ( x, y ) = (0,0 )} este o dreaptă.
{
b) Mulţimea Im PA = ( x, y )( x, y ) ∈ R 2 } este o dreaptă.
c) PA are proiecţia pe dreapta Im PA , paralelă cu dreapta Ker PA .
Soluţie: Din condiţiile date rangul matricei A este 1 deci sistemul omogen
x 
A ⋅ X = O , X =   , are o soluţie nebanală X 0 ≠ O şi orice altă soluţie este de
 y
forma X = α ⋅ X 0 , α ∈ R , deci:
 x0 
a) Ker PA = {( x, y ) x ⋅ y 0 = y ⋅ x0 } unde X 0 =   .
 y0 
b) Y ∈ Im PA ⇔ există X cu A ⋅ X = Y , adică sistemul neomogen A ⋅ X = Y
este compatibil, condiţie echivalentă cu rang[A Y ] = rang A = 1 deci dacă A1
este o coloană nenulă a matricei A atunci Y = α ⋅ A1 , α ∈ R . Atunci pentru
a 
A1 =   , Im PA = {( x, y ) c ⋅ x = a ⋅ y}.
c 
c) Evident că punctele planului sunt proiecţiile pe dreapta Im PA .
Mai trebuie arătat că vectorul care uneşte un punct cu imaginea sa este paralel
cu dreapta Ker PA , deci că A ⋅ X − X este proporţional cu vectorul X 0 (cu
A ⋅ X 0 = O ).
( )
Dar A( AX − X ) = A 2 X − AX = A 2 − A X = O deci vectorul X 1 = AX − X
este soluţie a sistemului A ⋅ X 1 = O sau X 1 ∈ Ker PA .
R4.6.7. Să se arate că dacă A ∈ M 2 (R ) , A 2 = I 2 , A ≠ ± I 2 atunci simetria
 x'  x 
S A : R 2 → R 2 , S A ( x, y ) = (x' , y ') cu   = A ⋅   are proprietăţile:
 y '  y
106
a) Mulţimea Inv S A = {( x, y ) S A ( x, y ) = (− x,− y )} este o dreaptă
b) Mulţimea Fix S A = {( x, y ) S A (x, y ) = ( x, y )} este o dreaptă
x 
c) Pentru orice matrice X =   există şi sunt unice matricele X 1 , X 2 cu
 y
A ⋅ X 1 = − X 1 , A ⋅ X 2 = X 2 astfel ca X = X 1 + X 2
d) S A este simetria faţă de dreapta Inv S A , paralelă cu dreapta Fix S A .
Soluţie: a) Din condiţiile date matricea ( A + I 2 ) are rangul 1, deci sistemul
A ⋅ X = − X ⇔ ( A + I 2 ) ⋅ X = O are soluţii nebanale toate de forma α ⋅ X 0 ,
X0 ≠ O, α∈R .
b) Matricea ( A − I 2 ) are rangul 1, deci sistemul A ⋅ X = X ⇔ ( A − I 2 ) ⋅ X = O
are soluţii nebanale şi toate de forma β ⋅ X 1 , X 1 ≠ O , β ∈ R .
c) Dacă ar exista X 1 şi X 2 am avea A ⋅ X = A ⋅ X 1 + A ⋅ X 2 = − X 1 + X 2 şi
1 1
X = X 1 + X 2 deci X 1 = ( X − A ⋅ X ) şi X 2 = ( X + A ⋅ X ) care verifică
2 2
condiţiile cerute. ( A ⋅ X 1 = − X 1 , A ⋅ X 2 = X 2 )
d) Arătăm că dreapta ce uneşte un punct cu imaginea sa, are direcţie fixă. Avem
A ⋅ ( AX − X ) = A 2 X − AX = X − AX deci matricea X 1 = AX − X verifică
relaţia A ⋅ X 1 = − X 1 deci X 1 ∈ Inv A ,
1  1
( ) 1 1
A ( AX + X ) = A 2 X + AX = ( X + AX ) deci ( X + AX ) = X 2 este fix
2  2 2 2
A⋅ X2 = X2.
107
5. Determinanţi
5.1 Permutări
Fie mulţimea A = {1,2, K , n} , n ∈ N ∗ .

Definiţie 5.1.1. O aplicaţie bijectivă σ : A → A se numeşte permutare de
gradul n.
De regulă o permutare de gradul n se dă cu ajutorul unui tablou cu două linii:
 1 2 L n 
σ =   ,
 σ (1) σ (2 ) L σ (n ) 
în care în linia a doua se scot în evidenţă imaginile prin σ ale numerelor
1,2, K, n .
Mulţimea tuturor permutărilor de gradul n se noteză cu S n iar numărul lor
este n! .
1 2 L n 
Vom nota cu e permutarea identică, e =   , adică aplicaţia
1 2 L n 
e : A → A , e(k ) = k , (∀)k = 1, n .
 1 2 L n 
Definiţie 5.1.2. Fie α, β ∈ S n , α =   şi
 α(1) α(2) L α(n )
 1 2 L n 
β =   , atunci prin compunerea permutărilor α o β
 β(1) β(2 ) L β(n )
 1 2 L n 
înţelegem permutarea α o β =   ∈ S n .
 α(β(1)) α(β(2 )) L α(β(n ))
Observaţie 5.1.3. În general, α o β ≠ β o α , unde α, β ∈ S n .
 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5
Exemplu 5.1.4. Fie α, β ∈ S 5 , α =   , β =  ,
 2 5 4 1 3 3 1 5 2 4 
 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5  1 2 3 4 5
αoβ = o = ≠
 2 5 4 1 3  3 1 5 2 4   4 2 3 5 1
atunci
1 2 3 4 5   1 2 3 4 5
≠ o =
 3 1 5 2 4  2 5 4 1 3
1 2 3 4 5 
=   = β o α .
1 4 2 3 5 
108
Proprietăţi 5.1.5. (ale compunerii permutărilor)
a) (α o β) o γ = α o (β o γ ) , (∀)α, β, γ ∈ S n
b) Permutarea identică e, are proprietatea e o α = α o e = α , (∀)α ∈ S n
c) (∀)α ∈ S n , (∃)α −1 ∈ S n astfel încât α o α −1 = α −1 o α = e .
Permutarea α −1 se numeşte inversa permutării α
 1 2 3 4 5
Exemplu 5.1.6. Dacă α ∈ S 5 , α =   , atunci
 4 1 5 2 3
 1 2 3 4 5
α −1 =   .
 2 4 5 1 3
Definiţie 5.1.7. Deoarece compunerea permutărilor verifică proprietatea a),
putem defini puterile lui α ∈ S n , astfel: α 2 = α o α , α 3 = α 2 o α ,
K , α n = α n −1 o α , n ∈ N , n ≥ 2 .
Definiţie 5.1.8. O permutare τ ∈ S n , n ≥ 2 se numeşte transpoziţie dacă
(∃)i, j ∈ A , i ≠ j , astfel încât
 j, k = i

τ(k ) = i, k = j
k , k ∈ A − {i, j}

şi vom nota τ = (ij ) .
Proprietăţi 5.1.9. Pentru orice transpoziţie τ ∈ S n , avem:
a) τ 2 = e
b) τ −1 = τ
Demonstraţie: Presupunem că τ = (ij ) , atunci:
a) τ 2 (i ) = (τ o τ)(i ) = τ(τ(i )) = τ( j ) = i
τ 2 ( j ) = (τ o τ )( j ) = τ(τ( j )) = τ(i ) = j , şi pentru orice k ∈ A − {i, j} , avem
τ 2 (k ) = (τ o τ )(k ) = τ(τ(k )) = τ(k ) = k .
Deci τ 2 (t ) = t , (∀)t ∈ A , de unde rezultă τ 2 = e . De aici obţinem
imediat punctul b).
Observaţie 5.1.10. Numărul tuturor transpoziţiilor de gradul n este C n2 .
Teoremă 5.1.11. Orice permutare σ ∈ S n , n ≥ 2 , poate fi scrisă ca un produs
finit de transpoziţii.
Demonstraţie: Dacă M este o mulţime finită, vom nota cu card M numărul
elementelor lui M. Pentru σ ∈ S n fie mσ = card{k σ (k ) ≠ k }.
109
Vom face un raţionament prin inducţie matematică după numărul mσ .
Dacă mσ = 0 , atunci σ = e şi pentru orice transpoziţie τ avem
σ = e = τoτ.
Presupunem mσ > 0 şi că afirmaţia din enunţ este adevărată pentru
permutările π ∈ S n cu mπ < mσ . Cum mσ > 0 există i ∈ A astfel încât σ(i ) ≠ i .
Fie j = σ(i ) , τ = (ij ) şi π = τ o τ . Se observă că dacă σ(k ) = k , atunci k ≠ i şi
k ≠ j , de unde
π(k ) = σ(τ(k )) = σ(k ) = k
Deci σ (k ) = k rezultă π(k ) = k şi cum π( j ) = σ(τ( j )) = σ(i ) = j , deducem că
mπ < mσ . Conform ipotezei de inducţie există transpoziţiile τ1 , τ 2 ,K , τ m ∈ S n
astfel încât π = τ1 o τ 2 o K o τ m . Aşadar,
σ o τ = τ1 o τ 2 o K o τ m .
Înmulţind la dreapta această egalitate cu τ şi ţinând cont că τ o τ = e ,
rezultă
σ = τ1 o τ 2 o K o τ m o τ .
 1 2 3 4 5
Exemplu 5.1.12. Fie permutarea σ =   şi s-o scriem ca produs
 2 5 4 1 3
de transpoziţii.
Cum σ(1) = 2 , atunci σ(1) ≠ 1 şi considerăm transpoziţia τ1 = (12 ) . Facem
 1 2 3 4 5   1 2 3 4 5  1 2 3 4 5 
produsul σ' = τ1 ⋅ σ =   ⋅   =   .
 2 1 3 4 5   2 5 4 1 3  1 5 4 2 3 
Cum σ' (2 ) = 5 , atunci σ' (2 ) ≠ 2 şi considerăm transpoziţia τ 2 = (25) . Facem
1 2 3 4 5 
produsul σ' ' = τ 2 ⋅ σ' =   .
1 2 4 5 3 
Cum σ' ' (3) = 4 , atunci σ' ' (3) ≠ 3 şi considerăm transpoziţia τ 3 = (34) . Facem
1 2 3 4 5 
produsul σ' ' ' = τ 3 ⋅ σ' ' =   = (45) .
1 2 3 5 4 
Deci (45) = τ 3 ⋅ σ' ' = τ 3 ⋅ τ 2 ⋅ σ' = τ 3 ⋅ τ 2 ⋅ τ1 ⋅ σ sau (45) = (34 )(25)(12 )σ , de unde
σ = (12 )(25)(34 )(45) (am înmulţit egalitatea de mai sus, la stânga, cu produsul
(12)(25)(34) ).
Definiţie 5.1.13. Fie σ ∈ S n . Spunem că permutarea σ prezintă o inversiune
pentru perechea de numere (i, j ) ∈ A × A , i < j , dacă σ(i ) > σ( j ) .
Vom nota cu Inv(σ ) numărul inversiunilor permutării σ .
110
1 2 3 4 5 
Exemplu 5.1.14. Dacă σ ∈ S 5 , σ =   , atunci Inv(σ ) = 3 ,
1 4 3 2 5 
deoarece σ prezintă inversiuni pentru perechile (2,3) , (2,4 ) şi (3,4) căci
σ(2 ) > σ(3) , σ(2 ) > σ(4 ) şi σ(3) > σ(4 ) .
n(n − 1)
Observaţie 5.1.15. 0 ≤ Inv(σ ) ≤ C n2 = .
2
Definiţie 5.1.16. Numărul ε(σ ) = (− 1) ∈ {− 1,1} se numeşte signatura
Inv (σ )
(semnul) permutării σ . Vom spune că σ este permutare pară (impară) dacă

ε(σ ) = 1 (respectiv ε(σ ) = −1 ).
Proprietate 5.1.17. Dacă τ = (ij ) ∈ S n , i < j , atunci ε(τ ) = −1 .
Proprietate 5.1.18. Dacă σ ∈ S n , atunci are loc egalitatea
σ(i ) − σ( j )
ε(σ ) = ∏ .
1≤ i < j ≤ n i− j
σ(i ) − σ( j )
Demonstraţie: Produsul ε(σ ) = ∏ are C n2 factori. Să considerăm
1≤ i < j ≤ n i− j
σ(i ) − σ( j )
factorul ( i < j ). Dacă notăm σ(i ) = l şi σ( j ) = m , atunci l ≠ m şi
i− j
l , m ∈ {1,2, K , n}. Înseamnă că σ(i ) − σ( j ) = l − m , se simplifică cu numitorul
σ(l ) − σ(m ) σ(m ) − σ(l )
din factorul dacă l < m sau cu numitorul din factorul
l−m m−l
dacă m < l . Prin simplificare obţinem (− 1) dacă (i, j ) este o inversiune şi (+ 1)
în caz contrar. Cum orice numărător din produsul de la început se găseşte ca
numitor în alt factor cu semnul + sau – , atunci produsul amintit, după
simplificare va fi un produs de (+ 1) şi de (− 1) ; numărul (− 1) va fi egal cu
numărul de inversiuni ale permutării σ . În concluzie produsul va fi egal cu
ε(σ ) , adică tocmai egalitatea de demonstrat.
Proprietate 5.1.19. Dacă σ, τ ∈ S n , atunci ε(στ) = ε(σ ) ⋅ ε(τ ) .
Observaţii 5.1.20. 1) Dacă σ ∈ S n , atunci ε(σ 2 ) = 1 ;
2) Permutarea σ o τ este pară (respectiv impară) dacă
ambele permutări σ şi τ au
acelaşi semn (respectiv semne contrare).
Proprietate 5.1.21. Pentru orice n ≥ 2 , numărul permutărilor pare (respectiv
n!
impare) din S n este .
2
111
5.2. Determinantul de ordinul n
Determinanţi speciali
Definiţie 5.2.1. Dacă A ∈ M n (C) , A = (aij )i =1,n şi S n este mulţimea

j =1, n
permutărilor de gradul n, atunci numărul

det A = ∑ ε(σ )a1σ (1) a 2σ (2 ) ⋅ K ⋅ a nσ (n )
σ∈S n
se numeşte determinantul matricei A.

Din definiţia determinantului se deduc următoarele
Proprietăţi 5.2.2. Dacă c1 , c 2 ,K, c n sunt coloanele matricei A, atunci:
a)
det (c1 , c 2 , K, c k + c k ' ,K, c n ) = det (c1 , c 2 , K, c k ,K, c n ) + det (c1 , c 2 ,K, c k ' ,K , c n ) ;
b) det (c1 , c 2 , K, λc k , K , c n ) = λ det (c1 , c 2 ,K, c k ,K, c n ) , λ ∈ R ;
c) det (cσ (1) , cσ (2 ) ,K , c σ (n ) ) = ε(σ ) ⋅ det (c1 , c 2 ,K, c n ) , σ ∈ S n .
De asemenea, pentru A, B ∈ M n (C) , avem:
d) det t A = det A ;
e) det A = det A ;
f) det ( A ⋅ B ) = det A ⋅ det B ;
g) det A n = (det A) , n ∈ N ∗ ;
n
h) det (λA) = λn det A , λ ∈ R .
Dezvoltarea determinanţilor
Dacă A ∈ M n (C) , atunci:

n
1) det A = ∑ aij Aij (dezvoltarea determinantului după linia i), unde
j =1
Aij = (− 1)
i+ j
M ij ( Aij se numeşte complement algebric al elementului aij , iar
M ij se numeşte minor complementar al elementului aij );
n
2) det A = ∑ aij Aij (dezvoltarea după coloana j);
i =1
n n
3) ∑a
j =1
ij Akj = 0 , pentru k ≠ i şi ∑a
i =1
ij Aik = 0 , pentru k ≠ j ;
112
4) A ⋅ A∗ = det A ⋅ I n , unde A∗ = t (Aij ) = A ji , reciproca matricei A.
Determinanţi speciali
5.2.3. Determinantul Vandermonde se notează cu V (a1 , a 2 ,K, a n ) şi este

definit prin
1 1 L 1
a a2 L an
V (a1 , a 2 , K , a n ) = 1 ,
L L L L
a1n −1 a 2n −1 L a nn −1
unde n ∈ N , n ≥ 2 şi a1 , a 2 ,K, a n ∈ C .
Vom calcula valoarea lui, prin două metode.
Metoda I Efectuând − a1 Ln −1 + Ln ,−a1 Ln − 2 + Ln −1 ,K,−a1 L1 + L2 , obţinem:
1 1 1 L 1
0 a 2 − a1 a3 − a1 L a n − a1
V (a1 , a 2 , K , a n ) = 0 a 2 (a 2 − a1 ) a 3 (a3 − a1 ) L a n (a n − a1 ) =
L L L L L
0 a 2n − 2 (a 2 − a1 ) a3n − 2 (a3 − a1 ) L a nn − 2 (a n − a1 )
= (a 2 − a1 )(a3 − a1 ) ⋅ K ⋅ (a n − a1 ) ⋅ V (a 2 , a3 , K, a n ) , care reprezintă o relaţie de
recurenţă.
Deci, V (a1 , a 2 ,K , a n ) = (a 2 − a1 )(a3 − a1 ) ⋅ K ⋅ (a n − a1 ) ⋅ V (a 2 , a3 , K, a n )
V (a 2 , a3 ,K, a n ) = (a3 − a 2 )(a 4 − a 2 ) ⋅ K ⋅ (a n − a 2 ) ⋅ V (a3 , a 4 , K, a n )
…………………………………
V (a n − 2 , a n −1 , a n ) = (a n −1 − a n − 2 )(a n − a n − 2 ) ⋅ V (a n −1 , a n )
Făcând produsul, se obţine:
V (a1 , a 2 , K , a n ) = ∏ (a j − ai ) .
1≤i < j ≤ n
Metoda a II-a Fie polinomul P( x ) = V (a1 , a 2 , K, a n −1 , x ) de gradul n − 1 .

Observăm că P(a1 ) = P(a 2 ) = K = P(a n −1 ) = 0 (am exclus cazul banal în care
două dintre numerele a1 , a 2 ,K, a n −1 sunt egale). Deducem că polinomul P este
de forma:
n −1
P ( x ) = a∏ ( x − a k )
k =1
113
Dezvoltând determinantul V (a1 , a 2 ,K , a n −1 ) , după ultima linie, a fiind
coeficientul lui x n −1 , deducem a = V (a1 , a 2 ,K , a n −1 ) , deci
n −1
V (a1 , a 2 ,K, a n −1 , x ) = V (a1 , a 2 ,K, a n −1 ) ⋅ ∏ ( x − a k )
k =1
Pentru x = a n , obţinem:
n −1
V (a1 , a 2 ,K , a n ) = V (a1 , a 2 ,K, a n −1 ) ⋅ ∏ (a n − a k )
k =1
şi ţinând cont de această relaţie de recurenţă şi de egalitarea
V (a1 , a 2 ) = (a 2 − a1 ) , obţinem
V (a1 , a 2 , K , a n ) = ∏ (a j − ai ) .
1≤i < j ≤ n
5.2.4. Determinantul Vandermonde lacunar
Fie a1 , a 2 ,K, a n ∈ C , k ∈ {0,1, K , n − 1}.

Se numeşte determinant Vandermonde lacunar, şi se notează cu
Vk (a1 , a 2 ,K, a n ) , determinantul
1 1 L 1
a1 a2 L an
k −1 k −1
a a L a nk −1
Vk (a1 , a 2 , K , a n ) = 1
k +1
2
k +1
a
1 a 2 L a nk +1
L L L L
a1n a 2n L a nn
Pentru calculul lui, considerăm egalităţile
n
V (a1 , a 2 ,K, a n , x ) = V (a1 , a 2 ,K, a n ) ⋅ ∏ ( x − a k ) =
k =1
(
= V (a1 , a 2 , K , a n ) ⋅ x − S1 x
n n −1
+ S2 x n−2
− K + (− 1) S n ,
n
)
unde S k este suma Vietè de ordinul k.
Pe de altă parte dezvoltând determinantul V (a1 , a 2 , K, a n , x ) după
ultima coloană, obţinem
(
V (a1 , a 2 , K , a n , x ) = (− 1) V0 − xV1 + x 2V2 + K + (− 1) x nVn
n+2 n
)
Identificând coeficienţii celor două forme ale polinomului
V (a1 , a 2 , K, a n , x ) obţinem:
114
n
V0 (a1 , a 2 ,K , a n ) = V (a1 , a 2 , K, a n ) ⋅ ∏ a k
k =1
Vk (a1 , a 2 ,K, a n ) = V (a1 , a 2 ,K , a n ) ⋅ S n − k , k = 1, n .
5.2.5. Determinant polinomial
Fie Pi ∈ C[X ] polinom de grad cel mult n − 1 , i = 1, n şi fie x j ∈ C ,

j = 1, n .
Determinantul
P1 ( x1 ) P1 ( x 2 ) L P1 ( x n )
P2 ( x1 ) P2 ( x 2 ) L P2 ( x n )
det (Pi (x j )) =
L L L L
Pn ( x1 ) Pn ( x 2 ) L Pn ( x n )
se numeşte determinant polinomial.
Dacă P1 ( x ) = a11 + a12 x + K + a1n x n −1
P2 ( x ) = a 21 + a 22 x + K + a 2 n x n −1
………………
Pn ( x ) = a n1 + a n 2 x + K + a nn x n −1
şi notăm P = (Pik )i ,k =1,n matricea coeficienţilor polinoamelor Pi , i = 1, n
observând egalitatea (Pi (x j )) = (Pik )(x kj −1 ) , deducem că
det (Pi (x j )) = det P ⋅ V (x1 , x 2 ,K, x n ) .
5.2.6. Determinant circular
Fie a1 , a 2 ,K, a n ∈ C . Se numeşte determinant circular al numerelor

a1 , a 2 , K, a n şi se notează cu C (a1 , a 2 , K, a n ) determinantul
a1 a2 L an
a2 a3 L a1
C (a1 , a 2 , K , a n ) = a 3 a 4 L a2 .
L L L L
an a1 L a n −1
115
Pentru calculul lui, considerăm ecuaţia binomă x n − 1 = 0 , n ≥ 2 , ale
cărei rădăcini sunt ε1 , ε 2 ,K, ε n numite rădăcini de ordinul n ale unităţii şi
construim un determinant Vandermonde de forma:
1 1 L 1
ε1 ε2 L εn
V (ε1 , ε 2 , K , ε n ) = ε1 2
ε 22 L ε n2
L L L L
ε1n −1 ε 2n −1 L ε nn −1
Făcând produsul C (a1 , a 2 ,K, a n ) ⋅ V (ε1 , ε 2 ,K, ε n ) , obţinem:
C (a1 , a 2 ,K, a n ) ⋅ V (ε1 , ε 2 ,K, ε n ) =
a1 + a 2 ε1 + K + a n ε1n −1 a1 + a 2 ε 2 + K + a n ε 2n −1 L a1 + a 2 ε n + K + a n ε nn −1
a + a3 ε1 + K + a1ε1n −1 a 2 + a3 ε 2 + K + a1ε 2n −1 L a 2 + a3 ε n + K + a1ε nn −1
= 2
L L L L
a n + a1ε1 + K + a n −1ε1n −1 a n + a1ε 2 + K + a n −1ε 2n −1 L a n + a1ε n + K + a n −1ε nn −1
.
Considerăm polinomul f ( x ) = a1 + a 2 x + a3 x 2 + K + a n x n −1 astfel că

produsul precedent se scrie:
ε1n f (ε1 ) ε n2 f (ε 2 ) L ε nn f (ε n ) ε1n ε n2 L ε nn
ε1n −1 f (ε1 ) ε n2 −1 f (ε 2 ) L ε nn −1 f (ε n ) ε1n −1 ε n2 −1 L ε nn −1
= f (ε1 ) ⋅ f (ε 2 ) ⋅ K ⋅ f (ε n ) ⋅
L L L L L L L L
ε1 f (ε1 ) ε 2 f (ε 2 ) L ε n f (ε n ) ε1 ε2 L εn
.
Ultima linie se poate aduce pe prima linie prin n − 1 schimbări.
Procedând analog cu celelalte linii, obţinem:
C (a1 , a 2 ,K, a n ) ⋅
V (ε1 , ε 2 , K , ε n ) = (− 1) ⋅ f (ε1 ) ⋅ f (ε 2 ) ⋅ K ⋅ f (ε n ) ⋅ V (ε1 , ε 2 , K , ε n ) =
( n −1)+ ( n − 2 )+K+ 2 +1
n ( n +1)
= (− 1) 2 ⋅ f (ε1 ) ⋅ f (ε 2 ) ⋅ K ⋅ f (ε n ) ⋅ V (ε1 , ε 2 , K , ε n ) ,
de unde simplificând cu V (ε1 , ε 2 ,K, ε n ) , obţinem:
n ( n −1)
C (a1 , a 2 , K, a n ) = (− 1) 2 ⋅ f (ε1 ) ⋅ f (ε 2 ) ⋅ K ⋅ f (ε n ) ,
unde f (ε ) = a1 + a 2 ε + a3 ε 2 + K + a n ε n −1 , iar ε este o rădăcină a ecuaţiei
xn −1 = 0 .
116
5.2.7. Determinant Cauchy
Fie ai , b j ∈ C , i, j = 1, n . Se numeşte determinant Cauchy al

numerelor ai , b j , determinantul
1 1 1
a1 + b1 a1 + b2 a1 + bn
1 1 1
D(ai ,b j ) = a 2 + b1 a 2 + b2 a 2 + bn .
1 1 1
a n + b1 a n + b2 a n + bn
Pentru calculul său scădem ultima linie din celelalte linii, dăm factori pe
linii şi pe coloane apoi scădem ultima coloană din celelalte coloane şi dăm din
nou factori.
Se obţine relaţia de recurenţă:
Dn −1 n −1 (a n − a k )(bn − bk )
Dn = ⋅∏ ,
a n + bn k =1 (a n + a k )(bn + bk )
de unde
V (a1 , a 2 ,K, a n ) ⋅ V (b1 , b2 , K, bn )
D(ai ,b j ) = .
∏ (a1 + b j )
n
i , j =1
5.3. Funcţii polinomiale de tip determinant
În continuare este expusă o metodă de stabilire a unor proprietăţi ale

determinanţilor cu ajutorul unor funcţii polinomiale de tipul:
det(A+xB), unde A, B ∈ M n (C)
Teoremă. 5.3.1. Fie A, B ∈ M n (C) . Atunci f ( x ) = det ( A + xB ) este un
polinom de grad ≤ n având termenul liber egal cu det A şi coeficientul lui xn
egal cu det B.
Demonstraţie: Din dezvoltarea lui det(A+xB) cu definiţia determinantului,
rezultă cã f este un polinom de grad ≤ n iar termenul liber este egal cu
f (0 ) = det A . Coeficientul lui x n este determinat de:
f (x ) 1 1 
lim = lim n det( A + xB) = lim det A + B  = det B .
n →∞ x n n →∞ x x →∞
x 
117
Exemplu 5.3.2. Dacă A, B ∈ M 2 (C) , atunci
det ( A + B ) + det ( A − B ) = 2(det A + det B ) .
Într-adevăr, conform teoremei 5.5.1. putem scrie:
det ( A + xB ) = det A + ax + det B ⋅ x 2
Atunci, pentru x = 1 şi x = −1 , obţinem:
det ( A + B ) = det A + a + det B
det ( A − B ) = det A − a + det B , a ∈ C de unde, prin adunare obţinem relaţia de
demonstrat.
5.4. Derivata unui determinant
Teoremă 5.4.1. Fie f ij : R → R funcţii derivabile pe R, i, j ∈ {1,2, K , n}, iar

f :R →R,
 f11 ( x ) f 12 ( x ) L f1n ( x )
 f (x ) f 22 ( x ) L f 2 n ( x )
f ( x) =  21 .
 L L L L 
 
 f n1 (x ) f n 2 (x ) L f nn ( x )
Arătaţi că f este derivabilă pe R şi:
f11 ( x ) f12 ( x ) L L f 1n ( x )
n
L L L L −
f ′( x ) = ∑ f j′1 ( x ) f j′2 (x ) L L f jn′ ( x ) , (∀)x ∈ R .
j =1
L L L L L
f n1 ( x ) f n 2 ( x ) L L f nn ( x )
Demonstraţie: Faptul că funcţia f este derivabilă pe R rezultă din aceea că:
dacă funcţiile g1 , g 2 , K, g n sunt funcţii derivabile pe R, atunci funcţia
g1 ⋅ g 2 ⋅ K ⋅ g n este derivabilă pe R şi
n
′
(g1 ⋅ g 2 ⋅ K ⋅ g n ) = ∑ g1 ⋅ g 2 ⋅ K ⋅ g ′j ⋅ K ⋅ g n .
j =1
În continuare, avem f ( x ) = ∑ ε(σ) ⋅ f ( ) (x ) ⋅ f

1σ 1 2σ(2 ) (x ) ⋅ K ⋅ f nσ(n ) (x ) (1)
σ∈S n
Din (1) prin derivare, rezultă:

n
f ′( x ) = ∑ ∑ ε(σ ) ⋅ f 1σ (1) ( x ) ⋅ f 2 σ (2 ) ( x ) ⋅ K ⋅ f j′σ ( j ) ( x ) ⋅ K f nσ (n ) ( x ) ,
j =1 σ∈S n
adică tocmai relaţia de demonstrat.
118
Exemple 5.4.2. Să se demonstreze că:
sin( x + α ) sin( x + β ) sin( x + γ ) sin α sin β sin γ
cos( x + α ) cos( x + β ) cos( x + γ ) = cosα cos β cos γ ,
a b c a b c
(∀)x ∈ R , unde α,β,γ,a,b,x ∈ R.
Într-adevăr, fie f : R → R ,
sin( x + α ) sin( x + β ) sin( x + γ )
f(x)= cos( x + α ) cos( x + β ) cos( x + γ )
a b c
Evident f este derivabilă şi conform relaţiei demonstrate, putem scrie:
cos( x + α ) cos( x + β ) cos( x + γ
f ′( x ) = cos( x + α ) cos( x + β ) cos( x + γ ) +
a b c
sin( x + α ) sin( x + β ) sin( x + γ )
+ − sin( x + α ) − sin( x + β ) − sin( x + γ ) +
a b c
sin( x + β) sin( x + β) sin( x + γ )
+ cos( x + α ) cos( x + β) cos( x + γ ) = 0, (∀)x ∈ R .
0 0 0
Cum f ′( x ) = 0, (∀)x ∈ R rezultă că f este constantă pe R şi deci f(x)=f(0),
(∀)x ∈ R ,
adică tocmai ceea ce trebuia demonstrat.
Fie a1 , a 2 , K, a n , x ∈ R. Să se arate că:
x + a1 x L x
x x + a2 L x
=
L L L L
x x L x + an
= ( a2 a3 ⋅ ... ⋅ an + a1a3 a4 ⋅ ... ⋅ an + K + a1a2 ⋅ ... ⋅ an −1 ) x + a1a2 ⋅ ... ⋅ an
119
x + a1 x L x
x x + a2 L x
Soluţie: Fie f(x) = , x ∈ R.
L L L L
x x L x + an
Se observă imediat că f ′′( x ) = 0 , (∀)x ∈ R . Deci, (∃)A, B ∈ R astfel încât f(x)
= Ax+B, (∀)x ∈ R .
a1 0 L 0
0 a2 L 0
Evident avem: B=f(0)= = a1 a 2 ...a n , iar
L L L L
0 0 L an
1 1 L 1
0 a2 L 0
A = f ′(0 ) = +…+
L L L L
0 0 L an
a1 0 L L 0
0 a2 L L 0
L L L L L = a 2 a3 K a n + a1 a3 a 4 K a n + K + a1 a 2 K a n −1 ,
0 0 L a n −1 0
1 1 L 1 1
de unde rezultă concluzia.
120
R5.2.1. Fie σ ∈ S n o permutare de ordinul n.

a) Demonstraţi că există k ∈ N ∗ , 1 ≤ k ≤ n! astfel încât σ k = e ;
b) Dacă m, p ∈ N ∗ , cu proprietatea σ m = σ p = e atunci σ (m, p ) = e ;
c) Dacă h este cel mai mic număr natural nenul cu proprietatea σ h = e ,
demonstraţi că pentru orice m ∈ N ∗ cu σ m = e , avem h m .
Soluţie: a) Considerăm şirul de permutări σ, σ 2 , σ 3 ,K , şir de elemente din S n .
Cum S n este mulţime finită, există numerele naturale i, j, 0 ≤ i < j astfel încât
σ i = σ j (aceasta deoarece în caz contrar ar rezulta că mulţimea S n ar fi
infinită). Rezultă σ j −i = e şi alegând j − i = k , obţinem σ k = e ;
b) Dacă m, p ∈ N ∗ , atunci există r, q ∈ Z astfel încât (m, p ) = r ⋅ m + q ⋅ p , de
unde σ (m, p ) = σ r ⋅m + q⋅ p = (σ m ) ⋅ (σ p ) = e .
r q
c) Aplicând teorema împărţirii cu rest pentru m şi h, avem m = h ⋅ q + r , de

unde σ r = e , dar 0 ≤ r < h , contradicţie dacă r ≠ 0 . Deci r = 0 şi atunci h m .
1 2 3 4 5 6 7
R5.2.2. Fie permutarea u =   .
7 6 5 4 3 2 1
Să se arate că nu există nici o permutare x ∈ S 7 astfel încât x 2 = u .
Soluţie: Presupunem că (∃)x ∈ S 7 astfel încât x 2 = u . Atunci ε(x 2 ) = ε(u ) .

Cum ε(x 2 ) = 1 şi ε(u ) = (− 1) = (− 1) = −1 , rezultă că nu există o astfel de
C72 21
permutare.
n
k
R5.2.3. Pentru o permutare ϕ ∈ S n se notează S n (ϕ) = ∑ . Să se arate că
k =1 ϕ(k )
S n (ϕ) este minimă dacă ϕ este permutarea identică.

Soluţie: Aplicând inegalitatea lui Cauchy-Buniakowski, obţinem:
2
 n k  n 1   n 
∑  ∑  ≥ ∑ 1 
 k =1 ϕ(k )  k =1 k 
    k =1 ϕ(k ) 
121
n n
1 1
Dar ∑
k =1 k
=∑
k =1 ϕ(k )
datorită bijecţiei ϕ , deci
n
k 1 1 1 1 1 1
∑ ϕ(k ) ≥ + +K+ . Deci min S n (ϕ) = + +K+
şi se
k =1 1 2 n 1 2 n
realizează când în inegalitatea lui Cauchy-Buniakowski are loc egalitate, adică
ϕ(k ) = k .
n n n
1 1 1
Deoarece ∑ > ∑ şi lim ∑ = ∞ , rezultă că lim S n (ϕ) = ∞ .
k =1 k k =1 k n → ∞
k =1 k
n→∞
R5.2.4. Fie n ∈ N ∗ . Să se afle permutarea σ ∈ S n în cazurile:

1 2 n
a) = =L= ;
σ(1) σ(2) σ(n )
b) 1 ⋅ σ(1) = 2 ⋅ σ(2 ) = L = n ⋅ σ(n ) .
1 2 n 1+ 2 +K+ n
Soluţie: a) Putem scrie = =L= = = 1,
σ(1) σ(2) σ(n ) σ(1) + σ(2) + K + σ(n )
de unde rezultă
1 2 L n 
σ(1) = 1, σ(2 ) = 2, K , σ(n ) = n , adică σ = e =   .
1 2 L n 
b) Din 1 ⋅ σ(1) = n ⋅ σ(n ) rezultă σ(1) = n şi σ(n ) = 1 , deci iσ(i ) = n ,
(∀)i = 2, n − 1 .
1
Obţinem (n − 1)σ(n − 1) = n , de unde σ(n − 1) = 1 + , de unde rezultă n = 2
n −1
 1 2
şi atunci σ =   .
 2 1
R5.4.1. Dacă A, B ∈ M n (R ) astfel încât AB = BA , atunci det A 2 + B 2 ≥ 0 . ( )

Soluţie: Din AB = BA avem A 2 + B 2 = ( A + iB )( A − iB ) = ( A + iB )( A + iB ) şi
deci putem scrie
det ( A2 + B 2 ) = det ( A + iB )( A + iB ) =
, ceea
= det ( A + iB ) ⋅ det ( A + iB ) = det ( A + iB ) ⋅ det ( A + iB ) = det ( A + iB ) ≥ 0
2
ce încheie demonstraţia.
122
R5.4.2. Să se demonstreze că dacă X , Y ∈ M n (C) şi XY = I n , atunci şi
YX = I n .
Soluţie: Din XY = I n rezultă det ( XY ) = det (I n ) = 1 sau det X ⋅ det Y = 1 , adică
det X ≠ 0 şi det Y ≠ 0 , ceea ce înseamnă că X şi Y sunt inversabile.
Fie X −1 inversa lui X. Înmulţind relaţia XY = I n (la stânga) cu X −1
obţinem Y = X −1 şi deci YX = X −1 ⋅ X = I n .
R5.4.3. Fie p şi q două numere reale astfel încât p 2 − 4 p < 0 . Să se arate că
dacă n este un număr natural impar şi A ∈ M n (R ) atunci A 2 + pA + qI n ≠ On ,
unde I n este matricea unitate de ordinul n şi On este matricea nulă de ordinul n.
Soluţie: Presupunem prin absurd că A 2 + pA + qI n = On . Atunci din identitatea
2
 p  p 2 − 4q
A 2 + pA + qI n =  A + I n  − In
 2  4
rezultă
2
 p  p 2 − 4q
 A + In  = In
 2  4
Aplicând determinantul în ambii membri, obţinem:
2 n
 p   p 2 − 4q 
det A + I n  =   .
 2   4 
Membrul stâng al egalităţii este pozitiv iar membrul drept al egalităţii
este strict negativ deoarece p 2 − 4 p < 0 şi n este impar, deci am ajuns la o
contradicţie şi rezultă deci că A 2 + pA + qI n ≠ On .
R5.4.4. Dacă n ∈ 2N + 1 şi A ∈ M n (R ) cu proprietatea că A 2 = On sau
A 2 = I n , atunci det ( A + I n ) ≥ det ( A − I n ) .
Soluţie: Dacă A 2 = On , atunci avem
2 2
1  1   1 
det ( A + I n ) = det A 2 + A + I n  = det A + I n  =  det A + I n   ≥ 0 (1)
4  2   2 
De asemenea, avem:
det ( A − I n ) = det ( − ( I n − A ) ) = ( −1) det ( I n − A ) =
n
2
 1   1 
= ( −1) det  I n − A + A2  = ( −1) det  I n − A  =
n n
 4   2 
123
2
  1 
= (− 1)  det I n − A   ≤ 0 , deoarece n ∈ 2N + 1
n
(2)
  2 
Din (1) şi (2) deducem cerinţa enunţului.
Dacă A 2 = I n , adică matricea A este involutivă, atunci
(det ( A + I n ))2 = det( A + I n )2 = det (A 2 + 2 A + I n ) = det(2 A + 2 I n ) = 2 n det( A + I n ) ≥ 0
(3)
Totodată:
n
1   1
det ( A − I n ) = (− 1) det (I n − A) = (− 1) det (2 I n − 2 A) =  −  det (2 I n − 2 A) =
n n
2   2
n n
 1  1
=  −  det ( A − I n ) =  −  (det ( A − I n )) ≤ 0 (4)
2 2
 2  2
Din (3) şi (4) deducem cerinţa enunţului şi în acest caz.
R5.4.5. Să se calculeze determinantul de ordinul n:
8 5 0 L L L 0
3 8 5 L L L 0
∆n = L L L L L L L .
0 0 0 L 3 8 5
0 0 0 L 0 3 8
Soluţie: Dezvoltând după prima coloană obţinem relaţia de recurenţă
∆ n = 8∆ n −1 − 15∆ n − 2 , cu ecuaţia caracteristică r 2 − 8r + 15 = 0 , de unde r1 = 3
şi r2 = 5 .
Rezultă ∆ n = α ⋅ 3 n + β ⋅ 5 n cu ∆ 1 = 8 , ∆ 2 = 49 . Obţinem în final
1
( )
∆ n = 5 n +1 − 3 n +1 , n ≥ 1 .
2
R5.4.6. Să se calculeze determinantul
cos α 1 0 L 0 0
1 2 cos α 1 L 0 0
0 1 2 cos α L 0 0
∆n = , unde α ∈ R .
L L L L L L
0 0 0 L 2 cos α 1
0 0 0 L 1 2 cos α
124
Soluţie: Dezvoltând după prima linie obţinem relaţia de recurenţă
∆ n = 2 cos α∆ n −1 − ∆ n − 2 , n ≥ 3 .
cos α 1
Avem ∆ 1 = cos α , ∆ 2 = = 2 cos 2 α − 1 = cos 2α . Presupunând
1 2 cos α
că ∆ k = cos kα , (∀)k = 1, n , avem:
∆ n +1 = 2 cos α ⋅ cos nα − cos(n − 1)α = cos(n + 1)α + cos(n − 1)α − cos(n − 1)α = cos(n + 1)α
.
Conform principiului inducţiei matematice complete avem ∆ n = cos nα ,
(∀)n ∈ N ∗ .
R5.4.7. Să se calculeze:
1 + x12 x1 x 2 x1 x3 L x1 x n
x 2 x1 2 + x 22 x 2 x3 L x2 xn
∆n = , unde x k ∈ C , k = 1, n .
L L L L L
x n x1 xn x2 x n x3 L n + x n2
Soluţie: Fie x k ≠ 0 , (∀)k = 1, n , atunci putem scrie:
1
x1 + x2 L xn
x1
2
x1 x2 + L xn
∆ n = x1 x 2 K x n ⋅ x2 =
L L L L
n
x1 x2 L xn +
xn
 1 
x + 1 x2 L xn x1 + x2 L 0 
 1 x1 x1 
n  2 2 
x1 x2 + L 0 
= ∏ x k ⋅  x1 x2 + L xn + x2 =
k =1  x2 
 L L L L L L L L
 n 
 x1 x2 L xn x1 x2 L
 x n 
125
 1 1 
 0 L 0 x1 + x2 L x n −1 
 x1 x1 
n  2 1 
n x1 x2 + L x n −1  = (n − 1)!⋅x n2 + n∆ n −1
= ∏ xk ⋅  0 L 0 + x2
k =1  x2 xn 
L L L L L L L L 
 1 
 x1 x2 L xn x1 x2 L x n −1 +
 x n −1 
.
 x2 x2 x2 
Cum ∆ 1 = 1 + x12 , ∆ n = n!1 + 1 + 2 + K n  . Dacă
rezultă imediat
 1 2 n 
(∃)k ∈ N ∗ astfel încât xk = 0 , atunci ∆ n se dezvoltă după linia k şi se
procedează analog, rezultatul rămânând acelaşi.
 1 − ain b nj 
R5.4.8. Să se determine det  .
 1 − ai b j 
  i , j =1,n
1 − ain b nj
Soluţie: Avem aij = = 1 + ai b j + ai2 b 2j + K + ain −1b nj −1 = Pi (b j ) , unde
1 − ai b j
Pi ( x ) = 1 + ai x + a x + K + ain −1 x n −1 . Deci, determinantul cerut este un
2
i
2
determinant polinomial cu grad Pi ≤ n − 1 . Avem D = det P ⋅ V (b1 , b2 ,K , bn ) ,

unde
 1 a1 a12 L a1n −1 
 
 1 a 2 a 22 L a 2n −1 
P=
L L L L L  , det P = V (a1 , a 2 ,K, a n ) , deci
 
 1 a a 2 L a n −1 
 n n n 
D = V (a1 , a 2 , K, a n ) ⋅ V (b1 , b2 ,K, bn ) .

R5.4.9. Să se calculeze valoarea determinantului circular: C (1,2,3, K , n ) .
n −1
Soluţie: Avem C (1,2,3,K, n ) = ∏ P(ε i ) , unde ε i ( i = 1, n ) sunt rădăcinile de
i =1
ordinul n ale unităţii, iar
′
′  x n +1 − 1 
P( x ) = 1 + 2 x + 3 x + K + nx
2 n −1
(
= 1+ x + x +K+ x 2 n
) =   , x ≠ 1.
 x −1 
n
P(ε i ) = , i = 1, n ,
εi − 1
126
n(n + 1) n(n + 1) n −1
1
P(ε 0 ) = P(1) = . Deci, C (1,2,3, K , n ) = ∏ . Fie
2 2 i =1 εi − 1
y i = ε i − 1 , căutăm polinomul cu rădăcinile y i , i = 1, n − 1 . Avem ε i = y i + 1 şi
polinomul în rădăcinile ε i , i = 1, n − 1 este f ( x ) = x n −1 + x n − 2 + K + x + 1 , deci
n −1
g ( y ) = f ( y + 1) = y n −1 + K + n , deci ∏ y = (− 1)
n −1
i n şi rezultă
i =1
n n −1 (n + 1)
C (1,2,3,K, n ) = (− 1)
n −1
.
2
R5.6.1. Fie A, B ∈ M 2 (R ) care comută între ele şi det A 2 + B 2 = 0 . ( )

Atunci detA = detB.
Soluţie: Fie f ( x ) =det(A+xB). Conform teoremei 5.5.1. rezultă că:
(1) f ( x ) = det B ⋅ x 2 + ax + det A .
Atunci det (A 2 + B 2 ) = det ( A + iB ) ⋅ det ( A − iB ) = f (i ) f (− i ) = 0 , deci, pentru că
f are coeficienţi reali, f (i ) = f (− i ) = 0 .
Deoarece grad f = 2 ⇒ f(x) = m(x2 + 1). Comparând cu (1) rezultă că detA =
detB.
R5.6.2. Fie A, B ∈ M 2 (R ) astfel încât det(AB+BA) ≤0. Să se arate că

det(A2+B2)≥0.
Soluţie: Fie f(x) = det(A2 +B2 +x(AB+BA)).
Observăm că f(1)=det(A2 +B2 +AB+BA)=det(A +B)2 ≥0 şi
f(-1)=det(A2 +B2 –AB–BA)=det(A–B)2 ≥0. Pe de altă parte, graficul lui f este o
parabolă cu maxim deoarece coeficientul lui x2 este det(AB+BA) < 0 . Dacă
det(AB+BA)=0, atunci f este liniară. Oricum, din faptul că f (1) ≥ 0 şi
f (− 1) ≥ 0 rezultă că f (0 ) ≥ 0 , adică det(A2 +B2)≥0.
R5.6.3. Fie A ∈ M 2 (Q ) astfel încât det ( A − 2 I 2 ) = 0 . Să se arate că A 2 = 2I 2

şi det A = −2 .
Soluţie: Fie f ( x ) = det ( A − xI 2 ) , având coeficientul x2 egal cu det I 2 = 1 .
atunci:
( ) ( ) ( )
det A 2 − 2 I 2 = det A − 2 I 2 det A + 2 I 2 = 0 ⇒ f 2 = f − 2 = 0 ( ) ( )
127
pentru că f are coeficienţi raţionali. Deci f(x) = α(x2 – 2), α ∈ R . deoarece
coeficientul lui x2 este 1, rezultă că α = 1 şi implicit f ( x ) = x 2 − 2 , adică:
(2) det ( A − xI 2 ) = x 2 − 2 , (∀)x ∈ R .
Pentru x = 0 ⇒ det A = −2 . Cum (2) este ecuaţia caracteristică a lui A, rezultă
că A o verifică, deci A 2 − 2 I 2 = O ⇒ A 2 = 2 I 2 .
R5.6.4. Fie A, B, C ∈ M n (R ) care comută între ele şi detC=0. Să se arate că

det(A2 +B2 +C2)≥0.
Soluţie: Fie f(x) = det(A2 +B2 +C2 +xBC).
Avem f (− 2 ) = det(A2 +B2 +C2 –2BC)=det(A2 +(B2 -C2))≥0 şi
f(2)=det(A2 +B2 +C2 +2BC)=det(A2 +(B2 +C2)) > 0 . Coeficientul lui x2 în
dezvoltarea lui f este det(BC)=detBdetC=0, deci f este funcţie liniară.
Cum f (− 2 ) şi f(2) sunt pozitive, rezultă că f(0)≥0, adică det(A2 +B2 +C2)≥0.
R5.6.5. Fie A şi B două matrice de acelaşi ordin k ( k ∈ N ∗ ). Să se

demonstreze că dacă det ( A + nB ) = det (nA + B ) pentru cel puţin k + 1 valori
distincte ale numărului natural n > 1 , atunci det A = det B .
Soluţie: Fie polinomul f ∈ R[X], f = det(A+xB)–det(xA+B). Acest polinom are
gradul cel mult k (având matricele de ordinul k şi ţinând seama produsele care
apar în definiţia unui determinant). Cum prin ipoteză f are cel puţin k + 1
rădăcini ⇒ că f este polinomul nul. Făcând x=0 ⇒ f(0) = 0, adică
det A = det B .
2π 2π
R5.6.6. Fie A, B ∈ M n (C) şi ε = cos + i sin , n ∈ N*. Arătaţi că:
n n
det(A+B)+det(A+ ε B) + … + det(A+ ε n −1 B )=n(detA+detB).
Soluţie: Fie P(x)=det(A+xB) = a 0 + a1 x + a 2 x 2 + K + a n x n , unde a 0 = det A şi
a n = det B . Atunci avem:
det(A+B)+det(A+ ε B)+…+ det(A+ ε n −1 B )=f(1)+f( ε ) +..
+f( ε n −1 ) = na 0 + (a1 + a 2 + K + a n −1 ) ⋅
( )
⋅ 1 + ε + ε 2 + K + ε n −1 + na n = n(a 0 + a n ) = n(det A + det B ) , deoarece
1 + ε + ε 2 + K + ε n −1 = 0
R5.6.7. Să se demonstreze că, (∀)A, B ∈ M n (C) avem:

det(In+AB) = det(In+BA).
128
Soluţie: Dacă matricea A este invariabilă, atunci:
det(In+AB)=det(In+BA) A −1 =detA·det(In+BA)·det A −1 =det(In+BA).
Dacă A este singulară, observăm că matricea z ⋅ I n + A este invariabilă pentru
toate numerele complexe z cu excepţia rădăcinilor ecuaţiei det(zIn+A)=0 şi, deci
exceptând aceste rădăcini, det(In+(zIn+A)B)=det(In+B(zIn+A)).
Întrucât cei doi membri ai egalităţii sunt funcţii polinomiale de z, coincid peste
tot şi deci şi pentru z = 0, ceea ce încheie demonstraţia.
129
ANALIZĂ MATEMATICĂ
1. Mulţimi dense
Rezultatul de bază este teorema lui Kronecker care joacă un rol

important în teoria numerelor. Această teoremă este interesantă şi din alt punct
de vedere deoarece cu ajutorul ei se pot rezolva uşor unele probleme dificile cu
enunţ elementar.
1.1.1. Definiţie. O mulţime A ⊂ se numeşte densă în dacă orice
element din este limita unui şir neconstant cu elemente din A.
Facem precizarea că mulţimea A ⊂ este densă în dacă pentru
oricare a ∈ şi orice vecinătate V a punctului a, avem V I A este infinită.
1.1.2. Propoziţie. O mulţime A ⊂ este densă în ⇔ orice interval
I ⊂ , de lungime nenulă, conţine cel puţin un număr din A.
Demonstraţie. “⇒” Presupunem că A este densă în . Trebuie
demonstrat că pentru orice a, b ∈ , a < b , există x ∈ A astfel ca a < x < b .
Presupunem contrariul. Atunci ∃ α , β ∈ , α < β astfel încât (∀) x ∈ A să
avem că
x ∉ (α , β ) .
(1)
β +α
Luăm u = ∈ (α , β ) . Cum A este densă în , există un şir ( xn ) de
2
elemente din A astfel încât lim xn = u . De aici rezultă că ∃ n0 ∈ astfel încât
n →∞
pentru orice n > n0 , n ∈ să avem xn ∈ (α , β ) deoarece (α , β ) este o

vecinătate pentru u. Aceasta este o contradicţie cu presupunerea făcută (1), de
aceea obţinem concluzia dorită.
“⇐” Fie α ∈ arbitrar. Atunci pentru orice n ∈ * , în intervalul
 1 1
 α − , α +  se găseşte cel puţin un element an ∈ A , conform ipotezei. Cum
 n n
1 1
α − < an < α + , (∀) n ∈ * , cu teorema cleştelui, se obţine lim an = α . De
n n n →∞
unde rezultă că mulţimea A este densă în . Cu aceasta demonstraţia se

încheie.
1.1.3. Exemplu. Mulţimea a numerelor raţionale este densă în .
Demonstraţie. Fie a, b ∈ , a < b . Atunci există n ∈ astfel ca
a + n > 0 . Fie numerele a1 = a + n , b1 = b + n . De aici b1 − a1 = b − a > 0 şi
atunci putem găsi un k ∈ *
pentru care k (b1 − a1 ) > 1 ⇔ 1 + k ⋅ a1 < k ⋅ b1 . Fie m
131
cel mai mic număr natural cu proprietatea m > k ⋅ a1 şi deci m − 1 ≤ k ⋅ a1 sau
m ≤ 1 + k ⋅ a1 < k ⋅ b1 . În acest mod se obţine
m m m
k ⋅ a1 < m < k ⋅ b1 ⇔ a1 < < b1 ⇔ a + n < < b + n ⇔ a < − n < b ,
k k k
m
cu − n ∈ .
k
1.1.4. Exemplu. Mulţimea \ a numerelor iraţionale este densă în
.
2
Demonstraţie. Fie α ∈ arbitrar. Dacă α = 0 , atunci există xn = ,
n
(∀) n ≥ 1 de elemente din \ astfel încât lim xn = 0 = α . Dacă α ≠ 0 , atunci
n →∞
din faptul că este densă în rezultă că există (an ) n ≥0 un şir de numere

raţionale astfel încât lim an = 2 ⋅ α ∈ *
. Presupunem în continuare că an ≠ 0 ,
n →∞
(∀) n ∈ (în caz contrar, avem un număr finit de termeni nuli (limita fiind
nenulă) şi se poate renunţa la aceştia). Luăm şirul (bn ) n≥0 ,
an a 2 ⋅α
bn = = 2 ⋅ n ∈ / , (∀) n ∈ şi avem lim bn = 2 ⋅ = α . Aşadar,
2 2 n →∞ 2
orice element din este limita unui şir de elemente din / , deci / este
densă în .
1.1.5. Exemplu. Demonstraţi că dacă A este densă în iar
r1 ∈ , r2 ∈ , atunci şi mulţimile
*
A1 = {r1 + a a ∈ A} şi A2 = {r2 ⋅ a a ∈ A}
sunt dense în .
Demonstraţie. Fie α ∈ arbitrar. Atunci α − r1 ∈ şi cum A este
densă în , rezultă că există un şir ( xn ) n≥0 de elemente din A astfel încât
lim xn = α − r1 . De aici rezultă că lim( xn + r1 ) = α şi cum xn + r1 ∈ A ,
n →∞ n →∞
(∀) n ∈ , va rezulta că A1 este densă în .

Analog, pentru β ∈ , arbitrar, există un şir ( yn ) n ≥0 de elemente din A
β
astfel încât lim yn = , adică lim(r2 ⋅ yn ) = β şi cum r2 ⋅ yn ∈ A2 , (∀) n ∈ , va
n →∞ r2 n →∞
rezulta că A2 este densă în .

1.1.6. Teoremă. (teorema lui Dirichlet). Dacă α este iraţional şi
p ∈ , atunci există m, n ∈ , 0 < m ≤ p astfel încât
*
132
1
α ⋅m − n ≤ .
p
Demonstraţie. Împărţim intervalul [0,1] în p intervale egale de lungime
 1 1 2  p −1 
p, I1 = 0,  , I 2 =  ,  ,K , I p =  ,1 şi considerăm numerele
 p  p p  p 
x1 = α − [α ] , x2 = 2α − [2α ],K , x p +1 = ( p + 1)α − [( p + 1)α ] . Aceste p + 1
numere se află în intervalul [0,1) ⊂ [0,1] . Cum intervalul [0,1] a fost împărţit în
p intervale ca şi mai sus, va rezulta că cel puţin două numere sunt situate în
acelaşi interval. Presupunem că acestea sunt kα − [kα ] şi lα − [lα ] cu
k , l ∈ {1, 2,K , p + 1} şi k > l . Distanţa dintre ele nu poate depăşi lungimea
1
intervalului în care se află, adică , prin urmare
p
1 1
(kα − [kα ]) − (lα − [lα ]) ≤ ⇔ (k − α )l − ([kα ] − [lα ]) ≤ .
p p
Luăm m = k − l ∈ *
şi n = [kα ] − [lα ] ∈ . Aceste numere îndeplinesc cerinţele
din concluzia teoremei căci m ≤ p + 1 − 1 = p .
1.1.7. Teoremă. (teorema lui Kronecker). Dacă α este iraţional,
atunci mulţimea
A = {mα + n m, n ∈ } ,
este densă în .
Demonstraţie. Trebuie să demonstrăm că pentru orice a, b ∈ , a < b ,
există m1 , n1 ∈ astfel încât a < m1α + n1 < b . Fie a, b ∈ , a < b şi d = b − a
1
lungimea intervalului [a, b] . Atunci există p ∈ * astfel încât ≤ d ( de
p
1
exemplu p =   + 1 ). Din teorema lui Dirichlet, există m ∈ * şi n ∈ astfel
d 
1
încât mα − n < ≤ d . Deoarece mα − n este iraţional rezultă imediat că
p
mα − n ≠ 0 . În continuare vom propune că mα − n > 0 şi a > 0 (analog se va
proceda şi în celelalte situaţii). Numerele u, 2u,3u,K , ku,K , u = mα − n , sunt
distincte două câte două şi cel puţin unul îl depăşeşte pe a (cel pentru care
a
k ≥   + 1 ). Demonstrăm că cel mai mic dintre numerele care îl depăşeşte pe
u 
a, fie acesta k1 ⋅ u , aparţine intervalului (a, b).
133
Într-adevăr, din alegerea lui k1 avem (k1 − 1) u ≤ a . Dacă am avea
k1 ⋅ u > b , atunci k1u − (k1 − 1) u > b − a = d , în contradicţie cu mα − n < d .
Deoarece numărul k1 u = (mk1 )α + (− nk1 ) ∈ (a, b) şi mk1 , − nk1 ∈ , atunci luăm
m1 = mk1 , n1 = −nk1 şi avem a < m1α + n1 < b iar teorema este demonstrată.
1.1.8. Observaţie. Se poate demonstra că dacă α ∈ \ , atunci
mulţimea
B = {mα − n m, n ∈ } ,
este densă în .
1.1.9. Definiţie. Fie A şi B două mulţimi astfel încât A ⊂ B ⊂ . Se
spune că mulţimea A este densă în mulţimea B dacă pentru orice b ∈ B şi pentru
orice ε > 0 avem A I (b − ε , b + ε ) ≠ ∅ .
1.1.10. Observaţii. 1) Mulţimea A este densă în mulţimea B dacă
pentru orice b ∈ B , una din afirmaţiile următoare este adevărată
a) b ∈ A
b) b ∉ A dar există un şir (an ) n∈ , an ∈ A , an ≠ b , n ∈ astfel încât
lim an = b ;
n →∞
2) Facem precizarea că observaţia anterioară este în concordanţă cu

definiţia 1.1.1.
1.1.11. Propoziţie. Dacă A ⊂ B ⊂ şi mulţimea A este densă în B, iar
f :B→ este o funcţie continuă, atunci mulţimea f ( A) este densă în
mulţimea f ( B) .
Demonstraţie. Fie y ∈ f ( B) arbitrar. Atunci, există b ∈ B astfel încât
y = f (b) . Deoarece f este continuă, pentru ε > 0 există δ > 0 astfel încât
f ( x) ∈ ( y − ε , y + ε ) dacă x ∈ (b − δ , b + δ ) I B . Cum A este densă în B, există
a ∈ A I (b − δ , b + δ ) şi atunci f (a ) ∈ ( y − ε , y + ε ) , deci
f ( A) ∩ ( y − ε , y + ε ) ≠ ∅ şi demonstraţia este încheiată.
1.1.12. Definiţie. Fie C un cerc în planul P şi A ⊂ C o mulţime.
Spunem că mulţimea A este densă pe cercul C, dacă pentru orice C ∈ C şi
pentru orice ε > 0 avem
D (C , ε ) I A ≠ ∅ ,
unde D (C , ε ) = { X ∈ P d ( X , C ) < ε } reprezintă discul de centru C şi rază ε
din planul P.
1.1.13. Propoziţie. Fie U = z∈ { }
z = 1 cercul trigonometric ale
cărui puncte le putem privi şi ca numere complexe. Considerăm pe acest cerc
un şir de puncte ( An )n ∈ , plasate pe cerc în sens trigonometric şi astfel încât
134
fiecare arc dintre două puncte consecutive Ai şi Ai +1 să aibă aceeaşi lungime
a > 0, (l ( Ai Ai +1 ) = a > 0) pentru orice i ∈ . Atunci avem
a
a) Dacă ∈ atunci şirul ( An )n ∈ este periodic;
π
a
b) Dacă ∈ \ atunci mulţimea { An n ∈ } este densă pe cerc, dar
π
nu există nici un poligon regulat cu vârfurile în mulţimea
{ An n ∈ } .
p
Demonstraţie. a) Dacă a = ⋅ π , q ∈ * , p ∈ , atunci 2qa = 2 p ⋅ π şi
q
mulţimea Ak = Ak + 2 q , k ∈ , adică şirul are perioada 2q.
a
c) Dacă ∈ \ , atunci arătăm că şirul este format din puncte
π
distincte. Dacă, prin absurd Ak = Ak + m atunci ma = p ⋅ 2π , p ∈ , deci
2p
a= ∈ , contradicţie, deci presupunerea făcută este falsă. Pentru orice
m
2π
ε > 0 există k ∈ * astfel încât < ε . Printre punctele A1 , A2 ,K , Ak există
k
2π
două puncte pentru care l ( Ai , Aj ) ≤ <ε .
k
Dacă i = j + p , atunci punctele Aj , Aj + p ,K , Aj + kp ,K sunt echidistante
pe cerc şi distanţa dintre două puncte consecutive este mai mică decât ε. În
orice disc D(C , ε ) cu C pe cerc există cel puţin un punct din şir. Să arătăm că
nu există poligoane regulate cu toate vârfurile în punctele din şir.
Dacă prin absurd An1 , An2 ,K , An p ar fi vârfurile unui poligon regulat cu p
2π p(n2 − n1 )
vârfuri, atunci am avea n2 − n1 = 2kπ + , k∈ sau π = ∈ ,
p 2kp + 2
contradicţie.
1.1.14. Propoziţie. Dacă (an ) n∈ este un şir de numere reale pozitive cu
proprietăţile lim an = 0 şi lim(a1 + a2 + K + an ) = ∞ , atunci şirul
n →∞ n →∞
({a1 + a2 + K + an }) n∈ este dens în [0,1], unde s-a notat {a1 + a2 + K + an }

partea zecimală a numerelor a1 + a2 + K + an , pentru orice n ∈ .
135
Demonstraţie. Fie bn = a1 + a2 + K + an şi cn = {bn }, n ∈ *
. Vom arăta
că în orice interval (a, b) ⊂ [0,1] există elemente din şirul (cn ) n∈ * . Fie
ε = min{a, b − a,1 − b} . Deoarece lim an = 0 , există Nε ∈ astfel încât
n →∞
0 < an < ε pentru orice n ≥ Nε , n ∈ .

Dacă cn0 ∈ [0, a ] mai putem adăuga termeni astfel încât să ajungem în
intervalul (a, b) (există n minim, notat n0 , pentru care cn < a < cn +1 şi atunci
cn +1 < b ).
Dacă cn0 ∈ [b,1] mai adăugăm la bn0 termeni ai căror sumă să
depăşească 1 − b + a (lucru posibil deoarece lim bn = +∞ ) şi ajungem cu cn în
n →∞
intervalul (a, b) .
Bibliografie
1. Andrica D., Buzeţeanu Şt., Relatively dense universal sequences for the
class of continuous periodical functions of period T, Mathematica − Revue
d’analyse numérique et de théorie de l’approximation, Tome 16, No.1
(1987), 1-9
2. Marius Burtea, Georgeta Burtea, Elemente de analiză matematică,
Editura Carmins, Piteşti.
3. Costel Chiteş, Aplicaţii ale teoremei de densitate a lui în , G.M.
1/1996, Seria pentru informare ştiinţifică şi perfecţionare metodică
4. Mircea Ganga, Teme şi probleme de matematică, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1991
5. Stelian Găină, Articolul: O metodă generală de rezolvare a unor probleme
referitoare la funcţii continue, G.M. Perfecţionare metodică şi metodologică
în matematică şi informatică, nr. 2/1980
6. Dorel Miheţ, Articolul: Teorema lui Kronecker, R.M.T. 1/1990
136
Probleme rezolvate
R1.2.1. Fie A ⊂ o mulţime densă în , iar f , g : → două funcţii

continue pe şi cu proprietatea că f ( x) = g ( x) pentru orice x ∈ A . Atunci
f = g pe .
Soluţie. Trebuie demonstrat că f ( x) = g ( x) , (∀) x ∈ \ A . Fie
α ∈ \ A arbitrar. Cum A este densă în , atunci există un şir ( xn ) n≥0 , xn ∈ A
astfel încât lim xn = α . Cum f şi g sunt continue în α rezultă că
n →∞
lim f ( xn ) = f (α ) şi lim g ( xn ) = g (α ) . Cum f ( xn ) = g ( xn ) (∀) n ∈ , se va

n →∞ n →∞
obţine f (α ) = g (α ) . Deoarece α a fost ales arbitrar, rezultă concluzia dorită.

R1.2.2. Fie α ∈ \ . Demonstraţi că (∀) ε > 0, ∃ m, n ∈ , m ≠ 0 astfel
încât α m − n < ε .
1
Soluţie. Cum ε > 0 , există p ∈ *
astfel încât < ε (de exemplu
p
1
p =   + 1∈ *
) . Atunci , din teorema lui Dirichlet, există m ∈ *
, n∈ ,
ε 
1 1
0 < m ≤ p , astfel încât α m − n < . Cum < ε , va rezulta că α m − n < ε .
p p
R1.2.3. Să se arate că funcţia f : → , f ( x) = sin π x + sin(π 2 ⋅ x) ,
(∀) x ∈ , nu poate lua valoarea 2, dar ia valori oricât de apropiate de 2.
Soluţie. Presupunem contrariul, atunci (∃) α ∈ astfel încât
f (α ) = 2 ⇔ ⇔ sin πα + sin(π 2 ⋅α ) = 2 . De aici rezultă că
π
sin πα = 1 = sin(π 2 α ) , de unde π 2 ⋅α = + 2kπ , k ∈ şi
2
π
πα = + 2k1π , k1 ∈ . Obţinem
2
π 1
+ 2kπ + 2k
2= 2 ⇔ 2= 2 , k , k1 ∈ ,
π 1
+ 2k1π + 2k1
2 2
adică 2 ∈ , fals. Deci f ( x) < 2 pentru orice x ∈ deoarece
1
sin t ∈ [−1,1], (∀) t ∈ . Pentru x = + 2m , m ∈ , avem
2
137
1   1 
f  + 2m  = 1 + sin  π 2  + 2m   .
2   2 
(1)
Arătăm că pentru orice ε > 0 , există m, n ∈ astfel încât
 1  1 1 
π  2n +  − ε < π 2  2m +  < π  + 2n  + ε ⇔
 2  2 2 
1 ε  1 1 ε
⇔ 2n + − < 2  2m +  < + 2n + ⇔
2 π  2 2 π
1 2ε  1 2ε 
⇔ 1 − 2 −  < m 2 − n < 1 − 2 +  .
4 π  4 π 
(2)
{
Deoarece mulţimea A = m 2 − n m, n ∈ }
este densă în , existenţa lui
m, n ∈ care verifică (2) este asigurată. Relaţia (2) ne dă faptul că găsim
 1
m, n ∈ astfel încât numărul 2  2m +  să se apropie oricât de mult de
 2
1
2n + . Utilizând acum relaţia (1) şi continuitatea funcţiei sin x , deducem că f
2
ia valori oricât de apropiate de 2.
R1.2.4. Fie a∈ \ . Demonstraţi că funcţia f: → ,
f ( x) = sin x + cos ax , (∀) x ∈ nu este periodică.
Soluţie. Să presupunem prin absurd că există T > 0 astfel încât
f ( x + T ) = f ( x) ,
(∀) x ∈ ⇔ sin( x + T ) + cos a ( x + T ) = sin x + cos ax , (∀) x ∈ . Punând
x = 2mπ , m ∈ în relaţia anterioară, obţinem
sin T + cos a(2mπ + T ) = cos a(2mπ ) , (∀) m ∈ ⇒
 2nπ 
⇒ sin T + cos a  2mπ + + T  = cos a (2mπ + 2nπ ) , (∀) m, n ∈ .
 a 
1
Cum a ∈ \ ⇒ ∈ \ şi din teorema lui Kronecker, şi Exemplul 1.1.5
a
  1  
rezultă că mulţimea A = 2π  m + ⋅ n  m, n ∈  este densă în . Obţinem
  a  
atunci că
sin T + cos a ( x + T ) = cos ax , (∀) x ∈ .
Pentru x = 0 şi respectiv x = −T în ultima egalitate, obţinem
138
sin T + cos aT = 1 sin T = 0 T ∈ {kπ k ∈ }
 ⇒ ⇒
sin T − cos aT = −1 cos aT = 1 aT ∈ {2 sπ s ∈ },
a ⋅ T 2 sπ 2s
deci a = = = ∈ , absurd.
T kπ k
R1.2.5. Fie a ∈ . Să se determine toate funcţiile continue f : → pentru
b
∫ f ( x) dx = e − e a , (∀) b ∈
b
care .
a
x
Soluţie. Fie funcţiile g , h : → , g ( x) = ∫ f (t ) dt , h( x) = e x − e a ,
a
(∀) x ∈ . Deoarece f este continuă pe , g este continuă pe (este chiar

derivabilă pe ) şi evident h este continuă pe . În plus,
g ( x) = h( x) , (∀) x ∈ , de unde, utilizând problema R.1.2.1 şi faptul că
mulţimea este densă în rezultă că g ( x) = h( x) , (∀) x ∈ . Deci
x
∫ f ( x) dx = e − e a , (∀) x ∈
x
,
a
de unde, prin derivare, deducem că

f ( x) = e x , (∀) x ∈ ,
funcţie care verifică condiţiile din ipoteză.
R1.2.6. Fie a ∈ [0,1] şi ε > 0 . Demonstraţi că există o infinitate de numere
naturale n pentru care sin n − a < ε .
Soluţie. Din a ∈ [0,1] ⇒ (∃) α ∈ [0, π ] astfel încât a = sin α . Atunci
avem
sin n − a = sin n − sin α = sin n − sin(α + 2kπ ) =
n − α − 2kπ n + α + 2kπ n − α − 2kπ
= 2 sin ⋅ cos ≤ 2 sin ≤ n − α − 2kπ
2 2 2
(1)
Din teorema lui Kronecker, mulţimea A = {−2π ⋅ k + n n, k ∈ } este
densă în , ca urmare, există o infinitate de numere naturale n, k astfel încât
α − ε < n − 2kπ < α + ε ⇔ n − 2kπ − α < ε ,
de unde, utilizând şi (1) rezultă concluzia problemei.
R1.2.7. Fie (an ) n ≥0 un şir de numere reale diferite de zero, astfel încât
lim an = 0 . Atunci mulţimea A = {m ⋅ an m ∈ , n ∈ } este densă în .
n →∞
139
Soluţie. Fie α ∈ , α > 0 . Deoarece lim an = 0 , rezultă că există
n →∞
n0 ∈ , astfel încât an < α , (∀) n ∈ , n ≥ n0 . Fie n ≥ n0 . Cum şirul de termen

1
general bm = , m ∈ * , converge la zero, există m′ ∈ * astfel încât
m
1 a
≤ n < 1 . Fie m′′ cel mai mic număr natural cu această proprietate.
m′ α
Notând mn = m′′ dacă an > 0 şi mn = − m′′ dacă an < 0 , avem
0 ≤ mn ⋅ an − α < an , pentru orice n ≥ n0 .
(1)
Luând mn = 1 pentru n < n0 , n ∈ *
, obţinem astfel şirul (mn an ) n≥0 de elemente
din A care, în baza relaţiei (1) converge la α.
Dacă α < 0 , atunci, ca şi mai sus, rezultă că există un şir (mn an ) n≥0 de
elemente din A care converge la − α şi deci şirul (− mn an ) n≥0 , care conţine tot
elemente din A, va converge la α.
Dacă α = 0 , atunci şirul (an ) n ≥0 , an ∈ A , converge către α = 0 . În
concluzie, mulţimea A este densă în .
1
Observaţie. Luând în problema 6 pe an = , (∀) n ∈ * , va rezulta că
n
mulţimea A este chiar mulţimea şi deci este densă în .
{
R1.2.8. Mulţimea A = m 3 + n 2 m, n ∈ } este densă în .
3 6
Soluţie. Numărul = este iraţional şi din teorema lui Kronecker
2 2
 3 
rezultă că mulţimea B = m + n m, n ∈  este densă în . Fie α ∈
 2 
3
arbitrar. Atunci există un şir de termen general xk = mk ⋅ + nk , k ∈ , format
2
α
cu elemente din B, care converge către , deci şirul de termen general
2
2 ⋅ xk , care este un şir de elemente din A converge către α. Prin urmare,
mulţimea A este densă în .
{ }
R1.2.9. a) Să se arate că mulţimea n m n, m ∈ , n > 1 este densă în [1, ∞) .
140
b) Ce se poate spune, din acest punct de vedere, despre mulţimea
{ p
q p, q numere prime ? }
Soluţie. a) Avem lim n 1 = 1 . Dacă a > 1 , pentru orice n ∈ , există
n →∞
m∈ astfel încât m ≤ an < m + 1 , deci n

m ≤ a < n m +1 . Deoarece
n
m +1 − n m <
1
n
→ 0 deducem că şirul n m ( )
n≥2
are limita a (a arbitrar în
(1, ∞) ). Aşadar, mulţimea din enunţ este densă în [1, ∞) .
b) Dacă n = p este număr prim şi a > 1 , există m ∈ astfel încât
p p
m ≤ a p < 2m şi există q prim astfel ca m ≤ q < 2m . Rezultă că m ≤ a < 2m
p p p p a
şi m ≤ p q < 2m . Dar 2m − m ≤ → 0 pentru p → ∞ , deci
p
p
q − a → 0 . Rezultă că şi a doua mulţime este densă în [1, ∞) .
R1.2.10. Fie α un număr real şi funcţia f : → continuă cu proprietăţile:
f ( x + 1) = f ( x) + 1 şi f ( x + α ) = f ( x) + α , (∀) x ∈ .
a) Să se arate că dacă α este un număr iraţional, atunci există un număr
c ∈ astfel încât f ( x) = x + c , (∀) x ∈ .
b) Să se arate că afirmaţia a) nu este adevărată dacă α este un număr
raţional arbitrar.
Soluţie. a) Din egalităţile f ( x + 1) = f ( x) + 1 şi f ( x + α ) = f ( x) + α ,
rezultă f ( x + n + mα ) = x + n + mα , pentru orice n, m ∈ . Trebuie să
demonstrăm că f ( x) − x = constant. Fie f ( x) = f ( x) − x . Presupunem că
afirmaţia nu este adevărată. Atunci există x, y ∈ astfel încât h( x) ≠ h( y ) .
Avem
h( x + n + mα ) = f ( x + n + mα ) − ( x + n + mα ) = f ( x) − x = h( x)
pentru orice n, m ∈ . Deoarece α este iraţional, mulţimea {n + mα n, m ∈ }
este densă în . Prin urmare, există un şir (nk , mk ) ∈ 2 , astfel încât
x + nk + mk ⋅ α → y pentru k → ∞ , ceea ce implică h( x + nk + mk ⋅ α ) → h( y ) .
Dar h( x + nk + mk ⋅ α ) = h( x) ≠ h( y ) . Contradicţia obţinută demonstrează
afirmaţia a).
p  1
b) Fie α = , p, q ∈ , q > 0 . Funcţia f ( x) = qx 2 , pentru x ∈ 0,  ,
q  q
 m m
f  x +  = f ( x) + , pentru m ∈ este continuă, satisface condiţiile
 q q
141
f ( x + 1) = f ( x) + 1 şi f ( x + α ) = f ( x) + α . Această funcţie nu este, însă, de
forma f ( x) = x + c cu c ∈ .
R1.2.11. Să se arate că şirurile (sin n) n∈ * şi (cos n) n∈ * sunt dense în [−1,1] .

Soluţia I. Mulţimea A = {n + m ⋅ 2π n ∈ , m ∈ } este densă în
deoarece 2π ∈ \ . Considerând funcţiile continue f = sin : → [−1,1] şi
g = cos : → [−1,1] , rezultă în conformitate cu Propoziţia 1.1.11 că mulţimile
f ( A) şi g ( A) sunt dense în f ( ) = g ( ) = [−1,1] . Dar
f ( A) = {sin(n + m ⋅ 2π ) n ∈ , m ∈ } = {sin n n ∈ } şi
g ( A) = {cos(n + m ⋅ 2π ) n ∈ , m ∈ } = {cos n n ∈ }
şi soluţia problemei se încheie.
Soluţia II. Fie z = cos1 + i sin1∈ U , un număr complex de pe cercul de
rază 1 din planul complex. Şirul ( z n ) n∈ * determină un şir de afixe ( An ) n∈ * de
pe acest cerc astfel încât l = ( An An +1 ) = 1 . Conform Propoziţie 1.1.13 şirul
( An ) n∈ * formează o mulţime densă pe cerc.
Această mulţime densă se proiectează pe diametrele de pe axele Ox şi Oy în
mulţimi dense. Proiecţiile pe Ox sunt punctele Bn de abscisă cos n , iar
proiecţiile pe Oy sunt punctele Cn de ordonată sin n dense fiecare în [−1,1] .
π π π
R1.2.12. Fie şirul (bn ) n ≥1 , bn = sin α
+ sin α
+ K + sin α
, unde n ∈ *
şi
1 2 n
1 
α ∈  ,1 iar cn = {bn } partea zecimală a lui bn, n ∈ *
. Să se arate că
3 
mulţimea {cn n ∈ *
} este densă în [0,1].
π 
Soluţie. Vom arăta că şirul (an ) n∈ *
,
an = sin  α  ,n ∈
*
k = 1, n
k 
verifică condiţiile din Propoziţia 1.1.14.
π 
Avem: lim sin  α  = 0 (pentru α > 0 );
n →∞
n 
x3
Din inegalitatea sin x > x − , x > 0 rezultă că
6
π  π π
3
1
sin  α  > α − ⋅ 3α (1)
k  k 6 k
142
π π π 
Deoarece α ≤1 şirul  α + α +K + α  este divergent cu
1 2 n n∈ *
π π π  1
lim  α + α + K + α  = +∞ şi cum α> obţinem că şirul
n →∞ 1 2 n  3

 1 1 1 
 3α + 3α + K + 3α  * este convergent. Folosind acum inegalitatea (1) şi
1 2 n  n∈
însumând pentru k = 1, n , găsim că lim bn = +∞ . Utilizând acum Propoziţia
n →∞
1.1.14, rezultă concluzia problemei.

R1.2.13. Să se arate că există n ∈ astfel încât primele patru cifre ale
n
numărului 2 să fie 2002.
Soluţie. Condiţia ca primele patru cifre ale lui 2n să fie 2002 este
2002 ⋅10k ≤ 2n < 2003 ⋅10k ⇔ k + lg 2002 ≤ n lg 2 < k + lg 2003 ⇔
⇔ lg 2002 ≤ n lg 2 − k < lg 2003 .

Deoarece lg 2 ∉ (se arată prin reducere la absurd), mulţimea
{n lg 2 − k k ∈ ,n∈ } este densă în , va rezulta că ea are elemente şi în
[lg 2002,lg 2003) . Aşadar, există n ∈ cu proprietatea cerută.
143
2. Subşir. Şir fundamental. Criterii de convergenţă
2.1. Subşir al unui şir

În acest paragraf vom defini noţiunea de subşir al unui şir şi vom prezenta
câteva teoreme referitoare la subşiruri.
2.1.1. Definiţie
Fiind dat şirul (xn)n≥1 şi un şir de numere naturale (nk ) k ≥1 strict crescător, atunci
şirul ( xn ) k ≥1 se numeşte subşir al şirului ( xn ) n≥1 .
k
2.1.2. Exemplu
(−1) n 1 −1
Şirul xn = admite subşirurile x2 n = şi x2 n+1 = .
n 2n 2n + 1
2.1.3. Observaţii
i) Dacă şirul (xn)n≥1 este crescător (descrescător) atunci orice subşir al său este
crescător (descrescător)
ii) Dacă şirul (xn)n≥1 este mărginit superior (inferior), atunci orice subşir al său
este mărginit superior (inferior).
2.1.4. Teoremă
Fie (xn)n∈N un şir de numere reale care are limita x ∈ R . Atunci orice subşir al
său are limita x
Demonstraţie. Fie ( xn ) k ≥1 un subşir fixat al şirului (xn)n≥1 şi fie V∈V(x). Atunci
k
∃ N∈N* astfel încât xn∈V, (∀) n≥N. Fie k0 cel mai mic număr natural cu
proprietatea nk0 ≥ N. Atunci ∀ k≥k0: xnk ∈ V. Prin urmare lim xnk = x .
k →∞
2.1.5. Observaţii
Din teorema 2.1.4. decurge imediat că:
a) Dacă un şir conţine cel puţin un subşir divergent, atunci el este
divergent
b) Dacă un şir conţine (cel puţin) două subşiruri convergente către limite
diferite atunci el este divergent.
144
2.1.6. Exemplu
1
Şirul xn = + (− 1) ⋅ 2 este divergent. Într-adevăr, considerând subşirurile
n
n
1 1
x2 n = + 2 şi x2 n+1 = − 2 avem că lim x2 n = 2 şi lim x2 n+1 = 2
2n 2n + 1 n→∞ n→∞
2.1.7. Teoremă (Lema lui Cesaro).

Orice şir mărginit din R posedă un subşir convergent.
Demonstraţie: Fie (xn)n≥1 un şir mărginit de numere reale. Atunci există un
a+b
interval I1=[a,b] ⊆ R astfel încât xn∈ I1, ∀ n≥1. Fie c = . Cel puţin unul
2
din intervalele [a,c] sau [c,b] conţine o infinitate de termeni ai şirului (xn)n≥1 şi îl
vom nota cu I2. Continuăm procedeul împărţind intervalul I2 în două părţi egale
şi observăm că cel puţin unul din intervalele formate, notat cu I3, are o infinitate
de termeni ai şirului (xn)n≥1 ş.a.m.d. Am construit astfel un şir de intervale Ik =
b−a
[ak,bk], bk – ak= . Considerăm xn1 ∈ I1 , xn2 ∈ I 2 , … , xnk ∈ I k cu nk >nk-
2 k −1
1, … un subşir al şirului (xn)n≥1.
Întrucât Ik ⊇ Ik+1 obţinem: a1 ≤ a2 ≤ … ≤ an ≤ … ≤ b1 ≤ … ≤ b1, de unde şirurile
(an)n≥1 şi (bn)n≥1 sunt monotone şi mărginite, şi deci conform teoremei lui
Weierstrass convergente. Fie lim an = a şi lim bn = b . Evident, a ≤ b, dar 0 ≤

n→∞ n→∞
b-a ≤ bn-an → 0 (n → ∞), deci b= a. Întrucât ak ≤ xnk ≤ bk obţinem prin trecere
la limită, aplicând criteriul cleştelui, că subşirul xnk ( ) k ≥1

este convergent şi
lim xnk = a = b.
k →∞
145
2.1.8. Observaţii:
a) Orice şir nemărginit superior conţine un subşir care are limita + ∞.
b) Orice şir nemărginit inferior conţine un subşir care are limita – ∞.
Următoarea teoremă ne ajută să stabilim convergenţa unui şir studiind

subşirurile sale:
2.1.9. Teoremă:
Fie (xn)n≥1 un şir de numere reale cu proprietatea că subşirurile (x2n)n≥1 şi (x2n+1)n
≥1 au aceeaşi limită. Atunci şirul (xn)n≥1 are limită şi lim x n = lim x 2 n = lim x 2 n +1 .
n →∞ n →∞ n →∞
Demonstraţie: Vom analiza cazul: lim x2 n = lim x2 n +1 = a ∈ R . Fie ε>0. Atunci

n →∞ n →∞
rezultă că ∃ nε′ ∈ N astfel încât |x2n-a|<ε, ∀ n∈N, n ≥ nε′ şi nε′′ ∈ N * astfel încât
*
|x2n+1-a|<ε, ∀ n∈N, n ≥ nε′′ .

Fie nε = max {2 nε′ , nε′′ + 1}. Atunci întrucât orice număr natural n este fie par,
fie impar, obţinem că |xn – x| < ε, ∀n∈N, n ≥ nε. Prin urmare şirul (xn)n≥1 este
convergent către x.
Analog se studiază cazurile a = +∞, sau a = –∞.
2.1.10. Exemple:
Să se studieze existenţa limitei şirurilor
a) xn = (–1)n
nπ
b) xn = sin
2
(−1) n
c) xn =
n
Soluţie:
a) x2n = 1 → 1, x2n+1 = –1 → –1 deci şirul (xn)n≥1 nu are limită
b) x2n= 0 → 0, x4n+1 = 1 → 1, x4n+3 = –1 → –1, deci şirul (xn)n≥1 nu are limită
1 −1
c) x2 n = → 0 , x2 n +1 = → 0 , deci şirul (xn)n≥1 este convergent spre 0.
2n 2n + 1
2.1.11. Problemă rezolvată

Fie (xn)n≥1 un şir de numere reale cu proprietatea că subşirurile sale (x2n)n≥1,
(x2n+1)n≥1 şi (x3n)n≥1 au limită. Atunci şirul (xn)n≥1 are limită.
Demonstraţie: Să presupunem că lim x2 n = a , lim x2 n +1 = b şi lim x3n = c .
n →∞ n →∞ n →∞
Deoarece (x6n)n≥1 este un subşir al şirurilor (x2n)n≥1 şi (x3n)n≥1, în baza unicităţii

limitei avem a = c. Analog (x3(2n+1))n≥1 este un subşir al şirurilor (x3n)n≥1 şi
146
(x2n+1)n≥1, deci b = c. Aşadar a = b. Aplicând Teorema 2.1.9. rezultă că şirul
(xn)n∈N are limită şi lim xn = a .
n →∞
2.1.12. Observaţie:
Condiţia din problema rezolvată 2.1.11. ca şirul (x3n)n≥1 să aibă limită asigură de
fapt aceeaşi limită pentru subşirurile (x2n)n≥1 şi (x2n+1)n≥1.
2.2. Şir fundamental. Criteriul lui Cauchy
2.2.1. Definiţie:
Fie (xn)n≥1 un şir de numere reale. Spunem că şirul (xn)n≥1 este şir fundamental
(Cauchy) dacă:
(∀) ε > 0 ∃ nε ∈ N* astfel încât |xm – xn| < ε, (∀) m, n ≥ nε. (2.2.1)
2.2.2. Observaţie:
Definiţia de mai sus este echivalentă cu următoarea afirmaţie:
(∀) ε > 0 ∃ nε ∈ N* astfel încât |xn+p – xn| < ε, (∀) p∈N* şi n ≥ nε. (2.2.2)
2.2.3. Exemple:
1
Şirul x n = este şir Cauchy.
n2
Într-adevăr, fie ε > 0 fixat. Atunci:
1 1 1 1 1 1 2
|xm – xn| = 2 − 2 ≤ 2 + 2 ≤ + < ε , (∀) m,n ≥ nε, unde nε =   + 1
m n m n m n ε 
2.2.4. Teoremă (Cauchy)

Fie (xn)n≥1 un şir cu elemente din R. Atunci (xn)n≥1 este convergent dacă şi
numai dacă este fundamental.
Demonstraţie: Necesitatea
Presupunem că şirul (xn)n≥1 este convergent şi fie l = lim xn şi ε > 0 fixat.
n →∞
ε
Atunci (∃) nε ∈ N* astfel încât xn − l < , (∀) n ≥ nε. De aici avem:
2
xm − xn ≤ xm − l + xn − l < ε , (∀) m,n ≥ nε.
Deci şirul (xn)n≥1 este fundamental.
147
Suficienţa: Să presupunem că şirul ( xn ) n≥1 este fundamental. Pentru ε = 1 > 0
există n1∈N* astfel încât xn − xn1 < 1 , (∀) n ≥ n1, adică
xn ≤ xn − xn1 + xn1 < 1 + xn1 = a , (∀) n ≥ n1 .
Luând A = max {a, x1 , x2 , … , xn1 } obţinem xn ≤ A, (∀) n∈N*, deci şirul
( xn ) n≥1 este mărginit.
Din Lema lui Cesaro (T. 2.1.7), şirul ( xn ) n≥1 conţine un subşir convergent
( xnk ) k ≥1 . Fie x = lim xnk şi ε > 0 fixat. Atunci (∃) kε ≥ 1 astfel încât
k →∞
ε
x nk − x < , (∀) k ≥ kε .
2
Pentru ε > 0, întrucât şirul ( xn ) n≥1 este fundamental, (∃) nε ≥ 1 astfel încât
ε
xm − xn < , (∀) n ≥ nε .
2
Avem: xn − x ≤ xn − xnkε + xnkε − x < ε , (∀) n ≥ nε , prin urmare ( xn ) n≥1 este
convergent şi are limita x.
2.2.5. Observaţie
a) Întrucât în R orice şir fundamental este convergent, se mai spune că R este un
spaţiu complet, în timp ce Q nu are această proprietate.
b) Teorema lui Cauchy nu permite să stabilim convergenţa unui şir fără a-i şti
limita.
2.2.6. Exemple:
Să se studieze convergenţa şirurilor:
1 1
a) xn = 1 + 2 + ... + 2
2 n
1 1
b) xn = 1 + + ... +
2 n
Soluţie:
a)
1 1 1 1 1 1 1 1
xm − xn = + ... + 2 ≤ + + ... + = − < <ε
(n + 1)2
m n(n + 1) (n + 1)(n + 2 ) (m − 1)m n m n
1
(∀) m, n ≥ nε , unde nε =   + 1 . De aici şirul ( xn ) n≥1 este fundamental, deci
ε 
convergent.
148
1 1 1
b) x2 n − xn = + ... + ≥ , deci şirul ( xn ) n≥1 nu este fundamental, deci
n +1 2n 2
( xn ) n≥1 nu este convergent. Întrucât şirul este crescător, conform teoremei lui
Weierstrass, există lim xn = +∞ .
n →∞
2.3. Criterii de convergenţă

În acest paragraf ne propunem să prezentăm câteva criterii de convergenţă a
şirurilor, altele decât cele prevăzute în programa de analiză matematică pentru
clasa a XI-a.
2.3.1. Teoremă:
Fie ( xn ) n≥1 un şir de numere reale pentru care există lim( xn+1 − xn ) = α ∈ R .
n →∞
(i) Dacă α > 0 atunci lim xn = +∞

n →∞
(ii) Dacă α < 0 atunci lim xn = −∞

n →∞
Demonstraţie:
(i) Fie V ∈ V(α), 0 ∉ V. Atunci există n1 ∈ N * astfel încât (xn+1-xn) ∈ V, ∀ n ≥
n1, adică xn+1 − xn > 0 , ∀ n ≥ n1, deci şirul ( xn ) n≥1 este strict crescător. Din
teorema lui Weierstrass xn → x unde x ∈ R sau x = +∞. Presupunând că x ∈ R
atunci lim( xn+1 − xn ) = 0 contradicţie. Deci x = lim xn = +∞.
n →∞ n →∞
(ii) analog.
2.3.2. Observaţie:
Teorema anterioară nu dă nici o indicaţie asupra naturii şirului ( xn ) n≥1 dacă
lim( xn+1 − xn ) = 0 . În acest caz putem avea:
n →∞
n
(i) lim xn ∈ R , de exemplu xn =
n →∞ n +1
(ii) lim xn = +∞ , de exemplu xn = n
n →∞
(iii) lim xn = −∞ , de exemplu xn = − n .

n →∞
149
2.3.3. Teoremă (Criteriul raportului)
Fie ( xn ) n≥1 un şir de numere reale strict pozitive pentru care există
x
lim n+1 = λ ∈ [0,+∞].
n →∞ x
n
(i) Dacă λ ∈ [0,1) atunci şirul ( xn ) n≥1 este convergent şi lim xn = 0.

n →∞
(ii) Dacă λ ∈ (1,+∞] atunci lim xn = +∞.

n →∞
Demonstraţie:
xn+1
i) Fie V ∈ V(λ), 1 ∉ V. Atunci există n1 ∈ N * astfel încât ∈ V,
xn
xn+1
(∀) n ≥ n1. Avem aşadar < 1 , deci şirul ( xn ) n≥1 este strict pozitiv
xn
şi mărginit inferior de zero. Conform teoremei lui Weierstrass
rezultă că este convergent, adică lim xn = x ∈ [0,∞). Dacă a > 0
n →∞
xn+1
atunci lim = 1 contradicţie, deci lim xn = 0.
n →∞ x n →∞
n
ii) Analog cu punctul (i).
2.3.4. Observaţie:
Teorema anterioară nu dă nici o indicaţie asupra naturii şirului ( xn ) n≥1 dacă
x
lim n+1 = 1 . În acest caz putem avea:
n →∞ x
n
1
i) lim xn ≠ 0, de exemplu xn = 1+
n →∞ n
1
ii) lim xn = 0, de exemplu xn =
n →∞ n
iii) lim xn = +∞, de exemplu xn = n
n →∞
Adăugând însă o condiţie suplimentară asupra şirului ( xn ) n≥1 , se poate da

următorul rezultat care asigură convergenţa spre zero a şirului ( xn ) n≥1 .
2.3.5. Teoremă [5]

Fie ( xn ) n≥1 un şir convergent de numere reale nenule astfel încât există
 x 
lim n n − 1 ∈ R * . Atunci lim xn = 0.
n →∞
 xn −1  n →∞
150
Demonstraţie: Fie ( z n ) n≥1 şirul de numere reale cu proprietatea că:
z1 + z 2 + ... + z n
= xn , pentru orice n ≥ 1 (2.3.1)
n
z1 + z 2 + ... + z n = nxn
Avem de aici ,n>1
z1 + z 2 + ... + z n−1 = (n − 1) xn−1
De unde deducem relaţia z n = nxn − (n − 1) xn−1 , n > 1 care se poate scrie sub
  x  
forma echivalentă z n = xn−1 n n − 1 + 1 . Din această relaţie, pe baza
  xn−1  
ipotezelor, rezultă că şirul ( z n ) n≥1 are limită finită.
Pe de altă parte, din lema lui Cesaro-Stolz (vezi teorema 2.4.3) rezultă că:
z + z + ... + zn
lim 1 2 = lim zn +1 = lim zn şi ţinând seama de (2.3.1) obţinem
n→∞ n n→∞ n→∞
lim xn = lim z n = L ∈ R .
n →∞ n →∞
 x 
Notând lim n n − 1 = l ∈ R * , din relaţia (2.3.1) obţinem L = L ( l + 1 ) şi cum
n →∞
 xn −1 
l ≠ 0 rezultă că L = 0.
2.3.6. Observaţii:
 x 
a) Dacă lim n n − 1 = 0 , concluzia teoremei nu mai are loc.
n →∞
 xn−1 
1  x 
Într-adevăr, considerând şirul xn = 1 + , avem lim xn = 1 şi lim n n − 1 = 0 .
n n →∞ n →∞
 xn−1 
 x 
b) Dacă lim n n − 1 = +∞ atunci lim xn = +∞.
n→∞
 xn−1  n →∞
 x 
Într-adevăr, fie ε > 0 fixat. Atunci există nε ∈ N * astfel încât n n − 1 > ε ,
 xn−1 
(∀) n ≥ nε.
x ε
De aici obţinem: n > 1 + , (∀) n ≥ nε şi prin înmulţiri succesive avem:
xn−1 n
xn   
ε ε   ε
> 1 +  ⋅ 1 +  ⋅ ... ⋅ 1 + 
xnε − 1  nε   nε + 1   n
de unde deducem că:
151
 ε   ε   ε   1 1 
xn ≥ xnε − 1 ⋅ 1 +  ⋅ 1 +  ⋅ ... ⋅ 1 +  > xnε − 1 ⋅ 1 + ε  + ... +  şi
 nε   nε + 1   n   nε n 
 1 1 1
cum lim + + ... +  = +∞ obţinem lim xn = +∞.
 ε nε + 1
n →∞ n n n →∞
 x 
c) Condiţia ca lim n n − 1 ∈ R * nu atrage după sine convergenţa şirului
n →∞
 xn−1 
( xn ) n≥1 .
 x 
Într-adevăr luând xn = n 2 avem lim xn = +∞ şi lim n n − 1 = 2
n →∞ n →∞
 xn−1 
2.3.7. Exemple
Să se determine limita şirurilor:
αn
a) xn = , (α > 1)
n!
(2n)!
b) xn = n
n
2n
c) xn = n
C2 n
1 ⋅ 3 ⋅ 5 ⋅ ... ⋅ (2n − 1)
d) an = ,n ≥1
2 ⋅ 4 ⋅ 6 ⋅ ... ⋅ 2n
a ⋅ (a + 1) ⋅ ... ⋅ (a + n + 1)
e) bn = , a ∈ [0,1), n ≥ 1
n!
Soluţii
Avem
x α
a) n+1 = → 0 , deci conform criteriului raportului lim xn = 0.
xn n +1 n →∞
x 2(2n + 1)
b) n +1 = n
→ ∞ , deci lim xn = +∞.
xn  1  n →∞
1 + 
 n
x n +1 1
c) n +1 = → , deci lim xn = 0.
xn 2n + 1 2 n →∞
152
an 2n − 1
d) Avem 0 < an < 1 şi = < 1 , deci şirul (an ) n≥1 este monoton
an−1 2n
descrescător şi mărginit inferior, ca urmare este convergent. Întrucât
 a  1
lim n  n − 1 = − , conform teoremei 2.3.3 lim an = 0 .
n →∞
 an −1  2 n →∞
b a + n −1
e) Avem 0 < bn şi n = < 1 , deci şirul (bn ) n≥1 este monoton
bn −1 n
descrescător şi mărginit inferior, ca urmare este convergent. Întrucât
 b 
lim n  n − 1 = a − 1∈ R* , rezultă lim bn = 0
n →∞
 bn −1  n →∞
2.4. Criteriul lui Cesaro-Stolz
0
2.4.1. Teoremă (Cesaro-Stolz, cazul )
0
Fie ( xn ) n≥1 şi ( y n ) n≥1 două şiruri cu următoarele proprietăţi:
(i) lim xn = lim y n = 0; y n ≠ 0 , n ∈ N *
n →∞ n →∞
(ii) şirul ( y n ) n≥1 este strict descrescător

x −x
(iii) există lim n+1 n = l ∈ R
n +1 − y n
n →∞ y
x  x
Atunci şirul  n  are limită şi lim n = l
 y n  n≥1 n → ∞ yn
Demonstraţie: Avem trei cazuri posibile l ∈ R, l = +∞ sau l = –∞.
Cazul I: l ∈ R. Fie ε > 0. Atunci există nε ∈ N * astfel încât
x −x
l − ε < n+1 n < l + ε , (∀)n ≥ nε .
y n+1 − y n
Deoarece y n+1 − y n < 0 , n ∈ N * , inegalitatea devine:
(l + ε )( y n+1 − y n ) < xn+1 − xn < (l − ε )( y n+1 − y n ) . Însumând aceste inegalităţi
pentru n = m, m + p − 1, m ≥ nε şi p ∈ N * obţinem:
(l + ε )( y m+ p − y m ) < xm+ p − xm < (l − ε )( y m+ p − y m )
153
Pentru m ≥ nε şi p → ∞ , ţinând seama că lim xm+ p = lim y m+ p = 0 se obţine:
p →∞ p →∞
(l + ε )(− y m ) < − xm < (l − ε )(− y m ) , m ≥ nε.

xm xn
Deci − l < ε , (∀) m ≥ nε ceea ce înseamnă că mlim
→∞ y
=l.
ym m
xn+1 − xn
Cazul II: l = +∞. Fie ε > 0, atunci există nε ∈ N * astfel încât: > ε , (∀)
y n+1 − y n
n ≥ nε..
Deoarece y n−1 − y n < 0 , n ∈ N * inegalitatea devine:
xn+1 − xn < ε ( y n+1 − y n ) , n ≥ nε.
Însumând aceste inegalităţi pentru n = m, m + p − 1, m ≥ nε , m ≥ nε şi p ∈ N *
obţinem:
xm+ p − xm < ε ( y m+ p − y m ).
Pentru m ≥ nε şi p → ∞ ţinând seama că lim xm+ p = lim y m+ p = 0 , se obţine
p →∞ p →∞
xm x
> ε , (∀)m ≥ nε , ceea ce înseamnă că lim m = +∞ .
ym m→∞ y
m
Cazul III: l = –∞. Analog cazului II.
2.4.2. Exemplu:
1 1 1
Se consideră şirul an = 2
+ 2 + ... + 2 , ∀ n ∈ N*. Admitem cunoscut că
1 2 n
π 2
 π2 
lim a n = . Să se calculeze lim n a n − .
n →∞ 6 n →∞
 6 
π2
an −
 π 2
 6 .
Soluţie: n a n −  =
 6  1
n
π2 1
Fie x n = a n − şi y n = . Avem lim xn = 0, lim y n = 0 , ( y n ) n≥1 strict
6 n n →∞ n →∞
1
x −x (n + 1) 2 −n
descrescător şi lim n +1 n = lim = lim = −1 .
n →∞ y
n +1 − y n
n →∞ 1 1 n →∞ n + 1
−
n +1 n
154
 π2 
Aplicând teorema 2.4.1 obţinem că lim n a n −  = −1 .
n →∞
 6 
∞
2.4.3. Teoremă (Cesaro-Stolz, cazul )
∞
Fie ( xn ) n≥1 şi ( y n ) n≥1 două şiruri care au următoarele proprietăţi:
(i) y n > 0 , n ∈ N * , ( y n ) n≥1 strict crescător şi nemărginit
x −x
(ii) există lim n+1 n = l ∈ R .
n +1 − y n
n →∞ y
x  x
Atunci şirul  n  are limită şi lim n = l .
 y n  n≥1 n → ∞ yn
Demonstraţie: Avem trei cazuri posibile: l ∈ R , l = +∞ sau l = −∞ . Vom
considera doar cazul l = +∞ , celelalte două cazuri demonstrându-le analog.
ε
Fie ε > 0. Atunci există mε ∈N* astfel încât z n − l < , (∀) n ≥ mε, unde
2
not xn+1 − xn
zn = . Fie m ≥ mε şi p ∈ N * . Se observă că:
y n+1 − y n
m + p −1 m + p −1
xm+ p = xm + ∑ ( yk +1 − yk ) z k = xm + l ( ym+ p − ym ) +
k =m
∑( y
k =m
k +1 − y k )( z k − l )
xm+ p xm − ly m
Împărţind prin y m+ p se obţine − l = u p + v p , unde u p = şi
y m+ p y m+ p
m + p −1
1
vp =
y m+ p
∑( y
k =m
k +1 − y k )( z k − l ) .
ε
Se observă că lim u p = 0 , deci există pε ∈ N * astfel încât u p < , (∀) p ≥ pε .
p →∞ 2
1 m + p −1
ε m + p −1
vp ≤
y m+ p
∑( y
k =m
k +1 − yk ) z k − l ≤
2 y m+ p
∑( y
k =m
k +1 − yk ) =
ε ε y  ε
( y m + p − y m ) = 1 − m < .
2 y m+ p 
2  y m+ p  2

155
ε
Deci v p < , pentru p ∈ N * . Rezultă că pentru orice m ≥ mε şi orice p ≥ pε ,
2
xm+ p ε ε
− l = up + vp < up + vp < + =ε .
y m+ p 2 2
Notăm nε = mε + pε . Atunci pentru orice n ≥ nε există m ≥ mε şi p ≥ pε astfel
xn x
încât n = m + p şi deci − l < ε , ceea ce înseamnă că lim n = l .
yn n →∞ y
n
2.4.4. Consecinţă
Fie ( xn ) n≥1 un şir de numere reale care are limită. Atunci
x + x + ... + xn
lim 1 2 = lim xn
n →∞ n n →∞
Demonstraţie: aplicăm Teorema 2.4.3 pentru xn = x1 + x2 + ... + xn şi y n = n
2.4.5. Consecinţă
Fie ( xn ) n≥1 un şir de numere reale pozitive care are limită.
−1
 n 1 
Atunci lim n ∑  = lim xn
n →∞
 k =1 xk  n →∞
 1
Demonstraţie: aplicăm consecinţa 2.4.4. pentru şirul   .
 xn  n≥1
2.4.6. Consecinţă
Fie ( xn ) n≥1 un şir de numere reale pozitive care are limită. Atunci
lim n x1 x2 ...xn = lim xn
n →∞ n →∞
Demonstraţie: trecem la limită în inegalitatea mediilor:

x1 + x2 + ... + xn n n
≥ x1 x2 ...xn ≥ şi ţinem cont de consecinţele 2.4.4
n 1 1
+ ... +
x1 xn
şi 2.4.5.
156
2.4.7. Consecinţă
x 
Fie ( xn ) n≥1 un şir de umere reale pozitive. Dacă şirul  n+1  are limită,
 xn  n≥1
x
atunci lim n xn = lim n +1
n →∞ n →∞ x
n
x
Demonstraţie: Fie y1 := x1 , y n := n . Atunci xn = y1 y 2 ... y n , (∀) n ≥ 1.
xn−1
Aplicăm consecinţa 2.4.6 şi avem:
x
lim n xn = lim n y1 y 2 ... y n = lim y n = lim n+1
n →∞ n →∞ n →∞ n →∞ x
n
2.4.8. Observaţie
Consecinţele 2.4.4 – 2.4.6 afirmă: dacă un şir de numere reale pozitive are
limită, atunci şirul mediilor aritmetice, geometrică şi armonică au aceeaşi limită
cu şirul iniţial.
2.4.9. Exemple
Calculaţi utilizând teorema lui Cesaro-Stolz:
1⋅ 2 ⋅ 3 + 2 ⋅ 3 ⋅ 4 + ... + n ⋅ (n + 1) ⋅ (n + 1)
a) lim
n →∞ n 2 (n + 1) 2
1s + 2s + ... + n s
b) lim , unde s ∈ N
n →∞ n s +1
1 1 1 1 
c) lim  + + ... + 
n→∞ n ln 2 ln 3 ln n 

n
d) lim n
n →∞ n!
e) lim n C 2nn
n →∞
Soluţii
a) fie xn = 1⋅ 2 ⋅ 3 + 2 ⋅ 3 ⋅ 4 + ... + n ⋅ (n + 1) ⋅ (n + 2) şi y n = n 2 (n + 1) 2
x −x (n + 1)(n + 2)(n + 3) 1
Avem lim n+1 n = lim = şi în baza teoremei lui
n +1 − y n
n →∞ y n→∞ ( n + 1) [( n + 2) − n ]
2 2 2
4
x 1
Cesaro-Stolz lim n = .
n →∞ y 4
n
157
1s + ... + n s ( n + 1) s n s + C s1n s −1 + ... + 1 1 1
b) lim s +1
= lim s +1 s +1
= lim = 1 =
n →∞ n n → ∞ ( n + 1) + n n → ∞ C s +1n + ...
1 s
C s +1 s + 1
1 1 1 1  1
c) lim  + + ... +  = lim =0
n → ∞ n ln 2
 ln 3 ln n  n → ∞ ln( n + 1)
n
n  1
d) lim n = lim 1 +  = e (vezi paragraful 2.5.2)
n→∞ n! n → ∞
 n
( 2 n + 2)( 2n + 1)
e) lim n C 2nn = =4
n→∞ ( n + 1) 2
2.4.10. Observaţie
Reciproca teoremei lui Cesaro-Stolz nu este totdeauna adevărată. Într-adevăr,
x x −x
considerând xn = (−1) n şi y n = n , avem lim n = 0 , dar lim n +1 n nu există.
n +1 − y n
n→∞ y n →∞ y
n
Se poate formula însă următoarea teoremă reciprocă:
2.4.11. Teoremă (Reciproca teoremei lui Cesaro-Stolz)

Fie ( xn ) n≥1 şi ( y n ) n≥1 două şiruri de numere reale cu următoarele proprietăţi:
(i) ( y n ) n≥1 strict crescător şi nemărginit
x
(ii) există lim n = l ∈ R
n →∞ y
n
y
(iii) există lim n = y ∈ R+ \{1}
n →∞ y
n +1
x −x
Atunci există lim n +1 n şi este egală cu l.
n +1 − y n
n →∞ y
Demonstraţie. Avem
xn xn − xn −1 xn −1 xn − xn −1 yn − yn −1 xn −1 yn −1 xn − xn −1  yn −1 
= + = ⋅ + ⋅ = 1 − +
yn xn yn yn − yn −1 yn yn −1 yn yn − yn −1  yn 
xn−1 y n−1
⋅
y n−1 y n
trecând la limită după n obţinem:
x −x
l = lim n n −1 ⋅ (1 − y ) + ly ,
n →∞ y − y
n n −1
158
xn − xn −1
de unde rezultă că (1 − y )l = (1 − y ) lim şi întrucât y ≠ 1 rezultă că:
n →∞ yn − yn −1
xn − xn −1
lim = l . Cu aceasta teorema este demonstrată.
n →∞ yn − yn −1
2.5. Ordin de convergenţă al unui şir. Şiruri remarcabile
În ultimii ani au apărut numeroase probleme care au ca obiect studiul

ordinului de convergenţă al unor şiruri de numere. Acest concept împreună cu
şirurile remarcabile de numere fac parte nemijlocită din cultura matematică.
Ordin de convergenţă al unui şir
2.5.1. Definiţie
Fie (an ) n≥1 şi (bn ) n≥1 două şiruri de numere pozitive, convergente spre zero,
a
pentru care există lim n = l
n→∞ b
n
Atunci:
i) dacă l = 0 vom spune că şirul (an ) n≥1 converge mai repede decât şirul (bn ) n≥1
ii) dacă l ∈ R * vom spune că şirurile (an ) n≥1 şi (bn ) n≥1 au acelaşi ordin (aceeaşi
viteză) de convergenţă.
iii) dacă l = +∞ , vom spune că şirul (bn ) n≥1 converge mai repede decât şirul
(an ) n≥1
2.5.2. Exemplu
n  1 
Întrucât lim n
= 0 , conform definiţiei, şirul  n  converge mai repede
n→∞ 2
 2  n≥1
1
decât şirul   .
 n  n≥1
2.5.3. Observaţie:
Noţiunea de ordin de convergenţă poate fi uşor adaptată la cazul şirurilor
convergente oarecare. Fie (un ) n≥1 şi (vn ) n≥1 două şiruri convergente, lim u n = u
n→∞
159
şi lim v n = v . Atunci şirurile (u n − u ) n≥1 şi (vn − v) n≥1 sunt convergente spre
n→∞
un − u
zero. Presupunând că lim = l , atunci
n→∞ vn − v
i) dacă l = 0 şirul (un ) n≥1 converge mai repede (către u) decât şirul (vn ) n≥1 (către
v)
ii) dacă l ∈ (0, ∞) cele două şiruri au acelaşi ordin de convergenţă
iii) dacă l = +∞ atunci şirul (vn ) n≥1 converge mai repede decât şirul (un ) n≥1 .
2.5.4. Definiţie
Fie (an ) n≥1 şi (bn ) n≥1 două şiruri de numere reale pozitive care tind spre +∞,
a
pentru care există lim n = l .
n →∞ b
n
Atunci:
i) dacă l > 1 vom spune că şirul (an ) n≥1 tinde „mai repede” la +∞ decât şirul
(bn ) n≥1 şi vom nota (bn ) n p (an ) n
ii) dacă l = 1 vom spune că şirul (an ) n≥1 tinde „la fel de repede” ca şirul (bn ) n≥1
spre +∞ şi vom nota (an ) n ~ (bn ) n
2.5.5. Exemple
(ln n) n p (nα ) n p (a n ) n p (n!) n p (n n ) n , unde α > 0 , a > 1 .
2.5.6. Observaţie
Nu întotdeauna două şiruri sunt comparabile prin intermediul acestui concept de
ordin de convergenţă.
1 1
Într-adevăr, pentru şirurile an = sin n , n ≥ 1 şi bn = , n ≥ 1 avem an → 0 şi
n n
an
bn → 0 când n → ∞ , dar lim nu există. Rezultatul obţinut exprimă
n→∞ b
n
diferenţa esenţială care există între comportamentul acestor două şiruri în
procesul de „apropiere” de limita lor comună, zero.
Şirul lui e
Reamintim fără demonstraţie următorul rezultat:
160
2.5.7. Teoremă [1]
n
 1
Fie en = 1 +  , n ≥ 1 . Atunci şirul ( xn ) n≥1 este strict crescător şi mărginit,
 n
deci convergent. Limita sa se notează cu e şi avem 2 < e < 3 .
2.5.8. Corolar [1]

n n +1
 1  1
Şirul 1 +  , n ≥ 1 este strict crescător, iar şirul 1 +  este strict
 n  n
descrescător şi avem inegalităţile:
n n +1
 1  1
1 +  < e < 1 +  , (∀)n ≥ 1
 n  n
2.5.9. Observaţie
i) Se arată că numărul e (iniţiala de la Euler) este transcendent şi avem e =
2,7182818…
ii) Utilizând procedeele de calcul diferenţial se arată că cel mai mic număr β şi
cel mai mare număr α astfel încât pentru orice n ∈ N * să aibă loc inegalitatea:
n +α n+ β
 1  1 1 1
1 +  ≤ e ≤ 1 +  sunt α = − 1 şi β = .
 n  n ln 2 2
2.5.10. Teoremă [1]

i) Dacă (an ) n≥1 este un şir cu proprietatea că lim a n = +∞ atunci
n→∞
an
 1 
lim 1 +  = e
n→∞
 an 
ii) Dacă (bn ) n≥1 este un şir convergent la 0 atunci:
1
lim (1 + bn ) bn
=e
n→∞
2.5.11. Observaţie
Are loc inegalitatea:
n
e  1 e
< e − 1 −  <
2n + 2  n 2n + 1
161
Această inegalitate precizează ordinul de convergenţă al şirului (en ) n≥1 către
  1 n  e
limita sa, numărul e, în sensul că lim n e − 1 +   = , deci şirul (en ) n≥1
  n   2
n→∞
1
converge către e la fel de repede ca şirul   către zero. O demonstraţie
 n  n≥1
elementară a acestei inegalităţi se găseşte în [2].
2.5.12. Teoremă [1]

1 1 1
Şirul ( En ) n≥1 , E n = 1 + + + ... + este strict crescător şi are limita e.
1! 2! n!
Constanta lui Euler
2.5.13. Teoremă
1 1
Fie cn = 1 + + ... + − ln n , n ≥ 1 . Atunci şirul (cn ) n≥1 este strict descrescător
2 n
şi minorat de 0, deci convergent. Limita sa, numită constanta lui Euler se
notează cu c şi 0 < c < 1 .
n n +1
 1  1
Demonstraţie: Logaritmând inegalitatea 1 +  < e < 1 +  , obţinem:
 n  n
n n
1 1 1 1
< ln(n + 1) − ln n < , ∀n ≥ 1 şi deci ∑ < ln(n + 1) < ∑ , ∀n ≥ 1
n +1 n k =1 k + 1 k =1 k
1 1  1
Atunci avem: cn+1 − cn = − ln(n + 1) + ln n = − ln1 +  < 0 , deci şirul
n +1 n +1  n
n
1
(cn ) n≥1 este strict descrescător şi 0 < ln(n + 1) − ln(n) < ∑ − ln n = cn < c1 = 1
k =1 k
Aşadar (cn ) n≥1 este strict descrescător şi minorat de 0, deci convergent. Fie c
limita sa. Evident 0 < c < 1
2.5.14. Observaţie
i) c = 0,5772156619... Nu se cunoaşte dacă c este raţional, iraţional, algebric
sau transcendent.
1 1
ii) Are loc inegalitatea < cn − c <
2n + 1 2n
162
Demonstraţia acestor inegalităţi se face astfel:
1
n+
 1 2
Din inegalitatea: e < 1 +  (vezi Observaţia 2.5.9 ii) prin logaritmare se
 n
2
obţine < ln(n + 1) − ln n (1)
2n + 1
n
e  1
Din inegalitatea: < e − 1 +  (vezi Observaţia 2.5.11) se obţine
2n + 2  n
n
 1 2n + 1 2n + 1
1 +  < e ⋅ , de unde prin logaritmare avem ln(n + 1) − ln n <
 n 2n + 2 2n(n + 1)
(2)
Deci din (1) şi (2) avem:
2 2n + 1
< ln(n + 1) − ln(n) < (3)
2n + 1 2n(n + 1)
1 1
Fie şirurile (un ) n≥1 şi (vn ) n≥1 definite prin u n = cn − şi vn = cn − .
2n + 1 2n
Folosind inegalităţile (3) se arată că şirul (un ) n≥1 este strict descrescător, iar
(vn ) n≥1 este strict crescător. Observând că lim u n = lim v n = c avem:
n→∞ n→∞
1 1 1 1
cn − < c < cn − , de unde obţinem < cn − c < .
2n + 1 2n 2n 2n + 1
Această inegalitate stabileşte ordinul de convergenţă al şirului (cn) în sensul că:
1
lim n (c n − c ) = , deci şirul (cn ) n≥1 convergent către c are acelaşi ordin de
n→∞ 2
1
convergenţă cu şirul   , altfel spus, şirul (cn ) n≥1 converge către c la fel de
 n  n>1
1
repede ca şirul   către 0.
 n  n>1
 1 1 1 
iii) lim + + ... +  = ln k , ∀k ≥ 2 .
n→∞ n + 1 n+2 kn 

Într-adevăr, trecând la limită în egalitatea:
1 1 1  1 1   1 1 
+ + ... + = 1 + + ... + − ln kn  – 1 + + ... + − ln n  + ln k se
n +1 n + 2 kn  2 kn   2 n 
obţine rezultatul dorit.
163
2.5.15. Problemă rezolvată:
 ∑1 ∑ k 
n +1 n
1
 k
Să se calculeze lim  e k =1
−e 
k =1
n→∞  
 
n +1 n n
1 1 1
∑k ∑k ∑k  1   n1+1 
Rezolvare: Fie a n = e k =1
−e k =1
= e  e − 1 = e ⋅ n e − 1 =
k =1  n +1 cn
   
1
e n +1
−1
e Cn ⋅ . Trecând la limită obţinem lim a n = e c
1 n→∞
Şirul lui Lalescu. Generalizări
2.5.16. Exerciţiu rezolvat

Să se arate că
( ) 1
lim n +1 ( n + 1)! − n n! = (Traian Lalescu – GM 1901)
n→∞ e
Rezolvare: Calculăm mai întâi
n +1 ( n + 1)! n +1 ( n + 1)!
n +1 n 1 n
lim n = lim ⋅ ⋅ n = ⋅1 ⋅ e = 1 deoarece lim n = e
n→∞ n! n → ∞ n +1 n n e n → ∞ n!
(utilizând Criteriul lui Cesaro-Stolz)
 n +1 (n + 1)!  n
Deci a n = n +1 (n + 1)! − n n! = n n !  n − 1 = n !(ebn − 1) , unde
 n! 
 
n +1 ( n + 1)!
1 1
bn = ln n = ln(n + 1)!− ln n! , n ∈ N * şi bn → 0 .
n! n +1 n
n! e bn − 1
n
1
Deci an = ⋅n⋅ ⋅ bn → ⋅1⋅ lim nbn
n bn e n →∞
n ln(n + 1)!−(n + 1) ln n! n ln(n + 1) − ln n! u n
Însă nbn = = = , n∈ N*
n +1 n +1 vn
n +1
u −u n+2  1 
vn → ∞ şi n+1 n = (n + 1) ln = ln1 +  → ln e = 1 . Aşadar
vn+1 − vn n +1  n +1
1
nbn → 1. Deci an → .
e
164
2.5.17. Observaţie
D.M. Bătineţu-Giurgiu s-a ocupat în numeroase articole de şirul
Ln = n+1 (n + 1)! − n n! (al lui Lalescu) şi de extinderi ale acestuia, reuşind să-l
transforme într-un şir care să rivalizeze prin frumuseţea sa cu şirul (en ) n≥1 care
defineşte numărul e. Legătura dintre aceste două şiruri este dată de relaţia:
n +1 n
 n   n 
  < n +1 (n + 1)! − n! < 
n

 n +1  n +1
2.5.18. Generalizare
an
Fie (an ) n≥1 un şir de numere reale pozitive pentru care lim = a ∈ R*+ şi
n→∞ n
n
a  a 
lim  n +1  = l ∈ R . Atunci lim  n +1  = e şi lim ( a n +1 − a n ) = a (L. Şlicaru).
n→∞
 an  n→∞
 an  n→∞
a
Demonstraţie: Notăm bn = n+1 , n ∈ N * . Se observă că
an
a n +1 n
bn = n+1 ⋅ ⋅ → 1 şi
n + 1 n an
 a n+1  n
ln(bn ) an bn − 1
an+1 − an = a n  
− 1 = a n (bn − 1) ⋅ = ⋅
n
⋅ ln(bn )
 an  n ln bn n ln bn
a ⋅ ln l , l ∈ R
Deci lim ( a n +1 − a n ) = a ⋅1 ⋅ lim ln(bn n ) = 
n→∞ n→∞
∞ , l = ∞
Aşadar lim(an+1 − an ) ∈ R . Din teorema lui Cesaro-Stolz, deoarece
n →∞
an+1 − an a a ⋅ ln l , l ∈ R
lim ∈ R rezultă că lim n = 
(n + 1) − n
n →∞ n → ∞ n ∞ , l = ∞
a
Dar lim n = a ∈ R+* , deci l ∈ R şi a = a ⋅ ln l , de unde l = e . Aşadar
n →∞ n
n
a 
lim ( a n +1 − a n ) = a şi lim  n +1  = e .
n→∞ n→∞
 an 
2.5.19. Cazuri particulare

a) luând a n := n n! regăsim şirul lui Lalescu
165
b) luând a n := n n n! obţinem şirul lui Romeo Ianculescu (GM 1913+1914, vol.
XIX, probl. 2042, pag. 160); care are termenul general
I n = (n + 1) n +1 n + 1 − n n n şi lim I n = 1
n→∞
n−2
 n 
c) luând an := n  obţinem şirul lui Mihail Ghermănescu (GM vol. XLI,
 n −1 
1935-1936, probl. 4600, pag. 216) care are termenul general
(n − 1) n n n −1
Gn = − şi lim Gn = e
n n−1 (n − 1) n−2 n→∞
n2
d) luând a n := n obţinem şirul lui D. M. Bătineţu-Giurgiu (GM vol. XCIV,
n!
(n + 1) 2 n2
1989, probl. C:890, pag. 139) care are termenul general Bn = −n
n +1 ( n + 1)! n!
şi lim Bn = e
n→∞
Formulele lui Wallis şi a lui Stirling
Vom da fără demonstraţie următorul rezultat util în calculul limitelor unor şiruri:
2.5.20. Propoziţie*
C 2nn nn
Se consideră şirurile wn = nπ (Wallis) şi s n = 2nπ (Stirling).
4n n!e n
Atunci şirurile ( wn ) n≥1 şi ( sn ) n≥1 sunt strict crescătoare şi lim wn = lim s n = 1
n→∞ n→∞
2.5.21. Observaţie
Datorită rezultatului precedent putem considera că pentru n suficient de mare
4 n ≅ C 2nn nπ şi n!≅ n n e − n 2πn . Aproximarea utilă în calculul unor limite de
rapoarte ce conţin factoriale, este neriguroasă, deşi când n → ∞ raportul celor
doi termeni tinde către 1, ei pot diferi mult între ei. Înlocuirea devine corectă
dacă e făcută în cadrul limitei. Totodată, înlocuirea nu e utilă în calculul limitei
unor diferenţe ce conţin factoriale.
*
O demonstraţie elementară a teoremei lui Wallis se găseşte în [2] iar a teoremei lui Stirling în
[4]. Se pot da şi demonstraţii utilizând calculul diferenţial şi integral. Vezi [1] (pag. 398-399 şi
408-409) (demonstraţie cu ajutorul integralelor a formulelor lui Wallis şi Stirling)
166
2.5.22. Exemple
Calculaţi:
e n ⋅ n! ln( n!)
a) lim n ; b) lim
n→∞ n n → ∞ ln( n n )
Soluţii
a) înlocuirea n!≈ n n e − n 2πn conduce la:
e n n! en
lim n = lim n ⋅ n n e − n 2πn = lim 2πn = ∞
n→∞ n n→∞ n n→∞
b) înlocuirea n!≈ n e n −n
2πn conduce la:
ln( n!) n ln n − n + ln 2πn
lim n
= lim =1
n → ∞ ln( n ) n→∞ n ln n
Bibliografie
[1] Gh. Şireţchi, Calcul diferenţial şi integral, vol. I şi II, Ed. Şt. şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1985
[2] A. Vernescu, Analiză Matematică, vol. I, Ed. Pantheon, Bucureşti, 1992
[3] V. Nicula, Analiză Matematică, Exerciţii şi probleme, Editura Adria-Press,
Bucureşti, 1996
[4] A.M. Iaglom, I.M. Iaglom, Probleme neelementare tratate elementar,
Editura Tehnică, Bucureşti
[5] Dorian Popa, Un criteriu pentru calculul limitelor de şiruri, RMT 3/1997
[6] D.M. Bătineţu-Giurgiu, O sută de ani de studierea şirului lui Traian Lalescu,
Didactica Matematicii vol. 16/2000, pag. 33-40
[7] V. Berinde, Despre ordinul de convergenţă al şirurilor de numere reale, GM
4/1998, pag. 144-153
167
3. Teorema lui O. Toeplitz
3.1. Teorema lui Toeplitz
În această lecţie vom enunţa şi demonstra teorema lui O. Toeplitz, după

care vom da câteva consecinţe importante ale ei şi apoi aplicaţii la calculul unor
limite de şiruri.
Definiţia 3.1.1 Se numeşte matrice infinită sau şir dublu de numere reale o
funcţie f : N ∗ X N ∗ → R . Se notează prin (a nk ) n ,k ≥1 , unde a nk = f (n, k ) ,
n, k ∈ N ∗ . O matrice infinită se numeşte matrice triunghiulară dacă a nk = 0 ,
∀n, k ∈ N ∗ , k > n , adică este de forma
 a11 0 0 ... 0 0 ...
 
 a 21 a 22 0 ... 0 0 ...
 ... ... ... ... ... ... ... .
 
 a n1 a n 2 a n 3 ... a nn 0 ...
 ... ... ... ... ... ... ...

Teorema 3.1.1. Fie (a nk )n ,k ≥1 o matrice triunghiulară infintă de numere reale şi

un şir ( x n )n≥1 de numere reale. Dacă
(i) lim a nk = 0 , ∀k ∈ N ∗ ;
n →∞
n
∑a
∗
(ii) există M ∈ R+ astfel încât nk ≤ M , ∀n ∈ N ∗ ;
k =1
(iii) există lim x n şi lim x n = 0 ,

n →∞ n→∞
n
atunci şirul (u n )n≥1 , definit prin u n = ∑ a nk x k , n ∈ N ∗ are limită şi
k =1
lim u n = lim x n = 0 .
n→∞ n →∞
Demonstraţie . Din lim x n = 0 rezultă că ∀ε > 0 , ∃nε ∈ N , ∀n ∈ N ,

n→∞
ε
n ≥ nε ,avem că x n < . Pentru ∀n ∈ N , n ≥ nε avem
2M
nε n nε n
un ≤ ∑ ank xk +
k =1
∑ ank xk ≤
k = nε +1
∑ ank xk +
k =1
∑a
k = nε +1
nk ⋅ xk ≤
168
nε
 n  ε
≤ ∑ a x
nk k +  ∑ a nk
 k = n +1
⋅
 2 M , de unde , ţinând seama de (ii), obţinem
k =1  ε 
nε
ε
(1) u n ≤ ∑a
k =1
nk xk +
2
, ∀n ∈ N , n ≥ nε .
( )
nε nε
Deoarece lim ∑ a nk x k = ∑ x k lim a nk = 0 , rezultă că ∃mε ∈ N , astfel încât
n→∞ n →∞
k =1 k =1
nε
ε
(2) ∑a k =1
nk xk <
2
, ∀n ∈ N , n ≥ mε .
Din (1) şi (2), ∀n ∈ N , n ≥ max(nε , mε ) , avem că u n < ε , adică lim u n = 0 .

n→∞
Teorema 3.1.2. (Toeplitz). Fie (a nk )n ,k ≥1 o matrice triunghiulară infinită de

numere reale şi
un şir ( x n )n≥1 de numere reale. Dacă
(i) lim a nk = 0 , ∀k ∈ N ∗ ;
n →∞
n
∑a
∗
(ii) există M ∈ R+ astfel încât nk ≤ M , ∀n ∈ N ∗ ;
k =1
n n
(iii) există lim ∑ a nk şi lim ∑ a nk = 1 ;
n→∞ n→∞
k =1 k =1
(iv) există lim x n şi lim x n = x , x ∈ R ,

n →∞ n→∞
n
k =1
lim u n = lim x n = x .
n→∞ n→∞
n n
Demonstraţie. Avem că u n = ∑ a nk ( x n − x) + x ∑ a nk , ∀n ∈ N ∗ . Aplicând
k =1 k =1
teorema 3.1.1. şirului ( x n − x) n≥1 şi ţinând seama de condiţia (iii), rezultă

afirmaţia din enunţ.
Teorema 3.1.3. Fie (a nk )n ,k ≥1 o matrice triunghiulară infinită de numere reale

pozitive şi un şir ( x n ) n≥1 de numere reale. Dacă
(i) lim a nk = 0 , ∀k ∈ N ∗ ;
n →∞
169
n n
(ii) există lim ∑ a nk şi lim ∑ a nk = 1 ;
n→∞ n→∞
k =1 k =1
(iii) există lim x n şi lim x n = x ∈ {− ∞,+∞} ,

n →∞ n→∞
n
k =1
n→∞ n→∞
Demonstraţie. Considerăm cazul x = +∞ . Fie ε > 0 . Din lim x n = +∞ rezultă

n →∞
că există m = m(ε ) ∈ N (m depinde de ε ), astfel încât

(3) x n > 3ε , ∀n ∈ N , n ≥ m .
m
Deoarece lim(a n1 x1 + a n 2 x 2 + ... + a nm x m ) = ∑ x k (lim a nk ) = 0 , există m′ ∈ N ,
n→∞ n →∞
k =1
∀n ∈ N , n ≥ m′ avem că a n1 x1 + a n 2 x 2 + ... + a nm x m < ε , sau

(4) − ε < a n1 x1 + a n 2 x 2 + ... + a nm x m < ε , ∀n ∈ N , n ≥ m′ .
n
Deoarece lim ∑ a nk = 1 , ∀k ∈ N ∗ , rezultă că există m′′ ∈ N , astfel încât
n→∞
k =1
2
(5) a nm +1 + a nm + 2 + ... + a nn ≥ , ∀n ∈ N , n ≥ m′′ .
3
Fie m0 = max(m, m′, m′′) . Atunci pentru ∀n ∈ N , n ≥ m0 , ţinând seama de (3)-
(5), avem că
un = ( an1 x1 + an 2 x2 + ... + anm xm ) +
+ ( anm +1 x1 + anm + 2 x2 + ... + ann xn ) > −ε + 3ε ( anm +1 + anm + 2 + ... + ann ) ≥
2
≥ −ε + 3ε ⋅ = ε , ceea ce înseamnă că lim u n = +∞ . Similar se demonstrează
3 n →∞
cazul când x = −∞ .
O altă formulare a teoremei lui Toeplitz este dată de teorema 3.1.4.
Teorema 3.1.4. Fie (a nk )n ,k ≥1 o matrice triunghiulară infinită de numere reale
pozitive şi un şir ( x n ) n≥1 de numere reale.Dacă
(i) lim a nk = 0 , ∀k ∈ N ∗ ;
n →∞
n
(ii) ∑a
k =1
nk = 1, ∀n ∈ N ∗ ;
(iii) există lim x n şi lim x n = x ∈ R ,

n →∞ n→∞
170
n
k =1
n→∞ n→∞
Demonstraţie. Demonstraţia este similară cu demonstraţiile din teoremele 3.1.1,

3.1.2 şi 3.1.3.
Consecinţa 3.1.1. Fie un şir ( x n )n≥1 de numere reale care are limită. Atunci
x + x 2 + ... + x n
lim 1 = lim x n .
n→∞ n n →∞
Demonstraţie. În teorema 3.1.4 se consideră matricea

 1 0 0 ... 0 0 ...
1 1 
 0 ... 0 0 ...
2 2 
 ... ... ... ... ... ... ... .
 1 1 1 ... 1 0 ...
n n n n 
 ... ... ... ... ... ... ... 
 
Consecinţa 3.1.2. Fie un şir ( x n ) n≥1 de numere reale strict pozitive care are
limită. Atunci
n
lim = lim x .
n→∞ 1 1 1 n →∞ n
+ + ... +
x1 x 2 xn
 1 
Demonstraţie. Se aplică consecinţa 3.1.1 şirului   .
 xn  n≥1
Consecinţa 3.1.3. Fie un şir ( x n ) n≥1 de numere reale strict pozitive care are
limită. Atunci
lim n x1 ⋅ x 2 ⋅ ... ⋅ x n = lim x n .
n→∞ n→∞
171
Demonstraţie. În inegalitatea mediilor
n x + x 2 + ... + x n
≤ n x1 ⋅ x 2 ⋅ ... ⋅ x n ≤ 1 , n ∈ N ∗ , ţinând seama de
1 1 1 n
+ + ... +
x1 x 2 xn
consecinţa 3.1.1 şi consecinţa 3.1.2 se trece la limită.
Consecinţa 3.1.4. Fie un şir ( x n ) n≥1 de numere reale strict pozitive. Dacă şirul
 x n +1 

x
 are limită, atunci şirul (x)
n
n n≥2 are limită şi lim n x n = lim
n→∞ n →∞
x n +1
xn
.
 n  n≥1
xn
Demonstraţie. Fie şirul ( y n )n≥1 definit prin y1 = x1 , y n = , ∀n ∈ N , n ≥ 2 .
x n −1
Atunci x n = y1 ⋅ y 2 ⋅ ... ⋅ y n , ∀n ∈ N ∗ şi aplicând consecinţa 3.1.3 avem
x
lim n x n = lim n y1 ⋅ y 2 ⋅ ... ⋅ y n = lim y n = lim n +1 .
n→∞ n →∞ n →∞ n →∞ x
n
Teorema 3.1.5. (Stolz-Cesaro) Fie (a n ) n≥1 şi (bn ) n≥1 două şiruri de numere
reale cu proprietăţile
(i) şirul (bn ) n≥1 este strict crescător, strict pozitiv şi nemărginit ;
a − an a − an
(ii) există lim n +1 şi lim n +1 = l∈R.
n +1 − bn n +1 − bn
n→∞ b n→∞ b
a a
Atunci există lim n şi lim n = l .
n →∞ b n→∞ b
n n
Demonstraţie. Fie şirurile (∆a n ) n≥1 , (∆bn ) n≥1 , definite prin a 0 = b0 = 0 ,

∆a n = a n − a n −1 , ∆bn = bn − bn −1 , ∀n ∈ N ∗ .Avem relaţia
 ∆b1   ∆a   a1 
 0 ... 0 0 ...   1   
 b1   ∆b1   b1 
 ∆b1 ∆b2   ∆a   a2 
 b ... 0 0 ...   2  b 
 2 b2  ⋅  ∆b2 = 2 
 ... ... ... ... ... ...   ...   ... 
 ∆b1 ∆b2 ∆bn ∆a   an 
... 0 ...   n
 bn bn bn   ∆bn   bn 
 ... ... ... ... ... ...   ...   ... 
   
172
n
∆bk ∆a k 1 n a
deoarece ∑ ⋅ = ⋅ ∑ ∆a k = n , ∀n ∈ N ∗ .
k =1 bn ∆bk bn k =1 bn
Matricea infinită din membrul stâng satisface condiţiile din teorema 3.1.2 sau
teorema 3.1.3.
Bibliografie
[1] Achim, I., Transformări de şiruri, G.M. 7-8/1998, pag. 273-282.

[2] Bătineţu, D.M., Probleme de matematică pentru treapta a II-a de liceu,
Editura Albatros, Bucureşti, 1979
[3] Bătineţu, D.M. şi colectiv, Exerciţii şi probleme de analiză matematică
pentru clasele a XI-a şi a XII-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1981.
[4] Miu, I.C., Câteva probleme de matematică, Craiova – S.C. Chimenerg
S.A., pag. 33-45.
[5] Sireţchi, Gh., Analiză matematică vol. III, Fasc.1 ed III, Centrul de
multiplicare al Universităţii Bucureşti, 1984
[6] Sireţchi, Gh., Teorema lui Toeplitz şi câteva consecinţe ale sale, Gazeta
Matematică nr.3/1985, pag. 65-70.
173
Probleme rezolvate
R3.2.1. Fie şirul ( x n )n≥1 cu lim x n = x , x ∈ R . Să se arate că

n→∞
 x x x 
lim n1−1 + n2− 2 + ... + n  = 2 x .
n→∞ 2
 2 1 
1
Soluţie. Se consideră a nk = n +1− k
, n, k ∈ N ∗ , k ≤ n . Deoarece lim a nk = 0 ,
2 n →∞
n
1  1
n
k ∈ N∗, ∑a nk = 1−
n
< 1 , ∀n ∈ N ∗ , lim ∑ ank = lim1 − n  = 1 ,
k =1 2 n→∞
k =1
n→∞
 2 
sunt îndeplinite condiţiile din
n n
1 1
teorema 3.1.2, deci lim ∑ n +1− k x k = x , de unde lim ∑ n − k x k = 2 x .
k =1 2 k =1 2
n→∞ n →∞
R3.2.2. Dacă lim x n = x , x ∈ R , atunci

n→∞
nx1 + (n − 1) x 2 + ... + 2 ⋅ x n −1 + 1 ⋅ x n x
lim = .
n→∞ n2 2
2(n − k + 1)
Soluţie. Se consideră a nk = 2
, n, k ∈ N ∗ , k ≤ n . Deoarece
n
n
n(n + 1) 2 n n2 + n
lim a nk = 0 , k ∈ N ∗ , ∑ a nk = 2 2
− 2 ∑
k = 2
≤ 2 , ∀n ∈ N ∗ ,
n →∞
k =1 n n k =1 n
n
n +n
2
lim ∑ a nk = lim = 1 , sunt îndeplinite condiţiile din teorema 3.1.2, deci
n→∞
k =1
n →∞ n2
n
2(n − k + 1)
lim ∑ ⋅ x k = x , de unde rezultă concluzia.
n→∞
k =1 n2
R3.2.3. Fie un şir (x n )n≥0 de numere reale care are limită. Atunci
n
1
lim
n→∞ 2 n
∑x C
k =0
k
k
n = lim x n .
n →∞
Soluţie. Se consideră matricea
174
 1 0 0 ... 0 0 ...
 1 0 1 1 
 C1 C1 0 ... 0 0 ...
 2 2 
 1 C0 1 1
C2
1 2
C2 ... 0 0 ...
 22 2 22 22 ,
 ... ... ... ... ... ... ...
 1 0 1 1 1 2 1 n 
 n Cn Cn Cn ... Cn 0 ...
2 2n 2n 2n 
 ... ... ... ... ... ... ...
1 k
deci a nk = C n , k ∈ {0,1,..., n} . Se aplică teorema 3.1.2 sau teorema 3.1.3.
2n
175
4. Şiruri recurente
Una dintre temele abordate in manualul de clasa a X-a o constituie

“Şirurile recurente” mai precis determinarea formei generale a şirurilor definite
prin recurenţe liniare de ordinul întâi şi recurenţe liniare şi omogene de ordinul
doi. În cele ce urmează vom reaminti aceste rezultate ca punct de pornire în
studiul convergenţei şirurilor recurente.
4.1. Recurenţe liniare de ordinul I
4.1.1. Definiţie. O relaţie de recurenţă de forma

xn+1 = an xn + bn , ∀ n ∈ N , (4.1.1)
unde (a n ) n≥0 şi (bn ) n≥0 sunt şiruri de numere reale se numeşte relaţie de
recurenţă liniară de ordinul 1 cu coeficienţi variabili.
4.1.2. Observaţii.
i)Considerând cazuri particulare pentru şirurile (a n ) n≥0 şi (bn ) n≥0 se
regăsesc progresiile aritmetică, respectiv geometrică.
ii) Dacă an = a şi bn = f (n) , unde f : N → R obţinem
xn+1 = axn + f (n) , adică o relaţie de recurenţă liniară, neomogenă de ordinul 1.
În cazul unei recurenţe liniare de ordinul 1 se poate determina forma

generală a şirului.
4.1.3. Teoremă. Forma generală a şirului ( xn ) n≥0 dat prin relaţia de
recurenţă (4.1.1) este:
 n −1 
xn+1 = a0 a1 ...an x0 +  ∑ bk ak +1ak + 2 ...an  + bn (4.1.2)
 k =0 
4.1.4. Corolar. Forma generală a şirului ( xn ) n≥0 dat prin relaţia de
recurenţă
xn+1 = axn + f (n), ∀ n ≥ 0 (4.1.3)
unde a ∈ R, f : N → R este
n −1
xn = a n x0 + ∑ f (k )a n− k −1 . (4.1.4)
k =0
4.1.5. Corolar. Forma generală a şirului ( xn ) n≥0 dat prin relaţia de

recurenţă
xn+1 = axn + b, ∀ n ∈ N (4.1.5)
este:
176
xn = a n x0 + b(a n−1 + a n−2 + ... + 1) (4.1.6)
4.1.6 Observaţii. Ne propunem să discutăm convergenţa şirului

( xn ) n≥0 dat prin relaţia de recurenţă (4.1.5).
Pentru a putea vizualiza comportarea şirului ( xn ) vom reprezenta într-
un sistem de coordonate graficul funcţiei f ( x) = ax + b şi prima bisectoare
y = x (în general pentru o relaţie de recurenţă de ordinul 1, xn+1 = f ( xn ) se
reprezintă graficul funcţiei f şi prima bisectoare). Pentru început se reprezintă
punctul x0 pe axa Ox. Paralela dusă prin punctul de coordonate ( x0 , f ( x0 ) = x1 )
la axa Ox intersectează prima bisectoare în punctul de abscisă x1. Continuând
procedeul obţinem pe axa Ox termenii şirului ( xn ) .
∞, b>0

- pentru a = 1 , avem xn = x0 + (n − 1)b şi lim xn =  x0 , b = 0 (fig. 4.1)
n →∞
− ∞ , b < 0

a=1 şi b>0
x0 x1 x2 x3 ... ∞
y=ax+b y=x
Fig. 4.1
În acest caz cele două drepte (d1 ) : y = x + b şi (d 2 ) : y = x sunt paralele.

Dacă b > 0 , dreapta d1 este situată deasupra dreptei d 2 , dacă b = 0 cele două
drepte coincid, iar dacă b < 0 dreapta d1 este situată sub dreapta d 2 .
 b  b
- pentru a ≠ 1 avem xn = a n  x0 + −
 a −1  a −1
b
- dacă a ∈ (−1,1) avem lim xn = (fig. 4.2), adică tocmai soluţia
n →∞ 1− a
ecuaţiei f ( x) = x .
177
y=x
a∈(-1,1)
y=ax+b, |a|<1
b x2 x1 x0
Fig. 4.2
- dacă a ∈ (−∞,−1] ∪ (1, ∞) avem

 b
∞, a > 1 si x0 >
1− a
 b

lim xn = − ∞, a > 1 si x0 <
1− a (fig. 4.3)
n →∞
nu exista, a < −1
 b b
 , x0 =
1 − a 1− a
b y=ax+b
a>1 şi x0>
1− a
y=x
b
x0 x1 x2...xn → ∞
1− a
Fig. 4.3a
178
y=ax+b
y=x
a<-1
-∞ ← x2n+1...x3 x1 b
x0 x2...x2n → ∞
1− a
Fig. 4.3b
4.1.7. Exemple. Să se studieze convergenţa şirurilor definite prin:

1
a) xn+1 = − xn + 1, n ≥ 0, x0 = 0
2
b) xn+1 = 2 xn − 3, n ≥ 0, x0 = 2
c) x n +1 = −2 x n + 1, n ≥ 0, x 0 = 1
n
 1  2 2 2
Soluţie. a) xn =  −   −  + , ( xn ) n≥0 este convergent, lim xn =
 2  3 3 n → ∞ 3
b) xn = −2 + 3 , lim xn = −∞
n
n →∞
2 1
c) xn = (−2) n ⋅ + , ( xn ) n≥0 este divergent, x2 n → +∞ , x2 n+1 → −∞ .
3 3
Studiul convergenţei şirului ( xn ) n≥0 dat prin relaţia de recurenţă (4.1.1)

este mai dificil, avem însă următoarea teoremă, care dă o condiţie necesară
pentru ca şirul ( xn ) n≥0 să fie convergent spre zero.
4.1.8. Teoremă. Fie (an ) n≥0 şi (bn ) n≥0 două şiruri de numere reale,
an ∈ (0,1) , | an |→ a ∈ [0,1) şi bn → 0 . Dacă şirul ( xn ) n≥0 verifică relaţia de
recurenţă (4.1.1) atunci xn → 0 .
179
Demonstraţie. Fie (cn ) n∈N* şirul cn = a0 a1 ...an−1 , ∀ n ≥ 1 . Se observă că
cn+1 n
bk  n
b 
= an şi xn+1 = cn+1 x0 + cn+1 ∑ = cn+1  x0 + ∑ k  .
cn k =0 a 0 a1 ...a k  k = 0 c k +1 
cn+1
Întrucât =| a n |∈ (0,1) , rezultă că 0 <| cn+1 |<| cn | , deci şirul
cn
(| cn |) n∈N* este descrescător şi mărginit inferior. Conform teoremei lui
Weierstrass, rezultă că şirul are limită.
Fie lim | cn |= l .
n →∞
| cn+1 |
Dacă l ≠ 0 , ar rezulta că lim = 1 = lim | an | ceea ce contrazice
n →∞ | cn | n →∞
ipoteza, deci lim | cn |= 0 .

n →∞
Întrucât şirul (| cn |) n∈N* este strict descrescător, cu termenii nenuli şi

 1 
convergent către zero, rezultă că şirul   este strict crescător şi
 | cn |  n∈N*
1
lim = +∞ .
n →∞ | c |
n
 n
b 
Din xn+1 = cn+1  x0 + ∑ k  avem:
 k =0 c k +1 
 n
|b | 
0 ≤| xn+1 |≤| cn+1 |  | x0 | + ∑ k  (*)
 k =0 | c k +1 | 
n
| bk |
 n
|b | 
| x 0 | + ∑k =0 | c k +1 |
Întrucât lim | cn+1 |  | x0 | + ∑ k  = lim .
n →∞
 k =0 | c k +1 | 
n →∞ 1
| cn+1 |
∞
Aplicând teorema lui Cesaro-Stolz (cazul ) obţinem:
∞
 n
|b |  | bn+1 | 0
lim | cn+1 |  | x0 | + ∑ k  = lim = =0
n →∞
 k = 0 | c k +1 | 
n →∞ | cn + 2 | 1 − a
1−
| cn+1 |
Aplicând teorema cleştelui în inegalităţile (*) obţinem lim | xn+1 |= 0 .
n →∞
180
4.1.9. Exemple. Să se studieze convergenţa şirului ( xn ) dat prin:
n 1
a) xn+1 = xn + , n ≥ 1, x1 = 0
n +1 n
n
1 1
c) xn+1 = xn +   , n ≥ 0, x0 = 1 .
2 2
Soluţie. a) Aplicând teorema 4.1.3. (sau folosind procedeul iterării
directe) obţinem:
1 1
1 + + ... +
1   1 1  n 2 n
xn+1 =  n + 1 + + ... +  = +
n +1   2 n  n + 1 n +1
1 1
1 + + ... +
lim xn+1 = 1 + lim 2 n = 1 + lim 1 = 1 (am aplicat Cesaro-Stolz).
n →∞ x →∞ n +1 n →∞ n + 1
c) Vom folosi corolarul 4.1.4. şi obţinem

n k n − k −1 n n −1 n −1
 1  n−1  1   1  1 1 1 1 
xn =   + ∑     =   + n  =   + n
 2  k =0  2   2  2 2 2 2 
şi lim xn = 0 .
n →∞
4.2. Recurenţe liniare omogene de ordinul 2 cu coeficienţi constanţi

xn+ 2 = axn+1 + bxn , ∀ n ∈ N, a, b ∈ R, b ≠ 0 (4.2.1)
se numeşte relaţie de recurenţă liniară, omogenă, cu coeficienţi constanţi, de
ordinul 2.
Pentru a determina forma generală a şirului ( xn ) care verifică relaţia de
recurenţă (4.2.1) vom folosi următoarele teoreme demonstrate în manualul de
excelenţă pentru clasa a X-a .
4.2.2 Definiţie. Ecuaţia
r 2 = ar + b (4.2.2)
se numeşte ecuaţia caracteristică ataşată relaţiei de recurenţă (4.3.1).
4.2.3. Teoremă. Dacă ecuaţia caracteristică r 2 = ar + b are două
rădăcini reale şi distincte r1 şi r2, atunci şirul care satisface egalitatea (4.2.1) are
termenul general de forma:
xn = c1r1n + c2 r2n , ∀ n ∈ N (4.2.3)
unde c1 şi c2 se determină în mod unic din condiţiile iniţiale x0 şi x1.
181
4.2.4. Teoremă. Dacă ecuaţia caracteristică r 2 = ar + b are o rădăcină
dublă α, atunci şirul care satisface egalitatea (4.2.1) are termenul general de
forma:
xn = c1α n + c2 nα n , ∀ n ∈ N (4.2.4)
4.2.5. Teoremă. Dacă ecuaţia caracteristică r 2 = ar + b cu ∆<0 are

rădăcinile r1, 2 = r (cos t ± i sin t ) , atunci şirul care satisface condiţia (4.2.1) are
termenul general de forma:
xn = r n (c1 cos nt + c2 sin nt ), ∀ n ∈ N (4.2.5)
4.2.6. Observaţie. Mulţimea

S a ,b = {( xn ) n≥0 | xn + 2 = axn+1 + bxn , ∀ n ≥ 0} , a, b ∈ R
formează un subspaţiu vectorial de dimensiune 2 a spaţiului vectorial al şirurilor
reale. Dacă ecuaţia caracteristică r 2 = ar + b are:
- două rădăcini reale şi distincte r1 , r2 atunci mulţimea soluţiilor de bază
n n
{r1 , r2 } este bază a spaţiului vectorial
- două rădăcini reale egale r1 = r2 atunci mulţimea {r1n , nr1n } este bază a
spaţiului vectorial
- două rădăcini complexe r1, 2 = r (cos t ± i sin t ) atunci mulţimea
{r n cos nt , r n sin nt} este bază a spaţiului vectorial.
4.3. Recurenţe liniare omogene de ordin k > 2 cu coeficienţi constanţi

xn+ k = a1 xn + k −1 + a2 xn+ k −2 + ... + ak xn , ∀ n ∈ N , (4.3.1)
unde k ∈ N , ai ∈ R, i = 1, k , a k ≠ 0 se numeşte relaţie de recurenţă liniară,
*
omogenă cu coeficienţi constanţi de ordinul k.

4.3.2. Observaţii. (i) Dacă k=2 regăsim relaţia de recurenţă liniară de
ordinul 2 cu coeficienţi constanţi:
xn+ 2 = axn+1 + bxn , ∀ n ∈ N, a, b ∈ R, b ≠ 0
(ii) Dacă k=3 obţinem o relaţie de recurenţă liniară de ordinul 3 cu
coeficienţi constanţi:
182
xn+3 = axn+ 2 + bxn+1 + cxn , ∀ n ∈ N, a, b, c ∈ R, c ≠ 0 .
Pentru a determina forma generală a şirului ( xn ) care verifică relaţia de
recurenţă (4.3.1) vom proceda ca şi în cazul recurenţelor liniare de ordin 2,
considerând ecuaţia caracteristică.
4.3.3. Definiţie. Ecuaţia
r k = a1r k −1 + a2 r k −2 + ... + ak −1r + ak (4.3.2)
se numeşte ecuaţia caracteristică asociată relaţiei de recurenţă (4.3.1).
4.3.4. Lemă. Dacă α este o rădăcină a ecuaţiei caracteristice (4.3.2)
atunci şirul (α n ) n∈N verifică relaţia de recurenţă (4.3.1).
Demonstraţie. Deoarece α k = a1α k −1 + a2 α k −2 + ... + ak prin înmulţire cu
α n se obţine α n+ k = a1α n+ k −1 + ... + ak α n şi deci şirul cu termenul general α n
satisface relaţia de recurenţă.
4.3.5. Lemă.1 Dacă α este o rădăcină multiplă de ordinul p ( p ∈ N * ,
p ≤ k ) a ecuaţiei caracteristice (4.3.2) atunci şirurile (α n ) n∈N , (nα n ) n∈N ,...,
(n p −1α n ) n∈N verifică relaţia de recurenţă (4.3.1).
4.3.6. Lemă. Dacă α este o rădăcină complexă a ecuaţiei caracteristice
(4.3.2) de forma α = r (cos t + i sin t ) atunci şirurile (r n cos nt ) n∈N şi
(r n sin nt ) n∈N verifică relaţia de recurenţă (4.3.1).
Demonstraţie. Dacă α este rădăcină complexă şi deoarece coeficienţii
ecuaţiei caracteristice sunt reali, ecuaţia (4.3.2) admite şi rădăcina complexă
conjugată α = r (cos t − i sin t ) .
Întrucât
α k = a1α k −1 + a2 α k −2 + ... + ak | ⋅α n
α n+ k = a1α n+ k −1 + a2 α n+ k −1 + ... + ak α n .
Aplicând formula lui Moivre α p = r p (cos pt + i sin pt ) , p = n, n + k
înlocuind, şi separând părţile reale de cele imaginare obţinem
r n+ k cos(n + k )t = a1r n+ k −1 cos(n + k − 1)t + ... + ak r n cos nt
r n+ k sin(n + k )t = a1r n+ k −1 sin(n + k − 1)t + ... + ak r n sin nt
deci şirurile (r n cos nt ) n∈N şi (r n sin nt ) n∈N verifică relaţia de recurenţă.
1
Ideea demonstraţiei este aceeaşi ca în cazul recurenţelor liniare de ordinul doi, însă ea se
realizează folosind unele proprietăţi ale diferenţelor finite care depăşesc cadrul acestui manual.
Demonstraţia completă se găseşte în [5] pg. 76-82.
183
Utilizând lemele 4.3.4, 4.3.5, 4.3.6 se poate da următorul rezultat care dă
forma generală a unui şir dat printr-o relaţie de recurenţă liniară cu coeficienţi
constanţi de ordin k>2.
4.3.7. Teoremă. Dacă ecuaţia caracteristică (4.3.2) are rădăcinile reale
r1 , r2 ,..., rl cu ordinele de multiplicitate p1 , p2 ,..., pl ( p1 , p2 ,..., pl ≤ k ) şi
rădăcinile complexe z1 , z1 ,..., z m z m , zi = ρ i (cos t i + i sin t i ) , i = 1, m având
ordinele de multiplicitate q1 , q2 ,..., qm (q1 , q2 ,..., qm ≤ k / 2) , şi
p1 + p2 + ... + pl + 2(q1 + q2 + ... + qm ) = k atunci forma generală a şirului
( xn ) n∈N care satisface relaţia de recurenţă (4.3.1) este:
l
xn = ∑ (c1,i + c2,i n + ... + c pi ,i n pi −1 )ri n +
i =1
m
+ ∑ ρ in [(c1' ,i + c2' ,i n + ... + cq' i ,i n qi −1 ) cos nti + (c1'',i + c2'' ,i n + ... + cq'' i ,i n qi −1 ) sin nt i ] ,
i =1
unde constantele se determină din condiţiile iniţiale.
4.3.8. Observaţie. Fie k ∈ N * . Mulţimea
S k = {( xn ) n∈N | xn+ k = a1 xn+ k −1 + ... + ak xn , ∀ n ≥ 0}
unde a1 , a2 ,..., ak ∈ R fixate, formează un subspaţiu vectorial de dimensiune k a
spaţiului vectorial al şirurilor reale. Baza spaţiului vectorial este formată din
cele k soluţii de bază:
- dacă ecuaţia caracteristică (4.3.2) are rădăcinile reale r1 , r2 ,..., rl cu
ordinele de multiplicitate p1 ,..., pl ∈ N , p1 , p2 ,.., pl ≤ k , atunci acestea
generează soluţiile de bază: ri n , nri n ,..., n pi −1ri n , i = 1, l
- dacă ecuaţia caracteristică (4.3.2) are rădăcinile complexe
z1 , z1 ,..., z m , z m , zi = ρ i (cos t i + sin ti ) , i = 1, m având ordinele de multiplicitate
q1 ,..., qm ∈ N , q1 ,..., qm ≤ k / 2 şi
p1 + p2 + ... + pl + 2(q1 + q2 + ... + qm ) = k ,
atunci acestea generează soluţiile de bază:
ρ in cos nt i , ρ in n cos nt i ,..., ρ in n qi −1 cos nt i şi
ρ in sin nt i , ρ in n sin nt i ,..., ρ in n qi −1 sin nt i , unde i = 1, m .
4.3.9. Exemple. Să se determine forma generală a şirului definit prin:
a) xn+3 = 2 xn+ 2 + xn+1 − 2 xn , n ≥ 0 şi x0 = 1, x1 = −1, x2 = 2
b) xn+3 = 3 xn+ 2 − 3xn+1 + xn , n ≥ 0 şi x0 = 1, x1 = 6, x2 = 17
184
c) xn+ 4 + 2 xn+3 + 3xn+ 2 + 2 xn+1 + xn = 0, n ≥ 0 şi x0 = 0 , x1 = 0 , x2 = −1 ,
x3 = 0 .
Soluţie. a) Ecuaţia caracteristică r 3 − 2r 2 − r + 2 = 0 are rădăcinile
r1 = 1, r2 = 2, r3 = −1 , deci xn = c1 ⋅1n + c2 ⋅ 2 n + c3 ⋅ (−1) n şi din condiţiile iniţiale
1 1 7
obţinem: c1 = − , c2 = şi c3 = , deci
2 3 6
1 2 n 7 ⋅ (−1) n
xn = − + + .
2 3 6
b) Ecuaţia caracteristică r 3 − 3r 2 + 3r − 1 = 0 are rădăcina triplă r = 1 .
Termenul general al şirului este dat deci de: xn = (c1 + c2 n + c3 n 2 ) ⋅1n . Din
condiţiile iniţiale obţinem c1 = 1, c2 = 2, c3 = 3 , deci
xn = 1 + 2n + 3n 2 .
c) Ecuaţia caracteristică r 4 + 2r 3 + 3r 2 + 2r + 1 = 0 este o ecuaţie
1 i 3 2π 2π
reciprocă, ale cărei rădăcini sunt z1 = z 2 = − + = cos + i sin şi
2 2 3 3
1 i 3 2π 2π
z1 = z 2 = − − = cos − i sin . Termenul general este dat deci de:
2 2 3 3
2nπ 2nπ
xn = (c1 + c2 n) cos + (c1' + c2' n) sin .
3 3
Constantele c1 , c2 , c1' şi c2' se obţin din condiţiile iniţiale astfel:
 x0 = c1
 2π 2π
 x1 = (c1 + c2 ) cos + (c1 + c2 ) sin
' '
3 3
 4π 4π
 x2 = (c1 + 2c2 ) cos + (c1' + 2c2' ) sin
 3 3
 x3 = c1 + 3c2
2 2
deci c1 = 0, c2 = 0, c1' = − şi c2' = .
3 3
4.4. Recurenţe liniare neomogene de ordin k ≥ 2

Vom considera pentru început o recurenţă liniară neomogenă de ordinul 2.
4.4.1. Definiţie. O relaţie de recurenţă de forma:
xn+ 2 = axn+1 + bxn + f (n), ∀ n ∈ N (4.4.1)
185
unde a, b ∈ R, b ≠ 0 şi f : N → R o funcţie, se numeşte relaţie de recurenţă
liniară, neomogenă, de ordinul 2.
Avem următoarea teoremă care ne permite găsirea termenului general al
unei relaţii de recurenţă liniare, neomogene.
4.4.2. Teoremă. Dacă şirul ( y n ) n∈N este o soluţie generală a relaţiei de
recurenţă liniară, omogenă de ordinul 2: xn+ 2 = axn+1 + bxn şi ( z n ) n∈N este o
soluţie particulară a relaţiei de recurenţă (4.4.1), atunci forma generală a şirului
( xn ) n∈N care verifică relaţia de recurenţă (4.4.1) este:
xn = y n + z n , ∀ n ∈ N (4.4.2)
Demonstraţie. Întrucât y n+ 2 = ay n+1 + by n şi
z n+ 2 = az n+1 + bz n + f (n) .
Însumând obţinem că şirul ( xn ) n∈N , unde xn = y n + z n satisface relaţia
de recurenţă (4.4.1).
4.4.3. Consecinţă. Dacă ( z n ) n∈N este o soluţie particulară a relaţiei de
recurenţă (4.4.1) şi ecuaţia r 2 = ar + b are:
a) două rădăcini reale şi distincte r1 , r2 atunci
xn = c1r1n + c2 r2n + z n (4.4.3)
b) o rădăcină dublă r atunci:
xn = (c1 + nc2 )r n + z n (4.4.4)
c) două rădăcini complexe r1, 2 = r (cos t ± i sin t ) atunci
xn = r n (c1 cos nt + c2 sin nt ) + z n (4.4.5)
Demonstraţie. Rezultă direct din Teoremele 4.4.2, 4.3.5, 4.3.8 şi 4.3.10.
Teorema 4.4.2 se poate extinde imediat şi pentru recurenţele liniare,
neomogene de ordin k > 2 astfel:
4.4.4. Definiţie. O relaţie de recurenţă de forma:
xn+ k = a1 xn+ k −1 + a2 xn+ k −2 + ... + ak xn + f (n), ∀ n ∈ N (4.4.6)
unde a1 , a2 ,..., ak ∈ R, ak ≠ 0 şi f : N → R o funcţie, se numeşte relaţie de
recurenţă liniară, neomogenă, de ordinul k.
4.4.5. Teoremă. Dacă şirul ( y n ) n∈N este o soluţie generală a relaţiei de
recurenţă liniară, omogenă de ordinul k: xn+ k = a1 xn + k −1 + ... + ak xn şi ( z n ) n∈N
este o soluţie particulară a relaţiei de recurenţă (4.4.6), atunci forma generală a
şirului ( xn ) n∈N care verifică relaţia de recurenţă (4.4.6) este:
xn = y n + z n , ∀ n ∈ N .
Demonstraţie. Analog cu Teorema 4.4.2.
186
Determinarea efectivă a şirului ( z n ) n∈N din teoremele 4.4.2 şi 4.4.5 se
poate face uşor în cazul în care f (n) = α n P(n) , unde α ∈ R şi P este un
polinom nenul, pe baza următoarei teoreme.
4.4.6. Teoremă. Fiind dată relaţia de recurenţă (4.4.6), unde
f (n) = α n P(n) cu α ∈ R şi P un polinom nenul, atunci o soluţie particulară
( z n ) n∈N are forma
z n = α n Q ( n) (4.4.7)
unde Q(n) este un polinom, gradQ = gradP + s , s fiind ordinul de
multiplicitate al lui α pentru polinomul caracteristic x k − a1 x k −1 − ... − ak .
Demonstraţie. Înlocuind z n = α n Q(n) în relaţia de recurenţă (4.4.6)
obţinem α k Q(n + k ) − a1α k −1Q(n + k − 1) − ... − ak Q(n) = P(n) . De aici
gradP = gradQ − s , coeficienţii polinomului Q determinându-se prin metoda
coeficienţilor nedeterminaţi.
4.4.7. Exemple. Să se determine şirul ( xn ) n∈N pentru care:
a) xn+ 2 = 3xn+1 − 2 xn + 3n(n + 1), ∀ n ∈ N, x0 = 0, x1 = 2
b) xn+3 = 3 xn+ 2 − 3xn+1 + xn + 2 n n, x0 = −6, x1 = 2, x2 = 4 .
Soluţie. a) xn = y n + z n , unde ( y n ) n∈N este o soluţie generală a relaţiei
de recurenţă omogenă: y n+ 2 = 3 y n+1 − 2 y n . Ecuaţia caracteristică este
r 2 − 3r + 2 = 0 , r1 = 1 , r2 = 2 , deci y n = c1 + c2 ⋅ 2 n .
f (n) = 3n 2 + 3n şi întrucât 1 este rădăcină simplă a polinomului
caracteristic x 2 − 3x + 2 avem z n = an 3 + bn 2 + cn + d .
Înlocuind în relaţia de recurenţă obţinem
a(n + 2) 3 + b(n + 2) 2 + c(n + 2) + d = 3a(n + 1) 3 + 3b(n + 1) 2 + 3c(n + 1) + d −
− 2an 3 − 2bn 2 − 2cn − 2d + 3n 2 + 3 .
Egalând coeficienţii obţinem: a = −1 , b = −3 , c = −8 , deci
z n = −n 3 − 3n 2 − 8n + d .
Întrucât z 0 = 0 , obţinem d = 0 şi deci xn = c1 + c2 ⋅ 2 n − n 3 − 3n 2 − 8n .
Din x0 = 0 obţinem c1 + c2 = 0 .
Din x1 = 2 obţinem c1 + 2c2 = 14 .
De aici c1 = −c2 = −14 , deci xn = −14 + 14 ⋅ 2 n − n 3 − 3n 2 − 8n .
187
b) xn = y n + z n , unde ( y n ) n∈N este o soluţie generală a relaţiei de
recurenţă omogenă: y n+3 = 3 y n+ 2 − 3 y n+1 + y n . Ecuaţia caracteristică este
r 3 − 3r 2 + 3r − 1 = 0 , r1 = r2 = r3 = 1 , deci y n = (c1 + c2 n + c3 n 2 ) ⋅1n .
f (n) = 2 n ⋅ n şi întrucât 2 nu este rădăcină a polinomului caracteristic
avem z n = 2 n (an + b) . Înlocuind în relaţia de recurenţă obţinem:
2 3 (an + 3a + b) = 3 ⋅ 2 2 (an + 2a + b) − 3 ⋅ 2(an + a + b) + (an + b) + n .
Egalând coeficienţii obţinem a = 1 , b = −6 , deci z n = 2 n (n − 6) şi
xn = (c1 + c2 n + c3 n 2 ) + 2 n (n − 6) . Din condiţiile iniţiale obţinem c1 = 0 , c2 = 8 ,
c3 = −2 , deci xn = (14n − 2n 2 ) + 2 n (n − 6) .
4.5. Recurenţe neliniare
Pentru a stabili convergenţa unui şir recurent neliniar se foloseşte în

general teorema lui Weierstrass de convergenţă a unui şir, pe care o vom
reaminti aici fără demonstraţie.
4.5.1. Teoremă (Weierstrass). [1] Orice şir monoton ( xn ) n∈N are
limită, adică:
(i) dacă ( xn ) n∈N este crescător şi nemărginit superior, atunci lim xn = +∞
n →∞
(ii) dacă ( xn ) n∈N este descrescător şi nemărginit inferior, atunci lim xn = −∞

n →∞
(iii) dacă ( xn ) n∈N este monoton şi mărginit, atunci şirul ( xn ) n∈N este
convergent.
4.5.2. Observaţie. a) Valoarea limitei unui şir recurent convergent se
află trecând la limită în relaţia de recurenţă.
b) Dacă şirul nu este monoton se vor studia în general subşirurile sale
( x2 n ) n∈N şi ( x2 n+1 ) n∈N .
4.5.1. Convergenţa unor şiruri recurente definite de funcţii
4.5.3. Definiţie. Fie A⊆R o mulţime şi f : A → A o funcţie. Şirul

( xn ) n≥0 definit prin xn+1 = f ( xn ), ∀ n ∈ N, x0 ∈ A se numeşte şir recurent definit
de funcţia f şi x0 ∈ A (sau şirul aproximaţiilor succesive asociat funcţiei f şi
elementului x0 ∈ A ).
Se observă că xn = f n ( x0 ) , unde f n = f o f o ... o f .
14243
de n ori
188
4.5.4. Exemple. a) Şirul 0, 2 , 2 + 2 ,..., 2 + 2 + ... + 2 ,... se poate
defini recursiv astfel: xn+1 = f ( xn ) , unde f ( x) = 2 + x şi x0 = 0 .
ax + b
b) Fie a, b, c, d , x0 ∈ R şi f : R \ {− d / c} → R , f ( x) = .
cx + d
Şirul ( xn ) n≥0 ce satisface relaţia de recurenţă xn+1 = f ( xn ) , adică
ax + b
xn+1 = n se numeşte şir omografic. Aceste şiruri se vor trata utilizând
cxn + d
metode matriceale la paragraful 3.2 (algebră).
4.5.5. Teoremă. Fie A⊆R o mulţime şi f : A → A o funcţie şi şirul
( xn ) n≥0 şirul aproximaţiilor succesive asociat funcţiei f şi lui x0 ∈ A .
a) Dacă x0 = x1 atunci şirul ( xn ) n≥0 este constant.
b) Dacă x0 < x1 (resp. x0 > x1 ) şi f strict crescătoare atunci şirul ( xn ) n≥0
este strict crescător (resp. strict descrescător) (fig. 4.4).
c) Dacă f este strict descrescătoare atunci şirurile ( x2 n ) n≥0 şi ( x2 n+1 ) n≥0
sunt strict monotone de monotonii diferite (fig. 4.5).
d) Dacă A este mărginită, atunci şirul ( xn ) n≥0 este mărginit.
y
y=x
Gr f
O x0 x1 x2 → x
Fig. 4.4
189
y
y=x
O
x0 x2...x3 x1 x
→ ←
Fig. 4.5a.
Şir convergent
y
Gr f
O
...x3 x1 x0 x2 x4... x
← →
Fig. 4.5b.
Şir divergent
Demonstraţie. a) Dacă x1 = x0 atunci xn = x0 , ∀ n ∈ N .

b) Dacă x0 < x1 şi f strict crescătoare, demonstrăm prin inducţie
matematică, că şirul ( xn ) n≥0 este strict crescător. Într-adevăr să presupunem că
190
xk < xk +1 , atunci xk +1 = f ( xk ) < f ( xk +1 ) = xk + 2 şi deci şirul ( xn ) n≥0 este strict
crescător.
c) Întrucât f este strict descrescătoare rezultă că f o f este strict
crescătoare. Rezultatul de la b) se aplică funcţiei f o f . Dacă x0 < x2 atunci
( x2 n ) n≥0 este strict crescător. În acest caz x2 n < x2 n+ 2 , de unde
f ( x2 n−1 ) < f ( x2 n+1 ) , deci x2 n−1 > x2 n+1 .
Aşadar şirul ( x2 n+1 ) n≥0 este strict descrescător.
Dacă x0 > x2 atunci ( x2 n ) n≥0 este strict descrescător. În acest caz
x2 n > x2 n+ 2 , de unde f ( x2 n−1 ) > f ( x2 n+1 ) , deci x2 n−1 < x2 n+1 . Aşadar şirul
( x2 n+1 ) n≥0 este strict crescător.
d) Se demonstrează prin inducţie matematică că xn ∈ A, ∀ n ∈ N .
În continuare vom considera I un interval închis în R, adică
I ∈ {[ a, b],[a, ∞), (−∞, b], R} .
4.5.6. Teoremă. Fie f : I → I o funcţie continuă şi x0 ∈ I .
a) Dacă şirul ( xn ) n≥0 al aproximaţiilor succesive este convergent către
x*, atunci x * ∈ I şi f ( x * ) = x * .
b) Dacă f ( x) ≠ x, ∀ x ∈ I atunci şirul ( xn ) n≥0 al aproximaţiilor
succesive nu este convergent.
Demonstraţie. a) Se trece la limită în relaţia de recurenţă xn+1 = f ( xn ) şi
se ţine cont că f este continuă.
4.5.7. Definiţie. Fie A⊆R o mulţime, f : A → A o funcţie. x0 ∈ A se
numeşte punct fix al funcţiei f dacă f ( x0 ) = x0 .
4.5.8. Observaţie. a) O funcţie f poate să nu aibă puncte fixe, poate
avea un singur punct fix, un număr finit de puncte fixe sau o infinitate de puncte
fixe.
b) O funcţie f are cel puţin un punct fix dacă şi numai dacă graficul
funcţiei f intersectează prima bisectoare.
4.5.9. Exemple. Funcţiile sin şi cos au câte un singur punct fix, iar
funcţiile tg şi ctg au o infinitate de puncte fixe.
În cele ce urmează vom da două teoreme de existenţă a punctelor fixe.
4.5.10. Teoremă (Knaster). Fie f : [a, b] → [a, b] o funcţie monotonă.
Atunci există c ∈ [a, b] astfel încât f (c) = c .
Demonstraţie. Presupunem f monoton crescătoare şi fie
B = {x ∈ A : f ( x) ≥ x} . Cum f (a) ≥ a rezultă că a ∈ B şi deci B ≠ ∅ . Fie
c = sup B . Deoarece c ≥ x, ∀ x ∈ B şi f monoton crescătoare, rezultă că
191
f (c) ≥ f ( x), ∀ x ∈ B , deci f (c) ≥ x, ∀ x ∈ B , deci f (c) ≥ sup B = c . Atunci
f ( f (c)) ≥ f (c) , deci f (c) ∈ B , deci f (c) ≤ c , prin urmare f (c) = c .
4.5.11. Teoremă. Fie f : [a, b] → [a, b] . Dacă f este continuă pe [a, b] ,
atunci există c ∈ [a, b] astfel încât f (c) = c .
Demonstraţie. Considerăm funcţia g : [a, b] → R , g ( x) = f ( x) − x .
Funcţia g este continuă pe [a, b] ; g (a) ≥ 0 , g (b) ≤ 0 . Întrucât g are proprietatea
lui Darboux, rezultă că ∃ c ∈ [a, b] astfel încât g (c) = 0 , deci f (c) = c .
4.5.12. Consecinţă. Dacă f : [a, b] → [a, b] este continuă şi monoton
descrescătoare, atunci f are un singur punct fix.
Demonstraţie. Existenţa este asigurată de teoremele 4.5.10 şi 4.5.11.
Unicitatea rezultă din continuitatea şi monotonia strictă a funcţiei x − f ( x) .
4.5.13. Definiţie. Fie A⊆R o mulţime şi f : A → A o funcţie. Spunem
că f este contracţie dacă există K ∈ (0,1) astfel încât
| f ( x) − f ( y ) |≤ K | x − y |, ∀ x, y ∈ A .
4.5.14. Teoremă. Fie A⊆R o mulţime mărginită şi închisă şi f : A → A
o contracţie. Atunci
a) există un unic x * ∈ A astfel încât f ( x * ) = x *
b) orice şir recurent xn+1 = f ( xn ), n ≥ 0, x0 ∈ A converge la x * .
Demonstraţie. Se demonstrează prin inducţie:
| xn+1 − xn |≤ K n | x1 − x0 | .
Avem
| xn+ p − xn | ≤| xn+ p − xn+ p −1 | + | xn+ p −1 − xn+ p −2 | +...+ | xn+1 − xn |≤
1 − K p +1
≤ K (1 + K + ... + K ) | x1 − x0 |= K ⋅
n p n
| x1 − x0 |≤
1− K
Kn
≤ | x1 − x0 |
1− K
de unde ţinând seama că lim K n = 0 obţinem că şirul ( xn ) n≥0 este fundamental
n →∞
şi, deci, din criteriul lui Cauchy rezultă că şirul ( xn ) n≥0 este convergent. Fie
lim xn = x* ∈ A pentru că A este închisă. Trecând la limită în raport cu n în
n →∞
relaţia de recurenţă xn+1 = f ( xn ) şi ţinând cont că o contracţie este funcţie

continuă, obţinem x * = f ( x * ), unde x * este punct fix pentru funcţia f.
Să presupunem că ar exista y ∈ A cu proprietatea f ( y ) = y , atunci
0 <| x − y |=| f ( x * ) − f ( y ) |≤ K | x * − y | contradicţie cu faptul că K<1, deci
*
x* = y .
192
4.5.15. Teoremă. Fie f : I → I derivabilă şi | f ' ( x) |< 1, ∀ x ∈ I .
Atunci:
a) ecuaţia f ( x) = x are o soluţie unică x *
b) şirul ( xn ) n≥0 definit prin xn+1 = f ( xn ), n ≥ 0 şi x0 ∈ [a, b] este
convergent la x * .
Demonstraţie. Considerăm x, y ∈ I , x < y . Aplicând teorema lui
Lagrange pe intervalul [ x, y ] ⊆ [a, b] rezultă
| f ( x) − f ( y ) |=| f ' (c) | ⋅ | x − y |≤ K | x − y | ,
deci f este contracţie. Aplicând teorema 4.5.14, rezultă concluzia.
4.5.16. Concluzii. Rezultatele enunţate în acest paragraf se pot sintetiza
în următorul tabel.
Funcţia f Puncte fixe Convergenţa şirul ( xn ) n≥0 definit prin
xn+1 = f ( xn )
f continuă şi există ( xn ) n≥0 monoton şi convergent
crescătoare
la soluţia ecuaţiei f ( x) = x
pe [a, b]
f continuă şi există în ( x2 n ) n≥0 , ( x2 n+1 ) n≥0 monoton de
descrescătoare mod unic ( x * ) monotonii diferite (pentru condiţii de
pe [a, b] convergenţă vezi [3])
f contracţie există în ( xn ) n≥0 convergent la x *
pe [a, b] mod unic ( x * )
f derivabilă există în ( xn ) n≥0 convergent la x *
pe I şi mod unic ( x * )
| f ' ( x) |< 1
Bibliografie
[1] Gh. Sireţchi, Calcul diferenţial şi integral.

[2] D. Brânzei, R. Brânzei, S. Aniţa, A. Aniţa, Şiruri recurente în liceu, Ed.
GIL, 1996.
[3] D. Barbu, V. Radu, Convergenţa unor şiruri recurente definite de funcţii
monotone, RMT 1/1997, p. 3-10.
[4] D. M. Bătineţu, Probleme de matematică pentru treapta a II-a de liceu.
Şiruri, Ed. Albatros, 1979.
[5] C. Avădanei, N. Avădanei, C. Borş, C. Ciurea, De la matematica elementa-
ră spre matematica superioară, Ed. Academiei, Bucureşti, 1987, p. 76-82.
193
Probleme rezolvate
1) Să se studieze convergenţa şirurilor:

a) xn+1 = 4 2 xn2 + 8 , x0 ∈ (0,2)
b) xn+1 = 1 − xn2 , x0 ∈ [0,1] .
Soluţie. a) Fie f : [0,2] → [0,2] , f ( x) = 4 2 x 2 + 8 , avem f continuă,
strict crescătoare şi x1 = 4 2 x02 + 8 > x0 , deci conform Teoremei 4.5.5 şirul ( xn )
este strict crescător şi mărginit deci convergent către soluţia ecuaţiei f ( x) = x ,
adică lim xn = 2 .
n →∞
b) Fie f : [0,1] → [0,1] , f ( x) = 1 − x 2 , avem f continuă, strict

descrescătoare deci şirurile ( x2 n ) n∈N şi ( x2 n+1 ) n∈N sunt monotone de monotonii
diferite. Fie g ( x) = ( f o f )( x) = x , deci subşirurile ( x2 n ) şi ( x2 n +1 ) sunt
constante. În concluzie şirul ( xn ) este convergent dacă şi numai dacă x0 = x1 ,
2
adică pentru x0 = .
2
1 a 
2) Să se arate că şirul xn+1 =( p − 1) xn + p −1  , n ≥ 0 , x0 > 0 , a ≥ 0 ,
p xn 
p
p ∈ N , p ≥ 2 este convergent şi lim xn = a .
n →∞
(D. M. Bătineţu, I. M. Stancu-Minasian, GMA 12/1973)

Soluţie. Metoda I. Considerăm f : (0, ∞) → R ,
1 a 
f ( x) = ( p − 1) x + p −1  .
p x 
f continuă şi derivabilă pe (0, ∞) şi
p −1 a 
f ' ( x) = 1 − p  .
p  x 
Tabelul de variaţiei al funcţiei f este:
p
x 0 a ∞
f ' ( x) - - - - - - - - - - 0 + + + + + + + +
p
f (x) ∞ a ∞
194
p p
Deci f ( x) ≥ a , ∀ x ∈ (0, ∞) . Întrucât xn+1 = f ( xn ) ≥ a , ∀ n ≥ 0 ,
p
rezultă că xn ≥ a , ∀ n ≥ 1 .
p
Considerând g = f /[ a ,+∞) , avem xn+1 = g ( xn ), ∀ n ≥ 1 , g derivabilă şi
| g ' ( x) |< 1 , deci aplicând teorema 4.5.15 rezultă că şirul ( xn ) n≥0 este convergent
p p
către unica soluţie a ecuaţiei g ( x) = x , anume a . Deci lim xn = a .
n →∞
Metoda II. Din modul cum a fost definit şirul, rezultă că xn > 0 ,
∀ n ∈ N . Observăm că:
p −1) ori
64de4( 7 448 a
xn + xn + ... + xn + p −1
xn p
xn+1 = ≥ a
p
conform inegalităţii mediilor.
p
Deci xn ≥ a , ∀ n ≥ 1 .
xn+1 1  a 
Avem =  p − 1 + p  ≤ 1 , deci şirul este descrescător.
xn p xn 
Fiind monoton şi mărginit rezultă că este convergent. Trecând la limită
p
în relaţia de recurenţă obţinem lim xn = a .
n →∞
3) Se consideră un şir (u n ) definit prin relaţia de recurenţă

1
u n+1 = (64u n + 15)1 / 3 .
4
Să se stabilească modul de comportare al acestui şir pentru n → ∞ .
(Problemă analizată de juriu a 22-a OIM SUA, 1981)
1
Soluţie. Funcţia f : R → R , f ( x) = 3 64 x + 15 este strict crescătoare
4
şi u n+1 = f (u n ) . Conform teoremei 4.5.5 există trei proprietăţi:
i) dacă u 0 = u1 atunci şirul este constant şi lim u n = u0
n →∞
 1 1 ± 61 
u 0 = u1 ⇔ 64u 03 − 6u 0 − 15 = 0 ⇔ u0 ∈ − , .
 4 8 
ii) dacă u 0 < u1 atunci şirul (u n ) n≥0 este strict crescător.
 1 − 61 1   1 + 61 
Aceasta are loc pentru u 0 ∈  ,−  ∪  ,+∞  .
 8 4  8 
iii) dacă u 0 > u1 atunci şirul (u n ) n≥0 este strict descrescător.
195
 1 − 61   1 1 + 61 
Aceasta are loc pentru u 0 ∈  − ∞, ∪− ,
  4
.

 8   8 
Fiind monoton, şirul (u n ) n≥0 are întotdeauna limită finită sau infinită.
Dacă şirul (u n ) n≥0 este convergent atunci conform teoremei 4.5.6: lim u n = u şi
n →∞
1 − 61 1 1 + 61 
u∈ ,− ,  . Analizând combinaţiile obţinute anterior
 8 4 8 
concluzionăm:
1 − 61
dacă u 0 < atunci u n → −∞
8
 1 − 61 1  1
dacă u 0 ∈  ,−  atunci u n ↑ −
 8 4 4
 1 1 + 61  1
dacă u 0 ∈  − ,  atunci u n ↓ −
 4 8  4
 1 + 61 
dacă u 0 ∈  ,+∞  atunci u n → +∞ .
 8 
Alte recurenţe. Probleme rezolvate
În acest paragraf vom aborda câteva recurenţe neliniare. Unele dintre ele
se reduc (prin logaritmare sau substituţii convenabile) la recurenţe mai simple
sau chiar liniare, iar altele se vor rezolva utilizând teorema lui Weierstrass de
convergenţă a unui şir.
R4.5.18. Se consideră şirul (an ) n≥0 cu a n+1 = n n + a nn−1 , ∀ n ∈ N * , n ≥ 2
şi a 2 > 0 . Determinaţi an şi limita sa.
(V. Băndilă, Ol. locală Bucureşti)
Soluţie. Evident avem an > 0, ∀ n ≥ 2 , relaţie demonstrabilă prin
inducţie. Relaţia devine: ann+1 = n + ann−1 şi vom folosi substituţia
bn = ann −1 , ∀ n ≥ 2 .
196
Avem bn+1 = bn + n, ∀ n ≥ 2 . Dând valori lui n şi însumând obţinem:
(n − 1)n (n − 1)n
bn = b2 + − 1 , de unde a n = n−1 a 2 − 1 + , ∀ n ≥ 2 . Trecând la
2 2
limită obţinem lim an = 1 .
n →∞
R4.5.19. Se dă şirul ( xn ) n≥0 cu xn > 0, ∀ n ≥ 0 care satisface relaţia:

xn+1 = 3 xn + 6 xn−1 , ∀ n ∈ N * şi x0 = x1 = 1 . Arătaţi că şirul este convergent şi
calculaţi-i limita.
Soluţie. Notăm y n = 6 xn , y0 = y1 = 1 . Relaţia de recurenţă devine:
y n3+1 = y n3 + y n−1 , ∀ n ≥ 1 . Se arată prin inducţie că şirul ( y n ) este crescător şi
mărginit superior de 2. Deci ( y n ) n≥0 este convergent, fie l = lim y n . Obţinem
n →∞
3
5 +1  5 +1
l(l 2 − l − 1) = 0 , de unde l = şi lim xn =   .

2 n →∞
 2 
R4.5.20. Studiaţi convergenţa şirului ( xn ) n≥0 dat de:
xn+1 xn−1 = xn 2 , ∀ n ≥ 1 cu xn ≥ 0, ∀ n ≥ 0 .
Soluţie. Dacă x0 = 0 atunci xn = 0, ∀ n ∈ N şi şirul fiind constant este
convergent spre 0.
Dacă x0 > 0 şi x1 = 0 atunci x2 = 0 şi prin inducţie obţinem
xn = 0, ∀ n ∈ N , n ≥ 2 , deci şirul este convergent spre 0.
Dacă x0 > 0 şi x1 > 0 , atunci se demonstrează prin inducţie că
xn > 0, ∀ n ∈ N . Logaritmând relaţia de recurenţă şi notând y n = ln xn , n ∈ N
obţinem: y n+1 + y n−1 = 2 y n , deci o relaţie de recurenţă liniară şi omogenă de
ordinul 2. Ecuaţia caracteristică este:
π π
r 2 − 2r + 1 = 0, r1, 2 = cos ± i sin .
4 4
nπ nπ
Deci y n = c1 cos + c2 sin , ∀ n ∈ N . Şirul este aşadar periodic de
4 4
perioadă 8 (adică y n+8 = y n , ∀ n ∈ N ) şi el este convergent dacă şi numai dacă
c1 = c2 = 0 , adică y0 = y1 = 0 deci x0 = x1 = 1 , în acest caz limita şirului fiind 1.
197
xn2
R4.5.21. Se dă ( xn ) n≥1 , x1 > 0 şi x12 + x1 < 1 cu xn+1 = xn + . Arătaţi
n2
1 1
că şirurile ( y n ) n≥2 , cu y n = − şi ( xn ) n≥1 sunt convergente.
xn n − 1
xn2
Soluţie. Avem xn+1 − xn = 2 ≥ 0 , deci şirul ( xn ) n≥0 este crescător. Se
n
arată prin inducţie că xn < n − 1, ∀ n ≥ 2 . Avem că
1  n xn  1  xn 
y n+1 − y n =  −  >  1 −  > 0,
n 2  n − 1 xn+1  n  xn +1 
de unde ( y n ) n≥2 este de asemenea crescător.
Presupunem că există n0 ∈ N * astfel încât xn0 > 1 ⇒ xn > 1, ∀ n ≥ n0 ⇒
1 1 1 n−2
⇒ yn = − < 1− = < 1, ∀ n ≥ n0 , deci şirul ( y n ) n≥2 este
xn n − 1 n −1 n −1
convergent cu limita y şi 0 < y 2 ≤ y ≤ 1 .
1
Întrucât xn = şi ( y n ) este convergent, urmează că ( xn ) n∈N*
1
yn +
n −1
1
este convergent cu limita x = .
y
Dacă nu există n0 ∈ N astfel încât xn0 > 1 ⇒ xn ≤ 1, ∀ n ∈ N ⇒ ( xn ) este
*
 1 1
convergent la x şi 0 < x1 ≤ x ≤ 1 ⇒   este convergent la , deci ( y n ) n≥2
 xn  n≥ 2 x
1
este convergent la y = .
x
198
5. Câteva clase de şiruri
5. 1. Şiruri definite implicit
Se consideră un şir de funcţii reale ( f n ) n≥1 cu proprietatea că fiecare dintre

ecuaţiile f n ( x) = 0 admite câte o singură soluţie situată într-o mulţime M
fixată, soluţie pe care o notăm xn. Spunem că şirul ( xn ) n ≥1 este definit implicit.
În cazuri concrete se pune problema demonstrării existenţei şi unicităţii
soluţiei xn (mai rar a calculului ei) şi apoi a stabilirii unor proprietăţi ale şirului
( xn ) n ≥1 .
Există posibilitatea şi ca funcţiile fn să nu fie definite pe mulţimi de
numere reale (spre exemplu să fie definită pe submulţimi din 2 ), în general
neexistând metode care să conducă la o abordare unitară a acestor probleme.
Exemple:
1) Demonstraţi că pentru fiecare număr natural n, ecuaţia sin x = x + n

admite soluţie unică (pe care o notăm xn). Stabiliţi natura şirurilor ( xn ) n≥0 şi
 xn 
  .
 n  n≥1
→ , f n ( x) = sin x − x − n , este injectivă fiind
Soluţie: Funcţia f n :
strict descrescătoare şi este continuă. În plus lim f n ( x) = +∞ şi
x →−∞
lim f n ( x) = −∞ .
x →∞
Deducem că ecuaţia f n ( x) = 0 admite o unică soluţie reală, pe care o notăm xn.

x sin xn
Deoarece sin xn = xn + n , obţinem xn = sin xn − n şi n = −1 .
n n
x 
Şirul ( xn ) n ≥1 este divergent şi are limita −∞ , iar şirul  n  este
 n n≥1
convergent la −1.
2) Considerăm şirurile ( xn ) n ≥1 şi ( yn ) n≥1 cu termenii numere raţionale
astfel încât xn + yn 2 = (1 + 2 ) n , (∀) n ∈ *
. Calculaţi lim xn , lim yn şi
n →∞ n →∞
x
lim n .
n →∞ y
n
199
Soluţie: Ştim că pentru fiecare n ∈ * , există şi sunt unice numerele
raţionale xn şi yn astfel ca xn + yn 2 = (1 + 2 ) n , ceea ce înseamnă că şirurile
sunt bine definite (altfel spus funcţiile fn : 2
→ ,
( )
n
f n ( x, y ) = x + y 2 − 1 − 2 sunt injective şi admit rădăcină).
Ştim de asemenea că x n − y n 2 = 1 − 2 ( ) n
. Rezultă imediat
(1 + 2 ) n + (1 − 2 ) n (1 + 2 ) n − (1 − 2 ) n
xn = , yn = .
2 2 2
Observăm că în acest caz am reuşit să stabilim rădăcina funcţiei fn.
n
 1− 2 
1+  
 1+ 2 
lim xn = lim (1 + 2 ) ⋅
n
= +∞ .
n →∞ n →∞ 2
x
Analog lim yn = +∞ şi apoi lim n = 2 .
n →∞ n →∞ y
n
3) Să se arate că ecuaţia x n − x n −1 − K − x − 1 = 0 are o singură rădăcină

reală pozitivă xn pentru orice n ∈ * şi să se determine lim xn .
n →∞
Soluţie. Pentru n = 1 , x1 = 1 , iar pentru n ≥ 2 ecuaţia are rădăcină pe 1

n −1 x n − 1 x n +1 − 2 x n + 1
şi atunci x − x − K − x − 1 = x −
n
=
n
.
x −1 x −1
Considerăm funcţia f n ( x) = x n +1 − 2 x n + 1 şi avem :
f n′( x) = (n + 1) x n − 2n ⋅ x n −1 = x n −1 ((n + 1) x − 2n) .
Tabelul de variaţie al funcţiei f n pe intervalul [0, ∞) este:
x 2n
0 1 2 ∞
n +1
f n′ 0 − − − − − − 0 + + + + + + + +
fn 1 0 zn 1
2n
f n′( x) = 0 pentru x = yn = .
n +1
200
 2n 
Avem: f   = zn < 0 şi f (2) = 1 > 0 deci unica rădăcină a ecuaţiei
 n +1
 2n 
f n ( x) = 0 , diferită de 1, pozitivă este xn ∈  ,2  şi atunci lim xn = 2 .
 n +1  x →∞
4. Să se arate că ecuaţia x − x − x − 1 = 0 are o singură rădăcină reală

3 2
notată cu x1 şi să se determine lim( x2n + x3n ) unde x2 , x3 sunt celelalte două

n →∞
rădăcini ale ecuaţiei.

Soluţie. Considerăm funcţia f: → , f ( x) = x3 − x 2 − x − 1 ,
 1
f ′( x) = 3x 2 − 2 x − 1 = 3( x − 1)  x +  . Tabelul de variaţie
 3
1
x −∞ − 0 1 +∞
3
f′ + + + 0− − − − 0 + + + +
 1
f −∞ f −  f (1)
 3
 1
Avem: f  −  < 0 , f (1) < 0 şi f (∞) > 0 deci există o unică rădăcină reală
 3
x1 ∈ (1, ∞) .
Celelalte două rădăcini x2 , x3 sunt complex-conjugate
x2,3 = a ± ib = ρ (cos t ± i sin t ) .
Din relaţiile lui Viette, x1 ⋅ x2 ⋅ x3 = 1 şi din x1 > 1 rezultă x2 ⋅ x3 < 1 sau
ρ 2 < 1 , deci ρ < 1 .
Avem: x2n + x3n = 2cos nt ⋅ ρ n ,0 ≤ x2n + x3n < 2 ρ n → 0 , deci
lim( x2n + x3n ) = 0 .
n →∞
5. Să se arate că pentru n ∈ *
ecuaţia 2 x + x = n are o unică soluţie
notată xn şi să se determine
 x 
lim n ⋅  n − 1 .
n →∞
 log 2 n 
Soluţie. Funcţia f : → , f ( x) = 2 x + x este strict crescătoare,
bijectivă cu inversa crescătoare şi atunci xn = f −1 (n) , lim xn = ∞ .
n →∞
201
Avem:
 x  x − log 2 (2 xn + xn )
lim n  n − 1 = lim(2 xn + xn ) n =
n →∞
 log 2 n  n →∞ log 2 (2 xn
+ xn )
x − log 2 (2 + x)
x
2 + x 2 x ( x − log 2 (2 x + x))
x
= lim(2 + x)
x
= lim x ⋅ =
x →∞ log 2 (2 x + x) x →∞ 2 log 2 (2 x + x)
x⋅
x
2 ( x − log 2 (2 + x))
x x
2 (log 2 2 − log 2 (2 + x))
x x x
= lim = lim =
x →∞ x x →∞ x
2x + x  x 
−2 log 2
x log 2 1 + x 
= lim 2 x
= lim −  2 =
x →∞ x x →∞ x
2x
log 2 (1 + t ) 1 1
= lim − =− = log 2   .
t →∞ t ln 2 e
6. a) Să se arate că pentru orice n ∈ *
ecuaţia
n + (n + 1) = (n + 2) x
x x
are o singură soluţie xn .

x
b) Să se arate că şirul ( yn ) n , yn = n este convergent şi să se determine
n
limita sa.
x x
 n   n +1 
Soluţie. a) Considerăm funcţia f n : → , f n ( x) =   + 
n+2 n+2
care este descrescătoare, f n (−∞) = ∞ , f n (0) = 2 > 1 , f n (∞) = 0 < 1 deci există
un singur xn ∈ (0, ∞) cu f n ( xn ) = 1 sau
n xn + (n + 1) xn = (n + 2) xn .
yn yn
  n n    n + 1 n 
b) Avem: xn = n ⋅ yn şi relaţia     +     = 1 .
 n + 2    n + 2  
x x n
 x   x +1   n 
Considerând funcţiile   şi   se arată că şirurile an =   şi
 x+2  x+2 n+2
n
 n +1 
bn =   sunt descrescătoare. Avem: an < an +1 , bn < bn +1 ,
n+2
anyn < any+n 1 , bnyn < bny+n1 deci 1 = anyn + bnyn < any+n 1 + bny+n1 , atunci
202
1 = anyn+1 + bny+n1+1 < any+n 1 + bny+n1 . Deoarece an +1 < 1 şi bn +1 < 1 rezultă yn +1 > yn , deci
şirul ( yn ) n este crescător.
Arătăm că şirul ( yn ) n este mărginit: dacă prin absurd ar exista un subşir
( ynk ) k cu lim ynk = +∞ am avea
k →∞
ynk ynk
  n  nk  −2 lim ynk   n + 1  nk  − lim ynk
lim   k   =e k →∞
= 0 , lim   k   =e k →∞
=0,
k →∞  n + 2
 k   k →∞  n + 2
  k  
ynk ynk
în contradicţie cu lim(ank ) + (bnk ) = lim1 = 1 .
k →∞ k →∞
Deci şirul ( yn ) n este convergent şi trecând la limită în relaţia anyn + bnyn = 1

1+ 5 1+ 5
rezultă e −2l + e − l = 1 , din care rezultă el = , deci lim yn = ln .
2 n →∞ 2
5. 2. Şiruri cu mulţimea termenilor finită
Fie M o mulţime finită. Considerăm cunoscute următoarele rezultate

elementare:
5. 2. 1. Propoziţie. Dacă ( xn ) n ≥1 este un şir de elemente din M, atunci
( xn ) n ≥1 admite cel puţin un subşir constant.
5. 2. 2. Propoziţie. Dacă ( xn ) n ≥1 este un şir convergent de elemente
din M, atunci ( xn ) n ≥1 este constant începând cu un anumit rang.
5. 2. 3. Definiţie. Un şir ( xn ) n ≥1 se numeşte periodic dacă există
p∈ *
astfel încât xn + p = xn , (∀) n ∈ *
. Numărul p se numeşte perioadă a
şirului.
5. 2. 4. Propoziţie. Un şir periodic este convergent dacă şi numai dacă
este constant.
Ne propunem să analizăm două dintre cele mai dificile probleme date în
ultimii ani la Olimpiada Naţională şi să sugerăm o metodă de rezolvare ale unor
probleme asemănătoare.
La primul baraj de selecţie a lotului olimpic din 1996 s-a dat următoarea
problemă:
P.5.2.5. Fie x, y numere reale. Să se arate că dacă mulţimea
Ax , y = {cos nπ x + cos nπ y n ∈ } este finită, atunci x ∈ şi y ∈ .
Soluţie. Fie xn = cos nπ x şi yn = cos nπ y , an = xn + yn . Avem:
( xn + yn ) 2 + ( xn − yn ) 2 = 2( xn2 + yn2 ) = 2 + ( x2 n + y2 n ) ⇔ ( xn − yn ) 2 = 2 + a2 n − an2 .
203
Deoarece mulţimea {a n n∈ } este finită, rezultă că mulţimea
{bn } este finită. Avem: x = 12 (a

= xn − yn n ∈ n n
1
+ bn ) , yn = (an − bn ) deci
2
mulţimile { x n ∈ } şi { y n ∈ } sunt finite.
n n
Există p≠q astfel ca x p = xq şi există r ≠ s astfel ca yr = y s ⇔

⇔ cos pπ x = cos qπ x şi cos rπ y = cos sπ y ⇒ pπ x ± qπ x ∈ 2π ⋅ şi
rπ y ± sπ y ∈ 2π ⋅ ⇒ x ∈ şi y ∈ .
Observaţie. Reciproca afirmaţiei din problemă este evident adevărată.
O formulare care generalizează Problema 5.2.5. este imediată:
P.5.2.6. Fie k ∈ * un număr natural şi x1 , x2 ,K , xk numere reale. Să se
arate că mulţimea Ax , y = {cos nπ x1 + cos nπ x2 + K + cos nπ xk n ∈ } este finită
dacă şi numai dacă numerele x1 , x2 ,K , xk sunt raţionale.
Soluţie. Se observă că soluţia Problemei 5.2.5., deşi foarte elegantă, nu
oferă idei pentru rezolvarea problemei 5.2.6.
Fie an = cos nπ x1 + cos nπ x2 + K + cos nπ xk .
Dacă mulţimea A = {an n ∈ } este finită, atunci şi mulţimea
B = {(an , a2 n , a3n ,K , akn ) n ∈ } este finită, deci există m ≠ n astfel ca
(an , a2 n , a3n ,K , akn ) = (am , a2 m , a3m ,K , akm ) .
Dacă notăm y1 = nx1π ,K , yk = nxkπ ; z1 = mx1π ,K , zk = mxkπ obţinem
relaţiile
cos y1 + K + cos yk = cos z1 + K + cos zk
cos 2 y + K + cos 2 y = cos 2 z + K + cos 2 z
 1 k 1 k
S:
KKKKKKKKKKKKKKKKKK
cos ky1 + K + cos kyk = cos kz1 + K + cos kzk
Se ştie că funcţia cos px se exprimă ca un polinom de grad p în raport
cu cos x (Se obţine din relaţia (cos x + i sin x) p = cos px + i sin px ). Sistemul S
este echivalent cu sistemul S’
b1 + K + bk = c1 + K ck
 2
b1 + K + bk = c1 + K + ck
2 2 2
S′ : 
KKKKKKKKKK
b k + K + b k = c k + K + c k
1 k 1 k
204
unde bi = cos yi , ci = cos zi , i = 1, k .
Relaţiile sistemului S’ spun că polinomul (unitar) cu rădăcinile b1 ,K , bk
coincide cu polinomul (unitar) cu rădăcinile c1 ,K , ck , deci (c1 ,K , ck ) este o
permutare a lui ( b1 ,K , bk ). Există o permutare σ ∈ Sk astfel ca:
c1 = bσ (1) ,K , ck = bσ ( k ) ⇔
cos mπ x1 = cos nπ xσ (1) ,K , cos mπ xk = cos nπ xσ ( k ) ⇔
⇔ mπ x1 ± nπ xσ (1) ∈ 2π ⋅ ,K , mπ xk ± nπ xσ ( k ) ∈ 2π ⋅ .
S-a obţinut un sistem de ecuaţii liniare cu necunoscutele x1 , x2 ,K , xk şi
cu coeficienţi raţionali (întregi), care are soluţie unică (deoarece m ≠ n )
formată din numere raţionale.
P.5.2.7. Fie k ∈ * , z1 , z2 ,K , zk ∈ * distincte şi u1 , u2 ,K , uk ∈ * ,
astfel ca mulţimea {an = u1 ⋅ z1n + u2 ⋅ z2n + K + uk ⋅ zkn n ∈ } să fie finită. Să se
arate că există p ∈ *
astfel ca an = an + p , oricare ar fi n ∈ .
Soluţii. Soluţia 1. Dacă mulţimea {an n∈ } este finită, atunci şi
mulţimea {(an , an +1 ,K , an + k ) n ∈ } este finită, deci există m ≠ n astfel ca:
(an , an +1 ,K , an + k −1 ) = (am , am +1 ,K , am + k −1 ) .
Notând m − n = p obţinem relaţiile
u1 ⋅ z1n ( z1p − 1) + u2 ⋅ z2n ( z2p − 1) + K + uk ⋅ zkn ( zkp − 1) = 0
 n +1 n +1 n +1
u1 ⋅ z1 ( z1 − 1) + u2 ⋅ z2 ( z2 − 1) + K + uk ⋅ zk ( zk − 1) = 0
p p p

KKKKKKKKKKKKKKKKKKKKKK
u ⋅ z n + k −1 ( z p − 1) + u ⋅ z n + k −1 ( z p − 1) + K + u ⋅ z n + k −1 ( z p − 1) = 0
 1 1 1 2 2 2 k k k
Privind relaţiile ca sistem de ecuaţii liniare cu necunoscutele

x1 = z1 − 1, x2 = z2p − 1,K , xk = zkp − 1 , determinantul sistemului este:
p
u1 ⋅ z1n u2 ⋅ z2n K uk ⋅ zkn

u1 ⋅ z1n +1 u2 ⋅ z2n +1 K uk ⋅ zkn +1 k
= ∏(ui ⋅ zin ) ⋅ ∏ ( zi − z j ) ≠ 0 ,
K K K K i =1 1≤ j < i ≤ k
u1 ⋅ z1n + k −1 u2 ⋅ z2n + k −1 K uk ⋅ zkn + k −1

deci sistemul admite doar soluţia banală şi atunci z1p = z2p = K = zkp = 1 , deci
zin = zin + p , n ∈ şi an = an + p , n ∈ .
Problema are o soluţie mai elegantă, care foloseşte doar cunoştinţe de
clasa a X-a.
205
Soluţia a doua. Se bazează pe următoarea observaţie:
Dacă mulţimea A = {an n ∈ } este finită, atunci pentru orice număr
b∈ , mulţimea B = {an +1 − b ⋅ an n ∈ } este finită.
Luând b = zk avem:
an +1 − zk an = u1 z1n +1 + K + uk −1 zkn−+11 + uk zkn +1 − u1 ⋅ zk z1n − K − uk −1 ⋅ zk zkn−1 − uk ⋅ zkn +1 =
= u1 ( z1 − zk ) ⋅ z1n + K + uk −1 ( zk −1 − zk ) ⋅ zkn−1 = v1 ⋅ z1n + K + vk −1 ⋅ zkn−1 .

Ne-am redus de la o mulţime Ak la o mulţime Bk +1 , verificând aceleaşi ipoteze,
deci prin inducţie după k, demonstraţia este imediată.
O generalizare a acestei probleme, pentru ideea din prima soluţie nu
conduce la rezolvare, este
P.5.2.8. Fie P, Q, R ∈ [ X ] polinoame nenule şi a, b, c ∈ * numere
complexe, nenule şi distincte. Să se arate că dacă mulţimea:
Z = { z n = P ( n) ⋅ a n + Q ( n) ⋅ b n + R ( n) ⋅ c n n ∈ }
este finită, atunci există p ∈ *
astfel ca zn + p = zn , n ∈ .
Soluţie. Z finită ⇒ Z1 = { zn +1 − a ⋅ zn n ∈ } finită.
zn +1 − a ⋅ zn = [a ( P(n + 1) − P(n))] ⋅ a n + [b ⋅ Q(n + 1) − a ⋅ Q(n)] ⋅ b n +
+[c ⋅ R(n + 1) − a ⋅ R(n)] ⋅ c n = P1 (n) ⋅ a n + Q1 (n) ⋅ b n + R1 (n) ⋅ c n ,
unde P, Q, R ∈ [ X ] şi grad P1 < grad P , grad Q1 = grad Q , grad R1 = grad R
(avem aceeaşi ipoteză dar gradul lui P a scăzut).
Dacă P1 ≠ 0 , considerăm mulţimea Z 2 = {un +1 − aun n ∈ } , unde
un = P1 (n) ⋅ a n + Q1 (n) ⋅ b n + R1 (n) ⋅ c n , care este finită, şi rezultă
Z 2 = {vn = P2 (n) ⋅ a n + Q2 (n) ⋅ b n + R2 (n) ⋅ c n n ∈ }
şi grad P2 < grad P1 , grad Q2 = grad Q = gradQ1 , grad R2 = grad R1 = grad R .
După cel mult k paşi de acest fel (k = grad P + 1) obţinem Pk = 0 şi
mulţimea Z ′ = { zn′ = Q′(n) ⋅ b n + R′(n) ⋅ c n n ∈ } finită.
Considerăm mulţimea
Z1′ = { zn′ +1 − b ⋅ zn′ n ∈ } = {Q′(n) ⋅ b n
+ R′(n) ⋅ c n n ∈ },
finită cu grad Q1′ = grad Qn′ şi grad R1′ = grad R′ .
La fel ca mai sus, scăpăm de b şi obţinem mulţimea finită
Z ′′ = { zn′′ = R′′(n) ⋅ c n n ∈ } ,
206
unde grad R′′ = grad R .
În mod analog, scădem gradul lui R′′ până la un polinom constant, deci
ajungem la mulţimea finită {α ⋅ c n n ∈ } .
Există p1 ∈ * astfel ca c p1 = 1 . Analog obţinem b p2 = 1, c p3 = 1 , deci
a p = b p = c p = 1 , unde p = p1 ⋅ p2 ⋅ p3 .
Mulţimea U = { zk + p k ∈ } este finită ⇔ { P(k ⋅ p ) + Q(k ⋅ p ) + R (k ⋅ p ) k ∈ }
este finită.
Rezultă că polinomul f ( x) = P( x) + Q( x) + R( x) = a0 este constant.
Mulţimea V = { zk ⋅ p +1 k ∈ } este finită, deci polinomul
g ( x) = a ⋅ P ( x) +
+b ⋅ Q( x) + c ⋅ R( x) = a1 este constant şi din mulţimea finită W = { zk ⋅ p + 2 k ∈ }
obţinem polinomul constant h( x) = a ⋅ P ( x) + b ⋅ Q( x) + c ⋅ R( x) = a2 .
2 2 2
Din relaţiile f = a0 , g = a1 , h = a2 rezultă că polinoamele P, Q, R sunt

constante. Se obţine an + p = an , n ∈ .
O generalizare a problemei P.5.2.8, a cărei soluţie este asemănătoare
este:
P.5.2.9. Fie k ∈ * , z1 , z2 ,K , zk ∈ * distincte şi f1 , f 2 ,K , f k ∈ [ X ]
polinoame nenule. Să se arate că dacă mulţimea
{ f1 (n) ⋅ z1n + f2 (n) ⋅ z2n + K + f k (n) ⋅ zkn n ∈ }
este finită, atunci polinoamele sunt constante şi există p ∈ * astfel ca
z1p = z2p = K = zkp = 1 .
Soluţie. Se face inducţie după k, urmărind soluţia problemei P.5.2.8.
5.3. Evaluarea unor serii prin şiruri
Unele probleme cu caracter teoretic conţin idei ce permit deducerea

multor tipuri de probleme: În general, o astfel de problemă este exploatată
superficial, surprinzându-se răzleţ câte un singur aspect. Ne propunem să dăm
un model de analiză a implicaţiilor pe care le poate avea un rezultat cu aspect
teoretic.
Vom porni de la o problemă conţinută în culegerile de analiză matematică
1 1
şi anume convergenţa şirului cn = 1 + + K + − ln n , n ≥ 1 la constanta c a lui
2 n
207
Euler. Ea se încadrează într-un context general în care se foloseşte aceeaşi
tehnică de demonstraţie.
Să considerăm o funcţie derivabilă f : (a, ∞) → , unde a < 1 şi să
definim şirul (an ) n ≥1 cu termenul general an = f ′(1) + f ′(2) + K + f ′(n) − f (n) .
Ne punem problema convergenţei acestui şir.
5.3.1. Propoziţie. Dacă funcţia f : (a, ∞) → , unde a < 1 este
derivabilă, cu derivata monotonă şi mărginită pe intervalul [1, ∞) atunci şirul
(an ) n ≥1 cu termenul general an = f ′(1) + f ′(2) + K + f ′(n) − f (n) este
convergent.
Demonstraţie. Avem:
an +1 − an = f ′(n + 1) − ( f (n + 1) − f (n)) = f ′(n + 1) − f ′(cn ) ,
unde cn ∈ (n, n + 1) din teorema lui Lagrange aplicată funcţiei f pe intervalul
[n, n + 1] .
Dacă f ′ este crescătoare, atunci f ′(n + 1) ≥ f ′(cn ) deci şirul (an ) n ≥1
este crescător, iar dacă f ′ este descrescătoare, atunci f ′(n + 1) ≤ f ′(cn ) de unde
rezultă că şirul (an ) n ≥1 este descrescător.
În primul caz avem:
f ′(n) ≤ f ′(n + 1) − f ( n) ≤ f ′(n + 1)
f ′(n − 1) ≤ f (n) − f (n − 1) ≤ f ′(n)
KKKKKKKKKKKKKK
f ′(1) ≤ f (2) − f (1) ≤ f ′(2)
Adunând aceste inegalităţi obţinem:
f ′(1) − f (1) < an < f (n + 1) − f (n) = f ′(cn ) − f (1) ≤ M ′ − f (1)
unde M ′ este un majorant pentru mulţimea { f ′( x) x ∈ [1, ∞)} .
În concluzie şirul (an ) n ≥1 este monoton şi mărginit, deci convergent.
Celălalt caz se demonstrează la fel.
5. 3. 2. Observaţie. Dacă există limita lim f ′( x) = 1′ şi notăm cu
x →∞
1 = lim an , atunci 1 ∈ [ f ′(1) − f (1),1′ − f (1)] .

n →∞
5. 3. 3. Observaţie. Dacă funcţia f verifică ipotezele propoziţiei 5.3.1.

f ′(1) + f ′(2) + K + f ′(n)
şi dacă lim f (n) = ∞ , atunci lim =1.
n →∞ n →∞ f (n)
5. 3. 4. Observaţie. Dacă pentru şirul din propoziţia 5.3.1. notăm
lim an = a , atunci pentru un şir ( xn ) n ≥1 cu lim xn = +∞ se poate pune problema
n →∞ n →∞
208
determinării limitei lim xn ⋅ ( f ′(1) + f ′(2) + K + f ′(n) − f (n) − a ) (dacă există),
n →∞
care este o limită de tipul ∞⋅0 şi care în general se abordează cu criteriul lui
0
Stolz în cazul .
0
q (n)
5. 3. 5. Observaţie. Folosind secvenţe de forma ∑
k = p(n)
f ′(k ) se obţin
şiruri interesante a căror limită se determină folosindu-ne tot de propoziţia

5.3.1.
n
Notând S n = ∑ f ′(k ) , avem:
k =1
q (n)
∑
k = p(n)
f ′(k ) = S q ( n ) − S p ( n ) + f ′( p (n)) =
= ( S q ( n ) − f (q(n))) − ( S p ( n ) − f ( p(n)) − f ( p(n)) + f (q (n)) + f ′( p (n))

şi de aici
q(n)
lim
n →∞
∑
k = p(n)
f ′(k ) = lim( f (q (n)) − f ( p (n)) + f ′( p (n))) ,
n →∞
dacă p, q : *
→ *
sunt funcţii strict crescătoare, cu p(n) < q(n) , (∀) n ∈ *
.
Bibliografie:
1. Ion Colojară, Analiză matematică, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1983
2. Octavian Stănăşilă, Analiză matematică, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1981
3. * * *, Teste grilă de matematică, - Admiterea 2003, U.T. Pres, Cluj-
Napoca, 2002
4. * * *, Colecţia Gazetea Matematică
5. * * * , Colecţia “Argument” – Revista catedrei de matematică a
Colegiului Naţional “Gheorghe Şincai” Baia Mare
209
Probleme rezolvate
R5.4.1. Fie (an ) n ≥1 un şir de numere reale, convergent şi cu limita

nenulă.
a) Să se arate că există N ∈ astfel încât pentru orice n > N să existe
un unic xn ∈ cu proprietatea
an +3 ⋅ 3xn + an + 4 ⋅ 4 xn = an +5 ⋅ 5xn
(1)
b) Să se arate că şirul ( xn ) n > N este convergent şi să se calculeze limita
sa.
Soluţie. Fie 1 = lim an , 1∈ *

. Deoarece în relaţia (1) putem schimba
n →∞
an cu − an , putem considera l > 0.

3 5 
a) Există N ∈ astfel încât an ∈  1, 1 , (∀) n > N . Relaţia (1) se
4 4 
poate scrie
x xn
an +3  3  n an + 4 4
⋅  + ⋅  = 1
an +5  5  an + 5 5
(2)
x x
a  3 a 4
Funcţia f n : → , f n ( x) = n +3 ⋅   + n + 4 ⋅   este strict descrescătoare
an +5  5  an +5  5 
fiind sumă de funcţii strict descrescătoare. Evident fn este continuă.
3
2⋅ 1
an +3 + an + 4 6
f n (0) = ≥ 4 = >1
an +5 5 5
1
4
lim f n ( x) = 0 < 1 .
n →∞
Există aşadar un unic xn ∈ (mai mult xn > 0 ) pentru care f n ( xn ) = 1 .

a a
b) Notând bn = n +3 şi cn = n + 4 , şirurile (bn ) n≥1 şi (cn ) n≥1 sunt
an +5 an +5
x x
3 4
n n
convergente la 1. Obţinem bn ⋅   + cn ⋅   = 1 şi de aici

5 5
210
x x x x
3 4 3  4
n n n n
(bn − 1) ⋅   + (cn − 1) ⋅   +   +   = 1 .
5 5 5 5
x x
 3 4
n n
Cum lim(bn − 1) ⋅   = lim(cn − 1)〉   = 0 , rezultă

n →∞
5 n →∞
5
  3  xn  4  xn 
lim    +    = 1
n→∞  5
   5  
(3)
Vom demonstra că şirul ( xn ) n ≥1 este convergent.
Deoarece relaţia (3) este adevărată şi pentru orice subşir al şirului ( xn ) n ≥1 ,
rezultă că ( xn ) n ≥1 nu poate să aibă subşiruri nemărginite şi deci ( xn ) n ≥1 este
x x
3  4
mărginit. În plus, deoarece funcţia f : → , f ( x) =   +   este
5 5
injectivă, şirul ( xn ) n ≥1 nu poate să admită două subşiruri convergente la numere
reale distincte. Rezultă că ( xn ) n ≥1 este convergent. Din relaţia (3) deducem că
( xn ) n ≥1 este convergent la 2.
R5.4.2. a) Demonstraţi că pentru fiecare n ∈ , n ≥ 2 , ecuaţia
1n⋅ x + 2n⋅ x + K + n n⋅ x e
n⋅ x
=
n e −1
(*)
are o unică rădăcină reală (notată xn).
b) Demonstraţi că şirul ( xn ) n≥ 2 este convergent şi calculaţi
lim n ⋅ ( xn − 1) .
n →∞
1nx + 2nx + K + (n − 1) nx 1
Soluţie. a) (*) ⇔ = ⇔
n nx
e −1
x x x
 1  n    2  n   n − 1  n  1
⇔    +     + K +    = .
 n    n    n   e −1
x x x
 1  n   2  n   n − 1  n 
Considerăm f n : → , f n ( x) =    +    + K +    , fn este o
 n    n    n  
funcţie continuă strict descrescătoare (sumă de exponenţiale de bază subunitară)
1 1
f n (0) = n − 1 ≥ 1 > , lim f n ( x) = 0 < .
e − 1 x →∞ e −1
Rezultă că ecuaţia (*) are o unică soluţie reală strict pozitivă.
211
Este cunoscută inegalitatea ln(1 − x) < − x , (∀) x ∈ (0,1) .
n
 k k  k 1
Rezultă ln  1 −  < − , k ∈ *
, k < n şi de aici 1 −  < k , k ∈ *
, k <n.
 n n  n e
n n n n n n
1 2  n −1   n −1   n − 2   1
f n (1) =   +   + K +   = 1 −  + 1 −  + K + 1 −  <
n n  n   n   n   n
1
1 − n −1
1 1 1 1 1 1 1
< n −1 + n − 2 + K + 1 = ⋅ e < ⋅ = .
e e e e 1− 1 e 1− 1 e −1
e e
Rezultă că ecuaţia (*) are o unică soluţie reală xn ∈ (0,1) , şirul ( xn ) n≥ 2 fiind
aşadar mărginit.
( x + 1) n +1
b) Fie ϕ :[1, n] → , ϕ ( x) = . ϕ este derivabilă şi
xn
x n −1 ⋅ ( x + 1) n ⋅ ( x − n)
ϕ ( x) =
′ ≤ 0.
x2n
Rezultă că ϕ este strict descrescătoare şi deci pentru orice k ∈ * , k < n , are
(k + 1) n +1 (n + 1) n +1
loc > .
kn nn
Deducem inegalitatea
n +1 n
 k +1 k
  >   , (∀) k ∈ *
, k < n.
 n +1  n
x x x x
 1  n +1   2  n +1   3  n +1   n  n +1 
f n +1 ( x) =  +
   +
     + K +    .
 n + 1    n + 1    n + 1    n + 1  
Pentru x > 0 , aplicând inegalitatea (1) termenilor funcţiei fn+1, începând
cu al doilea termen, obţinem:
x x x x
 1 n +1   1 n   2  n   n − 1  n 
f n +1 ( x) =  + +
         + K +    > f n ( x)
 n + 1    n    n    n  
(2)
1
Deoarece f n +1 ( xn +1 ) = f n ( xn ) = , din (2) deducem că pentru fiecare n ≥ 2
e −1
are loc f n ( xn ) > f n ( xn +1 ) şi cum fn este strict descrescătoare, rezultă xn < xn +1 .
Şirul ( xn ) n ≥1 fiind strict crescător şi mărginit, este convergent la un număr real l
∈ (0, 1].
212
R5.4.3. Să se determine limita şirului (an ) n ,
 1 1 
an = n 1 + + K + − ln n − a  ,
 2 n 
1 1
unde a = lim1 + + K + − ln n .
n →∞ 2 n
1 1 1
Soluţie. Notăm cu xn = 1 + + K + − ln n − a şi cu yn = . Conform
2 n n
criteriului lui Stolz avem
1
− ln(n + 1) + ln n
xn xn +1 − xn n + 1
lim = lim = lim =
n →∞ y n →∞ y
n +1 − yn
n →∞ 1 1
n −
n +1 n
1 1 1 1
− ln( x + 1) + ln x − − +
( x + 1) 2
x +1 x 1
= lim x + 1 = lim = .
x →∞ 1 1 x →∞ 1 1 2
− − +
x +1 x ( x + 1) 2 x 2
R5.4.4. Să se determine
q ⋅n
1
lim ∑ ,
k = p ⋅n k
n →∞
unde p, q sunt numere naturale 1 ≤ p < q .

Soluţie. Fie (an ) n un şir de numere reale, S n = a1 + a2 + K + an şi (bn ) n
un şir cu proprietatea că şirul ( Sn − bn ) n este convergent. Dacă ( pn ) n şi (qn ) n
sunt două şiruri de numere naturale pn ≤ qn , n ∈ atunci:
qn
∑a
k = pn
k = Sqn − S pn + a pn = ( Sqn − bqn ) − ( S pn − bpn ) + (bqn − bpn ) + a pn .
qn
Deci lim ∑ ak = lim(bqn − bpn + a pn ) .
n →∞ n →∞
k = pn
1
Pentru ak = , pn = p ⋅ n , qn = q ⋅ n , bn = ln n obţinem
k
q ⋅n
1  1  q
lim ∑ = lim  ln q ⋅ n − ln p ⋅ n +  = ln .
n →∞
k = p ⋅n k
n →∞
 p⋅n  p
q ⋅n
π q
R5.4.5. Să se arate că lim
n →∞
∑ sin k = π ln p .
k = p ⋅n
213
π
sin
q ⋅n
π q ⋅n
1 k . Avem:
Soluţie. Fie xn = ∑ sin k = ∑
k = p ⋅n k = p ⋅n k
⋅
1
k
π π
sin q ⋅n sin q ⋅n
k 1 k 1
min
1 k = p ⋅n
p ⋅ n ≤ k ≤ q ⋅n
∑ k ≤x
p ⋅n ≤ k ≤ q ⋅n 1 n ≤ max ∑k.
k = p⋅n
k k
Trecând la limită cu n → ∞ rezultă
q
lim xn = π ⋅ ln .
n →∞ p
214
6. Proprietatea lui Darboux
6.1. Funcţii cu proprietatea lui Darboux. Generalităţi
6.1.1. Definiţie
Fie I ⊆ R un interval şi f : I → R o funcţie. Spunem că f are Proprietatea lui
Darboux (prescurtat P.D.) dacă
∀ a, b ∈ I , a < b şi oricare ar fi γ cuprins între f (a) şi f (b) există c ∈ (a, b)
astfel încât f (c) = γ .
6.1.2. Observaţii
a) Funcţia f : I → R are P.D. ⇔ ∀ a, b ∈ I , a < b şi ∀ λ ∈(0,1) ∃ c ∈ (a, b)
astfel încât f (c) = (1 − λ ) f (a ) + λf (b)
b) Funcţia f : I → R are P.D. ⇔ ∀ a, b ∈ I , a < b şi ∀ γ cuprins între f (a) şi
f (b) , paralela la axa Ox care trece prin punctul (0, γ ) intersectează graficul lui
f în cel puţin un punct ( x, f ( x)) cu x ∈ (a, b)
c) Punctul c din definiţie nu este întotdeauna unic determinat. Pot exista o
infinitate de puncte c ∈ (a, b) astfel încât f (c) = γ
d) Fie f : I → R o funcţie cu proprietatea:
∀ a, b ∈ I , a < b şi oricare ar fi γ cuprins între f (a) şi f (b) există c ∈ I astfel
încât f (c ) = γ .
De aici nu rezultă numaidecât că f are P.D., ci doar faptul că f (I ) este un
interval.
De multe ori definiţia P.D. este destul de greu de utilizat. De aceea vom enunţa
următoarea propoziţie:
6.1.3. Propoziţie
Fie I ⊆ R un interval şi f : I → R o funcţie. Funcţia f are P.D. dacă şi numai
dacă ∀ J ⊆ I un interval ⇒ f (J ) este interval
Demonstraţie
(⇒)
Fie J ⊆ I un interval. Fixăm y1 , y 2 ∈ f ( J ) , y1 < y 2 şi y1 < λ < y 2 . Evident
există x1 , x2 ∈ J astfel încât f ( x1 ) = y1 şi f ( x2 ) = y 2 . Conform definiţiei P.D.
există x0 între x1 şi x2 astfel încât f ( x0 ) = λ ∈ f ( J ) . Deci ∀ y1 , y 2 ∈ f ( J )
rezultă că [ y1 , y2 ] ⊆ f ( J ) . De aici rezultă că f (J ) este un interval.
(⇐)
215
Fie a, b ∈ I , a < b şi γ cuprins între f (a ) şi f (b) . Întrucât f ([a, b]) este un
interval şi f (a), f (b) ∈ f ([a, b]) , rezultă că γ ∈ f ([a, b]) , deci există c ∈ [a, b]
astfel încât f (c ) = γ .
6.1.4. Exemple
Care dintre funcţiile următoare au P.D. ?
− 1, x < 0

a) f : R → R , f ( x) = sgn( x) = 0, x = 0
1, x > 0

 x, x ≤ 0
b) f : R → R , f ( x) = 
1 − x, x > 0
0, x ∈ Q
c) f : R → R , f ( x) = 
1, x ∈ R \ Q
 x, x ∈ Q
d) f : [0,1] → R , f ( x) =  3
x , x ∉ Q
Soluţii
a) f ([−1,1]) = {−1,0,1} care nu este interval, deci f nu are P.D.
 1 1  1   1    1  1 
b) f  − ,   = f  − ,0  ∪ f   0,   = − ,0 ∪  ,1 care nu este
  2 2  2   2   2  2 
interval, deci f nu are P.D.
c) f ([0,1]) = {0,1} care nu este interval, deci f nu are P.D.
1 1 
d) Fie J =  ,  . Arătăm că f (J ) nu este interval. Într-adevăr:
3 2
1 1 
f ( J ∩ Q) = X ⊆  , 
3 2
 1 1
f ( J \ Q) = Y ⊆  , 
 27 8 
Deci f (J ) = X ∪ Y şi X ∩Y = ∅, de unde rezultă că f (J ) nu este interval.
Deci f nu are P.D.
6.1.5. Observaţii
a)Din exemplul 6.1.4 b) se observă că există funcţii surjective care nu au P.D.
b) S-a arătat la exemplele 6.1.4 c) şi d) că cele două funcţii de tip Dirichlet nu
au P.D. Se poate da un rezultat mai general (vezi P 6.4.5)
216
6.1.6. Propoziţie
Fie I ⊆ R un interval şi f : I → R o funcţie injectivă cu P.D. Atunci f este
monotonă
Demonstraţie
Fie x1 , x2 , x3 ∈ I , x1 < x2 < x3 fixaţi. Atunci J 1 := f ([ x1 , x2 ]) şi J 2 = f ([ x2 , x3 ])
sunt intervale. Cum f ( x2 ) ∈ J 1 ∩ J 2 şi f este injectivă rezultă că
J 1 ∩ J 2 = { f ( x2 )} .
Aşadar f ( x1 ) < f ( x2 ) < f ( x3 ) sau f ( x3 ) < f ( x2 ) < f ( x1 ) , prin urmare f este
strict monotonă.
6.1.7. Corolar
Fie I ⊆ R un interval şi f : I → R o funcţie cu P.D. Atunci f este strict
monotonă ⇔ f este injectivă
6.1.8. Propoziţie
Fie I ⊆ R un interval şi f : I → R o funcţie cu P.D.. Dacă mulţimea f ( I ) este
cel mult numărabilă, atunci f este constantă.
Demonstraţie
Deoarece f are P.D. rezultă că f ( I ) este un interval. Cum f ( I ) este cel mult
numărabilă şi un interval care nu se reduce la un punct este echipotent cu R,
deci nenumărabil, rezultă că f ( I ) se reduce la pun punct.
Aşadar, există c ∈ R astfel încât f (I ) = {c} , deci f este constantă
6.1.9. Corolar
Fie I ⊆ R un interval şi f : I → R o funcţie cu P.D. care se anulează cel puţin
într-un punct. Dacă mulţimea f (I ) este cel mult numărabilă, atunci f = 0 .
6.1.10. Propoziţie
Fie I ⊆ R un interval şi f : I → R o funcţie cu P.D. care nu se anulează în nici
un punct. Atunci f > 0 sau f < 0 .
Demonstraţie
Presupunem că există a, b ∈ I cu f (a) < 0 şi f (b) > 0 . Atunci γ =
0 ∈ ( f (a ), f (b) ) , deci există c cuprins între a şi b astfel încât f (c) = 0
contradicţie. Rămâne că f > 0 sau f < 0
217
6.1.11. Corolar
Fie I ⊆ R un interval şi f : I → R o funcţie cu P.D. Dacă a, b ∈ I , a < b şi
f (a) ⋅ f (b) < 0 , atunci există c ∈ (a, b) astfel încât f (c) = 0 .
6.2. Clase de funcţii cu proprietatea lui Darboux
6.2.1. Teoremă (Bolzano)

Fie I ⊆ R un interval şi f : I → R o funcţie continuă. Atunci f (I ) este un
interval.
Demonstraţie
Fie y1 , y 2 ∈ J := f (I ) , y1 < y 2 şi y1 < λ < y 2 , fixaţi. Evident există a, b ∈ I cu
f (a ) = y1 şi f (b) = y 2 . Presupunem a < b . Considerăm mulţimea
A := {x ∈ [a, b] : f ( x) ≤ λ } şi fie c = sup A . Din definiţia marginii superioare
rezultă că există ( xn ) n≥1 ⊆ A cu xn → c , deci f ( xn ) ≤ λ , (∀) n ≥ 1 . Cum f este
continuă, avem f (c) = lim f ( xn ) ≤ λ . Deoarece λ < f (b) , avem c < b.
n →∞
Evident f (x) > λ , (∀) c ∈ (c, b] . Fie ( y n ) n.1 ⊆ (c, b) , y n → c . Atunci

f ( y n ) > λ , (∀) n ≥ 1 , deci f (c) = lim f ( y n ) ≥ λ . Din f (c) ≤ λ şi f (c) ≥ λ ,
n →∞
deducem că f (c) = λ , deci λ ∈ J . Aşadar [ y1 , y 2 ] ⊆ J , (∀) y1 , y 2 ∈ J . Deci J

este un interval.
6.2.2. Corolar
Fie I ⊆ R un interval şi f : I → R o funcţie continuă. Atunci f are P.D.
Demonstraţie
Fie J ⊆ I un interval. Atunci conform Teoremei 6.2.1 f (J ) este un interval,
deci conform Propoziţiei 6.1.3, f are P.D.
6.2.3. Corolar
Fie I ⊆ R un interval şi f : I → R o funcţie continuă. Atunci:
i) dacă f (I ) ⊆ R * ⇒ f > 0 sau f < 0
ii) dacă există a, b ∈ I , a < b astfel încât f (a) ⋅ f (b) < 0 ⇒ există c ∈ (a, b)
astfel încât f (c) = 0
iii) f strict monotonă ⇔ f injectivă
Demonstraţie i) şi ii) rezultă din P 6.1.10 şi C 6.1.11, iii) rezultă din C 6.1.7
218
6.2.4. Exemple
Funcţiile polinomiale, sin, cos, 1R , ⋅ , exp, ln au toate P.D.
În continuare vom da caracterizări ale punctelor de discontinuitate pentru

funcţii cu P.D.
6.2.5. Teoremă
Fie I ⊆ R un interval, a = inf I , b = supI şi f : I → R o funcţie cu P.D.
Atunci (∀) x0 ∈ I \ {a} (respectiv I \ {b} ), (∃) xn ∈ I , xn x0 (respectiv
xn x0 ) astfel încât f ( xn ) → f ( x0 )
Demonstraţie
Fie x0 ∈ I \ {a} fixat şi rn 0 cu proprietatea că I n := ( x0 − rn , x0 ) ⊆ I , (∀)n ≥ 1 .
Deoarece f are P.D. rezultă (P 6.1.3) că f ( I n ) şi f ( I n ∪ {x0 }) sunt intervale,
evident care diferă între ele cel mult prin punctul y0 := f ( x0 ) . Atunci ∀n ≥ 1 ,
avem că y 0 ∈ f ( I n ) sau y0 este un capăt al lui f ( I n ) , deci (∃) y n ∈ f ( I n ) cu
1
y n − y 0 < şi fie xn ∈ I n cu f ( xn ) = y n . Cum avem x0 − rn < xn şi
n
1
f ( xn ) − f ( x0 ) < deducem că xn → x0 şi f ( xn ) → f ( x0 ) . Extragem mai
n
departe un subşir strict crescător al şirului ( xn ) n≥1 şi evident acesta are
proprietatea din enunţ.
0
În continuare vom nota cu I = int I = {x0 ∈ I / ∃V ∈V ( x0 ) : V ⊆ I } interiorul lui I
6.2.6. Corolar
0
Fie I ⊆ R un interval şi f : I → R o funcţie cu P.D. Atunci (∀) x0 ∈ I
(∃) xn , y n ∈ I \ {x0 } , xn x0 şi yn x0 astfel încât:
lim f ( xn ) = lim f ( y n ) = f ( x0 )
n →∞ n →∞
6.2.7. Corolar
Fie I ⊆ R un interval, a = inf I , b = sup I şi f : I → R o funcţie cu P.D. Dacă
x0 ∈ I \ {a} (respectiv I \ {b}) şi f ( x0− ) (respectiv f ( x0+ ) ) există, atunci
f ( x0 ) = f ( x0− ) (respectiv f ( x0 ) = f ( x0+ ) ) deci f nu are discontinuităţi de speţa I
219
Demonstraţie
Din P 6.2.5 rezultă că (∃) xn ∈ I \ {x0 } , xn x0 cu f ( xn ) → f ( x0 ) . Deoarece
f ( x0− ) există, avem f ( xn ) → f ( x0− ) şi cum limita unui şir din R este unică,
deducem că f ( x0 ) = f ( x0− ) .
6.2.8. Corolar
Fie I ⊆ R un interval şi f : I → R o funcţie monotonă, cu P.D. Atunci f este
continuă pe I.
Demonstraţie
Din Corolarul 6.2.7 rezultă că f nu are discontinuităţi de speţa I, iar întrucât o
funcţie monotonă nu are discontinuităţi de speţa a doua ([1] pag. 169, T 5.5.18,
Cor 2), rezultă că F este continuă pe I.
Pentru Teorema 6.2.5 se poate formula o reciprocă:
6.2.9. Teoremă
0
Fie I ⊆ R un interval, x0 ∈ I şi f : I → R o funcţie continuă pe I \ {x0 } . Dacă
i) (∃) xn ∈ I , xn x0 astfel încât f ( xn ) → f ( x0 )
ii) (∃) y n ∈ I , yn x0 astfel încât f ( y n ) → f ( x0 )
atunci f are P.D.
Demonstraţie:
Fie ε > 0 astfel încât J ε = [ x0 , x0 + ε ] ⊆ I
f ( J ε ) = { f ( x0 )}∪ f (( x0 , x0 + ε ])
Din (ii) rezultă că (∃) N ε ∈ N astfel încât y n ∈ ( x0 , x0 + ε ] , (∀)n ≥ N ε şi deci
f ( y n ) ∈ f (( x0 , x0 + ε ]) , (∀)n ≥ N ε
Întrucât f este continuă pe ( x0 , x0 + ε ] avem că f ( ( x0 , x0 + ε ]) = Iε este un
interval care conţine şirul convergent ( f ( y n ) )n≥ Nε .
Avem aşadar lim f ( yn ) = f ( x0 ) ∈ I ε şi deci f ( J ε ) = { f ( x0 )} ∪ I ε este tot un
n→∞
interval.
Analog se demonstrează că pentru (∀)δ > 0 , f ([ x0 − δ , x0 ] ∩ I ) este un
interval.
Deci (∀) J ⊆ I un interval avem:
- dacă x0 ∉ J ⇒ f (J ) este un interval (întrucât f este continuă pe I \ {x0 } )
220
- dacă x0 ∈ J ⇒ ∃ ε , δ > 0 astfel încât J = [ x0 − δ , x0 + ε ] şi
f ( J ) = f ([ x0 − δ , x0 ]) ∪ f ([ x0 , x0 + ε ]) este o reuniune de două intervale care au
un punct comun, pe f ( x0 ) , deci şi reuniunea lor va fi un interval.
6.2.10. Corolar
0
Fie I ⊆ R un interval, x0 ∈ I şi f : I → R o funcţie continuă pe I \ {x0 } .
Atunci f are P.D. dacă şi numai dacă:
(i) (∃) xn ∈ I , xn x0 astfel încât f ( xn ) → f ( x0 )
(ii) (∃) y n ∈ I , yn x0 astfel încât f ( y n ) → f ( x0 )
Demonstraţie
(⇒) se aplică T. 6.2.5
(⇐) se aplică T. 6.2.9
6.2.11. Corolar
Fie f : [a, b] → R continuă pe (a, b] (respectiv [a, b) ). Atunci f are P.D. dacă şi
numai dacă:
(∃) xn ∈ (a, b] , xn a astfel încât f ( xn ) → f (a)
(∃) y n ∈ [a, b) , xn b astfel încât f ( y n ) → f (b) )
6.2.12. Observaţii
a) Teorema 6.2.9 dă o caracterizare a punctelor de discontinuitate de speţa a II-a
pentru funcţii cu P.D.
b) Teorema 6.2.9 se poate extinde pentru o funcţie f : I → R discontinuă pe o
mulţime finită de puncte cu proprietăţile (i) şi (ii)
c) Lebesgue a demonstrat că există funcţii f : R → R discontinue pe R şi care
au P.D. (demonstraţia depăşeşte cadrul acestui manual)
6.2.13. Probleme rezolvate

 1
sin , x ≠ 0
a) Funcţia f : R → R , f ( x) =  x , α ∈ R are P.D. ⇔ α ≤ 1
α , x = 0
221
 1 
 , x ≠ 0
b) Funcţia f : R → R , f ( x) =  x  , α ∈ R , unde (t) este distanţa de la t
α , x = 0

 1
la cel mai apropiat întreg are P.D. ⇔ α ∈ 0, 
 2
Soluţii
a) f este continuă pe R \ {0} . Atunci conform Corolarului 6.2.10, f are P.D.
dacă şi numai dacă (∃) x n ∈ R , xn 0 astfel încât f ( xn ) → α şi (∃) y n ∈ R ,
1
yn 0 astfel încât f ( y n ) → α . Întrucât sin ∈ [−1,1] , (∀) x ∈ R * , rezultă că
x
dacă α >1 atunci (∀) xn 0 , f ( xn ) →α şi (∀) yn 0 , f ( yn ) → α , deci f nu
are P.D.
1
Dacă α ≤ 1 , considerăm şirurile xn = 0 şi f ( xn ) → α ,
arcsin α − 2nπ
1
respectiv yn = 0 şi f ( y n ) → α . Conform T. 6.2.9, f are P.D.
arcsin α + 2nπ
  1
x − k , x ∈ k , k + 
2
 
b) Funcţia g : R → R , g ( x) = ( x ) =  este continuă
 1 
(k + 1) − x, x ∈  k + , k + 1
  2 
*
pe R, deci f este continuă pe R .
Atunci conform Corolarului 6.2.10 f are P.D. ⇔ (∃) xn ∈ R , xn 0 astfel încât
f ( xn ) → α şi (∃) y n ∈ R , yn 0 astfel încât f ( y n ) → α
 1   1  1
Întrucât   ∈ 0,  , ∀ x ∈ R* , rezultă că dacă α ∉ 0,  atunci (∀) xn 0,
 x   2  2
f ( xn ) →α şi (∀) yn 0 , f ( yn ) → α .
 1 1
Dacă α ∈ 0,  , considerăm şirurile xn = 0 şi
 2 α −n
1
f ( xn ) = (α − n) = α → α , respective yn = 0 şi
α +n
f ( y n ) = (α + n) = α → α . Conform T. 6.2.9, f are P.D.
222
6.2.14. Teoremă
Fie I ⊆ R un interval şi f : I → R o funcţie derivabilă. Atunci funcţia f ' are
P.D.
Demonstraţie
Fie a, b ∈ I , a < b şi λ cuprins între f ' (a) şi f ' (b) fixaţi. Presupunem
f ' (a) < f ' (b) , deci f ' ( a ) < λ < f ' (b) . Considerăm funcţia ϕ : I → R ,
ϕ ( x) = f ( x) − λx . Evident ϕ este derivabilă şi avem ϕ ' ( x) = f ' ( x) − λ , x ∈ I .
Deci ϕ ' (a) = f ' (a) − λ < 0 şi ϕ ' (b) = f ' (b) − λ > 0 . Deoarece
ϕ ( x) − ϕ (a ) ϕ ( x) − ϕ (b)
lim = ϕ '(a ) < 0 , lim = ϕ '(b) > 0 , rezultă că (∃)
x a x−a x b x−b
ϕ ( x) − ϕ (a )
c, d ∈ (a, b), c < d cu proprietăţile: < 0 , (∀) x ∈ (a, c) şi
x−a
ϕ ( x) − ϕ (b)
> 0 , (∀) x ∈ (d , b) , deci ϕ ( x) < ϕ (a) , (∀) x ∈ (a, c) şi ϕ ( x) < ϕ (b) ,
x−b
(∀) x ∈ (d , b) (1)
Funcţia ϕ fiind continuă şi [a, b] un interval compact, rezultă că ϕ îşi atinge
minimul într-un punct x0 ∈ [a, b] . Din (1) rezultă că x0 ≠ a şi x0 ≠ b , deci
0
x0 ∈ (a, b) şi deci x0 ∈ I . Aşadar x0 este un punct de minim local pentru ϕ,
deci conform teoremei lui Fermat avem ϕ ' ( x0 ) = 0 , deci f ' ( x0 ) = λ . Prin
urmare f ' are P.D.
6.2.15. Corolar
Fie I ⊆ R un interval şi f : I → R o funcţie derivabilă cu proprietatea că
f ' ( x) ≠ 0 , (∀) x ∈ I . Atunci f este strict monotonă.
Demonstraţie
Din Teorema 6.2.14 avem că f ' are P.D., deci (P. 6.1.10) f '> 0 sau f '< 0 şi
deci f este strict monotonă.
6.2.16. Observaţie
Rezultatul Teoremei 6.2.14 este deosebit de util în studiul primitivabilităţii
funcţiilor (care se va studia în clasa a XII-a)
223
6.3. Păstrarea P.D. asupra funcţiei sumă, produs, cât, compunere a două
funcţii cu P.D.
6.3.1. Observaţie
Există funcţii f , g : R → R care au P.D., pentru care funcţia sumă f + g ,
produs f ⋅ g , respectiv cât f ( g ( x) ≠ 0 , ∀ x ∈ R ) nu au P.D.
g
Demonstraţie
a) Sumă
 1  1
sin , x ≠ 0 − sin , x ≠ 0
Într-adevăr, fie f , g : R → R , f ( x) =  x , g ( x) =  x
0, x=0 
1, x=0
0, x ≠ 0
f şi g au P.D., dar f + g : R → R , ( f + g )( x) =  are o discontinuitate de
1, x = 0
speţa I, deci nu are P.D.
b) Produs
 1  1
sin , x ≠ 0 cos , x ≠ 0
Fie f , g : R → R , f ( x) =  x , g ( x) =  x .
1, x=0 
1, x=0
1 2
 sin , x ≠ 0
f şi g au P.D., dar f ⋅ g : R → R , ( f ⋅ g )( x) =  2 x nu are PD întrucât
1, x=0
1 2  1 1
f ⋅ g este continuă pe R * , sin ∈ − ,  şi (∀) xn 0 , ( f ⋅ g )( xn ) → 1 şi
2 x  2 2
(∀) yn 0 , ( f ⋅ g )( y n ) → 1
c) Cât
 1  1
sin , x ≠ 0 sin + 2, x ≠ 0
Fie f , g : R → R , f ( x) =  x , g ( x) =  x
1, x=0 2, x=0
−1
f are P.D., g este continuă pe R * , şi considerând şirurile xn = 0,
nπ
1
g ( xn ) = 2 → 2 şi yn = 0 , g ( y n ) = 2 → 2 obţinem (conform Corolarului
nπ
6.2.10) că g are P.D. Se observă că g ( x) ≠ 0 , (∀) x ∈ R
224
 1
 sin x
 1 ,x ≠ 0
f f   f
: R → R ,  ( x ) =  sin + 2 nu are P.D. întrucât este continuă pe
g g  x g
1
 2 , x=0
1
sin
2  1 f  1  1
R* , x = 1− ∈ − 1,  şi (∀) xn 0 ,  ( xn ) →/ ∉ − 1,  şi
1 1  3   g  2  3
sin + 1 sin + 2
x x
 f  1
(∀) yn 0 ,   ( yn ) → / .
g 2
Este de asemenea cunoscut următorul rezultat pe care îl vom prezenta aici fără
demonstraţie :
6.3.2. Teoremă (Sierpinski)

Fie f : R → R o funcţie arbitrară. Atunci există f1 , f 2 : R → R două funcţii
discontinue pe R şi care au P.D. astfel încât f = f1 + f 2
6.3.3. Teoremă
Fie A şi B ⊆ [a, b] două mulţimi finite disjuncte şi f , g : [a, b] → R două funcţii
cu următoarele proprietăţi :
a) f este continuă pe [a, b] \ A şi discontinuă pe A cu P.D.
b) g este continuă pe [a, b] \ B şi discontinuă pe B cu P.D.
Atunci f + g şi f ⋅ g au P.D.
Demonstraţie
f + g şi f ⋅ g sunt continue pe [a, b] \ ( A ∪ B) . Fie x0 ∈ A ∪ B , A ∩ B = 0/ .
Atunci x0 ∈ A \ B sau x0 ∈ B \ A . Să presupunem că x0 ∈ A \ B şi x0 ∈ (a, b) .
Atunci conform Corolarului 6.2.10 :
(i) (∃) xn ∈ [a, b] , xn x0 astfel încât f ( xn ) → f ( x0 )
(ii) (∃) y n ∈ [a, b] , yn y0 astfel încât f ( y n ) → f ( x0 )
Avem: ( f + g )( xn ) = f ( xn ) + g ( xn ) → f ( x0 ) + g ( x0 ) = ( f + g )( x0 ) întrucât
f ( xn ) → f ( x0 ) şi g continuă în x0 , deci şi g ( xn ) → g ( x0 )
Analog ( f + g )( y n ) → ( f + g )( x0 )
Conform Corolarului 6.2.10 avem ( f + g ) are P.D.
Analog se arată că ( f ⋅ g ) are P.D.
225
6.3.4. Corolar
Fie A ⊆ [a, b] o mulţime finită şi f , g : [a, b] → R două funcţii cu următoarele
proprietăţi:
a) f continuă pe [a, b]
b) g continuă pe [a, b] \ A şi discontinuă pe A.
Atunci următoarele afirmaţii sunt echivalente:
1) g are P.D.
2) f + g are P.D.
De asemenea 1) ⇒ 3) şi dacă în plus f ( x) ≠ 0 , (∀) x ∈ A atunci 1) este
echivalentă cu 3)
3) f ⋅ g are P.D.
Demonstraţie
1) ⇒ 2) conform T 6.3.3
2) ⇒ 1) f continuă pe [a, b] atunci (− f ) este continuă pe [a, b] şi f + g
continuă pe [a, b] \ A şi are P.D., atunci (− f ) + ( f + g ) = g are P.D. (conform T
6.3.3)
1) ⇒ 3) conform T 6.3.3
3) ⇒ 1) f continuă pe [a, b] , f ( x) ≠ 0 , ∀ x ∈ A , f ⋅ g continuă pe [a, b] \ A şi
are P.D.
Fie x0 ∈ A . Putem presupune că x0 ∈ (a, b) . Atunci, conform Corolarului
6.2.10:
(∃) xn ∈ [a, b] , xn x0 astfel încât ( f ⋅ g )( xn ) → ( f ⋅ g )( x0 )
(∃) y n ∈ [a, b] , yn x0 astfel încât ( f ⋅ g )( y n ) → ( f ⋅ g )( x0 )
Întrucât f ( x0 ) ≠ 0 şi f continuă în x0 rezultă că (∃) V ∈V ( x0 ) astfel încât
f ( x) ≠ 0 , (∀) x ∈V şi deci (∃)N∈N astfel încât (∀) n ≥ N: xn ∈ V , de unde
f ( xn ) ≠ 0 , ∀n ≥ N
( f ⋅ g )( xn ) ( f ⋅ g )( x0 )
Avem g ( xn ) = → = g ( x0 )
f ( xn ) f ( x0 )
Analog se demonstrează că g ( y n ) → g ( x0 ) şi conform Corolarului 6.2.10 avem
că g are P.D.
6.3.5. Propoziţie
Fie I , J ⊆ R două intervale şi f : I → J , g : J → R două funcţii care au P.D.
Atunci g o f are P.D.
Demonstraţie
Fie J ⊆ I un interval, ( g o f )( I ) = g ( f ( I )) = g ( I ' ) = I ′′ unde I ' şi I ′′ sunt
intervale întrucât f, respectiv g au P.D. Deci g o f are P.D.
226
6.3.6. Corolar
Fie I ⊆ R un interval şi f : I → R o funcţie cu P.D. Atunci f are P.D.
6.3.7. Corolar
Fie I , J ⊆ R două intervale şi f : I → J , g : J → R două funcţii, una continuă
şi cealaltă având P.D. Atunci g o f are P.D.
Bibliografie
[1] Gh. Sireţchi, „Calcul diferenţial şi integral”, vol. I şi II, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1985
[2] Gh. Sireţchi, „Funcţii cu Proprietatea lui Darboux”, Materiale pentru
perfecţionarea profesorilor de liceu, vol. IV (partea a II-a), Univ. Bucureşti,
Fac. de Matematică, 1993
[3] W.W. Breckner, „Funcţii cu Proprietatea lui Darboux”, Did. Matem. 1986-
1987, 34-37
[4] Z. Finta, „Din nou despre Proprietatea lui Darboux”, Did. Matem. vol.
51/2000, 39-50
[5] I. Magdaş, „O condiţie suficientă pentru ca suma (produsul) a două funcţii
să aibă Proprietatea lui Darboux”, Did. Matematicii, vol. 14/2000, 181-186
[6] O. Konnerth, „Greşeli tipice în învăţarea analizei matematice”, Ed. Dacia,
Cluj-Napoca, 1982
Indicaţii şi relaţii: (6.4. – cls. XI – Analiză)
P. 6.4.1.
a) continuă ⇒ are P.D.
b) continuă ⇒ are P.D.
c) f are discontinuităţi de speţa I ⇒ f nu are P.D.
d) vezi exemplul 6.1.4. d) şi P. 6.4.5
e) f are P.D. ⇔ a ∈ [−1,1]
1
f) f are P.D., (∀) a ∈ R (f continuă pe (0, ∞) , xn = 0,
a
arcsin + 2nπ
2nπ
f ( xn ) → a )
227
g) f are P.D. ⇔ a ≤ p
h) dacă p > 0, f are P.D. ⇔ a = 0
dacă p = 0, f are P.D. ⇔ a ∈ [−1,1]
dacă p < 0, f are P.D. (∀) a ∈ R
 x
,x ≠ 0 1 1
1 − 2 x  sin , x ≠ 0
i) f = g ⋅ h , g ( x) =  continuă, h( x) =  x x continuă pe
− 1 − ln 2 ⋅ a, x = 0
 ln 2 , x = 0
R * , are P.D. ⇒ f are P.D.
 1
e1− x , x ≠ 0 cos , x ≠ 0
j) f = g + h , g ( x) =  continuă, h( x) =  x continuă pe R *
e, x = 0 a − e, x = 0

f are P.D. ⇔ h are P.D. ⇔ a − e ≤ 1 ⇔ a ∈ [e − 1, e + 1]
P. 6.4.2.
A: a,c,d,f,h,i,j
Contraexemple:
 x, x ≤ 0
b) f : R → R , f ( x) = 
 x + 1, x > 0
 x, x≤0
e) f : R → R , f ( x) = 
− 1 − x , x > 0
 x, x ∈ [0,1)
g) f : [0,2] → R , f ( x) =  , f ([0,2]) = [0,2]
3 − x, x ∈ [1,2]
P. 6.4.3.
(⇒) g ( R) = g ( R * ) ∪ {g (0)} = [−1,1] ∪ {α } ⇒ α ≤ 1
(⇐) Fie I ⊆ R un interval fixat. Distingem următoarele cazuri:
1 
1) I ⊆ R+ . Atunci J :=  , x ∈ I  este un interval şi avem g ( I ) = f ( J ) şi
x 
întrucât f (J ) interval ⇒ g (I ) interval
 1
2) 0 ∈ I ⊆ R+ şi I ≠ {0} . Atunci (∃) n0 ≥ 1 cu 0,  ⊆ I , (∀) n ≥ n0 , deci
 n0 
g ( I ) = {α } ∪ f ([n0 , ∞]) = {α } ∪ [−1,1] = [−1,1]
3) 0 ∈ I ⊆ R−* analog 2)
0
4) 0 ∈ I , folosim 2) şi 3)
228
P. 6.4.4.
g continuă pe R * , x = 0 este punct de discontinuitate de speţa a doua.
Se consideră I ⊆ R un interval compact. Dacă I ⊆ R+* sau I ⊆ R−* , atunci g (I )
este un interval compact. Dacă 0 ∈ I şi I ≠ {0} se arată că g ( I ) = [−1,1] .
1  1 1
Într-adevăr, dacă I ∩ R+* ≠ 0/ , (∃) n ∈ N par cu ∈ I , deci  , ⊆ I şi deci
n  n + 1 n 
 1 1
[−1,1] ⊇ g ( I ) ⊇ g   ,   = f ([n, n + 1]) ⊇ [−1,1] , etc.
  n +1 n  
P. 6.4.5.
(⇒) Fie x0 ∈ I şi presupunem că f ( x0 ) ≠ g ( x0 ) de exemplu f ( x0 ) < g ( x0 ) şi
fie γ = g ( x0 ) − f ( x0 ) > 0 . f, g continue în x0 ⇒ (∃) δ > 0 astfel încât
γ γ
f ( x ) − f ( x0 ) < , (∀) x, y ∈ I ∩ ( x0 − δ , x0 + δ ) := J
şi g ( y ) − g ( x0 ) <
3 3
 γ γ
h ( J ∩ Q ) = X ⊆  f ( x0 ) − , f ( x0 ) +  ;
 3 3
 γ γ
h ( J \ Q ) = Y ⊆  g ( x0 ) − , g ( x0 ) + 
 3 3
Deci h( J ) = X ∪ Y şi X ∩ Y = 0/ ⇒ h(J ) nu este un interval
(⇐) dacă f = g , atunci h = f = g continuă ⇒ h are P.D.
P. 6.4.6.
  1 1
a n x + bn , x ∈  , , n ∈ N *
Un calcul simplu arată că f ( x) =   n + 1 n , unde
a , x=0

an = (−1) n (2n 2 + 4n + 1) şi bn = (−1) n+1 (2n + 3)
P. 6.4.7.
a) Fie ϕ : [−1,1] → R , ϕ ( x) = x arcsin x . ϕ este continuă pe [−1,1] , strict
π π
crescătoare şi întrucât ϕ (−1) = − ; ϕ (1) = rezultă că există b ∈ [−1,1] astfel
2 2
încât ϕ (b) = πa .
π
Fie şirul ( xn ) n≥1 , xn = 0 şi f ( xn ) = a → a
arcsin b + 2nπ
b) se aplică Cor. 6.2.11
229
P. 6.4.8.
Se consideră restricţia funcţiei f la [0,1]
P. 6.4.9.
Presupunem că există f cu P.D. care verifică ( f o f )( x) = − x ⇒ f injectivă ⇒ f
strict monotonă ⇒ f o f strict crescătoare, contradicţie. Generalizare: Fie
a > 0 şi b ∈ R . Atunci nu există funcţie cu P.D. f : R → R pentru care
( f o f )( x) + ax + b = 0 , ∀ x ∈ R .
P. 6.4.10.
f (b) − f (a)
a) fie u ∈ J . Atunci (∃) a, b ∈ I astfel încât a < b şi u = .
b−a
Din teorema lui Lagrange (∃) c ∈ (a, b) astfel încât u = f ' (c) . Se arată că
(∀) u, v ∈ J , u < v ⇒ (u, v) ⊂ J .
f ( x ) − f (c )
b) din a) ⇒ f ' ( I ) ⊃ J . Fie x0 = f ' (c) ∈ f ' ( I ) . Atunci x0 = lim .
x →c x−c
f ( x n ) − f (c )
Dacă ( xn ) n ⊂ I , xn ≠ c , xn → c atunci x0 = lim , deci x0 este
n →∞ xn − c
limita unui şir de puncte din J. Cum J este interval, atunci f ' ( I ) nu poate
conţine în plus faţă de J decât cel mult capetele lui J. În particular, rezultă că
f ' ( I ) este un interval.
 f (b) − f (a) 
c) Fie I1 ⊂ I un interval şi J 1 =  a, b ∈ I1 , a < b . Din
 b−a 
demonstraţiile de la a), b) ⇒ J 1 este un interval şi deci f ' ( I1 ) este interval.
P. 6.4.11.
Dacă 0 ∈ I se demonstrează că (a, b) ⊆ f ( I ) ⊆ [a, b]
P. 6.4.12.
f = g + ( f − g ) . f − g este continuă pe R * , ( f − g )(0) = 0 şi întrucât
lim[ f ( x) − g ( x)] = 0 , rezultă că (∀) xn → 0 , xn ≠ 0 ,
x →0
( f − g )( xn ) → 0 = ( f − g )(0) , deci conform Cor. 6.2.10, f − g are P.D.

Atunci conform Cor. 6.3.4, f are P.D. ⇔ g are P.D.
230
Probleme rezolvate
Să se arate că:
 21
sin , x ≠ 0
a) f : R → R , f ( x) =  x , α ∈ R are P.D. ⇔ α ∈ [0,1]
α , x=0
231
 x 2k + 1 1
 k sin k , x ≠ 0
b) f : [0, ∞) → R , f ( x) =  x x , unde
a , x=0

232
233
 1
sin x , x ≠ 0
c???? f : R → R , f ( x) =  are P.D.
0, x=0

2x
d) Nu există funcţii cu P.D. f : R → R astfel încât ( f o f )( x) = ,
x +1
2
(∀) x ∈ R
Soluţii
1 1 2  2
 − cos , x ≠ 0 1 1 cos , x ≠ 0
a) f ( x) =  2 2 x = −  x = g ( x) + h( x) , unde
α , 2 2
x=0 1 − 2α , x = 0
 1 2
 − cos , x ≠ 0
1  2 x
g ( x) = , (∀) x ∈ R şi h( x) = 
2 1 − 2α , x = 0
 2
g este continuă şi h continuă pe R * . Atunci, conform Cor. 6.3.4, f are P.D. ⇔ h
are P.D. (conform Cor. 6.3.4)
− 1 + 2α  1 1 
h are P.D. dacă şi numai dacă ∈ − ,  , adică α ∈ [0,1]
2  2 2
 k 1 1 1
 x sin k , x ≠ 0  k sin k , x ≠ 0
b) f ( x) = g ( x) + h( x) , unde g ( x) =  x şi h( x) =  x x
0, x=0 
a , x=0
234
g este continuă pe [0, ∞) şi h este continuă pe (0, ∞) şi are P.D. întrucât
1
considerând şirul xn = 1
0 avem
 a  k
 arcsin + 2nπ 
 2nπ 
 a  a a a
h( xn ) =  arcsin + 2nπ  = a+ arcsin → a = h(0)
 2nπ  2nπ 2nπ 2nπ
Aplicând Cor. 6.3.4, urmează că f are P.D.
 1
sin , x ≠ 0
c) f = g o h , unde g : R → R , g ( x) =  x are P.D. şi h : R → R ,
0, x=0
h( x) = x este continuă pe R, deci are P.D.
Conform Prop. 2.3.5 rezultă că g o h = f are P.D.
d) Presupunem că există f : R → R o funcţie cu P.D. astfel încât
2x
( f o f )( x) = , ∀ x∈R
x +1
2
Considerăm restricţia funcţiei f o f la intervalul [1, ∞)
Avem f o f : [1, ∞) → (0,1] este strict descrescătoare şi injectivă.

[1, ∞)
Fie x, y ∈ [1, ∞) , f ( x) = f ( y ) ⇒ f ( f ( x)) = f ( f ( x)) ⇒ ( f o f )( x) = ( f o f )( y )
⇒ x= y
235
Deci f este injectivă şi are P.D. Conform Cor. 6.1.7 rezultă că f
[1, ∞) [1, ∞)
este strict monotonă ⇒ f o f este strict crescătoare, contradicţie

[1, ∞)
236
7. Aplicaţii ale teoremelor fundamentale: Fermat, Rolle, Lagrange,
Cauchy
Teoremele care fac obiectul acestei teme se dovedesc utile în demon-

strarea unor inegalităţi, calcul de limite sau determinarea numărului de rădăcini
reale ale unei ecuaţii. Deoarece aceste teoreme sunt cunoscute vom face câteva
comentarii şi vom insista mai ales asupra tipurilor de probleme în care se
aplică.
7.1. Teorema lui Fermat
7.1.1. Teoremă. (Fermat) Fie a, b ∈ R , a < b şi f : [a, b] → R o

funcţie derivabilă pe (a, b) . Dacă x0 ∈ (a, b) este un punct de extrem local al lui
f, atunci f ' ( x0 ) = 0 .
7.1.2. Observaţii. (i) Pentru ca f să admită în x0 punct de extrem, anu-
larea derivatei în x0 nu este nici necesară şi nici suficientă. Într-adevăr
f ( x) =| x | are în x = 0 un minim cu toate că f nu este derivabilă în 0, iar
f ( x) = x 3 nu are extrem în x = 0 cu toate că derivata se anulează în acest
punct.
(ii) Condiţia ca punctul de extrem local să se afle în interiorul
intervalului (a, b) este esenţială.
Într-adevăr, fie f : [0,1] → R , f ( x) = x . Evident 0,1∈ [0,1] şi sunt
puncte de extrem local pentru f. Totuşi f ' (0) = f ' (1) = 1 ≠ 0 . Pentru aflarea
punctelor de extrem în care f nu este derivabilă se pot folosi uneori următoarele
teoreme.
7.1.3. Teoremă. [4] Dacă f : I → R are un punct de extrem x0 interior
intervalului I şi în acest punct funcţia nu este derivabilă, dar are derivate
laterale finite nenule sau infinite, atunci aceste derivate sunt de semne contrare.
Demonstraţie. Să presupunem că x0 este un punct de maxim relativ
(cazul în care x0 este punct de minim relativ tratându-se analog). Atunci
∃V ∈ V ( x0 ) astfel încât f ( x) ≤ f ( x0 ), (∀) x ∈V . Întrucât ∃f s' ( x0 ) şi
f ( x ) − f ( x0 )
f d' ( x0 ) ∈ R * , rezultă că f s' ( x0 ) = lim >0 şi
x↑ x0 x − x0
f ( x ) − f ( x0 )
f d' ( x0 ) = lim < 0 , deci f s' ( x0 ) ⋅ f d' ( x0 ) < 0 .
x↓ x0 x − x0
234
7.1.4. Teoremă. Dacă funcţia f : I → R are în x0 interior intervalului
I, derivate laterale finite nenule sau infinite, de semne contrare, atunci x0 este
un punct de extrem şi anume dacă f d' ( x0 ) < 0 atunci x0 este un punct de
maxim, iar dacă f s' ( x0 ) < 0 atunci x0 este un punct de minim
7.1.5. Exemplu. Să se determine extremele funcţiei f : R → R ,
f ( x) = 3 x 3 − 3 x 2 .
x2 − 2x
Soluţie. f este continuă pe R, f ' ( x) = , f este derivabilă pe
3
( x 3 − 3x 2 ) 2
R \ {0,3} . f s' (0) = +∞ , f d' (0) = −∞ , deci x = 0 este punct de maxim conform
Teoremei 7.1.4, iar f ' (3) = ∞ deci 3 nu este punct de extrem conform Teoremei
7.1.3.
7.1.6. Problemă rezolvată. Arătaţi că există un singur număr real
a > 0 cu proprietatea a x ≥ x + 1, (∀) x ∈ R .
(W. Sierpinski)
Soluţie. Fie f : R → R , f ( x) = a − x . Se observă că f ( x) ≥ f (0),
x
(∀) x ∈ R . Deci 0 este punct de minim global (deci şi local) pentru funcţia f.
Aplicând teorema lui Fermat rezultă că f ' (0) = 0 . Dar f ' ( x) = a x ln a − 1 , deci
f ' (0) = ln a − 1 = 0 ⇒ a = e . Se poate demonstra uşor că e x ≥ x + 1 , (∀) x ∈ R .
7.1.7. Problemă rezolvată. Fie a1 , a2 ,..., an ∈ R *+ astfel încât
a1x + a2x + ... + anx ≥ n, (∀) x ∈ R . Atunci a1a2 ...an = 1 .
(S. Rădulescu)
Soluţie. Fie f : R → R , f ( x) = a1 + a2 + ... + an . Evident f (0) = n şi f
x x x
derivabilă. Deoarece f ( x) ≥ f (0), (∀) x ∈ R avem că 0 este punct de minim

pentru f. Atunci din teorema lui Fermat rezultă că f ' (0) = 0 . Însă
f ' ( x) = a1x ln a1 + a2x ln a2 + ... + anx ln an deci
f ' (0) = ln a1 + ln a2 + ... + ln an = ln(a1a2 ...an )
iar f ' (0) = 0 ⇔ a1a2 ...an = 1 .
7.2. Teorema lui Rolle

7.2.1. Teoremă (Rolle). Fie a, b ∈ R , a < b şi f : [a, b] → R o funcţie
cu proprietăţile:
1) f continuă pe [a, b] ,
2) f derivabilă pe (a, b) şi
3) f (a) = f (b) .
235
Atunci există cel puţin un punct x0 ∈ (a, b) pentru care f ' ( x0 ) = 0 .
7.2.2. Observaţii. (i) O funcţie care satisface condiţiile 1) şi 2) se
numeşte funcţie Rolle.
(ii) Dacă în particular f (a) = f (b) = 0 , teorema lui Rolle afirmă că între
două rădăcini a şi b ale unei funcţii derivabile există cel puţin o rădăcină a
derivatei sale.
(iii) În teorema lui Rolle condiţia f derivabilă pe (a, b) poate fi înlocuită
cu una mai slabă, şi anume: "f are derivată pe (a, b) ", întrucât demonstraţia, în
care se aplică teorema lui Fermat, nu foloseşte faptul că derivata ar fi finită.
(iv) Fiecare din condiţiile teoremei lui Rolle este fundamentală, în
sensul că renunţând doar la una din cele trei condiţii nu mai rezultă concluzia.
Într-adevăr
f : [0,1] → R , f ( x) = x îndeplineşte doar condiţiile 1) şi 2) şi
f ' ( x) ≠ 0, (∀) x ∈ [0,1] ;
 x 2 , x ∈ [0,1)
f : [0,1] → R , f ( x) =  îndeplineşte numai condiţiile 2) şi 3), f nu
0, x = 0
este continuă în x = 1 . Evident f ' ( x) ≠ 0 , (∀) x ∈ (0,1) ;
f : [−1,1] → R , f ( x) =| x | îndeplineşte numai condiţiile 1) şi 3), f nu este
derivabilă în x = 0 . Evident f ' ( x) ≠ 0, (∀) x ∈ (−1,1) \ {0} .
(v) Ipotezele teoremei lui Rolle sunt suficiente, dar nu şi necesare pentru
ca derivata să aibă cel puţin o rădăcină. Există chiar funcţii care nu satisfac nici
una din condiţii pe un anumit interval pe care totuşi derivata se anulează. Astfel
 x 2 , x ∈ Q ∩ [0,1]
pentru f ( x) =  avem f ' (0) = 0 .
0, x ∈ [0,1] \ Q
7.2.3. Teorema lui Pompeiu. Fie funcţia Rolle f : [a, b] → R şi
0 ∉ [a, b] . Atunci există un punct c ∈ (a, b) astfel încât
af (b) − bf (a )
= f (c) − cf ' (c).
a −b
f ( x) − λ
Demonstraţie. Se consideră funcţia F : [a, b] → R , F ( x) = .
x
af (b) − bf (a)
Vom determina λ ∈ R astfel încât F (a) = F (b) . Se obţine λ = .
a −b
Aplicând teorema lui Rolle rezultă că există c ∈ (a, b) astfel încât F ' (c) = 0
adică cf ' (c) − f (c) + λ = 0 .
7.2.4. Interpretarea geometrică a teoremei lui Pompeiu. Dreapta AB,
unde A(a, f (a )), B(b, f (b)) ∈ G f întâlneşte axa Oy în punctul M (0, λ ) , unde
236
af (b) − bf (a)
λ= . Conform teoremei lui Pompeiu, există c ∈ (a, b) astfel încât
a −b
tangenta în punctul C (c, f (c)) ∈ G f la graficul funcţiei f, întâlneşte axa Oy în
punctul M (fig. 7.1).
B
A
M
a c b
7.2.4. Problemă rezolvată. Fie ak , bk ∈ R , k = 1, n . Să se demonstreze

că există x0 ∈ (0,2π) astfel încât
n
∑ (a
k =1
k sin kx0 + bk cos kx0 ) = 0 .
Soluţie. Fie funcţia f : [0,2π) → R ,

n
1
f ( x) = ∑ (ak cos kx − bk sin kx) .
k =1 k
n
1 
Evident f este derivabilă pe [0,2π] şi avem f (0) = f (2π) = ∑  ak 
k =1  k 
deci conform teoremei lui Rolle există x0 ∈ (0,2π) astfel încât f ' ( x0 ) = 0 . Dar
n
f ' ( x) = −∑ (ak sin kx + bk cos kx) , deci
k =1
n
− f ' ( x0 ) = ∑ (ak sin kx0 + bk cos kx0 ) = 0 .
k =1
237
7.3. Teorema lui Lagrange
7.3.1. Teoremă (Lagrange). Fie a, b ∈ R , a < b şi funcţia

f : [a, b] → R o funcţie Rolle. Atunci există un punct c ∈ (a, b) astfel încât
f (b) − f (a) = (b − a) f ' (c) .
7.3.2. Observaţii. (i) Teorema lui Lagrange rămâne adevărată dacă
înlocuim condiţia 1) cu 1'): f are proprietatea lui Darboux, sau 2) cu 2'): funcţia
f are derivată finită sau infinită pe (a, b) .
(ii) Teorema lui Lagrange ne asigură de existenţa punctului intermediar
c, fără nici o precizare asupra unicităţii.
(iii) Teorema lui Rolle este un caz particular al teoremei lui Lagrange,
însă teorema lui Rolle nu poate fi considerată o consecinţă a teoremei lui
Lagrange, deoarece în demonstraţia teoremei lui Lagrange se foloseşte chiar
teorema lui Rolle.
(iv) Dacă în locul intervalului [a, b] considerăm un interval de forma
[ x0 , x0 + h] ⊆ [a, b] , formula lui Lagrange poate fi scrisă astfel:
f ( x0 + h) − f ( x0 ) = f ' ( x0 + θh) ⋅ h , unde θ ∈ (0,1)
f ( x0 + h ) − f ( x0 )
sau = f ' ( x0 + θh) ,
h
de unde apare şi denumirea de "teorema creşterilor finite" care se foloseşte
adesea în loc de teorema lui Lagrange.
7.3.3. Problemă rezolvată. Să se arate că dacă a şi b sunt numere
pozitive, a < b , iar n ∈ N , atunci avem inegalităţile:
n(b − a)a n−1 < b n − a n < n(b − a )b n−1 (Cauchy)
Soluţie. Fie f : [a, b] → R , f ( x) = x n . Conform teoremei lui Lagrange,
∃c ∈ (a, b) astfel încât
f (b) − f (a ) bn − an
= f ' (c ) ⇔ = nc n−1
b−a b−a
Din c ∈ (a, b) rezultă na n−1 < nc n−1 < nb n−1 , de unde obţinem:
bn − an
na n−1 < < nb n−1 .
b−a
7.3.4. Problemă rezolvată. Să se demonstreze că şirul cu termenul
1 1
general an = 1 + + ... + − ln n este convergent, iar limita sa este un număr
2 n
cuprins între 0 şi 1. (Euler)
238
Soluţie. Fie f : [n, n + 1] → R , f ( x) = ln x (n ∈ N * ) . Conform teoremei
lui Lagrange, ∃cn ∈ (n, n + 1) astfel încât
f (n + 1) − f (n) 1
= f ' (cn ) ⇔ ln(n + 1) − ln n =
n +1− n cn
1 1 1
Din cn ∈ (n, n + 1) rezultă < < , de unde obţinem:
n + 1 cn n
1 1
< ln(n + 1) − ln n < (*)
n +1 n
Dând valori lui n putem scrie:
1 1
< ln 2 − ln1 <
2 1
1 1
< ln 3 − ln 2 <
3 2
.........................
1 1
< ln(n + 1) − ln n <
n +1 n
Însumând membru cu membru deducem:
1 1 1 1 1
+ + ... + < ln(n + 1) < 1 + + ... + (**)
2 3 n +1 2 n
Din prima parte a inegalităţilor (**) rezultă:
1 1 1
1 + + + ... + − ln(n + 1) < 1 ,
2 3 n +1
adică an+1 < 1, (∀)n ∈ N .
Din a doua parte a inegalităţilor (**) rezultă
1 1 1 1
1 + + ... + + − ln(n + 1) > > 0,
2 n n +1 n +1
deci an+1 > 0, (∀)n ∈ N . În concluzie, an+1 ∈ (0,1), (∀)n ∈ N , adică şirul (an ) n∈N*
este mărginit. Rămâne de studiat monotonia:
1
an+1 − an = − ln(n + 1) + ln n < 0 , conform (*),
n +1
deci şirul (an ) n∈N* este strict descrescător.
Şirul (an ) n∈N* fiind monoton şi mărginit, este convergent.
Din an ∈ (0,1) şi (an ) n∈N* strict descrescător obţinem
not
c = lim an ∈ [0,1) .
n →∞
Numărul c se numeşte constanta lui Euler.
239
7.4. Teorema lui Cauchy
7.4.1. Teoremă (Cauchy). Fie funcţiile Rolle f , g : [a, b] → R şi

g ' ( x) ≠ 0 , pentru orice x ∈ (a, b) . Atunci g (a) ≠ g (b) şi există c ∈ (a, b) astfel
încât
f (b) − f (a ) f ' (c)
= .
g (b) − g (a) g ' (c)
7.4.2. Observaţie. Teorema lui Cauchy rămâne adevărată dacă se
presupune că funcţiile f şi g au derivată finită sau infinită pe intervalul deschis
(a, b) şi dacă în fiecare punct x0 ∈ (a, b) cel puţin una din derivatele f ' ( x0 ) şi
g ' ( x0 ) este finită.
7.4.3. Interpretarea geometrică a teoremei lui Cauchy. Pentru a face
această interpretare vom trece la alte notaţii. Să considerăm curba (C ) dată de
ecuaţiile parametrice:
 x = ϕ(t )
(C ) t ∈ [ α , β]
 y = ψ (t )
Aplicând teorema lui Cauchy funcţiilor ϕ şi ψ obţinem:
ψ (β) − ψ (α) ψ ' ( γ )
= , unde γ ∈ (α, β) .
ϕ(β) − ϕ(α) ϕ' ( γ )
Membrul stâng al formulei reprezintă coeficientul unghiular al coardei
ce uneşte capetele curbei, iar membrul drept coeficientul unghiular al tangentei
într-un punct interior corespunzător lui t = γ . Cu alte cuvinte coarda ce uneşte
capetele curbei este paralelă cu o tangentă la curbă dusă într-un punct interior
(fig. 7.2).
y
B(ϕ(β),ψ(β))
C A(ϕ(α),ψ(α))
γ
O x
Fig. 7.2
240
7.4.4. Problemă rezolvată. Fie I un interval şi funcţiile f , g : I → R
f'
derivabile, g ' ( x) ≠ 0, (∀) x ∈ I . Dacă funcţia h : I → R , h = este injectivă,
g'
atunci din f (a) + f (b) = f (c) + f (d ) şi g (a) + g (b) = g (c) + g (d ) , cu
a, b, c, d ∈ I , rezultă a = c şi b = d sau a = d şi b = c .
(L. Panaitopol)
Demonstraţie. Fără a restrânge generalitatea presupunem a ≤ b , c ≤ d
şi g ' ( x) > 0, (∀) x ∈ I . Dacă a = c rezultă g (b) = g (d ) de unde b = d . Analog,
pentru b = d obţinem a = c . Tot fără restrângerea generalităii presupunem
a < c , deci g (a) < g (c) de unde g (b) > g (d ) , adică b > d . Avem deci ordinea
a < c ≤ d < b . Din relaţiile din enunţ rezultă
f (a ) − f (c) f (d ) − f (b)
= .
g (a ) − g (c) g (d ) − g (b)
Aplicând funcţiilor f şi g teorema lui Cauchy pe intervalele [a, c] şi
[d , b] rezultă că există α şi β, α ∈ (a, c) , β ∈ (d , b) astfel încât
f ( a ) − f (c ) f (d ) − f (b)
= h(α) şi = h(β) .
g ( a ) − g (c ) d −b
De aici rezultă h(α) = h(β) şi cum h este injectivă avem α = β ceea ce
contrazice inegalitatea α < β . Aşadar a = c şi b = d . Presupunând iniţial a ≤ b
şi d ≤ c va rezulta a = d şi b = c .
7.4.5. Problemă rezolvată. Fie ABCD un dreptunghi şi λ ∈ R . Să se
afle locul geometric al punctelor M din plan cu proprietatea:
MAλ + MC λ = MB λ + MD λ (1)
Soluţie. Are loc relaţia
MA 2 + MC 2 = MB 2 + MD 2 (2)
deci pentru λ = 2 locul geometric este tot planul.
Dacă λ ≠ 2 atunci din (1) şi (2), aplicând problema 7.4.4 funcţiilor
f , g : (0, ∞) → R , f ( x) = x λ şi g ( x) = x 2 , rezultă MA = MB şi MC = MD sau
MA = MD şi MC = MB . Deci locul geometric este reuniunea celor 2
mediatoare ale segmentelor [ AB] şi [ BC ] .
241
Bibliografie
[1] D. Buşneag, I. Maftei, Teme pentru cercurile de matematică ale elevilor,

Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1983.
[2] V. Nicula, Analiză matematică, partea a II-a, Bucureşti, 1997.
[3] V. Săseanu, S. Bîrsan, Teoremele de medie din analiza matematică, Ed.
Radical, 1997.
[4] I. Gligor, Câteva observaţii asupra predării graficelor, GMA 3/66, pg.95.
[5] Gh. Schneider, Culegere de probleme de analiză matematică pentru clasele
XI-XII, Ed. Hyperion, 1997.
242
8. Funcţii convexe
8.1. Noţiuni teoretice
8.1.1. Definiţie. Mulţimea A ⊂ n se numeşte convexă dacă

(∀) x, y ∈ A şi (∀) t ∈ [0,1] ⇒ (1 − t ) x + ty ∈ A , unde n = 14
× 4244
× K ×3 .
n− ori
Exemple.
1) este mulţime convexă;
2) Dacă I ⊂ este interval, atunci I este mulţime convexă;
3) Mulţimea vidă este mulţime convexă;
4) = × este mulţime convexă;
5) Mulţimea A = [1, 2) U (3, 4) nu este mulţime convexă.
Observaţie. Intersecţia a două mulţimi convexe este o mulţime
convexă.
8.1.2. Definiţie. Fie I ⊂ un interval. O funcţie f : → se
numeşte convexă pe I dacă (∀) x1 , x2 ∈ I şi (∀) t ∈ [0,1] avem:
f ((1 − t ) x1 + tx2 ) ≤ (1 − t ) f ( x1 ) + t f ( x2 ) .
(1)
Dacă în (1) inegalitatea este strictă pentru t ∈ (0,1) şi x1 ≠ x2 vom spune
că f este strict convexă pe I.
Interpretare geometrică.
y
B
f ( x2 )
(1 − t ) f ( x1 ) + t f ( x2 )
f (α )
A
f ( x1 )
x1 α x2
0 x
I
α = (1 − t ) x1 + t x2 , t ∈ [0,1]
A( x1 , f ( x1 )) , B( x2 , f ( x2 )) , x1 ≠ x2 .
Dacă A, B ∈ G f , α ∈ [ x1 , x2 ] , atunci ecuaţia coardei [AB] este
243
f ( x2 ) − f ( x1 )
y = f ( x2 ) + ( x − x2 )
x2 − x1
şi ordonata punctului de abscisă α de pe această coardă va fi
f ( x2 ) − f ( x1 )
β = f ( x2 ) + [ (1 − t ) x1 + t x2 − x2 ] =
x2 − x1
= f ( x2 ) + (1 − t ) [ f ( x1 ) − f ( x2 )] = (1 − t ) f ( x1 ) + t f ( x2 ) ,
ceea ce se poate scrie f (α ) ≤ β şi înseamnă că graficul lui f este situat sub
orice coardă care se obţine unind două puncte situate pe graficul funcţiei şi
având abscisele aparţinând lui I.
8.1.3. Definiţie. Funcţia f se numeşte concavă pe I dacă −f este
convexă pe I.
Observaţii. a) Dacă f este concavă pe I, atunci în (1) inegalitatea este
inversă.
b) Funcţia f este strict concavă pe I dacă −f este strict convexă pe I.
8.1.4. Exemplu. Să se demonstreze, pe baza definiţiei că funcţia
f : → , f ( x) = ax 2 + bx + c , a, b, c ∈ şi a > 0 , este convexă.
Demonstraţie. Fie x1 , x2 ∈ oarecare. Fără să restrângem generalitatea
putem presupune că x1 < x2 . Atunci, (∀) α ∈ [ x1 , x2 ] există t ∈ [0,1] astfel încât
α = (1 − t ) x1 + t x2 , deoarece [ x1 , x2 ] este un interval şi deci o mulţime convexă.
Avem:
f (α ) = f ((1 − t ) x1 + tx2 ) = ax12 − 2atx12 + t 2 ax12 + at 2 x22 +
+2atx1 x2 − 2at 2 x1 x2 + bx1 − btx1 + btx2 + c
Pe de altă parte
(1 − t ) f ( x1 ) + tf ( x2 ) = ax12 − atx12 + bx1 − btx1 + c − ct +
+ atx22 + btx2 + ct .
Făcând diferenţa obţinem:
f (α ) − [(1 − t ) f ( x1 ) + tf ( x2 )] = − at (1 − t )( x2 − x1 ) 2 .
Cum a > 0 şi t ∈ [0,1] rezultă că:
f ((1 − t ) x1 + tx2 ) ≤ (1 − t ) f ( x1 ) + tf ( x2 ) ,
adică f este convexă.
Observaţie. Dacă a < 0 funcţia f este concavă. Aceasta rezultă imediat
din faptul că − f ( x) = − ax 2 − bx − c este convexă.
8.1.5. Teoremă. (criteriu de convexitate). Fie I ⊆ un interval şi
f :I → o funcţie de două ori derivabilă pe I. Funcţia f este convexă pe I
dacă şi numai dacă f ′′( x) ≥ 0 pe I.
244
Demonstraţie. Vom demonstra că teorema este adevărată pe orice
interval de forma (a, b) ⊆ I , a < b şi în consecinţă pe I.
“⇐” Dacă f ′′( x) ≥ 0 pe (a, b), atunci f ′( x) este crescătoare pe (a, b),
deci (∀) α1 , α 2 ∈ (a, b) , α1 < α 2 ⇒ f ′(α1 ) ≤ f ′(α 2 ) .
Fie t ∈ [0,1] şi x0 = ta + (1 − t )b . Avem a < x0 < b . Conform teoremei lui
Lagrange există α1 ∈ (a, x0 ) şi α 2 ∈ ( x0 , b) astfel încât
f ( x0 ) − f (a) f (b) − f ( x0 )
= f ′(α1 ) şi = f ′(α 2 ) .
x0 − a b − x0
Cum α1 < α 2 ⇒ f ′(α1 ) ≤ f ′(α 2 ) , deci:
f ( x0 ) − f (a) f (b) − f ( x0 )
≤ .
x0 − a b − x0
Înlocuind la numitori x0 prin ta + (1 − t )b şi grupând convenabil se ajunge la:
f ( x0 ) ≤ f (a)t + f (b)(t − 1) ⇔ f (ta + (1 − t )b) ≤ tf (a) + (1 − t ) f (b) ,
adică f este convexă.
“⇒” Presupunem că f este convexă pe (a, b) şi fie trei numere reale
f ( β ) − f (α ) f (γ ) − f ( β )
oarecare α < β < γ din (a, b). Vom demonstra că ≤ .
β −α γ −β
γ −β β −α
Fie t = ∈ (0,1) . Avem 1 − t = şi din f convexă rezultă
γ −α γ −α
γ − β β −α  γ − β β −α
f ⋅α + ⋅γ  ≤ f (α ) + f (γ ) .
 γ −α γ −α  γ −α γ −α
După efectuarea calculelor avem:
f ( β )(γ − α ) ≤ f (α )(γ − β ) + f (γ )( β − α )
sau
f ( β )[(γ − β ) + ( β − α )] ≤ f (α )(γ − β ) + f (γ )( β − α ) ⇔
⇔ [ f ( β ) − f (γ )]( β − α ) ≤ [ f (α ) − f ( β )](γ − β ) ⇔
f (γ ) − f ( β ) f ( β ) − f (α )
⇔ ≥ .
γ −β β −α
Pentru oricare x1 , x2 ∈ (a, b) astfel încât x1 < α < x2 < β şi ţinând cont de (1)
avem:
f ( x2 ) − f (α ) f (α ) − f ( x1 ) f ( β ) − f ( x2 ) f ( x2 ) − f ( x1 )
≥ şi ≥ .
x2 − α α − x1 β − x2 x2 − x1
245
Dacă α → x1 şi β → x2 obţinem f ′( x2 ) ≥ f ′( x1 ) pentru că f ( x) este
derivabilă şi cum alegerea lui x1 şi x2 este arbitrară, condiţionată numai de
x1 < x2 , avem f ′( x2 ) − f ′( x1 ) ≥ 0 .
Împărţind cu x2 − x1 > 0 , obţinem
f ′( x2 ) − f ′( x1 )
≥0.
x2 − x1
Trecând la limită avem:
f ′( x2 ) − f ′( x1 )
lim = f ′′( x1 ) ≥ 0
x2 → x1 x2 − x1
şi afirmaţia este demonstrată.
8.2. Inegalităţi
8.2.1. Inegalitatea lui Jensen. Fie f : → o funcţie şi a, b ∈ ,

a < b . Funcţia f este convexă pe [a, b] dacă şi numai dacă oricare ar fi
punctele x1 , x2 ,K , xn ∈ [a, b] şi oricare ar fi numerele t1 , t2 ,K , tn ∈ [0,1] cu
n
∑t
i =1
i = 1 are loc inegalitatea
 n  n
f  ∑ ti xi  ≤ ∑ ti f ( xi )
 i =1  i =1
(1)
Demonstraţie. Demonstrăm, mai întâi, că dacă x1 , x2 ,K , xn ∈ [a, b] cu
n n
t1 , t2 ,K , tn ∈ [0,1] şi ∑ ti = 1 , atunci
i =1
∑t x
i =1
i i = [ a, b ] .
Avem a ≤ x1 ≤ b,K , a ≤ xn ≤ b . Înmulţind inegalităţile respective cu

numerele pozitive t1 , t2 ,K , tn şi adunându-le obţinem:
a(t1 + t2 + K + tn ) ≤ t1 x1 + t2 x2 + K + tn xn ≤ b(t1 + t2 + K + tn ) .
n n
Cum ∑ ti = 1⇒ a ≤ ∑ ti xi ≤ b .
i =1 i =1
Demonstrăm necesitatea prin inducţie;
Fie f convexă. Dacă n = 1 , inegalitatea (1) este evidentă.
Presupunem inegalitatea adevărată pentru n şi demonstrăm că este
adevărată şi pentru n + 1 .
246
Luăm x1 , x2 ,K , xn , xn +1 ∈ [a, b] şi numerele t1 , t2 ,K , tn , tn +1 ∈ [0,1] astfel
n +1
încât ∑t
i =1
i = 1 . Vom demonstra că
 n +1  n +1
f  ∑ ti xi  ≤ ∑ ti f ( xi ) .
 i =1  i =1
(2)
Conform ipotezei de inducţie avem:
 n +1   n −1 
f  ∑ ti xi  = f  ∑ ti xi + (tn xn + tn +1 xn +1 )  ≤
 i =1   i =1 
 tn t 
≤ t1 f ( x1 ) + K + tn −1 f ( xn −1 ) + (tn + tn +1 ) f  ⋅ xn + n +1 ⋅ xn +1  ,
 tn + tn +1 tn + tn +1 
(3)
 tn t 
deoarece tn xn + tn +1 xn +1 = (tn + tn +1 )  xn + n +1 xn +1  .
 tn + tn +1 tn + tn +1 
Datorită convexităţii lui f avem:
 tn t  tn t
f xn + n +1 xn +1  ≤ f ( xn ) + n +1 f ( xn +1 )
 tn + tn +1 tn + tn +1  tn + tn +1 tn + tn +1
şi înlocuind în (3) obţinem inegalitatea (2). Suficienţa este evidentă.
8.2.2. Teoremă. (Inegalitatea lui Hölder). Dacă a1 , a2 ,K , an ≥ 0 ,
1 1
b1 , b2 ,K , bn ≥ 0 , p > 1, q > 1 şi + = 1 , atunci:
p q
1/ p 1/ q
 n
n
  n 
∑i =1
ai bi ≤  ∑ aip   ∑ biq  .
 i =1   i =1 
Demonstraţie. Considerăm funcţia f : (0, ∞) → , f ( x) = ln x . Avem:
1
f ′′( x) = − 2 < 0 ⇒ f este strict concavă pe (0, ∞) .
x
1/ p 1/ q
 n   n  1 1
Fie a =  ∑ aip  şi b =  ∑ biq  cu + = 1 . Inegalitatea din
 i =1   i =1  p q
n
enunţ se scrie ∑ a b ≤ ab .
i =1
i i Cum f este concavă pe (0, ∞) , rezultă din
inegalitatea lui Jensen:

p q
 1 aip 1 biq  1  ai  1  bi 
ln  ⋅ p + ⋅ q  ≥ ln   + ln   ,
p a q b  p a q b
247
sau
1 aip 1 biq ai bi
⋅ + ⋅ ≥ ,
p a p q b q ab
echivalent cu:
 1 aip 1 biq 
ai bi ≤ ab  ⋅ p + ⋅ q 
p a q b 
şi însumând după i de la 1 la n obţinem:
 n n
q 
 1 ∑ i 1 ∑ bi 
p
a
n n
 1 1
∑ a b
i i ≤ ab  ⋅ i =1
p
+ ⋅ i =1
q
 , sau ∑ ai bi ≤ ab  +  ,
i =1 p a q b  i =1  p q
 
 
1 1
dar + = 1 şi avem:
p q
1/ p 1/ q
n
 n p  n q
∑
i =1
a b
i i ≤  ∑ ai   ∑ bi  .
 i =1   i =1 
Observaţie. Dacă p = q = 2 inegalitatea lui Hölder se reduce la
inegalitatea Cauchy−Buniakovski−Schwartz.
Dacă a1 , a2 ,K , an ≥ 0 , b1 , b2 ,K , bn ≥ 0 , atunci
2
 n   n 2  n 2 
 ∑ i i  ≤  ∑ ai   ∑ bi  .
a b
 i =1   i =1   i =1 
8.2.3. Inegalitatea mediilor. Dacă a1 , a2 ,K , an ∈ *
+ , atunci
n
ai
∑n≥
i =1
n a1a2 L an .
Demonstraţie. Considerăm funcţia f : (0, ∞) → , f ( x) = ln x . Avem

1
f ′′( x) = − 2 < 0 , deci f este strict concavă pe (0, ∞) . Din inegalitatea lui
x
Jensen avem:
 n  n
f  ∑ λi ai  ≥ ∑ λi f (ai ) ,
 i =1  i =1
n
1 a 1 n
şi luând λ1 = λ2 = K = λn = avem: ln ∑ i ≥ ∑ ln ai , deci
n i =1 n n i =1
n
ai n
∑
i =1 n
≥ a1a2 L an .
248
Bibliografie
1. Bătineţu D.M., Maftei I.V., Stancu Minasian I.M., Exerciţii şi probleme

de analiză matematică pentru clasele a XI-a şi a XII-a, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1981
2. Buşneag D., Maftei I., Teme pentru cercurile şi concursurile de
matematică ale elevilor, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1983
3. Ganga M., Elemente de analiză matematică, Editura Mathpress, 1997
4. Găină S., Metoda funcţiilor convexe, Gazeta Matematică nr.6, 1980
5. Leonte A., Niculescu C., Culegere de probleme de algebră şi analiză
matematică, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1981
6. Nicolescu M., Analiză matematică, vol. II, Editura Tehnică, Bucureşti,
1958
249
Probleme rezolvate
R8.3.1. Fie I ⊂ un interval, n ∈ *

şi fi : I → (0, ∞) , i = 1, n , n funcţii
pozitive şi concave iar α i > 0 , i = 1, n cu α1 + α 2 + K + α n = 1 . Atunci rezultă că
funcţia f = f1α1 ⋅ f 2α 2 ⋅L ⋅ f nα n este concavă.
Soluţie. Fie x, y ∈ I arbitrar şi α , β ≥ 0 , α + β = 1 . Cum fi este
concavă, rezultă că fi (α x + β y ) ≥ α ⋅ fi ( x) + β ⋅ fi ( y ) , i = 1, n . Obţinem:
n n
∏ ( fi (α x + β y ) ) i ≥ ∏ (α fi ( x) + β ⋅ fi ( y ) ) i .
α α
i =1 i =1
(1)
Trebuie demonstrat că f (α x + β y ) ≥ α ⋅ f ( x) + β ⋅ f ( y ) ⇔
n n n
∏ ( fi (α x + β y ) ) i ≥ α ⋅ ∏ f iαi ( x) + β ⋅ ∏ f iαi ( y )
α
i =1 i =1 i =1
(2)
Demonstrăm că
n n n
∏ (α fi ( x) + β fi ( y ) ) i ≥ α ⋅ ∏ f iαi ( x) + β ⋅ ∏ fiαi ( y ) .
α
i =1 i =1 i =1
(3)
Notăm fi ( x) = ai , fi ( y ) = bi . Relaţia (3) este echivalentă cu
n n n
∏ (α ai + β bi ) i ≥ α ⋅ ∏ aiαi + β ⋅ ∏ biαi ⇔
α
i =1 i =1 i =1
αn
α1
a1 ⋅ a2 ⋅K ⋅ an α2
b1α1 ⋅ b2α 2 ⋅K ⋅ bnα n
⇔α ⋅ + β ⋅ ≤1
(α a1 + β b1 )α1 ⋅K ⋅ (α an + β bn )α n (α a1 + β b1 )α1 ⋅K ⋅ (α an + β bn )α n
(4)
Folosind inegalitatea x1R1 ⋅ x2R2 ⋅K ⋅ xnRn ≤ R1 x1 + R2 x2 + K + Rn xn pentru xi > 0 ,
n
Ri > 0 , i = 1, n , ∑R i =1
i = 1 şi notând cu A membrul stâng al relaţiei (4), obţinem:
 a1α1 anα n   b1α1 bnα n 

A ≤ α ⋅ +K +  + β ⋅ +K + ⇔
 α a1 + β b1 α an + β bn   α a1 + β b1 α an + β bn 
α a + β b1 α a + β bn
⇔ A ≤ α1 ⋅ 1 + K + αn ⋅ n ⇔ A ≤ α1 + α 2 + Kα n = 1 .
α a1 + β b1 α an + β bn
Aşadar, inegalitatea (4) este adevărată, deci inegalitatea dată de relaţia (3) este
adevărată. Din (1) şi (3) rezultă că relaţia (2) este adevărată, deci f este concavă.
250
Consecinţă. Dacă fi : I → (0, ∞) , I ⊂ sunt funcţii concave ( n ∈ ,
n ≥ 2 ). Atunci funcţia n f1 f 2 ⋅K ⋅ f n este concavă.
n
R8.3.2. Fie x1 , x2 ,K , xn > 0 şi λ1 , λ2 ,K , λn ∈ [0,1] cu ∑λ
i =1
i = 1 . Atunci
n n
∑λ x
i =1
i i ≥ ∏ xiλi .
i =1
1
Soluţie. Fie f : (0, ∞) → , < 0,
f ( x) = ln x . Avem f ′′( x) = −
x2
(∀) x > 0 , deci f este strict concavă pe (0, ∞) . Conform inegalităţii lui Jensen
 n  n  n  n 
avem: f  ∑ λi xi  ≥ ∑ λi f ( xi ) , echivalent cu ln  ∑ λi xi  ≥ ln  ∏ xiλi  ceea ce
 i =1  i =1  i =1   i =1 
n n
este echivalent cu ∑ λi xi ≥ ∏ xiλ .
i =1 i =1
i
1
Observaţie. Dacă în egalitatea precedentă facem λ1 = λ2 = K = λn =
n
1 n
obţinem ∑ xi ≥ n x1 x2 L xn , adică inegalitatea mediilor.
n i =1
n
R8.3.3. Dacă a1 , a2 ,K , an ∈ *
+ , astfel încât ∑a
i =1
i = 1 şi p ∈ *
, atunci
p
n
 1 (n 2 + 1) p
∑ a
 i
i =1 
+ 
ai 
≥
n p −1
.
p
 1
Soluţie. Considerăm funcţia f : *
+ → *
+ , f ( x) =  x +  . Avem
 x
p −2 2 p −1
 1  1  2p  1
f ′′( x) = p( p − 1)  x +  ⋅ 1 − 2  + 3  x +  > 0 ,
 x  x  x  x
(∀) x ∈ (0, ∞) , deci f este strict convexă pe (0, ∞) .
Din inegalitatea lui Jensen avem:
 a + a + K + an  1
f 1 2  ≤ [ f (a1 ) + f (a2 ) + K + f (an )]
 n  n
n
1 n
şi ţinând cont că ∑ ai = 1 ⇒ nf   ≤ ∑ f (ai ) . Avem
i =1  n  i =1
251
p p
1  1 (n 2 + 1) p n n
 1
f   = n+  =
n  n np
şi ∑ i =1
f (ai ) = ∑  ai +  ,
i =1  ai 
adică avem:
p
(n 2 + 1) p n
 1
n p −1
≤ ∑  ai +  .
i =1  ai 
n n
1 n2
R8.3.4. Dacă x1 , x2 ,K , xn ∈ (0,1) şi ∑ xi = 1 , atunci
i =1
∑
i =1 1 − xi
≥
n −1
.
1
Soluţie. Fie funcţia f : (0,1) → *
+ , f ( x) = .
1− x
2
Deoarece f ′′( x) = > 0 , (∀) x ∈ (0,1) , rezultă că f este strict convexă pe
(1 − x)3
(0,1).
1
Luând λ1 = λ2 = K = λn = avem conform inegalităţii lui Jensen
n
 n  n n2 n
1
f  ∑ λi xi  ≤ ∑ λi f ( xi ) , deci ≤∑ . Cum f este strict convexă,
 i =1  i =1 n − 1 i −1 1 − xi
1
relaţia din enunţ devine egalitate dacă şi numai dacă x1 = x2 = K = xn = .
n
n
R8.3.5. Dacă a, b, x1 , x2 ,K , xn ∈ *
+ şi ∑x
i =1
i = 1 , atunci
n  b
∏  a +  ≥ (a + nb) n .
i =1
 xi 
 b
Soluţie. Considerăm funcţia f : *
+ → , f ( x) = ln  a +  . Deoarece
 x
2abx + b 2
f ′′( x) = > 0, (∀) x ∈ *
+ , rezultă că f este strict convexă pe (0, ∞) .
(ax 2 + bx) 2
1
Luând λ1 = λ2 = K = λn = avem:
n
1 n  b n  b
ln(a + nb) ≤ ∑ ln  a +  ⇔ (a + nb) n ≤ ∏  a +  .
n i =1  xi  i =1
 xi 
1
Egalitatea se realizează dacă şi numai dacă x1 = x2 = K = xn = .
n
252
n
2π
R8.3.6. Dacă A1 A2 K An este poligon convex, atunci ∑ sinα A
k =1
k ≤ n sinα
n
α ∈ (0,1) .
 π  π
Soluţie. Fie f :  0,  → , f ( x) = sinα x , f este concavă pe  0,  .
 2  2
Rezultă din inegalitatea lui Jensen că:
1 n  1 n 1 n π 2π
sinα  ∑ Ak  ≥ ∑ sinα Ak , dar ∑ Ak = (n − 2) = π −
 n k =1  n k =1 n k =1 n n
 2π  2π
şi cum sin  π −  = sin , avem
 n  n
n
1 n   2π  α 2π
∑
k =1
sinα Ak ≤ n sinα  ∑ Ak  = n sinα  π −
 n k =1  
 = n sin
n  n
,
deci inegalitatea din enunţ.

R8.3.7. Fie funcţia f :[a, b] → continuă pe [a, b] şi de două ori derivabilă
pe (a, b) şi astfel încât f ′′( x) > 0 , (∀) x ∈ (a, b) . Să se arate că (∀) α ∈ (a, b)
tangenta la graficul lui f în punctul (α , f (α )) este sub graficul lui f.
Soluţie. Cum f ′′ > 0 pe (a, b) ⇒ f ′ este crescătoare pe (a, b) . Ecuaţia
tangentei la grafic în punctul (α , f (α )) este y − f (α ) = f ′(α )( x − α ) , adică
y = f (α ) + f ′(α )( x − α ) . Aplicând teorema lui Lagrange funcţiei f pe intervalul
(α , x) , x > α , obţinem
f ( x) = f (α ) + f ′(c)( x − α ) cu α < c < x , şi cum
f ′(c) > f ′(α ) ⇒ f ( x) > y .
Pentru cazul x < α se raţionează analog.
253
9. Polinoamele Taylor asociate unor funcţii
9.1. Formula lui Taylor şi polinoamele Taylor ale funcţiilor elementare
În jurul unui punct o funcţie derivabilă poate fi aproximată printr-o

funcţie de gradul întâi. Ne punem în continuare problema aproximării unei
funcţii printr-un polinom de grad superior.
9.1.1. Fie D ⊂ o submulţime a lui , x0 ∈ D şi f : D → o
funcţie derivabilă de n ori (n ∈ * ) în punctul x0. Funcţia polinomială
Tn f : → definită pentru orice x ∈ prin
f ′( x0 ) f ′′( x0 ) f ( n ) ( x0 )
(Tn f )( x) = f ( x0 ) + ( x − x0 ) + ( x − x0 ) 2 + K + ( x − x0 ) n ,
1! 2! n!
se numeşte polinomul lui Taylor de grad n ataşat funcţiei f şi punctului x0, iar
funcţia rn f : D → definită prin
(rn f )( x) = f ( x) − (Tn f )( x) , (∀) x ∈ D ,
se numeşte restul Taylor de ordinul n ataşat funcţiei f şi punctului x0.
Orice egalitate de forma f = Tn f + rn f , unde pentru rn f este dată o
formulă de calcul, se numeşte formulă Taylor de ordinul n corespunzător
funcţiei f şi punctului x0.
9.1.2. Exemplu. Pentru funcţia f : → , f ( x) = e x , (∀) x ∈ ,
polinomul lui Taylor de grad n ataşat funcţiei f şi punctului x0 = 0 este
x x2 xn
(Tn f )( x) = 1 +
+ + K + , (∀) x ∈ .
1! 2! n!
9.1.3. Exemplu. Pentru funcţia g : → , g ( x) = sin x , (∀) x ∈ ,
polinomul lui Taylor de gradul 2n − 1 ataşat funcţiei g şi punctului x0 = 0 este
x x3 x5 x 2 n −1
− + − K + (−1) n −1 ⋅
(Tn g )( x) = , (∀) x ∈ .
1! 3! 5! (2n − 1)!
9.1.4. Exemplu. Pentru funcţia h : → , h( x) = cos x , (∀) x ∈ ,
polinomul lui Taylor de ordinul 2n − 2 (n ∈ , n ≥ 1) ataşat funcţiei h şi
punctului x0 = 0 este
x2 x4 x6 x 2n−2
+ − + K + (−1) n −1 ⋅
(Tn h)( x) = 1 − .
2! 4! 6! (2n − 2)!
9.1.5. Exemplu. Pentru funcţia u : (−1, ∞) → definită prin
u ( x) = ln( x + 1) , (∀) x ∈ (−1, ∞) , avem
254
(k − 1)!
u ( k ) ( x) = (−1) k −1 ⋅ , (∀) x ∈ (−1, ∞) şi k ∈ *
, polinomul lui Taylor de
( x + 1) k
grad n este
x x 2 x3 x 4 xn
− + − + K + (−1) n −1 ⋅ , (∀) x ∈ (−1, ∞ ) .
(Tn u )( x) =
1 2 3 4 n
9.1.6. Exemplu. Pentru funcţia f : (−1, ∞) → , f ( x) = (1 + x)α , pentru
orice x ∈ (−1, ∞) şi α ∈ \ , polinomul lui Taylor de grad n este
α α (α − 1) 2 α (α − 1)L (α − n + 1) n
(Tn f )( x) = 1 + ⋅ x + ⋅ x +K + ⋅x ,
1! 2! n!
deoarece avem f ( k ) ( x) = α (α − 1)(α − 2)L (α − k + 1)(1 + x)α − k , (∀) x > −1 şi
(∀) k ∈ * .
 α  α (α − 1)(α − 2)L (α − k + 1) α 
Convenim să notăm   = şi   = 1 . Cu
k k! 0
această notaţie avem
α  α  α  α 
(Tn f )( x) =   +   ⋅ x +   ⋅ x 2 + K +   ⋅ x n .
0 1  2 n
Funcţia f : (−1, ∞) → , f ( x) = (1 + x)α se numeşte funcţie binomială de
exponent α.
e x + e− x
9.1.7. Exemplu. Pentru funcţia f : → , f ( x) = ch x = ,
2
(∀) x ∈ (cosinus hiperbolic), polinomul lui Taylor de grad 2n este:
x2 x4 x2n
(Tn f )( x) = 1 + + +K + .
2! 4! (2n)!
e x − e− x
9.1.8. Exemplu. Pentru funcţia f : → , f ( x) = sh x = ,
2
(∀) x ∈ (sinus hiperbolic), polinomul lui Taylor de grad 2n − 1 (n ∈ * ) , este
x x3 x5 x 2 n −1
(Tn f )( x) =
+ + +K + .
1! 3! 5! (2n − 1)!
Facem observaţia că polinoamele de la ultimele două exemple pot fi obţinute
utilizând Exemplul 9.1.2.
9.1.9. Definiţie. Fie A o mulţime nevidă din şi funcţiile
f n : A → , (∀) n ∈ . Spunem că şirul ( f n ) n ≥0 este punctul convergent şi se
P.C.
notează f n → f dacă pentru orice x0 ∈ A , lim f n ( x0 ) = f ( x0 ) . Şirul ( f n ) n ≥0 se
n →∞
255
U.C.
zice că este uniform convergent pe A către funcţia f şi se notează f n → f ,
dacă pentru (∀) ε > 0 ∃ N (ε ) natural astfel încât (∀) n ≥ N (ε ) să avem
f n ( x) − f ( x) < ε , pentru orice x ∈ A .
9.1.10. Observaţie. Fie A o mulţime nevidă, ( f n ) n ≥0 un şir de funcţii
definite pe A şi cu valori în iar
sn = f 0 + f1 + f 2 + K + f n , (∀) n ∈ .
Dacă şirul de funcţii ( sn ) n≥0 este uniform convergent pe A către funcţia s
∞
( lim sn ( x) = s ( x), (∀) x ∈ A ) , convenim să facem notaţia s ( x) = ∑ f n ( x) ,
n →∞
n =0
(∀) x ∈ A . Aceasta se numeşte dezvoltarea în serie a funcţiei s.
Se poate demonstra că:
∞
(−1) n −1 ⋅ x 2 n −1
a) sin x = ∑ , (∀) x ∈ .
n =1 (2n − 1)!
∞
(−1) n −1 ⋅ x 2 n − 2
b) cos x = ∑ , (∀) x ∈ .
n =1 (2n − 2)!
∞
xn
c) e = ∑ , (∀) x ∈
x
.
n =0 n !
(−1) n −1 ⋅ x n
∞
d) ln(1 + x) = ∑ , (∀) x ∈ (−1,1] .
n =1 n
∞
α 
e) (1 + x)α = ∑   ⋅ x n , (∀) x ∈ (−1,1) , (α ∈ \ ).
n=0  n 
∞
x2n
f) ch x = ∑ , (∀) x ∈ .
n = 0 (2n)!
∞
x 2 n −1
g) sh x = ∑ , (∀) x ∈ .
n =1 (2n − 1)!
9.1.11. Observaţie. Polinomul lui Taylor de grad n ataşat funcţiei f şi
punctului x0 , coincide în x0 atât cu funcţia f cât şi cu derivatele ei până la
ordinul n.
Demonstraţie. Evident, Tn f este o funcţie indefinit derivabilă pe şi
pentru orice x ∈ avem
x − x0 ( x − x0 ) n −1 ( n )
(Tn f )′( x) = f ′( x0 ) + f ′′( x0 ) + K + ⋅ f ( x0 ) ;
1! (n − 1)!
256
x − x0 ( x − x0 ) n − 2 ( n )
(Tn f )′′( x) = f ′′( x0 ) + f ′′′( x0 ) + K + ⋅ f ( x0 ) ;
1! (n − 2)!
KKKKKKKKKKKKKKKKKKKKKK
x − x0 ( n )
(Tn f )( n −1) ( x) = f ( n −1) ( x0 ) + f ( x0 ) ;
1!
(Tn f )( n ) ( x) = f ( n ) ( x0 ) ;
(Tn f )( k ) ( x) = 0 oricare ar fi k ∈ , k ≥ n + 1 .
De aici deducem că
(Tn f )( x) = f ( x0 ) , (Tn f )′( x0 ) = f ′( x0 ),K , (Tn f )( n ) ( x0 ) = f ( n ) ( x0 ) .
Cu aceasta demonstraţia este încheiată.
9.1.12. Teoremă. Fie D ⊂ un interval, x0 ∈ D şi f : D → o
funcţie derivabilă de n ori (n ∈ *
) în punctul x0. Atunci avem
(r f )( x)
lim n = 0.
x → x0 ( x − x ) n
0
Demonstraţie. Deoarece f şi Tn f sunt derivabile de n ori în x0 rezultă

că şi restul rn f = f − Tn f este o funcţie derivabilă de n ori în x0 şi
(rn f )( x0 ) = 0, (rn f )′( x0 ) = 0,K , (rn f )( n ) ( x0 ) = 0 .
Aplicând de n − 1 ori regula lui L’Hôpital şi ţinând seama că
f ( n −1) ( x) − f ( n −1) ( x0 )
lim = f ( n ) ( x0 ) ,
x → x0 x − x0
obţinem
(r f )( x) f ( x) − (Tn f )( x) f ′( x) − (Tn f )′( x)
lim n = lim = lim =K =
x → x0 ( x − x ) n
0
x → x0 ( x − x0 ) n x → x0 n( x − x0 ) n −1
f ( n −1) ( x) − (Tn f )( n −1) ( x) f ( n −1) ( x) − f ( n −1) ( x0 ) − f ( n ) ( x0 )( x − x0 )

= lim = lim =
x → x0 n !( x − x0 ) x → x0 n ! ( x − x0 )
1  f ( n −1) ( x) − f ( n −1) ( x0 ) 
= lim  − f ( n ) ( x0 )  = 0 .
n ! x → x0  x − x0 
9.1.13. Observaţie. Dacă notăm cu α n f : D → funcţia dată prin
 (rn f )( x)
 , x ∈ D \{x0 }
(α n f )( x) =  ( x − x0 ) n
 0 , x = 0,

atunci din Teorema 9.1.12 rezultă că funcţia α n f este continuă în x0.
257
Aşadar are loc teorema
9.1.14. Teoremă. (Teorema lui Taylor-Young). Fie D ⊂ un
interval, x0 ∈ D şi f : D → o funcţie. Dacă funcţia f este derivabilă de n ori
în punctul x0 , atunci există o funcţie α n f : D → care satisface următoarele
proprietăţi:
a) (α n f )( x0 ) = 0 .
b) Funcţia α n f este continuă în punctul x0 .
c) Pentru orice x ∈ D are loc egalitatea
f ′( x0 ) f ( n ) ( x0 )
f ( x) = f ( x0 ) + ( x − x0 ) + K + ( x − x0 ) n + ( x − x0 ) n ⋅ (α n f )( x) .
1! n!
Vom deduce, în continuare, o formulă pentru calculul restului rn f al
formulei Taylor.
Fie D ⊂ interval, f : D → o funcţie derivabilă de (n + 1) ori pe D,
p ∈ * şi x şi x0 două puncte distincte din D. Fie k ∈ astfel încât să avem
f ′( x0 ) f ′′( x0 ) f ( n ) ( x0 )
f ( x) = f ( x0 ) + ( x − x0 ) + ( x − x0 ) 2 + K + ( x − x0 ) n + ( x − x0 ) p k
1! 2! n!
Funcţia ϕ : D → , definită pentru orice t ∈ D prin
f ′(t ) f ( n ) (t )
ϕ (t ) = f (t ) + (x − t) +K + ( x − t )n + ( x − t ) p ⋅ k ,
1! n!
este derivabilă pe D ca şi sumă de funcţii derivabile.
Deoarece ϕ ( x0 ) = f ( x) = ϕ ( x) , aplicând teorema lui Rolle funcţiei ϕ pe
intervalul [ x0 , x] sau [ x, x0 ] , rezultă că există un punct c cuprins strict între x0 şi
x astfel încât ϕ ′(c) = 0 . Dar
f ′′(t ) (x − t) ( x − t )2
ϕ ′(t ) = f ′(t ) − f ′(t ) + (x − t) − f ′′(t ) + f ′′′(t ) − K −
1! 1! 2!
( x − t ) n −1 ( n ) ( x − t ) n ( n +1)
− f (t ) + f (t ) − p ⋅ ( x − t ) p −1 ⋅ k =
(n − 1)! n!
( x − t ) n ( n +1)
= f (t ) − p( x − t ) p −1 ⋅ k , (∀) t ∈ D .
n!
( x − c) n ( n +1)
Atunci egalitatea ϕ ′(c) = 0 devine f (t ) = p( x − c) p −1 ⋅ k , de
n!
unde obţinem:
( x − c) n − p +1 ( n +1)
k= ⋅f (c ) .
n !⋅ p
258
De aici se obţine că restul rn f are forma
( x − x0 ) p ⋅ ( x − c) n − p +1 ( n +1)
(rn f )( x) = ⋅f (c ) .
n !⋅ p
În consecinţă, se obţine teorema
9.1.15. Teoremă. (Teorema lui Taylor). Fie D ⊂ un interval,
f : D → o funcţie de (n + 1) ori derivabilă pe D şi x0 ∈ D . Atunci pentru
orice p ∈ * şi x ∈ D \{x0 } , există cel puţin un punct c cuprins strict între x şi
x0 astfel încât
( x − x0 ) p ⋅ ( x − c) n − p +1 ( n +1)
(rn f )( x) = ⋅f (c ) .
n !⋅ p
(1)
Restul scris sub forma (1) se numeşte restul lui Schlömilch – Roche.
Luând p = 1 obţinem restul lui Cauchy:
( x − x0 )( x − c) n ( n +1)
(rn f )( x) = ⋅f (c ) .
n!
(2)
Luând p = n + 1 , obţinem restul lui Lagrange:
( x − x0 ) n +1 ( n +1)
(rn f )( x) = ⋅f (c ) .
(n + 1)!
(3)
9.1.16. Observaţie. Deoarece c ∈ ( x0 , x) sau c ∈ ( x, x0 ) , notând
c − x0
θ= obţinem că θ ∈ (0,1) şi c = x0 + θ ( x − x0 ) . Atunci restul rn f se
x − x0
poate exprima şi în felul următor:
( x − x0 ) n +1 ⋅ (1 − θ ) n − p +1 ( n +1)
(rn f )( x) = ⋅f ( x0 + θ ( x − x0 )) ;
n! ⋅ p
(Schlömilch – Roche)
( x − x0 ) ⋅ (1 − θ )
n +1 n
(rn f )( x) = ⋅ f ( n +1) ( x0 + θ ( x − x0 )) ;
n!
(Cauchy)
n +1
( x − x0 )
(rn f )( x) = ⋅ f ( n +1) ( x0 + θ ( x − x0 )) .
(n + 1)!
(Lagrange)
259
9.1.17. Definiţie. Formula lui Taylor de ordin n corespunzătoare
funcţiei f şi punctului x0 = 0 , cu restul lui Lagrange, se numeşte formula lui
Mac Laurin:
f ′(0) f ′′(0) 2 f ( n ) (0) n f ( n +1) (θ x) n +1
f ( x) = f (0) + x+ x +K + ⋅x + ⋅x ,
1! 2! n! (n + 1)!
unde θ ∈ (0,1) .
9.1.18. Exemplu. Pentru funcţiile f, g, h şi u din exemplele 9.1.2−9.1.4,
formula lui Mac Laurin se scrie:
x x2 xn x n +1 θ x
1) f ( x) = e x = 1 + + + K + + e , x ∈ , θ ∈ (0,1) ;
1! 2! n ! (n + 1)!
x x3 x5 x 2 n −1 x 2 n +1
2) g ( x) = sin x = − + − K + (−1) n −1 + (−1) n cos θ x
1! 3! 5! (2n − 1)! (2n + 1)!
, x∈ şi θ ∈ (0,1) ;
x2 x4 x6 x 2n−2 n x
2n
3) h( x) = cos x = 1 − + − + K + (−1) n −1
+ (−1) cos θ x,
2! 4! 6! (2n − 2)! (2n)!
x ∈ şi θ ∈ (0,1) ;
x x 2 x3 x 4 xn x n +1 1
4) u ( x) = ln(1 + x) = − + − + K + (−1) n −1 + (−1) n ⋅ ,
1 2 3 4 n n + 1 (1 + θ x) n +1
x > −1 şi θ ∈ (0,1) .
9.1.19. Exemplu. Pentru funcţia f : (−1, ∞) → , f ( x) = (1 + x)α ,
(∀) x > −1 şi α ∈ , formula lui Mac Laurin este:
α α (α − 1) 2 α (α − 1)(α − 2)L (α − n + 1) n
f ( x) = (1 + x)α = 1 + x + x +K+ x +
1! 2! n!
α (α − 1)L (α − n)(1 + θ x)α − n n +1
+ ⋅ x , unde θ ∈ (0,1) .
(n + 1)!
Demonstraţie. Funcţia f este indefinit derivabilă pe (−1, ∞) şi avem
f ′( x) = α (1 + x)α −1 ; f ′′( x) = α (α − 1)(1 + x)α − 2 ; f ′′′( x) = α (α − 1)(α − 2)(1 + x)α −3
şi prin inducţie matematică se obţine
f ( k ) ( x) = α (α − 1)(α − 2)L (α − k + 1)(1 + x)α − k , k ∈ * .
În consecinţă, obţinem
α α (α − 1) 2 α (α − 1)(α − 2)L (α − n + 1) n
f ( x) = (1 + x)α = 1 + x + x +K+ x +
1! 2! n!
α (α − 1)L (α − n)(1 + θ x)α − n n +1
+ ⋅x .
(n + 1)!
260
9.1.20. Propoziţie. Avem inegalităţile:
x x2 xn
a) e x > 1 + + + K + , (∀) x > 0 şi n ∈ * ;
1! 2! n!
2 2 n −1
x x x x x2 x2n
b) 1 + + + K + < ex < 1 + + + K + , (∀) x < 0 şi
1! 2! (2n − 1)! 1! 2! (2n)!
n∈ * ;
x3 x5 (−1) n ⋅ x 2 n +1
c) x − + − K + < sin x <
3! 5! (2n + 1)!
x3 x5 (−1) n x 2 n +1 (−1) n +1 x 2 n +3
< x− + −K + + , (∀) x > 0 şi
3! 5! (2n + 1)! (2n + 3)!
(∀) n ∈ * impar.
x2 x4 (−1) n ⋅ x 2 n
d) 1 − + −K + < cos x <
2! 4! (2n)!
x2 x4 (−1) n x 2 n (−1) n +1 x 2 n + 2
< 1− + −K + + , (∀) x ∈ *
şi
2! 4! (2n)! (2n + 2)!
(∀) n ∈ * impar.
x 2 x3 (−1) n +1 ⋅ x n x 2 x3
e) x − + −K + < ln(1 + x) < x − + − K +
2 3 n 2 3
n +1 n+2 n +1
(−1) ⋅ x (−1) ⋅ x
n
+ + , (∀) x > 0 şi (∀) n ∈ * par.
n n +1
Demonstraţie. Inegalităţile date se arată utilizând formula lui Taylor cu
restul Lagrange pentru funcţiile sugerate de fiecare inegalitate. Să justificăm,
spre exemplu b). Avem
x x2 xn x n +1
ex = 1 + + + K + + ⋅ eθ x , (∀) x ∈ , n ∈ * şi θ ∈ (0,1) .
1! 2! n ! (n + 1)!
Atunci
x x2 x 2 n −1 x x2n
1+ + +K + < ex < 1 + + K + ⇔
1! 2! (2n − 1)! 1! (2n)!
 x 2n θ ⋅x
 e > 0 (adev ã rat)
x 2 n θ ⋅x x2n  (2n)!
⇔0< e < ⇔  2n ⇔ eθ ⋅ x < 1 ⇔
(2n)! (2n)!  x x 2n
eθ ⋅ x <
 (2n)! (2n)!
⇔ θ ⋅ x < 0 , relaţie adevărată. Aşadar, inegalitatea de la b) este
adevărată.
261
9.1.21. Consecinţă. Avem inegalităţile:
x3 x3 x5
a) x − < sin x < x − + , (∀) x > 0 ;
3! 3! 5!
2
x x 2 x3
b) x − < ln(1 + x) < x − + , (∀) x > 0 .
2 2 3
Demonstraţie. Sunt cazuri particulare ale inegalităţilor de la Propoziţia
9.1.20.
Bibliografie
1. Dorin Andreica, Dorel I.Duca, Ioana Pop, Ioan Purdea, Matematica de

bază, Editura Studium, Cluj-Napoca, 2000
2. Marius Burtea, Georgeta Burtea, Elemente de analiză matematică,
Editura Carminis, Piteşti
3. Paul Flondor, Octavian Stănăşilă, Lecţii de analiză matematică, Editura
All, Bucureşti, 1993
4. Kolumbán Iosif, Angela Vasiu, Paula Ciceo, Mărcuş Andrei, Culegere
de probleme de analiză matematică, geometrie şi algebră, Universitatea
din Cluj-Napoca, 1988
5. Adrian Muscalu, Articolul: Dezvoltarea în serie Taylor şi aplicaţii, G.M.
4/2001
6. Gheorghe Sireţchi, Calcul diferenţial şi integral, vol.2, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985
262
Probleme rezolvate
1 1 1 (−1) n −1
R9.2.1. Să se arate că şirul an = 1 − + − + K + , n ∈ * este
2 3 4 n
convergent şi să se afle limita sa.
Soluţie. Pentru funcţia u : (−1, ∞) → , u ( x) = ln(1 + x) , (∀) x > −1 ,
utilizăm formula lui Mac Laurin şi obţinem
x 2 x3 xn (−1) n ⋅ x n +1
u ( x) = ln(1 + x) = x − + − K + (−1) n −1 + , x > −1
2 3 n (n + 1)(1 + θ x) n +1
şi θ ∈ (0,1) . Pentru x =1 obţinem:
1 1 1 (−1) n
ln 2 = 1 − + − K + (−1) n −1 ⋅ + . De aici obţinem
2 3 n (n + 1)(1 + θ ) n +1
 (−1) n 
lim an = lim  ln 2 −  = ln 2 .
n →∞ n →∞
 (n + 1)(1 + θ ) 
n +1
R9.2.2. Fie f : → o funcţie de trei ori derivabilă pe cu proprietatea că

lim f ( x) = c , c ∈ şi lim f ′′′( x) = 0 . Să se arate că lim f ′( x) = 0 şi
x →∞ x →∞ x →∞
lim f ′′( x) = 0 .
x →∞
Soluţie. Cu formula lui Taylor obţinem:

f ′′( x) f ′′′(a )
f ( x + 1) = f ( x) + f ′( x) + + , unde a ∈ ( x, x + 1)
2! 3!
(1)
şi
f ′′( x) 3 f ′′′(b)
f ( x + 2) = f ( x) + 2 ⋅ f ′( x) + 22 ⋅ +2 ⋅ unde b ∈ ( x, x + 2)
2! 3!
(2)
Deoarece pentru x → ∞ avem a → ∞ şi b → ∞ , din relaţiile (1) şi (2)
obţinem:
 f ′′( x)   1  ip.
lim  f ′( x) +  = lim  f ( x + 1) − f ( x) − f ′′′(b)  = c − c − 0 = 0 ;
x →∞
 2  x →∞  3! 
(1’)
 8  ip.
lim(2 f ′( x) + 2 f ′′( x)) = lim  f ( x + 2) − f ( x) − f ′′′(b)  = c − c − 0 = 0 ;
x →∞ x →∞
 3! 
Utilizând ultimele două relaţii avem:
  1 
lim f ′′( x) = lim  (2 f ′( x) + 2 f ′′( x)) − 2  f ′( x) + f ′′( x)   = 0 − 2 ⋅ 0 = 0
x →∞ x →∞
  2 
263
şi apoi din (1’) rezultă că lim f ′( x) = 0 .
x →∞
R9.2.3. Fie f : → o funcţie de două ori derivabilă pe şi cu derivata a

doua continuă astfel încât
f ( x + y ) ⋅ f ( x − y ) ≤ f 2 ( x) , (∀) x, y ∈ .
Arătaţi că
f ( x) ⋅ f ′′( x) ≤ f ′2 ( x) , (∀) x ∈ .
Soluţie. Aplicând formula lui Taylor obţinem:
f ′( x) f ′′(c1 ) 2
f ( x + y ) = f ( x) + ⋅y+ ⋅ y , c1 ∈ ( x, x + y ) ;
1! 2!
f ′( x) f ′′(c2 ) 2
f ( x − y ) = f ( x) − ⋅y+ ⋅ y , c2 ∈ ( x − y, y ) .
1! 2!
Folosind relaţia din ipoteză obţinem:
y2 y4
f ( x) − y f ( x) + ( f ( x) − yf ( x) )( f (c1 ) + f (c2 ) ) +
2 2
′ 2
′ ′′ ′′ f ′′(c1 ) f ′′(c2 ) ≤ f 2 ( x)
2 4
de unde prin reducerea termenilor şi împărţirea la y 2 avem:

y2
− f ′2 ( x) + ( f ( x) − yf ′( x) )( f ′′(c1 ) + f ′′(c2 ) ) +
f ′′(c1 ) ⋅ f ′′(c2 ) ≤ 0 .
2
Pentru y → 0 avem că c1 → x şi c2 → x , şi relaţia devine:
− f ′2 ( x) + f ′′( x) ⋅ f ( x) ≤ 0 ⇒ f ( x) ⋅ f ′′( x) ≤ f ′2 ( x) .
R9.2.4. Să se calculeze e cu cinci zecimale exacte.
Soluţie. Scriem formula lui Taylor cu restul lui Lagrange şi obţinem:
x x2 x n −1 xn
ex = 1 + + + K + + eθ x , θ ∈ (0,1) .
1! 2! (n − 1)! n !
De aici rezultă:
1 θ
1 1 1 1
e = e2 = 1+ + + K + + ⋅ e 2
.
1!⋅ 2 2!⋅ 22 (n − 1)!⋅ 2n −1 n !⋅ 2n
Determinăm pe n astfel încât
θ
1 1
rn = ⋅ e 2
< 6.
n !⋅ 2 n
10
Avem:
1
1 3 1 1 1
rn < ⋅ e 2
< < n −1
şi n −1
< 6 pentru n ≥ 8 .
n !⋅ 2 n
n !⋅ 2 n
n !⋅ 2 n !⋅ 2 10
Prin urmare,
264
1 1 1
e 1+ + +K + 1 + 0,5 + 0,125 + 0, 0208333 +
1!⋅ 2 2!⋅ 2 2
7!⋅ 27
+0, 0026041 + 0, 0002604 + 0, 0000271 + 0, 0000015 = 1, 6487345
.
x2
−
cos x − e 2
R9.2.5. Calculaţi lim .
x →0 x4
Soluţie. Avem :
x2 x4 r ( x)
cos x = 1 − + + r1 ( x) cu lim 1 4 = 0 şi
2! 4! x →0 x
x2
− x2 x4 r ( x)
e 2
= 1− + + r2 ( x) cu lim 2 4 = 0 .
1!⋅ 2 2!⋅ 4 x → 0 x
Atunci avem:
x2 1 1 
− x4  −  + r1 ( x) − r2 ( x)
cos x − e 2
 4! 2!⋅ 4 
lim = lim =
x →0 x4 x →0 x4
 1 1  r1 ( x) r2 ( x)  1 1 1
= lim  −  + 4 − 4 = − =− .
x →0
 4! 2!⋅ 4  x x  24 8 12
x x2 xn
R9.2.6. Să se arate că: ex > 1 + + + K + , ( ∀) x ∈ (0, ∞) ) şi
1! 2! n!
(∀) n ∈ * .
Soluţie. Scriind formula lui Taylor cu restul lui Lagrange, obţinem:
x x2 xn x n +1
e = 1+ + +K + +
x
⋅ eθ x , θ ∈ (0,1) .
1! 2! n ! (n + 1)!
x n +1
De aici, utilizând faptul că ⋅ eθ x > 0, (∀) x > 0 şi (∀) n ∈ *
, obţinem
(n + 1)!
concluzia.
(n + 1) n
R9.2.7. Demonstraţi inegalitatea e > , (∀) n ∈ * .
n
n!
Soluţie. Procedând ca şi la problema anterioară, avem:
n n2 n n −1 nn
en = 1 + + + K + + ⋅ eθ n , θ ∈ (0,1) .
1! 2! (n − 1)! n !
1 1 1
Deoarece , ,K , sunt mai mici sau egale cu 1 şi eθ n > 1 , avem:
n ! (n − 1)! 1!
265
1 n 1 n n −1 1 n n 1  n(n − 1) 2 
en > 1⋅ + ⋅ +K + ⋅ + = 1 + n ⋅ n + ⋅ n + K + nn  =
n ! 1! (n − 1)! (n − 1)! 1! n ! n !  2! 
1
= (1 + n) n .
n!
R9.2.8. Să se arate că: lim n ⋅ sin(2π e ⋅ n !) = 2π .
n →∞
Soluţie. Avem :
1 1 1 eθ
e = 1+ + +K + + , θ = θ n (depinde de n) ∈ (0,1) ,
1! 2! (n + 1)! (n + 2)!
de unde:
  1 1 1 eθ  
n ⋅ sin(2π e ⋅ n) = n ⋅ sin  2π 1 + + + K + +  ⋅ n ! =
  1! 2! ( n + 1)! ( n + 2)!  
  1 eθ 
= n ⋅ sin  2π  +  .
  n + 1 ( n + 1)( n + 2) 
Ca urmare,
lim n ⋅ sin(2π e ⋅ n) =
n →∞
   1 eθ  
 sin 2
 π +  
   n + 1 (n + 1)(n + 2)    1 eθ 
= lim n ⋅ ⋅ 2π  +  =
n →∞   1 eθ  n + 1 (n + 1)(n + 2)  
 2π  +  

  n + 1 (n + 1)(n + 2)  
 1 eθ 
= lim 2π n  +  = 2π (1 + 0) = 2π .
n →∞
 n + 1 (n + 1)(n + 2) 
R9.2.9. Fie funcţia f :[0,1] → de două ori derivabilă astfel încât
f (0) = f (1) = 0 şi inf f ( x) = −1 . Să se arate că sup f ′′( x) ≥ 8 .
x∈[0,1] x∈[0,1]
Soluţie. Din ipoteză avem f continuă pe

[0,1] ⇒ −1 = inf f ( x) = min f ( x) şi cum f este derivabilă pe [0, 1] va rezulta
x∈[0,1] x∈[0,1]
că (∃) a ∈ (0,1) astfel încât f ′(a ) = 0 şi f (a) = −1 . Scriind formula lui Taylor,
avem:
1
f ( x) = −1 + ⋅ f ′′(a + θ x ( x − a)) ⋅ ( x − a ) 2 , θ x ∈ (0,1) .
2!
266
f ′′(a + θ x (− a)) 2
Pentru x = 0 se obţine 0 = −1 + ⋅ a iar pentru x = 1 avem
2
f ′′(a + θ1 (1 − a))
0 = −1 + (1 − a ) 2 .
2
2 2
Deci f ′′( a + θ i (i − a)) = ci , unde c0 = , c1 = , i ∈ {0,1} .
a 2
(1 − a) 2
1 1
Dacă a < , atunci c0 ≥ 8 , iar dacă a ≥ , atunci c1 ≥ 8 , deci sup f ′′( x) ≥ 8 .
2 2 x∈[0,1]
R9.2.10. Fie P o funcţie polinomială de grad n, n ∈ *

şi având coeficienţi
reali. Să se arate că dacă:
P (a ) > 0, P′(a ) ≥ 0,K , P ( n ) (a ) ≥ 0 ,
atunci, orice rădăcină reală a lui P este mai mică decât a.
Soluţie. Pentru orice x > a , avem
P′(a ) P ( n ) (a)
P ( x) = P(a) + ( x − a) + K + ( x − a)n > P(a) ,
1! n!
de unde rezultă concluzia problemei.
267
10. Aplicaţii ale metodelor topologice în geometrie
10.1. Aspecte teoretice
Unele probleme de geometrie, în special probleme de existenţă care nu

pot fi rezolvate constructiv, au soluţii elegante dacă se folosesc cunoştinţe de
analiză matematică (în special continuitatea unor funcţii). Cunoştinţele necesare
unor astfel de abordări sunt foarte legate de intuiţia geometrică şi necesită
foarte puţine extinderi faţă de cunoştinţele din programa de analiză matematică
a clasei a XI-a.
Cadrul general în care se dezvoltă analiza matematică este spaţiul
topologic.
10.1.1. Definiţie. Dacă X este o mulţime şi D = {Di | i ∈ I } este o
familie de submulţimi din X cu proprietăţile:
a) ∅ ∈ D, X ∈ D
b) Pentru orice J ⊂ I , U D j ∈ D
j∈J
c) Pentru orice mulţime finită {i1 , i2 ,..., in } ⊂ I ,

Di1 ∩ Di2 ∩ ... ∩ Din ∈ D
atunci D se numeşte topologie pe X, iar perechea ( X , D) se numeşte spaţiu
topologic.
10.1.2. Exemple. 1. Pe R (axa reală) o mulţime D ⊂ R este deschisă
dacă pentru orice x0 ∈ D există ε > 0 astfel ca intervalul deschis:
( x0 − ε, x0 + ε) să fie inclus în D.
2. În R2 (plan) o mulţime D ⊂ R 2 este deschisă dacă pentru orice punct
( x0 , y 0 ) ∈ D există ε > 0 astfel ca discul deschis D( x0 , y0 ),ε centrat în ( x0 , y 0 ) şi
de rază ε să fie în întregime inclus în D.
3. În R3 (spaţiu) o mulţime D ⊂ R 3 este deschisă dacă pentru orice
punct M ∈ D există ε > 0 astfel ca bila deschisă (fără frontieră), de centru M şi
rază ε să fie complet inclusă în D.
10.1.3. Definiţie. Dacă ( X , D X ) şi (Y , DY ) sunt spaţii topologice şi
f : X → Y este o funcţie, spunem că funcţia f este continuă dacă pentru orice
DY ∈ DY prin imagine f −1 ( DY ) ∈ D X . (O funcţie este continuă dacă şi numai
dacă întoarce mulţimi deschise în mulţimi deschise.)
Vom enumera câteva rezultate care sunt necesare în astfel de probleme,
justificând doar cele necunoscute din manuale.
268
10.1.4. Rezultate fundamentale
1. Dacă f : [a, b] → R este o funcţie continuă şi f (a) f (b) < 0 atunci
există cel puţin un c ∈ (a, b) astfel ca f (c) = 0 .
2. Dacă f : [a, b] → [a, b] este o funcţie continuă, atunci există c ∈ [a, b]
astfel ca f (c) = c (punct fix). (Se consideră funcţia g ( x) = f ( x) − x ,
g (a) g (b) ≤ 0 .)
3. Dacă f : (a, b) ∈ R este o funcţie continuă şi există L > 0 astfel ca
| f ( x) − f ( y ) |≤ L | x − y | atunci funcţia f este continuă. (Dacă L < 1 ea este o
contracţie, în general este o funcţie Lipschitziană. În particular izometriile sunt
funcţii continue.)
4. Dacă A este o mulţime mărginită în plan, d : ax + by + c = 0 este o
dreaptă fixă şi definim f : R → R , f (λ) = aria porţiunii cuprinsă între dreptele
d şi d λ : ax + by + c = λ , atunci funcţia f este continuă. (Deoarece A este
mărginită, există un disc D de rază R în care este inclusă A.)
D
dx
A
dy
|λ −µ|
Distanţa între dreptele paralele d λ şi d µ este ρ λ ,µ = . Atunci
a2 + b2
|λ −µ| 2R
| f (λ) − f (µ) |≤ ⋅ 2 R = L | λ − µ | , unde L = , deci f este o
a +b2 2
a2 + b2
funcţie Lipschitziană (continuă).
5. Dacă A este o mulţime mărginită în plan, ( x0 , y 0 ) este un punct fix
prin care trece dreapta d atunci funcţia f : R → R , f (m) = aria porţiunii din A
cuprinsă între dreptele d şi d m : y − y0 = m( x − x0 ) este o funcţie continuă.
(Deoarece A este mărginită, există un disc D de rază R cu centrul în O( x0 , y0 )
care conţine mulţimea A. Notând cu α1, 2 unghiul dintre dreptele d m1 şi d m2 ,
269
α1, 2
obţinem | f (m1 ) − f (m2 ) |≤ 2 R 2 ⋅ , inegalitate ce asigură continuitatea
π
funcţiei f.
dm2
dm1
dm1
D
dm2
A A
O
D
O
6. Transformările geometrice ca: rotaţia în jurul unui punct (în plan sau
spaţiu), translaţia, omotetia, proiecţia în plan sau proiecţia pe o dreaptă (pe un
plan), simetrie faţă de o dreaptă, un punct (sau un plan) sunt toate funcţii
continue, ele fiind izometrii (rotaţiile, translaţiile, simetriile) iar celelalte funcţii
Lipschitziene.
7. Distanţa la un punct, la un plan sau la o dreaptă sunt funcţii continue.
Bibliografie
[1] W. G. Chimm, M. E. Steenrod, Introducere în topologie, Ed. Tehnică,

Bucureşti, 1981.
[2] Dan Grecu, Probleme de geometrie rezolvate prin metode topologice,
Revista Matematică Timişoara 1/1985, 3-10.
[3] R. Couran, H. Roberts, Ce este matematica?, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1969, 334-337.
[4] Gh. Buicitu, Probleme de construcţii geometrice cu rigla şi compasul,
Ed. Tehnică, Bucureşti, 1957.
270
11. Ecuaţii transcendente
Această temă constituie o continuare firească a temei 7: “Ecuaţii

exponenţiale şi logaritmice nestandard”, din Ghidul profesorului de matematică,
pentru clasa a X-a.
Considerăm ecuaţia f ( x) = 0 , unde f : D → R, D ⊆ R este o funcţie
dată. Dacă f este o funcţie polinomială nenulă, ataşată unui polinom din C [X ],
ecuaţia se numeşte algebrică. O ecuaţie care nu poate fi redusă la o ecuaţie
algebrică, folosind operaţiile: adunare, înmulţire, ridicare la putere, etc., se
numeşte transcendentă.
De exemplu x 3 − 5 x + 2 = 0 reprezintă o ecuaţie algebrică de gradul 3;
arătăm că ecuaţia ln(1 + x) = 2 − 2 x, x > −1 este transcendentă. Presupunem
contrariul: există un polinom nenul P ∈ R[X ] astfel încât pentru funcţia sa
polinomială f, avem: f ( x) = ln(1 + x) + 2 x − 2 , pentru orice x > −1 . Evident P
nu este un polinom constant. Fie grad P = n ∈ N * . Derivând de n+1 ori în ambii
(−1) n ⋅ n!
membri ai relaţiei de mai sus, obţinem: 0 = , pentru orice x > −1 .
( x + 1) n +1
Punând x = 0, obţinem: 0 = (− 1) ⋅ n! , care evident reprezintă o contradicţie.
n
Nu ne propunem să verificăm că anumite ecuaţii sunt sau nu

transcendente, scopul nostru este de a rezolva astfel de ecuaţii.
Nu există metode generale de rezolvare. Fiecare ecuaţie propusă trebuie
examinată aparte: i se caută caracteristicile şi pe baza lor se elaborează un mod
de rezolvare.
Vom indica câteva moduri de abordare a acestor ecuaţii. În mare parte,
acestea au fost expuse în tema mai sus amintită, dar de data aceasta având la
îndemână puternicul instrument oferit de aparatul analizei matematice.
11.1. Utilizarea monotoniei unor funcţii
Amintim câteva rezultate cunoscute din teoria funcţiilor.
11.1.1. Propoziţie : Fie f , g : A → R, A ⊆ R .

a) Dacă funcţiile f şi g sunt strict crescătoare (descrescătoare) pe A, atunci f
+g este o funcţie strict crescătoare (descrescătoare) pe A.
b) Dacă f , g : A → (0, ∞ ) sunt strict crescătoare (descrescătoare), atunci
f ⋅ g este funcţie strict crescătoare (descrescătoare).
275
11.1.2. Propoziţie : Fie f : A → B , g : B → C .
a) Dacă f şi g sunt funcţii strict monotone, de aceeaşi monotonie, atunci
g o f este strict crescătoare .
b) Dacă f, g sunt funcţii strict monotone, de monotonii diferite, atunci
g o f este strict descrescătoare.
11.1.3. Propoziţie : Dacă I ⊆ R este interval şi f : I → R este o funcţie

derivabilă pe I, atunci sunt adevărate următoarele afirmaţii:
a) f este crescătoare dacă şi numai dacă f ' ( x ) ≥ 0 , ∀ x ∈ I .
b) f este descrescătoare dacă şi numai dacă f ' ( x ) ≤ 0 , ∀ x ∈ I .
11.1.4. Propoziţie Dacă funcţia f este strict monotonă pe un interval I, iar c

este o constantă reală, atunci ecuaţia f ( x) = c are pe intervalul I cel mult o
soluţie.
Demonstraţie : Fie f o funcţie strict crescătoare. Presupunem că ecuaţia
f ( x) = c are cel puţin două soluţii diferite x1 , x 2 pe intervalul I. Fie x1 < x 2 .
Din f strict crescătoare rezultă f ( x1 ) < f ( x 2 ) . Contradicţie cu
f ( x1 ) = f ( x 2 ) = c .
11.1.5. Teoremă : Dacă funcţiile f şi g sunt monotone pe intervalul I, de

monotonii diferite, cel puţin una dintre ele strict monotonă, atunci ecuaţia
f ( x) = g ( x) are cel mult o soluţie în intervalul I.
Demonstraţie : Fie f strict crescătoare, iar g descrescătoare pe intervalul I.
Presupunem că există cel puţin două soluţii diferite x1 , x 2 din intervalul I, ale
ecuaţiei f ( x) = g ( x) . Fie x1 < x 2 . Atunci f ( x1 ) = g ( x1 ) ≥ g ( x 2 ) = f ( x 2 ) .
Contradicţie cu f funcţie strict crescătoare pe intervalul I.
11.1.6. Teoremă : Dacă funcţia f are proprietatea lui Darboux pe intervalul I

(în particular dacă f este continuă pe I ) şi dacă a, b ∈ I astfel încât
f (a) ⋅ f (b) < 0 , atunci ecuaţia f ( x) = 0 , are cel puţin o soluţie între a şi b.
11.2. Rezolvarea unor ecuaţii cu ajutorul teoremei lui Rolle şi a teoremei

lui Lagrange
11.2.1. Teoremă (Rolle):

Fie a , b ∈ R , cu a < b , iar f : [a , b ] → R o funcţie continuă pe [a,b],
derivabilă pe (a,b) şi f (a) = f (b) .
Atunci există cel puţin un punct c ∈ (a, b ) astfel încât f ' (c) = 0 .
276
11.2.2. Consecinţă : Între două rădăcini ale unei funcţii derivabile pe interval
se află cel puţin o rădăcină a derivatei.
11.2.3. Teoremă (Lagrange):

Fie a, b ∈ R, cu a < b , iar f : [a, b] → R o funcţie continuă pe [a,b] şi
f (b) − f (a)
derivabilă pe (a,b). Atunci există c ∈ (a, b ) astfel încât = f ' (c ) .
b−a
11.3. Utilizarea convexităţii
11.3.1. Definiţie : O funcţie f : I → R este convexă pe intervalul I ⊆ R dacă

oricare ar fi x1 , x 2 ∈ I , ∀ λ ∈ [0,1] are loc inegalitatea:
f (λ x 1 + (1 − λ ) x 2 ) ≤ λ f ( x 1 ) + (1 − λ ) f ( x 2 ) .
Dacă inegalitatea este de sens contrar, funcţia se numeşte concavă.
Dacă inegalităţile precedente sunt stricte, atunci spunem că f este strict convexă
( strict concavă).
11.3.2. Observaţie : Funcţia f este concavă pe intervalul I dacă şi numai dacă

–f este convexă.
11.3.3. Teoremă (Jensen): Fie I ⊆ R un interval, iar f : I → R o funcţie.

Atunci f este convexă dacă şi numai dacă oricare ar fi n ∈ N , n ≥ 2 ,
x1 , x 2 , ... , x n ∈ I şi λ 1 , λ 2 ,..., λ n ≥ 0 , cu λ 1 + λ 2 + ... + λ n = 1 , are loc:
f (λ1 x1 + λ 2 x 2 + ... + λ n x n ) ≤ λ1 f ( x1 ) + λ 2 f ( x 2 ) + ... + λ n f ( x n ) .
11.3.4. Propoziţie :
a) Produsul dintre o funcţie convexă şi o funcţie constantă pozitivă este o
funcţie convexă.
b) O sumă de funcţii convexe este o funcţie convexă.
c) Dacă g : I → J este convexă pe intervalul I, iar f : J → R este convexă şi
crescătoare pe intervalul J, atunci f o g este convexă.
d) Dacă f : I → J este inversabilă pe intervalul I, iar g : J → I este inversa
sa, atunci:
1) f convexă şi crescătoare ⇒ g concavă şi crescătoare
2) f convexă şi descrescătoare ⇒ g convexă şi descrescătoare
277
e) Dacă f : I → R este convexă şi neconstantă pe intervalul I, atunci f nu-şi
poate atinge valoarea cea mai mare în interiorul intervalului.
Demonstraţie : Punctele a) şi b) se verifică imediat. Demonstrăm c). Din g
convexă pe I, rezultă g ((1 − t ) x1 + tx 2 ) ≤ (1 − t ) g ( x1 ) + tg ( x 2 ) , oricare ar fi
x1 , x 2 ∈ I , ∀ t ∈ [0,1]. Cum f este crescătoare şi convexă, rezultă:
( f o g )( (1 − t ) x1 + tx 2 ) ≤
f ((1 − t ) g ( x1 ) + tg ( x 2 ) ) ≤ (1 − t ) ( f o g )( x1 ) + t ( f o g )( x 2 ) , deci f o g este
convexă.
Atenţie : Compusa a două funcţii convexe nu este neapărat o funcţie convexă.
Contraexemplu: Fie g : [− 1,1] → [0,1], g ( x) = x 2 , iar f : [0,1] → R, f ( x) = − x .
Deci f şi g sunt convexe, dar ( f o g )( x) = − x 2 nu este convexă.
d) Demonstrăm numai 1). Dacă f este crescătoare, atunci şi g = f −1 este
crescătoare. Arătăm că g este concavă. Pentru y1 y 2 ∈ J există x1 , x 2 , x ∈ I
astfel încât f ( x1 ) = y1 , f ( x 2 ) = y 2 , f ( x) = (1 − t ) y1 + ty 2 . Din f convexă
rezultă: f ((1 − t ) x1 + tx 2 ) ≤ (1 − t ) f ( x1 ) + tf ( x 2 ) = (1 − t ) y1 + ty 2 . Dar f este
crescătoare şi de aici avem: (1 − t ) x1 + tx 2 ≤ x , adică
(1 − t ) g ( y1 ) + tg ( y 2 ) ≤ g ((1 − t ) y1 + ty 2 ) , adică g este concavă.
e) Demonstrăm prin reducere la absurd. Presupunem că f îşi atinge cea mai
mare valoare în x0 din interiorul intervalului I. Deci există x1 , x 2 ∈ I astfel
încât x1 < x0 < x 2 şi f ( x1 ) < f ( x0 ) , f ( x 2 ) < f ( x0 ) . Punem
x0 = (1 − t ) x1 + tx 2 . Înmulţind prima inegalitate cu (1-t) şi a doua cu t şi
adunăm: (1 − t ) f ( x1 ) + tf ( x 2 ) < f ( x0 ) = f ( (1 − t )x1 + tx 2 ) , relaţie care
contrazice convexitatea lui f.
11.3.5. Propoziţie : Dacă funcţia f : I → R este strict convexă pe intervalul I,
iar g : I → R este o funcţie liniară, atunci ecuaţia f ( x) = g ( x) are cel mult
două soluţii pe intervalul I.
Demonstraţie : Admitem că există cel puţin trei soluţii diferite x1 , x 2 , x3 . Fie
x3 ∈ ( x1 , x 2 ) . Atunci există λ ∈ (0 ,1) astfel încât: x 3 = λ x1 + (1 − λ ) x 2 . Dar
f ( x 3 ) = g ( x 3 ) = λg ( x1 ) + (1 − λ )g ( x 2 ) = λf ( x1 ) + (1 − λ ) f ( x 2 ) . Contradicţie cu f
strict convexă.
278
Bibliografie
1. Berinde V., explorare, investigare şi descoperire în matematică, Editura

Efemeride, Baia Mare, 2001
2. Burtea M., Burtea G., Mateatică, clasa a XI-a, Elemente de analiză
matematică, Editura Carminis, Piteşti, 2001
3. Ganga M., Ecuaţii şi inecuaţii, Editura Mathprss, Ploieşti, 1998
4. Gorgotă V., Şerdean I., Ulmeanu S., Matematica în concursurile şcolare
2002, IX-XII, Editura Paralela 45, 2002
5. Suceveanu V., Copaceanu R., Metode nestandard de rezolvare a ecuaţiilor,
Foaie Matematică, Nr. 3 şi Nr. 4, 1999, Chişinău
6. Tămâian T., Probleme selectate din reviste selecte, Editura Cub Press, Baia
Mare, 2002
7. Universitatea Tehnică ,Cluj−Napoca, Teste grilă de matematică, admitere
2003, U.T. Pres, Cluj –Napoca, 2002.
279
Probleme propuse
R11.1.1 Să se rezolve ecuaţia:

x 3 − 6 x 2 + 3 x + 6 x ln x + 2 = 0, x > 0 .
Soluţie :
Considerăm funcţia f : (0, ∞ ) → R , f ( x) = x 3 − 6 x 2 + 3 x + 6 x ln x + 2 .
( x − 1) 2
Atunci f ( x) = 3x − 12 x + 6 ln x + 6 şi f ( x) = 6
' 2
≥ 0 , pentru orice
''
x
x ∈ (0, ∞ ) .
Variaţia funcţiei f este redată în tabelul următor:
x 0 1
f ' ' ( x) + + + + 0 + + + +
f ' ( x) - - - -0 + + + +
f (x) 0
Deducem că x = 1 este unica soluţie.
1 1
x+ x+
R11.1.2 Rezolvaţi ecuaţia: 4 x
+9 x
= 275.
Soluţie :
1 1
x+ x+
Pentru x < 0, 4 x
+9 x
< 2 , deci ecuaţia nu are soluţii.
1
x+
Fie x > 0 . considerăm funcţia f a : (0, ∞ ) → R, f a ( x) = a
, a > 1 . Atunci x
1
fa = g o h , unde h : (0, ∞ ) → [2, ∞ ), h( x) = x + , iar
x
g : [2, ∞ ) → R, g ( x) = a x . Se constată că h este strict descrescătoare pe (0,1]
şi strict crescătoare pe [1, ∞ ) , iar g este strict crescătoare. Atunci (din propoziţia
11.1.3) deducem cü funcţia f a este strict descrescătoare pe (0,1] şi strict
crescătoare pe [1, ∞ ) . Funcţia
1 1
x+ x+
F : (0, ∞ ) → R, F ( x) = 4 x + 9 x = f 4 ( x) + f 9 ( x) este strict descrescătoare
pe (0,1] şi strict crescătoare pe [1, ∞ ) . În concluzie, ecuaţia: F(x)=275 are cel
280
1
mult câte o soluţie pe intervalele (0,1] , respectiv [1, ∞ ) . Dar x = ∈ (0,1] şi
2
1
x = 2 ∈ [1, ∞ ) sunt soluţii. Deci x = şi x = 2 sunt singurele soluţii ale
2
ecuaţiei date.
R11.1.3 Să se rezolve în R ecuaţia: ( 3) x

− 2 x −1 = 1 .
Soluţie :
Fie f : R → R, f (x) = 3 − 2 ( ) x x −1
. Atunci
f ' : R → R ,
1
2
( )
f ' ( x ) =  3 ln 3 − 2 x ln 2 
x

cu rădăcina
ln 2
x 0 = log 3 . Se verifică că x0 ∈ (2,4) .
2
ln 3
Variaţia funcţiei f dată de prima derivată este redată în tabloul:
x −∞ 2 x0 4 ∞
f ' ( x) + + + 0 - - -
f (x) f ( x0 )
Deci f este strict crescătoare pe (− ∞, x0 ] şi strict descrescătoare pe

[x0 , ∞ ) . Din teorema 11.1.4 deducem că ecuaţia f ( x) = 0 are cel mult câte o
soluţie pe fiecare din intervalele (− ∞, x0 ] , respectiv (x 0 , ∞ ) . Se verifică că x =
( )
2 ∈ − ∞, x0 şi x = 4 ∈ (x 0 , ∞ ) sunt soluţii, deci acestea sunt singurele soluţii
ale ecuaţiei date.
R11.1.4 Să se rezolve ecuaţia: e x −1 = x ln x + 1 , x ∈ R+* .

Soluţie :
Funcţia f : (0, ∞ ) → R, f ( x) = e x −1 − x ln x − 1 are derivatele
1 1
f ' ( x) = e x −1 − ln x − 1 , f ' ' ( x) = e x −1 − , f ' ' ' ( x) = e x −1 + 2 > 0 . Rezultă că f ' '
x x
281
este strict crescătoare, aşadar x = 1 este unica soluţie a ecuaţiei f ' ' ( x) = 0 . Cum
f ' (1) = 0 , rezultă că f ' ( x) > 0 pentru x ∈ (0,1) şi f ' ( x) > 0 pentru x ∈ (1, ∞ ) ,
deci f este strict crescătoare pe (0, ∞ ) . Cum f (1) = 0 , ecuaţia dată are unica
soluţie x=1.
 π
 x sin , dacă x ∈ (0,1]
R11.2.1 Se consideră funcţia. f : [0,1] → R, f ( x) =  x .
0, dacă x = 0
 1 1
Aplicând teorema lui Rolle pe fiecare interval  ,  , n ∈ N * , să se arate
n +1 n
că ecuaţia tgx = x are soluţii pe fiecare interval (nπ , (n + 1)π ) .
Soluţie :
Se verifică că f este continuă pe [0,1], derivabilă pe (0,1) şi
π π π  1  1
f ' ( x) = sin − cos , ∀ x ∈ (0,1] . Cum f   = f   = 0 , suntem în
x x x  n +1 n
 1 1
condiţiile din teorema lui Rolle, deci există c n ∈  ,  astfel încât
 n +1 n 
π π π π π π
f ' (c n ) = 0 , adică: sin − cos = 0 . Obţinem tg = , deci este
cn cn cn cn cn cn
 1 1 π
soluţie a ecuaţiei tgx = x . Cum c n ∈  ,  , avem ∈ (nπ , (n + 1)π ) ,
 n +1 n  cn
pentru orice n ∈ N * .
R11.2.2 Să se rezolve în R ecuaţia: 2 x + 3 x + 6 x = 3x 2 + 5 x + 3 .

Soluţie :
Observăm că ecuaţia are soluţiile x1 = −1, x 2 = 0, x3 = 1 . Arătăm că
acestea sunt singurele soluţii.
Considerăm funcţia f : R → R ,
f ( x) = 2 x + 3 x + 6 x − 3x 2 − 5 x − 3 . Presupunem că există x 4 ∉ {− 1,0,1} astfel
încât f ( x 4 ) = 0 . Conform teoremei lui Rolle, f ' ( x) = 0 ar avea câte o soluţie
282
pe fiecare interval cu capetele soluţii consecutive ale lui f ( x) = 0 . Deci f ' ar
avea cel puţin 3 soluţii diferite.
De aici, f ' ' ( x) = 0 ar avea cel puţin două soluţii reale, iar f ' ' ' ( x) = 0 ar avea cel
puţin o soluţie reală. Dar f ' ' ' ( x) = 2 x (ln 2) + 3 x (ln 3) + 6 x (ln 6) > 0, ∀ x ∈ R ,
3 3 3
deci presupunerea făcută este falsă.
R11.2.3 Rezolvaţi ecuaţia: 3 x + 6 x = 4 x + 5 x .

Soluţie :
6 x − 5x 4 x − 3x
Ecuaţia se scrie = . Considerăm funcţia f (t ) = t x ,
6−5 4−3
t > 0 , căreia îi aplicăm teorema lui Lagrange pe intervalele [3,4] şi [5,6].
Deducem că există t1 ∈ (3,4) şi t 2 ∈ (5,6 ) pentru care 4 x − 3 x = xt1x −1 şi
6 x − 5 x = xt 2x −1 . Atunci ecuaţia se mai scrie: xt1x −1 = xt 2x −1 sau echivalent
( )
x t 2x −1 − t1x −1 = 0 . Obţinem x1 = 0 sau t 2x −1 = t1x −1 . Cum t 2 > t1 , din
x −1
 t2 
  = 0 rezultă x 2 = 1 . Soluţiile ecuaţiei sunt x1 = 0 şi x 2 = 1 .
 t1 
R11.2.4 Rezolvaţi ecuaţia: (x + 1) ⋅ 3 x = 2 x + x ⋅ 4 x .

Soluţie :
3x − 2 x x ⋅ 4 x − x ⋅ 3x
Scriem ecuaţia sub forma = . Notăm
3− 2 4−3
f : [2,3] → R, f (t ) = t x şi g : [3,4] → R, g (t ) = xt x . Din teorema lui Lagrange
rezultă că există a ∈ (2,3), b ∈ (3,4 ) astfel ca f ' (a) = g ' (b) , de unde
x −1
x −1 x −1 x −1 a
x −1 a
xa = x b . Rezultă x1 = 0 sau a = xb . Din x =   şi 0 < < 1 .
2
b b
Obţinem x 2 = 1 . În concluzie, soluţiile ecuaţiei sunt x1 = 0 şi x 2 = 1 .
1 1
R11.2.5 Să se arate că ecuaţia cos x − =0 are în intervalul
2 ( x + 1) 2
(2π , 3π ) cel puţin o soluţie.
283
Soluţie :
x −1
Considerăm funcţia f ( x) = sin x − , x ≥ 0. Avem
x +1
 5π   5π 
f (2π ) < 0, f   > 0 şi f (3π ) < 0 . Deci există x1 ∈  2π ,  şi
 2   2 
 5π 
x 2 ∈  ,3π  astfel încât f ( x1 ) = f ( x 2 ) = 0 . Rezultă din teorema lui Rolle că
 2 
2
există x0 ∈ ( x1 , x 2 ) cu f ' ( x0 ) = 0 . Cum f ' ( x) = cos x − , obţinem
( x + 1) 2
rezultatul din enunţ.
R11.3.1 Să se rezolve în N:
a + (a + 2) + (a + 6) = (a + 1) + (a + 3) + (a + 4) , unde a > 1 .
x x x x x x
Soluţie :
Evident x = 0 şi x = 1 sunt soluţii. Arătăm că ecuaţia nu are alte soluţii.
Funcţia f : [0, ∞ ) → R, f (t ) = t n , unde n ∈ N , n ≥ 2 este strict convexă. Atunci
n
an + bn  a + b 
din definiţie obţinem: >  , pentru a, b > 0 , a ≠ b . Deci:
2  2 
x
a x + (a + 2) x  2 a + 2 
>  = ( a + 1)
x
2  2 
(a + 2)x + (a + 6) x  2a + 8 
>
x
 = (a + 4)
x
2  2 
(a + 6 ) x
+ ax  2a + 6 
>
x
 = ( a + 3)
x
2  2 
Adunând aceste relaţii, obţinem:
a + (a + 2) x + (a + 6) x > (a + 1) x + (a + 3) x + (a + 4) x . Deci ecuaţia nu are alte
x
soluţii.
1
R11.3.2 Fie a > 1, a fixat. Să se rezolve în R ecuaţia: a x + a x = a 2 + a .
284
Soluţie :
Funcţia f : R → (0, ∞ ), f ( x) = a x este convexă şi crescătoare pe R.
1
Funcţia g : (0 , ∞ ) → R , g ( x ) = a x
este convexă pe (0 , ∞ ) , deoarece
1
1  1 
g ' ' ( x) =
3
a  2 + ln a  ln a > 0 , pe (0 , ∞ ) . Rezultă că f + g este convexă
x
x  x 
pe (0 , ∞ ) , prin urmare ecuaţia dată are cel mult două soluţii în (0 , ∞ ) .
1
Acestea sunt 2 şi . În intervalul (− ∞,0 ) , ecuaţia nu are soluţii deoarece
2
1
a + a < 1 + 1 < a 2 + a , oricare ar fi x ∈ (− ∞,0 ) .
x x
R11.3.3 Să se rezolve ecuaţia: (2 x + 4) ⋅ 4 x − (2 x 2 + 6 x + 5) ⋅ 2 x + x + 1 = 0 .

Soluţie :
[ ][ ]
Ecuaţia se scrie în formă echivalentă: ( x + 2 ) ⋅ 2 x +1 − 1 2 x − ( x + 1) = 0 .
Obţinem: (x + 2) ⋅ 2 x +1 = 1 sau 2 x = x + 1 . Ecuaţia (x + 2) ⋅ 2 x +1 = 1 nu are soluţii
1
pe (− ∞,−2] , iar pe (− 2, ∞ ) ecuaţia se scrie 2 x +1 = cu soluţie unică
x+2
x1 = −1 , deoarece membrul stâng este o funcţie strict crescătoare, iar membrul
drept este o funcţie strict descrescătoare.
Ecuaţia 2 x = x + 1 are soluţiile x 2 = 0 şi x3 = 1 şi nu mai are altele
deoarece graficul unei funcţii strict convexe şi o dreaptă au cel mult două
puncte distincte comune (propoziţia 11.3.5).
În concluzie, ecuaţia dată are soluţiile: x1 = −1 , x 2 = 0 şi x3 = 1 .
285
12. Exemple şi contraexemple în analiza matematică
Exemplele şi contraexemplele în matematică reprezintă de multe ori

răspunsuri la o intensă dorinţă de a pune de acord intuiţia cu rigoarea
raţionamentului ştiinţific. Este verificat însă că intuiţia ne joacă, nu de puţine
ori, feste şi că exemple născute în urma unor eforturi îndelungate sau din contră
apărute ca o revelaţie, spulberă ceea ce era aproape evidenţa însăşi. Alteori
exemplele şi contraexemplele demonstrează că anumite rezultate nu pot fi
substanţial îmbunătăţite dacă se slăbeşte prea mult ipoteza, derivând de aici
necesitatea ca teoria să fie aplicată şi utilizată cu extremă exactitate.
În cele ce urmează vor fi prezentate unele rezultate de analiză, ele însele
interesante sau care conduc uneori la concluzii surprinzătoare.
12.1. Completări şi precizări teoretice
Despre şiruri de numere raţionale convergente.
Se ştie că orice număr real este limită a unui şir de numere raţionale.
Astfel, dacă un şir cu termenii numere raţionale converge la un număr iraţional,
şirul numitorilor sau al numărătorilor termenilor poate fi mărginit ? Dar dacă
şirul este neconstant şi converge la un număr raţional ?
12. 1. 1. Propoziţie Dacă (rn ) n≥1 este un şir de numere raţionale
 pn 
 rn = , pn ∈ , qn ∈ *
 , convergent la un număr iraţional x0, atunci
 qn 
(qn ) n ≥1 are limita +∞.
Demonstraţie: Presupunem că şirul (qn ) n ≥1 nu are limita +∞. El admite
atunci un subşir constant nenul (qkn ) n ≥1 . Şirul ( pkn ) n ≥1 este un şir de numere
întregi care nu poate să aibă limita –∞ sau +∞ ( altfel şirul (rkm ) n≥1 ar avea
limita –∞ sau +∞ şi nu x0 cum are de fapt). Rezultă că şi şirul ( pkn ) n ≥1
admite un subşir constant. Se obţine că şirul (rn ) n≥1 admite un subşir constant.
Acest subşir are o limită număr raţional ceea ce contrazice ipoteza că ( rn )n≥1 este
convergent la numărul iraţional x0. Rezultă că presupunerea făcută a fost falsă
şi deci (qn ) n ≥1 are limita +∞.
Un rezultat analog se poate preciza şi pentru şirul modulului
numărătorilor.
Într-un limbaj mai puţin exact, am demonstrat că pentru ca un număr
iraţional să poată fi aproximat cu o eroare din ce în ce mai mică, cu ajutorul
286
unor numere raţionale, acestea din urmă vor trebui să aibă numitori şi
numărători din ce în ce mai mari.
 p
12. 1. 2. Propoziţie Fie (rn ) n≥1 un şir de numere raţionale  rn = n ,
 qn

pn ∈ , qn ∈ *
 convergent la un număr raţional x0. Dacă (qn ) n ≥1 este

mărginit, atunci şirul (rn ) n≥1 este constant începând cu un anumit rang.
Demonstraţie: Din imaginea şirului (qn ) n ≥1 , care este finită, reţinem
doar mulţimea A formată din acele numere naturale nenule care sunt valori a
unui număr infinit de termeni ai acestui şir. Eliminăm termenii şirului (qn ) n ≥1
care nu aparţin mulţimii A. Numărul acestor termeni este evident finit. Există
aşadar n0 ∈ * asfel încât qn ∈ A , (∀) n ≥ n0 .
Şirul (qn ) n ≥ n0 poate fi acum „împărţit în totalitate” într-un număr finit de
subşiruri constante care au valorile termenilor din A. Fie (qn ) n ≥ n0 un astfel de
subşir constant egal cu α. Subşirul ( pkn ) n ≥ n0 este convergent la α ⋅ x0 şi are
toţi termenii numere întregi, rezultând că şi acest subşir este constant începând
cu un anumit rang n1 ≥ n0 . Atunci şirul (rkn ) n ≥ n1 este constant, constanta
neputând fi decât x0. Se procedează similar cu toate subşirurile care au valorile
termenilor în A.
12. 1. 3. Corolar. Dacă (rn ) n≥1 este un şir de numere raţionale
 pn 
 rn = , pn ∈ , qn ∈ *  convergent la un număr raţional x0 şi dacă
 qn 
rn ≠ x0 , (∀) n ∈ , atunci (qn ) n ≥1 are limita +∞.
*
Proprietăţi de continuitate ale unor funcţii.
Intuitiv, continuitatea ca interpretare geometrică este percepută, în cele

mai multe dintre cazuri, ca fiind proprietatea în urma căreia graficul unei funcţii
poate fi trasat fără a ridica creionul de pe hârtie.
Astfel este uşor să construim funcţii f : → care au un singur punct
de discontinuitate, modificând într-un singur punct valoarea unei funcţii
continue.
Faptul că realitatea legată de funcţiile continue este mai complexă este
relevat de exemple ale unor funcţii continue într-un singur punct. Se pot
287
construi nenumărate exemple de acest fel dacă avem în vedere următorul
rezultat:
12. 1. 4. Propoziţie Dacă f1 , f 2 : → , sunt două funcţii continue,
 f ( x) , dac ã x ∈
atunci funcţia f : → , f ( x) =  1 este continuă în x0
 f 2 ( x) , dac ã x ∈ \
dacă şi numai dacă f1 ( x0 ) = f 2 ( x0 ) .
Ne întrebăm în mod firesc, cât de multe pot fi punctele de discontinuitate

ale unei funcţii ?
12. 1. 5. Propoziţie Există funcţii care sunt discontinue în orice punct al
domeniului lor de definiţie.
Demonstraţie: Funcţia lui Dirichlet f : → ,
1, dac ã x ∈
f ( x) = 
0, dac ã x ∈ \
are toate punctele din puncte de discontinuitate de speţa a II-a.
12. 1. 6. Propoziţie Există funcţii definite pe un interval I care să fie
discontinue doar pe mulţimea numerelor raţionale din I.
Demonstraţie: Funcţia lui Riemann f :[0,1] → ,
0, dac ã x ∈ [0,1] \ sau x = 0

f ( x) =  1 p
 q , dac ã x = q unde p, q ∈
*
sunt prime î ntre ele ,

este continuă în x = 0 şi în toate punctele iraţionale din [0, 1] şi este
discontinuă în toate punctele raţionale nenule din [0, 1]
Fie x0 ∈ [0,1] . Este suficient să considerăm în continuare (tn ) n ≥1 un şir de
elemente din [0, 1], cu toţi termenii raţionali sau toţi iraţionali, diferiţi de x0,
dar convergent la x0,
p
Dacă tn ∈ I [0,1], ∀ n ∈ * , iar tn = n , unde pn ∈ * , qn ∈ * ,
qn
atunci, conform propoziţiei 12.1.1. şi corolarului 12.1.3. avem lim qn = +∞ .
n →∞
1
Rezultă că lim f ( tn ) = lim = 0.
n →∞ n →∞ q
n
Dacă tn ∈ [0,1] \ atunci lim f (tn ) = lim 0 = 0 .

n →∞ n →∞
În condiţiile în care f ( x0 ) = 0 ( deci dacă x0 este 0 sau iraţional),

funcţia f este continuă în x0. Evident dacă f ( x0 ) ≠ 0 (deci dacă x0 este
raţional nenul) funcţia f nu este continuă în x0.
288
Aşadar concluzia propoziţiei este adevărată dacă se consideră restricţia
funcţiei Riemann la (0, 1]
12. 1. 7. Observaţie Funcţia lui Riemann este peste tot nederivabilă.
Demonstraţie: Vom arăta pentru început că funcţia Riemann este
nederivabilă în punctul 0.
Dacă (tn ) n ≥1 este un şir cu termenii iraţionali, din [0, 1], convergent la 0,
atunci:
f (tn ) − f (0) 0−0
lim = lim =0
n →∞ tn − 0 n →∞ tn
(1)
1
Şirul   este format din termeni nenuli situaţi în [0, 1] şi este convergent la
 n n ≥1
0. Avem:
1 1
f   − f (0) −0
lim  n  = lim n =1
n →∞ 1 n →∞ 1
−0 −0
n n
(2)
Din relaţiile (1) şi (2) rezultă că funcţia f a lui Riemann nu are
derivată în 0.
În celelalte puncte raţionale din [0, 1] funcţia este nederivabilă, nefiind
nici măcar continuă.
Fie acum x0 un număr iraţional din [0, 1].
Dacă (tn ) n ≥1 este un şir cu termenii iraţionali, din [0,1] \{x0 } ,
convergent la x0, atunci:
f (tn ) − f ( x0 ) 0−0
lim = lim =0.
n →∞ tn − x0 n →∞ t − x
n 0
(3)
[10n ⋅ x0 ]
Fie (tn ) n ≥1 , unde tn = ( (tn ) n ≥1 este de fapt şirul aproximărilor
10n
lui x0 cu n zecimale exacte). Se demonstrează uşor că (tn ) n ≥1 este din [0, 1]
1
şi că este convergent la x0. De asemenea 0 < x0 − tn < n .
10
289
Deoarece tn, scris ca mai înainte s-ar putea să nu fie o fracţie
p
ireductibilă, rezultă că scriindu-l ca fracţie ireductibilă tn = n , unde
qn
pn ∈ *
, qn ∈ *
, avem qn ≤ 10n . Obţinem astfel:
1
−0
f (tn ) − f ( x0 ) qn 1 1
= = > =1.
tn − x0 tn − x0 qn ( x0 − tn ) 10n ⋅ 1
10n
f (tn ) − f ( x0 )
Deducem că lim chiar dacă există nu poate fi egală cu 0.
n →∞ tn − x0
Ţinând seama şi de relaţia (3), rezultă că f nu admite derivată în x0.
Continuitatea şi proprietatea lui Darboux.
Este cunoscută „apropierea” dintre noţiunea de continuitate a unei funcţii

pe un interval şi proprietatea lui Darboux. La o analiză mai aprofundată însă
diferenţele dintre ele pot deveni surprinzător de mari.
Convenim ca în continuare, prin interval, să înţelegem interval
nedegenerat. Este clasic următorul rezultat:
 1
sin , dac ã x ≠ 0
12. 1. 8. Propoziţie Funcţia f : → , f ( x) =  x este
 α , dac ã x = 0
discontinuă în x = 0. Ea are proprietatea lui Darboux dacă şi numai dacă
α ∈ [−1,1] .
Cât de “bogată” poate fi mulţimea punctelor de discontinuitate ale unei
funcţii care are proprietatea lui Darboux ? Un posibil răspuns este conţinut în :
12. 1. 9. Propoziţie Există funcţii cu proprietatea lui Darboux şi care
sunt discontinue în toate punctele intervalului de definiţie.
Demonstraţie: Exemplul pe care îl vom prezenta i se datorează, într-o
formă uşor modificată, matematicianului francez Henri Lebesgue.
Amintim că orice x∈[0,1) admite o scriere în baza 2 fără perioada 1 şi în
plus putem conveni că 1 = 0,1111K .
Considerăm funcţia f :[0,1] → [0,1] definită astfel: pentru fiecare x ∈ [0,1]
scris în baza 2 sub forma x = 0, a1a2 a3 K
 0 , dac ã (∀) k ∈ º irul (a2 n +1 ) n≥ k nu este periodic
f ( x) = 
0, a2 k + 2 a2 k + 4 a2 k + 6 K , dac ã º irul (a2 n +1 ) n≥ k este periodic cu rangul k .
290
În continuare vom arăta mai mult decât că f are proprietatea lui Darboux
şi anume că pentru orice a, b ∈ [0,1], a < b are loc f ( [a, b] ) = [0,1] .
Deoarece a < b , ele vor avea scrierea binară:
a = 0, u1u2 K us 0α1α 2 Kα t 0K
b = 0, u1u2 K us 1K
unde s, t ∈ , (dacă s = 0 sau t = 0 , dispar cifrele u1u2 K us respectiv
α1α 2 Kα t ).
În scrierea lui a apar o infinitate de cifre 0, deoarece din a < b , rezultă
a < 1 , iar 1 este singurul număr care am convenit că are perioada 1.
Fie acum un λ ∈ [0,1], λ = 0, λ1λ2λ3 K .
Alegem c = 0, u1u2 K us 0α1α 2 Kα t 110{
K 0 λ1 0λ2 0λ3 K , unde
p ori
p ∈ {1, 2} este ales astfel încât cifra 0 din faţa cifrei λ1 să fie de rang impar în
cadrul şirului cifrelor de după virgulă. Vom nota cu 0 această cifră 0. În
scrierea lui c, şirul cifrelor de rang impar de după virgulă este:
u1 , u3 ,K ,1, 0, 0, 0,K
Acest şir este periodic începând cu 0, fiind constant nul. Nu poate fi
periodic începând cu un termen de rang inferior, deoarece cifra 1 din fata cifrei
0 nu se regăseste în termenii de rang superior. Rezultă f (c) = 0, λ1λ2λ3 K = λ .
Mai avem:
a = 0, u1u2 K us 0α1α 2 Kα t 0K
c = 0, u1u2 K us 0α1α 2 Kα t 1K
b = 0, u1u2 K us 1K
şi deci c ∈ [a, b] . λ fiind arbitrar în [0, 1], rezultă f ( [a, b] ) = [0,1] . Aşadar f are
proprietatea lui Darboux.
Mai mult, rezultă că pentru orice vecinătate V a unui număr x0 ∈ [0,1]
are loc f (V I [0,1]) = [0,1] obţinându-se de aici că f nu este continuă în x0.
x0 fiind arbitrar, rezultă că f nu este continuă în nici un punct al domeniului de
definiţie.
12. 1. 10. Corolar Există funcţii w : → , care transformă orice
interval în , (aşadar funcţia w este nemărginită pe orice interval)
Demonstraţie: Considerăm f :[0,1] → [0,1] funcţia definită anterior şi
funcţiile:
291
1 1
ϕ: → [0,1], ϕ ( x) = + arctg x ,
2 π
 0 , dac ã x = 0 sau x = 1

ψ :[0,1] → ,ψ ( x) =   π .
 tg  π x − 2  , dac ã x ∈ (0,1).
  
Evident funcţia ϕ este continuă, strict crescătoare, iar funcţia ψ este surjectivă.
Fie w : → , w = ψ o f o ϕ . Pentru orice interval I ⊆ , J = ϕ ( I ) este
interval şi de aici w( I ) = ψ o f o ϕ (1) = ψ ( f (ϕ ( I ))) = ψ ( f ( J )) = ψ ([0,1]) = .
Se cunoaşte comportarea aleatorie în raport cu operaţiile algebrice a
funcţiilor cu proprietatea lui Darboux, acestea fiind stabile doar în raport cu
compunerea funcţiilor (acolo unde compunerea se poate efectua). Ne putem
întreba ce se întâmplă dacă se întăresc cu puţin proprietăţile măcar a uneia
dintre funcţii.
12. 1. 11. Propoziţie Există funcţii u , v : → , u continuă şi v cu
proprietatea lui Darboux astfel încât u + v nu are proprietatea lui Darboux.
Demonstraţie: Considerăm funcţia w definită în Corolarul 12.1.10.
Reamintim că pentru orice interval
I ⊆ , w( I ) = .
(1)
Fie A = { x ∈ w( x) = x} . Definim funcţia v : → ,
 w( x) , dac ã x ∈ \ A
v( x) = 
1 + x , dac ã x ∈ A .
Aşa definită, funcţia v are proprietatea că v( x) ≠ x , (∀) x ∈ .
Vom arăta că v are proprietatea lui Darboux demonstrând că
(∀) a, b ∈ , a < b , v((a, b)) = .
Fie pentru aceasta a, b ∈ , a < b şi fie y ∈ . Din relaţia (1) deducem că
există x ∈ (a, b) astfel încât w( x) = y .
Dacă x ∈ \ A , atunci obţinem:
v( x) = y (2)
Dacă x ∈ A , atunci considerăm întervalul (x, b), rezultând din (1) că
există t ∈ ( x, b) astfel încât w(t ) = y .
Deoarece avem t ≠ x = w( x) = y = w(t ) , rezultă t ∉ A şi de aici
v(t ) = w(t ) = y (3)
Din (2) şi (3) rezultă că există x sau t în intervalul (a, b) astfel încât
v( x) = y sau v(t ) = y , adică v( (a, b) ) = .
Considerăm acum u : → , u ( x) = − x , funcţie care este evident continuă.
292
Deoarece v( x) ≠ x , (∀) x ∈ , rezultă că funcţia u + v nu se anulează.
Alegem x1 < 0 astfel ca v( x1 ) > 0 şi x2 < 0 astfel ca v( x2 ) < 0 .
Avem:
(u + v)( x1 ) = − x1 + v( x1 ) > 0
(u + v)( x2 ) = − x2 + v( x2 ) < 0
şi cum u + v nu se anulează, rezultă că u + v nu are proprietatea lui Darboux.
Bibliografie
1. V., Neagu, Contraexemple în analiza matematică pentru licee, Foaia

Matematică, Chişinău, 1/1996
2. E., Popa, Probleme de analiză matematică pentru clasele XI-XII,
Editura Moldova, Iaşi, 1995
3. B.R., Gelbaum, J.M.H. Olmsted, Contraexemple în analiză, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1973
4. O., Koneth, Greşeli tipice în analiza matematică,
293
12.2. Contraexemple sub formă de probleme rezolvate
Pornind de la unele “evidente intuitive” vom formula câteva probleme

de existenţă a unor funcţii cu anumite proprietăţi “patologice” care au în mod
surprinzător răspuns pozitiv.
Construcţia unei funcţii “anormale”, cum este şi funcţia lui Riemann a
apărut la începutul fundamentării analizei matematice. Un tip de astfel de
funcţii sunt funcţiile continue peste tot şi nederivabile în nici un punct. Primul
exemplu de acest fel a fost dat de Weierstrass în jurul anului 1875. De atunci
s-au construit numeroase exemple: Hardy (1916), Besicovitch (1922), Van der
Werden (1930) şi alţii.
R12.2.1. Există funcţii nemărginite în orice interval?
Funcţiile elementare şi funcţiile obţinute prin compuneri sau operaţii cu
funcţii elementare, cele care formează fondul principal de referinţă pentru
funcţie, sunt nemărginite sau nemărginite spre ±∞ şi pot fi nemărginite în
vecinătatea unor puncte în care avem asimptota verticală. Este greu de imaginat
o funcţie care să fie nemărginită pe orice interval.
Contraexemplu. Funcţia f : → ,
 m
n dac ã x ∈ , x = , (m, n) = 1, n > 0,
f ( x) =  n
0 dac ã x ∈ \ ,
este nemărginită pe orice interval (a, b) ⊂ .
Dacă prin absurd f ar fi mărginită în intervalul (a, b) atunci toţi numitorii
numerelor raţionale din acest interval ar fi mai mici decât un anumit număr
natural M ∈ . Deoarece intervalul (a, b) este mărginit, trebuie ca şi
numărătorii să fie mărginiţi şi fiind din , ei ar lua doar o mulţime finită de
valori. În consecinţă în (a, b) am avea un număr finit de numere raţionale
(contradicţie)
R12.2.2. Există funcţie mărginită pe un interval închis, care nu are extreme
locale?
Se ştie că orice funcţie continuă definită pe un interval închis, îşi atinge
maximul şi minimul, în particular pe orice subinterval închis ea admite maxime
şi minime locale. Pare absurd că există funcţie mărginită dar care în nici un
interval să nu admită puncte de extrem.
Contraexemplu. Funcţia f :[0,1] → ,
 (−1) n ⋅ n m
 , x ∈ , x = , (m, n) = 1, n > 0
f ( x) =  n + 1 n
 0 , x∈ \ .

294
Avem f ( x) < 1, x ∈ [0,1] , mai precis imaginea oricărui interval [a, b] ⊂ [0,1]
cu a < b , este f ([a, b]) ⊂ (−1,1) , căci în jurul oricărui punct iraţional există şir
( xn ) n cu lim f ( xn ) = 1 şi şir ( yn ) n cu lim f ( yn ) = −1 , dar valorile 1 şi −1 nu se
n →∞ n →∞
iau.
R12.2.3. Daţi exemplu de funcţii transcendente şi demonstraţi transcendenţa
lor.
La clasele primare şi gimnaziale, elevii rămân cu senzaţia că numerele
raţionale sunt “cele mai multe”, mult mai puţine par a fi numerele iraţionale
algebrice (radicali) şi cu mult mai rare par a fi numerele transcendentale.
Această impresie este complet eronată. De fapt, numerele raţionale şi numerele
algebrice pot fi puse în bijecţie cu mulţimea numerelor naturale (pot fi ordonate
într-un şir), adică sunt mulţimi numărabile, pe când mulţimea numerelor
transcendete nu (este “mai mare”).
Metodele de demonstrare a transcendenţei unor numere (e sau π ) sunt
destul de grele şi, în general, specifice fiecărui număr. De aceea este interesant
să punem în evidenţă şi să demonstrăm transcendenţa unor funcţii.
Amintim câteva definiţii:
Definiţia 1. Un număr real A este număr algebric dacă există un
polinom f ∈ [ X ] , f = a0 + a1 X + a2 X 2 + K + an X n astfel ca
a0 + a1 ⋅ A + a2 ⋅ A2 + K + an ⋅ An = 0 .
Un număr care nu este algebric se numeşte număr transcendent.
Definiţia 2. O funcţie ϕ : → se numeşte funcţie algebrică dacă
există o funcţie nenulă de forma
P (u ) = a0 ( x) + a1 ( x) ⋅ u + K + an ( x) ⋅ u n
unde a0 ( x), a1 ( x),K , an ( x) ∈ [ X ] sunt polinoame cu coeficienţi reali, astfel ca
P (ϕ ( x)) = a0 ( x) + a1 ( x) ⋅ ϕ ( x) + K + an ( x) ⋅ (ϕ ( x)) n = 0
pentru orice x ∈ .
Exemple. 1). Funcţia e x : → este funcţie transcendentă. Dacă prin
absurd am avea o relaţie de forma
a0 ( x) + a1 ( x) ⋅ e x + a2 ( x) ⋅ e2 x + K + an ( x) ⋅ enx = 0, x ∈ ,
trecând la limită x → −∞ obţinem lim a0 ( x) = 0 şi a0 fiind polinom, rezultă
x →−∞
a0 = 0 . Apoi, împărţim în relaţie cu e x şi trecând din nou la limită rezultă

a1 = 0 şi, inductiv, a2 = 0,K , an = 0 .
2) Funcţia sin : → este funcţie transcendentă.
295
Dacă a0 ( x) + a1 ( x) ⋅ sin x + a2 ( x) ⋅ sin 2 x + K + an ( x) ⋅ sin n x = 0, x ∈ . Pentru
x = kπ , k ∈ rezultă a0 (kπ ) = 0, k ∈ , deci polinomul a0 ar avea o
infinitate de rădăcini, rezultă a0 = 0 . Apoi, avem:
sin x(a1 ( x) + a2 ( x) sin x + K + an ( x) sin n −1 x) = 0, x ∈ .
Deoarece sin x se anulează doar în punctele izolate A = {kπ k ∈ } funcţia
n −1
continuă a1 ( x) + a2 ( x) sin x + K + an ( x) sin x trebuie să se anuleze pe \ A ,
şi din construcţie ea este nulă peste tot. Inductiv se arată că
a1 = 0, a2 = 0,K , an = 0 .
R12.2.4. Există funcţii continue al căror produs este o funcţie care nu este
uniform continuă?
Se ştie că produsul a două funcţii continue este tot o funcţie continuă.
Este de aşteptat ca şi produsul a două funcţii uniform continue să dea o funcţie
uniform continuă.
Contraexemplu. Funcţiile f : → , f ( x) = x şi
g : → , g ( x) = sin x
sunt uniform continue, dar funcţia produs h( x) = x ⋅ sin x nu este uniform
continuă.
Avem f ( x) − f ( y ) = x − y şi sin x − sin y ≤ x − y relaţii care asigură
uniform continuitatea funcţiilor f şi g. Fie ε > 0 , presupunem că există δ ε > 0 ,
 π
δ ε ∈  0,  astfel ca: dacă x − y < δ ε să avem h( x) − h( y ) < ε . Luăm
 2 
1
x = y + δ ε şi y = 2nπ , n ∈ * şi avem
2
1
x − y = δ ε < δ ε , h( x) − h( y ) = x sin x − y sin y =
2
 1  1  1  1
=  2nπ + δ ε  sin δ ε =  2nπ + δ ε  sin δ ε ≠ 0
 2  2  2  2
 1  1
şi pentru n suficient de mare  2nπ + δ ε  sin δ ε > ε (contrar uniform
 2  2
continuităţii).
R12.2.5. Există funcţie monotonă, discontinuă într-o mulţime numărabilă
densă?
Intuitiv este greu de conceput un astfel de exemplu, deoarece în fiecare
punct al unei mulţimi dense funcţia trebuie să facă un salt ascendent.
296
{
Exemplu. Fie A = an n ∈ *
}⊂ o mulţime densă (în particular s-ar
putea lua A = care să ordoneze într-un şir). Pentru fiecare x ∈ considerăm
mulţimea Ax = {an ∈ A an ≤ x} , mulţime care poate fi finită sau infinită. Dacă
1 1 1
Ax = {an1 , an2 ,K , ank ,K} atunci definim f ( x) = 2
+ 2 + K + 2 dacă Ax este
n1 n2 nk
 1 1 1 
finită, sau f ( x) = lim  2 + 2 + K + 2  dacă Ax este infinită. Se demonstrează
k →∞ n
 1 n2 nk 
1 1 1
uşor că şirul hn = 1 + 2 + 2 + K + 2 este convergent şi atunci pentru orice
2 3 n
1 1 1
n1 < n2 < K < nk < K şirul ck = 2 + 2 + K + 2 este convergent. Astfel
n1 n2 nk
funcţia f : → este bine definită şi discontinuă în punctele mulţimii A, în
fiecare punct an avem un salt de mărimea sn = lim f ( x) − lim f ( x) .
x an x an
R12.2.6. Există funcţie f :[a, b] → continuă pe (a, b) şi derivabilă pe

(a, b) cu f (a) = f (b) şi pentru care f ′( x) ≠ 0 pentru orice x ∈ (a, b) ?
Teorema lui Rolle afirmă că dacă f :[a, b] → este:
a) continuă pe [a, b] ;
b) derivabilă pe (a, b) ;
c) f (a) = f (b) ,
atunci există c ∈ (a, b) astfel ca f ′(c) = 0 .
Se poate arăta că fiecare din condiţiile a), b), c) sunt necesare. Una din
condiţiile la care s-ar părea că se poate renunţa este să cerem continuitatea doar
pe intervalul (a, b) .
Contraexemplu. Există funcţii f :[a, b] → , continue şi derivabile pe
(a, b) cu f (a) = f (b) , pentru care f ′(c) ≠ 0 pentru orice c ∈ (a, b) .
 π
Definim funcţia f :  0,  → ,
 2
  π
sin x , x ∈ 0, 2 
f ( x) =   ,
 0 , x=π
 2
 π
care îndeplineşte ipotezele contraexemplului dar f ′( x) = cos x ≠ 0 , x ∈  0,  .
 2
297
R12.2.7. Există funcţie continuă doar într-un punct şi derivabilă în acest
punct?
 x2 , x ∈
Exemplu. Funcţia f: → , f ( x) =  . Avem
0 , x ∈ \
f ( x) − f (0) x2
{
C( f ) = x ∈ }
x 2 = 0 = {0} , lim
x↓0 x−0
= lim = 0 ,
x →0 x
deci f este
derivabilă în x0 = 0 şi f ′(0) = 0 .
R12.2.8. Există funcţie derivabilă care are un punct de minim dar care nu este
crescătoare pe nici un interval situat în dreapta punctului şi nici descrescătoare
pe nici un interval din stânga punctului?
 2 1 
 x  sin + 2  , x ≠ 0
Exemplu. Funcţia f : → , f ( x) =   x  satisface
 0 , x=0

proprietatea pentru x0 = 0 .
 1 
Avem f ( x) − f (0) = x 2  sin + 2  > 0 pentru x ≠ 0 , deci punctul
 x 
x0 = 0 este un punct de minim absolut (global) pentru f. Funcţia f este
derivabilă pe \{0} şi arătăm că este derivabilă şi în 0.
f ( x) − f (0)  1 
Avem: lim = lim x  sin + 2  = 0 , deci f ′(0) = 0 . Arătăm
x →0 x−0 x →0
 x 
că în orice vecinătate (0, ε ) , situată la dreapta lui zero, există a, a′, b, b′ astfel ca
a < a′ , b < b′ , f (a) < f (a′) şi f (b) > f (b′) (pe (0, ε ) f nu este nici crescătoare
nici descrescătoare).
1 1
Definim şirurile ( yn ) n , ( z n ) n prin yn = , zn = ,
π π
+ nπ −+ nπ
6 6
convergente la zero, şi avem: y2 n +1 < z2 n +1 , y2 n < z2 n , n ∈ şi definim:
an = y2 n +1 , an′ = z2 n +1 , bn = y2 n , bn′ = z2 n . Avem
 1  1
f (an ) = an2  2 −  < (an′ ) 2 ⋅  2 +  = f (an′ )
 2  2
 1  1
f (bn ) = bn2  2 +  > (bn′ ) 2 ⋅  2 −  = f (bn′ ) .
 2  2
298
O clasă de funcţii cu proprietăţi surprinzătoare este clasa funcţiilor
Hamel, funcţiile aditive ( f ( x + y ) = f ( x) + f ( y )) care nu sunt continue (nu
sunt de forma f ( x) = a ⋅ x ).
În capitolul de exerciţii funcţionale sunt demonstrate următoarele
proprietăţi:
P1. Dacă f : → este o funcţie aditivă şi neinjectivă, atunci pentru
orice x0 ∈ , mulţimea { x ∈ f ( x) = f ( x0 )} este densă în .
P2. Dacă f : → este o funcţie aditivă, surjectivă, atunci f este
bijectivă sau f are proprietatea lui Darboux.
299
13. Ecuaţii funcţionale în analiza matematică
Multe dintre ecuaţiile funcţionale care au fost studiate până în prezent,

au apărut în mod natural, căutând funcţiile care verifică anumite proprietăţi
dorite. În rezolvarea unei ecuaţii în care domeniul de definiţie şi codomeniul au
şi structuri algebrice şi structuri topologice, metodele de algebră şi de analiză
matematică se întrepătrund. Impunerea unor condiţii suplimentare asupra
soluţiilor (derivabilitate, continuitate, monotonie) permite de multe ori
determinarea tuturor soluţiilor dintr-o clasă de funcţii, soluţii care se
caracterizează greu în caz general.
13.1. Ecuaţia lui Cauchy pe R
Ecuaţia funcţională considerată de Cauchy încă înainte de anul 1900, pe

cât de naturală, s-a dovedit deosebit de dificilă, părând că soluţia "scapă printre
degete". Determinarea soluţiilor discontinue (nebanale) ale acestei ecuaţii a dat
de lucru multor matematicieni. Munca lor a contribuit la dezvoltarea sau
consolidarea unor domenii diverse ale matematicii: spaţii vectoriale, baze
Hamel, cardinale, densitate, teoria măsurii, structuri algebrice, morfisme.
Proprietăţile surprinzătoare ale funcţiilor aditive discontinue, oferă o mulţime
de exemple de funcţii "patologice", multe din ele contrazicând intuiţia şi
demonstrând necesitatea raţionamentului algebric abstract.
Definiţia 13.1.1. Ecuaţia funcţională
f :R → R
(C ) : 
 f ( x + y ) = f ( x) + f ( y ); x, y ∈ R
se numeşte ecuaţia lui Cauchy iar soluţiile ei se numesc funcţii aditive.
Teorema 13.1.2. Dacă f : R → R este o funcţie aditivă, atunci:
(a) f (q) = qf (1) , pentru orice q ∈ Q
(b) f (qx) = qf ( x) , pentru orice q ∈ Q şi x ∈ R
(c) Funcţia g : R → R , g ( x) = f ( x) − f (1) ⋅ x , x ∈ R este funcţie aditivă
şi restricţia ei la Q este g |Q = 0 .
Demonstraţie. Din condiţia f ( x + y ) = f ( x) + f ( y ) ; x, y ∈ R , prin
inducţie rezultă f ( x1 + x2 + ... + xn ) = f ( x1 ) + f ( x2 ) + ... + f ( xn ) şi în particular
f (nx) = nf ( x) ; n ∈ N
f (0) = 0
f (−nx) + f (nx) = f (0) = 0 , deci f (−nx) = − nf ( x) .
Deci f (kx) = kf ( x) ; k ∈ Z , x ∈ R .
300
x x  x  x 1
Avem: f ( x) = f  + ... +  = nf   , deci f   = f ( x) şi
n n n n n
 mx  1 m
f  = f (mx) = f ( x) ; m, n ∈ Z , n ≠ 0 , x ∈ R , deci f (qx) = qf ( x) ;
 n  n n
x ∈ R , q ∈Q .
Pentru x = 1 obţinem f (q) = qf (1) , q ∈ Q , deci punctele (a) şi (b) din
teoremă sunt demonstrate.
(c) Din (a) f (q) = qf (1) ; q ∈ Q , deci f (q) = f (q) − qf (1) = 0 . Avem
g ( x + y ) = f ( x + y ) − ( x + y ) f (1) = f ( x) − xf (1) + f ( y ) − yf (1) = g ( x) + g ( y )
x, y ∈ R , deci g este aditivă.
Observaţia 13.1.3. • Din (a) rezultă că restricţia la Q a unei funcţii
aditive este perfect determinată de valoarea f (1) . (Dacă f : R → R şi
g : R → R sunt funcţii aditive cu proprietatea f (1) = g (1) atunci f |Q = g |Q ).
• Din punctul (c) rezultă că orice funcţie aditivă f : R → R este de
forma f ( x) = g ( x) + ax , unde g : R → R este funcţia aditivă şi g |Q = 0 , deci
clasa funcţiilor în care se caută soluţiile ecuaţiei lui Cauchy se poate restrânge
la funcţiile ce au restricţia la Q, funcţia nulă.
Teorema 13.1.4. Dacă g : R → R este o funcţie aditivă şi g |Q = 0 ,
atunci pentru orice interval nevid (a, b) ⊂ R avem:
a) Dacă g este mărginită pe (a, b) , atunci g este mărginită pe R.
b) g ((a, b)) = g (R ) .
c) Dacă g este mărginită pe (a, b) , atunci g = 0 .
d) Dacă g ≠ 0 , atunci mulţimea g ((a, b)) este densă în R.
Demonstraţie. Afirmaţia a) este o consecinţă a afirmaţiei b).
b) Fie y0 = g ( x0 ) ∈ Im g = g (R ) şi q un număr raţional din intervalul
(a − x0 , b − x0 ) . Atunci x0 + q ∈ (a, b) şi g ( x0 ) + g (q ) = g ( x0 ) , deci
y0 = g ( x0 + q ) ∈ g ((a, b)) .
c) Presupunem prin absurd că există x0 ∈ R astfel ca g ( x0 ) ≠ 0 . Din
g (nx0 ) = ng ( x0 ) , n ∈ N rezultă că mulţimea {g (nx0 ) | n ∈ N} este nemărginită,
deci g (R ) este nemărginită şi din punctul a) rezultă că g este nemărginită pe
( a, b ) .
d) Fie x0 ∈ R astfel ca g ( x0 ) ≠ 0 . Folosind punctul b) este suficient să
arătăm că Im g = g (R ) este densă în R.
Fie I ⊂ R un interval de lungime ε > 0 . Există n ∈ N astfel ca
301
1 1 
g ( x0 ) < ε ⇔ g  x0  < ε .
n n 
 1    k  
Mulţimea kg  x0 k ∈ Z  =  g  x0 k ∈ Z  formează o diviziune
 n    n  
echidistantă a axei reale, cu distanţa între două noduri consecutive mai mică
decât ε, deci în orice interval de lungime mai mică decât ε, în particular în I,
k 
există un nod al diviziunii, deci există k ∈ Z astfel ca g  x0  ∈ I .
n 
Observaţia 13.1.5. Dacă g : R → R este o funcţie aditivă şi g |Q = 0 ,
atunci Im g = {0} sau Im g este o mulţime densă în R.
Teorema 13.1.6. Dacă f : R → R este o funcţie aditivă şi are una din
următoarele proprietăţi:
a) f este mărginită pe un interval (a, b) ⊂ R
b) f este local mărginită
c) f este monotonă
d) f este continuă
atunci f ( x) = f (1) x, (∀) x ∈ R .
Demonstraţie. a) Dacă f este mărginită pe (a, b) , atunci funcţia
g : R → R , g ( x) = f ( x) − xf (1) este mărginită pe (a, b) şi din Teorema 1,
punctul e), g este aditivă şi g |Q = 0 .
Din teorema 2, punctul c) rezultă că g = 0 , deci f ( x) = xf (1) , x ∈ R .
b) Dacă f e local mărginită, atunci pentru orice x0 ∈ R există un interval
(a, b) ⊂ R astfel ca x0 ∈ (a, b) şi g este mărginită pe (a, b) , deci suntem în
ipoteza a).
c) Dacă f este monotonă şi a < b , atunci
f ((a, b)) ⊂ f ([a, b]) = [ A, B] ,
unde A = min{ f (a), f (b)} şi B = max{ f (a), f (b)} , deci f este mărginită pe
(a, b) şi suntem în ipoteza a).
d) O funcţie continuă transformă intervale închise în intervale închise.
Dacă a < b , atunci f ((a, b)) ⊂ f ([a, b]) = [ A, B] , unde
A = min{ f ( x) | x ∈ [a, b]} şi B = max{df ( x) | x ∈ [a, b]} ,
deci f ((a, b)) este mărginită şi suntem în ipoteza a).
Definiţia 13.1.7. O funcţie discontinuă f : R → R care verifică
ecuaţiile Cauchy f ( x + y ) = f ( x) + f ( y ) , x, y ∈ R se numeşte funcţie Hamel.
302
Următoarea teoremă pune în evidenţă câteva proprietăţi "patologice" ale
tuturor funcţiilor Hamel.
Teorema 13.1.8. Dacă f : R → R este o funcţie Hamel şi a, b, c, d
sunt numere reale cu a < b , c < d , atunci:
(a) Mulţimea f ((a, b)) este densă în R.
(b) Mulţimea f −1 ((c, d )) este densă în R.
(c) Mulţimea G f ⊂ R 2 (graficul funcţiei f), este densă în R 2 .
Demonstraţie. Fie funcţia g : R → R , g ( x) = f ( x) − xf (1) , x ∈ R , care
este aditivă şi restricţia g |Q = 0 . Deoarece f este discontinuă (funcţie Hamel),
există x0 ∈ R \ Q astfel ca g ( x0 ) = y0 ≠ 0 . Mulţimile {qy0 | q ∈ Q} şi
{q'+ qx0 | q ∈ Q} sunt dense în R, deci oricare ar fi intervalele (c, d ) ⊂ R şi
(a, b) ⊂ R , există q ∈ Q astfel ca qy0 ∈ (c, d ) şi există q'+ qx0 ∈ (a, b) .
Avem g (q'+ qx0 ) = qy0 , deci mulţimea g ((a, b)) este densă în R.
(a) Dacă f (1) = 0 , atunci f = g , deci f ((a, b)) = g ((a, b)) este densă.
Dacă f (1) = k ≠ 0 , atunci mulţimea f ((a, b)) este densă, dacă şi numai
1 1 
dacă mulţimea f ((a, b)) =  f ((a, b)) este densă, deci putem presupune
k k 
f (1) = 1 .
Există un interval (a1 , b1 ) ⊂ (a, b) astfel ca b1 − a1 < d − c ⇔
c − a1 < d − b1 . Deoarece mulţimea g ((a1 , b1 )) este densă, există x0 ∈ (a1 , b1 )
astfel ca g ( x0 ) ∈ (c − a1 , d − b1 ) .
Avem f ( x0 ) = g ( x0 ) + x0 ∈ (c − a1 + a1 , d − b1 + b1 ) = (c, d ) .
(b) Din punctul (a), mulţimea f ((a, b)) este densă în R pentru orice
a < b , deci f ((a, b)) ∩ (c, d ) ≠ ∅ ⇔ f −1 ((c, d )) ∩ (a, b) ≠ ∅ .
(c) Din (a) şi (b) rezultă că pentru orice dreptunghi
( a , b ) × ( c, d ) ⊂ R × R , avem f ((a, b)) ∩ (c, d ) ≠ ∅ , deci
G f ∩ ( a , b ) × ( c, d ) ≠ ∅ .
Observaţia 13.1.9. Dacă f : R → R este o funcţie aditivă,
Kerf = {x ∈ R | f ( x) = 0} este nucleul funcţiei f, Im f = { f ( x) | x ∈ R} este
imaginea funcţiei f, atunci:
(a) Kerf = {0} sau Kerf este densă în R.
(b) Im f = {0} sau Im f este densă în R.
(c) Dacă f este neinjectivă ⇔ Kerf este densă în R.
303
(d) Dacă f este neinjectivă, atunci toate mulţimile de nivel
N y = {x ∈ R | f ( x) = y} , y ∈ Im f , sunt dense în R.
Observaţia 13.1.10. Pe submulţimi ale lui R se pot considera alte
ecuaţii "de tip Cauchy" ca f ( x + y ) = f ( x) f ( y ) , f ( xy ) = f ( x) + f ( y ) sau
f ( xy ) = f ( x) f ( y ) , care prin substituţii adecvate se pot reduce la ecuaţia lui
Cauchy.
Rezolvarea unor astfel de ecuaţii, în ipoteze mai tari, ca de exemplu
derivabilitatea devine foarte uşoară.
În ecuaţia lui Cauchy, derivăm în raport cu y şi obţinem:
f ' ( x + y ) = f ' ( y ), x, y ∈ R
Dacă facem y = 0 rezultă f ' ( x) = f ' (0) = c şi f ( x) = cx + d , x ∈ R .
Întorcându-ne în ecuaţie obţinem d = 0 , deci soluţiile derivabile sunt
f ( x) = cx , x ∈ R unde c ∈ R este o constantă arbitrară.
13.2. Ecuaţia lui Jensen
Interesul pentru ecuaţia funcţională a lui Jensen, parvine din studiul

funcţiilor convexe, des folosite în teoria aproximării, funcţii definite prin
inecuaţia lui Jensen.
Fie I ⊂ R un interval (mulţime convexă).
Definiţia 13.2.1. Ecuaţia funcţională
 f :I →R

J :  x + y  f ( x ) + f ( y ) , x, y ∈ I
=
  2 
f
2
se numeşte ecuaţia lui Jensen (pe intervalul I).
Observaţia 13.2.2. O funcţie f : I → R care verifică inecuaţia lui
 x + y  f ( x) + f ( y ) 1
Jensen: f  = se numeşte convexă (mai precis convexă, J
 2  2 2
convexă sau Q convexă).
Pentru resolvarea ecuaţiei J sunt utile următoarele observaţii:
Observaţia 13.2.3. (a) Dacă f este soluţie a ecuaţiei J atunci pentru
orice c ∈ R , funcţia f + c este de asemenea soluţie a ecuaţiei J, deci este
suficient să căutăm doar soluţiile care într-un punct dat iau o valoare dată.
(b) Dacă x0 ∈ I verifică ecuaţia J pe I atunci funcţia g : I1 → R ,
g ( x) = f ( x + x0 ) , x ∈ I1 , verifică ecuaţia lui Jensen pe intervalul
304
I1 = I − x0 = {x − x0 | x ∈ I } . De aici rezultă că este suficient să rezolvăm ecuaţia
lui Jensen pe intervale care conţin originea.
(c) Dacă 0 ∈ I şi notăm cu J 0 = { f 0 : I → R | f verifică J şi f 0 (0) = 0}
atunci mulţimea soluţiilor ecuaţiei Jensen este
J = { f 0 + c | f 0 ∈ J 0 , c ∈ R} .
Dacă 0 ∈ I şi f 0 ∈ J atunci pentru orice x ∈ I şi n ∈ N avem
egalitatea:
 x  f ( x)
f0  n  = 0 n .
2  2
 x  f ( x)
(Dacă în ecuaţia J punem y = 0 rezultă f 0   = 0 şi prin inducţie
2 2
x  x  f ( x)
înlocuind pe x cu n obţinem: f 0  n+1  = 0 n+1 ).
2 2  2
(e) Funcţia f : I → R este soluţie a ecuaţiei J pe intervalul I, dacă şi
numai dacă funcţia f 0 : I1 → R
f 0 ( x) = f ( x + x0 ) − f ( x0 ), x ∈ I1
este soluţie a ecuaţiei Jensen pe intervalul I1 = I − x0 şi verifică relaţia
f 0 (0) = 0 .
(f) Orice funcţie aditivă verifică ecuaţia lui Jensen pe orice interval
x y  x  y  f ( x) f ( y ) f ( x) + f ( y )
( f  +  = f  + f   = + = deci
2 2 2 2 2 2 2
 x + y  f ( x) + f ( y )
f = ).
 2  2
(g) Orice funcţie de forma f ( x) = g ( x) + c , x ∈ I cu c ∈ R o constantă
arbitrară, verifică ecuaţia lui Jensen.
Vom vedea în continuare că singurele funcţii care verifică ecuaţia J sunt
cele de la (g).
Teorema 13.2.4. Dacă funcţia f 0 : (− a, a) → R verifică ecuaţia lui
Jensen şi f 0 (0) = 0 , atunci există o unică funcţie aditivă f1 : R → R astfel ca
restricţia f1 |( − a ,a ) = f 0 .
 x  f ( x)
Demonstraţie. Din observaţia 1.4.2 (d), avem: f 0   = 0 şi f 0
2 2
fiind soluţie a ecuaţiei J
305
 x + y  f 0 ( x) + f 0 ( y )
f0  = , deci f 0 ( x + y ) = f 0 ( x) + f 0 ( y ) , adică funcţia f 0
 2  2
este aditivă pe intervalul (− a, a) .
Dacă f1 este aditivă atunci f (2 n x) = 2 n f ( x) pentru orice n ∈ N şi
orice x ∈ R . Luăm intervalele Dn = (−2 n a,2 n a ) , n ∈ N şi prelungim f 0 de la
(− a, a) la Dn prin relaţia f1 (2 n x) = 2 n f 0 ( x) , unicul mod de prelungire ca f1
să fie aditivă. Cum UD n = R , rezultă că obţinem funcţia f1 ca unica funcţie
n∈N
aditivă a cărei restricţie la (− a, a) este funcţia f 0 .

Folosind teorema 1.4.1 şi observaţia 1.4.2(e) obţinem:
Teorema 13.2.5. Funcţia f : [a, b] → R verifică ecuaţia
 x + y  f ( x) + f ( y )
f = ,
 2  2
pentru orice x, y ∈ [a, b] , dacă şi numai dacă există o funcţie aditivă g : R → R
şi o constantă reală c ∈ R astfel ca:
f ( x ) = g ( x ) + c, x ∈ [ a , b ]
Corolarul 13.2.6. Funcţia f : R → R verifică ecuaţia lui Jensen
 x + y  f ( x) + f ( y )
f = , x, y ∈ R
 2  2
dacă şi numai dacă funcţia g : R → R , g ( x) = f ( x) − f (0) , x ∈ R , verifică
ecuaţia lui Cauchy
g ( x + y ) = g ( x) + g ( y ), x, y ∈ R
Corolarul 13.2.7. Singurele funcţii continue (monotone, local
mărginite) f : (a, b) → R care verifică ecuaţia
 x + y  f ( x) + f ( y )
f = , x, y ∈ ( a , b )
 2  2
sunt funcţiile polinomiale f ( x) = cx + d , x ∈ (a, b) unde c şi d sunt constante
reale arbitrare.
13.3. Ecuaţia lui D'Alembert
Ecuaţia funcţională
f :R → R
A: 
 f ( x + y ) + f ( x − y ) = 2 f ( x) f ( y ), x, y ∈ R
306
este cunoscută sub numele de ecuaţia cosinusului sau ecuaţia lui D'Alembert.
Rezolvarea ei fără restricţii este complicată şi nu ne vom ocupa de ea aici. Ne
propunem să determinăm doar funcţiile continue care verifică ecuaţia (A).
Dacă punem în ecuaţie y = 0 , rezultă 2 f ( x) = 2 f ( x) f (0) , din care,
dacă f este neconstantă ( f ≠ 0 şi f ≠ 1 ), rezultă f (0) = 1 .
Dacă punem x = 0 , rezultă f (− y ) = f ( y ) , y ∈ R , deci soluţiile sunt
funcţii pare.
Dacă punem x = ny , rezultă
f ((n + 1) y ) = 2 f ( y ) f (ny ) − f ((n − 1) y ) (1)
Dacă în (1) punem x = y , rezultă f (2 x) + f (0) = 2( f ( x)) , în care dacă
2
facem t = 2 x , obţinem:
2
  t  f (t ) + 1
 f    = , t ∈R (2)
  2  2
(ecuaţia verificată de funcţiile cos şi ch).
Deoarece f (0) = 1 , există un interval [−a, a] astfel ca f ( x) > 0 , pentru
orice x ∈ [− a, a ] .
În continuare diferenţiem două cazuri (inspirate de soluţiile cos şi ch).
 π
Cazul 1. Dacă 0 < f (a) ≤ f (1) , atunci există c ∈ 0,  astfel ca
 2
f (a) = cos c . Din relaţia (2), prin inducţie se arată că:
 a  c
f  n  = cos n , x ∈ N . (3)
2  2
Din (3) folosind relaţia (1) se arată prin inducţie că:
 k   k 
f  n a  = cos n c , pentru orice k , n ∈ N .
2  2 
 k 
Deoarece mulţimea M = n a | k ∈ N, n ∈ N  este densă în [0, ∞] şi f
 2 
este continuă, rezultă:
f ( x) = cos bx, x ∈ R .
Cazul 2. Dacă f (a) > 1 , există c > 0 astfel ca f (a) = chc . La fel ca în
cazul 1, se arată că singura soluţie continuă este f ( x) = chbx , x ∈ R , de unde
c
b= .
a
În concluzie obţinem
307
Teorema 13.3.1. Funcţiile continue ce verifică ecuaţia lui D'Alembert
sunt:
f = 0, f ( x) = cos bx, x ∈ R şi f ( x) = chbx, x ∈ R ,
unde b ∈ R este o constantă arbitrară.
Observaţia 13.3.2. Determinarea soluţiilor în ipoteza că funcţiile f sunt
de două ori derivabile este mult mai simplă.
Derivăm în ecuaţie în raport cu x, respectiv cu y de două ori şi obţinem
relaţiile:
f ' ' ( x + y ) + f ' ' ( x − y ) = 2 f ' ' ( x) f ( y )
f ' ' ( x + y ) + f ' ' ( x − y ) = 2 f ( x) f ' ' ( y )
deci f ' ' ( x) f ( y ) = f ( x) f ' ' ( y ) şi obţinem f ' ' ( x) = af ( x) .
Dacă a = −ω2 rezultă f ( x) = b cos ωx + c sin ωx .
Dacă a = ω2 rezultă f ( x) = bchωx + cshωx .
Impunând acestor funcţii condiţiile f (0) = 1 , f (− x) = f ( x) rezultă
f ( x) = cos ωx sau f ( x) = chωx , x ∈ R .
13.4. Ecuaţia lui Pexider
În unele ecuaţii funcţionale, apar mai multe funcţii necunoscute, un tip

de astfel de funcţii fiind ecuaţiile de tip Pexider.
Definiţia 13.4.1. Dacă f : R → R , g : R → R şi h : R → R sunt
funcţii atunci ecuaţia funcţională:
( P) : f ( x + y ) = g ( x) + h( y ), x, y ∈ R
se numeşte ecuaţia lui Pexider cu funcţiile necunoscute f , g şi h.
Teorema 13.4.2. Funcţiile f , g şi h verifică ecuaţia lui Pexider (P)
dacă şi numai dacă există o funcţie aditivă f 0 : R → R şi constantele a, b ∈ R
astfel ca:
f = f 0 + a + b, g = f 0 + a, h = f 0 + b .
Demonstraţie. Dacă f, g, h sunt de forma dată avem:
f ( x + y ) = f 0 ( x + y ) + a + b = f 0 ( x) + f 0 ( y ) + a + b =
= ( f 0 ( x ) + a ) + ( f 0 ( y ) + b) = g ( x ) + h( y ) .
Reciproc. Dacă punem în (P) y = 0 rezultă: f ( x) = g ( x) + h(0) şi
notând h(0) = b rezultă g ( x) = f ( x) − b .
Dacă punem în (P) x = 0 rezultă f ( y ) = g (0) + h( y ) şi notând g (0) = a
rezultă h( y ) = f ( y ) − g (0) . Înlocuind g şi h în (P) obţinem:
308
f ( x + y ) = f ( x ) − b + f ( y ) − a , x, y ∈ R .
Dacă facem substituţia f ( x) = f 0 ( x) + a + b obţinem pentru noua funcţie
f 0 ecuaţia:
f 0 ( x + y ) = f 0 ( x) + f 0 ( y ), x, y ∈ R
deci f 0 este funcţie aditivă şi atunci
f ( x) = f 0 ( x) + a + b, g ( x) = f 0 ( x) + a, h( x) = f 0 ( x) + b
pentru orice x ∈ R .
Observaţia 13.4.3. Dacă funcţiile f, g, h verifică ecuaţia (P) şi una din
ele este funcţie continuă, atunci toate cele trei funcţii sunt funcţii continue.
Corolarul 13.4.4. Funcţiile continue f, g, h care verifică ecuaţia lui
Pexider (P) sunt:
f ( x) = cx + a + b, g ( x) = cx + a, h( x) = cx + b
pentru orice x ∈ R , unde a, b, c sunt constante reale arbitrare.
Bibliografie
[1] J. Aczel, Lectures on functional equations and their applications,

Academic Press, New York and London, 1966.
[2] M. Kuczma, An introduction to the theory of functional equations and
inequalities, Univ. Slaski, Warszawa. 1985.
[3] V. Pop, Ecuaţii funcţionale, Ed. Mediamira, Cluj-Napoca, 2002.
309
Probleme rezolvate
R13.5.1. Să se arate că dacă f : R → R este o funcţie aditivă şi neinjectivă,

atunci pentru orice x ∈ R mulţimea f −1 ({ f ( x)}) este densă în R.
Soluţie. Deoarece f nu este injectivă, există x1 , x2 ∈ R , x1 ≠ x2 astfel ca
f ( x1 ) = f ( x2 ) ⇔ f ( x1 ) − f ( x2 ) = 0 ⇔ f ( x1 − x2 ) ≠ 0 . Notând x0 = x1 − x2 ≠ 0
avem f ( x0 ) = 0 şi f (qx0 ) = 0 , q ∈ Q . Mulţimea {x + qx0 | q ∈ Q} = A este
densă în R (pentru orice x ∈ R ) şi f ( x + qx0 ) = f ( x) + qf ( x0 ) = f ( x) , deci
A ⊂ f −1 ({ f ( x)}) .
R13.5.2. Să se arate că dacă f : R → R este o funcţie aditivă surjectivă,
atunci f este bijectivă sau f are proprietatea lui Darboux.
Soluţie. Dacă f nu este bijectivă, din surjectivitate rezultă că f este
neinjectivă. Din problema 1.1.1, rezultă că pentru orice y ∈ R mulţimea
f −1 ({ y}) este densă în R. Dacă y este între f (a ) şi f (b) , mulţimea f −1 ({ y})
fiind densă, are elemente între a şi b. Dacă x ∈ (a, b) ∩ f −1 ({ y}) atunci
x ∈ ( a, b) şi f ( x) = y .
R13.5.3. Fie f : R → R o funcţie aditivă, neinjectivă. Să se arate că pentru
orice a ∈ R mulţimea N a = {x ∈ R | f ( x) = f (a)} este densă în R.
Soluţie. Deoarece f este neinjectivă, există x1 ≠ x2 astfel ca
f ( x1 ) = f ( x2 ) ⇔ f ( x1 − x2 ) = 0 . Dacă notăm x0 = x1 − x2 ≠ 0 , atunci mulţimea
{a + qx0 | q ∈ Q} = A este densă în R şi
f (a + qx0 ) = f (a ) + qf ( x0 ) = f (a )
adică A ⊂ N a , deci N a este densă în R.
R13.5.4. Fie f : R → R o funcţie aditivă cu proprietatea că există x0 , y0 ∈ R
astfel ca x0 f ( y0 ) ≠ y0 f ( x0 ) . Să se arate că oricare ar fi numerele reale a < b şi
A < B mulţimile f ([ a, b]) şi f −1 ([ A, B]) sunt dense în R.
Soluţie. Funcţia g : R → R , g ( x ) = f ( x ) − xf (1) este aditivă şi
x0 g ( y 0 ) ≠ y 0 g ( x0 ) , deci g ( x0 ) ≠ 0 sau g ( y0 ) ≠ 0 .
Să presupunem că g ( x0 ) ≠ 0 ( x0 ≠ 0) şi evident g ( q ) = 0 , q ∈ Q .
Mulţimile {qg ( x0 )q ∈ Q} şi {q '+ qx0 | q '∈ Q} sunt dense în R, deci
oricare ar fi intervalele [c, d ] ⊂ R şi [ a, b] ⊂ R , există q ∈ Q astfel ca
qg ( x0 ) ∈ [c, d ] şi există q '∈ Q astfel ca q'+ qx0 ∈ [a, b] . Avem:
310
g (q'+ qx0 ) = g (q ' ) + qg ( x0 ) = qg ( x0 ) ∈ [c, d ] deci mulţimea f ([ a, b]) este densă
în R.
Deoarece f ([ a, b]) este densă în R, avem f ([ a, b]) ∩ [ A, B ] ≠ ∅ ⇔
−1
f ([ A, B]) ∩ [a, b] ≠ 0 , cum intervalul [a, b] este arbitrar, rezultă că
f −1 ([ A, B]) este densă.
R13.5.5. Să se determine funcţiile continue f : R → ( −1,1) care verifică
ecuaţia funcţională
f ( x) + f ( y )
f ( x + y) = ,
1 + f ( x) f ( y )
pentru orice x, y ∈ R .
Soluţie. Considerăm funcţia g : R → R care verifică relaţia
f ( x ) = thg ( x ) ( g ( x ) = arcthf ( x )), x ∈ R
e y − e− y
unde thy = y , th : R → (−1,1) fiind funcţie bijectivă cu inversa
e + e−y
arcth : ( −1,1) ∈ R .
Funcţia g satisface ecuaţia:
thg ( x) + thg ( y )
thg ( x + y ) = = th ( g ( x) + g ( y ))
1 + thg ( x) thg ( y )
deci g ( x + y ) = g ( x ) + g ( y ) , x, y ∈ R .
Deoarece f este continuă şi th este continuă, rezultă că funcţia g este
continuă şi aditivă, deci există a ∈ R astfel ca g ( x ) ax , x ∈ R ⇒ f ( x ) = thax ,
x∈R .
R13.5.6. Să se determine funcţiile continue f : R → R care verifică ecuaţia
funcţională
f ( x + y ) = f ( x ) f ( y ), x, y ∈ R .
Soluţie. Dacă există x0 ∈ R astfel ca f ( x0 ) = 0 atunci
f ( x) = f ( x − x0 ) f ( x0 ) = 0 deci f = 0 .
Dacă f ( x ) ≠ 0 , pentru orice x ∈ R atunci f (2 x) = ( f ( x)) 2 > 0 , deci
f : R → (0, ∞ ) . Putem face substituţia f ( x) = e g ( x ) , g : R → R . Funcţia g
verifică relaţia e g ( x + y ) = e g ( x ) ⋅ e g ( y ) = e g ( x )+ g ( y ) , deci
g ( x + y ) = g ( x) + g ( y ), x, y ∈ R .
Funcţia g este aditivă şi continuă, deci există c ∈ R astfel ca g ( x ) = cx ,
x∈R .
Rezultă că soluţiile sunt f = 0 sau f ( x) = cx , x ∈ R sau f ( x) = a x ,
x ∈ R unde a > 0 este o constantă arbitrară.
311
R13.5.7. Să se determine funcţiile continue f : (0, ∞ ) → R care verifică
ecuaţia funcţională
f ( xy ) = f ( x ) f ( y ), x, y ∈ (0, ∞ ) .
Soluţie. Dacă există y 0 cu f ( y 0 ) = 0 atunci f ( xy0 ) = 0 , x ∈ (0, ∞ ) ,
deci f = 0 .
Dacă f ( x ) ≠ 0 , pentru orice x ∈ (0, ∞ ) atunci f ( x 2 ) = ( f ( x)) 2 > 0 deci
f : (0, ∞ ) → (0, ∞ ) .
Făcând schimbările de variabile x = e u , y = e v şi de funcţie
g (u ) = f (e u ) , g : R → (0, ∞ ) , obţinem pentru g ecuaţia g (u + v ) = g (u ) g (v ) ,
u , v ∈ R . Cum g (u ) > 0 , pentru orice u, logaritmăm relaţia şi obţinem:
ln g (u + v ) = ln g (u ) = ln g (v ), u , v ∈ R .
Facem substituţia ln g = h şi obţinem h : R → R funcţie aditivă şi
continuă, deci h(u ) = au , u ∈ R , g (u ) = e au , u ∈ R , g (u ) = (e u ) a , u ∈ R ,
f ( x) = x a , x ∈ (0, ∞ ) , unde a ∈ R este o constantă arbitrară.
lui Gauss
G : f ( x 2 + y 2 ) = f ( x ) f ( y ), x, y ∈ R .
Soluţie. Pentru x = y = 0 rezultă f (0) = ( f (0)) 2 deci f (0) ∈ {0,1} . Dacă
f (0) = 0 punem y = 0 şi obţinem f (| x |) = 0 , x ∈ R deci f ( x ) = 0 pentru
orice x ≥ 0 . Punem în ecuaţie x = y = −t şi obţinem:
f ( −t )) 2 = f ( 2 ⋅ | t |) = 0 deci f = 0 .
Dacă f (0) = 1 şi punem în ecuaţie y = 1 , rezultă f (| x ) = f ( x) deci
funcţia f este funcţie pară. E suficient să o determinăm pe (0, ∞ ) . Facem
substituţia de funcţie f ( x ) = g ( x) şi ecuaţia se scrie
f ( x2 + y 2 ) = f ( x2 ) f ( y 2 ) ⇔ g(x2 + y 2 ) = g(x2 )g( y 2 )
⇔ g (u + v ) = g (u ) g ( v ) , u , v > 0 .
Dacă ar exista u > 0 cu g (u ) = 0 atunci g (u + v ) = g (u ) g (v) = 0 pentru
orice v ≥ 0 , deci
g (t ) = 0, pentru orice t ≥ u .
2
 u    u'   u  u 
Dar g (u ) = g  2  =  g    , deci g   = 0 şi analog g  n  = 0
 2    2  2 2 
rezultă g (t ) = 0 , pentru orice t > 0 .
312
Rămâne de rezolvat cazul în care g (u ) ≠ 0 , pentru orice u > 0 şi cum
g (2u ) = ( g (u )) 2 > 0 rezultă că funcţia g ia valori în (0, ∞ ) .
Determinăm g : (0, ∞ ) → (0, ∞ ) cu proprietatea g (u + v ) = g (u ) g (v ) ,
u , v ∈ (0, ∞ ) care se reduce la ecuaţia lui Cauchy prin logaritmare
ln g (u + v ) = ln g (u ) + ln g (v ) deci
h(u + v ) = h(u ) + h(v ), u , v ∈ (0, ∞ )
unde h(u ) = ln g (u ) .
Funcţia h fiind continuă rezultă că există a ∈ R astfel ca
h( x ) = ax , x ∈ (0, ∞ ) .
2
Revenind la g şi f obţinem: g (u ) = e au , u > 0 şi f ( x) = e ax , x ∈ R , unde
a ∈ R este o constantă arbitrară.
Observaţie. Ecuaţia este atribuită lui Gauss şi este legată de teoria
2
probabilităţilor, funcţia de repartiţie Gauss fiind f ( x) = e − x , x ∈ R al cărui
grafic este cunoscut sub numele de clopotul lui Gauss.
funcţională
f ( x + y ) + f ( x − y ) = 2[ f ( x) + f ( y )], x, y ∈ R .
Soluţie. Punând x = y = 0 rezultă f (0) = 0 .
Dacă punem rezultă f ( 2 x ) = 4 f ( x ) .
Pentru x = ny rezultă: f (( n + 1) y ) + f (( n − 1) y ) = 2[ f ( ny ) + f ( y )] .
Prin inducţie se demonstrează că f (ny ) = n 2 f ( y ) , n ∈ N deci
 z z z z 1
f  n  = n 2 f   ⇔ f ( z ) = n 2 f   deci f   = 2 f ( z ) şi rezultă
 n n n n n
f (qy ) = q f ( y ), q ∈ Q ∩ (0, ∞) .
2
Dacă punem în ecuaţie x = 0 rezultă f ( − y ) = f ( y ) , deci

f (qy ) = q 2 f ( y ) , pentru orice q ∈ Q şi orice y ∈ R .
Din ipoteza de continuitate rezultă f ( x) = ax 2 , x ∈ R unde a ∈ R este o
constantă arbitrară.
Observaţie. Ecuaţia dată se numeşte ecuaţia paralelogramului.
Dacă Veste un spaţiu euclidian funcţia f ( x) =|| x || 2 verifică relaţia
|| x + y || 2 + || x − y || 2 = 2(|| x || 2 + || y || 2 ) .
R13.5.10. Fie a ∈ R , a ≠ 1 şi b ∈ R . Să se determine funcţiile continue
f : R → R care verifică relaţia f ( x ) = f ( ax + b) , x ∈ R .
313
b
Soluţie. Dacă a = −1 . f ( x ) = f (b − x ), x ∈ R . Pentru x < avem
2
b
b−x > , deci ecuaţia funcţională dată nu impune nici o restricţie pe fiecare
2
 b b 
din intervalele  − ∞,  şi  , ∞  . Se obţin soluţiile de forma:
 2 2 
 b
h( x), x≤
f ( x) =  2
b
h(b − x), x >
 2
 b 
unde h :  − ∞,  → R este o funcţie continuă arbitrară.
 2
1 b
Dacă | a |≠ 1 ecuaţia se mai scrie sub forma f  x −  = f ( x) .
a a
1
Unul din numerele a sau este de modul subunitar şi să presupunem că
a
| a |< 1 .
Considerăm şirul definit prin relaţia de recurenţă:
x0 = x ∈ R, xn+1 = axn + b, n ∈ R .
Din ecuaţie: f ( xn+1 ) = f ( xn ), n ∈ N deci
f ( xn ) = f ( x), n ∈ N
1− an b
Avem: xn = a n x + b , şirul ( xn ) fiind convergent şi lim xn = .
1− a n→∞ 1− a
Dacă în relaţia f ( x) = f ( xn ), n ∈ N , trecem la limită după n → ∞ ,
 b 
ţinând cont că f este continuă, rezultă f ( x) = f   = c, x ∈ R .
1− a 
Deci dacă a ≠ 1 şi a ≠ −1 , singurele funcţii continue care verifică
ecuaţia dată sunt funcţiile constante.
R13.5.11. Să se determine toate funcţiile f : R → R care au proprietăţile:
a) f este continuă,
b) f ( x + 1) = f ( x ) + 2 x + 1 , x ∈ R ,
c) f ( x + 2 ) = f ( x ) + 2 2 ⋅ x + 2 , x ∈ R .
Soluţie. Căutăm funcţiile g : R → R definite prin substituţia
f ( x) = x 2 + g ( x), x ∈ R .
Funcţia g verifică condiţiile:
314
a1) g continuă
b1) g ( x + 1) = g ( x )
c1 ) g ( x + 2 ) = g ( x ) .
Din b1) şi c1) obţinem (inducţie) g ( x + m + n 2 ) = g ( x) pentru orice
x ∈ R , m ∈ Z şi n ∈ Z .
Mulţimea A = {m − n 2 | m ∈ Z, n ∈ Z} este densă în R, deci pentru orice
x ∈ R , există un şir ( xn ) n∈N , xn ∈ A, n ∈ N cu lim xn = x . Din faptul că g este
n→∞
continuă, rezultă
g ( x) = lim g ( xn ) = lim g (0) = g (0), ( g (m + n 2 ) = g (0), m, n ∈ Z).
n →∞ n →∞
Obţinem ca soluţii funcţiile

f c : R → R, c ∈ R şi f c ( x) = x 2 + c .
315
Bibliografie
1. Andreescu T., Andrica D., O introducere în studiul ecuaţiilor

diofantiene, Editura Gil, 2002
2. Andrei Gh., Caragea C., Bordea Gh., Algebră pentru concursurile de
admitere şi olimpiade şcolare, Constanţa, 1993
3. Buşneag Dumitru, Ioan Maftei, Teme pentru cercurile şi concursurile de
matematică ale elevilor, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1983
4. Dan si Rodica Brânzei, Sebastian şi Alice Aniţa, Şiruri recurente în
liceu, Editura Gil, Zalău, 1996
5. Ion D. Ion, Nicolae Angelescu, Meri Constantinescu, Algebră, clasa a
XI-a, Editura Paralela 45, 1999
6. Mortici Cristinel, Probleme pregătitoare pentru concursurile de
matematică, Editura Gil, Zalău, 1999
7. Năstasescu C., Stănescu I., Niţă C., Elemente de algebră superioară,
Manual pentru clasa a XI-a, Editura Didactică si Pedagogică, Bucureşti,
1995
8. Pop Vasile, Corovei Ilie, Culegere de probleme de algebră,
Universitatea Tehnică Cluj-N., 1995
9. Purdea I., Pic Gh, Tratat de algebră modernă, Vol I, Editura Academiei,
Bucureşti, 1977.
10. Roger A. Horn, Charles R. Johnson, Analiză matematică – Texte
Matematice Esenţiale, Editura Theta, Bucureşti, 2002
11. Colecţia „Gazeta Matematică”
12.Colecţia „Revista de matematică a elevilor din Timişoara”
130

Matematica Pentru Grupele de Performanta Clasa A XI A

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Matematica Pentru Grupele de Performanta Clasa A XI A

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cuprins

2. Matrice de ordin n. Valori şi vectori proprii (I.Diaconu, V.Pop)

3. Transformări elementare în matrice (I.Diaconu, V.Pop)

4. Matrice de ordin doi şi trei ca transformări geometrice în plan şi spaţiu

1. Mulţimi dense (Gh. Boroica)

2. Subşir. Şir fundamental. Criterii de convergenţă (I. Magdaş)

3. Teorema lui O. Toeplitz (O. Pop)

4. Şiruri recurente (I. Magdaş)

5. Câteva clase de şiruri (V. Pop)

6. Proprietatea lui Darboux (I. Magdaş)

8. Funcţii convexe (Gh. Boroica, I. Mureşan)

9. Polinoamele Taylor asociate unor funcţii (I. Boroica)

10. Aplicaţii ale metodelor topologice în probleme de geometrie (V. Pop)

11. Ecuaţii transcendente (N. Muşuroia)

12. Exemple şi contraexemple în analiza matematică (V. Pop, C. Heuberger)

13. Ecuaţii funcţionale în analiza matematică (V. Pop, V. Lupşor)

Coordonator Vasile Pop

Studiul matematicii prin clasele de excelenţă, urmăreşte în principal crearea

1. Folosirea corectă a terminologiei specifice matematicii în contexte

Noul curriculum şcolar pentru clasele de excelenţă propus la matematică are în

Prin prezentul curriculum pentru clasele de excelenţă se intenţionează ca, pe

Având în vedere specificul claselor de excelenţă, metodele folosite in practice

1. Matrice de ordinul doi şi aplicaţii

1.1. Matrice de ordinul doi

Proprietăţi 1.1.5. (ale adunării matricelor):

 1 − 2   − 5 6   1 ⋅ (−5) + (−2) ⋅ 7 1 ⋅ 6 + (−2) ⋅ (−8)   − 19 22   − 5 6   1 − 2 

 (−5) ⋅ 1 + 6 ⋅ (−3) (−5) ⋅ (−2) + 6 ⋅ 4   − 23 34 

Proprietăţi 1.1.9. (ale înmulţirii matricelor):

Observaţie 1.1.10.: Deoarece înmulţirea matricelor verifică proprietatea a),

Cum în mulţimea numerelor complexe întâlnim formule de calcul

Proprietăţi 1.1.13.: Dacă A, B ∈ M 2 (C) şi α ∈C, atunci:

Observaţie 1.1.14.: Prin inducţie matematică se poate demonstra că:

Observaţie 1.1.17.: ∀ M ∈ M 2 (C), ∃ S ∈ S2(C), A ∈ A2(C) (unice) astfel

Definiţie 1.1.18.: Dacă A ∈ M 2 (C), A = (aij) i , j∈{1, 2} , atunci conjugata

matricei A este matricea A = ( ai , j ) i , j∈{1, 2} , iar adjuncta matricei A

Proprietăţi 1.1.20. Dacă A, B ∈ M 2 (C) şi α ∈C, atunci:

Definiţie 1.1.25.: Dacă A ∈ M 2 (C) şi det A = 0, atunci matricea A se numeşte

Definiţie 1.1.26.: Spunem că matricea A ∈ M 2 (C) este inversabilă dacă există

Proprietăţi 1.1.30.: Dacă A, B ∈ M 2 (C) sunt inversabile şi λ ∈ C*, atunci:

Observaţie 1.1.31.: Prin inducţie matematică se poate arăta că (A1 · A2 · ... ·

Definiţie 1.1.33.: Matricele A, B ∈ M 2 (C) sunt asemenea dacă există C∈

Definiţie 1.1.34.: Matricele A, B ∈ M 2 (C) sunt echivalente dacă există C, D∈

1.2. Teorema lui Cayley-Hamilton

Teoremă 1.2.2. (Cayley-Hamilton)

Demonstraţie: Din teorema lui Cayley – Hamilton rezultă

n par sau impar rezultă afirmaţia din enunţ.

Consecinţa 1.2.5. Fie A ∈ M 2 (C). Să se arate că următoarele afirmaţii sunt

1.3. Determinarea puterilor naturale ale unei matrice de ordinul doi

În continuare, ne propunem să găsim un procedeu pentru ridicarea unei

= ( x2 ⋅ xn + yn ) ⋅ A + xn ⋅ y2 ⋅ I 2 = xn+1 ⋅ A + yn+1 ⋅ I 2 , unde (1)

1.4.1. Determinarea şirurilor date prin sisteme recursive

Fie şirurile de numere reale ( xn ) n≥0 , ( yn ) n≥0 definite prin sistemul de

1.4.3. Determinarea şirurilor date prin recurenţe omografice

Definiţie 1.4.6.: Un şir recurent definit printr-o recurenţă de forma

Proprietate 1.4.8.: Dacă xn+1 = f ( xn ), ∀n ≥ 0 , atunci

1.4.10. Ecuaţii diofantice de tip Pell

Fie d ∈ N, d ≥ 2 un număr liber de pătrate ( d ∉ Q).

În cele ce urmează vom rezolva în numere întregi ecuaţia lui Pell.

 x' dy '   x' = x0 x − dy0 y

Observaţie 1.4.14.: Soluţiile ecuaţiei Pell, pot fi utilizate în aproximarea

1.4.15. Ecuaţia ax 2 − by 2 = 1 , ( a, b ∈ N*).

Proprietate 1.4.16.: Dacă ab = k 2 , k ∈ N, k > 1, atunci ecuaţia ax 2 − by 2 = 1 nu

Proprietate 1.4.17.: Dacă ecuaţia ax 2 − by 2 = 1 , are o soluţie nebanală în