Loredana Jumară

Magia şi vrăjitoria
Eseu asupra imaginarului ţărănesc
într‑un sat vâlcean

Editura MEGA
Cluj‑Napoca
2022
 TEZE DE

colecția
DOCTORAT
Coordonator:
Vlad Popovici

DTP şi copertă:
Editura Mega

Redactor:
Claudia Sabău

© Loredana Jumară, 2022

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

JUMARĂ, LOREDANA
Magia şi vrăjitoria: eseu asupra imaginarului ţărănesc într-un sat vâlcean /
Loredana Jumară. – Cluj-Napoca: Mega, 2022
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-020-509-8
39

Editura Mega | www.edituramega.ro

e‑mail: mega@edituramega.ro
 Cuprins

MULŢUMIRI  9

INTRODUCERE. MAGIA ŞI VRĂJITORIA ÎN SPAŢIUL

EUROPEAN. REPERE TEORETICE  11
Lecturând magia şi vrăjitoria. Abordări teoretice 11
Literatura de specialitate universală 11
Literatura de specialitate românească 18
Cercetând magia şi vrăjitoria. Aspecte metodologice 21

CAPITOLUL 1. IPOSTAZE ALE MAGIEI ŞI VRĂJITORIEI

DE‑A LUNGUL TIMPULUI. IMAGINEA VRĂJITOARELOR  29
1.1. Magia şi vrăjitoria în Antichitate 30
1.2. Perspectiva creştină asupra magiei şi vrăjitoriei 32
1.3. Vânătoarea de vrăjitoare. O privire de ansamblu 36
1.3.1. Amploarea fenomenului 37
1.3.2. Factorii care au influenţat vânătoarea de vrăjitoare 50
1.3.3. Imaginea vrăjitoarelor în timpul prigoanei 55
1.4. Vrăjitoarea reinventată 76

CAPITOLUL 2. UNIVERSUL MAGIC MALEFIC ÎN

IMAGINARUL ŢĂRĂNESC  87
2.1. Timpul şi spaţiul. Valenţe magice malefice 91
2.2. Duhurile necurate. Răul supranatural dual 99
2.3. A muri şi a te întoarce. „Stăi, că‑ţi spui io ţie ce‑i strigoiu’!” 107

CAPITOLUL 3. NAŞTEREA VRĂJITOARELOR  121

3.1. Naşterea demonizată 122
3.2. Cine sunt actorii magici? 123
 3.3. Iniţierea vrăjitoarelor 140
3.4. Acuzaţia de vrăjitorie 145

CAPITOLUL 4. VIAŢA VRĂJITOARELOR  161

4.1. Când vrăjitoarele devin actori principali 166
4.2. Dracu’ şi vrăjitoarea. Un parteneriat demonic 182
4.3. Turism magic 197

CAPITOLUL 5. MOARTEA VRĂJITOARELOR  209

5.1. Vrăjitoarele şi marea trecere în lumea cealaltă 209
5.2. Magia şi vrăjitoria. Tranziţii culturale 213

CONCLUZII  227

BIBLIOGRAFIE  235
 INTRODUCERE.
Magia şi vrăjitoria în spaţiul
european. Repere teoretice

Magia şi vrăjitoria au tentat, înspăimântat şi fascinat societăţi şi cul‑

turi diferite şi continuă să fie vizibile şi în prezent, într‑o cultură care se
auto‑defineşte ca fiind raţionalistă, trezind sentimente contradictorii: de
la indiferenţă la teamă, de la negare la definire ca tradiţie. Interesul faţă
de fenomenul magic a depăşit sfera socială şi a atras atenţia specialiştilor
din domenii diferite: istorie, antropologie, etnologie, folclor, sociologie,
arte, psihologie. Perspectivele metodologice ale cercetătorilor au fost şi
ele diverse, iar rezultatele de asemenea. Toate aceste studii însă, deşi por‑
nesc de la întrebări diferite şi ajung la concluzii variate, nu sunt altceva
decât fragmente decupate care se completează, reconstituind întregul.
În acest capitol ne propunem să revizuim abordările teoretice care au
avut un impact major în studiul fenomenului magiei şi vrăjitoriei şi care
ne vor ajuta să înţelegem mai bine perspectiva lumii ţărăneşti româneşti
contemporane, urmând ca în a doua parte să ne aplecăm asupra scopului
acestei lucrări şi asupra metodologiei de cercetare pe care am folosit‑o în
cadrul acestei cercetări.

Lecturând magia şi vrăjitoria. Abordări teoretice

Literatura de specialitate universală
Lectura noastră începe în 1871, când a fost publicată lucrarea lui
Edward Burnett Tylor, Primitive Culture (Cultura primitivă). Pentru Tylor,
magia este profund conectată de animismul primitiv, pe care îl consideră
sursa fenomenului religios, la modul general; de la animism au pornit
următoarele sisteme religioase, inclusiv magia. Raţiunea umană, spune
12 Loredana Jumară

Tylor, găseşte relaţii de legătură între fenomene asemănătoare, chiar şi

atunci când acestea nu sunt într‑adevăr conectate, făcând astfel asocieri
eronate pe care le proiectează în viaţa reală, autoiluzionându‑se astfel
că deţine controlul asupra prezentului şi chiar viitorului1. El analizează
riturile magice care reproduc prin gesturi imaginile şi rezultatele dorite
pentru a arăta că magia (şi religia, la modul general) este o fază primitivă
a ştiinţei2.
În 1890 James George Frazer a publicat o amplă cercetare comparativă
a credinţelor magice şi religioase din diferite culturi, The Golden Bough
(Creanga de aur), unde defineşte, similar cu Tylor, magia ca o metodă de a
controla natura, echivalentul ştiinţei pentru popoarele primitive. Frazer
a definit cele două legi care stau la baza practicilor magice şi vrăjitoreşti:
cea a similitudinii şi cea a contagiunii. Potrivit legii similitudinii, pentru
a realiza efectul magic dorit practicantul trebuie să‑l imite într‑un context
ritual, iar legea contagiunii presupune că acţiunile pozitive sau agresiu‑
nile făcute unui obiect material care a fost în contact cu o persoană vor
avea efect şi asupra persoanei în cauză3.
Aceste lucrări au inspirat cercetători din diferite domenii, care au con‑
tinuat studierea magiei, adunând un imens material multi-disciplinar. În
1912, Émile Durkheim consideră că este dificil să se facă o separare rigu‑
roasă între magie şi religie, arătând totuşi că magia are propriile forme
de manifestare şi evidenţiind caracterul permanent şi instituţionalizat
pe care îl are religia (biserica), spre deosebire de magie; chiar şi în cultu‑
rile în care magia este o formă de manifestare publică, ea funcţionează în
afara instituţionalizării4. În magie, fiinţele supranaturale sunt mai puţin
ierarhizate decât în religie, ceea ce înseamnă că în cazurile duhurilor cu
rol preponderent nefast există tabu‑uri şi interdicţii, fără să fie percepute
ca entităţi supranaturale decăzute, ca în cazul demonilor creştini5.
Marcel Mauss şi Henri Hubert au continuat munca începută de Tylor
şi Frazer. Ei observă universalitatea conceputului unei surse de putere
1
  Edward Burnett Tylor, Primitive Culture, Vol. I, Dover Publications, Mineola, New
York, SUA, 2016, pp. 93–124.
2
  Ibidem, Vol. II, pp. 90–138.
3
  James George Frazer, The Golden Bough, Macmillan Press, Londra, Marea Britanie,
1983, pp. 14–16.
4
  Émile Durkheim, Formele elementare ale vieţii religioase, Editura Polirom, Iaşi, 1995,
pp. 50–52.
5
  Ibidem.
 Magia şi vrăjitoria 13

exterioară în toate sistemele magice, denumită mana în Melanezia,

orenda la irochezi sau farmec, soartă, vrajă pentru cultura europeană6.
Pentru Mauss şi Hubert, actele magice sunt faptele definite ca atare de
întreaga societate, nu doar de grupuri sociale dintr‑o societate, sunt veri‑
dice din perspectiva întregii comunităţi, se repetă periodic şi sunt învălu‑
ite de mister: ritualurile sunt săvârşite cel mai adesea noaptea, în secret,
iar vorbele sunt şoptite7.
Mai departe, Bronislaw Malinowski afirmă caracterul practic al
magiei, însă nu o defineşte ca fiind o ştiinţă primitivă, ci ca pe un sistem
la care se apelează atunci când limitele legii naturii sunt atinse. Magia,
observă Malinowski, este integrată în practicile cotidiene ale trobrianzi‑
lor, o societate din Pacific; de pildă, agricultura nu poate exista în absenţa
muncii fizice, însă nici fără rituri magice care să apere culturile de invazii,
inundaţii şi alte nenorociri8.
Claude Lévi-Strauss renunţă şi el, în Gândirea sălbatică, la ierarhizarea
magie – ştiinţă, propunând ca acestea să fie analizate şi înţelese ca două
moduri de cunoaştere independente9. Cercetătorul structuralist defineşte
ritualurile magice ca „expresii ale unui act de credinţă”10 împărtăşite de
trei părţi: bolnav/victimă, actantul magic şi comunitate11.
Treptat, cercetarea se mută din zonele exotice acasă; antropologii,
etnologii, folcloriştii descoperă exoticul de lângă ei şi îşi îndreaptă studiile
spre zonele rurale sau urbane din propriile culturi. Jeanne Favret‑Saada,
în studiul asupra fenomenului vrăjitoriei rurale în ţinutul Bocage, merge
mai departe cu definirea persoanelor implicate în actul magic şi identifică
vrăjitorul care trimite nenorocirea, victima şi descântătorul. Vrăjitorul, ne
spune cercetătoarea, trimite vraja prin care produce o nenorocire, iar apoi
victima, cu ajutorul descântătorului, execută contra‑vraja. Bănuiala de
vrăjitorie apare în urma unei serii de nenorociri, însă diagnosticul este
pus întotdeauna de o persoană din afara problemei, o persoană care nu
are legătură directă cu evenimentele. Victima consultă apoi un medic,

6
 Marcel Mauss, Henri Hubert, Teoria generală a magiei, Editura Polirom, Iaşi, 1996,
pp. 78–79.
7
  Ibidem, pp. 25–32.
8
  Bronislaw Malinowski, Magie, ştiinţă şi religie, Editura Moldova, Iaşi, 1993.
9
  Claude Lévi-Strauss, Gândirea sălbatică, Editura Polirom, Iaşi, 2011, p. 25.
10
  Ibidem, p. 23.
11
 Idem, Antropologia structurală, Editura Politică, Bucureşti, 1978.
14 Loredana Jumară

preot şi apoi un vrăjitor/descântător; abia din acest moment apare certi‑

tudinea că este vorba despre un caz de vrăjitorie12.
Tot în spaţiul european, şi tot în Franţa, Dominique Camus a studiat
fenomenul magiei vrăjitoriei, însă cercetarea sa s-a aplecat către magia
cultă. Camus observă că vrăjile sunt trimise atunci când este vorba des‑
pre răzbunare, gelozie sau invidie şi că oamenii îşi dau seama că au de‑a
face cu vrăjitoria în urma unei serii de nenorociri şi atunci caută ajutor
magic13. Cercetătorul demonstrează că imaginea vrăjitorului ca fiinţă cu
puteri supranaturale moştenite, revelate sau furate nu există fără validare
publică: „nu este socotit vrăjitor oricine vrea. Pentru aceasta, trebuie să fii
recunoscut capabil să arăţi originile puterii pe care le pretinzi că o deţii
şi totodată să faci dovada eficacităţii tale după modalităţi de apreciere
admise în mod obişnuit”14.
Și istoricii s-au alăturat cercetării fenomenului magic, aducând o con‑
tribuţie importantă înţelegerii magiei şi vrăjitoriei. Fenomenul prigoanei
vrăjitoarelor este unul intens dezbătut şi discutat, datorită dimensiunii
sale sociale, geografice şi culturale. Astfel au apărut numeroase lucrări15
care au analizat imaginile pe care demonologia le oferă vrăjitoarelor, şi au
inventariat cauzele şi efectele acestui episod teribil din istorie.
Însă unii cercetători au văzut în sursele istorice pentru această peri‑
oadă un potenţial enorm pentru a studia cultura populară şi credinţele

12
  Jeanne Favret‑Saada, Deadly Words: Witchcraft in the Bocage, Cambridge University
Press, Cambridge, Marea Britanie, 1980, pp. 6–8.
13
  Dominique Camus, Puteri şi practici vrăjitoreşti. Anchetă asupra practicilor actuale de vră-
jitorie, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 63.
14
  Ibidem, p. 25.
15
  Vezi Robert Muchembled (coord.), Magia şi vrăjitoria în Europa din Evul Mediu până azi,
(în continuare se va cita: Magia şi vrăjitoria...), Editura Humanitas, Bucureşti, 1997; Bengt
Ankarloo, Stuart Clark, William Monter (ed.), Witchcraft and Magic in Europe: The Period
of the Witch Trials, (în continuare se va cita: Witchcraft and Magic in Europe: The Period of the
Witch Trials …), The Anthlone Press, Londra, Marea Britanie, 2002; Willem de Blécourt,
Owen Davies (ed.), Witchcraft continued. Popular magic in modern Europe, Manchester
University Press, Manchester, Marea Britanie, 2004; Gábor Klaniczay, Éva Pócs (ed.),
Communicating with the Spirits, Central European University Press, Budapesta, Ungaria,
2005; Brian Levack, The Witch-Hunt in Early Modern Europe, Pearson Education Limited,
Harlow, Marea Britanie, 2006; Jonathan Barry, Owen Davies, Cornelie Usborne (ed.),
Cultures of Witchcraft in Europe from the Middle Ages to the Present, Palgrave Macmillan,
Londra, Marea Britanie, 2017; Gábor Klaniczay, Éva Pócs (ed.), Witchcraft and Demonology
in Hungary and Transylvania, Palgrave Macmillan, Londra, Marea Britanie, 2017.
 Magia şi vrăjitoria 15

despre magie şi vrăjitorie. Margaret Murray, în lucrarea The Witch-Cult

în Western Europe. A study in Anthropology (1921) a afirmat că societăţile
europene în secolul al XVII‑lea încă aveau cultul unei divinităţi cornute,
Dianus sau Ianus, confundată cu Lucifer de către judecători şi teologi16.
Deşi această lucrare a fost discreditată, a revoluţionat totuşi studiul
magiei. Cercetătorii care i-au urmat, au demonstrat că societăţile tradiţi‑
onale din Europa secolelor XVI–XIX au perpetuat credinţe vechi precreş‑
tine, însă nu ca un cult perfect conservat şi independent de restul credin‑
ţelor, ci ca un păgânism neconştientizat, involuntar, lipsit de continuitate.
Mergând pe urmele acestui sincretism religios, Carlo Ginzburg este
unul dintre cei mai proeminenţi cercetători ai credinţelor cu fond mito‑
logic arhaic şi a studiat îndeaproape supravieţuirea vechilor culte ale fer‑
tilităţii în grupurile de benandanti, care erau femei şi bărbaţi din Friuli,
Italia17. Născuţi cu membrana amniotică pe care o păstrau ca amuletă
datorită valenţelor magice, sufletele lor părăseau trupurile în somn pen‑
tru a lupta împotriva vrăjitorilor şi a salva recoltele.
Alături de el, Éva Pócs porneşte în aceeaşi direcţie de cercetare.
Pornind de la procesele de vrăjitorie şi culegerile de folclor, cercetătoarea
descoperă elemente ale culturii populare, frânturi de rituri necreştine18.
Aflată la intersecţia istoriei cu etnologia, această lucrare urmăreşte tipa‑
rele şamanismului extatic în practicile cotidiene. Deşi găseşte similarităţi
între cultura populară (credinţele şi practicile consemnate cu privire la
întâlnirile nocturne) şi demonologie (sabatul vrăjitoarelor), cercetătoa‑
rea demonstrează că erau fenomene diferite, cu funcţii diferite. Întâlnirile
nocturne populare nu au fost o invenţie a demonologilor, însă acestora le
lipsea componenta satanică, fiind parte integrantă a unei tradiţii arhaice,
care a preluat elemente ale culturii creştine.
Un alt moment important în studiul fenomenului se concentrează
în jurul cercetătorilor care au analizat felul în care practicile magice şi
vrăjitoreşti sunt înţelese de comunitate şi a modului în care apare şi
16
  Margaret Murray, The Witch-Cult în Western Europe. A study in Anthropology, apud
Antoaneta Olteanu, Școala de Solomonie. Divinaţie şi vrăjitorie în context comparat, (în con‑
tinuare se va cita: Școala de Solomonie...), Editura Paideia, Bucureşti, 1999, p. 111.
17
  Carlo Ginzburg, Istorie nocturnă. O interpretare a sabatului, (în continuare se va cita:
Istorie nocturnă...), Editura Polirom, Iaşi, 1996.
18
  Éva Pócs, Between the Living and the Dead: A Perspective on Witches and Seers in the
Early Modern Age, (în continuare se va cita: Between the Living and the Dead...), Central
European University Press, Budapesta, Ungaria, 1999.
16 Loredana Jumară

acţionează acuzaţia de vrăjitorie. Lucrarea lui Edward Evans-Pritchard

deschide poarta spre perspectiva studierii relaţiilor dintre acuzat şi acu‑
zator. Antropologul defineşte magia şi vrăjitoria ca pe un ansamblu de
idei şi practici care încearcă să explice şi să soluţioneze nenorocirile19.
Cauza, atunci când apare o nenorocire, nu este de natură magică exclu‑
siv; populaţia explică prin vrăjitorie condiţiile particulare dintr‑un lanţ
de întâmplări care duc la apariţia unei nenorociri20. Printre situaţiile în
care apare acuzaţia de vrăjitorie, cercetătorul observă bolile, nenorocirile,
accidentele şi moartea, iar motivele care ar sta la baza apelării la magie şi
vrăjitorie ar fi ura, gelozia, invidia.
Istoricul Jean Delumeau a analizat îndeaproape fenomenul vânăto‑
rii de vrăjitoare în comunităţile secolelor XIV–XVIII şi consideră că în
centrul acuzaţiei de vrăjitorie se află frica21. Pe fondul riscului adus de
insecuritatea economică, religioasă, socială, ia naştere o frică generalizată
într‑un context dramatic: războaie, epidemii, foamete. Toţi aceşti factori
au transformat riscul în pericol şi frica individuală într‑una colectivă,
iar răspunsul comunităţilor a fost violenţa. Atitudinea agresivă împo‑
triva vrăjitoarelor a fost adesea asumată de întreaga comunitate locală,
nu doar de anumite grupuri. În încercarea disperată de a trece peste un
moment de criză, oamenii s-au concentrat să găsească vinovatul.
Mary Douglas dezvoltă o veritabilă teorie culturală a riscului pornind
de la atitudinea pe care o are comunitatea faţă de nenorocire şi felul în care
oamenii tind să o explice22. Cercetătoarea identifică trei tipare de învinu‑
ire pe care le folosesc comunităţile. Primul presupune că nenorocirea vine
deoarece victima a încălcat un tabu, iar pentru a soluţiona problema sunt
necesare ritualuri de purificare. În cadrul celui de‑al doilea tipar, neno‑
rocirea este produsă de adversari, iar pentru a supravieţui, victimelor le
impune să fie mai inteligente, mai rapide, mai puternice decât adversarii.
Ultimul tipar defineşte vinovatul ca fiind un inamic al întregii comunităţi,
care trebuie găsit şi pedepsit; acest tipar poate fi văzut în timpul prigoa‑

19
  Edward E. Evans-Pritchard, Witchcraft, Oracles and Magic among the Azande, Oxford
University Press, Oxford, Marea Britanie, 1976, p. 18.
20
  Ibidem, p. 21.
21
  Jean Delumeau, Frica în Occident. Secolele XIV–XVIII. O cetate asediată, Editura Art,
Bucureşti, 2020, pp. 576–595.
22
  Mary Douglas, Risk and Blame: Essays in Cultural Theory, Routledge, Londra, Marea
Britanie, 2004, pp. 5–6.
 Magia şi vrăjitoria 17

nei vrăjitoarelor. Mai departe, pentru a înlătura riscul, societăţile dezvoltă

strategii de excludere. Analizând atitudinea societăţilor faţă de vrăjitoare şi
leproşi, autoarea demonstrează că modelul de excludere este similar.
Însă lucrările de antropologie clasice, ca cea a lui Evans-Pritchard des‑
pre vrăjitorie la populaţia Azande, alături de studiile istorice, care stu‑
diază vrăjitoria secolelor trecute, cercetează societăţi în care vrăjitoria
este blamată deschis. Din acest motiv, grila lor interpretativă este extrem
de limitată atunci când este aplicată culturilor contemporane europene,
unde fenomenul magic este învăluit în mister. Pentru a acoperi aceste
goluri, cercetătorii au suprapus studiile care analizează impactul pe care
îl are fenomenul vrăjitoriei într‑o comunitate cercetările şi teoriile care
definesc caracteristicile culturale ale fenomenului bârfei.
Max Gluckman are o viziune funcţionalistă asupra fenomenului bâr‑
fei; autorul observă că funcţia socială a bârfelor este să întărească nor‑
mele comunităţii şi că fenomenul urmăreşte structura unui grup social:
bârfele se limitează la oameni cu care există relaţii sociale apropiate şi
sunt transmise între membrii grupului23.
Robert Paine este un critic al teoriei funcţionaliste a lui Gluckman.
Din perspectiva cercetătorului, bârfa este un act voluntar, intenţionat,
prin care indivizii îi denigrează pe alţii şi îşi văd de propriile interese,
nu de interesele comunităţii24. În plus, el consideră că fenomenul este un
catalizator al procesului social, care fie maximizează, fie aplanează un
conflict pre‑existent.
Wolf Bleek studiază fenomenul vrăjitoriei şi felul în care se raportează
oamenii la ea într‑o comunitate din Ghana, pornind de la o nenorocire25.
Cercetătorul observă că acuzaţiile dezvăluie tensiuni sociale pre‑existente
şi în acelaşi timp oferă o explicaţie dramatică evenimentelor curente: pe
lângă vrăjitorie, pentru explicarea morţii apar şi explicaţii alternative,
cum ar fi crimă sau tentativă de avort26.
23
  Max Gluckman, Gossip and Scandal în Current Anthropology, Vol. 4, No. 3 (Iunie 1963),
The University of Chicago Press, Chicago, Illinois, SUA, 1963, pp. 307–316.
24
  Robert Paine, What is Gossip About? An Alternative Hypothesis în Man, Vol. 2, No. 2
(Iunie 1967), Royal Anthropological Institute of Great Britain and Ireland, Londra,
Marea Britanie, 1967, pp. 278–285.
25
  Wolf Bleek, Witchcraft, Gossip and Death: A Social Drama în Man, Vol. 11, No. 4 (Dec.
1976), Royal Anthropological Institute of Great Britain and Ireland, Marea Britanie,
1976, pp. 526–541.
26
  Ibidem, p. 536.