Piaţa monetară

Conceptul

Piaţa monetară este acel segment al pieţelor financiare pe care se realizează tranzacţii
cu lichidităţi, sau disponibilităţi băneşti pe termen scurt.
Principalele categorii de agenţi economici care participă pe această piaţă sunt:
a) Statul care conferă putere liberatorie monedei legale şi se împrumută pe această
piaţă contra unor titluri de trezorerie;
b) Banca centrală care emite monedă, exercită con-trolul asupra monedei aflate în
circulaţie şi acordă credite pe termen scurt, la cerere, celorlalte bănci;
c) Băncile comerciale care primesc depozite, acordă credite, scontează (cumpără)
efecte de comerţ nea-junse la scadenţă de la deţinătorii acestora şi creează monedă
de cont (scripturală);
d) Firmele industriale, agricole, comerciale etc., precum şi instituţiile;
e) Gospodăriile populaţiei.

Componentele

Piaţa monetară are două componente:

a) piaţa interbancară, care asigură întâlnirea cererii cu oferta de monedă exprimate
de băncile care dispun de excedente sau au deficite de lichidităţi;
b) piaţa titlurilor pe termen scurt, pe care băncile, întreprinderile, statul etc., emit şi
schimbă titluri negociabile.
Operaţiunile de pe această piaţă se clasifică astfel:
1. După complexitatea relaţiilor dintre agenţii econo-mici se disting:
a) Operaţiile de finanţare: constau în acordarea de către bănci a împrumutului
solicitat de diferite firme pentru a-şi putea desfăşura activitatea;
b) Operaţiile de refinanţare: intervin în situaţia în care banca ce acordă credite a
utilizat disponibilităţile sale băneşti şi se adresează băncii centrale (banca de
emisiune) pentru a obţine credite în vederea acordării de bani cu împrumut
diferiţilor agenţi economici.
2. Din punct de vedere al duratei pentru care se acordă creditul pe termen scurt,
distingem:
a) operaţii pentru credite de o zi;
b) operaţii pentru credite pe perioada de 2-90 zile;
c) operaţii pentru credite de peste 90 de zile, până la 12 luni.
Piaţa monetară îndeplineşte un rol foarte important în economie:
a) mobilizează resursele temporar disponibile la unii agenţi economici şi le dirijează
pentru acoperirea nevoilor de lichiditate ale altor agenţi;
b) contribuie la realizarea echilibrului dintre cererea şi oferta de monedă;
c) contribuie la formare şi reglarea nivelului dobânzii.

Rolul şi funcţiile banilor

Banii au rol deosebit de important în economie prin funcţiile pe care le îndeplinesc, şi

anume:
a) Funcţia de măsurător al valorii. Cu ajutorul banilor măsurăm valoarea tuturor
mărfurilor şi evaluăm activităţile economice, cheltuielile şi rezultatele trecute,
prezente şi viitoare. Expresia bănească a măsurării valorii este preţul.
 b) Mijloc de schimb. Banii sunt un intermediar în schimbul de mărfuri. Odată cu
apariţia banilor schimbul sub forma trocului (M-M) este înlocuit cu schimbul de
marfă contra bani, adică M-B-M (schimbul de mărfuri prin intermediul banilor).
Această formulă conţine două acte distincte şi anume: M-B (vânzarea) şi B-M
(cumpărarea)
c) Mijloc de plată. Banii îndeplinesc această funcţie în cele mai diferite împrejurări
şi anume: la plata salariilor, la plata impozitelor, chiriilor, amenzilor, la plata
datoriilor faţă de creditori, datorii rezultate din cumpărarea pe credit sau din
împrumuturile de bani.
d) Mijloc de economisire şi acumulare.
e) Formă universală sub care se constituie rezervele agenţilor economici, simbol
al avuţiei, deţinerea lor conferind posesorului forţă şi putere economică.
f) Funcţia de bani universali, este îndeplinită de bani în relaţiile dintre ţări. În
această calitate a funcţionat mult timp marfa aur, îndeplinind funcţia de măsură a
valorii, mijloc de schimb şi de plată. În prezent în relaţiile dintre ţări funcţionează
monedele converti-bile (dolarul, Euro). În funcţia de bani universali, banii
facilitează schimburile economice internaţio-nale, turismul, investiţiile în
străinătate, repatrierea profiturilor, împrumuturile internaţionale etc.

Masa monetară

Pentru a-şi putea îndeplini rolul şi funcţiile, banii trebuie să existe pe piaţă într-un
anumit volum şi într-o structură adecvată.
Masa monetară reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti aflate în circulaţie într-
o economie într-o anumită perioadă.
Masa monetară este formată din numerar, compus din bancnote şi monedă metalică şi
bani scripturali adică sume de bani din conturile bancare ale agenţilor economici (persoane
fizice, societăţi comerciale, instituţii) sau din conturile de la casele de economii.
Ponderea covârşitoare a masei monetare (cca. 75-80%) o reprezintă moneda
scripturală.
Mărimea masei monetare este determinată de o serie de factori economico-financiari,
şi anume:
a. volumul bunurilor economice oferite pe piaţă;
b. nivelul preţurilor şi tarifelor;
c. viteza de circulaţie a banilor;
d. amploarea creditului etc.
Volumul bunurilor economice oferite pe piaţă influ-enţează direct proporţional
masa monetară. Viteza de rotaţie a banilor, adică numărul mediu de operaţiuni de vânzare-
cumpărare şi de plăţi efectuate de o unitate monetară într-o anumită perioadă de timp,
influenţează invers propor-ţional masa monetară.
În funcţie de aceşti doi factori, mărimea masei monetare se exprimă prin formula:

Py
M=
V

unde: P = nivelul preţurilor şi tarifelor;

Y = cantitatea bunurilor economice puse în vânzare;
V = viteza de rotaţie a banilor.
 De unde rezultă că, pe de o parte, cu cât este mai dezvoltată economia naţională, cu
atât volumul producţiei de bunuri materiale şi servicii este mai mare şi, la un nivel dat al
preţurilor este necesară o masă monetară mai mare. Pe de altă parte, cu cât este mai dezvoltat
şi mai perfecţionat sistemul bancar, cu atât sunt mai diversificate formele şi metodele de
accelerare a rotaţiei banilor, sunt mai dezvoltate creditul şi operaţiunile de compensare a
plăţilor între agenţi economici.
O problemă fundamentală a oricărei economii o constituie asigurarea echilibrului
monetar, care se realizează atunci când cantitatea de monedă aflată pe piaţă este în
concordanţă cu cererea de monedă, ambele laturi ale egalităţii trebuind să fie în concordanţă
deplină cu cererea şi oferta de bunuri şi servicii.
Respectarea acestei concordanţe are ca rezultat stabili-tatea valorii banilor.
Valoarea banilor se măsoară prin puterea de cumpărare, dată sau exprimată
prin cantitatea de bunuri materiale şi de servicii ce se poate procura cu o unitate
monetară. Rolul hotărâtor în acest sens revine nivelului şi evoluţiei preţurilor şi tarifelor.
Puterea de cumpărare a banilor este direct proporţională cu activitatea economică şi
invers proporţională cu masa monetară. În cazul în care ritmul de creştere a activităţii
economice depăşeşte ritmul de creştere a masei monetare, puterea de cumpărare a unităţilor
monetare creşte, iar preţurile se reduc, fapt ce atrage după sine creşterea salariului real şi a
bunăstării în general. Dacă dimpotrivă, masa monetară creşte într-un ritm mai accelerat decât
activitatea economică, preţurile cresc iar puterea de cumpărare a monedei scade.
Puterea de cumpărare sau valoarea banilor depinde de numeroşi factori
economici şi extraeconomici. Factorul hotărâtor îl constituie starea economică. Ţările cu o
economie puternică, modernă, eficientă, cu cele mai mari producţii medii pe locuitor, care
realizează bunuri economice de o calitate superioară, asigurând populaţiei un nivel de trai
ridicat, au o monedă cu putere de cumpărare stabilă

Conţinutul şi formele creditului

Creditul este o relaţie economică prin care se realizează schimbul de bunuri prezente
contra unor bunuri viitoare; într-o altă definire, esenţa creditului o constituie „schimbul a
două prestaţii disociate în timp: bunuri sau mijloace de plată în schimbul promisiunii sau al
perspectivei de plată sau de rambursare. (Yves Bernard şi Jean-Claude Colli, Vocabular
economic şi financiar, Editura Humanitas, 1994, p. 144)
La baza creditului stau două categorii importante de operaţiuni:
 acordarea de împrumuturi de bani unor persoane fizice şi juridice, pentru o
perioadă determinată de timp;
 vânzarea de mărfuri sau prestarea de servicii, a căror plată urmează să se efectueze,
la o dată ulterioară numită scadenţă.
Principalele trăsături ale creditului sunt următoarele:
a) Este o relaţie ce intervine între doi subiecţi şi anume:
 Creditorul, care acordă creditul;
 Debitorul – care primeşte creditul, având obligaţia de a-l restitui;
b) Rambursabilitatea, adică obligaţia debitorului de a-şi achita la scadenţă datoria;
c) Este purtător de dobândă
d) Creditul necesită o garanţie reală (materială) sau personală.

Clasificarea creditului se face după mai multe criterii şi anume:

 1. Din punct de vedere al formei în care se acordă, creditul este de două feluri şi
anume: credit comercial şi credit bancar.
a) Creditul comercial este creditul pe care şi-l acordă industriaşii şi comercianţii, sub
formă de plăţi amânate pentru mărfurile vândute. În acest caz între parteneri pot să
intervină următoarele instrumente de credit sau efecte de comerţ: a) biletul la
ordin, prin care debitorul se angajează să plătească la scadenţă suma prevăzută în
acest înscris; b) cambie sau trată, prin care creditorul, numit trăgător dă dispoziţie
debitorului (numit tras) să plătească la scadenţă unei a treia persoane numită
beneficiar valoarea înscrisă pe cambie, adică suma datorată de debitor pentru
mărfurile cumpărate pe credit;
b) Creditul bancar reprezintă un împrumut acordat de către bancă întreprinderilor
particulare sau publice, precum şi persoanelor fizice.
2. Din punct de vedere al relaţiilor pe care le implică, se disting:
a) Credit privat, acordat persoanelor fizice sau juridice particulare;
b) Credit public, acordat statului sau instituţiilor publice.
3. Din punct de vedere al termenului de acordare, se disting:
a) credit pe termen scurt, cu scadenţă până la 1 an;
b) credit pe termen mediu, cu scadenţă până la 5 ani;
c) credit pe termen lung cu o durată de peste 5 ani.
4. Din punct de vedere al condiţiilor de acordare, distingem:
a) credit personal – acordat fără garanţii materiale;
b) credit real întemeiat pe o garanţie (amanet, ipotecă etc.).
5. Din punct de vedere al destinaţie finale, distingem:
a) credit pentru producţie, utilizat pentru producţie şi comerţ;
b) credit pentru consum, utilizat pentru achiziţionarea unor bunuri de consum.

Băncile în economia de piaţă

Băncile au apărut din cele mai vechi timpuri, iar într-o formă mai nouă în republicile
oraşelor italiene. Virgil Madgearu menţiona în lucrările sale că în secolul al XII-lea zarafii
genovezi nu se ocupau numai cu schimbul monedelor, ci primeau, de la particulari, depozite
de bani pentru păstrare, acordau împrumuturi şi efectuau plăţi pe baza depozitelor.
Forma tipică de organizare bancară s-a consacrat, însă, prin crearea băncii din
Amsterdam (1609) şi a Băncii Angliei (1694).
O dată cu dezvoltarea economiilor naţionale s-au format diverse genuri de bănci: de
depozit, de afaceri (de investiţii), de comerţ, ipotecare, de comerţ exterior etc., cu un grad mai
important sau mai redus de specializare. Într-o anumită etapă tendinţa spre specializare era
mai dezvoltată, în prezent fiind intensă preocuparea pentru diversificarea serviciilor bancare şi
formarea unor bănci universale.
În fiecare ţară cu economie de piaţă există un sistem bancar dezvoltat. Există, de
asemenea bănci internaţionale: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
(B.I.R.D. Banca Reglementelor Internaţionale (B.R.I.), Banca Europeană de Reconstrucţie şi
Dezvoltare (B.E.R.D.) ş.a.
Banca este o unitate economică specială şi complexă care pe de o parte,
gestionează o „materie primă” deosebită – banii- iar pe de altă parte joacă un rol major
în finanţarea activităţii economice prin acordarea de credite şi prin creaţia monetară.
În prezent se disting două tipuri de bănci:
a) banca centrală a fiecărei ţări: Banca Angliei, Banca Franţei, Sistemul Federal de
Rezerve (F.E.D) – în S.U.A. ş.a.;
b) bănci comerciale.
 Banca centrală este investită cu diferite funcţii care pot diferi de la o ţară la alta, dar, în
general privesc: emisiunea monetară, supravegherea întregului sistem bancar, operaţiuni
pentru Trezoreria statului, influenţarea directă şi indirectă a volumului şi costului creditului la
nivel naţional, administrarea rezervelor de aur şi devize ale statului. Atribuţia esenţială a
băncii centrale este de a asigura echilibrul monetar şi stabilitatea monedei naţionale.
Băncile comerciale desfăşoară activităţi de intermediere financiară, efectuând patru
categorii principale de operaţiuni:
- operaţiuni pasive, care constau în primirea de depozite spre păstrare şi fructificare
de la persoanele juridice şi fizice care dispun de lichidităţi temporar disponibile;
- operaţiuni active, constând în utilizarea acestor sume pe cont propriu pentru
acordarea de credite şi în alte operaţiuni;
- deschiderea de conturi curente şi prestarea de servicii de încasări şi plăţi pentru
clienţii titulari ai acestor conturi;
- alte servicii şi operaţiuni financiare.
În România, trecerea la economia de piaţă a însemnat şi restructurarea sistemului bancar
pe principiile acestei economii.