IDEALUL EDUCAȚIONAL ȘI

FINALITĂȚILE EDUCAȚIEI
ACTUALE
Educația reprezintă ansamblul relațiilor dinamice dintre actorii cu competență în
formarea inițială și continuă, precum și dintre aceștia și persoanele implicate în propria formare
prin mecanisme și acțiuni ordonate și orientate de finalitățile prestabilite, întemeiate în norme și
valori ce se circumscriu misiunii conferite de o comunitate.
În Enciclopedia de filosofie și științe umane1, educația este definită ca proces de formare
a personalității individuale, prin integrare socială și transformare culturală.
Prin natura și conținuturile sale, educația este un subdomeniu al socialului care
interacționează cu toate celelalte subdomenii. Așa se face că educația interacționează cu
politicul, morala, juridicul, cultura, religia, arta, știința conținând din fiecare câte ceva.
Pentru că universul educațional este populat cu valori ce exprimă dimensiunea culturală a
unei societăți, valori care transcend politicul, juridicul, eticul, artisticul ș.a.m.d., dar care se și
distribuie. Și tocmai de aceea, capitalul educațional– ca specie a capitalului social, cum se va
vedea în continuare – este reprezentat de normele informale ce acoperă și protejează un set de
valori.
Literatura de specialitate a consacrat termenul de capital social ca unul care desemnează
sistemul de norme informale care protejează un set de valori împărtășite de membrii unui grup
(comunități, societăți), urmare a încrederii pe care fiecare o are în aceste valori, precum și a
încrederii reciproce între membrii grupului respectiv.
Atunci când vorbim de capital social avem în vedere două structuri fundamentale:
normele informale, adică acele norme care provin din obișnuință și repetabilitate, cele mai multe
nefiind scrise. Normele se întemeiază în valori, aceste valori fiind împărtășite de membrii unei
comunități/societăți. Elementul esențial al capitalului social este încrederea. Încrederea pe care
fiecare o are în toate instituțiile statului, dar și încrederea unora în ceilalți.

1
Enciclopedia de filosofie și științe umane, Editura All Educational, București, 204, 2007, p.265 și urm.
 Fiecare comunitate/societate își are un sistem de valori, izvorâte din procese succesive
de valorizare în baza unui etalon general: idealul de comunitate/societate.
Fac parte din sistemul de valori al unei comunități/societăți, acele valori împărtășite de
cei mai mulți dintre membrii comunității/societății. Aceste valori sunt ocrotite prin norme.
Normele reprezintă prescrierea unor conduite pentru indivizi, în termeni imperativi
permisivi, stimulativi sau de recomandare, conduite care să nu lezeze valorile pe care le acoperă
(și ocrotesc) aceste norme.
Unele dintre acestea sunt formale, altele informale, în funcție de setul de valori pe care-l
acoperă. Norme formale sunt normele juridice întrucât ele acoperă valorile ocrotite de puterea de
stat, statul intervenind prin mijloace coercitive în situația în care ele sunt lezate. Însă, în cele mai
multe situații normele juridice sunt respectate ca urmare a încrederii indivizilor în valorile pe
care ele le ocrotesc. De aceea, doar prin modalitatea de sancționare diferă de normele informale:
lezarea valorilor ocrotite prin normele juridice se sancționează prin intervenția puterii de stat, în
timp ce lezarea valorilor ocrotite prin normele extrajuridice se sancționează prin intervenția altor
mecanisme și/sau organisme decât cele etatice (blamul public, stigmatizarea, ostracizarea,
decredibilizarea, rușinea reintegratoare, canoanele bisericești, exemplaritatea simbolică ș.a.).
Atât normele preponderent formale, cât și cele preponderent informale reprezintă
etaloane de conduită în funcție de care se obțin indicii privind ordinea socială.
Idealul (individual, al unei comunități, social, educațional etc.) se circumscrie aspirației la
perfecțiune, aspirație care, în sine, conține grade diverse de subiectivitate. Cu cât gradul de
subiectivitate este mai ridicat, cu atât idealul se apropie de plăsmuire, idealul diminuându-și
șansele de realizare.
Cele prezentate mai sus sunt definitorii și pentru idealul educațional al unei societăți. El
exprimă chintesența cerințelor pe care societatea le pretinde de la membrii săi. Ca proiecție
ideală a tipului de om dezirabil al comunității/societății, idealul educațional presupune: un set
de valori împărtășite de membrii unei comunități, un complex de cerințe izvorâte din năzuințele
generale privind prototipul de om dezirabil.
Vectorii prin care idealul educațional se obiectivează (dobândește contur real) sunt
reprezentați de finalitățile educației. Acestea se exprimă în termeni operaționali, indicând
standarde de atins în formarea individuală și integrarea socială.
 Idealul educațional exprimă, de asemenea, viziunea unei societăți asupra educației și
misiunea educației într-o comunitate/societate.
Viziunea exprimă concepția societății/comunității asupra educației. Această concepție se
întemeiază în imperative transformate în comenzi sociale, asigurându-se astfel un anumit tip de
ordine educațională.
Misiunea educației este dată de scopul ei: formarea personalității individuale, prin
integrare socială și transmitere culturală, în conformitate cu idealul educațional.
Prin urmare, relația ideal educațional – finalitățile educației este una mediată prin viziune
și misiune, întrucât ambele se desprind din idealul educațional, întemeiat în raționalitatea alegerii
și selecției valorilor producătoare de capital educațional.
Circumscrise idealului educațional, finalitățile educației presupun, cum am spus mai sus,
formarea competențelor înțelese ca ansamblu multifuncțional și transferabil de cunoștințe,
deprinderi, abilități și aptitudini. Finalitățile educației reprezintă orientările asumate la nivel de
politică educațională în vederea realizării activității de formare-dezvoltare a personalității umane,
conform anumitor valori angajate în proiectarea sistemului. Finalitățile educației se structurează
pe trei niveluri ierarhic organizate: ideal educațional, scopuri educaționale și obiective
educaționale.
Atinse prin standarde și obiective specifice fiecărui nivel de educație, finalitățile educației
se validează prin: integrare socială și implicare activă în viața comunității; exercitarea profesiei
pentru care s-a realizat formarea, automotivarea în perfecționarea continuă.
Prin natura ei, educația – înțeleasă ca formare individuală prin transmitere culturală și
integrare socială – implică imitația, din moment ce propune modele și operează cu modelarea.
Imitația, indiferent în ce domeniu se realizează, este, prin urmare, un proces de acceptare
și asumare a poziției de inferioritate, poziție ce se dorește a fi depășită prin reproducerea
modelului imitat.
Curriculumul național reprezintă ansamblul proceselor eductive și al experiențelor de
învățare prin care trece elevul pe durata parcursului său școlar, ansamblul documentelor școlare
de tip reglator, în cadrul cărora se consemnează date privind procesele educative și experiențele
de învățare pe care școala le oferă elevului.
 Procesul de învățământ este principalul subsistem al sistemului de învățământ în cadrul
căruia se realizează instruirea și învățarea elevilor și studenților prin intermediul activităților
proiectate, organízate și dirijate de către profesor.
Procesul de învățământ reprezintă activitatea intenționată, conștientă și organizată de
predare-învățare-evaluare, realizată într-un spațiu educațional instituționalizat, cu o tehnologie
didactică determinată, cu anumite rezultate anticipate. Laturile procesului de învățământ sunt:
predarea, învățarea, evaluarea.
Activitatea de predare-învățare-evaluare, deși este formată din trei elemente, este privită
în unitatea ei didactică, deoarece ele se întrepătrund în cadrul activității comune a profesorilor și
elevilor iar rezultatele finale sunt, de fapt, o rezultantă a celor trei activități.
Predarea este latura procesului de învățământ intenționată, programată, organizată de
transmitere de către profesor a cunoștințelor teoretice și practice cares tau la baza învățării.
Învățarea este latura procesului de învățământ intenționată, programată, organizată de
dobândire și asimilare a cunoștințelor teoretice și practice de către elev pe baza predării și a
studiului.
Evaluarea reprezintă o succesiune de operații de apreciere, măsurare și control a
cunoștințelor teoretice și practice.
Procesul de predare îl denumim transpoziție didactică, adică modul în care conținuturile
din știință sunt transferate spre a fii inteligibile în procesul didactic.
În linii generale, a educa se identifică cu a învăța, prin învățare înțelegând: acumulare de
cunoștințe, dezvoltarea capacităților cognitive, dezvoltării capacităților specifice raționalității
alegerilor, dezvoltarea de capacități și deprinderi acțional-practice, dezvoltarea de capacități și
deprinderi comportamental-civice; Învățarea umană este un proces orientat, dirijat în măsura în
care este realizată într-un cadru formal, organizat, prin raportare la idealul educațional, scopul
învățării, finalitățile educației.
Învățarea se realizează și dincolo de cadrul formal al școlii prin educația nonformală și
informală. Educația nonformală se referă la totalitatea activităților educative desfășurate în afara
programului instituționalizat, activități care au carácter facultativ, activități extrașcolare.
Educația informală se referă la totalitatea ideilor, deprinderilor, pe care elevii le dobândesc în
mod spontan, în afara mediului educațional instituționalizat.
Bibliografie
 Horațiu Tiberiu Gorun, Adrian Gorun, Al doilea tratat despre educație
(Virușii culturali și virușii proiectați), Editura Universitaria Craiova, 2017; 
 Adrian Gorun, Contribuții la reconstrucția identității educației naționale.
Sinteze, Editura Academica Brâncuși, Târgu-Jiu, 2015, Partea I. 
 Suport de curs Teoria Generala a Educatiei
 Miron Ionescu, Instrucție și educație, Editura Vasile Goldiș University Press
 Ioan Jinga, Elena Istrate, Manual de pedagogie