REFERAT

„Metode eficiente în motivarea învățării ”

Program de studii : Modulul Psihopedagogie

Coordonator științific : Mihailov Veronica

Chișinău, 2020
Cursant : Sizov Irina
 CUPRINS:
I. Introducere………………………………………………………………3
II. Definirea Motivației ………………………………………...…………..4
III. Teorii și abordări ale noțiunii de ”motivație” ……………..……………5
IV. Principii și Strategii de motivare ………..……………………..……….9
V. Factori motivatori ..……………………………………………………..11
VI. Metode si tehnici de motivare ………………………………………….14

Bibliografie ………………………………………………………...……….18

~2~
 I. Introducere
Înțelegerea nevoilor personale și a obiectivelor învățării asigură creșterea
motivației, deasemenea și stilul didactic al profesorului influențează pozitiv
motivația în învățare. Deaceea este important de a studia atent noțiunea de
motivație și aplicarea ei. La fel de important este de a studia personalitatea elevului
și de a perfecționa permanent stilul didactic propriu. Alte condiții bune de motivare
este organizarea, desfășurarea și participarea intensă la activitățile extrașcolare, la
fel ca și buna orientare școlară și profesională.

Mereu ne punem întrebări şi căutăm răspunsuri pentru acţiunile noastre sau

ale semenilor.De multe ori auzim sau nu, de la elevii nostri remarci de genul: “este
greu”, “nu-mi place”, “mă enervează”, “nu mă atrage deloc”, “nu-mi va folosi
niciodată”, “şi care-i scopul”, “teorie,teorie, teorie, m-am săturat”, “adios şcoală”,
“m-a pierdut de elev/elevă”, “nu mă mai interesează deloc ce se întâmplă”, etc. sau
“super”,”am trăit o experienţă formidabilă”, “de mult nu a mai fost aşa cool la
ore”, “ în sfârşit, un prof/ o profă altfel”, “nu ştiu cum, dar ma atras, am participat
cu atenţie”, “ am învăţat ceva practic”, etc.

De ce facem ceea ce facem? De ce un elev învaţă, iar altul nu? De ce unii

elevi se angajează în realizarea sarcinilor şcolare şi perseverează până la atingerea
scopului, în timp ce alţii se descurajează la primul obstacol şi abandonează
activitatea propusă de profesor în favoarea alteia, pe care o preferă? Răspunsurile
la aceste întrebări trebuie căutate în domeniul motivaţiei.

Practica educaţională indică faptul că, de regulă, activitatea de învăţare este

plurimotivantă, fiind susţinută de un ansamblu de motive şi nu doar de unul
singur.Totuşi, unele motive predomină, şi atunci putem constata că unii elevi
învaţă, în primul rând, pentru a obţine note bune şi a fi astfel în fruntea clasei, în
timp ce alţii pentru că ȋi interesează o anumită disciplină şi doresc să afle cât mai
multe din domeniul respectiv. Elevii buni indică, de obicei, alte motive decât elevii
slabi; in timp ce elevii buni vorbesc despre dorinţa de a şti cât mai multe, despre
dorinta de afirmare profesională, despre prestigiu, elevii slabi vorbesc despre
teama de eşec, despre dorinţa de a obţine note satisfăcătoare pentru a promova
clasa sau despre evitarea conflictului cu părinţii.

~3~
 II. Definirea Motivației
În sensul ei general,  noțiunea de motivație a fost introdusă în psihologie la
începutul secolului al XX-lea. Termenul de motivație deriva de la adjectivul
latin motivus = care pune în mișcare și desemnează aspectul energetic, dinamic al
comportamentului uman. Definirea motivației și stabilirea rolului ei în explicarea
comportamentului este departe a se fi finalizat din punctul de vedere al
psihologilor. Noțiunea are sensuri multiple. Este clar că un motiv este cauza
principală a unui eveniment. Acesta determină modul în care o persoana
reacționează, nu doar situația în care se acționează. „Motivul este acel fenomen
psihic ce are un rol esențial în declanșarea, orientarea și modificarea
conduitei”(Andrei Cosmovici, 2005, p.198). De aici aflăm că motivația este
compusă din ansamblul motivelor. Astfel, în „ Marele Dicționar al Psihologiei”,
motivația este definita ca o suma de „procese fiziologice și psihologice
responsabile de declanșarea, menținerea și încetarea unui comportament, ca și de
valoarea apetitiva sau aversivă conferita elementelor de mediu asupra cărora se
exercita acel comportament”.

Motivaţia desemnează ansamblul factorilor care declanşează activitatea omului, o

orientează selectiv către anumite scopuri şi o susţine energetic. Motivaţia cuprinde
totalitatea elementelor stimulative interne atât a trebuinţelor, impulsurilor de ordin
fiziologic cât şi a unor formaţiuni mai complexe dobândite in cursul vieţii ca
trebuinţe secundare, interese, aspiraţii, convingeri, ideal, concepţii despre lume şi
viaţă.

Motivaţia învăţării se subsumează sensului general al conceptului de motivaţie şi

se referă la totalitatea factorilor care îl motivează pe elev la o activitate menită să
conducă la asimilarea unor cunoştinţe, la formarea unor priceperi şi deprinderi.
Motivaţia energizează şi facilitează procesul de invăţare prin intensificarea
efortului şi concentrarea atenţiei elevului, prin crearea unei stări de pregătire
pentru activitatea de invăţare. Elevii motivaţi sunt mai perseverenţi şi invaţă mai
eficient. Din satisfacţia de a fi invăţat, elevul işi va dezvolta motivaţia de a invăţa
mai mult. Relaţia cauzală dintre motivaţie şi invăţare este una reciprocă. Motivaţia
energizează invăţarea, iar învăţarea încununată de succes intensifică motivaţia.

~4~
 III. Teorii și abordări
Teoria atribuirii (Weiner) Bernard Weiner susține că indivizii se angajează
în analiza implicită a motivelor care au condus la anumite rezultate. Luând în
considerare antecedentele (cum ar fi notele la teste și feedback-ul profesorului,
elevii tind să atribuie succesul sau eșecul efortului sau lipsei acestuia, abilității sau
lipsei acesteia sau unor factori externi (șansă, noroc, dificultatea sarcinii, atitudinea
profesorului etc.). Aceste atribuiri variază de-a lungul a trei dimensiuni:

 caracter intern/extern al cauzei;

 stabilitatea cauzei (percepția cauzei se modifică în timp sau prin trecerea de

la o sarcină la alta sau nu);

 controlabilitatea (stă sau nu în putința elevului să controleze rezultatul

obținut).

Teoria scopurilor (John Nicholls, Carol Dweck, Martin Covington) Cei trei
teoreticieni-cercetători s-au concentrat pe scopurile /obiectivele pe care le urmăresc
indivizii [eng. goals] în situații de realizare/de reușită. Orientarea mai degrabă spre
un obiectiv decât spre un altul constituie baza motivațională pentru atingerea unei
anumite ținte (de exemplu, de a învăța pentru a obține note bune la examen sau
pentru îmbunătățirea cunoștințelor). Nicholls și Dweck susțin că primul motivator
al comportamentului de realizare / de reușită este dorința de a demonstra o înaltă
abilitate sau de a evita evaluările negative ale abilității. Convington, pe de altă
parte, afirmă că indivizii sunt motivați de dorința de a-și menține sentimentul
valorii de sine.

Teoria expectanță-valoare (J. Eccles, A Wigfield) Teoria susține că

deopotrivă expectanțele de succes și valoarea conferită de elevi sarcinii de învățare
sunt determinate de credințele și comportamentele de reușită ale elevilor. Este o
teorie eclectică și una dintre cele mai complexe teorii despre mecanismele
motivației de învățare. Printr-un model circular, dinamic, Eccles definește valorile
atribuite sarcinii prin credințele despre deziderabilitatea anumitor rezultate sau
obiective. Sunt diferențiate patru componente ale valorilor:

1. valoarea (motivația) intrinsecă;

2. utilitatea (care se referă la motivația intrinsecă);

3. costul (elemente negative anticipate referitoare la realizarea sarcinii, cum ar

fi starea de anxietate, angajament cerut pentru beneficiile așteptate);

~5~
 4. importanța sau valoarea obținerii unui rezultat (care se referă la dorința de a
realiza schema ideală a sinelui, cum dorește să fie, ce trăsături să dețină, în ce
situații să ajungă).

Motivația apare, astfel, ca produsul final al unor interacțiuni multiple. Este, în

primul rând, un rezultat al propriilor percepții și așteptări ale elevului cu privire la
dificultatea sarcinii și la capacitatea de a o aborda. Este rezultatul estimărilor,
evaluărilor subiectului, derivate din procese de socializare mediate cognitiv

Teoria autoeficacității .Conform lui Bandura, autoeficacitatea este credința

persoanei că are puterea de a produce rezultate dorite. Se distinge de alte
constructe motivaționale (precum stima de sine), prin specificitate: percepția
eficacității se referă la o anumită sarcină într-o anumită situație. Spre deosebire de
atribuiri, efectuate postfactum, autoeficacitatea percepută se manifestă înainte de
abordarea sarcinii de învățare. Autoeficacitatea este influențată de calitățile
personale precum abilitatea, experiențele școlare, ca și de suportul social al
învățării. Când elevii încep să se angajeze în sarcină, ei sunt influențați de factorii
personali și de cei situaționali. Ambele elemente conțin informații care le permit
elevilor săși evalueze șansele. Dacă ajung la concluzia că vor face progrese, vor
controla pozitiv sarcina sau situația de învățare, iar autoeficacitatea va crește.
Cercetările au dovedit că, atâta timp cât elevii cred că își pot îmbunătăți
performanțele prin ajustarea strategiilor de învățare, sentimentul eficacității proprii
nu se va diminua.

Autoeficacitatea se referă la trei elemente (credințe): 1) percepția nivelului de

abilitate în raport cu sarcina ; 2) expectativele de reușită ; 3) importanța sau
valoarea atribuită sarcinii sau situației.

Profesorul va crea ocazii pentru obținerea de succese, îl va încuraja pe elev să

persiste în sarcinile de învățare și va urmări să-l ajute să depășească atitudinea de
învins/perdant.

Curiozitatea epistemică- teorie a motivației intrinseci . Curiozitatea

epistemică este nevoia universală de cunoaștere și învățare. Teoria curiozității
epistemice pune accent pe caracteristicile stimulilor care pot genera curiozitatea,
mai degrabă decât pe atitudinile și obiectivele persoanei. Caracteristicile se pot
referi la noutate, varietate, complexitate sau contradicția cu vechile cunoștințe. Ele
generează un conflict și creează o motivație specifică de învățare. Această
motivație răspunde nevoii de a obține noi informații pentru a se depăși
incertitudinea. Este important să existe un nivel mediu de stimulare. Un nivel prea
scăzut duce la monotonie, iar unul prea înalt duce la inhibare. Bruner a preluat
~6~
această abordare pentru domeniul educației sub forma învățării prin descoperire.
Într-un mediu bogat în stimulări adecvate („optimale”), conținuturile învăţate devin
rezultatul explorărilor proprii ale elevului, mai degrabă decât o impunere din partea
profesorului a ceea ce ar trebui învățat. Este important ca manualele să stimuleze
curiozitatea elevilor în raport cu vârsta lor. Deși reprezintă o importantă
componentă motivațională, curiozitatea epistemică are inconvenientul că nu
garantează constanța și persistența în fața obstacolelor de învățare.

Teoria autodeterminării (Edward Deci, Richard Ryan) . Despre

autodeterminare Autodeterminarea este alegerea liberă de a conduce o acțiune, este
o formă de exercitare a controlului propriu.

Într-o situație de alegere liberă, persoana își alege sarcina și modul de tratare
a acesteia. Modelul comportamentului autodeterminat este acțiunea intrinsec
motivantă, care implică spontaneitate, curiozitate și interes. Angajarea este
îndreptată spre realizarea sarcinii, find separată de stimulentele externe sau de
posibilele rezultate și depinzând doar de dorința de a desfășura o activitate pentru
caracteristici inerente acesteia.

Teoria autodeterminării ne spune, așadar, că subiectul trăiește o situație de

alegere liberă, el își menține sau își crește motivația de învățare. Mediul social
poate promova autodeterminarea când permite satisfacerea a trei nevoi psihologice:

- nevoia de autonomie (posibilitatea de a decide personal ce și cum să faci);

-nevoia de competență (dorința persoanei de a face bine ceva, nevoia acesteia

de a se simți capabilă de a acționa asupra mediului, experimentând situații de
control personal)

-nevoia de relație (nevoia de a stabili și a întreține relații, legături securizante

și satisfăcătoare în mediul social).

În concluzie, indivizii sunt autentic motivați nu doar când pot alege o

activitate, ci și când se simt competenți și acceptați. Din punct de vedere al
învățării, autodeterminarea se bazează pe autoreglarea învățării.

Teoria autoreglării învățării . Locul motivației în cadrul procesului de

autoreglare Autoreglarea învățării o include și pe cea a motivației (automotivarea).
Ceea ce propune este ca elevii să dețină strategii motivaționale: strategii de
autoreglare a învățării utilizate de către elevi pentru a-și menține sau crește
motivația pe parcursul îndeplinirii unei activități de învățare. De exemplu, elevul
își stabilește scopuri imediate (pentru a putea să-și evalueze munca), își imaginează

~7~
rezultatul activității, recompensa de la sfârșitul activității etc. Modelul de
autoreglare a învățării elaborat de Paul Pintrich indică în mod clar locul motivației
în procesul de autoreglare. Modelul său include patru arii de reglare, care nu sunt
structurate ierarhic sau linear: cogniție - motivație - comportament - context.
Fiecare arie de reglare a învățării cuprinde patru faze: planificare, automatizare,
control, evaluare/reflecție. Autoreglarea motivațională se prezintă, de-a lungul
celor patru faze, astfel: -planificarea: activarea credințelor motivaționale
(autoeficacitate, scopuri, valoarea sarcinii, interes personal); -automonitorizarea:
conștientizarea patternului motivațional (dacă elevul se simte competent pentru a
rezolva sarcina, dacă îi conferă acesteia valoare, scopurile care îi ghidează
comportamentul de învățare); -control: selectarea și utilizarea de strategii
motivaționale; -evaluarea: atribuiri cauzale cu privire la succes sau insucces.
Credințele despre autoeficacitatea percepută, stabilirea scopurilor și atribuirile
cauzale sunt decisive pentru comportamentul autoreglat îndreptat spre îndeplinirea
unei sarcini sau activități. În ce poate consta contribuția profesorului? Elevul va
avea de câștigat dacă profesorul îl încurajează să-și stabilească scopuri/obiective și
standarde (autoreferențiale) de monitorizare a procesului de învățare. Profesorul va
stabili un plan de acțiune pentru elev și împreună cu el, proiectând modalități de
susținere a planului și stimulând încrederea elevului în îndeplinirea acestuia.

Motivația în context școlar: Modelul lui Rolland Viau . Viau are o abordare
sociocognitivă contextualizată la activitatea de învăţare. El definește două categorii
de factori care afectează motivaţia de învăţare: factorii interni ai învățării, cei care
țin de elev (dinamica motivației) și factorii externi (activitatea pedagogică,
evaluarea, caracteristici ale profesorului, sistemul de recompense și pedepse și
climatul clasei). Modelul dinamicii motivaționale în context școlar, are în vedere
trei tipuri de determinanți motivanționali:

1) percepția elevului despre valoarea activității pedagogice,

2) percepția elevului despre propriile competențe (sentimentul eficacității
personale)
3) percepția influenței personale asupra eșecului sau succesului.
Controlabilitatea este este în strânsă legătură cu percepţiile atribuţionale,
definită fiind de doi indicatori: locul cauzei (intern sau extern elevului ) şi
stabilitatea ei.

Teoria lui David Ausubel . Dezvoltă o teorie a învăţării în jurul principiului

de „învăţare conştientă/ semnificativă” [eng. meaningful learning] şi a conceptelor
de „structură cognitivă”, „organizatori cognitivi” şi „stare de pregătire”. Termenul

~8~
„motivaţie” – „este cel de-al doilea factor de bază” pentru randamentulul şcolar,
influenţa sa asupra învăţării rivalizînd cu aceea exercitată de aptitudini.

Trei tipuri de impulsuri sau trei componente ale motivaţiei/realizărilor din

mediul şcolar:

 impulsul cognitiv (“cognitive drive”), orientat intrinsec, spre sarcina însăşi;

trebuinţa de a cunoaşte şi de a înţelege, de a stăpâni cunoştinţele, de a formula şi
rezolva probleme.

 impulsul de afirmare puternică a eului (“Ego/Selfenhancement drive”) –

căutarea respectului de sine prin urmărirea de a dobândi prestigiu înalt,
rezultate/performanţe academice (învăţarea pentru note mari, pentru a fi primul,
pentru a obţine „premii” la concursuri), pentru a obţine aprecierea profesorilor.
Anxietatea – ca teamă de un potenţial eşec – este pandantul unei asemenea forme
de motivare.

 impulsul (trebuinţa) de afiliere (“affiliative drive”) – interesul pentru reuşita

şcolară ca mijloc de asigurare a aprobării/acceptării unei persoane sau a unui grup
supraordonat cu care elevul se identifică în sensul dependenţei.

Profesorul trebuie să realizeze un echilibru convenabil pentru clasa ca

ansamblu, cât şi pentru fiecare elev în parte. Profesorul stăpân pe arta predării se
bazează mai mult sau mai puţin intuitiv pe o diversitate de situaţii generatoare de
„disonanţă cognitivă”, spre a capta atenţia şi a activa curiozitatea elevilor săi atunci
când nu sunt vădite stările impulsului corespunzător.

IV. Principii și strategii de motivare (Jere Brophy)

 Principii generale
· Gândeşte în termeni de modelare a dezvoltării motivaţionale a elevului, nu doar
de corespondenţă cu sistemele motivaţionale actuale.
· Fă în aşa fel încât şi persoana ta, şi clasa ta să fie atractive pentru elevi. Uzează
de strategii de socializare.Transformă clasa într-o comunitate de învăţare, în care
membrii ei se angajează în activităţi de cooperare.
· Evidenţiază scopurile de învăţare şi scopurile raportate la criterii, dar nu bazate
pe comparaţia între elevi (sau pe scopuri de evitare a performanţei). Arată-le
elevilor că te preocupă așteptările, succesul lor şi că eşti disponibil să-i ajuţi să aibă
succes.

~9~
· Predă lucrări valoroase, cu scopul de a înţelege, „aprecia” şi aplica cele învăţate.
  Strategii de susţinere a încrederii elevilor
· Ajută-i pe elevi să-şi stabilească scopuri (goals), să-şi evalueze progresul, să
recunoască legătura efort-rezultat. Feedbackul oferit să fie informativ, nu numai
note
· Oferă sprijin suplimentar pentru elevii slabi; integrează elevii cu sindrom de
nereuşită. Ajută-i pe elevii care-şi supraprotejează valoarea de sine, trecându-i de
la scopuri de performanţă la cele de învăţare.
 
 Strategii de motivare prin stimulente extrinseci
· Laudă şi răsplăteşte progresul spre performanţă/ standarde de îmbunătăţire.
Utilizează competiţia ocazional, creează oportunităţi egale de succes şi
focalizează-te pe scopurile de învăţare.
· Laudă şi recompensează în moduri care să-i determine pe elevi să-şi aprecieze
singuri rezultatele/cele învăţate.
Strategii de conectare la motivaţia intrinsecă a elevilor
· Răspunde nevoilor de autonomie a elevilor, permite-le să facă alegeri.
· Răspunde nevoilor de competenţă (implicarea elevilor, feedback imediat,
prezentarea semnificaţiei activității).
· Răspunde nevoilor de interconectare (colaborare cu colegii).
· Combină activităţile, de exemplu pe cele practice cu cele intelectuale, stimulează
creativitatea, disonanța cognitivă, transformă un conținut abstract în unul
personalizat etc .
Strategii

Pentru a motiva elevii spre învățare, profesorii au la îndemâna câteva strategii:

 Stabilirea regulilor clasei împreună cu elevii. Regulile trebuie comunicate

clar, încă de la începutul anului școlar, ceea ce va duce la o responsabilizare
a elevilor. Astfel îi putem încuraja să adopte atitudini demne de apreciat și
putem preveni comportamentele deviante.
 Personalizarea clasei. Se pot folosi diverse desene sau alte activități prin care
se pot remarca elevii clasei. Felul cum arată clasa este o formă de întărire a
imaginii de sine.
 Cunoașterea elevilor reprezintă un important element în procesul de
motivare a elevului spre învățare. Atenția acordată de profesor elevului
demonstrează respectul fată de elev. Simplu fapt că profesorul memorează
~ 10 ~
 numele elevului, îi știe preferințele, îi dezvoltă elevului încrederea în sine, îi
întăresc sentimentul de siguranță și apreciere personală.
 Implicarea activă a elevilor în activitățile instructiv-educative. Putem atrage
atenția elevilor și prin controlul vocii, contactul vizual, organizarea
sarcinilor de lucru într-un mod productiv. Profesorul ar trebui să gândească
un proces instructiv – educativ viu care să potenţeze această disponibilitate
naturală a elevilor.
 Așteptările profesorului devin un factor de motivație. S-a demonstrat că
elevii au tendința de a se ridica la înălțimea așteptărilor profesorilor. Dacă se
aşteaptă şi se solicită cât mai mult de la elevi adesea se va şi obţine acest
lucru.
 Profesorul poate deveni un exemplu de comportament pentru elevii săi.
Urmând exemplul profesorului, elevii își pot modifica propriul
comportament.
 Stabilirea unei atmosfere pozitive, de empatie față de fiecare elev în parte.
 Rezolvarea situațiilor-problemă în cel mai scurt timp. Dacă profesorul este
apropiat fizic dar și psihic de elevul ce are un comportament deviant, face
posibilă oprirea comportamentului respectiv.
 Recompensarea şi întăririle pozitive faţă de oricare comportament sau
activitate demnă de luat în calcul a elevului, măreşte stima de sine a acestuia
şi îl motivează să acţioneze la fel şi pe viitor. Nu de puţine ori,
comportamentul dezirabil este „uitat”, pentru a acorda o atenţie sporită
elevilor care creează probleme. Dar a beneficia de atenţia profesorilor este o
întărire pozitivă cu valenţe educative semnificative, de care nu întotdeauna
profesorul face uz. Cea mai eficientă metodă de a recompensa elevii este
lauda. Totodată aceasta este și cea mai la îndemână.

V. Factori motivatori
Mediul clasei poate face diferenţa intre un elev motivat şi altul plictisit. Astfel o
sală de clasă atractivă şi plină de culoare este motivatoare faţă de o sală rece,
plictisitoare, anostă. O sală personalizată cu lucrările creative ale elevilor(fotografii
proprii, desene) poate crea o atmosferă prietenoasă şi va reflecta preocupările
elevilor. Aranjarea băncilor sau a grupurilor de muncă in funcţie de relaţiile de
prietenie poate fi foarte eficientă.De asemenea este eficient, oferirea posibilităţii
elevilor de a distribuii ei locurile in clasă(prin aceasta se cultivă respectul de sine,
ei se simt importanţi şi implicaţi).

Comunicarea influenţează direct motivaţia.Profesorul trebuie să convingă elevii că

materiile care trebuiesc studiate sunt importante şi interesante, că se referă la
experienţe şi situaţii in care sunt implicaţi direct. Se va evita comunicarea de tipul

~ 11 ~
“profesorul vorbeşte, elevii ascultă”. O comunicare eficientă este un schimb
deschis de idei şi sentimente, cu două sensuri “profesorul vorbeşte dar şi ascultă”.

Atitudinea profesorului, aşteptările inalte ale profesorului determină la elevi

tendinţa unei pregătiri pe măsură. Interacţiunea profesorului cu elevii mediocrii la
invăţătură trebuie să fie asemenea elevilor buni , (contact vizual, aprobări, solicitări
pentru răspuns, timp pentru răspuns).

Feedback-ul ca factor de motivare se referă la utilizarea laudei, comunicarea

rezultatelor si notarea, iar pentru o eficientizare a lor, ele se vor aplica sistematic.
Aprecierea evoluţiei elevilor trebuie să se facă in termeni pozitivi (lauda,
incurajare şi evidenţiere), deoarece dezaprobarea este mai puţin eficientă in
stimularea motivaţiei invăţării. In urma unor cercetări efectuate cu scopul de a
vedea efectul recompenselor asupra motivaţiei elevilor. S-a ajuns la concluzia că o
serie de recompense, precum premiile sau banii, provoacă la unii elevi o scădere a
interesului faţă de o activitate pe care, la inceput, au considerat-o interesantă.
Recompensele pot avea un efect pozitiv pe termen scurt, dar pe termen lung ele
dăunează motivaţiei.

Implicarea elevilor-elevul se va simţi responsabil pentru activităţile pe care le

desfăşoară in spaţiul clasei.

Conform lui D.P. Ausubel și F.G. Robinson, motivația este considerată al

doilea factor de bază al randamentului școlar, astfel, motivele învățării sunt
rezultatul întrepătrunderii motivației extrinseci cu cea intrinsecă și se grupează în
jurul dorinței elevului de succes sau de evitare a insuccesului școlar . Literatura de
specialitate descrie drept stimulenți pentru formarea atitudinilor de învățare:

- Cunoașterea rezultatelor – a informa imediat copilul despre performanțele

obținute. Cu cât timpul dintre realizarea acțiunii și evaluarea profesorului este mai
scurt, cu atât impactul motivațional va fi mai puternic;

- Cooperarea și competiția – competiția este apreciată de specialiști ca fiind

mai eficientă decât cooperarea, dar s-a observat, că o serie de motive sociale ca
afilierea se formează mai degrabă prin cooperare.

Stimulenți pentru motivația intrinsecă:

-Afirmarea propriei competențe;

- Trezirea curiozității pentru activitate;

- Responsabilizarea elevilor cu diferite sarcini;

~ 12 ~
 - Solicitarea fanteziei .

O altă condiție care influențează atitudinile de învățare este percepția

autoeficienței, cu repercusiuni în plan emoțional. Informații despre propria
eficiență se culeg din performanța în sarcini anterioare, din experiențele altora sau
comunicate direct verbal. Profesorii trebuie să folosească persuasiunea verbală
pentru creșterea încrederii elevului în propria eficiență, dar cu măsură fără să-l
determine să-și construiască o încredere nerealistă în ea . De aici relevă ideea că
învățătorul trebuie să formeze la elevi abilitatea de autoapreciere adecvată, aceasta
va prezenta pentru elev o condiție eficientă care va facilita procesul de formare a
atitudinilor de învățare.

Un alt factor care determină interesul cognitiv este curiozitatea. Forma de

bază a atitudinii intrinseci este curiozitatea, ce exprimă nevoia de a ști, de a lărgi și
îmbogăți orizontul de cunoaștere.Pentru menținerea și dirijarea stării de curiozitate
la elevi, I. Neacșu, propune următoarele obiective:

 Accentuarea formelor de muncă independentă, precum și individualizarea

activităților având drept scop diferențierea temelor de studiu pe categorii de
dificultate, corespunzător obiectivelor pe termen scurt sau lung; evitarea unor
sarcini imediat controlabile, care au ca efect deplasarea centrului de greutate de la
presiunea evaluării sumative la cea sintetizatoare;

 Dozarea optimă a cantității de informație pe unitate de timp, astfel încât

elevul să caute săși satisfacă singur curiozitatea, atât din surse școlare, cât și
extrașcolare. Între nivelul informațional și cel al curiozității se stabilește o relație
funcțională, în virtutea căreia flexibilitatea la informație cunoaște ritmuri de
formare;

 Utilizarea procedeului sarcinii îmbogățite prin acest procedeu, elevul poate

îmbogăți obiectul învățării în sens calitativ, adăugându-i experiențe personale sau
informații din alte surse .

Altă condiție ce sporește formarea atitudinilor de învățare la elevi este modul

de organizare a procesului educațional de către cadrul didactic axat pe:

- Aplicarea în cadrul lecțiilor a diverselor metode interactive ce implică

cooperarea, lucru în grup, fapt care stimulează activitatea de învățare a elevilor și
creează relații de colaborare și un climat psihologic pozitiv .

- Utilizarea metodelor problematizate de instruire – care antrenează nevoia de

a înțelege și rezolva disonanțele cognitive, contribuie la dezvoltarea intelectuală a
~ 13 ~
elevilor prin faptul că sunt propuse spre rezolvare niște situații-problemă care
prezintă dificultăți cognitive pentru elevi create intenționat de către învățător.
Depășirea acestor dificultăți prin descoperire și efort propriu, creează la elevi trăiri
pozitive care duc la apariția altor tendințe de rezolvare a unor noi situații-problemă
cu un grad mai înalt de dificultate .

- Aplicarea jocurilor didactice - este orientată spre însușirea cunoștințelor,

priceperilor. Organizate eficient, ele oferă energie, o stare emoțională pozitivă în
însușirea cunoștințelor. Fondul emoțional pozitiv al jocului îi permite elevului ca
procesele cognitive (memoria, percepția) să se realizeze eficient .

- Crearea atmosferei deschise si pozitive pentru implicarea activ-participativă

a elevilor în cadrul orei.

 Selectarea corectă a metodelor și procedeelor de lucru de către învățător va

stimula activitatea creativă a elevilor la ora.

 Utilizarea mijloacelor audio-vizuale favorizează libertatea imaginației

artistice; noile experiențe de lectură precum și acumularea noilor experiențe de
viață.

VI. Metode si tehnici de motivare

Metodele şi tehnicile de motivare sunt deduse din tipurile de motive de învăţare:

1.Motive sociale unde apare imboldul copilului pentru a învăţa să devină cetăţean
care să activeze după absolvirea şcolii. Acesta este un motiv care se altoieşte in
familie dar se dezvoltă în şcoală, acolo unde elevii se pregătesc pentru viaţă. În
procesul educativ este metoda demonstraţiei aplicării în practică a celor învăţate la
lecţie.

2.Motive comunicative unde copilul vine la şcoală pentru a comunica cu elevii şi

profesorii, pentru a-şi manifesta capacităţile. Este foarte bine ca acolo unde se
poate, să fie folosită metoda dialogată de învăţare euristică, să dăm sarcini
cognitive şi aplicative pe care elevii să le expună în faţa colegilor. Activitatea în
grup îi dă posibilitatea elevului să-şi manifeste iniţiative, spiritual comunicativ, să
asculte părerile elevilor şi să le aprecieze.

3.O altă metodă poate să fie cea a competiţiilor între diferite grupe în care se
împarte clasa. Aceste competiţii trebuie să educe ajutorul reciproc între elevi, mai
ales atunci când se ivesc probleme. Competiţia, de obicei, se face între grupe
~ 14 ~
eterogene, în caz contrar nu se atinge efectul dorit. Sarcinile care se dau grupelor
trebuie să fie de aceeaşi dificultate.

În temele pentru acasă este recomandat să se includă confecţionarea materialului

intuitiv. Rezultatele obţinute se prezintă în faţa clasei şi se comentează de colegi şi
profesor.Prezentarea lucrărilor este o competiţie sănătoasă care are ca efect
ridicarea interesului faţă de învăţătură. Analizând la lecţie produsele prezentate de
elevi, profesorul atrage atenţia la cele executate cu grijă, cu gust estetic, ceea ce
ridică mult dragostea pentru învăţătură şi muncă.

Ajutaţi elevii să îşi stabilească propriile ţeluri. Nereuşita în a-şi duce scopurile la
bun sfârşit poate frustra un elev. Încurajaţi copiii să se concentreze pe
îmbunătăţirea performanţelor şcolare precum: note, teste, teme. Învăţaţi-i să se
critice singuri, să îşi analizeze munca şi să muncească să îşi acopere lipsurile.

De exemplu, convingeţi-i să vă trimită chestionare de evaluare a propriei

persoane. Spuneţi-le elevilor ce trebuie să facă pentru a obţine rezultate bune la ora
voastră. Nu îi lăsaţi să se chinuiască incercând să îşi dea seama de ce este nevoie şi
ce se aşteaptă de la ei. Asiguraţi-i că se pot descurca cum trebuie la lecţie şi puneţi-
le la dispoziţie paşii pe care trebuie să îi parcurgă pentru ca lucrurile să meargă ca
pe roate. Puteţi folosi replici de genul: “Dacă reuşiţi să rezolvaţi testul, veţi lua o
notă bună. Ceilalţi care aveţi probleme mă pot contacta pentru ajutor suplimentar”.

Ajutaţi-i să îşi recapete increderea in sine. Evitaţi mesaje care vă consolidează

poziţia ca persoane autoritare. În loc să folosiţi sintagme de felul:” Iţi
cer/Trebuie/Este neapărat etc” modelaţi-vă cuvintele precum: “Cred că vei găsi”
sau “Voi fi interesat în reacţia ta referitoare la…”.

4.Motivul de perspectivă este legat de profesia pentru care se pregăteşte elevul.

Aici intră categoria elevilor din ciclul gimnazial şi liceu. Elevii din clase mari se
orientează deja şi spre ziua de mâine. Acesta este unul din motivele pentru care ei
învaţă, pentru a-şi asigura soarta pe viitor în plan profesional, social, economic.

5.Interesul cognitiv îndreaptă activitatea mentală sau fizică într-o anumită direcţie,
formând în acelaşi timp energia necesară pentru această activitate şi copilul învaţă
fără presiune exterioară. La prima etapă de formare a interesului cognitiv, un rol
hotărâtor, important îl au emoţiile de uimire. Dacă profesorul nu-i uimeşte pe copii
pe diferite căi, este foarte greu sa-i includă în muncă.

Pentru a trezi interesul faţă de obiect, se recomandă ca fiecare profesor să

efectueze o testare iniţială, pentru a cunoaşte nivelul de pregătire al fiecărui de
dezvoltare mintală şi astfel să găsească căi optime de instruire pentru fiecare elev
~ 15 ~
în parte pentru a-i trezi interesul faţă de învăţare. Orice copil normal are înclinaţii
înnăscute pentru un anumit obiect de studiu. Depistând la timp această înclinaţie,
noi o putem folosi pentru a dezvolta interesul pentru acel domeniu.

6.Un rol deosebit este şi rolul jocului didactic care prezintă întâiul pas în
mişcarea spre activitatea creatoare.

7.Un alt motiv de învăţare este evaluarea progresului la învăţătură. Această

evaluare a procesului educaţional, ne oferă posibilitatea stabilirii contextului
invers, profesorul poate afla cât de bine a fost înţeleasă, memorată şi aplicată de
către elev materia pe care el o predă.

Tehnici și condiții care favorizează motivaţia elevilor (R. Viau)

Tehnici:

R. Viau consemnează câteva tehnici care favorizează motivaţia elevilor:

 se începe cu o anecdotă sau cu o problemă de soluţionat, care vor trezi

interesul şi curiozitatea elevilor;

 se prezintă planul expunerii (de. ex., sub formă de întrebări sau de obiective

 înainte de a explica un concept sau un fenomen se face apel la cunoştinţele

lor anterioare, întrebându-i cum şi-l explică;

 se ilustrează relaţiile dintre concepte cu ajutorul schemelor, al tabelelor, al

desenelor. Se dau exemple din mediul lor cotidian sau care ţin de interesele lor.

 li se cere elevilor să dea ei înşişi asemenea exemple din viaţa cotidiană;

 se fac analogii sau se folosesc metafore din domeniile care-i interesează;

 pentru fiecare etapă profesorul le oferă un model, aratându-le cum se

procedează;

 se utilizează diferite mijloace de învăţare (suporturi audiovizuale, afişe etc.).

Condiţii pentru o activitate de învăţare care stimulează motivaţia elevilor

(R. Viau):

 să fie semnificativă, adică să corespundă intereselor, preocupărilor și să se

armonizeze cu proiectele personale ale elevilor;

~ 16 ~
  să fie diversificată şi integrată altor activităţi (adică se integrează într-o
secvenţă logică);

 să reprezinte o provocare pentru elev (nici prea dificilă, nici prea uşoară);

 să fie autentică (să ducă la o realizare/ produs/ rezultat asemănător cu ceva

din viaţa reală);

 să solicite angajamentul cognitiv al elevului;

 să-l responsabilizeze pe elev permiţându-i să facă alegeri;

 să-i permită elevului să interacţionaze şi să colaboreze cu ceilalţi (pentru

atingerea unui scop comun). Cooperarea suscită în general motivaţia elevilor,
pentru că favorizează percepţia despre propriile competenţe şi despre capacitatea
lor de a controla activitatea de învăţare. Activităţile axate pe competiţie nu-i pot
motiva decât pe cei mai puternici, adică pe aceia care au şansa de a câştiga; cei cu
nivel mediu sau slabi au tendinţa să abandoneze.

 să aibă un caracter interdisciplinar (conexiunea cu alte domenii de studiu);.

 să formuleze cerinţele şi condiţiile în care se va desfăşura activitatea

(necesare pentru angajamentul şi perseverenţa elevului în sarcină):

 să se desfăşoare într-o perioadă de timp suficientă.

Câteva metode practice:

 Învățarea prin cooperare/”jigsaw-puzzle” (Elliot Aronson) . Metoda permite

înțelegerea conceptuală în mai mare măsură decât implicarea pasivă (adică
învățarea pentru a fi testat/notat pe materialul învățat) și facilitează cooperarea,
comunicarea și susținerea reciprocă între elevi. Aceștia se împart în grupe de câte
4-6 persoane și fiecare grupă învață lecția astfel: fiecare elev din grupă își alege o
parte (1/4, 1/5, 1/6) și o învață astfel încât să o predea colegilor de grupă. În acest
mod, fiecare copil se simte responsabil nu doar pentru propria sa învățare, ci și
pentru cea a colegilor de grupă; de asemenea, elevii care au aceeași bucată de lecție
se pot grupa cu colegi din celelalte grupe, astfel încât să colaboreze/coopereze în
cadrul învățării, făcând schimb de impresii, idei, înțelegere personală.

 Folosirea portofoliului personal al elevilor ca mijloc/medium de înregistrare a

progresului școlar al elevilor, pentru a facilita auto-monitorizarea, autoevaluarea în
ceea ce privește atingerea scopurilor de învățare asumate/propuse de elev; folosirea
acestui instrument inclusiv pentru monitorizarea și modificarea stărilor emoționale.
~ 17 ~
 Reîncadrarea perceptiv-cognitivă a evaluării și auto-evaluării, în sensul
explicitării, ilustrării utilității acestora pentru monitorizarea progresului în
atingerea obiectivelor de învățare asumate/propuse personal; identificarea
relevanței notelor obținute la examinări pentru evaluarea propriului progres în
învățare (dincolo de conformarea la standardele naționale de evaluare, impuse
tuturor elevilor);

 Facilitarea abordării inter și trans-disciplinarității crește posibilitatea asocierii

de idei și informații, permițând o mai fundamentată și durabilă învățare; reluarea,
la diferite discipline, a unor informații și crearea unor legături funcționale între
acele informații;

 Oferirea de provocări optime pentru învățare – noi sarcini/exerciții care să fie

mai dificile de rezolvat decât nivelul actual de abilitate (numai după ce profesorul
are siguranța că elevul a atins deja nivelul precedent/necesar de înțelegere, în
termeni de cunoștințe și abilități), dar care să fie rezolvabile; astfel, elevul iese din
zona de confort, își asumă riscuri, abordează adaptativ incertitudinea/ nesiguranța;

 Asigurarea unui mediu de învățare permisiv eșecului, care să faciliteze

cooperarea adaptativă cu acesta, prin învățarea din greșeli; aici, un rol substanțial îl
joacă feedback-ul informațional, constructiv;

 Folosirea unor resurse informaționale de învățare disponibile on-line, gratuit.

Toate aceste sugestii arată, o dată ȋn plus, că problemele de motivaţie ale

elevilor sunt extrem de diverse, iar intervenţia profesorului nu se poate baza pe
reţete, ci trebuie adaptată la fiecare situaţie ȋn parte.

S-a constatat de-a lungul timpului că cel mai puternic pentru ridicarea
interesului cognitiv al elevului la învăţătură este profesorul. S-a adeverit faptul că
nici o maşinărie didactică, oricât de perfectă ar fi, nu-l poate înlocui pe profesor,
deoarece numai profesorul poate implanta interesul la învăţătură, fără de care
instruirea nu poate avea loc.

~ 18 ~
Bibliografie:
1. dr. Monica Cuciureanu, cercetător științific II (Coordonator) Institutul De
Științe Ale Educației Laboratorul Teoria Educației-  Motivația Elevilor Și
Învățarea, 2015, Bucureşti
2. NOUR Alexandra, lector universitar , Universitatea De Stat Din Tiraspol Teză
de doctor în științe pedagogice: Bazele Psihopedagogice De Formare A
Atitudinilor De Învățare La Elevii De Vârstă Școlară Mică Prin
Individualizarea Și Diferențierea Instruirii, Chișinău, 2019.
3. Institutul De Ştiinţe Ale Educaţiei: ” Motivația elevilor și învățarea” Echipa de
cercetare: dr. Monica Cuciureanu, cercetător știin țific II (Coordonator)
Gabriela Alecu, cercetător știin țific III Dan Badea, cercetător știin țific III drd.
Lumini ța Catană, cercetător știin țific III drd. Oana Gheorghe, cercetător știin
țific dr. Ovidiu Măntălu ț ă, cercetător știin țific III Adrian Mircea, cercetător
știin țific III drd. Ioana Tarău, cercetător știin țific III dr. Adela Mihaela
Țăranu, cercetător știin țific II Lucian Voinea, cercetător știin țific III dr.
Elisabeta Negreanu, colaborator extern
4. Mihaela Stoica—Managementul clasei de elevi,Tg Mureş,2010
5. Dorina Sălăvăstru—Psihologia educaţiei,Polirom,2004
6. Elena Cocoradă—Psihologia educaţiei, curs—Brasov 2011
7. Emil Stan—Managementul clasei,Aramis,2006
8. Motivația școlară. Tipuri și modalități de stimulare ianuarie 2018 , Alina-
Mihaela Frățilă , Liceul Teoretic Șerban Vodă, Slănic (Prahova) , România
9. https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Materialele%20Conferintei%20Republicane%20a
%20Cadrelor%20Didactice_Vol_I_2018-104-108.pdf
10. http://www.ise.ro/wp-content/uploads/2015/08/Brosura-Motivatia-pentru-invatare.pdf
11. https://proform.snsh.ro/baza-de-date-online-cu-resurse-educationale-pentru-sustinerea-educatiei-
incluzive-de-calitate/tehnici-de-crestere-a-motivatiei-pentru-invatare
12. http://www.ise.ro/wp-content/uploads/2015/08/Pliant-Motivatia-pentru-invatare.pdf
13. http://www.cnaa.md/files/theses/2019/54976/alexandra_nour_thesis.pdf
14. https://edict.ro/motivatia-scolara-tipuri-si-modalitati-de-stimulare/

~ 19 ~