Tema 3 MOTIVAȚIE ȘI ÎNVĂȚARE

3.1 Ce este motivația?

3.2 Motivație intrinsecă, motivație extrinsecă și situarea cauzei
3.3 Patru abordări generale ale motivației
3.3.1 Comportamentalismul
3.3.2 Abordarea umanistă
3.3.3 Abordarea cognitivistă
3.3.4 Abordarea socio-culturală despre motivație

Ești profesor. Ești repartizat la Liceul X. Din câte cunoști, din anii studenției, când făceai practica
pedagogică, liceul este bun dar nu stă prea bine la partea de dotare care privește mijloacele moderne de
învățământ. Liceul are bibliotecă dar fondul de carte este vechi. Te gândești că ai avea nevoie, cel puțin, de o
serie de softuri pentru jocuri de stimulare a învățării disciplinei pe care o vei preda. Mergi la liceu, îți expui
opinia și discuția se oprește la lipsa fondurilor. ....Uitându-te la cărțile din bibliotecă îți imaginezi viitorii elevii
plictisiți și apatici....Cu toate acestea, conținutul manualului și a cărților care pot să asigure suportul învățării
este foarte interesant și bine conturat. Mai mult, la examenul de absolvire elevii trebuie să facă dovada
dobândirii competențelor proiectate.
Gândire critică:
• Cum poți stârni curiozitatea și interesul elevilor asupra conținutului și sarcinilor de învățare?
• Cum vei face față nivelului ridicat al textelor pe care elevii trebuie să le parcurgă?
• Ce trebuie să știi, legat de motivație, pentru a rezolva aceste probleme?

3.1 Ce este motivația?

Ce alegeri determină comportamentul? De ce unii elevi, de exemplu, își fac temele în timp ce alții se uită
la televizor?
Care este durata perioadei „până când luăm hotărârea de a porni un demers"? De ce unii elevi se decid
să înceapă temele imediat iar alții amână?
Care este intensitatea sau nivelul implicării în activitatea aleasă? O carte deschisă pe masa de lucru a
unui elev semnifică o acțiune reală sau doar o intenție?
Ce stă la baza continuării sau renunțării? Un elev va citi integral „Luceafărul” sau doar câteva strofe?
Ce gândim și ce simțim atunci când suntem implicați într-o activitate? Elevului îi face plăcere citirea
operei eminesciene, are încredere în propriile competențe sau doar îi este teamă de testul anunțat pentru ora
de literatură?
Dicționarul Larousse, ediția 1996, oferă definiția motivației ca „ansamblu de factori dinamici care
determină conduita unui individ”. Motivația este „primul element cronologic al conduitei,..., la originea
conduitelor noastre stă un ansamblu indisociabil de factori - conștienți și inconștienți, fiziologici, intelectuali,
sociali, care sunt într-o interacțiune reciprocă...”.
Motivația este „ansamblul forțelor care energizează și direcționează comportamentul”.
Din definițiile de mai sus se observă că motivația este cea care „pune în mișcare” comportamentul, îl
energizează și, în același timp îi oferă acestuia direcția; am putea spune că suntem într-o stare A caracterizată
prin absența oricărei acțiuni și prin energie zero și ajungem la starea B caracterizată de acțiune și aflată într-un
alt câmp energetic diferit de zero. Individul a fost motivat pentru trecerea din starea A în starea B.
Acțiunea se realizează. Dar ce o menține și pentru cât timp? Astfel e nevoie de a analiza intensitatea
comportamentului. Unei motivații puternice îi asociem o intensitate comportamentală mai mare. Forța
motivației este cea care conferă persistență comportamentului (Druță, 2000).

3.2 Motivație intrinsecă, motivație extrinsecă și situarea cauzei

Cu toții știm ce înseamnă a te simți motivat. Este starea pe care o avem când parcă „o energie” ne duce
spre o serie de obiective, muncind din greu, chiar dacă sarcina pare a fi plictisitoare. Dar ce anume energizează
și direcționează acest comportament?
 O serie de teorii explică motivația în termeni de trăsături personale sau de caracteristici individuale. Este
cert faptul că, așa cum regăsim și în teorie, oamenii manifestă nevoia puternică de a se realiza, alții au o teamă
de examene, iar alții prezintă un interes deosebit pentru artă astfel că muncesc mult pentru a „acumula” cât mai
mult, fac orice pentru a evita examenele sau petrec foarte mult timp în săli de expoziții sau în ateliere de pictură.
Alte teorii explică motivația mai mult ca o stare, ca situație temporară. De exemplu sunteți prezenți la
acest curs pentru că aveți examen la psihologia educației, sunteți motivați (cel puțin pe moment) de situație.
Astfel putem spune că motivația este o combinație de trăsături personale și de stări. Iată de ce prezența voastră
aici se explică prin faptul că sistemul vostru de valori înseamnă „aplecarea” spre cunoaștere continuă și, în
același timp, doriți să aveți o bună pregătire pentru examenul la această disciplină.
După acum ați putut vedea o parte dintre explicații au fost legate de realități interne (trăsături personale):
nevoi, interese, curiozitate. Alte explicații punctează elemente ce țin de exteriorul omului: mediul înconjurător,
recompensă - răsplată, presiune socială, pedeapsă.
O primă distincție (clasică, deja) apare între motivația intrinsecă și motivația extrinsecă.
Motivația intrinsecă este o tendință naturală de căutări și provocări (în sensul exersării capacităților) ce
țin de urmărirea interesului personal. Când suntem intrinsec motivați nu avem nevoie de stimulente exterioare
sau de pedepse deoarece activitate în sine este aducătoare de recompense. învăț psihologia educației pentru că
vreau să devin profesor și trebuie să dobândesc competențe psihopedagogice. Astfel acest curs contribuie la
lărgirea sferei competențelor unui profesor care vrea să-și îndeplinească misiunea.
Motivația extrinsecă, prin contrast, este atunci când acționăm pentru a scăpa de pedepse, pentru a face
plăcere profesorului sau când acțiunea noastră nu are nimic, sau are foarte puțin, în comun cu scopul în sine.
învăț psihologia educației pentru că în cazul în care numărul creditelor transferabile acumulate la sfârșitul
studiilor universitare este mic, le pot „suplimenta” cu cele obținute la modul de pregătire psihopedagogică iar
în cazul în care nu voi găsi de lucru după absolvire voi avea un „ refugiu ” de unde pot obține un salariu.
Putem afirma, cu exactitate ce este motivație extrinsecă și ce este motivație intrinsecă doar privind un
comportament?
Diferența esențială între cele două tipuri de motivație este motivul (cauza) acțiunii, altfel spus „locul”
unde este situată cauza în interiorul sau în afara persoanei.
Dacă ne gândim la propria motivație cu siguranță putem observa că dihotomia motivație intrinsecă-
motivație extrinsecă este foarte simplă: totul sau nimic. Explicația se leagă de faptul că activitățile noastre se
derulează pe un continuum de la determinare proprie (motivație intrinsecă) până la determinare de către alții
(motivație extrinsecă). Comportamentul are astfel o cauzalitate internă sau o cauzalitate externă.
Recent, concepția despre motivația intrinsecă și cea extrinsecă și despre limitele unui continuum, a fost
schimbată. Explicația alternativă se centrează pe ideea că așa cum motivația este văzută ca trăsături personale
cât și ca factor de stare ea poate include și aspectele intrinseci și extrinseci simultan. Tendințele intrinseci și
cele extrinseci sunt interdependente și, la un moment dat, putem fi motivați de una din ele, într-o măsură mai
mare decât de cealaltă. Iată, că, în școală, ambele tendințe sunt benefice. Prin predare profesorul poate determina
o motivație intrinsecă prin corelare cu interesele studenților / elevilor, favorizând o ascensiune a nivelului
competențelor. Acest aspect nu poate fi menținut constant continuu. Nu poți menține constant interesul pentru
același lucru (vezi comportamentul consumatorului: cum se modifică în timp utilitatea unui produs, chiar dacă,
la început consumului, a fost maximă?). Chiar dacă profesorul „mizează” pe această idee el va fi dezamăgit
după o anumită perioadă. Este momentul când pot interveni stimulentele și „sprijinul extern”. Profesorii trebuie
să încurajeze și să susțină motivația intrinsecă sprijinindu-se pe motivația extrinsecă în procesul învățării.
Pentru a reuși în intenția lor profesorii trebuie să cunoască factorii care influențează motivația și învățarea.
 3.3 Patru abordări generale ale motivației
3.3.1 Comportamentalismul
Esența: stimulente și recompense în clasă
Recompensa: are caracter atractiv, poate fi un eveniment sau un obiect, apare ca urmare, ca o consecință
a unui anumit comportament;
Stimulentul: un obiect sau un eveniment care încurajează sau descurajează comportamentul.
Dacă se produce stimularea permanentă pentru un anumit comportament, se poate dezvolta fie un obicei
fie, mai târziu, o tendință.
3.3.2 Abordarea umanistă
Esența: libertatea individului, alegerea, auto-determinarea, străduința strict legate de creștere și
dezvoltare;

Piramida trebuințelor umane (Maslow)

Se observă astfel că trebuințele primare sunt biologice (hrana, apa, aerul, igiena) și fiziologice: somnul,
sexul și o temperatură relativ constantă a corpului.
Odată ce individul își satisface acest nivel de necesități, se poate concentra pe nevoile de securitate
(siguranță) cele de pe palierul al 2 - lea. Ele țin de integritatea fizică, cum ar fi securitatea casei și a familiei. În
unele cazuri, nevoia de siguranță motivează unii indivizi sa devină religioși, religia oferindu-le confortul unei
promisiuni de siguranță printr-un loc paradisiac. Nevoile de siguranță sunt cruciale pentru copii.
Urmează apoi nevoia de iubire și apartenență. La acest nivel apare nevoia de prietenie, familie, apartenență
la un grup, sau de implicare într-o relație intimă non-sexuală.
La nivelul patru sunt nevoile de stimă. Acestea cuprind atât recunoașterea venită din partea altor
indivizi/statusul (care rezulta în sentimente de putere, prestigiu, acceptare etc.) cât și din respectul de sine, ce
creează sentimentul de încredere, adecvare, competență / rolul.
Necesitatea de auto-actualizare vine din plăcerea instinctivă a omului de a fructifica la maximum
capacitățile proprii, pentru a deveni din ce în ce mai bun.
Maslow crede că singurul motiv pentru care oamenii nu se mișcă în direcția auto-actualizării sunt
obstacolelor puse în calea lor de societate. Maslow e de părere că educatorii ar trebui să fie răspunzători de
potențialul pe care îl are un individ pentru a ajunge la auto-actualizare.
3.3.3 Abordarea cognitivistă
Abordarea cognitivistă (apare ca reacție la comportamentalism) esența: comportamentul este determinat
de gândirea noastră și nu ca urmare a recompenselor. Oamenii au un comportament activ ei caută să interpreteze
influențele externe și acționează în vederea rezolvării propriilor probleme.
Comportamentul este inițiat și reglat cu ajutorul planurilor, obiectivelor, schemelor, așteptărilor și
atribuirilor.
# teoria atribuirii: descrie modul în care explicațiile individului, justificările sale și propriile scuze
influențează motivația și comportamentul;
Bernard Weiner este unul dintre specialiștii în domeniul psihologiei educației care adaugă procesului de
învățare școlare valoarea teoriei atribuirii. În concepția sa cauza reușitei sau eșecului școlar poate fi caracterizată
în funcție de trei dimensiuni:
- „locul” /situarea cauzei (în interiorul sau în exteriorul persoanei);
- stabilitatea cauzei;
- controlabilitatea cauzei.
# teoria așteptării x valorii: explicarea motivației ce reiese din așteptările individului (propriul succes)
combinat cu propria evaluare a obiectivelor -de exemplu dacă muncesc mult, voi avea, oare, succes?............”
 3.3.4 Abordarea socio-culturală
Abordarea socio-culturală despre motivație are ca esența: perspective ce reies din percepția identității
(sociale), participare și relații interpersonale în practici de grup;

Oamenii se angajează în diverse activități pentru a-și menține identitatea dar și pentru a forma și păstra
relații interpersonale în interiorul grupului / comunității. De asemenea elevii sunt motivați să învețe dacă sunt
membrii ai unei clase sau comunități școlare.
Conceptul „identitate” este în centrul perspectivelor socioculturale ale motivației. După cum „ne vedem
pe noi înșine” elev, student, profesor, pictor, medic spunem că ne identificăm cu grupul sau comunitatea elevilor,
studenților, profesorilor, pictorilor sau medicilor. Atunci, o parte a procesului de socializare se translatează de
la participarea periferică legitimă spre participare centrală în grup. Participarea periferică legitimă înseamnă că
debutanții, începătorii sunt implicați real în activitatea de grup, chiar dacă abilitățile lor sunt puțin dezvoltate
iar contribuțiile sunt semnificativ minimale. Fiecare sarcină măruntă, dusă la bun sfârșit este o cărămidă
adăugată „piedestal” pe care se așează expertul. Identitatea atât a expertului cât și a începătorului se
concretizează în participarea propriu-zisă la acțiunile comunității respective. Ambii sunt motivați să asimileze
și să învețe valorile și practicile comunității pentru a-și menține propria identitate ca membru al comunității.
Concluzii:

Activătăți de învățare:
1. Care este diferența între motivația extrinsecă și cea intrinsecă?
2. Cum se aplică „locul cauzei” procesului motivației?
3. Cum este conceptualizată motivația din perspectiva comportamentalistă, umanistă, cognitivistă, și
socio-culturală?
Sursa: CACE, CORINA Psihologia educației : teorie, metodologie și practică. București: Editura ASE, 2007. ISBN
978-973-594-935-8