Suport de Curs Traumatologia La Domiciliu-2

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS”
DIN GALAȚI
FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ
PROGRAM DE
STUDII: ,,KINETOTERAPIE LA
DOMICILIUˮ
„KINETOTERAPIA ÎN AFECŢIUNI LOCOMOTORII

TRATATE LA DOMICILIU”
Suport de curs pentru masteranzi
Autor: Agapii Eugeniu, dr. ped., conf. univ.
Chişinău, 2021
CUPRINS
PREFAȚĂ 3
1. BAZELE GENERALE ALE KINETOTERAPIEI ÎN TRAUMATOLOGIE 4
1.1. Noţiunea de traumă. Tipul traumelor. Simptomele şi complicaţiile în traumatologie 4
1.2. Metodele şi mijloacele de recuperare în traumatologi 6
2. PERIODIZAREA KINETOTERAPIEI ÎN TRAUMATOLOGIE 9
2.1. Periodizarea kinetoterapiei în traumatologie 9
3. EVALUAREA KINETOTERAPEUTICĂ A PACIENTULUI ÎN TRAUMATOLOGIE 12
3.1. Metodele de examinare a pacienților în traumatologie 12
3.2. Testarea amplitudinii de mobilitate articulară – goniometria 14
4. KINETOTERAPIA ÎN TRAUMELE COLOANEI VERTEBRALE FĂRĂ LEZAREA MĂDUVEI SPINĂRII 16
4.1. Clasificarea traumelor de coloană 16
4.2. Kinetotarapia în traumele regiunii cervicale ale coloanei vertebrale 17
4.3. Kinetotarapia în traumele compresionale ale coloanei vertebrale 18
5. KINETOTERAPIA ÎN TRAUMELE CUTIEI TORACALE 21
5.1. Kinetoterapia în traumele cutiei toracale 21
5.2. Bilanţul articular al coloanei vertebrale 23
6. KINETOTERAPIA ÎN TRAUMELE CLAVICULEI 25
6.1. Elementele anatomice despre claviculă 25
6.2. Kinetoterapia în traumele claviculei 26
7. KINETOTERAPIA ÎN TRAUMELE SCAPULEI 28
7.1. Elemente anatomice despre scapulă 28
7.2. Kinetoterapia în traumele scapulei 29
8. KINETOTERAPIA ÎN TRAUMELE ARTICULAȚIEI UMĂRULUI 31
8.1. Elemente anatomice despre umăr 31
8.2. Kinetoterapia în traumele articulației umărului 32
9. KINETOTERAPIA ÎN FRACTURILE PROXIMALE ALE OSULUI HUMERUSULUI 35
9.1. Elemente anatomice despre fracturile proximale ale osului humerusului 35
9.2. Kinetotarapia în fracturile proximale ale osului humerus 37
10. KINETOTERAPIA ÎN TRAUMELE ARTICULAȚIILE COTULUI 40
10.1.Elemente anatomice despre cot 40
10.2. Kinetoterapia în traumele articulației cotului 41
11. KINETOTERAPIA ÎN FRACTURILE DIAFIZARE ALE ANTEBRAȚULUI 44
11.1. Elemente anatomice despre antebraț 44
11.2. Kinetotarapia în fracturile diafizare ale antebrațului 46
12. KINETOTERAPIA ÎN FRACTURILE OASELOR MÎINII ŞI DEGETELOR 49
12.1.Date anatomice despre fracturile oaselor mîinii şi degetelor (fracturi tipice) 49
12.2. Kinetoterapia în fracturile oaselor mîinii şi degetelor 50
13. BILANȚUL ARTICULAR AL MEMBRULUI SUPERIOR 53
13.1. Bilanțul articular al membrului superior 53
14. KINETOTERAPIA ÎN TRAUMELE BAZINULUI 55
14.1.Elemente anatomice despre bazin. 55
14.2. Kinetoterapia în traumele bazinului. 56
15. KINETOTERAPIA ÎN TRAUMELE COLULUI FEMURAL 59
15.1. Elemente anatomice despre colul femural 59
15.2. Kinetoterapia în traumele colului femural 60
16. KINETOTERAPIA ÎN TRAUMELE DIAFIZARE ALE FEMURULUI 62
16.1. Elemente anatomice despre femur, diafiză 62
16.2. Kinetoterapia în traumele diafizare ale femurului 63
17. KINETOTERAPIA ÎN TRAUMELE ARTICULAȚIEI GENUNCHIULUI 66
17.1. Elemente anatomice despre genunchi 66
17.2. Kinetotarapia în traumele articulației genunchiului 67
18. KINETOTERAPIA ÎN TRAUMELE GAMBEI 72
18.1. Elemente anatomice despre gambă 72
18.2. Kinetotarapia în traumele gambei 73
19. BILANȚUL ARTICULAR A MEMBRULUI INFERIOR 75
19.1. Bilanțul articular a membrului inferior 75
20. KINETOTERAPIA ÎN AMPUTAŢII 77
20.1. Amputaţia. Indicaţiile și clasificarea amputaţiilor 77
20.2. Kinetoterapia în efectuarea amputaţiilor membrului superior 78
2
20.3. Kinetoterapia în efectuarea amputaţiilor membrului inferior 79
BIBLIOGRAFIA 83
Prefaţă
Prezenta lucrare are scop de a reflecta rolul kinetoterapiei în afecțiunile locomotorii tratate
la domiciliu.
Kinetoterapia reprezintă studiul structurilor şi mecanismelor neuromusculare şi articulare
care asigură omului activităţi normale, înregistrând, analizând şi corectând mecanismele
deficitare.
În ultimii ani, prin efortul unor specialişti în medicină, biomecanică, fiziologie, nutriţie,
farmacologie, kinetoterapia s-a dezvoltat devenind o disciplină structurată cu dimensiuni vaste
de aplicare în medicină şi sport.
Deși, traumele nu pun în pericol viața, însă afectează activitatea zilnică, pentru a restabili
performanțele pierdute este nevoie de mai mult timp.
De asemenea, reabilitarea pacienților la domiciliu după leziuni și boli ale sistemului
locomotor, spre deosebire de reabilitarea persoanelor sedentare, are o serie de trăsături
caracteristice. Pe lângă activităţile de muncă şi cele cotidiene, bolnavii cu afecțiuni ale aparatului
locomotor trebuie să reziste la eforturi fizice marii, ceea ce presupune mari solicitări asupra
stabilității articulațiilor, mobilității și forței musculare.
Astfel tratamentul traumatismelor sportive şi menţinerea sănătăţii aparatului locomotor
trebuie să cuprindă un ansamblu de măsuri adresate principalelor componente care îl alcătuiesc.
Unul dintre principiile de bază ale reabilitării pacienților cu afecțiuni ale aparatului
locomotor este implementarea principiului individualizării, volumului și naturii efortului în
procesul de recuperare. În plus, rezultatul final al recuperării afecțiunilor aparatului locomotor la
domiciliu depinde de cunoștințele și aptitudinile accumulate de masterand.
3
1. BAZELE GENERALE ALE KINETOTERAPIEI ÎN TRAUMATOLOGIE
Scopul: familiarizarea studenţilor cu noţiunile de bază ale traumatologiei şi metodele de

recuperare a traumelor
Obiectivele lucrării:
- Studentul trebuie să cunoască: etiologia traumelor; simptomele şi complicaţiile care pot
apărea în timpul traumelor şi în perioada tratării acestora;
- Să cunoască etapele de regenerare a osului;
- Să înţeleagă rolul kinetoterapeutului în reabilitarea pacienţilor posttraumatici;
- Să fie capabil de a formula scopul şi obiectivele programului kinetic pentru fiecare
pacient în parte.
Planul:
1.1. Noţiunea de traumă. Tipul traumelor. Simptomele şi complicaţiile în traumatologie .
1.2. Metodele şi mijloacele de recuperare în traumatologie.
Legături interdisciplinare: anatomia, bazele generale ale kinetoterapiei, kinetoterapia în

ortopedie.
Bibliografie:
1. Gornea, F. ,,Ortopedie şi traumatologie” ediţia a II-a. Chişinău: Centrul Editorial-
Poligrafic Medicina, 2010.
2. Sbenghe, T. ,,Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale membrelor”.
Bucureşti: Editura Medicală, 1981
3. Stamatin, S., Marin, I. ,,Traumatologie şi ortopedie”, Chişinău: Editura Universitas,
1993.
4. Корнилов Н. В., Грязнухин Э.Г. Травматология и ортопедия. Руководство для
врачей в 4-х томах. Том 2//С.-П., «Гиппократ».- 2005.-892 с.
5. Смирнова Л.А., Шумада И.В. Травматология и ортопедия. Практические
занятия// Киев.- «Вища школа».- 1982.-352с.
1.1. Noţiunea de traumă. Tipul traumelor. Simptomele şi complicaţiile în

traumatologie
Prin traumă se subînţelege impactul brusc al factorilor din mediul extern (mecanici, fizici,
chimici, etc.) asupra organismului uman, ceea ce duce la încălcarea integrităţii anatomice a
ţesuturilor şi la tulburări funcţionale în ele.
Pot fi evidenţiate următoarele tipuri de traumatisme: profesionale, casnice, de transport,
sportive şi militare.
Traumele pot fi acute, care apar în rezultatul unui impact unic şi puternic, şi cronice, care
apar după o interacţiune multiplă şi cu o putere redusă a factorului de afectare a unei anumite
părţi a corpului. Traumele pot fi însoţite de afectarea pielii sau a membranelor mucoase – acestea
sunt traumele deschise (răni, fracturi) şi traume fără afectarea pielii sau a membranelor mucoase
– traume închise (vânătăi, entorse, luxaţii, fracturi ale oaselor, etc.).
Cele mai frecvente sunt traumele aparatului locomotor apărute în rezultatul impactului unei
forţe mecanice: fracturi ale oaselor, entorse şi rupturi musculare sau ligamentare, luxaţii.
În cazul când factorul de lezare are un impact nesemnificativ, predomină simptomele
locale ale traumei: roşeaţă, edem, durere şi disfuncţie. Totodată, în cazul leziunilor extinse apar
şi alte încălcări pe lângă simptomele locale, după cum urmează: tulburări ale activităţii
4
sistemului nervos central, cardiovascular şi respirator, tractului gastrointestinal, organelor
excretoare şi glandelor cu secreţie internă.
Boală traumatică reprezintă totalitatea modificărilor patologice generale şi locale care apar
în organism ca urmare a lezării organelor de sprijin şi mişcare
Boala traumatică poate fi declanşată de diferiţi factori, precum: şocul traumatic, colapsul
sau leşinul.
Leşinul (sincopa) constă în pierderea bruscă a conştiinţei, cauzată de insuficienţa circulaţiei
sangvine în creier. Leşinul se caracterizează prin ameţeli, greaţă, zgomot în urechi, răcirea
membrelor, albirea bruscă a pielii, reducerea tensiunii arteriale.
Colapsul reprezintă o formă acută de insuficienţă vasculară. Se caracterizează prin
slăbirea activităţii cardiace în urma reducerii tonusului vascular sau volumului de sânge
circulant; în cele din urmă, are loc micşorarea fluxului de sânge venos la inimă, scăderea
tensiunii arteriale şi hipoxia cerebrală. Colapsul se manifestă prin următoarele simptome:
slăbiciune generală, ameţeli, transpiraţie rece, conştiinţă viabilă sau neclară.
Şocul traumatic este un proces patologic sever, care apare în organism ca o reacţie de
răspuns la o traumă considerabilă. Şocul dat se manifestată prin oprimarea progresivă a funcţiilor
vitale ca urmare a tulburărilor în regularea nervoasă şi hormonală, în activitatea sistemului
cardiovascular, respirator, excretor şi a altor sisteme ale organismului. În dezvoltarea de şocului
se disting două faze: erectilă şi apatică.
Fază de excitaţie se caracterizează prin excitaţie psihomotrică, îngrijorare, volubilitate,
creşterea ritmului cardiac şi tensiunii arteriale.
Faza de depresie. După o perioadă de 5 - 10 minute, starea de excitaţie se schimbă într-una
de depresie, care desemnează începerea fazei apatice a şocului. Pe parcursul acestei faze se
poate observa oprimarea activităţii tuturor sistemelor organismului şi intensificarea deficitului de
oxigen. Toate acestea pot duce în cele din urmă la decesul persoanei. Dezvoltarea şocului
traumatic depinde de extinderea leziunilor, natura şi localizarea acestora.
În majoritatea cazurilor, şocul traumatic se dezvoltă în urma traumelor la oasele bazinului
şi membrele inferioare (deoarece aceste traume sunt asociate cu afectarea trunchiurilor mari
nervoase, vaselor sangvine şi muşchilor. Totodată, dezvoltarea şi aprofundarea şocului traumatic
poate fi prevenită prin intermediul unei asistenţe pre-medicale şi medicale, realizată corect şi la
timp.
După scoaterea pacientului din starea de şoc şi începerea tratamentului se dezvoltă boala
traumatică, care îşi are propriul specific şi simptome caracteristice.
Regimul la pat şi imobilizarea segmentului afectat al corpului pentru o perioadă
îndelungată, care se aplică de obicei în caz de traume ale aparatului locomotor, contribuie la
îmbunătăţirea stării pacientului şi reducerea intensităţii durerilor. Cu toate acestea, menţinerea
îndelungată a unei poziţii forţate (în decubit dorsal), asociată cu tracţiune sau pansamente de
ghips duce la faptul că în sistemul nervos central pătrunde un număr mare de impulsuri
neobişnuite care provoacă iritabilitatea crescută a pacienţilor şi tulburări ale somnului.
Activitatea motrică redusă (hipokinezia) pe parcursul regimului la pat are un impact negativ
asupra stării funcţionale a sistemelor de organe.
Pneumonia. La pacienţii care sunt obligaţi să menţină o poziţie forţată are loc reducerea
excursiei cutiei toracice; în plămâni se dezvoltă fenomene de stagnare, care pot genera
pneumonia.
Hipokinezia determină modificări şi în activitatea sistemului cardiovascular. Apar
fenomene de stagnare în circuitul mare al circulaţiei sangvine, care pot duce la formarea
trombelor, iar ulterior, la tromboembolie.
Disfuncţiile tractului gastrointestinal sunt asociate cu scăderea peristalticii intestinale; pot
fi observate constipaţii şi meteorism. În cazul dat, încetineşte procesul de evacuare a alimentelor
prelucrate, iar substanţele descompuse se absorb în sânge, cauzând intoxicarea organismului.
Toate aceste efecte negative se manifestă mai intens dacă în timpul intervenţiei
chirurgicale a fost utilizată anestezia.
5
Imobilizarea îndelungată a unui segment traumat al aparatului locomotor cauzează un şir
de modificări locale specifice. În muşchii imobilizaţi se dezvoltă:
Atrofia - care se manifestă prin reducerea volumului, forţei şi rezistenţei musculare.
Osteoporoza - în cazul traumelor membrelor inferioare, lipsa îndelungată sau insuficienţa
de efort axial contribuie la dezvoltarea osteoporozei. Aceasta constă în reducerea densităţii
oaselor ca urmare a micşorării cantităţii de substanţă osoasă sau pierderii de calciu. Ulterior,
boala dată poate genera deformarea oaselor şi apariţia fracturilor patologice.
Contractura - imobilizarea îndelungată conduce la apariţia modificărilor degenerativ-
distrofice pronunţate în ţesuturile articulaţiilor şi în formaţiunile din jurul acestora. Aceste
modificări contribuie la limitarea mobilităţii în articulaţii şi formarea contracturilor. Se disting
următoarele tipuri de contracturi, în funcţie de participarea unui anumit ţesut în formarea
acestora:
- dermatogene (de piele, care se formează în rezultatul contracţiei pielii);
- tendogene (se formează în rezultatul scurtării tendoanelor);
- miogene (apar ca urmare a scurtării cicatricelor musculare).
Anchiloza - Trauma articulaţiei poate genera anchiloza. Aceasta se manifestă prin lipsa
totală a mobilităţii în articulaţie care este cauzată de concreşterea oaselor.
Articulaţia falsă - formarea unei articulaţii în locul fracturii din cauza neconcreşterii
capetelor osoase
Osteomielita - reprezintă inflamarea purulentă a măduvei osoase din cauza unor agenţi
patogeni de origine stafilococe.
Fractura reprezintă încălcarea integrităţii anatomice a osului, cauzată de o acţiune
mecanică şi însoţită de afectarea ţesuturilor înconjurătoare şi tulburarea funcţiilor segmentului
lezat al corpului.
Fracturile care apar în rezultatul procesului patologic din oase (tumori, osteomielită,
tuberculoză) se numesc patologice.
Fracturile pot fi deschise (însoţite de afectarea pielii) şi închise (cu păstrarea integrităţii
pielii). La fel, există fracturi extraarticulare şi intraarticulare.
Fracturile oaselor tubulare se împart în diafizare, metafizare şi epifizare, în funcţie de
localizarea acestora.
În raport cu axa osului, fracturile se împart în: transversale, oblice, longitudinale,
elicoidale etc.
Dacă osul se fracturează şi se formează fragmente, atunci fracturile sunt fragmentare. În
cazul când se formează un număr mare de fragmente osoase mici, fracturile sunt numite zdrobite.
La majoritatea pacienţilor, fracturile sunt însoţite de deplasarea fragmentelor osoase
datorită influenţei forţei externe şi tracţiunii ulterioare a muşchilor. Fragmentele osoase se pot
deplasa în lăţime sau lungime, sub unghi, la periferie şi de-a lungul axei (rotative).
Atunci când factorul de lezare are putere redusă, fragmentele osoase pot fi reţinute de
periost şi astfel nu se deplasează. În acest caz fracturile sunt numite subperiostale.
În caz de traumare a oaselor cu structură spongioasă (coloana vertebrală, calcaneul,
epifizele oaselor lungi tubulare), are loc o introducere reciprocă a trabeculelor fracturate şi apare
fractura de compresie.
1.2. Metodele şi mijloacele de recuperare în traumatologie

Diagnosticul fracturii este stabilit în baza simptomelor relative (durere, edem, deformare,
disfuncţie) şi absolute (mobilitate patologică, crepitaţie) semne absolute. Concluzia finală cu
privire la existenţa şi natura fracturii se face în baza radiografiei.
Tratamentul fracturilor presupune restabilirea integrităţii anatomice a osului fracturat şi a
funcţiilor segmentului afectat. Aceste probleme se rezolvă prin: suprapunerea precoce şi exactă a
fragmentelor osoase; fixarea puternică a fragmentelor repuse până la concreşterea lor completă;
asigurarea unei circulaţii sangvine bune în zona de fracturare; tratamentul funcţional precoce al
pacientului.
6
Bolile şi leziunile aparatului locomotor sunt tratate prin două metode de bază: conservativ
şi prin intermediul intervenţiei chirurgicale. Deşi în prezent are loc o dezvoltare largă a
metodelor chirurgicale de tratament, totuşi, bolile şi leziunile aparatului locomotor se tratează în
special prin metoda conservativă.
Tratamentul conservativ cuprinde două etape de bază: fixarea şi extinderea scheletară.
Printre mijloacele de fixare pot fi bandajele şi corsete de ghips, atele, diverse dispozitive, etc.
Atunci când bandajul de ghips este pus corect, acesta menţine eficient fragmentele osoase
suprapuse şi asigură imobilizarea membrului fracturat. Pentru a asigura imobilitatea şi izolarea
membrului fracturat, trebuie să fixeze la un loc 2 - 3 articulaţii vecine.
Bandajele de ghips (figura. 1) se împart în longete de ghips şi bandaje circulare.
Fig. 1. Tipurile bandajelor de ghips:

a – longetă de ghips; b - bandaj circular de ghips; c – bandaj de redresare pentru
eliminarea contracturilor; d - bandaj de ghips sub formă de pod; e – bandaj de ghips cu
marcaje; f – corset de ghips
La baza extinderii scheletare stau două principii esenţiale: relaxarea muşchilor de la

membrul fracturat şi creşterea treptată a efortului cu scopul de a nu admite deplasarea
fragmentelor osoase şi de a le imobiliza. Extinderea scheletară este utilizată în tratamentul
fracturilor cu deplasare, oblice, elicoidale şi fragmentare ale oaselor lungi tubulare, tratamentul
unor fracturi ale oaselor bazinului,vertebrelor cervicale superioare, oaselor din zona articulaţiei
gleznei şi calcaneului. Cea mai frecventă metodă de tracţiune utilizată în prezent este cea
realizată prin intermediul tijelor Kirschner. Tija dată este întinsă într-un suport special(Fig. 2). În
funcţie de indicaţiile medicului, tija este condusă prin diferite segmente ale membrului. Prin
intermediul unui cordon de suport se ataşează o greutate. Extinderea scheletară este scoasă peste
20 - 50 de zile (în funcţie de vârsta pacientului, localizarea şi natura fracturii), iar în locul
acesteia este aplicat un bandaj de ghips.
Fig. 2. Suport cu tija Kirschner pentru extinderea scheletară

7
Tratamentul chirurgical al fracturilor se realizează prin osteosinteză, care reprezintă
conexiunea chirurgicală a fragmentelor osoase, realizată în diferite moduri. Pentru fixarea
fragmentelor osoase se utilizează tije (figura 3), plăci, şuruburi, suturi cu sârmă, precum şi
diverse dispozitive de compresie (figura 4).
Fig. 3. Realizarea osteosintezei Fig. 4. Aparatului lui Ilizarov

prin intermediul unei tije mari
Principalul avantaj al tratamentului chirurgical este faptul că pacientul va putea efectua

mişcări în toate articulaţiile segmentului afectat al corpului după fixarea fragmentelor osoase.
Totodată, acest lucru este imposibil în cazul aplicării bandajului de ghips, care fixează la un loc 2
- 3 articulaţii vecine.
Întrebări pentru autocontrol:
1. Definiţi noţiunea de traumă şi evidenţiaţi caracteristicile lor?

2. Numiţi cele mai frecvente traume ale aparatului locomotor?
8
2. PERIODIZAREA KINETOTERAPIEI ÎN TRAUMATOLOGIE
Scopul: familiarizarea studenţilor cu periodizarea kinetoterapiei în traumatologie
- Să înţeleagă rolul kinetoterapeutului în reabilitarea pacienţilor posttraumatici;
- Să fie capabil de a formula scopul şi obiectivele programului kinetic pentru fiecare
pacient în parte.
Planul:
2.1. Periodizarea kinetoterapiei în traumatologie.

ortopedie.
Bibliografie:
1993.
2.1. Periodizarea kinetoterapiei în traumatologie

Se deosebesc trei perioade de aplicare a kinetoterapiei pentru pacienţii cu leziuni
traumatice ale aparatului locomotor:
1) perioada de imobilizare;
2) perioada funcţională;
3) perioada de antrenare .
Perioada de imobilizare corespunde fazei acute a traumei.

Kinetoterapia realizează următoarele sarcini generale pe parcursul primei perioade:
1. redresarea stării psihoemoţionale a pacientului;
2. facilitarea eliminării din organism a substanţelor narcotice;
3. îmbunătăţirea metabolismului, intensificarea activităţii sistemului cardiovascular,
respirator şi a organelor excretoare;
4. prevenirea complicaţiilor (pneumonie congestivă, meteorism, etc.).
Sarcinile speciale ale kinetoterapiei pentru această perioadă:
1. accelerarea procesului de resorbţie a hemoragiei şi edemului;
2. îmbunătăţirea procesului de regenerare a ţesuturilor afectate;
3. accelerarea formarii calusului (în cazul fracturilor);
4. prevenirea atrofiei musculare, contracturilor şi rigidităţii articulare;
5. prevenirea formării aderenţelor;
9
6. formarea unei cicatrice moi şi elastice.
Pe parcursul orelor de gimnastică medicală se utilizează una sau două poziţii iniţiale (în
decubit, șezând sau în ortostatism). Curba fiziologică a efortului este unimodală. Tempoul de
efectuare a exerciţiilor fizice este lent sau mediu. În cadrul lecţiilor se utilizează circa 25% de
exerciţii speciale pentru partea traumată a corpului şi 75% exerciţii de dezvoltare generală şi
respiratorii.
Pentru realizarea sarcinilor stabilite se utilizează următoarele mijloace kinetoterapeutice:
- exerciţii de dezvoltare generală (pentru zonele sănătoase ale corpului);
- exerciţii respiratorii: pentru pacienţii la pat - în raport 1:1; pentru pacienţii care pot merge
- 1:2 (3);
- exerciţii pentru muşchii abdominali (în regim izometric) şi muşchii din acele zone
corporale în care se poate forma escara;
- exerciţii fizice intensive pentru articulaţiile care nu sunt imobilizate;
- tratamentul prin poziţionare;
- exerciţii idiomotrice;
- eforturi izometrice pentru muşchii imobilizaţi.
Pe parcursul perioadei de imobilizare sunt aplicate următoarele forme ale kinetoterapiei:
- gimnastica igienică de dimineaţă (5 - 7 minute);
- gimnastica curativă (15 - 25 minute);
- lecţii de sine stătătoare;
- mersul pe coridor (spre exemplu, în cârje).
Lecţiile se desfăşoară în mod individual (gimnastica curativă în salon) şi în grupe mici pînă
la 5 persoane (gimnastica igienică de dimineaţă în salon, gimnastica curativă în sala de
gimnastică medicală).
Perioada funcţională se caracterizează prin restabilirea țesuturilor anatomice şi
disfuncţionalitatea segmentului afectat al corpului.
Pe parcursul celei de-a doua perioade kinetoterapia realizează următoarele sarcini:
1. asigurarea mobilităţii cicatricei care nu s-a alipit de ţesuturile subdiacente (în cazul
intervenţiilor chirurgicale);
2. consolidarea calusului (în caz de fracturi);
3. finalizarea proceselor de regenerare a ţesuturilor afectate şi restabilirea funcţională a
zonei traumate;
4. prevenirea atrofiei musculare şi contracturilor de articulaţii;
5. restabilirea mersului corect (în caz de traume ale membrelor inferioare).
Pe parcursul orelor de kinetoterapie se utilizează diferite poziţii iniţiale. Curba fiziologică a
efortului poate fi cu două sau trei curburi fiziologice.
Orele sunt constituite din exerciţii respiratorii, în măsură de 25 la sută, şi exerciţii de
dezvoltare generală şi speciale, în măsură de 75 la sută.
Exerciţiile pentru grupurile musculare medii şi mari se efectuează într-un tempo lent şi
mediu, iar exerciţiile pentru grupurile mici într-un tempo rapid. Amplitudinea mişcărilor este
medie (ca să nu provoace dureri).
În vederea realizării sarcinilor propuse, kinetoterapia aplică următoarele mijloace:
- exerciţii de dezvoltare generală (pentru zonele sănătoase ale corpului);
- exerciţii respiratorii în raport 1:2(3);
- exerciţii pasive şi apoi active pentru articulaţiile din partea afectată a corpului (este
recomandabilă aplicarea acestora în apă caldă);
- tratamentul prin poziţionare;
- mecanoterapia;
- ergoterapia;
- masajul curativ.
Formele kinetoterapiei care se aplică în cadrul celei de-a doua perioade:
- lecţii de sine stătătoare;
10
- gimnastica curativă;
- gimnastica igienică de dimineaţă;
- mersul dozat;
- plimbări pe jos;
- alergarea;
- înotul, etc.
Perioada de antrenare are loc restabilirea completă a funcţiilor segmentului afectat şi a
organismului în general. Lecţiile din această perioadă se desfăşoară în cadrul centrului de
reabilitare, sanatoriului sau policlinicii de sector (unele lecţii se desfăşoară la domiciliu).
Sarcinile speciale ale kinetoterapiei pentru această perioadă:
- restabilirea definitivă a funcţiilor (dacă este posibil);
- adaptarea organismului la eforturile casnice şi profesionale;
- formarea compensaţiilor şi a noilor abilităţi motrice.
În cadrul orelor de gimnastică medicală se utilizează diferite poziţii iniţiale. Curba
fiziologică a efortului are multiple vârfuri. Tempoul şi amplitudinea de mişcare variază în funcţie
de exerciţiu. În cadrul lecţiilor se utilizează circa 25% exerciţii de dezvoltare generală şi
respiratorii şi 75% de exerciţii speciale.
Pentru realizarea sarcinilor stabilite se utilizează următoarele mijloace kinetoterapeutice:
- exerciţii aplicate în sport;
- antrenamente pe simulatoare;
- factorii naturali.
Pe parcursul celei de-a treia perioade sunt utilizate toate formele disponibile ale
kinetoterapiei.
1. Definiţi noţiunea de traumă şi evidenţiaţi caracteristicile lor?

2. Numiţi sarcinile şi metodica kinetoterapiei în caz de traume ale aparatului locomotor.
11
3. EVALUAREA KINETOTERAPEUTICĂ A PACIENTULUI ÎN TRAUMATOLOGIE
Scopul: însuşirea de către studenţi a cunoştinţelor teoretice despre metodele de evaluare a

aparatului locomotor a pacienţilor cu traume
- Studentul trebuie să cunoască: particularităţile de evaluare a pacienţilor traumaţi;
- Să cunoască metodele de evaluare;
- Să înţeleagă rolul kinetoterapeutului în stabilirea unui diagnostic corect.
- Să fie capabil de a efectua o evaluare a aparatului locomotor.
Planul:
3.1. Metodele de examinare a pacienților în traumatologie:
 Evaluarea subiectivă a stării funcţionale a pacientului;
 Evaluarea obiectivă a aparatului locomotor a pacientului. Măsurări liniare a membrelor
şi perimetrul acestora.
3.2. Testarea amplitudinii de mobilitate articulară – goniometria.
Legături interdisciplinare: evaluarea în kinetoterapie; metode şi tehnici în kinetoterapie,

anatomia, bazele generale ale kinetoterapiei, kinetoterapia în ortopedie.
Bibliografie:
1. S. Stamatin, I. Marin, P. Pulbere. Traumatologie şi ortopedie. Chişinău, Ed.
„Universitas”, 1993, p. 17–24.
2. Ortopedie–traumatologie practică (sub redacţia profesorului Gh. Panait). Bucureşti,
2002, p. 11–37.
3. Травматология и ортопедия (под редакцией проф.
4. Ю.Г. Шапошниковa). Москва, изд. „Медицина”, 1997, том I, с. 31–87.
3.1. Metodele de examinare a pacienților în traumatologie

Acordarea ajutorului urgent şi corect accidentaţilor cu leziuni grave sau cu boli ortopedice
depinde de cunoaşterea semnelor principale ale procesului patologic.
Metodele de examinare în traumatologie şi ortopedie au particularităţile sale. Aceste metode
trebuie aplicate într-o anumită ordine, făcându-se uz şi de metode moderne de investigaţii: clinice, de
laborator ş.a.
Medicul va începe examinarea cu interogarea bolnavului, ascultarea plângerilor lui, deci cu
anamneză, urmată de inspecţia vizuală, percutarea, palparea, ascultarea şi folosirea altor metode
necesare pentru determinarea clinică a leziunii sau bolii.
Cu toate descoperirile în domeniu diagnosticării, hotărâtoare în stabilirea diagnozei şi
tratamentului raţional rămân a fi semnele clinice, tabloul clinic al bolii. Iată de ce concepţia antică:
bene diagnostitur, bene curatur (bine tratează acela care pune bine diagnosticul) nu şi-a pierdut
nici astăzi actualitatea. Principalul este atât culegerea informaţiei obiective, cât şi interpretarea ei
logică. În aceasta constă măiestria, arta unui medic. Succesul său este de neconceput fără
cunoaşterea profundă a topografiei anatomice, fără stabilirea regiunii unde se dezvoltă procesul
patologic.
Examinarea bolnavului cu accidente de traumatism şi ortopedie se face după următoarea
schemă:
1) clasificarea plângerilor bolnavului;
2) interogarea bolnavului, a rudelor privind împrejurările traumatizării, particularităţile
îmbolnăvirii;
3) inspecţia vizuală;
4) palparea;
5) ascultarea şi percuţia;
12
6) determinarea amplitudinii mişcărilor active şi pasive în articulaţii;
7) stabilirea forţei musculare şi a funcţiei dinamice şi mersului;
8) măsurarea lungimii şi a circumferinţei membrelor;
9) examenul radiografie;
10) examenul de laborator analize clinice, puncţii, biopsii ş.a.|
Interogarea bolnavului (luarea anamnezei). Interogarea bolnavului permite a căpăta o

informaţie subiectivă. Unele momente din convorbire împreună cu datele obiective ne permit să
elucidăm mai bine împrejurările accidentului sau simptomele bolii.
În timpul convorbirii cu pacientul medicul trebuie să fie atent la plângerile acestuia. După
un accident însoţit de traumatism bolnavul de regulă acuză dureri, limitare funcţională sau lipsa
ei, prezenţa diformităţii şi a impotenţei funcţionale.
A se remarca: uneori schimbările anatomice sunt mai complexe decât plângerile
accidentatului sau ale bolnavului. Aşa, de exemplu, fractura mâinii poate apărea şi după un efort
neînsemnat, ne provocând bolnavului durere mare. Aceasta se întâmplă în caz de procese
patologice în os (tumoarea, chist osos ş.a.).
Pentru bolile congenitale o importanţă deosebită o poate avea prezenţa în familie a unor
afecţiuni congenitale asemănătoare. De aceasta depinde ce prim ajutor i se va acorda
accidentatului, particularităţile de imobilizare şi de transport.
Dacă bolnavul şi-a pierdut cunoştinţa sau e copil, vor fi interogaţi părinţii, rudele sau
martorii accidentului.
Inspecţia. Inspecţia vizuală se începe cu aprecierea stării generale a pacientului.
Concluziile trase în urma examenului depind de erudiţia medicului, de cunoştinţele lui
profesionale în domeniul traumatologiei şi ortopediei, precum şi ale anatomiei, terapiei, urologiei şi
a altor discipline medicale.
Pacientul va fi examinat dezbrăcat, cu respectarea deontologii şi a eticii. Aceasta este
necesar pentru a se exclude politraumatismul sau alte accidente şi afecţiuni complicate. Se va
atrage atenția la simetria membrelor, toracelui, bazinului, poziţia lor; caracterul respiraţiei, poziţia
orizontală, verticală, mersul ş.a. pe porţiunea traumatizată sau bolnavă se observa de obicei
leziuni cutanate, hemoragii subcutanate, diformități, cicatrice, tumefieri, atrofii musculare. Poza
bolnavului poate fi activă, pasivă sau impusă-forţată. De exemplu, în fractura colului femural se
observă rotarea externă, scurtarea piciorului şi poziţia lui pasivă. Fractura humerusului în treimea
inferioară cu leziunea nivelului radial este însoţită de simptomul, mâna în poziţia pasivă în flexie.
În caz de luxaţie a humerusului se observă poziţie impusă-forţată: braţul deviat de la
trunchi. Accidentatul ţine cu mâna sănătoasă antebraţul afectat flexat în unghi drept în cot.
Deformitatea şi asimetria umărului de asemenea sunt pronunţate.
La unii bolnavi se pot observa diformități cu incurbarea axelor longitudinale ale membrilor.
Aceste deformaţii pot fi osoase sau cauzate de leziuni ligamentare.
Anomaliile axiale ale membrelor pot fi congenitale sau dobândite cu diformități în valgus sau
varus.
Cu o deosebită atenţie se va examina coloana vertebrală, cutia toracică şi bazinul. Şi în cazul
lor deformaţiile pot fi congenitale sau posttraumatice: scolioze, piept înfundat sau în formă de
corenă ("piept de găină"), ridicarea congenitală a scapulei, coaste cervicale.
Asimetria oaselor pelviene de cele mai dese ori este de provenienţă posttraumatică.
Examenul vizual trebuie efectuat metodic după un plan bine determinat. Numai în acest fel
nu se va scăpa nimic din vedere, vom cerceta întregul organism al bolnavului.
Unele deformaţii şi dereglări funcţionale sunt relativ rare.
Palparea. După examinarea vizuală şi aprecierea preventivă a regiunii patologice se
începe palparea diformității. Ea trebuie efectuată cu atenţie, fără mişcări brutale, având ambele
mâini încălzite. în unele cazuri (la aprecierea grosimii dermale, tumefacţiei, osteofite ş.a.) este
necesară compararea simetrică cu regiunea sănătoasă.
Prin palparea se apreciază, elasticitatea, gradul de mobilitate şi hotarele formaţiunii
patologie. În caz de fractură, stabilim foarte cruţător, superficial gradul de dislocare; palparea nu
13
trebuie să provoace durere sau să complice dislocarea.
În luxaţie ea se efectuează bimanual, stabilindu-se totodată prezenta edemului, a crepitaţiei,
defectului de ţesut.
În articulaţie sau altă regiune palparea serveşte pentru a aprecia fluctuarea lichidului,
temperatura locală, atrofia sau rigiditatea musculară. Palparea poate fi superficială sau profundă.
Palparea profundă se foloseşte mai des pentru constatarea defectelor subcutanate ale fasciilor,
tendoanelor, muşchilor şi defectelor osoase sau tumorilor; ea nu trebuie să provoace durere.
Fiind executată bine ea se transformă într-o adevărată artă profesională şi necesită nu numai
atenţie, dar şi antrenament. în popor despre medicul bun se spune că "are mână uşoară". Palparea
ce procedeu de examinare ce permite stabilirea procesului patologic nu prin apăsare ci prin
sensibilitatea mâinii nepricinuind durere.
Ascultarea. Ascultarea aparatului locomotor, comparativ cu cea a organelor interne, se
foloseşte mai rai". Totuşi în unele cazuri cu ajutorul ei se pune chiar diagnosticul. Fracturile
costale pot fi descoperite prin palpare dar şi auditiv, în timpul respiraţiei, apropiind urechea de
torace. Crepitaţiile auzite atestă prezenţa fracturi, şi mai uşor putem stabili acest lucru cu
stetoscopul.
Crepitaţia auditivă şi senzitivă se observă şi în unele cazuri de tendovaginită a flexorilor
falangelor. La bătrâni crepitaţia în articulaţii este un fenomen frecvent. Dacă bolnavul leagă
durerea în articulaţia cu un zgomot specific, vom cerceta cu o deosebită atenţie acest moment.
Crepitaţia poate fi un simptom al artrozei genunchiului, a depunerii de săruri sau a corpilor străini
în articulaţiile mari. La tineri şi maturi zgomotul specific în articulaţia genunchiului se constată în
caz de blocadă a meniscului rupt. Un cracment specific se aude în momentul reducerii luxaţiei
posttraumatice şi recidivante; la copii - în momentul reducerii luxaţiei congenitale.
Ascultarea serveşte pentru constatarea anevrismelor posttraumatice ale vaselor
magistrale manifestate prin zgomot specific (sistolic). Afecţiunile articulare, spre deosebire de
cele cronice, sunt însoţite de zgomote specifice în timpul mişcărilor (trosnet, crepitaţie) şi împreună
cu alte semne uşurează punerea diagnosticului.
Percuţia este folosită când e nevoie a se constata patologia dureroasă a unui segment din
coloana vertebrală. Ea se execută cu marginea radială a mâinii, cu vârful degetelor sau instrumentar
(cu ciocănaşul).
Percutarea vertebrelor provoacă durere în segmentul patologic. Hipertonusul muşchilor
paravertebrali, precum şi unele leziuni nu prea complicate ale vertebrelor pot fi stabilite printr-un
procedeu specific de percutare - schimbarea bruscă a poziţiei verticale de pe călcâi pe vârful
degetelor. În felul acesta se apreciază sensibilitatea sporită (dureroasă) în zona leziunii
vertebrale.
3.2. Testarea amplitudinii de mișcare articulară – goniometria

După cum o articulaţie prezintă una, două sau trei libertăţi de mişcare, tot astfel prezintă
unul sau mai multe axe de mişcare. Axul de mişcare reprezintă linia imaginară situată într-un
anumit plan, în jurul căruia unul din segmentele osoase se deplasează faţă de celălalt. Fiecare
grad de libertate articulară presupune un ax biomecanic propriu, în jurul căruia se realizează
mişcarea.
Mişcarea (pasivă sau activă) se efectuează pe un arc de cerc, centrul cercului fiind însuşi
axul biomecanic al mişcării. În goniometrie punctul final în care segmentul s-a deplasat pe arcul
de cerc ia numele de poziţie finală. Mişcarea (pasivă sau activă) care se efectuează între poziţia
de start şi poziţia finală are o anumită amplitudine considerată normală, prin raportare la mediile
rezultate din determinări pe loturi mari de indivizi.
Amplitudinile medii normale de mişcare trebuie luate ca repere, fără să se neglijeze însă
faptul că ele variază în raport cu vârsta, cu sexul şi cu starea de antrenament a indivizilor.
Amplitudinea articulară reprezintă un semn obiectiv de o reală importanţă atât pentru
aprecierea stării prezente ale pacientului, cât şi pentru urmărirea ştiinţifică a rezultatelor
terapeutice, a ritmului şi a duratei de recuperare a acestuia.
14
Valorile referitoare la amplitudinile totale, comparate cu valorile medii considerate
normale, pun în evidenţă existenţa fie a unei mobilităţi articulare normale, fie a unei
hipermobilităţi articulare (clovnism congenital, paralizii de diferite etiopatogenii, articulaţii
posttraumatice etc.), fie a unei diminuări a amplitudinii de mişcare, parţiale (ca în redori) sau
totale (ca în anchiloze).
Diferenţele dintre amplitudinile active şi pasive, pune în evidenţă existenţa unor tulburări
ale capacităţii funcţionale musculare. O amplitudine pasivă, normală sau chiar exagerată, însoţită
de o amplitudine activă de zero grade este caracteristică unei paralizii totale a musculaturii
segmentului interesat.
Scala mobilităţii articulare cuprinde 3 nivele de hipomobilitate şi 3 de hipermobilitate:
0 – anchiloză articulară;
l – limitare severă;
2 – limitare uşoară
3 – mobilitate normală
4 – uşoară creştere peste normal;
5 – creştere accentuată peste normal;
6 – instabilitate articulară
1. Definiţi noţiunea de anamneză.

2. Numiţi metodele de evaluare a pacienților traumați.
3. Definiţi noţiunea de amplitudine articulară.
4. Descrieți scale mobilității articulare.
15
4. KINETOTERAPIA ÎN TRAUMELE COLOANEI VERTEBRALE FĂRĂ
LEZAREA MĂDUVEI SPINĂRII
Scopul: Însuşirea cunoştinţelor teoretice despre traumele coloanei vertebrale. Metodele de

tratament a traumelor compresionale sau a fracturilor coloanei vertebrale.
Studentul trebuie să cunoască:
- clasificarea traumelor de coloană;
- metodele de recuperare a traumelor de coloană,
- periodizarea kinetoterapiei în traumele de coloană.
Planul:
4.1. Clasificarea traumelor de coloană.
4.2. Kinetotarapia în traumele regiunii cervicale ale coloanei vertebrale.
4.3. Kinetotarapia în traumele compresionale ale coloanei vertebrale.

ortopedie.
Bibliografie:
1993.
4.1. Clasificarea traumelor de coloană

Traumatismele coloanei vertebrale, deşi mult mai rare comparativ cu traumatismele
extremităţilor, de exemplu, produc disfuncţii cu o rată mult mai scăzută de recuperare
funcţională şi au cea mai scăzută rată de reintegrare în muncă, comparativ cu toate celelalte
organe sau sisteme. Frecvenţa traumatismelor rahidiene este în plină creştere prin:
a) accidente de circulaţie - în caz de accident curburile coloanei suple si elastice permit
atenuarea impactului ceea ce nu ar fi posibil la o coloană rigidă;
b) accidente de muncă;
c) accidente de sport – pot determina fractura proceselor spinoase ce sunt unite prin
intermediul ligamentelor interspinoase și supraspinoase, iar dispunerea în trei curburi fiziologice
suprapuse: lordoza cervicală, cifoza dorsală și lordoza lombară, conferă coloanei vertebrale
echilibru, rezistență și elasticitate; [ 1; 2]
d) căderi de la înălţime - articulațiile corpilor vertebrali sunt încadrate în grupul
articulațiilor numite simfize. Mijloacele de unire ale acestora sunt: discurile intervertebrale,
ligamentul longitudinal anterior și ligamentul longitudinal posterior care pot fi ușor lezate în
urma traumelor;
e) sărituri în apă mai puţin adâncă duce la traumarea vertebrelor ce se articulează prin
corpii vertebrali și procesele articulare. În același timp ele se unesc la distanţă prin procesele
spinoase, lamele vertebrale și procesele transverse. Datorită acestora, vertebrele sunt expuse unei
incidențe mărite către traumatismele coloanei vertebrale.
f) lovire cu un corp dur contondent - modificările structurale, post - traumatice, la nivelul
coloanei vertebrale sunt, fără îndoială, de o complexitate aparte, aspect susţinut şi de
particularităţile anatomice ale acestui segment.
Incidenţa maximă este la adulţi, de obicei bărbaţi, dar şi la vârstnici cu osteoporoză la care
se pot produce fracturi după o cădere simplă.
16
Traumatismele sunt localizate cu precădere în anumite regiuni cum sunt: C 1 – C2, C5 – C6
la nivelul coloanei cervicale şi T11 – T12 şi L1 – L2 la nivelul coloanei toraco – lombare, zone unde
curburile se inversează şi unde există în contrast două moduri diferite de mobilitate. Aceste
localizări sunt denumite „centrii traumatici”.
Coloana vertebrală este segmentul axial al trunchiului compus din suprapunerea a 33 – 34
de vertebre, individualizate pe fiecare regiune în parte în funcție de solicitările la care sunt
supuse. În coloana vertebrală există următoarele porțiuni: cervicală (7 vertebre), toracică (12),
lombară (5), sacrală (5) și coccigiană (4 – 5 vertebre). Vertebrele sacrale sunt sudate într-un
singur os – sacrul, iar cele coccigiene – în osul coccigian (coccis). [1; 4; 8]
Fig.5 Coloana vertebrala.

Tratamentul şi recuperarea traumatismelor coloanei vertebrale reprezintă un complex cu
caracter kinetotearapeutic, chirurgical, psihologic şi social. O astfel de tratare integră a
pacientului cu traumatisme ale coloanei vertebrale, permite efectuarea unui diagnostic corect;
prescrierea unui tratament eficient, luând în considerație influența kinetoterapeutului asupra
sănătății pacientului cu traumatisme ale coloanei vertebrale.
O responsabilitate deosebită, în procesul de aplicare a tratamentului, îi revine
kinetoterapeutului, care conduce si aplică exerciţiul fizic recomandat. El se află în contact
permanent cu pacientul, urmărind intensitatea tratamentului, progresele realizate si, în caz de
necesitate, colaborează cu familia.
4.2. Kinetotarapia în traumele regiunii cervicale ale coloanei vertebrale
Fig. 6 Trauma coloanei vertebrale cervicale.
Fracturile coloanei cervicale fac parte din cele mai grave afecţiuni ale aparatului
locomotor. Ele pot apărea în urma căderii pe cap, loviturii cu capul la săriturile în apă, la o
17
extensie forţată a capului. În toate cazurile bolnavul va fi culcat pe un pat funcţional, iar capul
fixat în căpăstrul lui Glison pentru o anumită perioadă de timp.
I Perioadă – de imobilizare. Kinetoterapia începe a 2-zi după repoziţie şi se împarte în două
etape.
I - etapă pacientul se află la extensie scheletară în căpăstrul lui Glison pe o perioadă de 14
– 21 zile. În această perioadă kinetoterapia se va îndeplini dintr-o singură poziţie iniţială, se vor
îndeplini exerciţii respiratorii, exerciţii pentru grupele mici şi mijlocii de muşchi a membrelor
inferioare şi superioare. Din exerciţiile speciale se vor îndeplini: - mişcări cu mandibula,
deschiderea largă a gurii, deplasarea mandibulei în anterior şi în posterior. Fiecare exerciţiu se
repetă de 4 – 6 ori, iar complexul se va repeta de 6 – 8 ori. Sunt contraindicate mişcările bruşte
cu membrele superioare şi mişcările circulare cu capul.
II - etapă - extensia scheletară este înlocuită cu un guler de gips sau orteză. În această
perioadă kinetoterapia va fi îndeplinită din 2 poziţii iniţiale, decubit dorsal şi șezând. Toate
exerciţiile se vor îndeplini cu o amplitudine mai mare, se va mări numărul exerciţiilor speciale
prin ridicarea, antipulsia și retropulsia umerilor. Exerciţiile se vor repeta de 6 – 10 ori, complexul
de 4 – 6 ori.
I - perioadă durează 6 – 8 săptămâni.
II - perioadă – funcţională - durează din momentul formării cicatricelui osos primar până la
formarea cicatricelui osos secundar. În această perioadă kinetoterapia va fi îndeplinită din 3-
poziţii iniţiale,decubit dorsal, stând şi șezând. Toate exerciţiile se vor îndeplini cu o amplitudine
mai mare, se va mări numărul exerciţiilor speciale prin ridicarea, antipulsia şi retropulsia
umerilor. Exerciţiile se vor repeta de 8 – 10 ori, complexul de 2 – 4 ori în zi. Această perioadă
durează 1 lună – 1,5 luni.
III - a perioadă de antrenare durează din momentul formării cicatricelui osos secundar până
la remodelarea osoasă totală. În această perioadă kinetoterapia va fi îndeplinită din mai multe
poziţii iniţiale, decubit dorsal şi șezând. Se vor îndeplini mersul dozat, plimbări, jocuri dinamice,
înotul curativ. Toate exerciţiile se vor îndeplini cu o amplitudine mai mare,se va mări numărul
exerciţiilor speciale prin ridicarea, antipulsia şi retropulsia umerilor. Recuperarea sportivă va
surveni nu mai devreme de 7 luni.
4.3. Kinetotarapia în traumele compresionale ale coloanei vertebrale

Coloană vertebrală reprezintă totalitatea vertebrelor reunite cap la cap, formând axul de
susţinere a scheletului. Când vertebrele sunt suprapuse una peste alta arcul vertebral de la
fiecare vertebră delimitează un canal numit canal vertebral, în care se conţine măduva spinării.
Exact cum craniul protejează creierul, tot astfel coloana vertebrală joacă rol de protecţie a
măduvei spinării.
Fracturile prin compresie ale coloanei vertebrale sunt cele mai frecvente fracturi care
afectează coloana vertebrală.
Fractura prin compresie poate avea loc printr-o cădere puternică pe fese sau cu lovirea
capului, precum şi în caz de afecţiune neoplazică malignă, care metastazează în corpul vertebral,
unde apare o predispunere spre fracturarea vertebrelor.
Fig. 8 Traumele compresionale

Fig. 7
18
Fracturile prin compresie severe cauzate de impact violent, cum se întâmplă în caz de
accident rutier pot determina fragmentele osoase ale vertebrei să comprime măduva spinării în
canalul vertebral. Acestea pot leza măduva spinării şi pot duce la paralizie parţială sau completă
sub nivelul afectat.
Kinetoterapia
Reabilitarea după fracturile traumatice vertebrale poate fi un proces ce decurge lent. În
aceste cazuri pacientul trebuie să frecventeze şedinţele kinetoterapeutice de la 2 la 3 luni, iar
recuperarea poate avea loc în decursul unui an.
I perioadă - de imobilizre - începe a 2 zi după fixarea pacientului în extensia scheletară şi
durează până când acesta poate îndeplini următoarea probă funcţională: flectează ambele
picioare din articulaţia cocso-femurale,le abduce şi apropiindu-le le coboară în poziţia iniţială.
Din acest moment pacientul se poate întoarce pe abdomen şi începe a-2 perioadă. kinetoterapia
se va îndeplini dintr-o singură poziţie iniţială,se vor îndeplini exerciţii respiratorii, exerciţii
pentru grupele mici şi mijlocii de muşchi a membrelor inferioare şi superioare. Fiecare exerciţiu
se repetă de 4 – 6 ori ,iar complexul se va repeta de 6 – 8 ori. Sunt contraindicate mişcările
bruşte cu membrele superioare şi inferioare.
II perioadă – funcţională - durează din momentul formării cicatricelui osos primar până la
formarea cicatricelui osos secundar. În această perioadă kinetoterapia va fi îndeplinită din 3 –
poziţii iniţiale,decubit dorsal, stând şi patrupedie. Toate exerciţiile se vor îndeplini cu o
amplitudine mai mare, se va mări numărul exerciţiilor speciale. Exerciţiile se vor repeta de 8-10
ori, complexul de 2-4 ori în zi. Această perioadă durează 1 lună – 1,5 luni. Ridicarea din pat se
va face cu spatele înainte
III - a perioadă de antrenare durează din momentul formării cicatricelui osos primar până la
formarea cicatricelui osos secundar. În această perioadă kinetoterapia va fi îndeplinită din mai
multe poziţii iniţiale. Pacientul va îndeplini exerciţii de forţă, de echilibru şi coordonare. Poziţia
șezând se recomandă numai atunci când pacientul stă 2 ore în poziţia stând şi nu simte durere în
locul traumat sau greutate în picioare.
Majoritatea fracturilor vertebrale prin compresie cauzate de osteoporoza se vindeca în
decursul a 8 săptămâni. Cum a mai fost menţionat, nu toţi pacienţii ce suferă de fracturi prin
compresie cauzate de osteoporoză necesită intervenţie chirurgicală şi sunt trataţi în mod
conservativ.
Pacienţii care prezentau anterior dureri în spate menţionează diminuarea lor pe măsura ce
fractura se vindecă. Şi totuşi fractura îşi lasă amprenta sa asupra coloanei vertebrale şi modifică
modul în care ar trebui să funcţioneze, şi nu de puţine ori pacienţii încă mai prezintă acuze de
durere în muşchii şi articulaţiile apofizare din zonele învecinate vertebrei fracturate. Dacă
persistă senzaţia de durere, pacienţii trebuie neapărat să se adreseze doctorului.
Programul kinetoterapeutic în primul rând are sarcina de a controla durerea, inflamaţia şi
spasmul muscular. Procedurile cu gheaţă, stimulare electrică şi masajul sunt tehnicile cel mai
ades folosite în acest caz
Tratamentul de asemenea mai are scopul de a îmbunătăţi ţinuta, folosind o combinaţie
dintre flexibilitate şi forţa musculară. Uneori pacienţii au nevoie de un suport adăugător cum ar
fi un aparat ortopedic sau un corset.
Pe lângă aceasta, kinetoterapeutul va recomanda exerciţii de control şi de tonificare a
muşchilor coloanei vertebrale. Tot el, va instrui pacienţii cum să se mişte şi cum să efectueze
diverse activităţi. Acest curs permite pacienţilor să-şi menţină spatele într-o poziţie corectă în
timpul cât desfăşoară activităţile zilnice. Cursul dat include nişte deprinderi simple cum ar fi:
mersul, aşezatul şi ridicatul; culcatul şi ridicatul din pat, îmbrăcatul şi dezbrăcatul, precum şi
altele mai complicate - spre exemplu: cum să ridici şi cum să duci diferite obiecte.
Odată ce tratamentul pacienţilor ia sfârşit, kinetoterapeutul îi ajută să revină la activităţile
cotidiene. Aceştia pot beneficia de o instruire pentru a şti cu certitudine care activităţi le sunt
permise şi care nu. Totodată, după încetarea vizitelor la kinetoterapeut, pacienţii vor fi nevoiţi să
continue exerciţiile la domiciliu.
19
Exerciţiile fizice recomandate în traumele compresionale ale coloanei vertebrale
Cele mai recomandate tipuri de exerciţii sunt: exerciţiile de forţă (în special pentru spate),
exerciţiile de aerobică şi cele pentru flexibilitate. Totodată, în funcţie de gradul de risc de
fracturi, anumite exerciţii de forţă, aerobică sau flexibilitate sunt nepotrivite.
a) Exerciţiile de forţă includ exerciţii cu greutăţi uşoare, banda rulantă sau exerciţii
acvatice care contribuie la întărirea muşchilor şi oaselor (braţe şi coloana vertebrală). Aceste
exerciţii pot acţiona direct asupra oaselor şi pot încetini pierderea densităţii osoase (în cazul
fracturilor prin compresie apărute din cauza osteoporozei).
b) Înotul şi aerobicul acvatic au multe beneficii, fiind deosebit de utile în stadiul avansat
de osteoporoză sau în timpul recuperării după o fractură.
c) Exerciţii de flexibilitate ajută la îmbunătăţirea mobilităţii articulaţiilor. O bună
flexibilitate a articulaţiilor ajută la prevenirea accidentărilor şi la îmbunătăţirea posturii.
Exerciţiile de întindere se efectuează doar încălzirea prealabilă a muşchilor. Aceste
exerciţii trebuie efectuate încet şi cu grijă, fără mişcări bruşte. În timpul exerciţiilor pacientul
trebuie să se relaxeze şi să respire profund. Trebuie evitate exerciţiile care implică flexia
trunchiului. Acestea presează coloana vertebrală şi cresc şansele apariţiei unei fracturi.
1. Clasificarea traumelor coloanei vertebrale.

2. Numiți și descrieți etapele de recuperare a pacienților cu traume în regiunea cervicală a
coloanei vertebrale.
3. Numiți și descrieți etapele de recuperare a pacienților cu fracturi de compresie a
coloanei vertebrale.
20
5. KINETOTERAPIA ÎN TRAUMELE CUTIEI TORACALE
Scopul: Însuşirea cunoştinţelor teoretice despre traumele cutiei toracale
- clasificarea traumelor cutiei toracale;
- metodele de recuperare a traumelor cutiei toracale,
- periodizarea kinetoterapiei în traumele cutiei toracale.
Planul:
5.1. Kinetoterapia în traumele cutiei toracale.
5.2. Bilanţul articular al coloanei vertebrale.

ortopedie.
Bibliografie:
1993.
5.1. Kinetoterapia în traumele cutiei toracale

Traumatismele toracelui constituie un domeniu vast de cercetare şi activare. Acestea fac
parte din cele mai periculoase traume, care pun în pericol viaţa omului. Aceasta se datorează
implicării indirecte a mai multor structuri funcţionale şi de menţinere a formei cutiei toracice.
Din traumele toracelui fac parte: fractura unică sau multiplă, contuzie-plămân, pleură,
cord, ruptura de cord, vase mari, care de obicei duc la insuficienţa respiratorie acută şi
insuficienţa cardiacă acută.
Din punct de vedere chirurgical toracele poate fi considerat ca având două compartimente
care pot fi interesate în cadrul traumatismelor:
1. Peretele toracic:
- fracturile costale;
- fracturile sternului;
- voletul toracic
2. Spaţiul pleural:
- pneumotoracele simplu;
- pneumotoracele deschis;
- pneumotoracele sufocant;
- hemotoracele
Aplicarea mijloacelor kinetoterapeutice
Din cauza pericolului pe care îl prezintă aceste traumatisme pentru viaţa oamenilor, este
necesar de aplicat un tratament complex şi de lungă durată, în care kinetoterapia are un rol
foarte important contribuind la restabilirea completa a persoanei cu deficienţe instalate
posttraumatic.
21
Fig. 9
Kinetoterapia va începe în a doua zi după repoziția fragmentelor osoase dislocate şi se

împarte în trei perioade:
I perioadă de imobilizare constă din posturări relaxante şi de facilitare a respiraţiei precum
şi din metode de relaxare deoarece aceasta este foarte mult îngreunată din cauza afectării
structurilor funcţionale a sistemului respirator. Această perioadă de obicei durează 2 – 3
săptămâni însă depinde de tipul traumei.
Posturări relaxante şi de facilitare a respiraţiei
Obiective ale posturării:
- relaxarea musculaturii abdominotoracice;
- facilitarea respiraţiei abdominale;
- facilitarea tusei şi eventual a unui drenaj bronhie.
Se utilizează:
1. posturi de relaxare şi de facilitarea respiraţiei din decubit:
a) dorsal;
b) lateral.
2. posturi de relaxare şi de facilitare a respiraţiei din poziţie aşezat:
a) aşezat în pat
b) aşezat în pat cu sprijin posterior
c) aşezat în pat cu sprijin anterior (o măsuţă)
d) aşezat la marginea patului
3. posturi de relaxare şi de facilitarea respiraţiei din ortostatism:
a) ortostatism;
b) ortostatism cu sprijin posterior;
c) ortostatism cu sprijin anterior (o masă, dulap, etc.).
Metode sau elemente de relaxare
Obiective ale relaxării:
- înlătură o serie de condiţii inhibitorii care perturbă comanda ventilatorie;
- reechilibrează tonusul muscular general şi al musculaturii respiratorii în special
reinstalând atonia (reglarea tonică armonioasă) în contrast cu paratonia bolnavului respirator
(starea dereglată de hiper- sau de hipotonie musculară);
- scade cererea de O2 a organismului, ca şi producţia de CO 2. Anxietatea, tensiunea
crescută musculară determină creşterea consumului de O2 şi producerea de CO2;
- poate reprezenta la unii astmatici, o reală terapie pentru prevenirea şi oprirea crizelor
paroxistice, diminuând nevoia de simpatomimetice, deoarece se ştie că hiperactivitatea
emoţională este un stimul pentru bronhospasm, dispnee şi tuse;
- îmbunătăţeşte starea psihoemoţională a bolnavului, fiind indisolubil legată de
psihoterapie.
Se descriu două tipuri metodologice de relaxare:
22
A. Relaxarea extrinsecă
În această categorie intră:
- terapia medicamentoasă (timolepticele, sedativele, miorelaxantele, neuroplegice, etc.);
- masajul sedativ, miorelaxant;
- aparatajul relaxator;
- hipnoza.
B. Relaxarea intrinsecă ( sau autorelaxarea).
Curentul fiziologic - indus de Edmund Jacobson, are la bază relaxarea progresivă pe baza
principiului de identificare kinestezică a stării de tensiune (contracţie) musculară în antiteză
cu cea a lipsei de contracţie (relaxare). Se vor executa deci după o anumită tehnică contracţii-
decontracţii la nivelul diverselor grupe musculare. Contracţia trebuie să aibă forţa trei din
„testing-ul” muscular, adică doar atât cât segmentul respectiv este ridicat antigravitaţional.
Această ridicare trebuie făcută de pacient sub imaginea „că de abia o poate executa”.
Progresiunea constă în realizarea mintală a efortului de ridicare desprinzând tot mai puţin
segmentul de pe planul patului până când practic nu-l mai desprinde deloc, decât mintal
(contracţie gândită). Decontractarea se face printr-o concentrare maximă de relaxare care
determină căderea „liberă” a segmentului sub imaginea de eliberare „de cădere”. Sincronizarea
respiraţiei cu aceste două faze (contracţie - relaxare) este deosebit de importantă. Se inspiră pe
contracţie şi se expiră pe faza de relaxare.
A II-a perioada funcţională a tratamentului se caracterizează printr-o gamă largă de
exerciţii respiratorii şi de dezvoltare fizică generală, îndeplinite din mai multe poziţii iniţiale.
Scopul kinetoterapiei:
- restabilirea tonusului musculaturii respiratorii;
- micşorarea durerilor;
- creşterea volumului de aer respirator;
- întărirea corsetului muscular a cutiei toracice;
- îmbunătăţirea schimbului de gaze;
- resorbţia hematoamelor.
Exerciţiile se prescriu din următoarele poziţii iniţiale:
1. Decubit dorsal
2. Stând pe genunchi
3. Din ortostatism
A III-a perioadă de antrenare. În această perioadă exerciţiile fizice se efectuează din toate
poziţiile iniţiale şi derivatele acestora în dependenta de necesitate. Metodica de predare poate fi
diferită. Durata lecţiei este de 40 – 50 de minute, lecţia se repetă de 2 – 3 ori pe zi. Se prescriu
exerciţii din mers:
- mers cu corectarea ţinutei şi cu respiraţia normală;
- mers pe vârfuri 4 paşi - inspiraţie; braţele sus, mers pe toată talpa 4 paşi – expiraţie;
- mers pe vârfuri 4 paşi - inspiraţie; oprire cu aplecarea trunchiului în faţă, braţele
atârnând - expiraţie profundă şi sacadată.
Plimbare cu respiraţie normală. Respiraţia va fi amplă, profundă şi rară pentru a se evita
apariţia oboselii şi ameţelilor. După 4 – 5 respiraţii profunde se va intercala câte o pauză.
Se prescriu exerciţii cu haltere şi mingi medicinale de 2 – 3 kg. Se recomandă înotul
curativ şi diverse elemente din jocurile sportive.
5.2. Bilanţul articular al coloanei vertebrale

Mobilitatea coloanei vertebrale se examinează pentru fiecare segment în parte.
Segmentul cervical este cel mai mobil, permiţând o flexie de 30 – 450. Unghiul normal de
amplitudine la extensie este de 45 - 500. Goniometru se fixează cu braţul fix pe linia care uneşte
lobul urechii cu comisura bucală, iar braţul mobil se deplasează concomitent cu această linie în
timpul mişcării.
23
Unghiul de înclinare (flexie) laterală. Amplitudinea de mişcare este de 40 – 450.
Goniometrie este dificilă. Se apreciază cel mai adesea din faţă şi se măsoară prin unghiul dintre
linia sprâncenelor şi linia umerilor.
Rotaţia. Amplitudinea de mişcare normală este de 45 – 700. Pentru a aprecia corect această
mişcare, evaluarea trebuie să se facă vertical de sus, subiectul fiind aşezat pe un scaun cu
speteaza joasă, fixând bazinul şi genunchii. Planul de referinţă este cel frontal, trecând prin
vertex.
În mod practic şi facil pentru aprecierea mobilităţii coloanei cervicale sunt folosiţi anumiţi
indici, care folosesc măsurarea în centimetri. Mâna dreaptă a examinatorului este plasată pe
vertex, cea stângă cu indexul pe apofiza spinoasă C7. Solicitând pacientului să efectueze mişcări
de flexie se pot măsura distanţele menton-stern, rotaţie – se măsoară distanţa menton - umăr şi
flexia laterală - ureche-umăr.
Segmentul toracic are o mobilitate redusă, amplitudinea este dificil de evaluat deoarece
nu există repere absolute. Se poate măsura unghiul format între verticală şi linia care uneşte
unghiul antero-superior al marelui trohanter cu marginea anterioară a acromionului, însă acest
unghi cuprinde şi amplitudinea de flexie a coapsei.
Pentru măsurarea amplitudinii de mişcare (al flexiei) în segmentul dorsal al coloanei
folosim, în practică, manevra Ott (pacientul în ortostatism, se reperează apofiza spinoase ale
vertebrei C7 şi se măsoară caudal 30 cm, apoi se comandă flexia). Aprecierea se face cu o bandă
centimetrică flexibilă, şi se măsoară alungirea distanţei dintre repere care trebuie să crească 4
cm.
Testul separării degetelor se execută astfel: se plasează policele şi indexul sau police le
şi mediusul pe două apofize spinoase vecine.
Se măsoară distanţa dintre aceste repere, înainte şi după flexia trunchiului.
În mod normal, depărtarea este de 3 – 4 cm.
Cu ajutorul manevrei Schober evaluăm flexia în segmentul lombar al coloanei și se
efectuează astfel:
- se determină apofiza spinoasă a vertebrei sacrale S1 (reper 1);
- se măsoară proximal l0 cm (reper 2).
Se execută apoi flexia trunchiului, prin care în mod normal distanţa dintre cele două
repere creşte cu cel puțin 5 cm. Se va nota Schober = 10 / 15cm.
Amplitudinea extensiei este şi mai dificil de apreciat decât cea a flexiei. Se poate evalua
unghiul între verticală şi linia care uneşte unghiul antero-superior al marelui trohanter şi
marginea anterioară acromionului şi în normă este de 20 – 300.
Amplitudinea înclinărilor laterale se poate măsura prin unghiul format între verticală şi
linia care uneşte apofizele spinoase ale vertebrelor S1 şi S7, şi este egală cu 20 - 350. De asemenea
este posibil să apreciem amplitudinea notând nivelul atins de degete de-a lungul membrului
inferior omolog: genunchi, deasupra sau dedesubtul acestuia.
Rotaţia trunchiului antrenează linia umerilor. Unghiul format între această linie şi planul
de referinţă măsoară amplitudinea de rotaţie a trunchiului care este maxim 30 – 450 de fiecare
parte. Pentru a aprecia corect această mişcare, evaluarea trebuie să se facă vertical de sus,
subiectul fiind aşezat pe un scaun cu spetează joasă, fixând bazinul şi genunchii, iar planul de
referinţă este planul frontal, trecând prin vertex.
Cu ajutorul indecilui degete-sol se apreciază mobilitatea segmentului dorso-lombar
prin măsurarea distanţei dintre sol şi vârful mediusului, după executarea flexiei coloanei.
1. Numiți și descrieți etapele de recuperare a pacienților cu traume a cutiei toracale.

2. Descrieți bilanțul articular al segmentului cervical al coloanei vertebrale.
3. Descrieți bilanțul articular al segmentului dorso-lombar al coloanei vertebrale.
24
6. KINETOTERAPIA ÎN TRAUMELE CLAVICULEI
Scopul: însuşirea de către studenţi a cunoştinţelor teoretice şi deprinderilor practice în caz

de traumă claviculară. Metodele de tratament.
- particularităţile de recuperare a oaselor claviculei;
- metodele şi mijloacele de lucru kinetoterapeutice în recuperarea fracturilor claviculei;
- să argumenteze necesitatea exerciţiilor fizice în cadrul traumelor claviculei.
Planul:
6.1. Elementele anatomice despre claviculă.
6.2. Kinetoterapia în traumele claviculei.

ortopedie.
Bibliografie:
1993.
6.1. Elementele anatomice despre claviculă

Clavicula este unul din oasele principale ale articulaţiei umărului. Ea are două extremităţi:
sternală şi acromială, iar între ele se află corpul claviculei care este în formă de S. Articulaţia
umărului este formata din 5 articulaţii: sternoclaviculară, acromioclaviculară, scapulotoracică,
glenohumerală, scapulohumerală.
Articulaţia sternoclaviculară acţionează ca o balama şi un absorbant de şoc când clavicula
este amplu mişcată odată cu ridicarea şi coborârea umărului. Structurile ligamentare care
fixează capul claviculei la stern fac ca în caz de traumatisme să cedeze mai curând osul şi să nu
se producă luxaţii claviculo-sternale. Ea permite ridicarea-coborârea claviculei, proiecţia înapoi
şi înainte precum şi circumducţia.
Articulaţia acromioclaviculară permite mişcări de alunecare de mică amplitudine.
Clavicula împreună cu scapula şi articulaţia acromioclaviculară susţin umărul, dau
stabilitate şi forţă umărului. Clavicula protejează, de asemenea pachetul de nervi şi vase care
merge de la gât la umăr (plexul brahial).
Etiologia fracturilor claviculei. Pot surveni la orice vârstă, mai frecvent la copii decât la
adulţi. Factura de claviculă apare printr-un traumatism pe o mână întinsă sau prin contact direct
pe claviculă sau pe umăr. Acest tip de accidente intervin în sporturi ca fotbal, wrestling (lupte
libere) sau hochei pe gheaţă.
25
Fig. 10 Fractura de claviculă
Clasificarea fracturilor claviculei după Allman:

- fracturi cu sediul în porţiunea mijlocie a osului (între inserţia ligamentelor coraco-
claviculare şi a ligamentului costo-clavicular). Tipul dat de fractură se manifestă în majorarea
cazurilor;
- fracturi la nivelul extremităţii externe (se întâlnesc în 15% din cazuri);
- fracturi la nivelul extremităţii interne (numai în 5% din cazuri).
6.2. Kinetoterapia în traumele claviculei

Fracturile claviculei se tratează pe cale conservativă. Există indicaţii particulare pentru
tratamentul chirurgical sau funcţional.
Tratamentul conservativ al fracturilor fără deplasare este simplu şi constă dintr-o
imobilizare cu eşarfa sau cu un bandaj cu cotul la corp pentru o perioadă scurtă de 14 sau 21 de
zile. În cazul fracturilor deplasate se va reduce mai întâi deplasarea prin tracţiune înapoi, în sus
şi în afară, apoi se aplică un bandaj în forma de 8. În cazul tratamentului conservativ sub fosa
axilară se pune o şină ovală sau o pernă şi se fixează de trunchi peste umărul sănătos cu ajutorul
tifonului elastic. Antebraţul, îndoit din cot sub un unghi de 35 – 45 grade se fixează într-o
eşarfă, capetele căreia se leagă după gât. În a doua zi după traumă se prescrie kinetoterapie.
Kinetoterapia se împarte în 3 perioade:
I perioadă de imobilizare - începe din momentul imobilizării până la formarea
cicatricelui osos primar, care coincide cu scoaterea imobilizării şi durează aproximativ 3
săptămâni. Pe fonul E.D.F.G. şi exerciţiilor respiratorii se prescriu exerciţii speciale:
- mişcări ale degetelor braţului fracturat ( depărtarea şi apropierea lor, strîngerea în pumn,
suprapunerea fiecărui deget cu policele, mişcări circulare cu fiecare deget în ambele direcţii)
- mişcări ale mâinii propriu-zise (flexia, extensia, abducţia, adducţia şi mişcări circulare în
ambele sensuri).
La sfârşitul primei săptămâni în timpul efectuării exerciţiilor fizice antebraţul se
eliberează din eşarfă şi se îndeplinesc exerciţii pentru articulaţia umărului: abducţia braţului sub
un unghi de 800 cu cotul flectat şi revenire înapoi; ducerea umerilor înapoi cu apropierea
omoplaţilor.
Contraindicaţii: flexia braţului, abducerea mai mult de 800 şi pronaţia. Complexul de
exerciţii se repetă de 3 – 4 ori pe zi, exerciţiile se îndeplinesc în ritm lent, iar fiecare exerciţiu se
repetă de 8 – 10 ori cu pauze de odihnă.
A II-a perioadă funcţională - continuă din momentul formării cicatricelui osos primar şi
durează până la formarea cicatricelui osos secundar. Reprezintă perioada refacerii funcţiei
articulaţiei umărului. Se îndeplinesc exerciţii cu braţele mai sus de orizontală, exerciţii
alternative în toate direcţiile, exerciţii cu obiecte (baston, mingi de volei); exerciţii la scara de
gimnastică. Şedinţele se petrec de 4 – 5 ori pe zi, exerciţiile se repetă de 6 – 10 ori, dar ele nu
26
trebuie să producă durere sau obosirea muşchilor. A doua perioadă continuă până la restabilirea
completă a mişcării, aproximativ două săptămâni.
A III-a perioadă de antrenare - durează din momentul formării cicatricelui osos secundar
până la reabilitarea completă a funcţiei pierdute. În această perioadă se aplică efort fizic pentru
extremitatea fracturate a claviculei, sprijin, atârnări, exerciţii cu mingi medicinale, haltere ş.a.
În caz de deplasări repetate de fragmente osoase, în fracturile de claviculă se aplică
intervenţia chirurgicală - fixarea fragmentelor osoase cu ajutorul spiţelor, şuruburi ş.a.
Kinetoterapie se prescrie din a 2-a zi după intervenţia chirurgicală şi se petrece după
aceeaşi metodă ca şi în cazul tratamentului conservator. Prima perioadă durează până la
îndepărtarea suturilor, dar ridicarea mâinii din umăr sub un unghi de 80 ° este permisă numai
după 2 săptămâni iar mai sus de orizontală - după 3 săptămâni. În cazul intervenţiei chirurgicale
recuperarea amplitudinii de mişcare are loc mai devreme dar vindecarea fracturii are loc în
aceiaşi termeni ca în cazul tratamentului conservator.
În caz de fracturi ale claviculei, începutul antrenamentului sportiv se determină în funcţie
de natura şi localizarea fracturii în mod individual, dar nu mai devreme de 3 luni de la traumă.
1. Numiți și descrieți etapele de recuperare a pacienților cu traume a claviculei.

2. Descrieți scopul aplicării kinetoterapiei în tratarea traumelor claviculei.
27
7. KINETOTERAPIA ÎN TRAUMELE SCAPULEI
de traume ale scapulei. Metodele de tratament.
- particularităţile de recuperare a traumelor scapulei;
- metodele şi mijloacele de lucru kinetoterapeutice în recuperarea traumelor scapulei;
- să argumenteze necesitatea exerciţiilor fizice în cadrul tratamentului traumelor scapulei.
Planul:
7.1. Elemente anatomice despre scapulă.
7.2. Kinetoterapia în traumele scapulei.

ortopedie.
Bibliografie:
1993.
7.1. Elemente anatomice despre scapulă

Scapula face parte din centura scapulară, este un os plat, mare, subţire, de formă
triunghiulară, care intră în constituţia scheletului părţii posterioare şi superioare a toracelui şi al
articulaţiei umărului. Osul are 2 feţe: anterioară şi dorsală, 3 margini: laterală, medială şi
superioară şi 3 unghiuri: superior, lateral şi inferior.
Omoplatul joacă rolul de pivot în funcţionarea umărului, formând o bază stabilă pentru
muşchii care controlează mişcările braţului şi ale căror disfuncţii conduc la dischinezii ale
scapulei.
Ligamentele proprii ale scapulei sunt în număr de două:
- ligamentul coracoacromial ce protejează epifiza superioară a humerusului;
- ligamentul coracoidian (transvers superior) ce trece peste scobitura coracoidiană
transformând-o într-un orificiu pe unde trece nervul suprascapular.
Anatomie patologică. Traiectele de fractură pot avea sediul la nivelul unghiurilor, corpului
şi apofizelor. Cel mai frecvent interesate sunt corpul (49-89%), urmat de unghiul supero-extern.
Această ultimă categorie este cel mai dificil de tratat.
Clasificarea fracturilor de omoplat:
1. Fracturi a corpului scapulei:
a) a fosei supraspinoasei;
b) a fosei subspinoasei;
c) a spinei scapulei.
2. Fracturi a unghiurilor:
a) a unghiului superior;
b) a unghiului lateral;
c) a unghiului inferior:
28
- ale colului anatomic;
- ale colului chirurgical;
- ale glenei.
3. Fracturi ale proceselor:
a) acromion;
b) coracoid.
7.2. Kinetoterapia în traumele scapulei

Tratamentul fracturii scapulei cuprinde trei perioade:
- reducerea cât mai perfectă şi precoce a fracturii;
- imobilizarea strict şi continuă până la consolidarea ei completă;
- aplicarea tratamentului funcţional, cât mai precoce, până la consolidarea ei completă.
Fracturile de scapulă survin în urma căderii pe spate sau lovirii directe în regiunea
scapulei. Ea se fixează cu bandajul Desaut, iar mai apoi (peste 6-10 zile) cu eşarfa sau longetă
de gips posterioară, care se pune de la baza falangelor până la coloana vertebrală (mâna este
flectată din cot sub un unghi de 900). Pentru durerea locală, inflamaţia reziduală, tulburările
vasculo-trofice şi hipotonia musculară se recurge la termoterapia locală sau crioterapie,
electroterapia analgică şi excitomotorie (în special curenţii interferenţiali), masajul local-
regional, kinetoterapia activă şi pasivă.
Fig. 11 Fractura scapului
Kinetoterapia este prescrisă chiar din primele zile după traumatism, mai exact din ziua a
2-a. Se îndeplinesc exerciţii de dezvoltare fizica generală, exerciţii respiratorice şi de asemenea,
în dependenţă de modul fixat, se fac exerciţii pentru degete, încheieturi şi exerciţii izometrice
pentru muşchii umărului. După punerea membrului la loc în eşarfă, se introduc exerciţii pentru
articulaţia cotului (flexie/extensie, pronaţie/supinaţie, mişcări circulare după şi împotriva acelor
ceasornicului ) şi a umărului (flexia umărului sub un unghi de 90 grade şi ducerea lui sub acelaşi
unghi). Se mai introduc mişcări de aruncare a mingii, care se prescriu după 10-14 zile de la
traumă.
În caz de fracturi ale scapulei şi gâtului, membrele se pun pe o şină. Kinetoterapia se
prescrie din a 2-a zi după traumă. Cu şina se îndeplinesc exerciţii pentru degete şi articulaţia
cotului. Exerciţiile pentru articulaţiile umărului se îndeplinesc începând cu a 15-a-20-a zi după
traumă.
I perioadă - de imobilizare durează din momentul imobilizării până la formarea
cicatricelui osos primar. Aici sunt utilizate mişcări în articulaţia cotului, mişcări din degete,
mână, depărtarea moderată a omoplaţilor, prin apropierea umerilor din poziţia trunchiului
înclinat sau decubit dorsal. Aceste mişcări alternează cu exerciţii de fortificare generală. După
29
7-10 zile de gimnastică medicală se desfăşoară cu susţinerea braţului din partea leziunii, în
continuare sunt introduse exerciţiile în articulaţia humerală, din poziţia: „mâna la umăr”, „mâna
în jos”. Prima perioada durează aproximativ o lună.
A II-a perioadă - funcţională durează din momentul formarii cicatricelui osos primar până
la formarea cicatricelui osos secundar şi corespunde scoaterii şinei. Pentru consolidarea
satisfăcătoare a fracturii sunt prescrise exerciţii pentru articulaţiile umărului, pentru muşchii
aflaţi mai proximal de umăr, se îndeplinesc în paralel cu mâna sănătoasă, mai târziu-mişcări ce
mobilizează toată centura membrelor superioare. În aceasta perioadă se includ exerciţii cu
obiecte, la perete.
Obiectivele propuse sunt:
- refacerea amplitudinii mişcărilor ce se realizează în articulaţia scapulo-humerală;
- restabilirea forţei, volumului şi a rezistenţei musculare care să asigure pe lângă
mobilitate şi o bună stabilitate a scapulei;
- îmbunătăţirea instabilităţii pasive articulare, care se face prin creşterea stabilităţii active
date de forţa şi coordonarea musculară;
- reducerea durerii;
- coordonarea mişcării membrului superior;
- ameliorarea proceselor de regenerare;
- ameliorarea circulaţiei sanguine şi limfatice în locul fracturat.
A 2-a perioada durează 3-4 săptămâni.
A III-a perioadă - de antrenare durează din momentul formării cicatricelui osos secundar
până la recuperarea funcţiilor pierdute (dacă este posibil). În această perioadă restabilirea
mişcării începe peste 2-2,5 luni după traumă. Sunt utilizate exerciţii mai complicate cu solicitaţii
sporite, exerciţii de rezistenţă, cu caracter aplicativ, precum şi jocuri; la fel, se prescriu atârnări,
exerciţii cu obiecte: mingi medicinale, haltere.
Scopul kinetoterapiei în această perioadă este:
- restabilirea completă a funcţiei pierdute;
- restabilirea organismului în întregime.
1. Numiți și descrieți etapele de recuperare a pacienților cu traume a scapulei.

2. Descrieți scopul aplicării kinetoterapiei în tratarea traumelor scapulare.
30
8. KINETOTERAPIA ÎN TRAUMELE ARTICULAȚIEI UMĂRULUI

de traumă a articulației umărului. Metodele de tratament.
- particularităţile de recuperare a articulației umărului;
- metodele şi mijloacele de lucru kinetoterapeutice în recuperarea traumelor articulației
umărului;
- să argumenteze necesitatea exerciţiilor fizice în cadrul traumelor articulației umărului.
Planul:
8.1. Elemente anatomice despre umăr.
8.2. Kinetoterapia în traumele articulației umărului.

ortopedie.
Bibliografie:
1993.
8.1. Elemente anatomice despre umăr

Umărul este format din oase, ligamente, tendoane, capsule articulare şi muşchi care
conectează braţul la trunchi. Cele trei oase, care formează articulaţia umărului sunt clavicula,
scapula şi humerusul.
Umărul este cea mai mobila articulaţie a corpului având poate cea mai imperfectă coaptare
a suprafeţelor articulare. Umărului i se descriu 5 articulaţii, dintre care 3 reale
( scapulohumerală, acromioclaviculară şi sternoclaviculară) şi 2 false care se mai numesc şi
„suprafeţe de alunecare” (scapulatoracală, şi bursa seroasă sub acromiodeltoidiana).
Traumatismele posibile a umărului
La nivelul umărului cele mai frecvente traumatisme sunt:
- contuziile;
- luxaţiile;
- fracturile;
- arsurile;
- plăgile;
- rupturile.
Contuziile se produc prin căderi, lovire directă; tracţiunea polului superior al umărului
suferă leziuni, cele mai importante fiind ruptura mansonului-rotatorilor şi cea a tendonului lung
al bicepsului.
Luxaţiile se pot produce în articulaţia scapulo-humerală cu dislocarea capului humeral şi
luxaţii în articulaţia acromio-claviculara.
31
Fracturile umărului pot interesa clavicula, omoplatul sau extremitatea proximală a
humerusului.
Fig. 12 Fractură la nivelul umărului
8.2. Kinetoterapia în traumele articulației umărului

Kinetoterapia în recuperarea umărului post-traumatic are 2 obiective:
- Calmarea durerii prin poziţionarea braţului; masaj la nivelul braţului, umărului,
spatelui; electroterapie prin curenţi de frecvenţă joasă şi medie; termoterapie; ionizări cu
novocaină.
- Recuperare funcţională a umărului: se face după o schemă clasică, în 4 perioade:
Perioada I cuprinde perioada după traumatism sau intervenţie ortopedico-chirurgicală. În
această perioadă umărul nu trebuie solicitat. Astfel, se prescriu exerciţii pentru coloana
cervicală, torace, membre superioare în totalitate. Exista 3 situaţii specifice:
1. Imobilizare cu cotul lipit de corp: indiferent de modul de realizare (feşi gipsate, benzi
adezive) imobilizarea menţine braţul în adducţie şi rotaţie internă. Dezavantajul este că produce
rapid o redoare a articulaţiei scapulo-humerale, imobilizarea nu va depăşi 10-30 zile cu începere
imediată a recuperării.
Pentru ameliorarea consecinţelor la nivelul tegumentului se poate aplica o pernă în axilă şi
între antebraţ şi torace. Alte recomandări în această perioadă: mobilizarea pumnului, degetelor
şi coloanei cervicale prin exerciţii active libere repetate de câteva ori pe zi; controlul staticii
gâtului, umerilor, toracelui prin autocontrol în oglindă pentru a evita apariţia cifoscoliozei
dorsale; contracţii izometrice ale musculaturii centurii scapulare şi în special a deltoidului;
executarea de mişcări uşoare ale întregului cadru scapulo-toracic (dacă este posibil); executarea
imaginativă a tuturor mişcărilor din umăr (antrenament mental); masaj cervical şi al muşchiului
trapez.
2. Imobilizarea cu braţul în abducţie se face în aparat toraco-brahial; este recomandată
mai ales noaptea. Avantaje: imobilizarea se face în poziţie funcţională; posibilitatea de a regla
abducţia şi flexia în funcţie de leziunea tratată; redoarea umărului este mai uşor de recuperat;
recuperarea poate începe precoce.
Se aplică pe o durată crescută de timp (mai mult de 30 de zile). Se recomandă mişcări
pasive şi pasivo-active pentru unghiul de imobilizare (90º şi 40º flexie). Se vor evita rotaţiile şi
coborârea braţului sub unghiul de imobilizare.
Scoaterea aparatului şi revenirea membrelor superioare la poziţia normală trebuie făcută
treptat; la început câteva ori pe zi şi aparatul se repune mai ales noaptea şi în 15-20 zile aparatul
poate fi complet suprimat. Trecerea de la aparat la poziţia normală se poate face printr-o pernă
sub axilă şi eşarfă.
3. Imobilizarea în eşarfă se poate face de la început sau să urmeze câteva zile celorlalte
forme de imobilizare. În funcţie de leziune se poate prescrie programul de recuperare din faza I
sau se poate trece direct la faza a II-a.
32
Perioada a II-a este perioada imediat următoare suspendării imobilizării în care umărul nu
poate fi solicitat, dar fără a irita leziunea trebuie reînceputa mişcarea de întreţinere a umărului.
Imobilizarea se poate suspenda treptat menţinându-se noaptea sau chiar în timpul zilei.
Metode folosite:
 Masajul va fi precedat de aplicaţie caldă sau gheaţă în caz de hiperalgie şi inflamaţie
acută; se execută pe zona cervico-dorsală, umăr şi braţ, uneori şi mai extins la nivel lombar şi
antebraţ.
Scop: antalgic, de contracturant pe mase musculare superficiale mari (deltoid, trapez,
marele dorsal, pectoral, paravertebral); terapeutic pentru zonele profunde ale muşchilor,
tendoanelor şi capsului afectate.
Masajul ameliorează circulaţia în zona, pregătind muşchii şi articulaţia pentru terapie.
 Rearmonizarea mecanică a umărului: traumatismele umărului, datorită configuraţiei
locale, pot produce o instabilitate superioară - subluxaţie superioară sau o instabilitate inferioară
- subluxaţie inferioară. Rearmonizarea mecanică este corectarea sau prevenirea dezaxarii
capului humeral, obiectiv realizat prin anumite posturi, mobilizări pasive cu tracţiuni sau prin
exerciţii active.
a) instabilitatea superioară este cea mai frecventă şi clinic se manifestă prin durere şi
dificultatea abducerii braţului peste 70 grade; pentru reducerea tendiniţei de ascensionare a
capului humeral se utilizează:
- postura - se va aşeza braţul în rotaţie externă, uşoară abducţie şi flexie;
- tracţiunea axială a braţului în jos de către kinetoterapeut, din decubit dorsal sau şezând;
- exerciţii tip Codman - se realizează mişcări autopasive cu tracţiune; trunchi
flectat la 90 grade cu membrul superior sănătos sprijinit pe o masă; în mână de partea bolnavă
se pune o greutate şi se execută mişcări de flexie-extensie, circumductie din umăr prin
pendularea trunchiului;
- mobilizări active - braţ în rotaţie externă şi uşoară abducţie, flexii şi revenire, împingând
activ umărul în jos.
Toate aceste tehnici se asociază cu aplicaţii de căldura şi masaj pentru decontracturare
musculară.
b) instabilitatea inferioară - creează tendinţa subluxării inferioare cu căderea capului
humeral.
Cauze: fractura epifizei superioare a humerusului sau afectarea musculaturii care
ascensionează capul humeral (deltoid, biceps, trapez, coracobrahial).
Exerciţii de întreţinere (pasive, pasive-active, active de întreţinere) a amplitudinii de
mişcare articulară şi de recâştigare a unui sincronism muscular:
- mobilizări libere - la nivelul articulaţiilor sănătoase ale membrului superior afectat
(mână, pumn, cot), coloana cervicală şi celalalt membru superior;
- mobilizări ale întregului umăr - cu cotul lipit de torace, flectat sau cu mâna pe umăr -
proiecţii înainte/înapoi, ridicări/coborâri, circumducţii ale umărului;
- mişcări pasive şi pasive-active, în funcţie de durere şi cu diverse montaje de scripeţi;
- hidrokinetoterapia se execută în bazine colective sau individuale. Avantaje:
decontracturare şi facilitarea mişcărilor, poziţia ideală - decubit. Se va evita mobilizarea braţului
din ortostatism în bazine mari datorită forţei ascensionale a apei care măreşte tendinţa de
instabilitate superioară a umărului.
 Exerciţii statice (izometrice): se execută pe muşchii membrului superior, centurii şi
gâtului, care nu sunt în legătura cu leziunea. Se acordă atenţie mare muşchilor antagonişti, celor
ce nu pot fi antrenaţi. Datorită procesului de inhibiţie inversă şi reciprocă descris de
Scherington, contracţia antagonistului va determina decontracturarea agonistului. Aceste
exerciţii se încep de la extremitatea distală, urcând spre umăr, având un bun efect trofic şi
circulator.
Perioada a III-a este perioada în care leziunea începe să fie treptat solicitată prin
mobilizări ce nu puteau fi făcute în faza a II-a. Durerea constituie criteriul major de confirmare
33
sau nu a unei mişcări. Această fază nu are nimic specific, fiind o tatonare a începerii activităţii
complexe din faza următoare.
Perioada a IV-a este perioada de recuperare funcţională propriu-zisă a umărului.
Obiective: refacerea amplitudinii de mişcare; recâştigarea supleţii articulare; recâştigarea
forţei musculare.
Metode şi tehnici:
- termoproceduri, masajul, electroterapia antalgică cu rol de a pregăti zona pentru
kinetoterapie;
- manevre de întindere capsulo-ligamentară: tehnicile se execută în 2 timpi: iniţial se pune
în tensiune ţesutul, apoi se accentuează tracţiunea câteva secunde.
Mod de execuţie:
- tracţiunea axială;
- decoaptarea gleno-humerală;
- alunecarea posterioară a capului humeral;
- tracţiune în afara capului humeral;
- coborârea capului humeral;
- abducţie cu coborârea capului.
1. Numiți și descrieți etapele de recuperare a pacienților cu traume ale articulației

umărului.
2. Descrieți scopul aplicării kinetoterapiei în tratarea traumelor articulației umărului.
34
9. KINETOTERAPIA ÎN FRACTURILE PROXIMALE ALE OSULUI HUMERUSULUI

de fracturi proximale ale osului humerusului. Metodele de tratament.
- particularităţile de recuperare ale fracturilor proximale ale osului humerusului;
- metodele şi mijloacele de lucru kinetoterapeutice în recuperarea fracturilor proximale ale
osului humerusului
- să argumenteze necesitatea exerciţiilor fizice în cadrul traumelor membrului superior.
Planul:
9.1. Elemente anatomice despre fracturile proximale ale osului humerusului.
9.2. Kinetotarapia în fracturile proximale ale osului humerus.

ortopedie.
Bibliografie:
1993.
9.1. Elemente anatomice despre fracturile proximale ale osului humerusului

Acestea sunt fracturi situate în zona metafizo-epifizara, delimitate distal de marginea
inferioara a tendonului marelui pectoral. Sunt foarte frecvente şi afectează preponderent
persoanele în vârstă.
Humerusul face parte dintr-un complex musculo-articular care permite mişcări ale braţului
într-un sector de sferă foarte vast. Este evident că fracturile care afectează mobilitatea articulaţiei
umărului reduc şi acest sector.
Extremitatea superioară este formată dintr-un segment articular, capul humeral
reprezentând 1/3 de sferă, separat de metafiză prin colul anatomic pe care se inseră capsula
articulară. Capul humeral priveşte posterior, formând un unghi de retroversie de 30 de grade cu
planul frontal.
Partea extraarticulară cuprinde cele două tuberozităţi (apofize): trohanterul în afară şi
trohanterul anterior, despărţite de şanţul bicipital, în care alunecă lunga porţiune a bicepsului. Pe
aceste tuberozităţi se inseră muşchii scurţi ai umărului, pe trohanterul subscapular, iar pe
trohanterul supraspinos, subspinosul şi micul rotund.
Colul chirurgical se află sub masivul epifizar format din cap şi tuberozitate şi separă
epifiza de diafiză. Capul humeral are raport medial cu glena scapulei, iar superior cu faţa
inferioară a acromionului şi ligamentul acromio-coracoidian, ce formează bolta acromială.
Mobilitatea umărului nu depinde numai de articulaţia gleno-humerală, ci şi de aceste spaţii
de alunecare subacromio-deltoidiene. O alterare anatomică a acestor spaţii are drept consecinţă o
redoare a umărului.
35
Fig. 13 Fractura proximală a humerusului
Clasificarea fracturilor extremităţii superioare a humerusului

Pentru uzul curent vom folosi o clasificare mai veche a lui Malgaigne, în fracturi extra şi
intraarticulare, pe care o raportăm la imaginile clasificării AO.
Fracturi parcelare izolate ale tuberozităţilor. Acestea interesează cel mai adesea
trohanterul. Ele se datorează de obicei unei smulgeri prin contracţia muşchilor scurţi, sau unui
soc pe bolta acromială. Când fragmentul este deplasat în sus prin contracţia supra şi
subspinosului, umărul are aspect “pseudo-paralitic”, echivalând cu o ruptură a coafei
rotatorilor prin imposibilitatea abducţiei. Tratamentul fracturilor cu deplasare este chirurgical.
Fracturile extraarticulare sunt cele mai frecvente şi se datorează unui mecanism indirect:
cădere pe cot sau pe podul palmei. Traiectul de fractură se află sub cele două tuberozităţi
(fractura subtuberozitară sau a colului chirurgical). Când fragmentele sunt deplasate, (fractura
neangrenată) ele pot înţepa pediculul vasculo-nervos axilar, muşchiul deltoid sau chiar pielea.
Uneori, la traiectul metafizar se poate asocia fractura marii tuberozităţi.
Fracturile deplasate ale colului chirurgical sunt foarte instabile, adica odată reduse, dacă nu
sunt fixate chirurgical se redeplasează.
Fracturi articulare asociază o fractură a colului anatomic a humerusului cu o fractură a
tuberozităţilor. Aceste fracturi articulare cefalo-tuberozitare au un prognostic nefavorabil, iar
tratamentul lor este dificil.
Fracturi asociate cu luxaţii. Toate fracturile descrise mai sus pot fi asociate cu o luxatie a
umărului, considerată secundară fracturii. Fractura colului anatomic este foarte frecvent asociată
cu o luxaţie a capului humeral.
Examinarea clinico-radiologică
Umărul este tumefiat prin hematom şi datorită deplasării fragmentelor. Se va căuta
întotdeauna o leziune vasculară sau nervoasă, (cea mai frecventă a nervului axilar sau
circumflex).
Examenul radiologic trebuie să cuprindă obligatoriu o incidenţă de fată şi una de profil,
aceasta din urmă obţinându-se prin abducţia braţului sau transtoracic (baza casetei se
poziţionează lateral de umăr, iar spotul radiologic traversează toracele în planul frontal). Profilul
evidenţiază cel mai bine o eventuală luxaţie asociată.
Tomografia computerizată oferă însă cele mai complete informaţii, mai ales în fracturile cu
mare cominuţie oferind un inventar complet al leziunilor, în vederea intervenţiei chirurgicale de
osteosinteză.
Complicaţii
Pot fi cutanate, musculare, nervoase sau vasculare: tendonul lung al bicepsului poate fi
dilacerat sau încarcerat în focar, iar plexul brahial sau nervul circumflex pot fi lezate la nivelul
colului chirurgical.
Leziunile vasculare interesează de obicei artera sau vena axilară prin leziuni directe
datorate deplasării fragmentelor diafizare. Ele se manifestă printr-un sindrom ischemic distal sau
un hematom compresiv în regiunea axilară.
36
Evoluţie
Vindecarea se produce prin consolidarea focarului în aproximativ 3 săptămâni.
Recuperarea poate fi îndelungată şi dificilă, chiar în fracturile cu mică deplasare, datorită unor
leziuni asociate ale muşchilor rotatori, a capsulei şi a ligamentelor articulare. Astfel apare o
capsulită retractilă cu aderenţa fundurilor de sac sinoviale (inferior) şi artrofibroza, ca şi acolarea
spaţiilor de alunecare periarticulare (subacromial) sau osificări periarticulare.
Nu există un paralelism între amploarea leziunilor şi rezultatul funcţional.
Elementele de prognostic nefavorabil sunt reprezentate de sediul articular al fracturii,
deplasarea mare a fragmentelor şi asocierea luxaţiei cu fractura.
În final, prognosticul bun pe care autorii clasici îl acordau acestor fracturi este real în
majoritatea cazurilor.
9.2. Kinetotarapia în fracturile proximale ale osului humerus

Tratamentul ortopedico-chirurgical
Scopul tratamentului este obţinerea unui umăr mobil şi nedureros. Autorii sunt de acord că
nu există un paralelism între calitatea reducerii fracturii (mai ales cele extraarticulare) şi calitatea
recuperării.
Această constatare este de natură să modereze elanul operator al unor chirurgi.
a) Tratamentul ortopedic
Reducerea prin manevre ortopedice se adresează mai ales fracturilor extraarticulare, stabile
şi eventual luxaţiilor asociate. Manevra se face sub anestezie generală cu o bună relaxare
musculară si nu trebuie să fie brutală, în caz contrar pot să apară leziuni ale vaselor mari (axilare)
sau elongaţia iatrogena (produsă de medic) a plexului brahial.
Imobilizarea se face cu un bandaj toracic. Fracturile stabile nu sunt urmate în general de o
deplasare secundară reducerii. Durata imobilizării nu va depăşi 21 de zile.
O altă metodă ortopedică foarte folosită este “gipsul de atârnare” (hanging cast), un aparat
gipsat brahio-antebrahio-palmar, la care se adaugă după necesitate greutăţi de 1-1,5 kg în axul
braţului (la nivelul cotului). Acesta acţionează ca o tracţiune continuă, când pacientul stă în
ortostatism, cu rol de reducere şi imobilizare. El permite efectuarea unor mişcări reduse din
articulaţia umărului.
b) Tratamentul chirurgical este rezervat fracturilor instabile, cominutive şi celor cu mare
deplasare. Se practică intervenţii chirurgicale cu deschiderea focarului sau cu focar închis prin
osteosinteza percutană, după reducerea fragmentelor.
Reeducarea este un element deosebit de important în tratamentul fracturilor. Ea trebuie să
fie precoce, zilnică şi să intereseze întreg membrul superior.
La nivelul umărului, ea trebuie să fie iniţial pasivă, apoi activă, insistându-se pe exerciţii în
planul scapulei, ca şi exerciţii de flexie şi rotaţie a braţului. Ea se prelungeşte pe parcursul mai
multor luni.
Fig. 14 Fracturile diafizei humerale

Fracturile diafizei humerale
Acestea sunt delimitate superior de marginea inferioară a tendonului marelui pectoral, iar
distal sunt situate la 4 laturi de deget deasupra interliniei articulaţiei cotului. Reprezintă numai
37
1,29% din fracturile membrelor. Evoluţia lor este de obicei fără complicaţii, cu excepţia
paraliziei de nerv radial.
Diafiza are o forma de cilindru în treimea sa superioară, pentru a lua o formă triunghiulară
pe secţiune în treimea medie şi lăţită, cu doua margini mai ascuţite în treimea distală.
Particularitatea anatomică este reprezentată de raporturile sale cu nervul radial. Acesta
încrucişează faţa sa posterioară de sus în jos şi dinăuntru în afară, aflându-se în contact intim cu
diafiza în “şanţul radial al humerusului sau şanţul de torsiune”.
Mecanisme de producere
Fracturile pot fi:
- indirecte: prin cădere pe antebraţ sau cot, când apare o fractură transversală sau oblică
scurtă.
- directe: recunoaşte un traumatism printr-un impact violent cu un obiect contondent.
Sediul cel mai frecvent este în treimea medie (50% din cazuri), unde configuraţia diafizei
se schimbă. Deplasarea fragmentelor este constantă şi complexă, asociind o translaţie laterală cu
încălecare sau chiar rotaţie.
Complicaţii
Complicaţiile locale sunt reprezentate de: lezarea nervului radial (10-20% din cazuri),
leziuni vasculare (1-2% din cazuri) şi deschiderea focarului (6,5-10% din cazuri), ultima fiind
datorată unui şoc direct violent. Când braţul este prins de o presă în rotaţie (valţ), mecanismul de
elongaţie poate determina o lezare globală a plexului brahial.
Examenul clinic
Evidenţiază o durere în punct fix cu deformare şi mobilitate anormală la nivelul diafizei.
El se va concentra de la început pe căutarea complicaţiilor cutanate, vasculare şi nervoase
(motorii şi senzitive).
Rezultatele depind mai mult de modul corect în care este aplicată o metodă, decât de
principiile acesteia.
Tratamentul ortopedico-chirurgical
a) Tratamentul ortopedic
Bine condus asigură consolidarea în 6-8 săptămâni, fără riscuri, cu recuperare funcţională
completă a articulaţiilor vecine.
Fracturile fără deplasare prin încalecarea fragmentelor beneficiază de imobilizare cu atela
acromiobrahio- antebrahio-palmară, cu cotul la unghi drept, timp de 3-5 săptămâni. ”Gipsul de
atârnare” descris în capitolul precedent reduce prin greutatea sa încălecarea fragmentelor, jucând
deci rolul unei tracţiuni continue. El se poate aplica unor pacienţi disciplinaţi şi necesită
controale repetate saptămânale. După 3-4 săptămâni, calusul care se formează face posibilă
recuperarea pasivă a umărului. După 6-8 săptămâni, imobilizarea se suprimă şi începe
reeducarea activă prelungită.
b) Tratamentul chirurgical realizează o osteosinteză solidă şi este urmat imediat de
recuperare activă, cu reluarea precoce a funcţiei membrului.
Anumite fracturi au indicaţie chirurgicală indiscutabilă: fracturile bifocale şi bilaterale,
fracturile deschise, fracturile asociate cu leziuni vasculare sau nervoase care obligă la explorarea
acestora, fracturile humerale din cadrul politraumatismelor pentru a facilita îngrijirile şi fracturile
pe teren patologic (metastaze), care asigură un confort mai bun pacientului.
Concluzii
Fracturile necomplicate vor beneficia mai ales de tratament ortopedic, deoarece este vorba
de un segment care nu lucrează în sprijin şi astfel mici defecţiuni ale axului sau lungimii sunt
bine tolerate. Indicaţiile fracturilor complicate sunt mai nuanţate.
Scopul tratamentului nu este neapărat reprezentat de reducerea anatomică, ci în primul
rând de a asigura o funcţie cât mai aproape de normal a membrului superior.
Examinarea clinico/funcţională a umărului traumatic
În afara bilanţului articular şi a testării musculare manuale, care permit o cuantificare a
funcţionalităţii structurilor centurii scapulare, de o mare utilitate clinică pentru depistarea stării
38
lezionale a articulaţiilor, este aprecierea aşa-numitei senzaţii finale (,,end -feel"), resimţită de
mâna testatorului, când articulaţia a parcurs întreaga amplitudine posibilă, ajungând la limita ei.
Aici se pot aprecia 3 tipuri de senzaţii:
- o senzaţie de duritate, ca de blocare os pe os - ,,end-feel" dur - care denotă existenţa unor
leziuni osoase, deplasarea unor fragmente osoase în articulaţie etc ;
- o senzaţie de rezistenţă moale care cedează câţiva milimetrii -,, end-feel " moale – denotă
existenţa unor leziuni capsulo-ligamentare;
- o senzaţie intermediară între cele 2 caracteristici ca formă - „end-feel" ferm – mai ales în
existenţa unor contracturi musculare asociate.
O a treia etapă în examinare va fi examinarea globală a centurii scapulare şi folosirea unor
teste de „provocare” a durerii sau altor senzaţii, comunicate de pacient şi resimţite, prin palpare,
de către terapeut.
Aceste aşa-numite blocaje sau conflicte, care apar în mişcări, modifică vizibil ritmul
centurii scapulare, aşa cum am justificat mai departe în cazul rupturii coifului rotatorilor, de
exemplu, respectiv o desincronizare între deplasarea membrului superior prin mişcări în
articulaţia scapulo-humerală şi mişcările scapulei.
1. Numiți și descrieți etapele de recuperare a pacienților cu fracturi proximale ale osului

humerusului.
2. Descrieți scopul aplicării kinetoterapiei în tratarea fracturilor proximale ale osului
humerusului.
39
10. KINETOTERAPIA ÎN TRAUMELE ARTICULAȚIILE COTULUI
Scopul: însuşirea de către studenţi a cunoştinţelor teoretice şi deprinderilor practice în

cazul traumelor articulațiilor cotului. Metodele de tratament.
- particularităţile de recuperare a traumelor articulațiilor cotului;
- metodele şi mijloacele de lucru kinetoterapeutice în recuperarea traumelor articulațiilor
cotului;
- să argumenteze necesitatea exerciţiilor fizice în cadrul traumelor articulațiilor cotului.
Planul:
10.1. Elemente anatomice despre cot
10.2. Kinetoterapia în traumele articulației cotului.

ortopedie.
Bibliografie:
1993.
5. Смирнова Л.А., Шумада И.В. Травматология и ортопедия. Практические занятия//
Киев.- «Вища школа».- 1982.-352с.
10.1. Elemente anatomice despre cot

Cotul reprezintă partea exterioară a articulaţiei dintre humerus şi ulnă, care uneşte braţul
cu antebraţul. La formarea articulaţiei cotului participă trei oase: humerusul, ulna şi radiusul.
Pentru acest motiv, teoretic la acest nivel se descriu trei articulaţii: humeroulnară, humeroradială
şi radioulnară proximală.
Clasificarea fracturilor la nivelul cotului:
A. Fracturi ale extremităţii inferioare, distale a humerusului. În funcţie de nivelul la care
se produc se disting:
- fracturi supracondiliene;
- fracturi ale condilului extern;
- fracturi supra şi intercondiliene;
- fracturi ale epicondilului;
- fracturi ale condilului intern;
- fracturi dicondiliene;
- decolarea epifizară.
40
Fig. 15 Fractura articulaţiei cotului
B. Fracturi ale extremităţii superioare, proximale ale oaselor antebraţului. În funcţie de

acest criteriu se disting:
a. Fractura externă proximală a radiusului:
- fracturi ale capului radial;
- fracturi ale colului radial;
- fracturi ale tuberozităţii bicipitale;
- fracturi ale extremităţii proximale ale radiusului cu leziuni asociate.
b. Fractura extremităţii proximale a ulnei:
- fractura olecranului;
- fracturi ale apofizei coronoide.
10.2. Kinetoterapia în traumele cotului

Program complex de recuperare a fracturilor cotului
Dintre obiectivele kinetice urmărite în acest program, reamintim doar obiectivele
specifice:
1. Combaterea durerii şi prevenirea edemului;
2. Creşterea mobilităţii la nivelul cotului, menţinerea şi creşterea mobilităţii în
articulaţiile supra şi subiacente;
3. Creşterea forţei musculare periarticulare;
4. Refacerea stabilităţii, a mişcărilor controlate şi abilitaţii.
Fig. 16 Traumele cotului
Program de kinetoterapie individuală după fractura de cot

Obiectivul l - combaterea edemului şi durerii
În perioada I - II de după imobilizare a segmentului se aplica următoarele metode
antiedem:
41
a) Posturi antideclive pentru facilitarea întoarcerii venolimfatice:
b) Mobilizarea tuturor articulaţiilor ce pot fi mobilizate şi în special a celor distale, fapt
care asigura un „pompaj” muscular eficient. Se repetă la fiecare oră.
c) Masajul tegumentului şi al ţesutului conjunctiv, executat centripet. Pot fi utilizate toate
tehnicile masajului.
d) Masajul pneumatic, realizat cu ajutorul diferitelor aparate, care prin compresii şi
decompresii succesive centripete ajută întoarcerea venolimfatică şi eliminarea edemului.
e) Electroterapia excitomotorie - curenţi de joasă şi medie frecvenţă, care determină
contracţii ritmice musculare. Se repetă aplicarea în cursul zilei (are efect circulator şi trofical
local)
f) Băi parţiale cu vârtejuri „WHIRL-POOL”. Se realizează o termoterapie moderată,
asociată cu un masaj realizat de apa în continuă mişcare. Se aplică de 2-3 ori pe zi în şedinţe de
10-15 minute.
g) Termoterapia sub diferite forme.
Pentru realizarea acestui obiectiv. în afara celor mai sus enumerate sunt indicate
următoarele exerciţii:
- exerciţi conform tehnicii MÖBERG;
- exerciţii cu membrul superior afectat din articulaţia subiacentă cu scopul îmbunătăţirii
circulaţiei sanguine;
- exerciţii cu membrul superior afectat din articulaţia supraiacentă;
- exerciţii cu membrul superior afectat, din articulaţia cotului.
Chiar dacă cotul este imobilizat sau pentru perioada de tratament se suspendă contentia, se
fac 5-6 exerciţii izometrice pentru flexie-extensie pe zi pentru prevenirea pierderii de forţă
musculară. În lipsa acestor exerciţii se pierde 30% pe zi din forţa muşchiului.
Obiectivul 2 - Recâştigarea amplitudinii de mişcare în articulaţia cotului
Obiectivul de bază şi cel mai important în recuperarea cotului posttraumatic este
recâştigarea flexiei, în vederea recâştigării capacităţii de a efectua acele activităţi cotidiene, de
care pacientul are maximă nevoie: să aducă mâna la gură pentru a mânca, să se spele, să se
pieptene, să se îmbrace, etc.
Exerciţii pentru creşterea amplitudinii de mişcare în direcţia flexiei
Aceste exerciţii se practică progresiv, repetându-se de câteva ori pe zi. Ele se execută din
poziţii variabile ale corpului şi braţului.
Se recomanda ca flexia să se asocieze cu supinaţia şi extensia cu pronaţia. În ceea ce
priveşte progresivitatea exerciţiului, s-a pornit de la 3-4 repetări a câte 1-2 serii, urmărindu-se
apoi creşterea progresiva atât a numărului de repetări, cât şi de serii, ajungându-se în final la 6-8
repetări a câte 2-3 serii. În ceea ce priveşte ritmul aplicat la mişcare, acest este individualizat în
funcţie de rezultatele obţinute în urma testărilor.
Obiectivul 3 - Creşterea forţei musculare
Pentru acest obiectiv se vor face exerciţii a căror ritm va fi mult mărit comparativ cu
exerciţiile de la obiectivul anterior. Încărcătura diferă de la pacient la pacient, în funcţie de
rezultatele obţinute în urma testărilor.
În vederea realizării obiectivelor 2 şi 3, programul de exerciţii este identic deoarece ele nu
se pot despărţi doar cu scop didactic.
Obiectivul 4 – Refacerea stabilităţii, mişcărilor controlate, abilitaţii pentru
funcţionalitatea mâinilor
Programul de recuperare urmează să se desfăşoare în trei perioade în cadrul spitalelor,
care cuprinde un program kinetoterapeutic complex.
Exerciţiile cuprinse în programul kinetic stau la baza programului individualizat, în
funcţie de starea funcţională de moment al pacientului, atât din punct de vedere al forţei
musculare, cât şi din punct de vedere al amplitudinii de mişcare.
La fiecare caz se aleg exerciţiile cele mai adecvate.
Exerciţiile de abilitate sânt indicate în funcţie de vârstă, restantul funcţional obţinut,
ocupaţie, urmând a fi utilizate mai mult în cadrul şedinţelor de ergoterapie.
42
Perioada I (imobilizare)
Această perioadă începe din a II zi după imobilizare, şi se împarte în 2 etape (absolută şi
relativă) .
Caracteristic pentru această perioadă este faptul că nu trebuie solicitat cotul, ci trebuie să
ne ocupăm de membrul superior în totalitate.
În această perioadă pe lângă medicaţia antalgică, antiinflamatoare, se mai includ:
- imobilizarea pe aţele gipsate (indicat de medic);
- posturarea antideclivă a segmentului;
- remobilizarea articulaţiilor libere ale membrului superior;
- tehnica Moeberg;
- mobilizări active ale membrului superior opus;
- gimnastica respiratorie.
I etapă absolută - pe fonul E.D.F.G. şi respiratorii se prescriu exerciţii pentru articulaţiile
libere: deget, umăr, exerciţii ideomotorice pentru articulaţia cotului, transmiterea impulşilor la
muşchii de sub gips, crearea unor poziţii de descărcare (mâna se pune pe pernă alături sau
deasupra capului, scopul acestei poziţii fiind de micşorare a durerii şi edemelor).
II etapă relativă – la exerciţiile efectuate în prima etapă se mai adaugă mișcarea de flexie
şi extensie a antebraţului pe braţ, pentru efectuarea acestui exerciţiu mâna este scoasă din
pansament.
Perioada II (funcţională)
Este perioada imediată în care imobilizarea nu se suspendă întotdeauna complet, cotul
încă nu poate fi solicitat, dar trebuie reîncepută mişcarea de întreţinere a cotului. Suspendarea
imobilizării se va face treptat.
În aceasta perioadă scoaterea imobilizării permite de a face mişcări active în toate
articulaţiile membrului superior. Exerciţiile se îndeplinesc din câteva poziţii:
I- stând ori şezând la marginea mesei, braţul fiind orizontal pe suprafaţa mesei, antebraţul
vertical, cu ajutorul mâinii sănătoase bolnavul execută mişcarea de flexie şi extensie din
articulaţia cotului.
II- P.i. aceiaşi însă toată mâna se află orizontal pe masă. Cu mâna bolnavă se apucă un
corp rotund, iar cu cea sănătoasă bolnavul împinge umărul rostogolind jucăria din mână.
III- Exerciţii la scripete (mişcări de flexie şi extensie din articulaţia cotului), exerciţii în
apă caldă temperatura de 36- 37 grade, de 2 ori pe zi, a câte 10 – 15 min. De asemenea se mai
indică exerciţii cu bastonul, mingi medicinale, exerciţii din poziția stând trunchiul înclinat în
partea mânii bolnave, se vor îndeplini exerciţii cu ambele mâni (flexia şi extensia, mâinile în
lacăt.
III perioadă (de antrenare)- se indică toate exerciţiile din I şi II - perioadă, adăugând
mişcări de pronaţie şi supinaţie, în această perioadă se mai recomandă şi fizioproceduri
(aplicarea parafinei şi ozocheritei). Exerciţiile se vor repetă de 4 ori pe zi.
Contraindicaţii - la orice traumă a cotului sânt contraindicate mişcările pasive, masajul,
atârnările, poziţiile de sprijin, ridicarea şi transportarea greutăţilor, deoarece se pot forma
osteofitele, care mai apoi pot duce la deformarea articulaţiei.

1. Numiți și descrieți etapele de recuperare a pacienților cu traume ale articulațiilor
cotului.
2. Descrieți scopul aplicării kinetoterapiei în tratarea traumelor articulațiilor cotului.
43
11. KINETOTERAPIA ÎN FRACTURILE DIAFIZARE ALE ANTEBRAȚULUI

de fracturi diafizare ale antebrațului. Metodele de tratament.
- particularităţile de recuperare a fracturilor diafizare ale antebrațului;
- metodele şi mijloacele de lucru kinetoterapeutice în recuperarea fracturilor diafizare ale
antebrațului;
- să argumenteze necesitatea exerciţiilor fizice în cadrul traumentului fracturilor diafizare
ale antebrațului.
Planul:
11.1. Elemente anatomice despre antebraț.
11.2. Kinetotarapia în fracturile diafizare ale antebrațului.

ortopedie.
Bibliografie:
1993.
11.1. Elemente anatomice despre antebraț

Antebraţul, a două pârghie importantă a membrului superior, prezintă un schelet alcătuit
din două oase lungi dispuse paralel în axul lung al segmentului: radiusul, situat extern, în
prelungirea policelui, pârghia mobilă, profundă, cu o curbură pronatorie pronunţată şi alta
minimă, curbura supinatorie şi ulna, situată intern în prelungirea degetului V, pârghie rectilinie,
puţin mobilă, cu rol de susţinere. Ambele oase sunt solidarizate prin articulaţiile radio-cubitale
proximală şi distală, cât şi prin membrane interosoasă, realizând astfel un sistem precis, a cărui
integritate asigură condiţia mişcării de pronaţie-supinaţie, indispensabilă funcţiei mâinii.
Clasificarea fracturilor întâlnite la nivelul antebraţului
Fig. 17 Fractura radiusului

La nivelul antebraţului pot fi întâlnite următoarele 5 tipuri generale de fracturi:
1. Fracturile extremităţii superioare a radiusului, care, la rândul lor, sunt de 2 tipuri:
- fracturi ale capului radial (se manifestă de regulă la adulţi);
44
- fracturi ale gâtului radial (specifice copilului deoarece cupuşoara este cartilaginoasă şi
fractura apare la nivelul colului).
2. Fracturile epifizei distale ale radiusului. În conformitate cu clasificarea descriptivă-
anatomică, fracturile date se împart în:
- fracturi extraarticulare - fractura Pouteau-Colles prin hiperextensie, fractura Goyrand-
Smith prin hiperflexie, fractura Gerard-Marchant cu deplasare laterală a epifizei şi leziuni ale
articulaţiei radio-ulnare distale;
- fracturi articulare - fractura stiloidei radiale, fractura marginală anterioară, fractura
marginală posterioară Barton, fractura cuneană externă, fractura cuneană internă, fractura
cominutivă
3. Fracturile olecranului. Clasificarea fracturilor de olecran poate fi realizată după
următoarele criterii: criteriul anatomic şi criteriul deplasării fragmentelor.
După criteriul anatomic, Merle d'Aubigne împarte fracturile olecranului în următoarele
categorii: fracturile vârfului, fracturile corpului şi fracturile metafizo-epifizare ale bazei
olecranului.
După criteriul deplasării fragmentelor fracturate, Colton împarte fracturile olecranului în
fracturi fără deplasare şi fracturi cu deplasare.
4. Fracturile coronoidei. În conformitate cu clasificarea Regan şi Morrey, aceste fracturi se
împart în 3 tipuri:
- tipul I - fracturi ale vârfului;
- tipul II - fracturi cu fragment mai mic de 50% din înălţimea coronoidei;
- tipul III - fracturi cu fragment mai mare de 50% din înălţimea coronoidei;
5. Fracturile diafizare ale oaselor antebraţului.
Sunt încadrate sub această denumire soluţiile de continuitate ale radiusului şi cubitusului,
situate între două planuri ce trec unul prin tuberozitatea bicipitală şi altul la patru centimetrii
deasupra interliniei articulare radio-carpiană. Sunt fracturi frecvente ce apar cu precădere la
adulţi.
Mecanismul de producere al fracturilor antebraţului este complex. Se admite ca mecanism
de producere cel indirect (cădere cu sprijin pe mană), situaţie în care oasele antebraţului sunt
solicitate între greutatea corpului şi impactul cu solul. Mai rar, fracturile apar prin mecanism
direct, atunci când oasele sunt lovite cu un corp dur sau când, în cădere antebraţul întâlneşte un
obstacol. Prin aceste mecanisme pot apărea leziuni osoase fie la nivelul ambelor oase (50%), fie
la nivelul unui singur os (44%): radiusul (25%) sau ulna (19%).
Fracturile ambelor oase se produc de obicei printr-un mecanism indirect. Traiectul de
fractură poate avea aspecte variate: transversal, oblic, cu al 3-lea fragment „în aripă de fluture”,
cominutiv, bifocal. La adult, fracturile sunt complete, rare fiind cazurile când fragmentele de
fractură nu se deplasează. De obicei ele sunt cu deplasare (ad latum, încălecate, angulate), dar
caracteristică este rotaţia (decalajul).
Fracturile izolate ale oaselor antebraţului se produc frecvent printr-un mecanism direct.
Sediul traiectului de fractură este la nivelul zonei de impact, în cele 2/3 proximale ulna
fracturându-se mai uşor datorită situaţiei superficiale (aşa-numita fractură „de apărare”). Cele
mai multe fracturi sunt fără deplasare.
Clasificare
În funcţie de sediul traiectului de fractură (1/3 medie, 1/3 superioară, 1/3 inferioară),
Dymond clasifică fracturile izolate ale cubitusului în fracturi fără deplasare care se tratează
conservator şi fracturi cu deplasare (mai mult de 10° angulaţie în orice plan şi mai mult de 50%
translaţie) care au indicaţie chirurgicală.
45
Fig. 18 Fractura oaselor antebraţului
11.2. Kinetoterapia în fracturile antebraţului şi fracturile diafizare ale oaselor

antebraţului
Tehnici folosite în recuperarea kinetoterapeutică post-fracturi.
Tehnicile care stau la baza realizării unui program de kinetoterapie se clasifică în două
mari categorii: tehnici akinetice şi tehnici kinetice.
Din categoria tehnicilor akinetice fac parte: imobilizarea (de punere în repaus, de
contenţie, de corecţie şi posturarea (corectivă şi de facilitare).
Din categoria tehnicilor kinetice fac parte:
- tehnici kinetice statice: contracţia izometrică, relaxarea musculară;
- tehnici kinetice dinamice: active (reflexe şi voluntare) şi pasive (prin tracţiuni, prin
asistenţă, sub anestezie, autopasivă, pasivo-activă, prin manipulare)
În afară de aceste tehnici de bază există tehnici speciale sau tehnici combinate, cum ar fi:
tehnici de stretching, tehnici de transfer, tehnici de facilitare neuromusculară.
Kinetoterapia aplică următoarele mijloace de bază în recuperarea post-fracturi:
- masajul;
- termoterapia – crioterapia;
- electroterapia;
- ultrasunetul;
- radiaţiile infraroşii (RIR);
- terapia cu laser.
Aplicarea kinetoterapiei
În perioada de imobilizare a antebraţului programele kinetice de recuperare încep prin
utilizarea unor mijloace fizioterapeutice şi kinetoterapeutice având următoarele obiective şi
mijloace:
1. Menţinerea troficităţii ţesuturilor prin: aplicarea undelor electromagnetice de înaltă
frecvenţă, a fototerapiei pentru grăbirea consolidării fracturii, cicatrizării plăgilor, pentru
creşterea circulaţiei şi a resorbţiei hematoamelor, la început în aplicaţii zilnice, apoi de două/trei
ori pe săptămână; masajul mâinii şi a antebraţului; posturarea antideclivă în scopul îndepărtării
edemului;
2. Menţinerea mobilităţii articulaţiilor neafectate, atât a celor distale, cât şi a umărului
prin exerciţii kinetice active în toate planurile.
Durata imobilizării cotului este variabilă în funcţie de tipul lezional, cu cât aceasta este
mai de durată, cu atât problemele de recuperare sunt mai anevoioase şi greu de realizat.
Principalele obiective şi mijloace după imobilizare sunt:
3. Combaterea durerii reprezentând un obiectiv primordial, deoarece cotul este o
articulaţie ce dezvoltă foarte uşor redori strânse, mulţi pacienţi pierzându-şi mobilitatea mai ales
după degipsare. În această perioadă, mijloacele de combatere a durerii sunt mai ales medicaţia şi
terapia fizică antialgică.
4. Combaterea inflamaţiei şi a tulburărilor circulatorii foarte frecvente prin: repaus şi
postură articulară relaxantă, folosirea Terapiei Mastersului, a balansărilor Polchen, a gimnasticii
Möberg, a aplicaţiilor de termoterapie reci (crioterapie), care determină o hiperemie activă,
46
scade viteza de conducere pe nerv, scade activitatea receptorilor cutanaţi, scade spasmul
muscular (compresa cu apă rece, compresa cu gheaţă, masajul cu gheaţă, de 2 - 3 ori pe zi).
5. Recâştigarea forţei şi mobilităţii articulare simultane se realizează prin: tehnicile FNP
(CR, hold - relax, IR, ILO,RR) mişcări autopasive cu ajutorul scipetelor, nu vom face mobilizări
pasive deoarece pot determina mici rupturi ale ţesutului periarticular cu formare de hematoame
şi implicit cu depuneri calcare ducând în final la o reducere drastică a mobilităţii cotului
putându-se merge până la anchiloză. Se recomandă cu prioritate mişcări active, atât în apă
(hidrobalneokinetoterapia) cât şi pe uscat, exerciţii de facilitare neuroproprioceptivă; căldură
locală (în momentul în care nu avem inflamaţie); ultrasunet la nivelul tendonului şi a joncţiunii
tendino-musculare; masajul pe inserţia tendoanelor efectuat profund; terapia ocupaţională etc.
I. Perioada de imobilizare se împarte în 2 etape:
- de imobilizare absolută;
- de imobilizare relativă.
În prima etapă pe fonul E.D.F.G. şi a celor respiratorii se prescriu exerciţii speciale pentru
articulaţiile libere de imobilizare (degete, articulaţia umărului); exerciţii de transmitere a
impulsurilor voluntare; exerciţii idiomotrice.
La această etapa se mai prescrie tratament postural (pentru micşorarea durerii mâna se
ridica pe o perna deasupra capului).
A II-a etapă de imobilizare relativă mâna se scoate din pansament până la nivelul cotului.
La exerciţiile din prima etapa se mai adaugă flexia şi extensia în articulaţia cotului în limitele
admisibile. Prima perioada se finisează în momentul formarii cicatricelui osos primar şi
scoaterea pansamentului gipsat.
II. Perioada funcţională începe din momentul scoaterii imobilizării şi formarii cicatricelui
osos primar şi durează până la formarea cicatricelui osos secundar.
Obiectivele kinetoterapiei:
- îmbunătăţirea circulaţiei sangvine şi limfatice în porţiunea afectată;
- restabilirea mobilităţii în articulaţii;
- reabilitarea prin muncă a pacientului.
Se folosesc următoarele mijloace ale kinetoterapiei:
- exerciţii respiratorii;
- exerciţii speciale.
Exerciţiile speciale se efectuează din 6 poziţii iniţiale:
- Şezând, mâna bolnavă se află pe masa (marginea mesei se află în fosa axilară),
antebraţul în poziţie verticală, se îndeplineşte următoarea mişcare - flexia şi extensia în
articulaţia cotului.
- Şezând, braţul şi antebraţul orizontale pe masă, în mână o jucărie rotundă, cu mâna
sănătoasă deplasăm mâna bolnavă în dreapta, şi apoi în stânga.
- Stând. Exerciţii cu bastonul de gimnastică.
- Exerciţii cu obiecte (mingi medicale): rostogolirea mingii din mâna dreaptă în mâna
stângă.
- Exerciţii cu halterele din poziţia şezând. Din poziţia şezând cu o halteră de 1 kg în
mâna bolnavă, se îndeplinesc mişcări de flexie şi extensie, exerciţii în apă caldă timp de 15
minute (temperatura apei mai joasă decât temperatura corpului, dar nu rece 33 – 35 0). Se
recomandă de 2 ori în zi, de dorit dimineaţa şi seara.
- Stând cu aplecarea trunchiului spre mâna bolnavă. Din această poziţie îndeplinim toate
mişcările posibile concomitent cu ambele mâini.
Mâinile în lacăt, flexia şi extensia în articulaţia cotului cu atingerea pieptului, apoi, cu
atingerea:
- bărbiei
- buzelor;
- nasului;
- frunţii;
- capului;
47
- zonei de după cap.
Apoi, se efectuează ducerea lacătului spre umărul stâng, drept, exerciţii la scripete,
exerciţii la bloc.
În perioada a II-a sunt contraindicate:
- mişcările pasive;
- rotirea cheii în lacăt;
- poziţii de sprijin şi atârnările.
III. Perioada de antrenare
Începe din momentul formării cicatricelui osos secundar şi durează până la recuperarea
totală a funcţiilor pierdute.
Obiectivele kinetoterapiei în această perioadă:
- reabilitarea funcţiilor pierdute din punct de vedre social, prin munca sportivă.
Exerciţiile fizice se prescriu după fizioproceduri (parafină, nămol). Lecţia de gimnastică
medicală în această perioadă se prescrie de 3-4 ori în zi, ocupaţiile durează 30 – 35 minute. În
perioada a III-a se prescriu toate exerciţiile din perioada I şi a II-a cu un număr mai mare de
repetări şi cu o amplitudine mai mare.

1. Numiți și descrieți etapele de recuperare ale fracturilor diafizare ale antebrațului.
2. Descrieți scopul aplicării kinetoterapiei în tratarea fracturilor diafizare ale antebrațului.
12. KINETOTERAPIA ÎN FRACTURILE OASELOR MÎINII ŞI DEGETELOR
48
de fractură a oaselor membrelor superioare. Metodele de tratament.
- particularităţile de recuperare a oaselor humerus, radius şi ulna;
- metodele şi mijloacele de lucru kinetoterapeutice în recuperarea fracturilor centurii
scapulare;
- să argumenteze necesitatea exerciţiilor fizice în cadrul traumelor membrului superior.
Planul:
12.1. Date anatomice despre fracturile oaselor mîinii şi degetelor (fracturi tipice);
12.2. Kinetoterapia în fracturile oaselor mîinii şi degetelor.

ortopedie.
Bibliografie:
1993.
4. Teodoriu T., Borş P. Chirurgia traumatismelor mâinii. Bu- cureşti, 1958.
12.1. Kinetoterapie în traumele mâinii

Mâna reprezintă partea extremă a membrelor superioare care cuprinde palma şi degetele.
Mâna reprezintă cel mai complicat segment de membru din organism. Atât structura, cât şi
funcţia sa sunt adaptate complexităţii activităţii umane.
Traumatismul mâinii propriu-zise este un ansamblu al tulburărilor de ordin local şi general
produse prin acţiunea unui agent voluntar a cărui forţă depăşeşte rezistenţa ţesuturilor asupra
cărora acţionează, producând printre altele entorse, luxaţii, fracturi, etc. Traumatismul determină
în fond abaterea de la normalitatea morfo-funcţională a mâinii.
Clasificarea fracturilor mâinii
Fracturile mâinii se împart în:
- fracturi ale bazei metacarpului (capătul distal);
- fracturi ale diafizei falangelor;
- fracturi ale colului metacarpienelor (capătul proximal);
- fracturile policelui.
Fig. 19 Fracturile tipice ale antebraţului

12.2. Kinetoterapia în traumele mâinii
49
În perioada de imobilizare programele kinetice de recuperare încep prin utilizarea unor
mijloace fiziokinetoterapeutice având următoarele obiective şi mijloace:
1. Menţinerea mobilităţii articulaţiilor neafectate, atât a celor distale, prin exerciţii kinetice
active în toate planurile.
Durata imobilizării mâinii este variabilă în funcţie de tipul lezional, cu cât aceasta este mai
de durată, cu atât problemele de recuperare sunt mai anevoioase şi greu de realizat.
Principalele obiective şi mijloace după imobilizare sunt:
2. Combaterea durerii
3. Combaterea inflamaţiei şi a tulburărilor circulatorii.
4. Recâştigarea forţei şi mobilităţii articulare.
În această perioadă kinetoterapia foloseşte posturările, mobilizările active în articulaţiile
libere, exerciţii ideomotrice şi izometrice.
II. Perioada funcţională începe din momentul scoaterii imobilizării şi formarii cicatricelui
osos primar şi durează până la formarea cicatricelui osos secundar.
Obiectivele kinetoterapiei:
- îmbunătăţirea circulaţiei sangvine şi limfatice în porţiunea afectată;
- restabilirea mobilităţii în articulaţii;
Se folosesc următoarele mijloace ale kinetoterapiei:

- exerciţii speciale şi ergoterapia.
Exerciţiile speciale sânt următoarele:
- flexia şi extensia în articulaţia radio-carpiană.
- în mână o jucărie rotundă, cu mâna sănătoasă deplasăm mâna bolnavă în dreapta, şi apoi
în stânga, mâna bolnavă aflând-se pe un plan dur.
- Exerciţii cu bastonul de gimnastică.
- Exerciţii cu obiecte: transmiterea obiectului dintr-o mână în alta, aruncarea şi prinderea
mingii, exerciţii cu halterele: cu o halteră de 1 kg în mâna bolnavă, se îndeplinesc mişcări de
flexie şi extensie, exerciţii în apă caldă timp de 15 minute (temperatura apei mai joasă decât
temperatura corpului, dar nu rece 33 - 350). Se recomandă de 2 ori în zi, de dorit dimineaţa şi
seara.
Contraindicaţii:
- mişcările pasive;
- rotirea cheii în lacăt;
- poziţii de sprijin şi atârnările.
III. Perioada de antrenare

Începe din momentul formării cicatricelui osos secundar şi durează până la recuperarea
totală a funcţiilor pierdute.
Obiectivele kinetoterapiei în această perioadă:
- reabilitarea funcţiilor pierdute din punct de vedre social, prin munca sportivă.
Exerciţiile fizice se prescriu după fizioproceduri (parafină, nămol). Lecţia de gimnastică
medicală în această perioadă se prescrie de 3 – 4 ori în zi, ocupaţiile durează 30 – 35minute. În
perioada a III-a se prescriu toate exerciţiile din perioada I şi a II-a cu un număr mai mare de
repetări şi cu o amplitudine mai mare.
Exerciţiile kinetoterapeutice urmăresc: viteza, creşterea amplitudinii în articulaţiile
respective afectate şi tonifierea musculaturii.
În fracturile mâinilor exerciţiile libere au la bază mişcările de prehensiune; stimulii
senzoriali din palmă în momentul mişcării au un rol important în recuperarea funcţionala a
mâinii.
Absenta unor fenomene inflamatorii permite o gamă variată de exerciţii. În cazurile în care
sunt prezente dureri articulare foarte puternice (cum este cazul rizartrozei policelui), imobilizarea
50
articulaţiei în atelă (paralel cu medicaţia antiinflamatorie) contribuie la ameliorarea situaţiei
locale, permiţând ulterior realizarea exerciţiilor propuse.
Fig.20 traumele mâinii
În traumele mânii propriu-zise pot fi aplicate 3 tipuri de băi:

1. Baia hidrokinetoterapeutică
Baia cu mişcări este o baie caldă la care se asociază mişcări în toate articulaţiile
bolnavului.
Se efectuează într-o cadă mai mare ca cele obişnuite care se umple trei sferturi de apă la
temperatura 36 - 370 şi mai rar la 380.
Bolnavul este invitat să se urce în cadă, timp de 5 minute este lăsat liniştit.
După aceasta, tehnicianul execută (sub apă) la toate articulaţiile, toate mişcările posibile.
Kinetoterapeutul stă la dreapta bolnavului.
Toate aceste mişcări se execută într-o perioadă de timp, de 5 minute. După aceia bolnavul
stă în repaus, după care este invitat să repete singur mişcările imprimate de kinetoterapeut.
Durata băii este de 20 - 30 minute, după care bolnavul este şters şi lăsat să se odihnească.
2. Baia de soare
Prin baia de soare se înţelege expunerea totală sau parţială a corpului la acţiunea razelor
solare directe şi a aerului.
Bolnavul va purta o pălărie de protecţie pentru a se evita insolaţia şi în timpul expunerilor
prelungite, o compresă rece la frunte.
Baia de soare se încheie cu o procedură de răcire, care în funcţie de starea bolnavului va
putea fi o baie de mare sau lac, un duş sau o spălare cu apă încălzită la soare.
3. Băile radioactive
Sunt proceduri generale sau parţiale al căror efect se bazează pe prezenţa în apă a unor
izotopi radioactivi. Cel mai frecvent se foloseşte radiul cu produsul rezultat din dezintegrarea
lui, radomul.
Baia se pregăteşte la temperatura de 35 - 360, durata variind între 10 – 30 minute.
Concentraţia radomului din baie poate fi cuprinsă între 50 - 400 de unităţi Mache.
Masajul
Masajul constă în efectuarea unor mişcări manuale sau mecanice care mobilizează
tegumentele, fasciile, muşchii şi tendoanele acţionând şi asupra circulaţiei locale, nervilor
periferici şi receptorilor..
Masajul mânii propriu-zise. Masajul se face întotdeauna în sensul circulaţiei venoase.
Masajul mâinii se începe cu neteziri uşoare pe articulaţia radio-carpiană cu policele ambelor
mâini ale maseurului pe partea anterioară şi posterioară a articulaţiei. Se continuă apoi cu
netezirea pieptene pe partea palmară de cinci-şase ori pe partea dorsală cu netezirea cu palma
închisă, degetele fiind îndepărtate executându-se de cinci-şase ori. Se frământă apoi regiunea
palmară şi (pe muşchii tenari şi hipotenari), se execută cu policele şi trei degete. Apoi se
continuă cu geluirea pe spaţiile interfalangiene şi metacarpiene tot de 5-6 ori. Fricţiunea se
51
execută pe regiunea palmară cu cotul degetelor prin mişcări circulare apoi pe regiunea dorsală în
spaţiile metacarpiene cu două degete depărtate.
Ultima formă de masaj este vibraţia care este mai greu de executat deoarece zona masată
este mai mică. Între manevrele enumerate mai sus se intercalează şi netezire de întrerupere.
Masajul degetelor se face începând cu netezirea cu două degete între police şi indexul
maseurului, apoi continuăm cu presiuni, frământări, eventual sub formă de măngăluire. Fricţiuni
pe articulaţiile metacarpiene, falangiene, şi interfalangiene.
1. Numiți și descrieți etapele de recuperare ale fracturilor oaselor mîinii şi degetelor.

2. Descrieți scopul aplicării kinetoterapiei în tratarea fracturilor oaselor mîinii şi
degetelor.
13. BILANȚUL ARTICULAR AL MEMBRULUI SUPERIOR

52
Scopul: însuşirea de către studenţi a cunoştinţelor teoretice şi deprinderilor practice ale
bilanțul articular al membrului superior.
- Bilanțul articular al membrului superior.
Planul:
13.1. Bilanțul articular al membrului superior.

ortopedie.
Bibliografie:
13.1. Bilanţul articular al membrului superior

Extensia umărului: Este o mişcare posterioară a humerusului în plan sagital între 0 – 600.
Unghiul normal de mişcare este:
- mişcare activă: 50 – 600;
- mişcare pasivă: poate ajunge la 900 prin bascularea scapulei spre coloana vertebrală şi
retropulsia centurii scapulare
Abducţia umărului: Este o mişcare laterală a humerusului în plan frontal între 0 şi 180 0.
Abducţia umărului este o mişcare compusă care se realizează: primele 90 0 în articulaţia scapulo-
humerală, următoarele 600 se datorează alunecării scapulei pe torace, iar ultimele 30 0 sunt
posibile prin înclinarea laterală a coloanei dorso-lombare sau prin hiperlordoza lombară.
Adducţia: Este mişcarea de apropiere a braţului de trunchi, mişcare care se efectuează din
poziţia de abducţie.
Rotaţia internă se poate efectua în mod normal până la un unghi de 90 – 95 0. La această
mişcare participă şi antipulsi centurii scapulare.
Rotaţia externă se efectuează pe o amplitudine normală de 80 – 90 0 (primele 600 se
efectuează la nivelul articulaţiei scapulo-humerale, restul prin retropulsia centurii scapulare).
Flexia cotului: Este mişcarea anterioară a antebraţului supinat în plan sagital.
Flexia are o amplitudine de mişcare între 0 şi 1450 activ şi 1600 pasiv.
Extensia cotului: Este o mişcare anterioară a antebraţului supinat în plan sagital, din flexie
maximală înapoi.
Astfel, extensia nu este posibilă din poziţia anatomică şi e considerată ca o mişcare de
revenire a antebraţului în poziţia 0.
Putem întâlni o hiperlaxitate de 5 – 10 0, în cazul unei hiperlaxităţi articulare, în special la
femei şi copii. În mod normal extensia este blocată de ciocul olecranului în foseta olecraniană şi
de fasciculele anterioare ale ligamentelor ce întăresc capsula articulară.
Supinaţia antibraţului : Este o mişcare de rotaţie a antebraţului lateral în jurul axului său
longitudinal, pornind din poziţia intermediară şi are o amplitudine de 900.
Pronaţia antebraţului : este rotaţia antebraţului în jurul axului său longitudinal, pornind
din poziţie intermediară, având o amplitudine de 85 - 900.
Flexia pumnului: Este mişcarea mâinii în sens volar (palmar), în plan sagital.
53
Flexia volară progresează de la 0 la 85 0, iar articulaţia radiocarpiană realizează 500 sau
peste din amplitudinea mişcării.
Extensia pumnului: Este mişcarea mânii în sens dorsal, în plan sagital.
Extensia activă evoluează de la 0 la 70 0, iar cea pasivă ajunge la 80 – 85 0, articulaţia
madiocarpiană participând cu 500 la această mişcare.
Abducţia (înclinarea radială a pumnului): Este mişcarea mâinii spre marginea radială în
plan fronta, are amplitudinea maximă de 20 – 300.
Adducţia (înclinarea cubitală a pumnului): Este mişcarea mâinii spre marginea cubitală,în
plan frontal. Amplitudinea mişcării de adducţie atinge 40 – 450.
1. Caracterizați bilanțul articular al membrului superior.
54
14. KINETOTERAPIA ÎN TRAUMELE BAZINULUI

de traume a bazinului. Metodele de tratament.
- particularităţile de recuperare a bazinului;
- metodele şi mijloacele de lucru kinetoterapeutice în recuperarea traumelor bazinului.
Planul:
14.1. Elemente anatomice despre bazin.
14.2. Kinetoterapia în traumele bazinului.

ortopedie.
Bibliografie:
2. Panait Gh. Politraumatismele. În: „Elemente de ortopedie şi traumatologie – curs pentru
studenţi”. Bucureşti, 1999, p. 260– 282.
Bucureşti: Editura Medicală, 1981.
1993.
14.1. Elemente anatomice despre bazin

Bazinul este o cavitate a corpului în formă de canal cu pereţi formaţi din unirea oaselor
iliace cu osul sacru şi coccis, completate de ligamente şi muşchi.
Bazinul joacă un rol deosebit în susţinerea organismului, fiind regiunea prin intermediul
căreia toată greutatea corpului se transmite celor două membre inferioare.
Fracturile de bazin sunt foarte frecvente în ultima perioada, prin accidente de circulaţie şi
de muncă. Leziunea osoasă care se produce în urma unui astfel de traumatism poate interesa
numai unul din oasele componente ale bazinului, unul sau mai multe oase deodată.
Din cazurile totale de fracturi ale bazinului 80% au drept victime femei, iar 90% persoane
cu vârsta de peste 50 ani, cu o creştere direct proporţională cu înaintarea în vârstă.
Clasificarea fracturilor de bazin
Fig. 21 traume oaselor bazinului
Fracturile bazinului apr în urma compresiei în plan sagital sau frontal. Aceste fracturi se
atribuie la cele mai grave afecţiuni ale aparatului locomotor.
În funcţie de locul traumat deosebim:
- fractura izolată de un os (aripa iliacă, ischionul sau osul pubian);
55
- fractura oaselor bazinului cu încălcarea integrităţii centurii pelviene (duble pubiene sau
dublu sciatic), fracturile unilaterale pubiene şi sciatice, fracturile bilaterale a oaselor sciatice,
decalajul semifizei;
- fractura acetabulului;
- fracturi verticale ale bazinului anterior şi posterior, unilateral şi bilateral şKinetoterapia în
traumele bazinului
14.2. Kinetoterapia în traumele bazinului

Tratamentul kinetic se prescrie începând cu ziua a 2-a după repoziţie. Conţinutul
activităţilor va fi strict individualizat cu fiecare pacient în parte. Solicitările ce pot provoca
deplasarea fragmentelor sunt excluse din activităţi sau limitate ca volum pentru regiunea
afectată.
Kinetoterapia în traumele bazinului se împarte în 3 perioade:
I perioadă - de imobilizare durează din momentul repoziţiei capetelor fracturate şi durează
până la momentul formării cicatricelui osos primar (stadiul de hematom, stadiu de proliferare
celulara, stadiu de calos). Perioada de imobilizare se încheie din momentul când pacientul i se
permite să se întoarcă pe abdomen în mediu peste 10 – 16 zile din momentul traumei.
Scopul kinetoterapiei în perioada de imobilizare:
- scoaterea bolnavului din depresia psihică;
- relaxarea musculaturii bazinului pentru repunerea corectă a fragmentelor osoase;
- scoaterea sindromului dureros;
- mărirea tonusului muscular al membrelor inferioare;
- resorbţia hematoamelor;
- ameliorarea funcţiei sistemelor cardio-respirator şi a schimbului de substanţe.
Prima perioadă se împarte în două etape:
Pentru etapa întâia a primei perioade se prescriu exerciţii de dezvoltare fizică generală,
exerciţii respiratorii, exerciţii pentru membrele superioare, pentru muşchii gâtului, iar pe fonul
acestora se prescriu exerciţii speciale.
Exerciţiile pentru membrele inferioare au un volum relativ mic, sunt executate în condiţii
înlesnite, fără solicitaţii mari, alternând cu cele de relaxare.
Dacă este imposibilă sau neraţională utilizarea anumitor mişcări de acţiune asupra
bazinului, acestea vor fi înlocuite cu exerciţii ideomotrice, eforturi musculare statice.
La ruptura simfizei pubiene, la imobilizarea şi extensia de gips a articulaţiilor fixate şi
grupurilor musculare nu se va aplica depărtarea picioarelor. Pentru acestea se vor aplica
solicitaţii statice şi exerciţii idiomotorie.
În primele 2 săptămâni nu se va aplica ridicarea piciorului îndreptat din partea fracturii.
În a 2-a etapa a primei perioade se permite de a ridica picioarele mai sus de vălătuc. Durata
lecţiilor este de 20 – 30 minute, complexul de exerciţii se repetă de 4 – 5 ori în zi, iar fiecare
exerciţiu din complex se repetă de 6 – 10 ori.
Toate exerciţiile din această perioadă se vor executa din decubit dorsal cu plasarea
vălătucului sub genunchii pacientului.
Bolnavul se întoarce pe abdomen şi îndeplineşte următorul test: ridică ambele picioare
concomitent de la vălătuc o dată şi le menţine 10 – 15 secunde. Din momentul când poate realiza
acest test, se consideră că pacientul poate trece la cea de-a 2-a perioadă.
A II-a perioadă - funcţională începe din momentul formarii cicatricelui osos primar şi
durează până la formarea cicaricelui osos secundar (stadium de calos, stadium de consolidare).
Pentru traumele bazinului aceasta coincide cu momentul de întoarcere a bolnavului pe
abdomen şi durează până în momentul când bolnavului i se permite să se ridice din pat.
Scopul kinetoterapiei în perioada funcţională:
- restabilirea tonusului muscular al membrelor inferioare;
- întărirea corsetului muscular al coloanei vertebrale şi dezvoltarea muşchilor bazinului.
În această perioadă se măresc solicitările generale, creşte complexitatea exerciţiilor de
fortificare generală, de asemenea şi efortul asupra muşchilor bazinului şi articulaţiilor coxo-
56
femurale. O atenţie deosebită se acordă pregătirii muşchilor pentru poziţia stând, mers,
menţinerea bazinului în poziţia corectă. Ridicările vor începe din poziţia culcat pe abdomen,
evitându-se poziţia şezând în caz de fracturi ale osului ischion şi afectare a integrităţii bazinului.
Exerciţiile se prescriu din mai multe poziţii iniţiale: decubit dorsal, decubit ventral (la
întoarcerea pacientului pe abdomen sub bazin se pune o pernă), stând pe genunchi şi mâini, pe
coate, semişezând.
Fiecare exerciţiu se repetă de 6 – 10 ori; complexul de exerciţii se repetă de 2 – 4 ori în zi;
lecţia durează 40 – 50 minute.
Pentru cea de-a doua perioadă se va utiliza un complex de exerciţii fizice din decubit
dorsal, ventral şi stând pe genunchi şi mâini.
Trecerea bolnavului din poziţia culcat în poziţia stând se permite peste 4-8 săptămâni din
momentul traumei, dar pentru aceasta pacientul trece un test: ridică ambele picioare de la
aşternut, le duce la verticală, flectează coapsele pe abdomen, le abduce depărtându-le şi le
adduce apropiindu-le în poziţia iniţială.
Fig. 22 poziţia bolnavului în fracturile de bazin

Ridicarea din pat se face în felul următor: din poziţia culcat pe abdomen pacientul se ridică
din sprijin pe mâini şi genunchi şi se deplasează mai apoi spre marginea patului cu spatele
înainte. Din acest moment poate începe cea de-a 3-a perioadă.
A III-a perioadă - de antrenare începe din momentul formării cicatricelui osos secundar şi
durează până la recuperarea funcţiilor pierdute (stadiul de consolidare, stadiul de remodelare). În
cazul traumei date această perioadă coincide cu momentul de când pacientul se ridică în picioare
şi durează până în momentul când bolnavului i se permite să se aşeze.
Scopul kinetoterapiei în perioada de antrenare:
- antrenarea sau reeducarea mersului corect (pacientul are tendinţa să-şi târâie picioarele);
- antrenarea musculaturii membrelor inferioare;
- recuperarea amplitudinii mişcărilor în articulaţia coxo-femurală;
- formarea ţinutei corecte.
În această perioada sunt utilizate toate poziţiile iniţiale: se îndeplinesc exerciţiile din
perioada funcţională, la care se mai adaugă şi exerciţii din ortostatism.
O atenţie deosebită se acordă antrenării membrelor inferioare, înclinărilor şi rotaţiilor de
trunchi, însuşirii tehnice corecte de mers, măririi treptate a profunzimii genuflexiunilor,
restabilirii adaptabilităţii normale la solicitările ţinutei corecte.
57
Aceasta perioadă se finisează în momentul când bolnavului i se permite să se aşeze. Pentru
aceasta, pacientul trebuie să treacă următorul test: aflarea timp de 2 ore în poziţia ortostatică şi
lipsa de durere în locul traumei sau gravitate în picioare. Dacă acesta realizează testul date, i se
permite să se aşeze. Durata lecţiei este de 50 – 60 minute, iar reabilitarea pentru muncă are loc
aproximativ în 3 luni.
1. Numiți și descrieți etapele de recuperare a pacienților cu traume a bazinului.

2. Descrieți scopul aplicării kinetoterapiei în tratarea traumelor bazinului.
58
15. KINETOTERAPIA ÎN TRAUMELE COLULUI FEMURAL

de traumă a colului femural. Metodele de tratament.
- particularităţile de recuperare a traumelor colului femural;
- metodele şi mijloacele de lucru kinetoterapeutice în recuperarea traumelor colului
femoral.
Planul:
15.1. Elemente anatomice despre colul femural.
15.2. Kinetoterapia în traumele colului femural.

ortopedie.
Bibliografie:
1993.
15.1. Kinetoterapia în traumele colului femural
Fig. 23 Fractura colului femural
Colul femural este regiunea anatomică cuprinsă între capul femural şi regiunea
pertrohanteriană.
Fracturile colului femural constituie una dintre cele mai importante fracturi ale
traumatologiei şi ortopediei, dar şi ale kinetoterapiei, din cauza frecvenţei lor crescute. Apar în
special la vârstnici, 75 % din fracturi survenind după 60 de ani.
Aceste fracturi se produc frecvent, în mod direct, în urma unui traumatism direct de mica
importanţă (cădere de la acelaşi nivel), care afectează un os fragilizat anterior din cauza
59
osteoporozei sau în mod indirect, prin căderi pe genunchi sau pe picior. Există o frecvenţă mai
crescută la femei faţă de bărbaţi.
Clasificarea fracturilor de col femural
În conformitate cu traiectul fracturii, acestea se clasifică în:
- fracturi cervicale subcapitale, în care linia de fractură trece prin joncţiunea cartilajului
articular cu colul;
- fracturi cervicale în plin col femural, cu traiect oblic sau vertical;
- fracturi bazicervicale, când linia de fractură este situată la joncţiunea colului cu masivul
trohanterian.
Din punct de vedere al gradului de deplasare a fragmentelor, Garden clasifică fracturile
astfel:
- gradul I - fractură incompletă;
- gradul II - fractură completă fără deplasare;
- gradul III - fractură completă cu deplasare parţială;
- gradul IV - fractură completă cu deplasare totală.
15.2. Kinetoterapia în fracturile colului femural

Aplicarea mijloacelor kinetoterapeutice de recuperare începe rapid, după circa 24 de ore de
la intervenţia chirurgicală.
Obiectivele principale ale kinetoterapiei sunt:
- combaterea edemului postoperator şi a durerii;
- îmbunătăţirea circulaţiei sanguine şi limfatice;
- prevenirea sau combaterea încărcării pulmonare;
- prevenirea apariţiei escarelor;
- creşterea stabilităţii şi mobilităţii membrului inferior operat.
Programul de recuperare se individualizează în funcţie de vârstă, sex, afecţiuni asociate şi
complicaţiile apărute post-operator.
Membrul inferior operat se posturează în poziţie proclivă, pentru ameliorarea circulaţiei
venoase. Se mobilizează articulaţiile neafectate, în scopul menţinerii forţei musculare şi al
mobilităţii articulare. În funcţie de starea pacientului, în a doua sau a treia zi post-operator acesta
se ridică în şezând şi apoi în poziţie ortostatică, urmând începerea mersului cu cadrul de mers.
Fixarea primară a cozii protezei se face foarte rapid, de aceea se permite o încărcare parţială a
membrului inferior operat de până la 50% încă de la început. Mersul se realizează iniţial pe
distanţă foarte scurtă, aceasta crescând progresiv în fiecare zi.
La externare, pacientului i se recomandă continuarea recuperării la sala de kinetoterapie,
unde dozarea efortului fizic va creşte periodic, sub stricta supraveghere a kinetoterapeutului.
Astfel, pacientul va trece la mersul cu baston şi apoi la mersul liber, fără ajutor. În unele cazuri
nu se va renunţa la baston toată viaţa.
Pacientului i se recomandă asocierea kinetoterapiei cu alte mijloace de recuperare, cum ar
fi masajul şi hidroterapia, continuarea la domiciliu a exerciţiilor fizice învăţate la sala de
kinetoterapie, precum şi evitarea eforturilor fizice mari, a ortostatismului prelungit, a expunerilor
la frig şi umezeală.
Complex de exerciţii pentru refacerea mobilităţii şi forţei musculare
Mobilizarea şoldului trebuie începută imediat ce devine posibilă, deci chiar din perioada de
imobilizare la pat a pacientului.
Ca principiu universal valabil, rămâne orientarea tipului şi intensităţii kinetoterapiei după
regula „non” durerii.
Complexul de exerciţii fizice pentru refacerea mobilităţii şi forţei musculare a femurului se
împart în două tipuri:
A. Exerciţii pentru refacerea mobilităţii şi a forţei musculare, care privesc doar
recuperarea amplitudinii mişcărilor şi recâştigarea forţei musculare pentru mişcările fiziologice.
Aceste exerciţii urmăresc următoarele scopuri:
60
1. reeducarea flexiei;
2. reeducarea extensiei;
3. reeducarea abducţiei;
4. reeducarea adducţiei;
5. reeducarea rotaţiei
Fiecare din scopurile date se realizează prin asemenea mişcări precum:
- posturări;
- mobilizări pasive. Acestea se realizează prin flexia femurului pe bazin sau a bazinului pe
femur. Genunchiul trebuie să fie întotdeauna flectat pentru a destinde ischiogambierii.
- mobilizări autopasive;
- mişcări active.
B. Exerciţii pentru reluarea mersului.
Exerciţiile de reluare a mersului încep, desigur, cu perioada de adaptare la ortostatism care
în special la vârstnici capătă importanţă deosebită.
În momentul în care staţiunea în picioare este posibilă fără tulburări de echilibru, se începe
mersul.
Se utilizează aşa forme de mers, precum:
1. Mersul fără sprijin pe membrul inferior afectat. Pacientul este învăţat să meargă cu cârje,
inclusiv în timpul urcării şi coborârii pe scări.
2.Mersul cu încărcare a membrului afectat se reia treptat, în funcţie de tipul lezionar. În
fractura închisă de col femural încărcarea pe membrul afectat începe după 90 zile Aceste
momente nu înseamnă reluarea sprijinului 100%, ci doar începutul cu un procent de 8-10% din
greutatea corpului.
3.Mersul în baston se începe când pacientul a ajuns la o încărcare de aproximativ 50% şi
pelvisul nu mai basculează datorită insuficienţei abductorilor.
1. Descrieți etapele de recuperare a pacienților cu traumă a colului femoral

2. Descrieți scopul aplicării kinetoterapiei în tratarea traumei colului femural.
61
16. KINETOTERAPIA ÎN TRAUMELE DIAFIZARE ALE FEMURULUI

de traume diafizare ale femurului. Metodele de tratament.
- particularităţile de recuperare a oaselor membrului inferior;
- să argumenteze necesitatea exerciţiilor fizice în cadrul traumelor diafizare ale femurului.
Planul:
16.1. Elemente anatomice despre femur, diafiză.
16.2. Kinetoterapia în traumele diafizare ale femurului.

ortopedie.
Bibliografie:
1993.
5. Фриндланд М.О. Очерк истории ортопедии и травма- тологии. В кн.:
„Рукoводство по ортопедии и травматологии”. Москва, изд. „Медицина”, 1967, тoм I, с.
18–50.
6. Краснов А.Ф., Аощин В.М., Цейтлин М.Д. Справочник по травматологии.
Москва, изд. „Медицина”, 1984, с. 3–36, 57–59.
7. Шапошников. Ю. Г. Раны и ранения. В кн.: „Травматология и ортопедия”. М., изд.
„Медицина”, том I, 1984, с. 253–288.
16.1. Elemente anatomice despre femur, diafiză
Fig. 24 Fractura diafizară a femurului

Scheletul coapsei este format din femur.
Femurul este format din epifiza proximală, ce reprezintă capul femurului, colul şi două
tuberozităţi (marele şi micul trohanter). Capul are forma a 2/3 de sferă şi se articulează cu
cavitatea acetabulară a coxalului mare şi micul trohanter, sunt uniţi anterior prin linia
intertrohanterică iar posterior prin creasta intertrohanterică.
62
Diafiza este prismatică prezentând o faţă anterioară, una medială şi alta laterală. La unirea
feţelor medială şi laterală, se observă linia aspră care în sus se trifurcă iar în jos se bifurcă.
Fracturile diafizare ale femurului cuprinse într-o linie superioară care trece la 3 centimetri
sub micul trohanter şi alta inferioară la 10 - 12 cm deasupra marginii superioare a condiilor
(Vidai), cunosc în ultima vreme o frecvenţă din ce în ce mai mare datorită accidentelor rutiere
cât şi datorită accidentelor de muncă.
Mecanismul de producere a fracturilor diafizare ale femurului poate sa fie direct, trecerea
unei roti peste coapsă, dar mai frecvent este indirect, prin flexie, cu accentuarea curburii
femurale, ca în căderile de la înălţime sau accidentele de bord, iar alteori prin torsiune ca în
accidentele de schi.
Fig. 25 fractura de femur, extinderea schiletară Fig. 26 fractura de femur.

osteosinteza
Fig. 27 fractura de femur
Traiectul de fractură poate fi: simplu, transversal, oblic, spinoid sau complex cu traiecte
secundare care conferă fracturii un aspect cominutiv. Fragmentele osoase, de regulă, se
deplasează sub acţiunea factorului traumatic şi a musculaturii puternice a coapsei.
16.2. Kinetoterapia în fracturile diafizare ale femurului

Tot atât de important, ca şi reducerea şi imobilizarea fracturii este tratamentul
kinetoterapeutic în scopul recuperării funcţiei prin acţiunea asupra muşchilor şi articulaţiilor.
Rezultatul acestui tratament va fi cu atât mai bun, cu cât va fi instituit mai curând şi urmat fără
întrerupere. În aproape toate cazurile, exerciţiile de contracţie musculară pot să fie începute la
câteva zile de la reducerea fracturii şi ele se vor adresa în special grupelor musculare esenţiale la
nivelul segmentului fracturat, ele nu vor fi niciodată prea violente ca să frâneze procesul de
consolidare. De asemenea, bolnavul va fi încurajat să-şi contracte musculatura membrelor libere
63
printr-un program de gimnastică condus de medic sau cadre specializate ale serviciului de
recuperare, mobilizându-i şi articulaţiile care nu au fost cuprinse în aparatul gipsat.
După scoaterea aparatului gipsat, exerciţiile musculare şi articulaţiile vor fi intensificate,
făcute fără întrerupere pe toată durata zilei. La kinetoterapie se asociază în acelaşi scop
recuperări funcţionale, masajul fizioterapeutic şi balneoterapia.
Kinetoteraia se împarte în 3 perioade:
I perioadă durează aproximativ 1,5-2 luni. În cadrul acestei perioade lecţiile se desfăşoară
pe parcursul a 25-30 minute de 4-6 ori /zi.
Pentru perioada dată, kinetoterapia prevede următoarele obiective:
- ameliorarea durerii;
- preîntâmpinarea atrofiei membrelor sănătoase şi a activităţii organelor vitale;
- relaxarea muşchilor coapsei lezate.
Kinetoterapia începe a 2-a zi după repunerea capetelor osoase şi imobilizarea sau extensia
membrului şi implică pe fondalul exerciţiilor de fizice generale şi respiratorii următoarele
exerciţii speciale:
- flexia/ extensia degetelor;
- contractarea şi relaxarea statică a muşchilor coapsei;
- ridicarea bazinului cu sprijin pe talpa membrului inferior sănătos/ integru flectat şi mâini.
Pacientului i se permite să adopte poziţia şezând doar conform indicaţiilor medicului. După
5-7 zile bolnavul este supus unui test (pentru care este instruit în prealabil): ridicarea membrului
afectat în extensie
prin contractarea muşchilor coapsei.
A II-a perioadă. Pe parcursul acestei perioade lecţiile durează aproximativ 40-60 minute şi
se desfăşoară de 3-4 ori pe zi. Exerciţiile fizice se îndeplinesc în cicluri de câte 6-10 repetări.
În această perioadă bolnavul învaţă să se deplaseze pe suprafeţe netede şi pe scări fără
sprijin pe talpa membrului afectat cu ajutorul cârjelor. Mai târziu acesta este instruit să se
deplaseze fără cârje.
Obiectivele kinetoterapiei în perioada dată:
- restabilirea funcţiilor membrului;
- tonifierea musculaturii;
- sprijin corect pe membrul în refacere.
Se execută exerciţii din mai multe poziţii iniţiale (decubit dorsal, şezând, ortostatism, la
scara de gimnastică, în mers).
Se recomandă de asemenea şi practicarea înotului curativ.
A III-a perioadă.
Începe din momentul când bolnavul se poate deplasa liber fără sprijin şi continuă până în
momentul când bolnavul va redresa complet mersul. În cadrul lecţiilor sunt incluse:
- alergări;
- sărituri fără şi peste obstacole;
- păşirea peste obstacole;
- exerciţii de coordonare;
- jocuri mobile;
- înotul.
Capacitatea de muncă se va restabili total peste 4-6 luni.
În cazul intervenţiei chirurgicale când în măduva osoasă se introduc cuie metalice cu
lungime egală cu diafiza osului, piciorul se pune în şina Beler şi se fac următoarele exerciţii:
- toate mişcările posibile în articulaţia talocrurală;
- mişcări cu degetele.
A 2-a zi kinetoterapeutul fixează cu mâinile femurul şi tibia şi ajută pacientul la flectarea şi
extensia în articulaţiile coxofemurală şi a genunchilor. De sine stătător pacientul execută
contracţia izometrică a muşchilor coapsei. A 3-4-a zi kinetoterapeutul sprijină piciorul bolnav,
iar pacientul ridică în extensie membrul în amplitudinea un pas, sau execută mersul imaginar. În
a 4-6-a zi pacientul se poate aşeza. În a 8-10-a zi după scoaterea suturilor, pacientul de sine
64
stătător ridică şi coboară, flectează şi extinde piciorul traumat, şezând cu picioarele atârnate la
marginea patului, stă şi merge în cârje cu şi fără sprijin pe piciorul traumat. După 3 săptămâni i
se permite să calce pe talpa piciorului lezat. Din a 9-10-a zi se permite înotul după ce se scot
suturile chirurgicale.
Cuiul metalic se scoate după 8-10 luni.
Capacitatea de muncă va fi complet restabilită nu mai devreme de un an de zile.
1. Numiți și descrieți etapele de recuperare a pacienților cu traume diafizare ale

femurului.
2. Descrieți scopul aplicării kinetoterapiei în tratarea traumelor diafizare ale femurului.
65
17. KINETOTERAPIA ÎN TRAUMELE ARTICULAȚIEI GENUNCHIULUI

de traume ale articulației genunchiului. Metodele de tratament.
- particularităţile de recuperare a oaselor membrului inferior;
- metodele şi mijloacele de lucru kinetoterapeutice în recuperarea traumelor articulaţiei
genunchiului.
Planul:
17.1. Elemente anatomice despre genunchi.
17.2. Kinetotarapia în traumele articulației genunchiului.

ortopedie.
Bibliografie:
1993.
4. Дворкин A.M. Профилактика травматизма. В. кн.: „Руководство по ортопедии и
травматологии”. Москва, изд. „Ме- дицина”, 1967, том I, с. 51–88.
17.1. Elemente anatomice despre genunchi.

Genunchiul este cea mai mare articulaţie importantă a corpului. Prin poziţia sa, prin rolul
său în biomecanica, statica, şi dinamica membrului inferior, ca şi prin slaba sa acoperire cu
ţesuturi moi, el este deosebit de predispus şi vulnerabil atât la traumatismele directe, cât şi la cele
indirecte.
Fig. 28 Fractura articulaţiei genunchiului
La genunchi întâlnim toate tipurile de traumatisme şi lezări a tuturor tipurilor de structuri

articulare:
1. Leziuni ale părţilor moi:
- tegumente şi ţesut celular subcutanat (contuzii, plăgi, arsuri);
- tendoane şi muşchi (întinderi, rupturi, secţionări, dezinserţii);
- vase şi nervi (rupturi, secţionări).
2. Leziuni osoase (deranjamente trabeculare, fisuri, fracturi) ale:
66
- epifizelor femurale, tibiale sau peronale;
- rotulei.
3. Leziuni articulare:
- plăgi articulare;
- rupturi ligamentare;
- entorse;
- luxații;
- leziuni meniscale.
Fig. 29 Structura genunchiului
A. Leziunile ligamentelor încrucişate anterior şi posterior.

Ligamentele încrucişate fac parte din cele patru ligamente principale situate la nivelul
genunchiului, care acţionează ca sfori puternice ce ţin oasele în contact şi stabilizează
genunchiul. Ligamentele încrucişate anterior şi posterior sunt situate în interiorul articulaţiei. Se
intersectează formând un „X”, ligamentul încrucişat anterior fiind situat anterior. Ligamentele
încrucişate controlează stabilitatea antero-posterioară a genunchiului.
Apar după traumatisme din timpul unor activităţi sportive, căderi, paşi greşiţi şi sporturi
care solicită intens articulaţia genunchiului. Cu înaintarea în vârstă, rezistenţa ligamentului
încrucişat anterior scade, astfel încât lezările acestui ligament apar mai uşor la persoanele
vârstnice.
17.2. Kinetoterapia în traumele articulației genunchiului

Kinetoterapia în leziunile ligamentelor încrucişate
Cu ajutorul mijloacelor folosite în tratamentul kinetic vom atinge următoarele obiective:
- reducerea durerii, care este factorul determinant în cadrul recuperării;
- obţinerea stabilităţii, care este de fapt principala funcţie a genunchiului;
- obţinerea mobilităţii;
- coordonarea mişcării membrului inferior.
În primele săptămâni de kinetoterapie se va pune mai mult accent pe refacerea deficitului
de mobilitate prezent la genunchiul operat, prin mobilizări pasive, pasivo-active şi posturări, dar
şi pe tonifierea musculaturii coapsei prin exerciţii izometrice, fără greutate.
Treptat, în săptămânile 3-4, în funcţie de condiţia fizică a pacientului, se va trece la
bicicletă (10-15 minute). În săptămânile ce urmează, se va trece la exerciţii de tonifiere prin
izometrie, dar folosind greutăţi mici. În săptămânile 14-16 pacientul va încerca alergarea uşoară,
fără schimbare de direcţie, urmând ca o recuperare să fie completă în săptămânile 20-24.
Deodată se va executa posturarea genunchiului:
67
- în decubit dorsal/ventral/aşezat;
- în montaje de scripeţi, orteze statice seriate sau orteze dinamice.
- aşezat pe un scaun cu picior sprijinit pe alt scaun plasat în faţă.
Mobilizările pasive se vor efectua din decubit dorsal şi ventral.
Facilitarea neuroproprioceptivă se va efectua prin inversare agonistă.
I perioadă - de imobilizare durează 3 săptămâni. Pe parcursul acestei perioade lecţiile
durează 10-15 minute. Se efectuează exerciţii din decubit dorsal şi ventral.
A II-a perioadă - funcţională. În cadrul acestei perioade lecţiile vor avea o durată de 30-40
minute. Se vor efectua exerciţii pe sol cu genunchii extinşi, pe banchetă şi la scara fixă. La fel,
exerciţii active ale genunchiului din aşezat pe scaun şi cu o minge medicinală între picioare.
A III-a perioadă - de antrenare. În perioada dată lecţiile vor dura circa 40-50 minute. Se
vor efectua exerciţii din ortostatism.
B. Leziunile ligamentelor colaterale.

Ligamentele colaterale sunt situate pe părţile laterale ale genunchiului şi au funcţii de
control asupra deplasărilor laterale ale genunchiului şi stabilizarea articulaţiei în plan frontal.
Există două ligamente colaterale unul de fiecare parte a genunchiului: ligamentul colateral
medial se află pe partea internă a genunchiului, vecin cu genunchiul alăturat, iar ligamentul
colateral lateral pe partea opusă, în exterior. Dacă o forţă puternică determină întinderea acestor
ligamente, ele se pot rupe. Ruptura poate să apară în regiunea de mijloc sau la oricare dintre
capete, acolo unde se fixează la nivelul osului. Rupturile ligamentul colateral medial sunt mai
frecvente decât cele ale ligamentului lateral, dar o ruptură a ligamentului colateral lateral are mai
mari şanse de a cauza instabilitatea genunchiului.
Leziunile la acest nivel sunt cauzate de lovituri aplicate în porţiunea externă a
genunchiului, mişcarea forţată a gambei în plan medial sau lateral, alunecări, de acţiunea unei
forţe care acţionează din interior şi împinge genunchiul spre exterior sau în caz de hiperextensie
a genunchiului.
Kinetoterapia în leziunile ligamentelor colaterale

I perioadă - de imobilizare durează 3 săptămâni. În cadrul acestei perioade lecţiile vor
avea o durată de 15-20 minute.
Se execută contracţii izometrice ale cvadricepsulului şi fesierilor, flexi şi extensii din
articulaţia gleznei, flexii din articulaţia coxofemurală, abducții şi circumducţii din articulaţia
coxofemurală, mişcarea fiind pasivo-activă. Se mai efectuează aceleaşi exerciţii din poziţia
culcat, stând, aşezat la marginea patului; alte mişcări din poziţia culcat costal pe partea sănătoasă
şi din culcat dorsal. În primele două zile, se vor efectua mişcări pasive şi mers cu ajutorul unui
baston canadian.
A II-a perioadă – funcţională. Se vor efectua exerciţii din decubit dorsal, din stând sprijinit
de spătarul patului, decubit costal şi stând la spalier.
Mersul se execută cu ajutorul a două bastoane canadiene, fără sprijin pe piciorul afectat.
După îndepărtarea gipsului, pacientul va purta o faşă elastică numai la deplasare şi
noaptea, pentru a stabiliza genunchiul şi a-l feri de mişcări nedorite.
A III-a perioadă - de antrenare. Pe parcursul perioadei date se vor efectua exerciţii din
decubit dorsal, lateral, aşezat la marginea banchetei, stând la spalier.
Timp de două luni sunt interzise exerciţiile ce implică un lanţ cinetic deschis.
Mersul se face cu sprijin uşor (circa 30%) pe piciorul operat.
În a patra săptămână sunt cinci şedinţe în care continuă exerciţiile din poziţiile menţionate
mai sus, la care se adaugă exerciţii din decubit ventral: mişcarea activă de flexie a gambei pe
coapsă, cu tensiuni finale realizate de către kinetoterapeut. Mişcările din aşezat ale articulaţiei
genunchiului devin rezistive prin introducerea lestului. La sfârşitul acestei şedinţe pacientul se
sprijină aproape în totalitate pe piciorul traumat.
68
C. Tendinita
Tendinita este o inflamaţie a tendonului. Tendonul reprezintă o prelungire a muşchiului
până la os, prin care acesta se inseră şi îşi exercită acţiunea mecanică mobilizând articulaţiile.
Tendonul posedă proprietăţi elastice care îi permit să moduleze acţiunea musculară şi care
diminuă riscul de ruptură în caz de contracţii violente rapide musculare.
La nivelul genunchiului, tendinitele ating tendonul rotulian (tendinita rotuliană), şi
tendonul cvadricipital (tendinita cvadricipitală).
Activitatea sportivă este cea mai frecventă cauză a tendinitelor, datorită solicitărilor
repetitive şi excesive. Tracţiunile excesive ale tendonului pot surveni într-o manieră brutală, în
momentul unei sărituri sau al unui meci de fotbal, sau într-una progresivă, prin mişcări repetate.
Kinetoterapia în tendinite
Mijloacele kinetoterapeutice urmăresc realizarea următoarelor obiective:
- refacerea forţei de contracţie;
- refacerea rezistenţei musculare;
- refacerea coordonării musculare;
- refacerea mobilităţii articulare prin metode active: metode active ajutate, metode active
simple sau libere, metode active contra rezistenţei opuse;
- refacerea mobilităţii articulare prin metode pasive: pasive forţate, manipulări, metode de
imobilizare şi de posturare.
I perioadă - de imobilizare durează 15–20 minute. Se efectuează contracţii izometrice ale
cvadricepsului membrului inferior operat, flexia activă a gambei pe coapsă, flexia activă a
coapsei pe bazin şi exerciţii de respiraţie însoţite de mişcări ale membrelor superioare.
A II-a perioadă – funcţională durează 20-30 minute. Se efectuează exerciţii din decubit
dorsal (contracţii izometrice ale cvadricepsului membrului inferior operat, flexia activă a gambei
pe coapsă, flexia activă a coapsei pe bazin, exerciţii de respiraţie însoţite de mişcări ale
membrelor superioare, flexia pasivă a gambei pe coapsă) şi din poziţie stând (flexia şi extensia
gambei pe coapsă, şezând şi ridicare în stând, mers cu bastonul).
A III-a perioadă - de antrenare durează 40-50 minute. Se efectuează exerciţii din decubit
dorsal cu o minge medicinală ţinută între glezne, din decubit ventral şi şezând.
D. Ruptura de menisc.
Ruptura de menisc este un accident survenit pe o meniscopatie preexistentă care a creat o
degenerescenţă, cu sau fără depunere de calcar. Se poate prezenta ca ruptură longitudinală
completă sau ca ruptură oblică sau combinată cu dezinserţie.
Există trei mecanisme care ar produce rupturile meniscului: flexie urmată de o extensie
puternică asociată cu o rotaţie a genunchiului în timp ce tibia este fixată; asocierea concomitentă
a unei flexii cu rotaţie externă şi vag forţat; în cadrul unor traumatisme complexe ale
genunchiului, soldate cu fracturi de platou sau cu rupturi de ligamente, încrucişate sau laterale.
Kinetoterapia în rupturile de menisc

Obiectivele atinse cu ajutorul kinetoterapiei:
- reducerea durerii;
- obţinerea stabilităţii, care este de fapt principala funcţie a genunchiului. Stabilitatea
genunchiului are două aspecte:
a) stabilitate pasivă - stabilitate ortostatică;
b) stabilitate activă - stabilitate în mers;
- obţinerea mobilităţii;
- coordonarea mişcării membrului inferior.
69
Fig. 30 ligamentele încrucișate ale genunchiului
I perioadă - de imobilizare durează 3-4 săptămâni. Lecţiile se desfăşoară pe parcursul a

10-20 minute. Recuperarea începe a doua zi după intervenţie şi constă în: contracţii izometrice
ale cvadricepsului (din oră în oră), imobilizări ale piciorului, ridicări pasive ale piciorului cu
genunchiul întins (începând după 3-4 zile de la operaţie), exerciţii de flexie ale genunchiului la
marginea patului (după scoaterea bandajelor), mers cu baston (din a 10-a zi de la operaţie).
A II-a perioadă – funcţională. În perioada dată lecţiile vor dura circa 30-40 minute. Se
execută contracţii izometrice ale cvadricepsulului şi fesierilor, flexi şi extensii din articulaţia
gleznei, flexii şi abducții din articulaţia coxofemurală, mişcările fiind pasivo-activă. Se mai
efectuează aceleaşi exerciţii din poziţia culcat, stând (cu sprijin de scaun), flexii/extensii/abducţii
din articulaţia coxofemurală, mişcările fiind active.
A III-a perioadă - de antrenare durează 40-50 minute.
Se repetă toate exerciţii din perioada de imobilizare şi cele din perioada funcţională.
Scopul de bază a kinetoterapiei în această perioadă este reeducarea mersului prin diverse metode
şi mijloace de lucru. Se prescriu exerciţii de echilibru. Această perioadă se finisează în momentul
când se reuşeşte recuperarea funcţiei pierdute.
Programul de recuperare al genunchiului include următoarele activităţi:
1) Posturarea alternantă a trunchiului pentru asigurarea drenajului bronşic, evitarea
escarelor, a stazei pulmonare şi menţinerea adaptabilităţii circulaţiei cerebrale. Posturarea
membrului inferior afectat pentru prevenirea şi corectarea atitudinii vicioase (flexumul), pentru
asigurarea drenajului limfatic prin: poziţie antideclivă a membrului inferior; mişcări ritmice de
flexie-extensie ale picioarelor; gimnastica respiratorie abdominală care asigură aspiraţia toracică
venoasă.
2) Masajul pe muşchii retracturaţi cu efecte antialgice, vasculotrofice, decontracturante.
Masajul la nivelul muşchilor hipotoni (cvadricepsul) urmăreşte menţinerea tonusului.
3) Mobilizarea articulaţiilor vecine. Pentru prevenirea redorilor articulare sau a poziţiilor
vicioase se repetă de câteva ori pe zi exerciţiile active libere. Ortostatismul solicită în principal
activitatea musculaturii antigravitaţionale a corpului. Totodată, este necesară corectarea poziţiei
trunchiului şi bazinului prin exerciţii pentru musculatura paravertebrală şi abdominală care
reglează braţele de pârghie ale muşchilor stabilizatori ai genunchiului pentru mers şi sprijin.
Tonifierea acestor muşchi va determina atât creşterea forţei membrului superior necesară
sprijinului în cadru sau cârje, cât şi creşterea forţei musculaturii membrului inferior sănătos
precum şi asigurarea unei ventilaţii pulmonare şi a unei circulaţii generale normale.
4) Mobilizările pasive ale rotulei în sens transversal şi longitudinal au rol în eliberarea
rotulei de aderentele care limitează mişcarea şi vor asigura o creştere a amplitudinii de flexie a
genunchiului.
5) Mobilizările auto pasive şi pasivo active până la 80-90 grade din poziţie şezând,
folosind membrul inferior sănătos sau prin încărcare progresivă cu greutate la nivelul gleznei.
Hidrokinetoterapia în bazine individuale sau colective facilitează mişcările de flexie-extensie. În
70
cursul exerciţiilor se vor intercala şi rotaţiile gambei, respectând lanţul fiziologic: în timpul
flexiei se asociază rotaţia internă, iar în timpul extensiei se asociază rotaţia externă.
6) Stimuli senzitivi de scădere a muşchilor retracturaţi: întindere prelungită, atingerea
uşoară cu un calup de gheaţă, vibraţie (fie pe muşchii retracturaţi, fie pe cei hipotoni), comanda
verbală, semnalul vizual pentru refacerea imaginii kinestezice.
7) Reluarea mersului. Exerciţiile de reluare a mersului încep cu perioade de adaptare la
ortostatism mai ales la vârstnici. În momentul în care staţiunea în picioare e posibilă fără
tulburări de echilibru, se începe mersul. Se utilizează cârje şi bastoane.
1. Numiți și descrieți etapele de recuperare a pacienților cu traume a genunchiului.

2. Descrieți scopul aplicării kinetoterapiei în tratarea traumelor genunchiului.
71
18. KINETOTERAPIA ÎN TRAUMELE GAMBEI

de traumă a gambei. Metodele de tratament.
- particularităţile de recuperare a traumelor gambei;
- metodele şi mijloacele de lucru kinetoterapeutice în recuperarea traumelor gambei.
Planul:
18.1. Elemente anatomice despre gambă.
18.2. Kinetotarapia în traumele gambei.

ortopedie.
Bibliografie:
1993.
4. Фриндланд М.О. Очерк истории ортопедии и травма- тологии. В кн.: „Рукoводство
по ортопедии и травматологии”. Москва, изд. „Медицина”, 1967, тoм I, с. 18–50.
18.1. Elemente anatomice despre gambă

Gamba reprezintă o regiune a membrului inferior care se întande de la genunchi până la
gleznă.
Scheletul gambei este format din 2 oase aşezate paralel:
- tibia - este situată în partea internă a scheletului gambei, reprezentând principalul os de
sprijin;
- fibula sau peroneul - este un os mai subţire decât tibia, situat în partea externă a gambei,
având un corp şi două extremităţi care se articulează cu tibia.
Fig. 31 traumele oaselor gambei Fig. 32 extindere sceletara pe sina lui Beler.
Etiopatogeneza fracturilor gambei

Fracturile gambei se întâlnesc mai frecvent la bărbaţi comparativ cu femeile şi copii, iar la
persoanele vârstnice fracturile gambei se produc datorită traumatismelor minore comparativ cu
adultul din cauza demineralizarii.
La copii fracturile se întâlnesc mult mai rar datorită elasticităţii mari a oaselor,
musculaturii mai reduse şi a greutăţii corporale scăzute.
72
Clasificare
Fracturile gambei (ale ambelor oase ale gambei) se clasifică în funcţie de modul de acţiune
al agentului/în fracturi directe şi fracturi indirecte: 1) fracturile directe sunt cele mai frecvent
întâlnite în accidentele de trafic; acestea se produc de regulă la locul de acţiune a forţei mecanice
(şoc violent, zdrobiri, compresiune); 2) fracturile indirecte sunt întâlnite frecvent în accidentele
de sport, fractura producându-se în alt loc decât sediul unde acţionează agentul traumatic.
18.2. Kinetoterapia în traumele gambei

Obiectivele kinetoterapiei sunt:
1. Combaterea durerii. În locul unde se simte durerea spontan sau la presiune, acolo este
localizată leziunea. Durerea posttraumatică are la bază inflamaţia, edemul, tensiunea
aponevrotică şi capsula ligamentară, tracţiunea tenomusculară, hiperemia pasivă osoasă, reacţia
periostală, iritaţia directă a nervilor.
2. Refacerea echilibrului muscular. Este un obiectiv deosebit de important pentru genunchi,
căci atât extensorii cât şi flexorii acestuia fac parte din musculatura antigravitaţională şi în plus
sunt indispensabili stabilităţii lui active. Procesul de refacere a echilibrului muscular este legat de
statica normală a piciorului. Echilibrul de repaos este asigurat de ligamente şi doar tricepsul este
în activitate, trăgând gamba posterior. Orice deviaţie a vectorului de echilibru pune în contracţie
musculatura extrinsecă şi intrinsecă a piciorului. Activitatea musculaturii pusă în jos pentru
asigurarea echilibrului în ortostatism nu este valabilă şi în mers. Refacerea echilibrului muscular
al piciorului comportă două etape:
a) În prima etapă se lucrează pentru tonifierea musculaturii prin metode obişnuite de
izometrie şi exerciţii cu rezistenţă progresivă.
Tonifierea musculaturii extensoare. Cvadricepsul cu toate cele patru componente este
extensorul genunchiului. Principiul ce stă la baza exerciţiilor de tonifiere a cvdricepsului este
acela de a se menţine articulaţia coxofemurală la 90 grade, din această poziţie executându-se
extensia genunchiului; pe ultimele grade de extensie se opune şi rezistenţă.
Tonifierea musculaturii flexoare. Musculatura dată reprezintă o organizare complexă fiind
în majoritate o musculatură biarticulară fie cu şoldul fie cu piciorul, asupra cărora are şi alte
acţiuni. În plus aceşti muşchi au şi rolul de rotatori ai genunchiului, asigurând şi stabilitatea
laterală şi medială a acestuia. Exemplu: subiectul în decubit dorsal cu coapsa la marginea mesei.
Kinetoterapeutul face priza pe faţa dorsală a coapsei şi pe talpă. Pacientul execută o extensie de
coapsă contrată de asistent, apoi o extensie de picior, de asemenea contrată, în continuare făcând
flexia genunchiului.
b) În a doua etapă se practică exerciţii de coordonare şi refacere a echilibrului senzitivo-
motor.
3. Refacerea mobilităţii articulare. Redoarea posttraumatică a gleznei şi piciorului
determina un handicap functional care se manifestă mai ales în mersul pe teren accidentat.
Mişcările piciorului sunt: flexia - extensia, asigurate de articulaţia tibiotarsiană cu o mică
participare a articulaţiei subastragaliene; inversia - eversia le asigură articulaţiile subastragaliană
şi mediotarsiană; abducţia - adducţia este realizată de articulaţia subastragaliană cu participarea
articulaţiei tibiotarsiene şi în mică măsură cea mediotarsiană; circumducţia este o mişcare
combinată; elasticitatea piciorului se realizează în articulaţia tarsului anterior; flexia – extensia
degetelor este asigurată în articulaţiile metatarsofalangiene.
Câştigarea acestor mişcări se poate realiza numai în măsura în care structura anatomică şi
raporturile forţelor articulare sunt respectate. Edemul posttraumatic este elementul cel mai
important care afectează aparatul fibros al piciorului.
În vederea realizării obiectivului dat, se efectuează următoarele activităţi:
a) Reeducarea flexiei:
- prin posturări;
- prin mobilizări pasive;
- prin mobilizări auto pasive;
- prin mobilizări active.
73
b) Reeducarea extensiei:
- prin posturări;
- prin mobilizări pasive;
- prin mobilizări auto pasive;
- prin mobilizări active.
c) Reeducarea mişcării de rotaţie
În redorile de cauză strict articulară, mobilizarea de rotaţii degajează această importantă
componentă ce participă la flexie-extensie. Exerciţiile sunt pasive şi iau caracter de manipulare.
Masajul gambei
Grupul gambierului anterior este regiunea cu care se începe masajul gambei; urmează
grupul peronierilor, partea externă a muşchiului posterior şi apoi partea internă a acestora.
Durata şedinţelor şi a tratamentului va fi stabilită de către medic în funcţie de starea
generală a bolnavului, de sensibilitatea acestuia şi bineînţeles de evoluţia membrului afectat.
Aceasta va fi între 5-25 minute. Frecventa şedinţelor va fi de obicei una pe zi, făcută înaintea
exerciţiilor kinetice.
Specificul exerciţiilor fizice pentru recuperarea gambei
Exerciţiile pentru gambe constau în ridicări ale tălpii pe vârfuri. Amploarea mişcării
trebuie să fie cât mai mare. Ridicarea pe vârfuri se poate face alternativ pentru fiecare picior sau
simultan. Pe tot parcursul exerciţiului pacientul trebuie să-şi păstreze starea de concentrare, iar
mişcarea trebuie să fie efectuată foarte lent, contractând muşchiul în poziţia superioară. Reţineţi:
călcâiul trebuie sa coboare sub nivelul punctului de sprijin. Exerciţiile de bază sunt:
- exerciţii de flexie a degetelor urmate de relaxare;
- exerciţii de extensie a degetelor urmate de relaxare;
- exerciţii de flexie a piciorului;
- exerciţii de extensie a piciorului;
- exerciţii de flexie plantară şi dorsală cu contrarezistenţă.
Se mai recomandă şi un set de mişcări, dintre care cele mai importante sunt:
- ridicări pe vârfuri stând în picioare;
- ridicări pe vârfuri din şezând;
- mers sau alergări uşoare pe vârfuri pentru câteva minute;
Important este ca mişcările să se facă numai prin ridicarea vârfurilor picioarelor, iar cursa
să fie cât mai amplă. Spatele trebuie să fie drept, iar pieptul în faţă. Se expiră în poziţia
superioară şi se inspiră la revenire. Urmează a fi efectuate 3-4 serii a câte 15-25 repetări pe serie.
Plan de recuperare în fractura de platou tibial
Obiectivele tratamentului recuperator sunt menţinerea indolorităţii, stabilităţii şi
mobilităţii.
Indoloritatea - este esenţială pentru buna desfăşurare a programului de recuperare şi se
obţine prin tratament antiinflamator nesteroid sau steroid, gheaţă de 3-5 ori pe zi, puncţie
evacuatorie, infiltraţii articulare, electroterapie.
Stabilitatea la membrul inferior. Câştigarea stabilităţii este pasul primordial, permiţând
pacientului să se deplaseze folosind membrul inferior ca pilon de sprijin.
Mobilitatea. Este important de recuperat unghiurile utile activităţilor obişnuite: mersul pe
teren plat, minim 650 flexie; urcatul şi coborâtul scărilor 80 – 90 0; stat pe scaun 90 – 100 0;
înnodarea şiretului în poziţie şezând 100 – 110 0; aplecarea pentru ridicarea unui obiect de jos cu
protejarea coloanei lombare 110 – 130 0 sau fără protejarea coloanei lombare 70-1000.
1. Numiți și descrieți etapele de recuperare a pacienților cu traume ale gambei.

2. Descrieți scopul aplicării kinetoterapiei în tratarea traumelor gambei.
74
19. BILANȚUL ARTICULAR A MEMBRULUI INFERIOR
Scopul: însuşirea de către studenţi a cunoştinţelor teoretice şi deprinderilor practice

aplicarea bilanțul articular a membrului inferior.
- Aplicarea bilanțul articular a membrului inferior.
Planul:
19.1. Bilanțul articular a membrului inferior.

ortopedie.
Bibliografie:
Bucureşti: Editura Medicală, 1981.
1993.
19.1. Bilanţul articular al membrului inferior
Flexia șoldului se realizează în plan sagital cu apropierea feţei anterioare a coapsei către
faţa anterioară a trunchiului.
Flexia se verifică atât cu genunchiul în extensie (mişcarea este limitată la 90 0 prin
tensionarea muşchilor posteriori ai coapsei), cât şi cu el în flexie (amplitudinea atinge 120 0),
obţinând relaxarea părţii anterioare a capsulei articulare + ligamentul iliofemural.
Extensia: este o mişcare posterioară a coapsei în plan sagital.
Abducţia: este mişcarea laterală a coapsei îndepărtându-se de linia mediană a corpului, în
plan frontal faţă de corp. Unghiurile normale de mişcare: activ 450 iar pasiv 700.
Adducţia : este mişcarea medială a coapsei încrucişând linia mediană a corpului, în plan
frontal faţă de corp. Unghiuri normale de mişcare sunt de 300.
Rotaţia internă a şoldului este o mişcare medială a femurului în jurul axului său
longitudinal. Unghiurile normale de mişcare sunt: internă activă 350; pasivă 45o.
Rotaţia externă a şoldului este o mişcarea laterală a femurului în jurul axului său
longitudinal. Unghiurile normale de mişcare sunt: activă 350; pasivă 45o.
Flexia genunchiului : este mişcarea posterioară a gambei faţă de femur, în plan sagital.
Unghiurile normale de mişcare sunt: flaxie activă între 0 şi 1350 iar cea pasivă 1600.
Extensia genunchiului : este mişcarea inversă a flaxiei. Unghiul normale este de 00.
Se măsoară doar deficitul de extensie în unele afecţiuni şi hiperlaxitatea, datorată laxităţii
ligamentare şi se numeşte „genu recurvatum”.
Mişcările de rotaţie la nivelul genunchiului au amplitudine mică şi însoţesc mişcările de
flexie şi extensie şi se execută în jurul unui ax vertical ce trece prin spinele tibiale.
Rotaţia internă se execută împreună cu flexia genunchiului când acesta depăşeşte 70 0.
Poziţia de testare: decubit ventral cu genunchiul flectat, testatorul prinde piciorul de călcâi şi
antepicior, deplasând antepiciorul spre anterior (pasiv) cu 30-350.
Unghiul normal de mişcare este de 20 – 300 (mişcare activă).
Rotaţia externă : se efectuează împreună cu extensia genunchiului, prin orientarea în
afară a piciorului.
75
Poziţia 0 similară cu cea de testare a rotaţiei interne, doar antepiciorul se deplasează spre
exterior (pasiv cu 40-450).Unghiul normale de mişcare 300 (mişcare activă).
Flexia în articulația talocrurală : este mişcarea anterioară a piciorului într-un plan sagital
= flexia dorsală a piciorului. Unghiul normal de mişcare este de 20 – 250.
Extensia: este mişcarea posterioară a piciorului într-un plan sagital = flexia plantară a
piciorului. Unghiul normal de mişcare este de 450.
Eversia piciorului: este mişcarea piciorului prin care aduce talpa cu faţa în lateral =
asocierea pronaţiei + abducţia şi uşoară flexie. Unghiul normal de mişcare este de la 0 – 150.
Inversia piciorului: este mişcarea piciorului prin care aduce talpa ca faţa medială =
asocierea supinaţiei cu adducţia şi uşoară extensie. Unghiul normal de mişcare este de la 0 – 350.
Abducţia şi adducţia: sunt mişcările ce se execută pe un plan orizontal, descriu împreună
un unghi de 40 – 450 (deplasarea spre exterior şi respectiv spre interior a vârfului piciorului). La
aprecierea mişcării se fixează şoldul, iar genunchiul trebuie să fie în extensie.
1. Descrieți bilanțul articular al șoldului.

2. Descrieți bilanțul articular al genunchiului.
3. Descrieți bilanțul articular al articulației talocrurale.
76
20. KINETOTERAPIA ÎN AMPUTAŢII
Scopul: familiarizarea studenţilor cu noţiunile de amputaţii. Kinetoterapia în amputaţii.

Metodele de recuperare a pacienţilor
- clasificarea amputaţiilor;
- principiile de bază în efectuarea amputaţiilor;
- particularităţile de reabilitare a pacienţilor în urma amputaţiilor;
Planul:
20.1. Amputaţia. Indicaţiile și clasificarea amputaţiilor.
20.2. Kinetoterapia în efectuarea amputaţiilor membrului superior.
20.3. Kinetoterapia în efectuarea amputaţiilor membrului inferior.
Legături interdisciplinare: anatomia, anatomia funcţională; bazele generale ale

kinetoterapiei, kinetoterapia în ortopedie.
Bibliografie:
Bucureşti: Editura Medicală, 1981;
1993.
20.1. Amputaţia. Indicaţiile și clasificarea amputaţiilor

Amputarea reprezintă o intervenţie chirurgicală pentru înlăturarea segmentului periferic al
membrului. Totodată, în multe cazuri termenul de „amputare” este utilizat pentru a desemna
intervenţia chirurgicală de înlăturare a unei părţi din membru. Tăierea unui membru sau a unei
părţi din acesta din articulaţie se numeşte dezarticulare.
Amputarea se efectuează în următoarele cazuri: separarea completă sau parţială a
membrului; leziuni severe asociate cu ruptura vaselor sangvine mari sau a nervilor importanţi,
fragmentarea unui număr mare de oase şi afectarea extinsă a muşchilor; gangrena membrului,
cauzată de endoarterita obliterantă, tromboembolism, degerături şi alte boli; tumorile maligne
(sarcom, cancer etc.).
Nivelul la care se efectuează amputarea depinde de natura, localizarea şi severitatea
leziunii. De obicei, amputarea se stabileşte în limitele unui segment al membrului: în treimea
inferioară, mijlocie sau superioară a coapsei, gleznă, umăr, antebraţ. Segmentul rămas al
membrului tăiat se numeşte bont.
În majoritatea cazurilor, amputarea membrelor se efectuează în timpul conflictelor armate
(luându-se în considerare indicii de viaţă) și situaţii de urgenţă. În timp de pace problema
amputării este analizată amănunţit, deoarece intervenţiile chirurgicale sunt foarte dificile pentru
pacienţi, atât din punct de vedere fizic, cât şi moral (acestea fac pacienţii invalizi).
Kinetoterapie reprezintă un mijloc foarte important pentru adaptarea socială a acestei
categorii de pacienţi. Metodele şi mijloacele kinetoterapeutice contribuie la pregătirea pacienţilor
pentru protezare şi evitarea diferitor complicaţii legate de utilizarea protezei.
Metodica kinetoterapiei aplicată după amputarea membrului cuprinde trei perioade de
bază:
1) postoperatorie timpurie (din ziua intervenţiei chirurgicale până la înlăturarea suturilor);
2) perioada de pregătire pentru protezare (de la înlăturarea suturilor până la obţinerea unei
proteze permanente);
77
3) perioada de stăpânire a protezei.
Perioada postoperatorie timpurie. Pe parcursul acestei perioade kinetoterapie realizează

următoarele sarcini:
1. prevenirea complicaţiilor postoperatorii (pneumonie congestivă, atonie intestinală,
tromboză, embolie);
2. îmbunătăţirea circulaţiei sangvine în bont;
3. prevenirea atrofiei muşchilor trunchiului;
4. stimularea proceselor regenerative.
Sunt stabilite următoarele contraindicaţii faţă de aplicarea kinetoterapiei: procese

inflamatorii acute în bont, starea generală dificilă a pacientului, temperatura ridicată şi riscul
hemoragiilor.
Lecţiile de gimnastică medicală urmează să înceapă în primele zile după intervenţia
chirurgicală. Pe parcursul acestora se vor aplica exerciţii respiratorii şi exerciţii pentru membrele
sănătoase. Începând cu ziua a 2-a sau a 3-a în cadrul orelor se includ eforturi izometrice pentru
segmentele rămase din membrul amputat şi muşchii tăiaţi; mişcări uşoare în articulaţiile bontului
care nu sunt imobilizate; mişcări ale trunchiului (ridicarea uşoară a bazinului, rotiri). Din a 5-a
sau a 6-a zi este aplicată gimnastica fantomă,care presupune realizarea închipuită a mişcărilor
în articulaţia tăiată. Această gimnastică este foarte importantă pentru prevenirea contracturii şi
atrofiei musculare în bont.
În cazul în care a fost amputat membrul superior, pacientul poate să se aşeze, să se ridice
şi să meargă. Dacă pacientului ia fost amputat membrul inferior, acestuia i se aplică în
majoritatea cazurilor regimul la pat. Cu toate acestea, în cazul în care se atestă o stare
satisfăcătoare a pacientului, acestuia îi este permisă poziţia verticală a corpului (începând cu a 3-
a sau a 4-a zi). Poziţia verticală este necesară pentru antrenarea echilibrului şi capacităţii de
sprijin a membrului sănătos. La fel, pacientul este instruit să meargă în cârje.
Perioada de pregătire pentru protezare începe după îndepărtarea suturilor. Pe parcursul
acestei perioade atenţia de bază se acordă formării bontului: acesta trebuie să aibă formă corectă
(cilindrică) şi capacitate de sprijin, să nu provoace dureri şi să fie rezistentă la efort fizic. Iniţial,
se restabileşte mobilitatea articulaţiilor rămase din membrul amputat. O dată cu reducerea durerii
şi creşterea mobilităţii acestor articulaţii, în cadrul orelor se introduc exerciţii pentru muşchii
bontului. Astfel, în cazul amputării gleznei sunt consolidaţi extensorii genunchiului, iar la
amputarea coapsei – extensorii şi muşchii abductori ai articulaţiei coxofemurale. Sunt fortificaţi
uniform muşchii care determină forma corectă a bontului (necesară pentru alipirea strânsă
manşonului protezei). Gimnastica curativă din această perioadă include mişcări active în
articulaţia distală, care se efectuează iniţial cu sprijin pe bont, iar apoi de sine stătător, cu
opunerea rezistenţei de către instructor. Iniţial, capacitatea de sprijin a bontului este antrenată
prin presarea cu capătul acestuia a unei perne moi, apoi a pernelor cu densitate diferită (umplute
cu tifon, păr, pâslă etc.); la fel, se realizează mersul cu sprijinul bontului pe un scaun moale.
Asemenea antrenamente încep cu 2 minute şi sunt majorate treptat până la 15 minute şi mai
mult.
Pentru dezvoltarea senzaţiei musculo-articulare şi coordonării mişcărilor trebuie aplicate
exerciţii de reproducere exactă a amplitudinii stabilite a mişcărilor fără controlul vizual.
Exerciţiile-tip pentru perioada a doua după amputarea membrului inferior sunt prezentate în
figura de mai jos.
20.2. Kinetoterapia în efectuarea amputaţiilor membrului superior

După amputarea membrului superior (şi mai ales a ambelor membre), o atenţie
considerabilă se acordă dezvoltării abilităţilor de îngrijire de sine stătătoare cu ajutorul bontului.
În acest sens pot fi utilizate astfel de mijloace simple, precum manşeta de cauciuc, care se
îmbracă pe bont şi în care se pune un creion, o lingură, furculiţă, etc.
78
Fig. 33 amputarea membrului superior
Datorită faptului că amputarea membrelor duce la tulburări de postură, în cadrul lecţiilor
de gimnastică medicală sunt incluse şi exerciţii de corectare.
În caz de amputare a membrelor superioare are loc deplasarea regiunii suprascapulare din
partea amputării în sus şi în jos, precum şi dezvoltarea omoplaţilor desprinşi. Pentru pacienţii cu
asemenea amputări se folosesc exerciţii de dezvoltare generală pentru centura scapulară, mişcări
direcţionate spre coborîrea regiunii suprascapulare şi adducerea omoplaţilor.
20.3. Kinetoterapia în efectuarea amputaţiilor membrului inferior.
Fig.34 Exerciţii - model pentru perioada a doua după amputarea membrului inferior
Amputarea membrului inferior generează tulburări considerabile ale staticii corporale:
centrul de greutate se deplasează în partea membrului rămas, ceea ce determină modificări de
efort ale aparatului neuro-muscular, necesar pentru menţinerea echilibrului. Ca urmare, are loc
79
înclinarea bazinului în partea fără sprijin, şi, respectiv, deformarea în plan frontal a coloanei
vertebrale (în zona lombară). Totodată, se pot dezvolta curburi scoliotice compensatorii în partea
opusă (la nivelul toracic şi cervical al coloanei vertebrale).
În timpul mersului în cârje şi cu baston, la pacienţi apare rapid oboseala la musculatura
centurii scapulare. Întrucât pacienţii se sprijină mai mult pe piciorul rămas, se dezvoltă platipodia
acestuia.
Pentru a preveni aceste situaţii, în cadrul orelor de gimnastică medicală se includ exerciţii
pentru muşchii centurii scapulare. Pentru prevenirea platipodiei se utilizează exerciţii pentru
consolidarea muşchilor şi ligamentelor de la talpa piciorului.
După 3 - 4 săptămâni de la intervenţia chirurgicală, pacienţii încep a asimila mersul pe
proteza curativă de antrenare. Aceasta va facilita trecerea la mersul pe proteza permanentă.
Fig. 35 Complex de exerciţii fizice speciale pentru pacienţii cu glezne amputate (3-4
săptămâni)
Poziţia iniţială – în decubit dorsal:

1. flexia şi extensia piciorului sănătos la nivelul articulaţiei gleznei. Mişcările se vor repeta
de 10 – 12 ori;
2. flexarea picioarelor cu ajutorul mâinilor – până la atingerea cu coapsele de abdomen.
Pacienţii vor repeta aceste mişcări de 3 - 5 ori;
3. trecerea în poziţia șezând şi apoi aplecarea trunchiului înainte - până la atingerea
degetelor de la picioare cu mâinile. Mişcările se vor repeta de 3 - 4 ori;
4. imitarea mişcărilor de pedalare.
Poziţia iniţială – şezând pe podea:

5. rotirea şi aplecarea trunchiului în partea bontului cu sprijin pe mâini. Pacienţii vor repeta
aceste mişcări de 3 - 6 ori;
6. ridicarea bontului şi extinderea ei cu ajutorul mâinilor. Mişcările se vor repeta de 6 - 8
ori;
7. abducerea coapsei piciorului operat din articulaţia coxofemurală. Pacienţii vor repeta
aceste mişcări de 5 - 8 ori.
8. ridicarea uşoară a trunchiului cu sprijin pe mâini. Mişcările se vor repeta de 4 - 6 ori;
9. ridicarea picioarelor înainte şi în sus.
Poziţia iniţială – în decubit ventral:

10. flexarea picioarelor la nivelul articulaţiilor genunchiului. Pacienţii vor repeta aceste
mişcări de 6 - 8 ori;
80
11. extensia consecutivă a picioarelor la nivelul articulaţiilor coxofemurale. Mişcările se
vor repeta de 4 - 6 ori;
12. extensia trunchiului cu abducerea laterală şi înainte a braţelor. Pacienţii vor repeta
aceste mişcări de 4 - 6 ori.
Poziţia iniţială – în ortostatism (sprijinindu-se de spătarul scaunului sau patului):

13. efectuarea genuflexiunilor (de 4 - 6 ori);
14. ridicarea în vârfuri şi trecerea pe călcâie. Mişcările se vor repeta de 6 - 8 ori;
15. abducerea posterioară a bontului. Pacienţii vor repeta aceste mişcări de 6 - 8 ori;
16. menţinerea echilibrului stând pe piciorul sănătos concomitent cu poziţionarea diferită a
mâinilor.
Perioada de stăpânire a protezei reprezintă etapa de finală a tratamentului de recuperare a

pacientului după amputarea membrului. Pe parcursul acestei perioade pacienţii sunt instruiţi cum
să utilizeze protezele. Până la învăţarea mersului pe proteze, este necesar de a verifica dacă
proteza se potriveşte bine bontului.
Metodele de instruire a pacienţilor şi modul de mişcare a acestora depinde de forma şi
caracteristicile protezei, modalitatea de amputare şi starea pacientului.
Unele categorii de pacienţi trebuie trataţi cu o atenţie deosebită. Printre aceste categorii
sunt pacienţii cu amputări ale membrelor inferioare care suferă de endoartrită obliterantă, diabet,
ateroscleroză, precum şi pacienţii învârstă. Efortul fizic pentru aceşti pacienţi trebuie majorat cu
atenţie şi în mod treptat, urmărind, totodată, reacţia sistemului cardiovascular.
Procesul de instruire a pacienţilor pentru a merge pe proteze constă din trei etape. În prima
etapă pacientul asimilează poziţia în ortostatism cu sprijin uniform pe ambele membre, precum şi
modalitatea de deplasare a greutăţii corporale în plan frontal. În a doua etapă se realizează
transferul greutăţii corporale în plan sagital, se asimilează fazele în sprijin şi de transfer a
pasului membrului cu proteză şi celui sănătos.
Pe parcursul celei de-a treia etape sunt asimilate mişcările uniforme de păşire. Ulterior,
pacientul învaţă mersul pe suprafeţe înclinate, pe scări şi pe teren accidentat.
În cadrul orelor pentru pacienţii tineri şi cei cu vârste medii se includ elemente de jocuri
sportive (volei, baschet, badminton, tenis de masă, etc.).
Gimnastica curativă pentru pacienţii cu amputări ale membrelor superioare are ca scop
dezvoltarea abilităţilor de utilizare a protezelor. Metodica de instruire se aplică în funcţie de
tipul protezei.
Pentru munca fină (spre exemplu, scrierea) sunt utilizate proteze cu strângere pasivă a
degetelor; pentru munca fizică grea - proteze cu strângere activă a degetelor (datorată tracţiunii
muşchilor centurii scapulare). Pe parcursul ultimilor ani sunt utilizate tot mai des proteze
bioelectrice cu strângere activă a degetelor. Aceste proteze se bazează pe utilizarea biocurenţilor
care apar în momentul contracţiei musculare.
Intervenţiile chirurgicale reconstructive

Pacienţilor cu amputări ale degetelor le sunt efectuate intervenţii chirurgicale de
falangizare a primului os metacarpian. În caz de amputare a mâinii şi antebraţului în treimea
inferioară şi mijlocie se efectuează divizarea bontului după Krukenberg şi formarea a două
„degete” - radius şi cubitus. În urma acestor intervenţii chirurgicale este creat un organ activ de
apucare, care, spre deosebire de proteză, are sensibilitate tactilă. Astfel, se extind în mod
semnificativ capacităţile de muncă casnică şi profesională a pacientului.
În cazul intervenţiilor chirurgicale reconstructive asupra bonturilor membrelor superioare,
kinetoterapie se aplică atât în perioada preoperatorie, cât şi în cea postoperatorie. Mijloacele
kinetoterapeutice contribuie la formarea precoce şi îmbunătăţirea compensaţiilor motrice.
Pregătirea preoperatorie a bontului antebraţului se realizează în următorul mod: se masează
musculatura bontului; se trage pielea (deoarece aceasta este insuficientă pentru operaţia plastică
81
locală de formare a „degetelor”); se restabileşte pronaţia şi supinaţia antebraţului prin
intermediul mişcărilor pasive şi active.
După intervenţia chirurgicală, sarcina de bază a kinetoterapiei constă în asimilarea de către
pacient a tehnicii de apucare, utilizându-se în acest sens adducerea şi abducerea „degetelor” nou-
formate ale bontului antebraţului (fig. 27). În condiţii obişnuite această mişcare lipseşte. În
continuare, pacientul asimilează scrierea (la început pacientul foloseşte un stilou special
proiectat, care este mai gros şi cu nişe pentru degetul ulnar şi radial).
Fig. 36 Exerciţii - model care se efectuează în urma divizării antebraţului după

Krukenberg
Întrebări pentru autocontrol;

1. Ce presupune amputarea membrelor?
2. În ce cazuri se realizează amputarea membrelor?
3. Care sunt perioadele de bază ale kinetoterapiei după amputarea membrelor?
4. Care sunt sarcinile şi metodele kinetoterapiei pe parcursul perioadei de stăpânire a
protezei?
82
BIBLIOGRAFIE
1. Antonescu D., Barbu D., Niculescu D.L. şi alţii. Elemente de ortopedie şi

traumatologie (curs pentru studenţi). Bucureşti, Ed. „Publistar”, 1999, 411 p.
2. Cordun Marian – Kinetologie medicală, Ed. Axa, 1999
3. Denischi A., Ionescu I., Neagu V., Papanagi E.. Traumatologia practică. Bucureşti,
1983, p. 16–24.
4. Ifrim M. – Compendiu de anatomie, Ed. Ştiinţifică şi Tehnică, 1988
5. Ionescu Adrian – Masajul: procedee tehnice, metode, efecte, aplicaţii în sport, Ed. All,
Bucureşti,
6. Kiss Jaroslav – Fizio-kinetoterapia şi recuperarea medicală în afecţiunile aparatului
locomotor, Ed. Medicală, 1999
7. Mihăilescu M. – Chirurgie pentru cadre medii, Ed. Medicală, 1979
8. Panait Gh. Politraumatismele. În: „Elemente de ortopedie şi traumatologie – curs
pentru studenţi”. Bucureşti, 1999, p. 260– 282.
9. Rădulescu A. – Ortopedie chirurgicală, Ed. Medicală, 1957
10. Sbenghe T. – Recuperarea medicală la domiciliul bolnavului, Ed. Medicală, 1996.
11. Stamatin S., Marin I., Pulbere P. Traumatologie şi ortopedie. Chişinău, Ed.
„Universitas”, 1993, 379 p.
12. Teodoriu T., Borş P. Chirurgia traumatismelor mâinii. Bucureşti, 1958.
13. Tomoaia Ch. Curs de traumatologie osteoarticulară. Cluj-Napoca, Editura Medicală
Universitară ,,Iuliu Haţieganu”, 1999, 332 p.
14. Дворкин A.M. Профилактика травматизма. В. кн.: „Руководство по ортопедии и
травматологии”. Москва, изд. „Медицина”, 1967, том I, с. 51–88.
15. Краснов А.Ф., Аощин В.М., Цейтлин М.Д. Справочник по травматологии.
Москва, изд. „Медицина”, 1984, с. 3–36, 57–59.
16. Фриндланд М.О. Очерк истории ортопедии и травма- тологии. В кн.:
„Рукoводство по ортопедии и травматологии”. Москва, изд. „Медицина”, 1967, тoм I, с.
18–50.
17. Шапошников. Ю. Г. Раны и ранения. В кн.: „Травматология и ортопедия”. М.,
изд. „Медицина”, том I, 1984, с. 253–288.
83

Suport de Curs Traumatologia La Domiciliu-2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport de Curs Traumatologia La Domiciliu-2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS”

„KINETOTERAPIA ÎN AFECŢIUNI LOCOMOTORII

Suport de curs pentru masteranzi

Autor: Agapii Eugeniu, dr. ped., conf. univ.

Scopul: familiarizarea studenţilor cu noţiunile de bază ale traumatologiei şi metodele de

Legături interdisciplinare: anatomia, bazele generale ale kinetoterapiei, kinetoterapia în

1.1. Noţiunea de traumă. Tipul traumelor. Simptomele şi complicaţiile în

1.2. Metodele şi mijloacele de recuperare în traumatologie

Fig. 1. Tipurile bandajelor de ghips:

La baza extinderii scheletare stau două principii esenţiale: relaxarea muşchilor de la

Fig. 2. Suport cu tija Kirschner pentru extinderea scheletară

Fig. 3. Realizarea osteosintezei Fig. 4. Aparatului lui Ilizarov

Principalul avantaj al tratamentului chirurgical este faptul că pacientul va putea efectua

Întrebări pentru autocontrol:

1. Definiţi noţiunea de traumă şi evidenţiaţi caracteristicile lor?

Scopul: familiarizarea studenţilor cu periodizarea kinetoterapiei în traumatologie

Legături interdisciplinare: anatomia, bazele generale ale kinetoterapiei, kinetoterapia în

2.1. Periodizarea kinetoterapiei în traumatologie

Perioada de imobilizare corespunde fazei acute a traumei.

Întrebări pentru autocontrol:

1. Definiţi noţiunea de traumă şi evidenţiaţi caracteristicile lor?

Scopul: însuşirea de către studenţi a cunoştinţelor teoretice despre metodele de evaluare a

Legături interdisciplinare: evaluarea în kinetoterapie; metode şi tehnici în kinetoterapie,

3.1. Metodele de examinare a pacienților în traumatologie

Interogarea bolnavului (luarea anamnezei). Interogarea bolnavului permite a căpăta o

3.2. Testarea amplitudinii de mișcare articulară – goniometria

Întrebări pentru autocontrol:

1. Definiţi noţiunea de anamneză.

Scopul: Însuşirea cunoştinţelor teoretice despre traumele coloanei vertebrale. Metodele de

Legături interdisciplinare: anatomia, bazele generale ale kinetoterapiei, kinetoterapia în

4.1. Clasificarea traumelor de coloană

Fig.5 Coloana vertebrala.

4.2. Kinetotarapia în traumele regiunii cervicale ale coloanei vertebrale

Fig. 6 Trauma coloanei vertebrale cervicale.

4.3. Kinetotarapia în traumele compresionale ale coloanei vertebrale

Fig. 8 Traumele compresionale

Întrebări pentru autocontrol:

1. Clasificarea traumelor coloanei vertebrale.

Scopul: Însuşirea cunoştinţelor teoretice despre traumele cutiei toracale

Legături interdisciplinare: anatomia, bazele generale ale kinetoterapiei, kinetoterapia în

5.1. Kinetoterapia în traumele cutiei toracale

Kinetoterapia va începe în a doua zi după repoziția fragmentelor osoase dislocate şi se

5.2. Bilanţul articular al coloanei vertebrale

Întrebări pentru autocontrol:

1. Numiți și descrieți etapele de recuperare a pacienților cu traume a cutiei toracale.

Scopul: însuşirea de către studenţi a cunoştinţelor teoretice şi deprinderilor practice în caz

Legături interdisciplinare: anatomia, bazele generale ale kinetoterapiei, kinetoterapia în

6.1. Elementele anatomice despre claviculă

Clasificarea fracturilor claviculei după Allman:

6.2. Kinetoterapia în traumele claviculei

Întrebări pentru autocontrol:

1. Numiți și descrieți etapele de recuperare a pacienților cu traume a claviculei.

Legături interdisciplinare: anatomia, bazele generale ale kinetoterapiei, kinetoterapia în

7.1. Elemente anatomice despre scapulă

7.2. Kinetoterapia în traumele scapulei

Fig. 11 Fractura scapului

Întrebări pentru autocontrol:

1. Numiți și descrieți etapele de recuperare a pacienților cu traume a scapulei.

Scopul: însuşirea de către studenţi a cunoştinţelor teoretice şi deprinderilor practice în caz

Legături interdisciplinare: anatomia, bazele generale ale kinetoterapiei, kinetoterapia în

8.1. Elemente anatomice despre umăr

Fig. 12 Fractură la nivelul umărului

8.2. Kinetoterapia în traumele articulației umărului