DOPAJUL ÎN SPORT

Cuvântul doping îşi are probabil originea în cuvântul german „dop‖, numele unei băuturi stimulente,
preparată din coaja boabelor de struguri, utilizată în preajma secolului al XVI-lea, de către războinicii Zulu,
în scopul de a spori priceperea lor în luptă. Cuvântul „dop‖, ce apare pentru prima dată în dicţionarul englez
în anul 1889, a fost definit ca o poţiune narcotică administrată ilegal cailor de curse.

Problematica dopajului în sport nu este recentă. Istoria demonstrează că, încă de la începuturi, sportivii au
căutat un avantaj competitiv prin utilizarea diverselor substante numite *ids‖.

Cu mult timp în urmă, în secolul al III-lea I. Hr., grecii, inventatorii democraţiei şi a metodei socratice,
utilizau diete specia1e cu ciuperci halucinogene şi poţiuni stimulatoare pentru a-şi îmbunătăţi
performanţele sportive.

Chiar şi în era Romană, gladiatorii faimosului Circus Maximus (anii 600 1. 1-Ir.) foloseau stimulente
pentru a depăşi oboseala, în timp ce alţi sportivi experimentau cafeina, alcoolul, nitroglicerina, opiul şi
chiar un stimulent puternic, stricnima.

Astfel, începuturile sportului organizat modern se intersectează şi cu primele referiri privind folosirea
dopajului de către atleţi.

Astfel, în anul 1864, istoria sportului consemnează folosirea substanţelor stimulatoare de către sportivi în
timpul unei competiţii de înot, desfăşurate la Amsterdam.

Prima ediţie a „Cursei cicliste de 6 zile‖ din anul 1879, semnalează şi utilizarea primelor substanţe în scop
de dopaj. Dintre acestea amintim: mixtura pe bază de cafeină, folosită de echipa franceză, consumul

bucăţelelor de zahăr îmbibate cu uleiuri eterice de către belgieni şi misterioasele „speed ball‖, un amestec
de heroină şi cocaină.

Primul deces în sport, pe motiv de dopaj, s-a înregistrat în anul primei Olimpiade moderne, în 1896, în
cazul unui ciclist, din cauza unei supradoze.

Toate aceste exemple certifică deja existenţa dopingului empiric.

Cuvântul „doping‖ apare pentru prima dată în 1889, într-un dicţionar englez, fiind definit ca un amestec de
opiu şi narcotice, destinat cailor.

După un timp, termenul a fost extins la toate substanţele stimulatoare.

Mai întâi, el s-a raportat la domeniul animalelor (dopingul câinilor şi cailor), iar mai tarziu, şi la cel al
oamenilor, devenind astfel de uz general.

Odată cu Jocurile Olimpice de la Berlin (1936) începe dopingul simptomatologic, care constă în utilizarea
unor medicamente cu acţiune specificã în vederea înlăturării unor simptome aferente activităţilor sportive,
ca: tahicardie, oboseală, crize de anghină pectorală.

Dopingul care s-a extins cel mai mult în epoca actuală este cel etiologic, caracterizat prin utilizarea
steroizilor anabolici androgeni.

Steroizii anabolici androgeni (SAA) sunt substanţe de sinteză derivate de la hormonul natural -
testosteronul. Ca şi acesta, steroizii anabolici androgeni au în organism o dublă acţiune fiziologică:
androgenă şi anabolizantă.

Produsele dopante, de tipul steroizilor anabolici, au fost semnalate în arsenalul terapeutic al sportivilor la
sfârşitu1 anilor ‗50. Iniţial, aceste substante au fost utilizate de culturişti şi halterofili.

În 1958, compania farmaceutică Ciba a lansat pe piaţă Dianabolul (metandienona) şi rezultatele

experimentelor cu acest medicament, publicate în periodicele de sport ale timpului, au confirmat efectele
anabolizante ale steroizilor anabolici androgeni.

Pe lângă stimulentele tradiţionale, ca amfetaminele şi cafeina, numărul substanţelor dopante folosite de

sportivi, a crescut considerabil de la un an

la altul, dopajul căpătând forma unui program destinat să-şi arate roadele în timpul perioadei de
antrenament, dar al cărui efect să se păstreze şi în timpul competiţiilor de vârf.

La începutul anilor ‗60, alături de stimulentele clasice, al căror efect era de scurtă durată şi care deja
generaseră mai multe decese în rândul sportivilor, utilizarea medicamentelor din grupa steroizilor anabolici
androgeni s-a extins şi la alte ramuri sportive, în special la cele care reclamau o forţă musculară crescută.

După intrarea în scena sportivă a steroizilor anabolici androgeni, mai multe guverne au adoptat măsuri
legislative de luptă împotriva dopajului în sport (Austria, Franţa, Belgia), iar în anul 1962, Comitetul
Olimpic Internaţional (ClO) a hotărât să ia pozitie faţă de acest fenomen.

După Jocurile Olimpice de la Tokyo (1964), a crescut presiunea organismelor sportive naţionale şi
internaţionale pentru acţiuni împotriva dopajului astfel încât, în 1967, s-a constituit, în acest sens, Comisia
Medicală a Comitetului Olimpic Internaţional şi s-a elaborat definiţia dopajului, de către Consiliul Europei.

Prima testare doping s-a efectuat la Jocurile Olimpice din anul 1968, în Mexic.
La Jocurile Olimpice, din 1976, de la Montreal, s-a introdus oficial controlul doping pentru steroizi
anabolici androgeni.

Comitetul Olimpic Internaţional interzice, începând cu anul 1985, dopajul cu sânge.

Dacă până în anul 1980, controlul doping se baza exclusiv pe rezultate calitative, începând cu 1982,
conform deciziei Comisiei Medicale a Comitetului Olimpic Internaţional s-a deschis un nou domeniu în
ceea ce priveşte controlul doping, cel al determinărilor cantitative.

În anul 1989, la Strassbourg, a fost semnată Convenţia Împotriva Dopajului în Sport a Consiliului Europei.

Cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Barcelona, din anul 1992, pe lista doping a Comitetului Olimpic
Internaţional au fost incluşi hormonii peptidici şi substanţele înrudite cu acestea.

În Turul Franţei din anul 1998, un ciclist francez a fost reţinut pentru deţinere de substanţe dopante, echipa
Festina a fost eliminată alaturi de echipa germană. În literatura de specialitate, acest caz este cunoscut sub
denumirea de, „afacerea FESTINA‖.

Anul 1999 este anul în care a fost înfiinţată Agenţia Mondială Anti- Doping.

Înaintea Jocurilor Olimpice de la Sydney (2000), Comisia Medicală a Comitetului Olimpic International
adaugă şi testele de sânge, validând metoda de depistare a eritropoietinei (EPO) în urină şi sânge.

Un alt caz de dopaj dirijat de mare amploare a fost identificat în anul 2003, aşa numita, afacere BALCO‖.
Victor Conte, preşedintele şi directorul laboratorului American Balco, a fost arestat pentru că aproviziona
cu steroizi nedetectabili sute de atleţi americani şi jucători de baseball.

Tot în anul 2003 a fost adoptat Codul Mondial Anti – Doping fiind apoi modificat şi ulterior adoptat în
cadrul Conferinţei Mondiale Anti – Doping de la Madrid, din noiembrie 2007.

În Spania, în anul 2006, o reţea de dopaj din ciclismul profesionist a fost eliminată. Au fost implicate 13
echipe de ciclişti, doctori, manageri de echipe şi un manager de laborator. Literatura de specialitate o
numeşte, afacerea PUERTO‖.

După Jocurile Olimpice de la Beijing, Comitetul Internaţional Olimpic a decis reanalizarea probelor
colectate pe parcursul jocurilor pentru a depista aşa numita, a treia generaţie de eritropoietinä‖ (CERA).

În ianuarie 2009, a intrat în vigoare noul Cod Mondial Anti – Doping, adoptat la Conferinţa de la Madrid.
Lupta împotriva dopajului s-a intensificat în ultimii ani datorită extinderii insiduoase, dar incontestabile, a
acestui fenomen în sport, forurile intenaţionale în domeniu solicitând tuturor ţărilor să-şi elaboreze
legislaţie cu privire la combaterea traficului ilicit de substanţe dopante.

În România, începutul activităţii de control doping datează din anul 1966. Primul colectiv, cu atribuţii în
domeniul semnalării abuzului de stimulente în rândul sportivilor s-a înfiinţat în cadrul laboratorului de
analiză, din structura Centrului de Medicină Sportivă, sub conducerea dr. Adrian Vasiliu.

În anul 1983, Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport împreună cu Consiliul Naţional pentru
Ştiinţă şi Tehnologie, înfiinţează în structura administrativă a Institutului Naţional de Cercetare pentru
Sport, primul laborator de control doping.

Anul 1986 a marcat un moment important în dezvoltarea activităţii de control doping, prin dotarea
laboratorului cu echipament necesar prelucrării probelor biologice şi acordarea unui spaţiu suplimentar.

După Revoluţia din Decembrie 1989, prin aderarea României la Convenţia Culturală din cadrul Consiliului
Europei, am devenit ţară cu statut de invitat, la întrunirile de lucru ale Grupului de Monitorizare al
Convenţiei Anti-Doping.

Ca urmare a recomandărilor acestui organism internaţional, în decembrie 1993, a luat fiinţă şi în ţara
noastră, Comisia Naţională Anti – Doping, sub preşedenţia prof univ. dr. Ioan Drăgan.

În noiembrie 2005, prin Hotarârea de Guvern nr. 1091/2005 se înfiinţează Agenţia Naţională Anti –
Doping (ANAD), sub preşedinţia prof. univ. dr. Graziela Elena Vâjială. Agenţiei îi revine misiunea să
promoveze, coordoneze şi să monitorizeze la nivel naţional lupta împotriva dopajului în sport sub toate
formele sale.

În iulie 2009, Laboratorul de Control Doping din România a obţinut acreditarea din partea Agenţiei
Mondiale Anti – Doping, alăturându-se celor

34 de laboratoare acreditate din toată lumea. România a devenit astfel singura ţară din Europa de Est care
are un laborator de control doping acreditat internaţional.

În prezent, activitatea anti – doping în România corespunde standardelor internaţionale în domeniu, fiind
una dintre cele mai apreciate ţări europene. Agenţia Naţională Anti – Doping, organismul responsabil în
domeniu, prin cele cinci programe în baza cărora işi desfăşoară activitatea – programul de prevenire,
informare şi educare, programul de testare, programul de cercetare, programul de prevenire şi combatere a
traficului ilicit de substanţe interzise şi programul de cooperare internaţională – urmăreşte menţinerea unui,
„sport curat‖ în România.

După aprobarea modificărilor Codului Mondial Anti – Doping în cadrul Conferinţei Mondiale Anti –
Doping, de la Madrid, din noiembrie 2007, Agenţia Naţională Anti – Doping a demarat un amplu proces de
revizuire a actelor normative ce reglementau activitatea în domeniu la nivel naţional.

Prin OUG 150/2008 au fost adoptate modificările şi completările Legii nr. 227/2006 privind prevenirea şi
combaterea dopajului în sport. Textul republicat al Legii a fost publicat în Monitorul Oficial partea I, nr.
485/2009.

În anul 2008, România obţinea prima funcţie de conducere în forurile internaţionale în domeniul anti –
doping prin alegerea prof. univ. dr. Graziela Elena Vâjială în funcţia de preşedinte al Grupului de lucru pe
probleme de educaţie anti – doping din cadrul Grupului de Monitorizare a Convenţiei Împotriva Dopajului
în Sport a Consiliului Europei. De asemenea, Agenţia Natională Anti – Doping, în calitate de membru cu
drepturi depline în cadrul ANADO (Asociaţia Organizaţiilor Naţionale Anti

– Doping), încheia primul contract de recoltare de probe din ţară şi străinatate pentru aceasta.

Tot în anul 2008, a fost adoptată Legea nr. 104 privind prevenirea şi combaterea traficului ilicit de
substanţe cuprinse în Lista Interzisă. Efectele

produse de promovarea acestei legi au fost imediate, fiind confiscate mari cantităţi de substanţe interzise şi
depistate reţele de trafic de substanţe interzise care tranzitau sau care aveau filiere în ţara noastră.

Având în vedere complexitatea fenomenului doping în sport, o definiţie exactă a acestuia a fost dificil de
stabilit, astfel încât, de-a lungul timpului, noţiunea de dopaj a primit numeroase definiţii. Asftel, primele
definiţii elaborate au fost fie necorespunzătoare cu ceea ce se întâmpla în mod real, fie omiteau unele
reglementări importante în practică, fie prea cuprinzătoare sau imprecis formulate.

Definiţia dopajului conform Codului Mondial Anti – Doping este următoarea: Dopingul este definit drept
manifestare a uneia sau mai multor încălcări ale reglementărilor anti – doping enunţate în Codul Mondial
Anti- Doping.

Constituie încălcări ale reglementărilor anti – doping următoarele

fapte:

- prezenţa unei substanţe interzise sau a metaboliţilor acesteia, ori a

markerilor ei în proba biologică provenind de la sportiv;

- utilizarea sau tentativa de a utiliza o substanţă sau o metodă interzisă;

- refuzul sau neprezentarea nejustificată pentru prelevarea de probe după primirea invitaţiei la
controlul doping, în conformitate cu reglementările anti – doping, sau evitarea în orice mod a prelevării
probelor;

- încălcarea de 3 ori, într-o perioadă de 18 luni, a reglementărilor în vigoare referitoare la

disponibilitatea sportivului pentru testarea doping în afara competiţiei, inclusiv nerespectarea de către
sportiv a ob1igaţiei de a furniza informaţii privind localizarea sa, precum şi a reglementărilor privind
testele neefectuate conform Standardului Internaţional pentru testare al Agenţiei Mondiale Anti – Doping,
inclusiv orice combinaţie de 3 asemenea încălcări într-o perioadă de 18 luni;

- falsificarea sau tentativa de a falsifica orice parte a controlului doping;

- deţinerea de substanţe şi / sau de metode interzise;

- traficarea sau tentativa de traficare a oricărei substanţe sau metode interzise;

- administrarea sau tentativa de a administra o substanţă interzisă oricărui sportiv sau utilizarea unei
metode interzise asupra oricărui sportiv ori asistarea, instigarea sau orice formă de complicitate referitoare
la orice încălcare a reglementărilor anti-doping.

Activitatea anti-doping impune în primul rând stabilirea unui cadru legislativ coerent armonizat cu
prevederile Codului Mondial Anti-Doping, document care stă la baza reglementărilor în domeniu.

Aşa cum se observă din figura nr. 1, Codul Mondial este documentul de bază, de nivel 1, care
reglementează activitatea anti-doping şi toţi semnatarii sunt obligaţi să-l respecte şi să-l implementeze la
nivel naţional.

Figura nr. I: Reglementările elaborate de Agenţia Mondială Anti –

Doping

În baza Codului au fost elaborate de către Agenţia Mondială Anti- Doping, standardele internaţionale care
reglementează diferite domenii
operaţionale ale activităţii anti-doping (figura nr. 1). Ca şi Codul, Standardele internaţionale trebuiesc
respectate de către toţi semnatarii.

Pentru a veni în sprijinul ANAD, Agenţia Mondială Anti-Doping a elaborat modele de bună practică sau
ghiduri pentru diferite domenii de activitate anti-doping, cum ar fi: gestionarea rezultatelor, întocmirea
Lotului de testare înregistrat, localizarea sportivilor, programe educaţionale şi altele. Acestea, aşa cum
sugerează şi denumirea lor sunt, „modele‖ şi nu trebuiesc respectate întocmai. Prin elaborarea acestor
materiale, AMAD doreşte să armonizeze activitatea organizaţiilor naţionale, punându-le la dispoziţie
materiale pe care acestea le pot folosi în elaborarea propriilor programe naţionale anti-doping.

Pe plan internaţional activitatea anti-doping se desfăşoară şi în baza prevederilor Convenţiei împotriva

dopajului în sport adoptată de către Consiliul Europei la 16 noiembrie 1989 şi a Convenţiei Internaţionale
împotriva dopajului în sport, adoptată la 19 octombrie 2005 la Paris, în cadrul Conferinţei Generale
UNESCO.

Menţionez că România a ratificat şi acceptat ambele Convenţii ceea ce a făcut ca eforturile Guvernului
pentru crearea unui cadru legislativ la nivel naţional să se intensifice. În momentul de faţă, România are o
legislaţie 100% armonizată cu Codul Mondial Anti-Doping şi cu prevederile celor două Convenţii.

A cita doar câteva dintre actele normative adoptate din 2005 până în prezent:

 Legea nr. 227/2006 conţine prevederi referitoare la: Strategia naţională anti—doping, Lista
lnterzisă, acordarea Scutirilor pentru Uz Terapeutic, asistenţa medicală a sportivilor, controlul doping,
gestionarea rezultatelor, dreptul la o audiere echitabilă, confidenţialitate, sancţiuni, consecinţe pentru
echipe, încetarea sau reducerea perioadei de suspendare pe baza unor circumstanţe excepţionale,
reglementări pentru cazurile de încălcări repetate, infracţiuni, apeluri, obligaţiile structurilor sportive
naţionale şi ale Comitetului Olimpic şi Sportiv Român.

 Ordonanţa de Guvern nr. 59/2006 privind utilizarea suplimentelor nutritive de către sportivi,
publicată în Monitorul Oficial al României nr. 746 din 31 august 2006, aprobată cu modificări şi completări
prin Legea nr. 511/2007 (Ordonanţa a făcut parte din Lista priorităţilor legislative ale Guvernului necesare
pentru integrarea în Uniunea Europeană);

 Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, care conţine în
anexă şi 57 de substante ce se regăsesc pe lista doping, find interzise în sport.

 Hotărârea Guvemului nr. 1592/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea
şi desfăşurarea controlului doping.

Deoarece de multe ori utilizăm termenul de „control doping‖ în loc de

„testare doping‖ sau invers, reamintim că prin „control doping‖ vom înţelege procesul care include
furnizarea de informaţii privind localizarea sportivilor, planificarea distribuirii testărilor, recoltarea şi
mânuirea de probe biologice, transportul de probe biologice la laborator, analiza de laborator, scutirile
pentru uz terapeutic (SUT), gestionarea rezultatelor, audieri şi apeluri, în timp ce „testarea doping‖ include
doar operaţiunile până la predarea probei la laborator.

La nivel naţional, controlul doping în competiţie şi în afara competiţiei este iniţiat, condus şi coordonat de
Agenţia Natională Anti- Doping (ANAD), semnatară a Codului Mondial Anti-Doping.

În cele ce urmează dorim să facem câteva aprecieri referitoare la Standardul Internaţional al Agenţiei
Mondiale Anti – Doping (AMAD) –

„Lista Interzisă‖.

De la bun început trebuie făcută precizarea că această listă nu este o listă statică, ea a cunoscut o
permanentă evoluţie în timp din cauza imaginaţiei sportivilor care au recurs la noi şi noi substanţe interzise
şi/sau metode de dopaj, precum şi datorită dezvoltării continue a industriei chimico – farmaceutice.

Comitetul din cadrul AMAD discută în fiecare an această listă şi propune schimbările necesare, care apoi
sunt supuse unor consultări tuturor semnatarilor şi în final se aproba în luna noiembrie de către board-ul
AMAD, listă ce intră în vigoare cu data de 1 ianuarie a anului următor.

La nivel naţional Lista Interzisă este aprobată prin Ordin al preşedintelui ANAD şi se publică în Monitorul
Oficial, fiind obligatorie pentru toţi sportivii din toate disciplinele sportive.

LISTA INTERZISĂ PENTRU ANUL 2014 / CODUL MONDIAL

ANTI-DOPING ( Valabilă de la 1 ianuarie 2014)

SUBSTANŢE ŞI METODE INTERZISE PERMANENT (ATÂT ÎN COMPETIŢIE, CÂT și ÎN AFARA

COMPETIŢIEI)

SUBSTANŢE INTERZISE

S0. SUBSTANŢE NEAPROBATE

Orice substanţă farmacologică, care nu este cuprinsă în una dintre următoarele secţiuni ale Listei și nu are
aprobarea curentă a unei autorităţi guvernamentale pentru uzul terapeutic uman (de exemplu substanţe
aflate în curs de dezvoltare preclinică sau clinică sau retrase, substanţe „designer‖ sau medicamente de uz
veterinar) este interzisă permanent.

S1. AGENŢI ANABOLICI

Agenţii anabolici sunt interzişi.

1. Steroizi anabolici androgeni (SAA) a). SAA exogeni*, includ:

1-androstendiol (5α-androst-1-en-3β, 17β-diol); 1-androstendionă (5α- androst-1-en-3, 17-dionă); bolandiol

(estr-4-en-3β, 17β-diol); bolasteron; boldenon; boldion (androsta-1, 4-dien-3, 17-dionă); calusteron;

clostebol;danazol ([1, 2] oxazolo [4‘, 5‘: 2, 3] pregna-4-en-20-in-17α-ol);

dehidroclormetiltestosteron (4-clor-17β-hidroxi-17α-metilandrosta-1, 4- dien-3-onă);

dezoximetiltestosteron (17α-metil-5α-androst-2-en-17β-ol); drostanolon; etilestrenol (19-norpregn-4-en-
17α-ol); fluoximesteron; formebolon; furazabol (17α-metil[1, 2, 5]oxadiazolo[3‘, 4‘: 2, 3]-5α- androstan-
17β-ol); gestrinon; 4-hidroxitestosteron (4, 17β-dihidroxiandrost- 4-en-3-onă); mestanolon; mesterolon;
metandienonă (17β-hidroxi-17α- metilandrosta-1, 4-dien-3-onă); metenolon; metandriol; metasteron (17β-
hidroxi-2α, 17α-dimetil-5α-androstan-3-onă); metildienolon (17β-hidroxi- 17α-metilestra-4, 9-dien-3-onă);
metil-1-testosteron (17β-hidroxi-17α-metil- 5α-androst-1-en-3-onă); metilnortestosteron (17β-hidroxi-17α-
metilestr-4- en-3-onă); metiltestosteron; metribolon (metiltrienolon, 17β-hidroxi-17α- metilestra-4, 9, 11-
trien-3-onă); miboleron; nandrolon; 19- norandrostendionă (estr-4-en-3, 17-dionă); norboleton;
norclostebol; noretandrolon; oxabolon; oxandrolon; oximesteron; oximetolon; prostanozol (17β-
[ (tetrahidropiran-2-il) oxi]-1‘H-pirazolo[3, 4: 2, 3]-5α-androstan); quinbolon; stanozolol; stenbolon; 1-
testosteron (17β-hidroxi-5α-androst-1- en-3-onă); tetrahidrogestrinon (17-hidroxi-18a-homo-19-nor-17α-
pregna-4, 9, 11-trien-3-onă); trenbolon (17β-hidroxiestr-4, 9, 11-trien-3-onă) și alte substanţe cu structură
chimică similară sau cu efect (e) biologic (e) similar (e).

b). SAA endogeni** când s-au administrat exogen: androstendiol (androst-5-en-3β, 17β-diol);
androstendionă (androst-4-en-3, 17-dionă); dihidrotestosteron (17β-hidroxi-5α-androstan-3-onă); prasteron
(dehidroepiandrosteron, DHEA, 3â-hidroxiandrost-5-en-17-onă); testosteron, precum și metaboliţii şi
izomerii acestora, incluzând，dar nelimitându-se la:

5α-androstan-3α, 17α-diol; 5α-androstan-3α, 17β-diol; 5α-androstan- 3β, 17α-diol; 5α-androstan-3β, 17β-

diol; androst-4-en-3α, 17α-diol; androst- 4-en-3α, 17β-diol; androst-4-en-3β, 17α -diol; androst-5-en-3α,
17α-diol; androst-5-en-3α, 17β-diol; androst-5-en-3β, 17α-diol; 4-androstendiol 4 (androst-4-en-3β, 17β-
diol); 5-androstendionă (androst-5-en-3, 17-dionă);

epi-dihidrotestosteron; epitestosteron; etiocolanolon，3α-hidroxi-5α- androstan-17-onă; 3β-hidroxi-5α-

androstan-17-onă; 7α-hidroxi-DHEA; 7β- hidroxi-DHEA; 7-ceto-DHEA; 19-norandrosteron; 19-
noretiocolanolon.

2. Alţi agenţi anabolici, incluzând, dar nelimitându-se la:

Clenbuterol, modulatorii receptorilor selectivi de androgeni (SARMs), tibolon, zeranol, zilpaterol.

În această secţiune: * „exogen‖ se referă la substanţele care, de regulă, nu sunt produse de organism în mod
natural; ** „endogen‖ se referă la substanţele care, de regulă, sunt produse de organism în mod natural.

S2. Hormoni peptidici, factori de creştere şi substanţe înrudite.

Sunt interzise următoarele substanţe şi alte substanţe cu structură chimică similară sau efect (e) biologic (e)
similar (e):

1. Agenţi de stimulare a eritropoiezei, de ex. eritropoietina (EPO), darbepoetina (dEPO), stabilizatori

ai factorilor care induc hipoxia (HIF), metoxi polietilen glicol-epoetina beta (CERA), peginesatida
(Hematida);

2. Gonadotropina corionică (CG) și hormonul luteinizant (LH) şi factorii lor de eliberare, la bărbaţi;

3. Corticotropinele şi factorii lor de eliberare;

4. Hormonul de creştere (GH) şi factorii săi de eliberare, factorul de creştere similar insulinei-1 (IGF-
1).

În plus, sunt interzişi următorii factori de creştere: factori de creştere a fibroblastelor (FGFs), factorul de
creştere a hepatocitelor (HGF), factori de creştere mecanici (MGFs), factorul de creştere derivat din
trombocite (PDGF), factorul de creştere a endoteliului vascular (VEGF) precum și orice alt factor de
creştere ce afectează sinteza/degradarea proteinei muşchilor, tendoanelor sau ligamentelor, vascularizarea,
utilizarea energiei, capacitatea de regenerare sau comutarea tipului de fibră şi alte substanţe cu structură
chimică similară sau efect (e) biologic (e) similar (e).
S3. BETA-2 AGONIŞTI

Toţi beta-2 agoniştii, inclusiv toţi izomerii optici (de exemplu d- și l-), unde e cazul, sunt interzişi, cu
excepţia salbutamolului inhalat (maxim 1600 micrograme în 24 de ore), formoterolului inhalat (maxim 54
micrograme în 24 de ore) şi salmeterolului luat prin inhalare, în concordanţă cu regimul terapeutic
recomandat de producători.

Se consideră că prezenţa salbutamolului în urină, într-o concentraţie mai mare de 1000 ng/mL sau a
formoterolului într-o concentraţie mai mare de 40 ng/mL nu este datorată utilizării în scop terapeutic a
substanţei şi va fi considerată rezultat analitic advers, dacă sportivul nu dovedeşte, pe baza unui studiu
farmacocinetic controlat, că rezultatul anormal a fost consecinţa utilizării unei doze terapeutice inhalate de
până la limita maximă indicată mai sus.

S4. HORMONI ŞI MODULATORIMETABOLICI

Următoarele clase sunt interzise:

1. Inhibitori de aromatază, incluzând, dar nelimitându-se la: aminoglutetimid, anastrozol, androsta-1,

4, 6-trien-3, 17-dionă (androstatriendionă), 4-androsten-3, 6, 17-trionă (6-oxo), exemestan, formestan,
letrozol, testolactonă.

2. Modulatori ai receptorilor selectivi de estrogeni (SERMs)

incluzând, dar nelimitându-se la: raloxifen, tamoxifen, toremifen.

3. Alte substanţe anti-estrogenice incluzând, dar nelimitându-se la: clomifen, ciclofenil, fulvestrant.

4. Agenţi care modifică funcţia (funcţiile) miostatinei, incluzând, dar nelimitându-se la: inhibitori ai
miostatinei.

5. Modulatori metabolici:

a) Insulinele

b) Agonişti ai Receptorilor δ activaţi de Proliferatorul Peroxizomilor (PPARδ) (de exemplu GW

1516), agonişti ai axei PPARδ - proteinkinaze activate de AMP (AMPK) (de exemplu AICAR).
S5. DIURETICE și ALŢI AGENŢI MASCATORI

Agenţii mascatori sunt interzişi. Aceştia includ: diuretice, desmopresina, substituenţi de plasmă (de
exemplu, glicerol; administrarea intravenoasă de albumină, dextran, hidroxietil amidon și manitol),
probenecid; și alte substanţe cu efect (e) biologic (e) similar (e). Administrarea locală a felipresinei în
anestezia dentară nu este interzisă. Diureticele includ: acetazolamid, amilorid, bumetanid, canrenon,
clortalidon, acid etacrinic, furosemid, indapamid, metolazon, spironolactonă, tiazide (de exemplu
bendroflumetiazidă, clorotiazidă, hidroclorotiazidă), triamteren, vaptani (de exemplu, tolvaptan) și alte
substanţe cu structură chimică similară sau cu efect (e) biologic (e) similar

(e) (cu excepţia drospirenonei, pamabromului, precum şi a dorzolamidei şi a brinzolamidei aplicate

local, care nu sunt interzise).

Utilizarea în competiţie și în afara competiţiei, după caz, a oricărei cantităţi a unei substanţe cu limită de
prag (de exemplu formoterol, salbutamol, cathină, efedrină, metilefedrină și pseudoefedrină) în combinaţie
cu un diuretic sau alt agent mascator, necesită eliberarea unei Scutiri de Uz Terapeutic specifice pentru
acea substanţă, în plus faţă de cea acordată pentru diuretic sau pentru alt agent mascator.

METODE INTERZISE

M1. MANIPULAREA SÂNGELUI și A COMPONENTELOR SÂNGELUI

Sunt interzise următoarele:

1. Administrarea sau reintroducerea oricărei cantităţi de sânge autolog, alogenic (homolog) sau
heterolog sau de produse hematologice din celule roşii de orice origine, în sistemul circulator.

2. Creşterea artificială a absorbţiei, transportului sau eliberării de oxigen, incluzând, dar nelimitându-
se la utilizarea de perfluorochimicale, efaproxiral (RSR13) şi a produselor pe bază de hemoglobină
modificată (de

exemplu înlocuitorii de sânge pe bază de hemoglobină, produşi de hemoglobină micro-încapsulată), cu

excepţia oxigenului suplimentar.

3. Orice formă de manipulare intravasculară a sângelui sau componentelor

sângelui prin mijloace fizice sau chimice.
M2. MANIPULAREA CHIMICĂ și FIZICĂ

Sunt interzise următoarele:

1. Falsificarea sau încercarea de falsificare cu scopul de a altera integritatea şi validitatea probelor

recoltate în timpul controlului doping. Aceste practici includ, dar nu se limitează la substituţia urinei şi/sau
alterare (de exemplu proteazele).

2. Infuziile intravenoase şi/sau injecţiile cu mai mult de 50 mL într- o perioadă de 6 ore, cu excepţia
celor efectuate în mod legitim în cadrul tratamentului spitalicesc sau investigaţiilor clinice.

M3. DOPAJUL GENETIC

Sunt interzise următoarele metode, care au capacitatea de a spori performanţa sportivă:

1. Transferul de polimeri ai acizilor nucleici sau analogi ai acizilor nucleici;

2. Utilizarea de celule normale sau celule modificate genetic

SUBSTANŢE ŞI METODE INTERZISE ÎN COMPETIŢIE

Pe lângă categoriile S0 - S5 şi M1 - M3 definite mai sus, următoarele categorii sunt interzise în competiţie:

SUBSTANŢE INTERZISE S6. STIMULENTE

Toate stimulentele, inclusiv toţi izomerii optici (de exemplu d- și l-), unde este cazul, sunt interzise, cu
excepţia derivaţilor de imidazol pentru uz local şi a acelor stimulente incluse în Programul de monitorizare
pe 2014*.

Stimulentele includ:

a) stimulente nespecifice: adrafinil; amfepramonă; amfetamină; amfetaminil; amifenazol; benfluorex;

benzilpiperazină; bromantan; clobenzorex; cocaină; cropropamidă; crotetamidă; fencamină; fenetilină;
fenfluramină; fenproporex; fonturacetam [4-fenilpiracetam (carfedon) ]; furfenorex; mefenorex;
mefentermină; mesocarb; metamfetamină (d-); p- metilamfetamină; modafinil; norfenfluramină;
fendimetrazină; fenmetrazină; fentermină; prenilamină; prolintan.

Un stimulent care nu este introdus în mod expres în această secţiune este o substanţă specifică.
b) stimulente specifice (exemple): benzfetamină; cathină**; cathinonă şi analogii săi (de exemplu,
mefedrona, metedrona, α- pirolidinovalerofenonă); dimetilamfetamină, efedrină***; epinefrină****
(adrenalină); etamivan; etilamfetamină; etilefrină; famprofazonă; fenbutrazat; fencamfamină; heptaminol;
hidroxiamfetamină (parahidroamfetamină); izometeptenă; levmetamfetamină; meclofenoxat;
metilenedioximetamfetamină; metilefedrină***; metilhexanamină (dimetilpentilamină); metilfenidat;
niketamidă; norfenefrină; octopamină; oxilofrină (metilsinefrină); pemolină; pentetrazol; fenprometamină;
propilhexedrină; pseudoefedrină*****; selegilină; sibutramină; stricnină; tenamfetamină
(metilenedioxiamfetamină); trimetazidină; tuaminoheptan şi alte substanţe cu structură chimică similară
sau efect (e) biologic (e) similar (e).

* Următoarele substanţe incluse în Programul de monitorizare pe 2014 (bupropion, cafeină, nicotină,

fenilefrină, fenilpropanolamină, pipradol, sinefrină) nu sunt considerate substanţe interzise.

** Cathina este interzisă când concentraţia sa în urină este mai mare de 5 micrograme per mililitru.

*** Efedrina şi metilefedrina sunt interzise, atunci când concentraţia oricăreia dintre ele în urină este mai
mare de 10 micrograme per mililitru.

**** Administrarea locală (de exemplu nazală, oftalmologică) de epinefrină (adrenalină) sau administrarea
asociată cu agenţii anestezici locali nu este interzisă.

***** Pseudoefedrina este interzisă când concentraţia sa în urină este mai mare de 150 micrograme per
mililitru.

S7. NARCOTICE

Sunt interzise următoarele: buprenorfină, dextromoramidă, diamorfină (heroină), fentanil şi derivaţii lui,
hidromorfonă, metadonă, morfină, oxicodonă, oximorfonă, pentazocină, petidină.

S8. CANABINOIDE

Delta 9-tetrahidrocanabinol (THC) natural (de exemplu canabis, haşiş, marijuana) sau sintetic și
canabimimeticele (de exemplu ierburile „Spice‖, JWH018, JWH073, HU-210) sunt interzise.

S9. GLUCOCORTICOSTEROIZI
Toţi glucocorticosteroizii sunt interzişi în administrarea pe cale orală, intravenoasă, intramusculară sau
rectală.

SUBSTANŢE INTERZISE ÎN ANUMITE SPORTURI P1. ALCOOL

Alcoolul (etanolul) este interzis numai în competiţie, în sporturile menţionate mai jos. Detectarea acestuia
se va realiza prin analizarea respiraţiei şi / sau a sângelui. Pragul de infracţiune doping (valorile

hematologice) este echivalent cu o concentraţie de alcool în sânge de 0, 10g/L.

 Sporturi de aer (FAI)

 Tir cu arcul (WA)

 Automobilism (FIA)

 Karate (WKF)

 Motociclism (FIM)

 Bărci cu motor (UIM)

P2. BETA-BLOCANTE

Dacă nu este specificat altfel, beta-blocantele sunt interzise doar în competiţie, în următoarele sporturi:

 Tir cu arcul (WA) (interzise şi în afara competiţiei)

 Automobilism (FIA)

 Biliard (toate disciplinele) (WCBS)

 Darts (WDF)

 Golf (IGF)

 Schi / snowboard (FIS) în sărituri cu schiurile, freestyle aerials/halfpipe şi snowboard halfpipe/big

air

Beta-blocantele includ, dar nu sunt limitate la următoarele: acebutolol, alprenolol, atenolol, betaxolol,
bisoprolol, bunolol, carteolol, carvedilol, celiprolol, esmolol, labetalol, levobunolol, metipranolol,
metoprolol, nadolol, oxprenolol, pindolol, propranolol, sotalol, timolol.
AGENŢIA MONDIALĂ ANTI-DOPING - PROGRAMUL DE MONITORIZARE PE ANUL 2014

Următoarele substanţe sunt introduse în Programul de monitorizare pe

2014:

1. stimulente: numai în competiţie: bupropion, cafeina, nicotina,

fenilefrina, fenilpropanolamina, pipradrol, pseudoefedrina (< 150 micrograme per

millilitru), sinefrina;

2. narcotice: numai în competiţie: hidrocodonă, mitraginină, raportul morfină/codeină, tapentadol,

tramadol;

3. glucocorticosteroizi: numai în afara competiţie

„AMAD, în colaborare cu Semnatarii şi guvernele va stabili un program de monitorizare referitor la

substanţele care nu se află în Lista Interzisă, dar pe care AMAD doreşte să le monitorizeze, astfel încât să
se detecteze şabloane de utilizare abuzivă în sport”.

EFECTE SECUNDARE ALE UTILIZĂRII SUBSTANŢELOR INTERZISE ŞI METODELOR

INTERZISE

Spre buna înţelegere a interzicerii utilizării de către sportivi a substanţelor incluse pe lista Agenţiei
Mondiale Anti-Doping, prezentăm în continuare efectele lor secundare asupra organismului.

STEROIZII ANABOLICI ANDROGENI

Efecte secundare: utilizarea steroizilor anabolici androgeni reprezintă un risc considerabil datorită efectelor
adverse importante asupra organismului.

Trebuie subliniat că cele mai severe efecte secundare ale utilizării acestor substanţe (cancer, boli
cardiovasculare și altele) apar după 10-20 de ani de la folosire.

Se cunoaşte faptul că, atunci când un ţesut sau un organ este afectat, suferă întreg organismul, iar reacţia de
răspuns diferă de la un individ la altul. Importante organe (ficat, rinichi), sistemul cardio-vascular, sistemul
nervos central și sistemul endocrin sunt puternic afectate de utilizarea acestui tip de medicaţie.
Organul cel mai puternic afectat de utilizarea steroizilor anabolici androgeni este ficatul, care este şi sediul
metabolizării lor. De aceea cel mai adesea au fost semnalate modificări la nivelul metabolismului glucidic,
lipidic şi în catabolismul hormonilor adrenocorticosteroizi. S-a dovedit că

sportivii care folosesc steroizi anabolici androgeni prezintă un nivel crescut al glutamat oxalacetat
transaminazei serice putând fi un indicator al disfuncţiei muşchilor scheletici în urma unei intense solicitări.

Steroizii anabolici androgeni afectează sub diferite forme sistemul nervos central, mai ales la nivelul
hipotalamusului şi al glandei hipofize, care constituie „axa hipotalamo-hipofizară‖.

O sinteză a efectelor negative asupra organismului ca urmare a utilizării medicamentelor din clasa
steroizilor anabolici androgeni este prezentată într-o formă sugestivă în figura ce urmează.

Utilizarea steroizilor anabolici androgeni influenţează şi activitatea sistemului nervos vegetativ, care are
drept consecinţele creşterea agresivităţii întregului comportament, apariţia fenomenelor de vasoconstricţie
periferică, excitarea muşchilor netezi şi hipersecreţia de catecolamine. Hipersecreţia de catecolamine şi
vasoconstricţia duc la creşterea presiunii sângelui, problemă deosebit de serioasă cu implicaţii directe
asupra rinichilor şi inimii.

Literatura de specialitate semnalează printre efectele secundare cele mai importante creşterea secreţiei de
insulină care este asociată tratamentul cu steroizi anabolici androgeni, scăderea glicogenului hepatic şi
reducerea toleranţei la glucoză. De asemenea, tratamentul cu steroizi anabolici androgeni are tendinţa de a
creşte colesterolul şi nivelul trigliceridelor în sânge, insă acest proces nu implică riscuri majore, atâta timp
cât organismul utilizează acest colesterol într-un mod benefic.

Gonadele vor fi și ele afectate de terapia cu steroizi anabolici androgeni. Administrarea acestora în doze
mari şi timp îndelungat are efecte inhibitoare asupra secreţiei de hormoni gonadotrofi-hipofizari, având
drept consecinţe atrofia testiculară, oligospermia şi în final impotenţa, dar mai grav este faptul că poate
determina apariţia cancerului de prostată, frecvenţa fiind mai mare la bărbaţii de culoare. Ginecomastia
(dezvoltarea anormală a ţesutului mamar la masculi) poate fi o consecinţă a abuzului de steroizi anabolici
androgeni. La femei steroizii anabolici androgeni au capacitatea de
a produce efecte virilizante evidente: hirsutism, calviţie de tip masculin şi îngroşarea vocii. Grav este faptul
că aceste modificări sunt ireversibile în timp, atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi, ele nedispărând odată
cu întreruperea tratamentului cu anabolizante.

Unul dintre pericolele cele mai frecvente şi grave care-i ameninţă în mod direct pe consumatorii de
anabolizante sunt leziunile tendoanelor. Ele merg de la banala tendinită recidivantă până la rupturi parţiale
şi totale ale tendonului. Acestea sunt explicabile, deoarece steroizii anabolici androgeni provoacă o
hipertrofie musculară, cu atât mai marcantă cu cât sunt asociate cu un antrenament intens şi cu o dietă
hiperproteică. Tendoanele care nu cresc nici în volum şi nici în forţă, nu mai fac faţă solicitărilor crescute
ale muşchiului, ceea ce conduce la creşterea frecvenţei traumatismelor de acest tip. Cele mai afectate sunt
în general articulaţiile genunchiului şi ale gleznei. Reacţiile adverse ale medicaţiei anabolizante sunt și mai
severe în cazul administrării la copii şi adolescenţi, în perioada prepubertară şi pubertară.

Consumul de steroizi anabolizanţi produce modificări ale comportamentului, crescând agresivitatea,

ajungându-se până la reacţii deosebit de violente. Efectele lor psihologice sunt diferite în funcţie de fiecare
individ: la unii pot provoca euforie şi credinţa că devin invincibili, iar la alţii deziluzie și ideaţii paranoide.
De asemenea, foarte des întâlnită este dependenţa la utilizatorii de produse anabolizante, care este una
foarte severă. De cele mai multe ori în astfel de situaţii, oprirea consumului de steroizi este însoţită de
depresii, care pot continua chiar și câţiva ani după întreruperea tratamentului, în lipsa unui ajutor
specializat.

HORMONII ŞI SUBSTANŢE ÎNRUDITE

1. Agenţi de stimulare a eritropoezei - de exemplu Eritropoietina (EPO), darbepoietină (dEPO),

metoxi polietilen glicol-epoetina beta (CERA), hematida. Efecte secundare.

Eritropoietina este utilizată în practica medicală în cazuri de anemii severe sau în timpul tratamentului
insuficienţei renale cronice. Din cauza

utilizării ei relativ recente (din 1985) încă nu se cunosc cu prea mare exactitate efectele sale negative.
Totuşi, EPO poate produce o vâscozitate crescută a sângelui, ceea ce poate determina:

 embolism pulmonar;

 hipertensiune arterială;

 infarct miocardic;

 accidente cerebrale;
 convulsii.

Astfel, s-a constatat că 30% din pacienţii care aveau nevoie de dializă și se aflau sub terapie cu EPO, au
făcut hipertonie arterială şi au prezentat tendinţă spre tromboză, generată de o vâscozitate crescută a
sângelui și o creştere a numărului de trombocite. În cazul unei administrări foarte rapide poate provoca
hipertensiune arterială.

În cazul administrării de EPO unui sportiv sănătos există posibilitatea apariţiei trombozei indusă EPO, ceea
ce reprezintă cauza deceselor neaşteptate în rândulunortinerisportivi care. practicau sporturi de rezistenţă
(Ramotar, 1990). De asemenea, hematocritul unui sportiv de performanţă poate creşte în condiţii de efort
spre limita critică de 55%, iar dacă sportivul se află sub influenţa EPO, valoarea acestuia poate ajunge la
peste 60%, ceea ce poate conduce la probleme cardiace şi edem pulmonar (Cowart, 1989).

Există riscul infectării cu virusul hepatitei C sau HIV din cauza folosirii necorespunzătoare a seringilor.

2. Hormonul de creştere sau somatotrop (hGH), Factorii de creştere insulino-similari (de exemplu,
IGF-1). Factori de creştere mecanici (MGFs). Efecte secundare

Este incertă utilizarea hormonilor de creştere exogeni din punct de vedere al siguranţei şi nu secunosc cu
siguranţă efectele pe care le au asupra organismelor sănătoase. Însă folosirea abuzivă a hormonului de
creştere în sport este considerată a fi neetică și periculoasă datorită efectelor adverse variate cunoscute:

 acromegalie (creşterea anormală a extremităţilor);

 creşterea excesivă a organelor interne (ficat, splină, rinichi, inimă, glandele salivare);

 reacţii alergice;

 diabet zaharat;

 afecţiuni articulare (artropatii);

 deformări ale oaselor, hipertrofii ale protuberanţelor oaselor;

 boli cardiovasculare (ex. hipertensiune, boli coronariene, miopatii);

 afecţiuni ale glandei tiroide;

 hipersecreţia glandelor sebacee;

 creşterea sânilor la bărbaţi (ginecomastie);

 hirsutism.

Toate aceste efecte secundare sunt cunoscute din practica medicală la indivizii cu hipersecreţie de hGH.
Din punct de vedere statistic astfel de cazuri sunt asociate cu o mortalitate de 50% la vârsta de 50 de ani şi
cu o mortalitate de 89% la vârsta de 60 de ani.

În preparate sunt utilizaţi hormonii de creştere provenind de la animale (bovine). De aceea utilizarea lor la
indivizii umani poate provoca şoc anafilactic. De asemenea, se mai utilizează extracte din hormonii de
creştere, provenind din glandele pituitare umane, însă, deşi industria farmaceutică foloseşte metode
avansate de purificare, nu se poate garanta că acestea nu mai pot conţine și alte molecule biologice, care
pot contamina organismul și pot produce moarte (boala Creutzfeld-Jakob).

Factorul 1 de creştere insulino-similar este cunoscut mai ales pentru că afectează aproape fiecare celulă din
organism, în special celulele musculare, cartilaginoase, osoase, hepatice, renale, nervoase şi pulmonare. De
altfel, este cunoscut faptul că reglează formarea şi dezvoltarea celulelor nervoase, precum şi sinteza ADN-
ului celular. Studiile recente arată că aceşti factori joacă un rol important în îmbătrânire. De asemenea,
există foarte multe confirmări ale faptului ca factorii insulino-similari sunt importanţi şi în

afecţiuni precum diabetul sau cancerul. IGF-1 stimulează creşterea numărului de celule maligne în cazul
cancerului de sân sau de prostată. Cu toate acestea, nu există informaţii suficiente despre gradul de risc de
apariţie a cancerului în urma utilizării IGF-1.

3. Gonadotropina corionică (hCG) şi hormonul luteinizant (LH) - Efecte secundare

Gonadotropina corionică umană este un produs natural clasificat și ca stimulent, deoarece măreşte
producţia de testosteron din organism. Efectele sale secundare sunt diferenţiate între sexe. La bărbaţi
determină producerea ginecomastiei și chiar apariţia lactaţiei, precum şi reacţii alergice sau reacţii
gastrointestinale (greaţă, vărsături). La femei produce retenţia apei şi creşterea coagulabilităţii sângelui. De
asemenea, este des întâlnită hiperstimularea ovariană și riscul apariţiei mai multor sarcini, apariţia
chisturilor ovariene, precum și a tulburărilor menstruale.

Hormonul luteinizant produce la bărbaţi o creştere a secreţiei de testosteron, iar la femei de estradiol, care
la rândul lor produce un efect de feedback negativ asupra gonadotropinelor.

4. Tipuri de insulină. Efecte secundare

Insulina produce hipoglicemie. Dacă organismul nu produce suficientă cantitate de insulină, atunci se
injectează insulină pentru a reface echilibrul. Bolnavii diabetici pot practica sport de performanţă, chiar
dacă nu este recomandată activitatea fizică intensă, mai ales în cazul practicării sporturilor care presupun
consum mare de energie.

Insulina, ca atare, produce o serie de reacţii adverse, cum ar fi:

 tremor, anxietate, agitaţie, ameţeli;

 astenie, hipotermie;

 afecţiuni cardiovasculare, infarct miocardic;

 greaţă;

 scăderea amplitudinii respiraţiei.

Administrarea insulinei făcându-se pe cale parenterală, poate produce reacţii de tip alergic, până la şoc
anafilactic. Supradozarea produce hipoglicemii care se manifestă prin senzaţie de foame, transpiraţie,
astenie, tremor, confuzie, dureri de cap, probleme de vedere. Iar dacă nu este tratată prompt, hipoglicemia
se poate transforma în comă diabetică.

Trebuie ştiut că insulina interacţionează cu numeroase medicamente, unele asocieri fiind chiar periculoase,
de aceea este absolut necesară consultarea unui specialist înaintea utilizării insulinei. De asemenea, în
combinaţie cu alcoolul poate provoca comă.

BETA-2-AGONIŞTI - Efecte secundare

Efectele potenţial nocive ale utilizării de beta-2-agonişti sunt tremurăturile, starea de agitaţie, de nelinişte,
de anxietate şi crampe musculare. De asemenea, creşte rata bătăilor inimii şi tensiunea arterială, iar
consumul îndelungat conduce la aritmii severe. Beta-2-agoniştii produc dependenţă psihică, iar cei care le
utilizează devin adesea refractari la efectele benefice ale acestora. Cei administraţi sub formă de tablete pot
determina anxietate, pirozis, cefalee, hipopotasemie.

HORMONI ANTAGONIŞTI ŞI MODULATORI

Aceşti agenţi sunt clasificaţi în patru categorii:

 Inhibitori de aromatază, care includ, dar nu se limitează la, anastrozol, letrozol, aminoglutetimid,
exemestan, formestan, testolactonă.
 Modulatori ai receptorilor de estrogeni selectivi (SERMs) incluzând, dar nelimitându-se la,
raloxifen, tamoxifen, toremifen.

 Alte substanţe anti-estrogenice incluzând, dar nelimitându-se la: clomifen, ciclofenil, fulvestrant.

 Agenţi care modifică funcţia (funcţiile) miostatinei, inclusiv inhibitorii miostatinei

Efecte secundare

Având în vedere acţiunea lor anabolizantă, utilizarea acestor agenţi conduce la efectele secundare
asemănătoare celor produse în urma abuzului de steroizi anabolici androgeni, printre care amintim:
ginecomastia, modificările hepatice, tulburările gastrointestinale, efectele asupra sistemului osos şi a celui
cardiovascular.

DIURETICE - Efecte secundare

Diureticele pot fi clasificate după diferite criterii: structura chimică, tipuri de diureză, aplicaţii terapeutice.
După modul de acţiune, substanţele care pot influenţa debitul urinar se clasifică în următoarele grupe:

 substanţe care cresc filtrarea sodiului, clorului sau a ambilor

ioni;

 substanţe care împiedică reabsorbţia sodiului, clorului sau a

ambilor ioni.

Diureticele stimulează procesul de formare a urinei și cresc eliminarea urinară a ionilor principali din
lichidul extracelular. În general, creşterea diurezei poate fi realizată prin acţiune la nivelul rinichiului
(diuretice renale) sau la distanţă (diuretice extrarenale), rezultând în mod secundar, excreţia unei cantităţi
mărite de urină.

Cea mai mare parte a diureticelor acţionează prin inhibarea reabsorbţiei tubulare a clorurii de sodiu,
afectând considerabil volumul şi compoziţia urinei.

O parte dintre diuretice acţionează ca şi antagonişti ai aldosteronului, fie prin competiţie cu acesta, fie prin
acţiune contrară. Astfel, spironolactona, triamterenul şi amiloridul împiedică reabsorbţia ionilor de sodiu şi
secreţia ionilor de potasiu și hidrogen în tubul distal, determinând o eliminare crescută de clorură de sodiu
prin urină și retenţia potasiului în organism. Spre deosebire de furosemid şi tiazide, diureticele
antialdosteronice economisesc potasiul.
Diureticele osmotice, de tipul manitolului, reţin apa prin forţe osmotice, provocând o diureză predominant
apoasă.

Diureticele au proprietăţi antihipertensive, care sunt consecinţa pierderii de apă și de ioni de sodiu.

Pierderea acută de sodiu se caracterizează prin somnolenţă, hipotensiune, uneori valori crescute ale ureei şi
creatinei serice.

Folosirea abuzivă a diureticelor creează un dezechilibru între cantitatea de apă mobilizată din ţesuturi şi cea
eliminată urinar. Astfel, se produce deshidratarea, cu contracţia excesivă a volumului plasmatic, scăderea
presiunii arteriale și venoase, tahicardie.

Substanţele diuretice sunt utilizate de către sportivi, uneori abuziv, din două considerente principale:
obţinerea unei reduceri rapide de greutate în sporturile unde categoriile de greutate sunt bine stabilite;
reducerea concentraţiei de substanţe medicamentoase în urină prin producerea unei excreţii accentuate a
acestora, în scopul îngreunării posibilităţii de detectare a substanţelor dopante. Nu există nici o justificare
medicală pentru scăderea rapidă în greutate a sportivilor.

Folosirea diureticelor, prin efectele secundare serioase pe care le produc asupra organismului, reprezintă un
mare factor de risc pentru sănătatea sportivilor.

STIMULENTE - Efecte secundare

Abuzul de stimulente a cauzat, de-a lungul anilor, numeroase decese în rândul sportivilor. Dacă un sportiv
trebuie să-şi desfăşoare activitatea pe perioade lungi de timp şi/sau pe vreme caniculară corpul se încălzeşte
treptat, insă poate ajunge la temperaturi deosebit de mari, iar după aceea organismulrevene cu greutate la
temperatura normală. În aceste condiţii, inima și alte organe vitale nu mai funcţionează aşa cum trebuie,
ceea ce poate determina moartea sportivului.

Efectele farmacologice ale stimulentelor psihomotorii constau în diminuarea senzaţiei de oboseală cu

instalarea unei stări de euforie, manifestate prin intensificarea activităţii senzitive și psihomotorii. După
faza de excitaţie nervoasă centrală, aceste droguri induc o fază depresivă, de decompensare, cu simptome
accentuate de oboseală, expresie a epuizării neurohormonale și enzimatice. Epuizarea nervoasă, cu
suprasolicitare cardiovasculară și suprarenală poate produce uneori accidente.

Aminele simpatomimetice acţionează asupra receptorilor adrenergici de la nivelul muşchilor netezi,

muşchiul cardiac și glandele secretorii şi au acţiune stimulatoare asupra sistemului nervos central,
producând creşterea tensiunii arteriale, precum și a frecvenţei şi forţei contracţiei cardiace. Această grupă
de medicamente, folosite fără indicaţii medicale, poate provoca diferite tulburări cardiovasculare,
neurologice, tulburări de vedere, digestive și urinare.

Stimulentele care acţionează asupra sistemului nervos central sunt stimulente bulbare și medulare. Primele,
acţionează predominant asupra centrilor bulbari, producând creşterea amplitudinii mişcărilor respiratorii,
tahicardie, hipertensiune arterială, dar nu au influenţă asupra miocardului, coronarelor și vaselor sanguine.
Stimulentele medulare produc hiperreflectivitate medulară, creşterea tonusului centrilor bulbari (respirator,
vasomotor), stimulează cortexul senzitiv. Ca efecte secundare enumerăm stările de hiperexcitabilitate și
anxietate, manifestate prin nelinişte, agitaţie, încordare, halucinaţii, tremurături şi respectiv pierderea poftei
de mâncare și insomnie.

Stimulentele pot determina diminuarea coordonării, a puterii de judecată şi a autocontrolului. Trebuie

specificat că utilizarea lor poate crea dependenţă.

Secţiunea stimulentelor din lista interzisă este împărţită în două grupe: stimulente nonspecifice și
stimulente specifice. În categoria stimulentelor nonspecifice sunt incluse substanţele care cresc vizibil
performanţele sportive și care au efecte mai nocive asupra sănătăţii.

Efectele secundare ale unor stimulente non specifice

Amfetamine

Administrarea de amfetamină nu este lipsită de risc în condiţiile eforturilor mari în sport. Valorile de
tensiune sistolică și diastolică cresc, la fel ca și frecvenţa cardiacă şi rezistenţa periferică. Fluxul sanguin
către tegumente este gâtuit. Se ajunge la hipertermie (insolaţie) sub efectul climei mai ales foarte calde şi
umede. Concentraţiile mari produc blocaje neuromusculare, asemănătoare efectului produs de curara. Apar
și alte consecinţe cum ar fi pierderea simţului de orientare, ameţeli, halucinaţii şi teamă, toate având un
efect nociv asupra capacităţii de performanţă. Chiar viaţa poate fi pusă în pericol dacă la toate acestea se
mai adaugă noxe suplimentare cum ar fi căldura toridă, altitudinile mari cu aer rarefiat, deshidratarea,
rănirile, etc.
Dozele de amfetamină şi metamfetamină luate în abuz de sportivi fac ca măsurile terapeutice să se
diversifice și să devină foarte numeroase. În cazul cicliştilor s-au raportat depăşiri ale unor doze de 100
mg/zi de amfetamină. Consumul repetat duce la toleranţă şi la doze din ce în ce mai mari. S-au înregistrat
dereglări psihice mergând chiar până la dependenţă și consum de droguri, depresii şi derapaje sociale,
sinucideri.

Controalele doping sistematice și munca de lămurire, de convingere, au făcut ca amfetaminele să nu mai

joace astăzi un rol important în sport. Ele au revenit totuşi pe piaţa drogurilor sub numele de „ecstasy‖.

Precizăm că nu există nici o justificare medicală pentru utilizarea amfetaminelor în sport, cu atât mai mult,
cu cât istoria ne semnalează cazuri de deces ale sportivilor în urma utilizării unor doze normale, dar în
condiţii de efort maximal.

Abuzul este însoţit de reacţii emoţionale (subiectul devine energic, vesel, vorbăreţ, poate deveni agresiv) și
somatice (hipertensiune arterială, frisoane, greaţă și vomă). Manifestările supradozării acute constau în:
agitaţie, tremor, hiperreflexie, confuzie, halucinaţii, stare de panică, tulburări cardiovasculare (aritmii,
hipertensiune), tulburări digestive (greaţă, vărsături, diaree, crampe abdominale).

Persoana care consumă amfetamine urmăreşte în general efectul stimulator, euforizant, de înlăturare a
senzaţiei de oboseală, de îmbunătăţire a performanţelor fizice şi intelectuale, de scădere a apetitului.

Susceptibilitatea de abuz este legată în principal de efectul euforizant care conduce treptat la un pattern de
consum compulsiv.

După administrarea unei doze se înregistrează o fază de excitaţie psihică și fizică, cu senzaţia de luciditate,
de stimulare a memoriei, de creştere a forţei fizice, urmată de o stare tipică de agitaţie intensă care, la unii
subiecţi, poate determina un comportament violent. Repetarea administrării conduce la apariţia rapidă a
toleranţei, ceea ce are drept urmare creşterea dozelor. Astfel se ating niveluri toxice, la care se manifestă
idei paranoide, agresivitate, stereotipii motorii, bruxism, halucinaţii (predominant tactile - de ex. senzaţia
de paraziţi sub piele). Consumul cronic pe termen lung este asociat și cu scăderea ponderală.

Semnele de alarmă care ajută la identificarea persoanelor consumatoare de amfetamine sunt:

comportamentul violent, manifestă confuzie, insomnie, paranoia, caută să-şi procure drogul cu
compulsivitate, persoanele devin evazive și mint cu privire la activităţile sale.

Cocaina

Consumul de cocaină reprezintă un risc semnificativ. Competiţiile în general măresc efectele secundare
cardiovasculare printr-o creştere a stimulării cardiace însoţită de aritmii. Cocaina la rândul ei produce
acelaşi tip de reacţii adverse: aritmii ventriculare, angine pectorale, tahicardii şi miocardii. De aceea nu este
imposibilă apariţia infarctului miocardic şi a morţii subite. De asemenea, circulaţia cerebrală este afectată,
putând conduce la hemoragii cerebrale, ischemii cerebrale și chiar la comoţii cerebrale. Însă cele mai grave
urmări sunt complicaţiile neuropsihice. Pot apărea convulsii, confuzie, insomnii deliruri paranoide,
halucinaţii vizuale şi tactile, agresivitate crescută. Consumul de cocaină este asociat adesea cu anorexia şi
cu disfuncţiile sexuale. De asemenea, la femeile însărcinate

poate produce pierderea prematură a placentei, avort spontan, precum și riscul naşterii unui copil cu
malformaţii congenitale. În cazulfemeilor care alăptează, cocaina trece în laptele matern și produce
dependenţă la sugar. Nu sunt lipsite de importanţă toxicitatea hepatică sau hipertermia.

Cocaina oferă senzaţia subiectivă a creşterii performanţelor și forţei fizice, precum și creşterea obiectivă a
anduranţei şi a nivelului maxim de solicitare, până la o epuizare totală a rezervelor psihice ale sportivului.
Sub acţiunea continuă a cocainei nevoia de somn este neglijată, dispare senzaţia de foame, astfel încât
individul poate renunţa mult timp la aportul alimentar. Toate acestea pot fi susţinute o perioadă limitată de
timp. O consecinţa a utilizării pe termen lung a cocainei este dependenţa psihică severă, care la nici o altă
substanţă nu se instalează atât de puternic şi în timp atât de scurt ca la cocaină.

Cocaina este un drog care se prizează, de aceea foarte rapid apar complicaţiile de la nivelul căilor
respiratorii superioare, și anume necrozări sau perforări ale septului nazal, sau diminuarea şi/sau dispariţia
mirosului.

Orice doză este potenţial toxică. O doză de 1- 1, 2 g cocaina intranazal este în mod obişnuit o doză letală,
dar au fost înregistrate decese şi la doze de 20 mg. În practică, dozele toxice sunt dificil de prevăzut, din
cauza diferenţelor dediluţii sau a celor legate de toleranţa individuală.

Efectele secundare ale unor stimulente specific. Efedrina și alte substanţe înrudite

Dintre efectele sale adverse de intensitate moderată la nivel psihic amintim: nervozitate, agitaţie,
iritabilitate, insomnie, însă se poate merge până la confuzie, paranoia, manii, halucinaţii sau chiar crize
epileptice. Produce foarte des vertijuri şi cefalee, dar cele mai frecvente sunt efectele asupra inimii şi
sistemului circulator: tahicardie, palpitaţii, creşterea tensiunii cerebrale, hipertensiune arterială severă,
ischemii, aritmii cardiace. De asemenea, poate conduce la tulburări de micţiune la bolnavii cu afecţiuni de
prostată.
Atât efedrina, cât și celelalte substanţe înrudite (peste 50 de derivaţi) nu trebuiesc niciodată asociate cu
antidepresivele! De asemenea, combinaţia efedrină - cafeină sau cea de efedrină - antihistaminice poate fi
extrem de periculoase.

Metilfenidat

Într-un studiu realizat la o universitate din Canada a fost demonstrat faptul că metilfenidatul este folosit în
scop recreativ la fel de frecvent ca și cocaina sau alte amfetamine, uneori fiind folosit ca înlocuitor pentru
cocaină, care este mai scumpă şi mai greu de procurat. Metilfenidatul are un potenţial de abuz ridicat, iar
efectele sale sunt asemănătoare cocainei sau amfetaminelor. Cei care au consumat metilfenidatul au asociat
începutul administrării acestuia cu participarea la anumite petreceri. Consumul asociat de alcool și
metifenidat este urmat de producerea unui nou metabolit - etilfenidat, care este răspunzător de creşterea
euforiei. În acelaşi timp se constată şi scăderea senzaţiei de beţie, care poate duce la creşterea dozei şi la
creşterea toxicităţii.

Efectele fizice induse de metilfenidat în cazul consumului cronic includ: creşterea tensiunii arteriale,
cefalee, atacuri de panică, comportament agresiv, tendinţe suicidare sau de omucidere.

Sibutramina

Sibutramina este un medicament indicat persoanelor care doresc să slăbească, dar numai după ce metodele
convenţionale de slăbit nu au dat rezultate. Însă aceasta trebuie folosită cu mare atenţie de către persoanele
care au probleme renale, hepatice sau respiratorii. Se interzice folosirea sibutraminei de către copii, femei
însărcinate, persoane care alăptează, persoane care au fost diagnosticate cu afecţiuni psihiatrice, glaucom,
boli coronariene, hipertiroidie, anorexie nervoasă şi bulimie nervoasă. Există, bineînţeles, şi o serie de
reacţii adverse care pot apărea după administrarea sibutraminei: dureri de cap, constipaţie, senzaţie de
vomă şi de gură uscată,

insomnie, transpiraţie abundentă, parestezii, palpitaţii, ameţeli, anxietate sau hipertensiune arterială.

Pseudoefedrina
Administrarea de pseudoefedrină poate fi asociată cu unele reacţii adverse cum ar fi creşterea tensiunii
arteriale, tahicardie, nervozitate și agitaţie. De asemenea, pot apărea tulburări de somn, ameţeli, cefalee,
erupţii cutanate care pot sau nu cauza iritaţie și foarte rar pot apărea halucinaţii. La bărbaţi se pot observa
tulburări de micţiune, mai ales la bolnavii cu afecţiuni de prostată. La persoanele care utilizează în mod
regulat pseudoefedrina asociată cu antihistaminice pentru a controla simptomele rinitelor alergice, apare
frecvent senzaţia de uscăciune a gurii.

Efectele secundare ale unor stimulente incluse în Programul de monitorizare. Cafeina

Cafeina stimulează sistemul nervos central și este cunoscut faptul că înlătură senzaţia de somn, însă ce se
cunoaşte mai puţin este că nu înlătură și starea de oboseală. Cafeina este un stimulent care creează
dependenţă, ajungându-se la intoxicaţii cronice. În astfel de situaţii creşte nivelul colesterolului, ceea ce
conduce la o mai mare incidenţă de apariţie a cardiopatiei ischemice. De asemenea, măreşte riscul apariţiei
leziunilor fibrochistice la sân. În intoxicaţiile acute severe apar în primul rând reacţiile adverse de la nivelul
inimii care se manifestă prin aritmii şi palpitaţii. Cafeina produce hiperaciditate gastrică, iar în cazul
intoxicaţiilor acute poate produce ulcer gastro-duodenal. Nu trebuie ignorat faptul că doze mari de cafeină
pot produce chiar moartea. Doza letală este de aproximativ 6 litri de cafea, însă depinde şi de concentraţia
de cafea, dar și de concentraţia de cafeină din cafea. De asemenea, este cunoscut efectul său diuretic, care
poate crea probleme în timpul competiţiilor sportive.

NARCOTICE - Efecte secundare

Analgezicele narcotice sunt compuşi naturali, semisintetici sau sintetici, care acţionează la nivelul
talamusului şi scoarţei cerebrale și care diminuează sau suprimă senzaţia de durere. Totodată, administrarea
lor este însoţită de stări plăcute de euforie care se transformă cu uşurinţă într-o nevoie acută de a repeta
doza, determinând astfel instalarea dependenţei şi apoi a toxicomaniei. Utilizarea analgezicelor este
frecvent întâlnită în sport, mai ales la persoanele care practică sporturi de contact (ca de exemplu boxul).

Utilizarea narcoticelor poate genera probleme severe de sănătate. Efectele adverse ale acestei grupe de
medicamente sunt importante mai ales la nivelul sistemului nervos central (sedare, pierderea echilibrului și
coordonării, tremurături, insomnie, delir, vertijuri, convulsii) și la nivelul tubului digestiv (greţuri,
vărsături, constipaţii).

Supradozajul conduce la intoxicaţie acută care se manifestată prin trei manifestări majore ce pot determina
moartea: deprimarea centrală și respiratorie sevră (3-4 respiratii/minut), mioza accentuată (micşorarea
pupilelor) și inhibarea intensă a sistemului nervos central, până la comă. Adesea, apar şi alte simptome,
cum ar fi: cianoza extremităţilor, transpiraţia rece tegumentară, scăderea diurezei, hipotonia musculară,
hipotensiune arterială. Simptomele intoxicaţiei acute apar în câteva minute în cazul administrarii
parenterale şi în aproximativ 20-30 minute după ingestie.
Intoxicaţia cronică cu narcotice apare în special în cazul folosirii extramedicale (administrarea în scop
recreativ sau experimental), dar fenomenele de toleranţă şi dependenţă sunt observate şi la persoanele
tratate cu analgezice opioide pentru dureri cronice severe. Dependenta de opioide este de tip complet,
reunind atât un comportament compulsiv de consum și dependenţă psihică, cât şi toleranţă şi dependenţă
fizică (exprimată prin sindromul de abstinenţă sau retragere). Dependenţa este mai mică în cazul analogilor
naturali ai morfinei (codeina).

Sindromul de abstinenţă (retragere) apare la oprirea bruscă a administrarii cronice, când sunt reduse dozele
sau se administrează un antagonist opioid. Este mai putin grav în cazul opioidelor eliminate lent şi cu
acţiune de durată lungă (ex. metadona).

Un reprezentant tipic al acestei clase de substanţe dopante este morfina. Cel mai des întâlnit efect al
morfinei este sedarea, care apare și la dozele terapeutice.

Metadona administrată în doze mari determină somnolenţă sau pierderea cunoştinţei. Toleranţa și
dependenţa se dezvoltă după un consum repetat și se instalează relativ rapid. Riscul de supradozare este
foarte mare în cazul utilizării concomitente a altor medicamente în primele zile de administrare. Consumul
hazardat al metadonei (chiar și în tratamentul heroinomaniei pentru care este indicată) se manifestă prin
urmatoarea simptomatologie: vertij puternic, frisoane, hipotensiune, piele rece și lipicioasă, cianoză,
constipaţie, bradicardie, mioză, tremor, convulsii, comă, bradipnee, apnee, stop respirator (uneori fatal în 2-
4 ore).

Fentanilul este un alt narcotic ale cărui efecte secundare sunt:

 cele mai frecvente (apar la peste 10% dintre pacienti) - diaree, greaţă, constipaţie, senzaţie de gură
uscată, somnolenţă, confuzie, astenie, transpiraţii abundente;

 mai puţin frecvente (apar la 3-10% dintre pacienti) - dureri abdominale, cefalee, anorexie, scadere
ponderală, ameţeli, halucinaţii, anxietate, depresie, dispnee, hipoventilaţie, apnee, retenţie urinară. De
asemenea, fentanilul poate să determine afazie.

CANABINOIDE- Efecte secundare

Cultivarea cannabisului este cunoscută se secole şi a stârnit interesul

„producătorilor‖ datorită proprietăţilor sale psihotrope. Utilizarea canabinoidelor (a marijuanei şi a

haşişului) are consecinţe negative imediate şi pe termen lung asupra inimii, plămânilor, sistemului nervos
central şi sistemului de reproducere. Acestea sunt:
 efecte neuropsihice: atacuri de panică, delir, psihoze, insomnie, stări de dezorientare, halucinaţii, o
stare pasivă a subiectului faţă de viaţa socială și de familie;

 „sindrom amotivational‖ - sindromul nu a fost diagnosticat oficial, dar în special în rândul tinerilor
consumatori de Cannabis au fost observate manifestări constând în neglijarea și pierderea interesului pentru
activităţile sociale în care sunt implicaţi;

 efecte asupra sistemului imunitar: scade imunitatea celară şi maturitatea monocitelor, inhibiţia
activităţii macrofagelor la nivel pulmonar, scăderea numărului de limfocite;

 efecte asupra sistemului endocrin: la bărbaţi scade secreţia de testosteron, oligospermie şi apariţia
ginecomostiilor, iar la femei apare inhibarea ovulaţiei, tulburări de ciclu;

 efecte cardiovasculare: frecvenţă cardiacă mărită, hipertensiune, hipotensiune ortostatică;

 efecte bronho-pulmonare: inflamarea ţesutului pulmonar, infecţii bronşice, rinite, fibroze

pulmonare, spasme bronşice; stări astmatiforme şi scăderea semnificativă a capacităţii respiratorii, cancer
(cauzat de fumat) al gurii, laringelui şi plămânilor;

 efecte digestive: anorexie, scădere ponderală până la caşexie;

 temperatură anormală a corpului.

Studii realizate în Suedia au relevat apariţia depresiei şi a anxietăţii cu o frecvenţă de 5 ori mai mare la
consumatorii cronici de Cannabis. Fumatul determină o creştere de aproximativ 5 ori a nivelului sanguin de
carboxihemoglobină și o creştere a cantităţii de gudroane inhalate şi reţinute în tractul respirator (câteva
ţigari cu marijuana pe zi sunt echivalente cu a fuma peste 20 de ţigări cu tutun pe zi).

Consumul pe perioade scurte conduce la tulburări de memorie, învăţare, distorsiuni ale percepţiei și
dificultăţi în rezolvarea problemelor.

Trebuie ştiut faptul că aceste substanţe au efecte negative și asupra performanţei. Ele măresc timpul de
recuperare după efort și de relaxare al

muşchilor, apariţia mai rapidă a oboselii în timpul exerciţiilor fizice, accelerarea ritmului cardiac. Există și
o serie de reacţii adverse psihice care pot perturba performanţa, ca de exemplu: pierderea motivaţiei,
hiperinstabilitate (trecerea rapidă de la euforie la depresie), halucinaţii, deteriorarea vigilenţei și a
coordonării.

GLUCOCORTICOSTEROIZI. Efecte secundare

S-a constatat că folosirea abuzivă, în scop neterapeutic, conduce la efecte nocive asupra organismului,
cum ar fi:

 produce insomnie;

 produce osteoporoză, creşte riscul apariţiei fracturilor şi a întârzierii refacerii fracturilor;

 conduce la vindecarea incompletă a rănilor;

 modifică echilibrul hidric şi electolitic al organismului, producând edeme și chiar

creşterea în greutate a organismului;

 măreşte glicemia şi favorizează apariţia glicozuriei (prezenţa glucozei în urină);

 măreşte tensiunea arterială, dar și alterează pereţii vaselor de sânge, putându-seproduce cheguri de
sânge care conduc apoi la embolii;

 slăbesc mecanismele de apărare ale organismului, crescând astfel posibilitatea apariţiei infecţiilor;

 creşte riscul apariţiei distrofiilor musculare, din cauza însuficientei hrăniri a

muşchilor;

 favorizează apariţia afecţiunilor la nivelul ochilor: keratite, glaucom, cataractă.

Corticoizii administraţi sub formă inhalatorie (în doze de peste 1 mg/zi) pot determina atrofie cutanată,
supresia căilor respiratorii superioare, cataractă. La copii poate să apară uşoară întârziere a creşterii (aprox.
1 cm).

Administrarea pe termen lung a corticoizilor sub formă de tablete sau sirop poate avea efecte secundare
importante: osteoporoză, hipertensiune arterială, diabet, cataractă, supresia căilor respiratorii superioare,
obezitate,

atrofie cutanată, astenie musculară. Afecţiuni coexistente (ex. infecţiile cu virus herpetic, varicelă,
tuberculoză, hipertensiune arterială) pot fi agravate de corticosteroizii orali.
SUBSTANŢE INTERZISE ÎN ANUMITE SPORTURI

ALCOOL- Efecte secundare

În funcţie de cantitate alcoolul poate avea un efect negativ asupra performanţei sportive determinând o
stare de agresivitate și violenţă a sportivului, pe lângă cea de euforie. Poate diminua echilibrul, timpul de
reacţie, coordonarea ochi-mână şi coordonarea complexă a deprinderilor motrice, în general. Adesea
produce tahicardie.

Administrarea timp îndelungat poate crea dependenţă, precum și afecţiuni hepatice.

BETA - BLOCANTE. Efecte secundare

Substanţele beta-adrenolitice blochează reversibil și neselectiv cele două categorii de receptori beta-
adrenergici: beta1 de la nivelul inimii şi beta2de la nivelul vaselor şi bronhiilor. Unele substanţe blochează
cu oarecare selectivitate receptorii beta1, dozele terapeutice având efecte predominante asupra inimii.
Aceste blocante beta1selective sunt acebutalolul, atenololul şi metoprololul. Butexamina blochează selectiv
receptorii beta2, în timp ce propranololul blochează ambele tipuri de receptori.

Beta-blocantele reprezintă medicaţia de elecţie în tratamentul hipertensiunii arteriale. În general sunt bine
tolerate, reacţiile adverse cele mai comune sunt de obicei uşoare și trecătoare: extremităţi reci, oboseală
musculară, tulburărigastro-intestinale, diaree. Însă în afaraefectuluiantihipertensiv, beta-blocantele
au proprietăţi antianginoase și antiaritmice, datorate protejării inimii de influenţele beta-adrenergice
stimulatoare, de aceea principalele reacţii adverse ale acestei medicaţii sunt

derivate din diminuarea controlului sinaptic beta-adrenergic la nivelul unor organe. Astfel, poate fi
favorizată dezvoltarea insuficienţei cardiace, se poate produce bradicardie severă şi tulburări ale conducerii
atrioventriculare.

În doză mare, beta-blocantele dau cefalee, insomnie, greţuri, astenie, tuburări vizuale, halucinaţii, erupţii
cutanate şi impotenţă. Pot produce comă diabetică la diabeticii insulino-dependenţi.

Datorită continuării abuzului de beta-blocante, în câteva sporturi unde efortul fizic este mai puţin
important, Comisia Medicală a Agenţiei Mondiale Anti-Doping şi-a rezervat dreptul să testeze aceste
sporturi (în special tirul). Dintre acestea nu fac parte disciplinele sportive care reclamă rezistenţă,
necesitând perioade prelungite un debit cardiac crescut și depozite mari de substanţe macroergice, în care
beta-blocantele diminuează sensibil capacitatea de performanţă.
DOPAJUL CU SÂNGE. Efecte secundare

Dopajul cu sânge reprezintă o manipulare cu transfuzii de sânge pentru sporirea capacităţii de transport a
oxigenului de către sânge şi o creştere a concentraţiei de hemoglobină, care trebuie să fie peste 5% pentru a
îmbunătăţi capacitatea de efort în regim de rezistenţă.

Transfuzia se poate face fie cu sânge propriu, fie cu sânge străin. Operaţiunile de recoltare a sângelui, de
păstrare a acestuia și retransfuzia au nevoie de o anumită infrastructură şi de un personal numeros şi
calificat. Există riscul apariţiei unei vâscozităţi crescute, ceea ce ducela modificarea caracteristicilor
circulaţiei sângelui în organe. În cazul transfuziilor cu sânge străin se poate ajunge la intoleranţă cu recţii
alergice, reacţii hemolitice, apariţia puseurilor de febră, icter, precum şi transmiterea unor boli infecţioase
(hepatită, SIDA, etc).

Aceste proceduri contravin normelor etice sportive și medicale şi implică riscurile caracteristice
transfuziilor de sânge şi cu produse de sânge, printre care enumerăm:

 reacţii alergice (erupţii, febră, etc.);

 cheaguri de sânge cauzatoare de embolie;

 reacţii hemolitice acute cu afectarea rinichilor dacă se utilizează sânge dintr-o grupă sanguină
diferită;

 transmiterea unor boli infecţioase (hepatită virală, SIDA) în cazul în care donatorul de sânge nu a
fost verificat împotriva viruşilor sau prin reutilizarea siringilor;

 creşterea tensiunii;

 şoc metabolic.

MANIPULĂRI FARMACOLOGICE, CHIMICE și FIZICE.

Efecte secundare

Probenecidul poate produce în urma administrării: dureri de cap, probleme intestinale, ameţeli, bufeuri,
stări de slăbiciune sau oboseală, greaţă, vărsături şi reacţii alergice cutanate. Însă cele mai frecvente sunt
reacţiile la nivelul aparatului urinar: sângerare la urinare, dureri în timpul micţiunii, infecţii urinare, pietre
la rinichi.

Cateterizarea poate produce cistită sau infecţii ale tractului urinar inferior.
DOPAJUL GENETIC. Efecte secundare

Dopajul genetic cuprinde "genele programate" (designer genes), adică modificarea genomului uman prin
introducerea unui material genetic care a fost transformat cu un scop anume, fie pentru a înlocui defecte
genetice în speranţa de a vindeca o deficienţă, fie pentru a spori acele caracteristici considerate dezirabile,
cum sunt înălţimea sau forţa.

Folosirea terapiei genetice în scop medical, pentru corectarea anumitor afecţiuni, are încă limitele ei, iar
efectele secundare nu se cunosc cu exactitate. Există în literatura de specialitate cazul lui Jesse Gelsinger,
în vârstă de 18 ani care suferea de o boală genetică rară de ficat şi care a murit din cauza unui reacţii
imunitare la virusul care fusese utilizat să transporte

materialul genetic spre celulele hepatice (1999). În 2002, în Franţa, medicii au folosit terapia genetică în
cazul a 12 băieţi care sufereau de sindromul„bubble boy‖. În urma tratamentului, trei dintre pacienţi au
contractat leucemie, iar unul dintre ei a murit (Amalifitano, 2005). În plus, este cunoscut că în urma unui
„tratament genetic‖ există riscul ca muşchii să devină atât de mari încât să deterioreze oasele și să conducă
la apariţia altor afecţiuni. Chiar și cobaii pe care s-au făcut studii genetice au murit mai repede decât este
speranţa lor de viaţă. Un alt exemplu elocvent pentru ceea ce poate determina terapia cu gene este cel făcut
public pe3 iulie 2003, cu privire la Norman Gleicher şi echipa sa, în clinica privată de fertilitate Centrul de
Reproducere Umană din New York-Chicago. Echipa de cercetare a centrului a creat un "mascul-femeie"
(she-male), transplantând celule dintr-un embrion masculin în curs de dezvoltare într-un embrion feminin
de trei zile. Hibridul rezultat era androgin, un hermafrodit care combina trăsăturile masculine cu cele
feminine, programate până în cel mai mic amănunt. Iniţiat pentru a facilita cercetarea în direcţia unor
terapii diferite, experimentul a fost condamnat vehement de oamenii de ştiinţă europeni.

Deocamdată, aceste tratamente pot fi utilizate doar experimental în medicină, de aceea astfel de metodă de
creştere a performanţei pe cale genetică este de natură să rămână dincolo de raza de acţiune a sportivilor
pentru încă o vreme. Şi dopajul genetic produce efecte secundare (printre care se pot enumera anemiile
severe), multe dintre efecte fiind imprevizibile sau greu de precizat în momentul de faţă, perspectivele
dopajului genetic în sport fiind o problemă de interes în rândul specialiştilor din domeniu. Concluzia este
clară: niciodată nu trebuiesc utilizate medicamentele fără avizul medicului. Chiar dacă medicamentele din
ziua de astăzi sunt foarte eficiente în tratarea diferitelor boli, totuşi ele au foarte multe efecte secundare,
care nu le recomandă pentru utilizarea lor excesivă.