Pentru o istorie a imaginarului

LUCIAN BOIA s-a născut la 1 februarie 1944 în Bucureşti. După mamă, se trage dintr-o familie
de italieni, din clanul Morandini. Bunicul din partea mamei era inginer de drumuri și a venit în
România să-și facă meseria, stabilindu-se la Câmpulung Muscel. Mama sa a urmat Facultatea de
Litere (secția română-italiană), iar tatăl său, Aurel Boia, care se trăgea dintr-o familie de mocani
din Mărginimea Sibiului, a fost directorul unei școli postliceale de stenografie și secretariat -
Institutul Steganografic Boia 1941-1945). În 1962 Lucian Boia a fost admis pe primul loc la
facultatea de istorie, pe care a terminat-o ca șef de promoție, având astfel posibilitatea să-și
aleagă un post de preparator la Universitatea din București. A primit o bursă de studii la Praga,
unde a prins perioada revoltelor din primăvara anului 1968. În 1990 are calitatea de profesor
titular la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, unde predă istoriografia și istoria
imaginarului.

Este specializat în studierea mitologiilor, cele științifice, istorice, politice, literare.

Istoricul este preocupat de istoria ideilor și imaginarului, investigînd o gamă largă de mitologii,
de la cele referitoare la viața extraterestră pînă la comunism și sfîrșitul lumii. Secretar general
(1980-1983) şi vicepreședinte (1983-1990)al Comisiei Internaționale de Istorie şi Istoriografie.
Director fondator (1993-prezent) al Centrului de Istorie a Imaginarului.
A scris numeroase lucrări printre care se află și lucrarea,, Pentru o istorie a imaginarului’’.

Opera sa, întinsă şi variată, cuprinde numeroase titluri apărute în România şi în Franţa, precum
şi traduceri în engleză, germană şi în alte limbi. Preocupat îndeosebi de istoria ideilor şi a
imaginarului, s-a remarcat atât prin lucrări teoretice privitoare la istorie ( Jocul cu trecutul.
Istoria între adevăr şi ficţiune) şi la imaginar (Pentru o istorie a imaginarului), cât şi prin
investigarea consecventă a unei largi game de mitologii (de la viaţa extraterestră şi sfârşitul
lumii până la comunism, naţionalism şi democraţie). A adus, de asemenea, noi interpretări
privitoare la istoria Occidentului, a Franţei şi a Germaniei. În intervalul 1980-1990 deține
funcțiile de secretar general, respectiv de vicepreşedinte al Comisiei Internaţionale de Istorie a
Istoriografiei. În 1 993 este director fondator al Centrului de Istorie a Imaginarului.

1
A scris numeroase lucrări printre care se află și lucrarea,, Pentru o istorie a imaginarului’’.

Doctor în istorie, profesor titular la Universitatea din Bucureşti, Lucian Boia este un istoric al
imaginarului, fondator şi director al Centrului de Istorie a Imaginarului înfiinţat în 1993 în cadrul
Universităţii din Bucureşti. A cercetat istoriografia universală şi românească, mişcarea naţională
a românilor din Transilvania şi istoria imaginarului. Ca istoric al acestui din urmă gen, este
fondatorul unei noi direcţii în cercetarea istorică românească militând pentru demitizarea istoriei.
Dintre lucrările mai importante amintim: Evoluţia istoriografiei româneşti (1976); Mari istorici ai
lumii (1978); L 'exploration imaginaire de l'espace (1987); Lafin du monde. Une histoire sans fin
(1989); Jocul cu trecutul. Istoria Între adevăr şi ficţiune (1998).

În 1997, lucrarea sa Istorie şi mit în conştiinţa românească a stârnit senzaţie şi a rămas de

atunci un punct de reper în redefinirea istoriei naţionale.

Volume publicate la Humanitas:

Istorie şi mit în conştiinţa românească (1997, 2000, 2002, 2006, 2010, 2011)
Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune (1998, 2002, 2008)
Două secole de mitologie naţională (1999, 2005, 2011)
Mitologia ştiinţifică a comunismului (1999, 2005, 2011)
Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit (1999, 2007)
Pentru o istorie a imaginarului (2000, 2006)
România, ţară de frontieră a Europei  (2002, 2005, 2007)
Mitul democraţiei (2003)
Între înger şi fiară. Mitul omului diferit din Antichitate până în zilele noastre  (2004, 2011)
Jules Verne. Paradoxurile unui mit (2005)
Omul şi clima. Teorii, scenarii, psihoze (2005)
Tinereţe fără bătrâneţe. Imaginarul longevităţii din Antichitate până astăzi (2006)

2
Dupa cum ne sugereaza si titlul, lucrarea mentionata apartine domeniului istoriografiei si
mitologiei nationale (mitologia istorica romaneasca).

Cartea,, Pentru o istorie a imaginarului’’ este alcătuită din 228 de pagini cuprinzând 7 capitole,
fiecare dintre acestea având câte un titlu sugestiv:,,Structuri și metode’’(Cap.1), ,,Două regimuri
ale imaginarului?’’(Cap.2), ,, O SCHEMĂ BIPOLARĂ: INFERNUL ŞI
PARADISUL’’(Cap.3), ,, JOCUL ALTERITĂŢILOR’’ (Cap.4), ,, EVADAREA’’(Cap.5), ,,
IMAGINARUL ISTORIC’’(Cap.6), ,, MITURI POLITICE’’(Cap.7).

Primul capitol intitulat ,,Structuri și metode’’,care ocupă cca o pătrime din lucrare, cuprinzând
12 părți () prezintă metoda autorului în demersul său pentru descifrarea conceptului de imaginar.
Capitolul oferă astfel un instrumentar de lucru pentru analizele ulterioare ale imaginarului, fie el
istoric, social, religios sau din sfera literaturii și artelor.
Potrivit autorului, istoria imaginarului se confruntă cu dificultăti teoretice și metodologice,
pentru că fiecare viziune asupra lumii a încercat să iși impuna propriul segment de imaginar,
încercând să eclipseze formele alternative ale acestuia.
Autorul ne atrage atentia asupra faptului ca, datorita abordarii fragmentare a istoricilor, inca nu
se poate vorbi de o istorie omogena a imaginarului, ci de nenumarate istorii ale imaginarului,
aflandu-ne astazi in ipostaza de a-l analiza intr-o maniera empirică.
Studiul imaginarului a fost neglijat în trecut, însă, depășind tendințele Raționaliste,
materialiste, științifice ale ultimelor secole, care au acaparat interesul inca din era iluministă,
in prezent acesta a ajuns sa isi lase amprenta chiar pana chiar si asupra cercetarilor stiintifice
sau a proiectelor politice
Caracterul său multidisciplinar face dificilă elaborarea unei teorii generale, deoarece
presupune o intelegere care transcende liniaritatea epocilor si a culturilor, ori acest lucru
depășește formația tradițională a unui istoric. Prima dificultate intampinata in studiul
imaginarului este chiar definirea sa. De-a lungul timpului au fost propuse mai multe definiţii
pentru imaginar. Potrivit Evelynei Patlagean, “domeniul imaginarului este constituit din
ansamblul reprezentărilor care depăşesc limita impusă d e constatările experienţei și de
înlănţuirile deductive autorizate de acestea”.

3
Problema acestei definiţii este imposibilitatea stabilirii unei delimitări clare intre realitate si
imaginar. O alternativă ne este oferită de antropologul francez Gilbert Durand în
Structurile antropologice ale imaginarului. Acesta afirmă că imaginarul este „ansamblul
imaginilor şi al relaţiilor dintre imagini care constituie capitalul gândit al lui homo sapiens”.
Jacques Le Goff evită să dea o definiţie directă a imaginarului, preferând sa evidenţieze mai
mult ceea ce nu este imaginarul, decât ceea ce este. Astfel, potrivit lui, imaginarul nu trebuie
confundat nici cu “reprezentarea” realităţii exterioare, nici cu “simbolicul”, nici cu
“ideologia”
Lucian Boia respinge o astfel de limitare, in primul rând deoarece nu există o reprezentare
identică cu obiectul reprezentat (“reprezentarea” realităţii exterioare), în al doilea rând pentru
că el consideră universul “simbolurilor” ca aparţinând exclusiv imaginarului, şi în cele din
urmă deoarece chiar “ideologiile” pot fi interpretate ca mitologii secularizate.
Lucian Boia propune reconcilierea celor două tipuri de abordare a imaginarului ce vin dinspre
discipline unde acest concept cultural a fost utilizat: pe de o parte antropologia,
iar pe de altă parte istoria, care abordează imaginarul într-un mod fragmentat.
Mediind între cele două modele, Lucian Boia reia trăsăturile esenţiale ale conceptului în
încercarea de a demonstra că „imaginarul este un produs al spiritului” şi că „modul nostru de
cunoaştere a lumii, raţiunea noastră şi ştiinţa noastră se hrănesc din imaginar”. În esenţă,
consideră autorul, imaginarul „constituie o realitate independentă, dispunând de propriile sale
structuri şi de propria sa dinamică ... şi poate fi folosit ca un barometru foarte sensibil al
evoluţiei istorice”.
În ceea ce privește raportul dintre Imaginar şi realitate, autorul ne atrage atenția că rezistenţa faţă
de real se manifestă uneori printr-o capacitate remarcabilă de negare a evidenţelor sau de
inversare a semnificaţiilor acestora, dovadă a autonomiei imaginarului şi a durabilităţii modelelor
sale. Se vede în general ceea ce se doreşte să se vadă şi se învaţă ceea ce se ştie deja. Un
exemplu în acest sens îl constituie faptul că explorarea globului la începutul epocii moderne ne
oferă o ilustrare frapantă. Columb, descoperitorul Americii, a ignorat superb propria sa
descoperire, pentru că aceasta nu corespundea imaginii acceptate a lumii (în care nu figura
continentul american). De asemenea, o anumită geografie imaginară transmisă din Antichitate s-
a dovedit mai puternică decît faptele geografice reale. Lucian Boia subliniază că scopul
imaginarului nu este, totuşi, să anihileze realul pentru a i se substitui.

4
 Abordând aspecte legate de globalitatea imaginarului, autorul afirmă că imaginarul este
omniprezent. Orice gînd, orice proiect, orice acţiune posedă o dimensiune imaginară, într-un
evantai foarte larg, care se întinde de la ipoteza ce-şi aşteaptă verificarea pînă la fantasmele cele
mai insolite. Istoricii au obiceiul să împartă istoria în "domenii". Dar ar trebui să se ia mai atent
în considerare perspectivele istoriei, perspectivele sale diverse. Există tot atîtea istorii cîte per
spective. Se poate trata istoria sub un unghi material şi economic, cum a procedat Braudel. Poate
fi privită din punctul de vedere al demografiei, al mentalităţilor, al faptelor şi al structurilor
politice . . . Fiecare perspectivă aspiră la globalitate. Fiecare este susceptibilă să structureze o
istorie globală. Istoria imaginarului este una dintre aceste perspective, capabilă să ofere o viziune
globalizantă asupra omului şi evoluţiei sale.

Pentru a tăia nodul gordian, autorul propune recurgerea la arhetipuri, ca elemente constitutive ale
imaginarului. Istoria imaginarului poate fi definită ca o istorie a arhetipurilor. Să definim deci
arhetipul ca o constantă sau o tendinţă esenţială a spiritului uman. Este o schemă de organizare, o
matriţă, în care materia se schimbă, dar contururile rămîn .

Plecând de la ideea că există structuri durabile, Lucian Boia propune opt ansambluri sau
structuri arhetipale care pot să acopere esenţialul imaginarului aplicat evoluţiei istorice:
 Conștiința unei realități transcedente

Conştiinţa unei realităţi invizibile, insesizabile însă cu atât mai importantă şi mai purtătoare
de semnificaţii faţă de realitatea tangibilă. De acest prim arhetip ţin supranaturalul,
miraculosul şi mai ales sacrul, el definind o caracteristică mentală intrinsecă condiţiei umane.
Sacrul este prezent într-o mare diversitate de sisteme mitice de la cele mai simple pana la cele
mai complexe (religii monoteiste si politeiste).
Acest arhetip este aparent într-un declin în lumea modernă desacralizată, însă numai aparent
deoarece pe rând ştiinţa, naţiunea, rasa, sexul, “viitorul luminos” au fost
sacralizate.
Caracteristic pentru acest fenomen este proliferarea sectelor (care se strâng in jurul noilor
adevăruri) sau succesul parapsihologiei care caută în om puteri miraculoase. De asemenea,
dacă în trecut sacrul promova o categorie de aleşi, oameni destinaţi a servi ca intermediari
între lumea obişnuită şi lumea transcendentă (regi, preoţi, regi-zei, regi-preoţi), acum aceşti
aleşi au fost înlocuiţi de conducători carismatici de staruri de campioni.

5
”Dublul, moartea și viața de apoi”

Acest arhetip descrie convingerea că trupul material al omului este dublat de un element
independent si imaterial (spirit, suflet etc.) Acesta este nemuritor şi se poate desprinde de
corp chiar în timpul vieţii. Spiritul poate ajunge într-un loc deschis lumii celor vii (cultul
strămoşilor la popoarele primitive), fie într-un loc îndepărtat şi inaccesibil (Hadesul la greci).
El poate fi răsplatit pentru meritele din timpul vieţii (creştinism) sau nu (infernul clasic); sau,
poate rămâne legat de lumea materială prin reîncarnări succesive. Nu există limite precise
între lumea celor vii si a celor morţi, acestea putând fi depăşite, anumiţi aleşi putând străbate
dincolo de această limită (călătorie iniţiatică, extaz mistic); spiritele pot fi chiar contactate,
credinţă perpetuată din vechime, însă prezentă şi acum sub forma spiritismului.

Alteritatea. Legătura dintre Eu și Ceilalți dintre Noi și Ceilalți

Acest arhetip funcţionează între limite foarte largi, de la diferenţe minore, până la alteritatea
radicală când Celălalt este împins dincolo de limitele umanului într-o zonă apropiată de divin
sau de animalitate. Generalizând, alteritatea se poate referi la un întreg ansamblu de diferenţe:
spaţii, societăţi, fiinţe, peisaje diferite, asociind astfel geografia imaginară, biologia fantastică şi
utopia socială. Ultima sa consecinţă este o lume fărîmiţată, fascinantă şi neliniştitoare în acelaşi
timp.
Unitatea

Acest arhetip este reflectarea năzuinţei oamenilor de a supune lumea unui principiu unificator
prin care să poată fi explicat orice fenomen, pentru a crea imaginea unui univers omogen si

inteligibil. Religiile, filozofiile, ştiinţele, istoria, ideologiile, toate încearcă sa creeze un sistem
care să dea coerenţă diversităţii fenomenelor. Unitatea se manifestă la orice nivel, de la
legile ce guvernează Universul, la scara comunităţilor umane cărora o serie de mituri
trebuie să le asigure coerenţa.
Actualizarea originilor

Originile sunt puse la mare preţ în orice comunitate umană. Miturile de origine au rolul de a
arunca o punte între trecut şi prezent, de a da specificitate unui grup uman şi de a-i conferi
garanţia unei perenităţi. Se poate referi la originile Universului (cosmogonie), ale omului, ale
religiilor, naţiunilor, statelor etc.

6
Descifrarea viitorului

Acest arhetip cuprinde o mare varietate de metode şi practici ce urmăresc cunoaşterea şi

controlul viitorului. Se poate referi la destinul individual al unui om, sau la destinul omenirii
si al lumii (incluzând şi sensul istoriei). Ocultismul, astrologia, profeţiile arată o c ăutare
obsesivă şi nesatisfăcută.
Evadarea, consecința refuzului condiției umane și a istoriei

Omul aspiră să se elibereze de orice constrângeri şi să se transforme în orice variantă

imaginabila: ascensiune spirituală, cunoaştere, puteri supranaturale şi supraomeneşti,
sfinţenie sau regresie (catre natura primordială). Se caută soluţii fie în trecut, prin exaltarea
începuturilor (nostalgia vârstei de aur) fie într-un viitor purificat (ideologii seculare sau
religioase). Ca loc, acestea se pot manifesta fie în spaţiul cotidian (utopii) fie pe tărâmuri
îndepărtate (insule, planete, galaxii).
Lupta (și complementaritatea) contrariilor

Imaginarul este polarizat. Fiecare dintre simbolurile sale posedă un corespondent antitetic:
ziua şi noaptea, albul şi negrul, Binele şi Răul, Pămîntul şi Cerul, apa şi focul, spirit şi materie,
sfinţenie şi bestialitate, Cristos şi Antricrist, construcţie şi distrugere, ascensiune şi cădere,

progres şi decadenţă, masculin şi feminin, yin şi yang . . Dialectica contrariilor este

caracteristica tuturor religiilor şi interpretărilor lumii, omului şi ale istoriei. Polii opuşi pot fi
supuşi fie principiului Unităţii fie disociaţi în părţi contradictorii (idealism/materialism,
clasicism/romantism).
Imaginar şi mentalităţi
Raporturile dintre cele două concepte, imaginar şi mentalităţi, sînt strînse şi complexe. Oricum,
planurile nu trebuie confundate, pentru că s-ar ajunge la o disoluţie a imaginarului într-o

covîrşitoare istorie a mentalităţilor. Autorul consider că voga mentalităţilor aparţine deja

trecutului în timp ce imaginarul, cu figurile sale conturate mult mai clar, poate oferi teme şi
mijloace de investigare de o mai mare precizie şi fineţe.
Mitul

7
O ultimă constructie imaginara este mitul, concept pentru studiul căruia autorul este deja
consacrat. Autorul însuși precizează că nu crede într-o istorie obiectivă, c ă nu și-a propus să
înceapă u n r ăzboi împotriva miturilor, deoarece este convins că nu se poate trăi în afara
mitologiei și a imaginarului, la fel cum nu poate exista o istorie realizată în afara ideologiei și a
mitologiei. Mitul este structură, nu materie. El poate utiliza materiale adevărate sau
fictive, sau adevărate și fictive în același timp; important este faptul că le dispune
după regulile imaginarului. Imaginarul este deci un concept antropologic care defineste fiinta
umana. El se regaseste in toate practicile, in toate comportamentele noastre sociale sau
individuale. El se regaseste si in religie si in istoria religiilor, în arte si in istoria artelor, in
literatura, in mitologie, in viata sociala, in viata colectiva. Exista un imaginar al cotidianului, un
imaginar politic si ideologic, exista un imaginar istoric, exista un imaginar geografic.
In lipsa acestei dimensiuni fundamentale a ființei umane, nu ne-am intelege pe noi insine la
fel de bine. Am fi redusi la o fiinta strict rationala sau doar la o fiinta fara gandire, fara emotii,
fara reprezentari fantastice care insa ne permit sa cunoastem mai bine, sa reflectam mai bine
realitatea din jurul nostru.
Ultima parte a capitolului I se încheie cu referiri la surse, fiind menționate trei categorii de surse,
respective domeniul scrisului, universul imaginilor și istoria orală.
În timpul lui Lan glois şi Seignobos, conceptul-cheie al istoriei era documentul;
astăzi, este problema. Autorul este de părere că nu documentul este cel care canalizează
ancheta, ci problema care se pune. Fiecare tip de anchetă dispune de sursele sale privilegiate şi
de metode specifice. Nici un document nu este univoc; oricare poate fi citit în mai multe
moduri. Istoria imaginarului presupune, printre altele, un nou mod de a citi documentele
considerate pe vremuri epuizate, pentru că nu li se cerea decît un singur tip de informaţie.

În cee ace privește cea de-a doua categorie de surse, istoricul de astăzi este mult mai sensibil la
imagine decît confratele său din 1 9 00. Chiar dacă lucrează cu trecutul, el trăieşte în prezent, un
prezent care semnifică din ce în ce mai mult un univers de imagini. Cinematograful, televiziunea,
publicitatea, benzile desenate se extind în detrimentul scrisului.

Ca şi imaginile, informaţia orală, considerată mult timp indispensabilă, a cunoscut un reflux pe

măsură ce se accentua influenţa scrisului. Istoriografia critică de la sfîrşitul secolului al XIX-lea
a sfîrşit prin a o discredita complet. Dimpotrivă, exigenţele actuale ale istoriei globale, asociate

8
noilor calităţi ale comunicaţiei orale (de la discursul televizat la foarte banala, dar indispensabila,
conversaţie telefonică), au reabilitat această sursă tradiţională.
Imaginea, tradiţia orală şi textul literar se impun ca cele trei axe privilegiate ale cercetării. Dar,
fiind vorba de o istorie cu vocaţie globală, orice sursă poate deveni interesantă.

Autorul abordează problema spinoasă a raporturilor dintre manifestările tradiţionale ale

imaginarului şi cele caracteristice societăţilor tehnologice. Ştiinţa a servit ca revelator, ponderea
imaginarului în abordarea ştiinţifică şi emergenţa unor veritabile mitologii secretate de ştiinţă
dovedind persistenţa - şi metamorfoza- structurilor arhetipale, perpetuarea fondului global al
imaginarului. Cea mai mare cotitură a istoriei universale (după geneza civilizaţiilor) a fost
separarea Occidentului de restul lumii şi de propriul său trecut, fenomen complex, pregătit de o
lungă evoluţie, dar a cărei miză esenţială s-a jucat în cursul secolului al XVIII-lea, perioadă în
care începe creşterea accelerată şi în care Ştiinţa şi Raţiunea s-au instalat într-o poziţie de
comandă. Acum ia avânt tehnologia, creaţie exclusivă- în bine şi în rău - a civilizaţiei
occidentale. Această ruptură s-a manifestat şi printr-o restructurare masivă a imaginarului. Între
structurile şi forţele materiale ale "lumii vechi" şi ale "lumii noi" există, evident, o prăpastie.
Problema este de a şti dacă imaginarul a cunoscut, la rîndul său, o metamorfoză de aceeaşi
amploare. Sau, altfel spus, dacă se pot identifica două regimuri distincte ale imaginarului: un
regim caracterizînd societăţile tradiţionale şi un regim adaptat lumii contemporane, dominat în
plan material de tehnologie şi în plan mental de Raţiune şi Ştiinţă. În ceea ce priveşte raţiunea şi
inteligenţa, ele nu se opun în vreun fel imaginarului. Disputa se învîrte în jurul Raţiunii. Este ea
un adversar (fie implacabil, fie mai mult sau mai puţin conciliant) al imaginarului sau,
dimpotrivă, şi în mod ciudat, o simplă transfigurare derutantă a acestuia? Un singur lucru este
sigur: în ciuda iluziilor raţionaliste şi scientiste, fondul mitologic al epocii noastre nu este mai
puţin dotat decît cel al primitivilor. Diferenţa constă mai ales în vocabular. De obicei, credinţele
celorlalţi sînt numite mituri. Credinţele noastre sînt însă adevăruri. Raţiunea a erodat vechiul
fond mitologic. Ea a construit, totuşi, propria sa mitologie, o altă mitologie, dar tot reductibilă la
arhetipuri.
Autorul ne atrage atenția asupra unui alt domeniu de afirmare a imaginarului ştiinţific al
timpului nostru reprezentat de paraştiinţe. Acestea s-au înmulţit şi s-au consolidat pe
parcursul ultimelor decenii, dublînd uneori ştiinţele "acceptate". Astfel, arheologia şi mai
ales arheologia preistorică sînt concurate de paraarheologie sau, mai exact, de
paleoastronautică, care se ambiţionează să descopere lumi pierdute (Atlantida, Mu şi alte
civilizaţii) şi insistă asupra rolului extratereştrilor în geneza omului şi a evoluţiei sale.
Dar cazul în acelaşi timp cel mai tipic şi cel mai complicat este reprezentat de
parapsihologie. Aceasta încearcă să identifice şi să explice, printr-o metodologie care se
vrea ştiinţifică, fenomene paranormale tradiţional considerate ca aparţinînd
supranaturalului. O evoluţie nu mai puţin caracteristică este fărîmiţarea medicinei. Se face
simţită o despărţire din ce în ce mai netă între medicina oficială şi teoriile şi practicile

9
paralele, cunoscute, în general, sub denumirea de medicini blînde (homeopatie,
acupunctură, fitoterapie, bioenergie, yoga . . . Lucian Boia își exprimă îngrijorarea pentru
faptul că epistemologia contemporană nu dispune de suficiente instrumente pentru a
contracara paraştiinţele. Cum nu mai există adevăruri ştiinţifice indiscutabile, ci doar o
diversitate de paradigme, nu se prea vede cum s-ar putea trasa într-o manieră
convingătoare frontiera dintre ştiinţe şi paraştiinţe.

Autorul continuă periplul izolînd cîteva structuri fundamentale, pentru a observa de aproape
funcţionarea mecanismului. Schema bipolară Infern-Paradis, proiectînd în viaţa de apoi
fantasmele terestre, jocul alterităţilor ce conduce la deformarea, chiar la inventarea celuilalt, şi
evadarea, ansamblu de strategii vizînd abandonul istoriei reale şi asumarea unui destin diferit, ne
par susceptibile să arunce o oarecare lumină asupra logicii imaginarului.
În opinia autorului, printre subsistemele imaginarului, viaţa de apoi ocupă o poziţie aparte.’’ Este
imaginarul în stare pură, care se hrăneşte din propriile-i resurse”.
-Judecata de Apoi ,după părerea lui Lucian Boia nu este altceva decât o continuare a judecății
terestre și că în viața de apoi noi, oamenii nu facem nimic altceva decât să ,,ne prelungim
bucuriile şi necazurile, diminuate sau amplificate, proiectăm adesea peisaje, obiecte şi obiceiuri
care aparţin mediului terestru.’’
-Lumea de apoi a fost puternic polarizată de-a lungul timpului,, Alegem ca reper o cotitură
decisivă în evoluţia arhetipului: trecerea de la o viaţă de apoi nediferenţiată, sejur al umbrelor
posedînd un simulacru de viaţă, la o viaţă de apoi puternic dramatizată şi polarizată între un loc
rezervat celor drepţi şi un domeniu destinat damnaţilor.’’
-După Boia, ,, Binele şi răul, tenebrele şi lumina au fost exacerbate pe pămînt, ca şi în cer.’’În
viața de apoi există trei ținuturi Infernul, Purgatoriul și Paradisul. În Infern erau cei damnați la
chinuri eterne, Purgatoriul conform viziunii autorului era un loc destinat ,,… pentru o categorie
largă de păcătoşi care nu meritau osîndele Infernului, dar nici, imediat, bucuriile Paradisului.’’,
iar Paradisul era ținta ce trebuia atinsă de indivizi. Deși initial Infernul părea că era omnipresent
controlând lumea terestră,lista păcatelor s-a restrains foarte mult o dată cu trecerea timpului.

În sfîrşit, ultimele două capitole propun un alt tip de abordare; autorul a încercat să scoată în
evidenţă, în interiorul celor două domenii constituite: istoria şi politica, structurile şi mani-
festările imaginarului, adică dimensiunea mitologică a domeniilor în cauză.
N-am parcurs decît cîteva sectoare ale unui spaţiu fără fron
tiere. Dar am găsit peste tot aceleaşi elemente constituente şi
un comportament similar. În domenii foarte diferite, cum ar
fi politica şi ştiinţa, imaginarul se regăseşte în întregime. El
se regăseşte în întregime, cum a observat deja Gilbert Durand3,

10
în toate compartimentele istoriei, în toate epocile şi în toate
culturile. În întregime, dar întotdeauna dispus în constelaţii
specifice. Permanenţa structurilor şi dinamica lor răspund, dacă
nu unor reguli precise, cel puţin unei anumite logici. O teorie
istorică a imaginarului trebuie să încerce să evidenţieze această
logică particulară. Acesta este exact sensul lucrării noastre.
Totul concură, pînă la urmă, la o mai bună înţelegere a omu
lui. Istoria imaginarului se anunţă a fi una dintre cele mai sigure
căi de acces către profunzimile spiritului uman.
Cel de-al doilea capitol, intitulat sugestiv ” Două regimuri ale imaginarului?” cuprinde la rândul său
alte 11 părți. Titlul este de fapt o întrebare la care autorul, pe parcursul capitolului încearcă să dea
un răspuns, răspuns pe care se pare că-l găsește evocând ruptura dintre Occident și restul lumii,
prăpastia între ,, lumea veche’’ și ,,cea nouă’’:,, Între structurile şi forţele materiale ale "lumii
vechi" şi ale "lumii noi" există, evident, o prăpastie.”

Pentru Karl Popper (în Logica cercetării ştiinţifice, prima

ediţie: 1 9 34), o teorie este doar o ipoteză; ea nu poate fi nicio
dată verificată, ci doar "coroborată", adică supusă unor teste
susceptibile să-i dea cîştig de cauză faţă de teoriile rivale. Orice
victorie este provizorie, pentru că "teoriile cele mai perfor
mante nu sînt niciodată teorii adevărate, ci doar teorii care nu
sînt încă false".13 Mîine o altă teorie va avea cîştig de cauză.
Sinteza ştiinţifică cea mai caracteristică şi mai influentă a
secolului al XIX-lea a fo st, fără îndoială, teoria evoluţionistă,
formulată de Lamarck (1744-1829) şi apoi de Charles Darwin
(1809- 1882) în a sa Origine a sp ecii/ar (1859). O teorie după
imaginea epocii, o epocă pentru care valorizarea timpului (din
trecutul îndepărtat pînă la viitorul îndepărtat) şi mersul progre
siv al vieţii, al omului, al societăţii, al cunoaşterii, al tehnologi
ei reprezenta deja un fel de religie. Că se acceptă sau nu teoria
evoluţionistă este o alegere fără nici o legătură cu cristalizarea
sa într-un moment anumit al istoriei. Epoca, evoluţionistă în
toate privinţele, trebuia să producă o teorie biologică a evolu
ţiei şi a produs-o.

Raţiune-ştiinţă-tehnologie-progres-viitor: iată formula magi·

că a secolului al XIX-lea. Ea apare, din toate punctele de vedere,

11
ca antiteza imaginarului tradiţional şi, mai exact, a imaginii
teologice a lumii care dorninase Evul Mediu ş.i începutul epocii

moderne. Aceste valori pot fi considerate caracteristice unui

regim nou al imaginarului.
Sacrul este reinvestit
în Ştiinţă. Ştiinţa devine Religie, responsabilă de buna func
ţionare a Universului şi de mîntuirea umanităţii._

Edificiul ştiinţific al secolului al XIX-lea, aparent atît de sta

bil şi conform cu structura "reală" a lumii, a sărit în aer spre
1900. În cîţiva ani au apărut noi paradigme. În 1895, Wilhelm
Conrad Rontgen (1845-1923) a descoperit razele X. Max
Planck (1857-1947) a creat în 1900 teoria cuantică. Albert Ein
stein (1879-1955) a enunţat în 1905 principiile relativităţii.
În aceeaşi epocă, Sigmund Freud (1856-1939) a pus bazele
psihanalizei. 'oescoperiri şi teorii animate de un spirit diferit.
Materialismul şi determinismul secolului al XIX-lea au fo st
eclipsate de o itpagip.e mai subtilă Şi mai nuanţată a lumii şi
a omului. Universul devenea mai complicat şi mai vag. Spaţiul,
timpul, materia nu mai erau categorii rigide. Teoria cuantică
şi psihanaliza puneau în joc fo rţe nematerialiste; relativitatea
einsteiniană spărgea toate barierele. .. Criza de la 1900, marea cotitură prin care
trecea în epocă civilizaţia occidentală s-au manifestat cu ace
eaşi intensitate în ştiinţe, în litere şi în arte.

Mituri moderne
Ştiinţa a devenit, începînd din secolul al XIX-lea, cea mai
mare generatoare de mituri. Mitologia omului contemporan este
în esenţă o mitologie cu bază ştiinţifică. Este vorba, de fapt,
de o mitologie mult mai veche, recuperată, transfigurată şi re
pusă în circulaţie de ştiinţă.
Mitologia viitorului depinde şi ea, în mare măsură, de ştiinţă
sau de o anume înţelegere a ştiinţei. În afara soluţiei finale a
unui cataclism, posibilitatea de alegere este mare între vari
antele optimiste şi pesimiste, între o tehnologie pusă în ser

12
 viciul omului sau, dimpotrivă, care-I reduce la robie. Graţie
jocului ştiinţific şi tehnologic, citirea viitorului (domeniu în
care imaginarul domneşte pe deplin) a devenit o preocupare
constantă a omului contemporan.
Permanenţe şi schimbare
Să revenim la întrebarea iniţială: un singur imaginar sau două
regimuri distincte tăiate de linia, de altfel imprecisă, care separă
societăţile tradiţionale dţ societatea tehnologică? Răspunsul
este deja prefigurat în periplul nostru; el rămîne în esenţă echi-·
voc. Putem accepta însă faptul că nici o distincţie între cele două
structuri istorice nu se exprimă prin antiteza între; o viziune fa lsă
(sau puternic deformată) şi o viziune reală şi obiectivă a lumii.
Ştiinţa şi Raţiunea sînt canalizate de aceleaşi reguli ale imagi
narului ca şi acelea care au prezidat sintezele precedente (faptul
că ele au aj uns sau nu la anumite Adevăruri esenţiale nu mai
este de resortul istoricului imaginarului).
Ştiinţa şi tehnologia
au schimbat viaţa oamenilor şi reperele lor. Ele au fasonat într-o
manieră nouă temerile şi speranţele noastre. Miturile de factură
ştiinţifică, în ciuda rădăcinilor arhetipale, îndeplinesc funcţii
corespunzînd unui context social şi cultural determinat.
Compromisul se impune. Într-o perspectivă pur istorică, se
poate insista legitim asupra fo rmelor şi funcţiilor specifice ale
imaginarului acordate sensibilităţii contemporane. La un nivel
mai ridicat, sîntem nu mai puţin obligaţi să constatăm că orice
creaţie nouă îşi găseşte sursa în structurile permanente ale spi
ritului. Desigur, o revoluţie a avut loc în Occidentul raţionalist
şi tehnologic, ceea ce a însemnat reformulare a radicală a unui
fo nd arhetipal constant. Două regimuri ale imaginarului sau
unul singur? Nu e decît o ceartă de cuvinte. Adevărata proble
mă este de a înţelege cît mai corect posibil conexiunile dintre
permanenţe şi schimbare.

CAPITOLUL AL III-LEA

O SCHEMĂ BIPOLARĂ: INFERNUL ŞI PARADISUL

13