Tema 2.

PSIHOLOGIA ÎNVĂȚĂRII
2.1 Învățare/învățare școlară. Rolul factorilor interni (subiectivi) în învățare
2.2 Teoriile învățării
2.2.1 Condiționarea clasică
2.2.2 Condiționarea operantă
Întărirea
Pedeapsa
2.2.3 Învăţarea prin observare

2.1 Învățare/învățare școlară. Rolul factorilor interni (subiectivi) în învățare

Când auzim cuvântul învățare ne gândim la studiu și la școală, la matematică, fizică, muzică, chimie
sau istorie - ca discipline de studiu, învățarea nu se limitează la școală. Fiecare zi din viața noastră este
marcată de o nouă achiziție, de ceva nou pe care-1 asimilăm și învățăm. Copiii învață să țină picioarele
drepte și să le alterneze când învață mersul, adolescenții învață versurile cântecelor preferate, adulții învață
cum să schimbe și să adapteze dieta la perioada și la modificările metabolice specifice vârstei. Toată lumea
încearcă să se adapteze continuu noilor stiluri vestimentare, când cele vechi nu mai sunt la modă. Acest
ultim exemplu arată că învățarea nu este mereu intenționată. Nimeni nu dorește să devină nervos la auzul
sunetului făcut de aparatura stomatologică sau la urcarea pe o scenă și, totuși, la unele persoane se întâmplă
acest lucru. Ca urmare, ne întrebăm firesc: ce înseamnă „a învăța”?
A învăța este atunci când, prin experiență, are loc o schimbare relativ permanentă cu privire la
cunoștințe sau la comportament. Schimbarea poate fi deliberată sau fără intenție, conștientă sau
inconștientă.

Pentru a spune că este vorba de învățare, experienței noastre trebuie să îi asociem interacțiunea cu o
persoană sau cu mediul (Hill, 2002). Schimbarea simplă care se datorează fenomenului de maturizare a
individului (creșterea în înălțime) și modificările temporare (schimbările ce apar în urma unei boli) nu sunt
învățare.
Învățarea este o experiență prin care se produce o schimbare relativ permanentă de comportament sau
se achiziționează un comportament nou în vederea adaptării la mediu. Este necesară o precizare: învățarea
se produce dacă modificarea de comportament este de durată. Prin procesul de învățare nu se acumulează
doar informații ci se formează gândirea, sentimentele și voința și chiar întreaga personalitate.
Se poate vorbi despre două tipuri de învățare (Cosmovici 1999):
a. învățarea spontană (învățare socială): se caracterizează prin faptul că este lipsită de organizare, în
copilărie se realizează în familie, în grupurile de joacă și activități extrașcolare iar la maturitate poate
continua pe parcursul exercitării profesiei;
b. învățare sistematică, în cadrul oricărei forme de școlarizare, este o activitate planificată, organizată
și îndreptată către anumite finalități.
Învățarea școlară este o formă a învățării umane și are particularitățile ei distincte. Este o activitate
organizată, dirijată și desfășurată în cadrul procesului de învățământ (instituție de instruire și educație a
cărei finalitate este însușirea de către elevi a cunoștințelor programate și dezvoltarea corespunzătoare a
personalității acestora).
- învățare senzoriomotorie (formarea de priceperi și deprinderi motorii: scrisul, desenul tehnic,
practicarea unor sporturi);
- învățarea verbală (însușirea de cunoștințe și formarea capacităților, priceperilor intelectuale).
între aceste două tipuri de învățare există o legătură strânsă: instructajul verbal este foarte important în
dobândirea unor priceperi motorii complexe.
Rolul factorilor interni (subiectivi) în învățare. Luând drept criteriu de clasificare: rolul pe care îl au
în învățare factorii interni cercetați de psihologia învățării sunt: (1) cei care îndeplinesc roluri instrumentale
- de recepționare, de prelucrare și de păstrare a informațiilor, (2) cei care orientează și susțin energetic
învățarea și (3) cei care reglează activitatea de învățare.
1. Factori subiectivi cu rol instrumental în învățare.
a. implicați în recepționarea informațiilor: • senzații; • percepții; • atenția;
b. antrenați în prelucrarea informațiilor: • reprezentările; • gândirea; • imaginația; •
limbajul; • aptitudini (generale și specifice); • potențialul creativ și creativitatea manifestă;
 c. cei care asigură păstrarea celor învățate: • memoria;
2. Factori subiectivi cu rol de orientare și susținere energetică:
• procese afective (generate de situația de învățare); •motivația (generală și cea legată direct de
situația de învățare);
3. Factori subiectivi cu rol de reglare: • voința (gradul de dezvoltare la vârste diferite); •
însușiri temperamentale și caracteriale (favorabile învățării școlare).
Sintetic, putem spune că în dinamica procesul învățării se înregistrează două etape. Prima, în care
gândirea ocupă un loc esențial, în jurul ei manifestându-se diverse procese cognitive: percepția,
reprezentarea, memoria și imaginația, este etapa rezolvării problemelor. A doua etapă, în care memoria,
susținută de inteligență, ocupă locul central, este etapa fixării conținuturilor. Voința, temperamentul și
caracterul sunt elemente de reglare iar elemente de „catalizare”, de orientare și de susținere energetică sunt
procesele afective și de voință.

2.2 Teoriile învățării

În literatura de specialitate, o serie de specialiști numesc „învățare” doar prin referire la modificarea
sistemului de cunoștințe. Aceștia sunt reprezentanții psihologiei cognitive: Ei susțin că învățarea este o
activitate mentală neobservabilă asemenea gândirii și memoriei. Alți specialiști, adepții teoriei
comportamentale a învățării, consideră că rezultatul învățării este schimbarea comportamentală și
evidențiază efectele evenimentelor exterioare asupra individului. Teoriile comportamentaliste ale învățării
explică învățarea prin centrarea pe evenimente externe care sunt cauza schimbărilor comportamentelor
direct observabile.
Primele explicații ale învățării: teoriile de tip asociaționist și condiționarea clasică
Una din primele explicații ale învățării datează încă din antichitate când Aristotel (384-322 îCh.)
menționa faptul că ne amintim lucruri „luate împreună” când ele sunt similare, când ele sunt opuse și când
ele sunt învecinate. De fapt aceste explicații stau la baza principiului asocierii care explică învățarea prin
asociere. Este, de fapt, o relație simplă, de tipul stimul-răspuns, între cel puțin două evenimente. Stimulul
este un eveniment care activează comportamentul iar răspunsul este reacția observabilă la stimul. De fiecare
dată când două sau mai multe senzații se manifestă împreună spunem că sunt asociate. Mai târziu când doar
una din cele două este manifestă (stimul) cea de a doua face parte din relație (răspuns). Asocierea are un
rol important în condiționarea clasică.

2.2.1 Condiționarea clasică

Dilema și descoperirea lui Pavlov: Condiționarea clasică

Exercițiu: Închideți ochii, ascultați următoarele întrebări, notați:1. ce gust are ciocolata de casă?
2. ce miros au cartofii prăjiți? 3 cum este sunetul frezei dentare? 4. ai fost subiectul unui moment foarte
jenant?
Condiționarea clasică. Descoperită de fiziologul rus Ivan Pavlov, conditionarea clasică este un tip de
învățare inconștientă sau automată. Acest proces de învățare creează un răspuns condiționat prin asocieri
Ce este condiționarea clasică? Cu alte cuvinte, condiționarea clasică implică plasarea unui stimul
neutru înaintea unui reflex natural. În experimentul clasic al lui Pavlov cu câinele, semnalul neutru era un
sunet, iar reflexul natural era salivarea ca răspuns la mâncarea ce urma sunetul. Prin asocierea stimulului
neutru (sunetul) cu stimulul necondiționat (alimentul), doar sunetul ar putea produce răspunsul de salivație.
Stimul necondiționat. Un stimul necondiționat este un stimul sau declanșator care duce la un răspuns
automat. De exemplu, dacă bate vântul este posibil să ți se facă frig.
Stimul neutru. Un stimul neutru este un stimul care nu declanșează inițial un răspuns singur. Dacă vezi
o minge de plajă în nisip, de exemplu, nu declanșează neapărat un răspuns. Asta ar face din el un stimul
neutru.
Stimul conditionat. Un stimul condiționat este un stimul care a fost cândva neutru (nu a declanșat un
răspuns), dar acum duce la un răspuns. Dacă obișnuiai să nu fii atent la un câine care trece pe stradă până
când ai fost mușcat de unul, acum simți frică de fiecare dată când vezi un câine. Astfel, câinele a devenit
un stimul condiționat.
Răspuns necondiționat. Un răspuns necondiționat este un răspuns automat sau un răspuns care apare
fără să gândim atunci când este prezent un stimul necondiționat. Daca simți mirosul mâncării tale preferate
și îți lasă gura apă, acesta este un răspuns necondiționat.
 Răspuns condiționat. Un răspuns condiționat este un răspuns învățat sau un răspuns care este creat
acolo unde nu a existat niciun răspuns înainte. Revenind la exemplul cu câinele, frica pe care ai început să
o experimentezi este un răspuns condiționat.
Condiționarea clasică implică formarea unei asocieri între doi stimuli, rezultând un răspuns învățat.
Există trei faze de bază ale acestui proces.
Faza 1: Înainte de condiționare Prima parte a procesului clasic de condiționare necesită un stimul
natural care va genera automat un răspuns. Salivarea ca răspuns la mirosul alimentelor este un bun exemplu
de stimul natural. În această fază a procesului, stimulul necondiționat are ca rezultat un răspuns
necondiționat. De exemplu, prezentarea alimentelor în mod natural și automat declanșează un răspuns de
salivare. În acest moment, există, de asemenea, un stimul neutru care nu produce nici un efect — încă. Abia
când stimulul neutru este asociat cu stimulul necondiționat, acesta va ajunge să evoce un răspuns.
Faza 2: În timpul condiționării În timpul celei de-a doua faze a procesului de condiționare clasică,
stimulul anterior neutru este asociat în mod repetat cu stimulul necondiționat. Ca rezultat al acestei
împerecheri, se formează o asociere între stimulul anterior neutru și stimulul condiționat. În acest moment,
stimulul odată neutru devine cunoscut sub numele de stimul condiționat. Subiectul a fost acum condiționat
să răspundă la acest stimul. Stimulul condiționat este un stimul anterior neutru care ajunge în cele din urmă
să declanșeze un răspuns condiționat.
Faza 3: După condiționare Odată ce asocierea s-a făcut între stimulul necondiționat și stimulul
condiționat, prezentarea stimulului condiționat singur va evoca un răspuns – chiar și fără stimulul
necondiționat. Răspunsul rezultat este cunoscut sub denumirea de răspuns condiționat. Răspunsul
condiționat este răspunsul învățat la stimulul anterior neutru. În faza de după condiționare, stimulul
condiționat singur declanșează răspunsul condiționat.
După mai bine de o sută de ani explicarea învățării prin teoria pavloviană este considerată elementară.
Este posibil, însă, ca multe dintre reacțiile emoționale în situații diverse să fie învățate prin condiționare
clasică. Condiționarea clasică are implicații nu numai în educație ci și în managementul marketingului
(publicitățile la diverse băuturi răcoritoare-asocierea între marcă și experiența plăcută: Coca Cola și
activități specifice vacanțelor). Nu de puține ori unele stări emoționale, atitudini, fapte și idei sunt asimilate
în clasă. De aceea învățarea emoțională poate interfera cu învățarea academică. De asemenea, unele
proceduri bazate pe condiționarea clasică pot fi utilizate de profesori în clasă cu scopul de a sprijini copiii
în a oferi răspunsuri care necesită adaptare emoțională.
Cum poate fi aplicată condiționarea clasică?
1 Asocierea evenimentelor plăcute cu sarcinile de învățare:
✓ accent pus pe competiția de grup și pe cooperare și mai puțin pe cea individuală;
✓ elevii pregătesc singuri dulciurile pentru petrecere și, în felul acesta satisfacția lor va fi mare;
✓ crearea unui climat favorabil (la clasele mici): un „colț de lectură” în care cel care citește să se
adreseze păpușilor.
2. Susținerea elevilor anxioși pentru a obține rezultate pozitive:
✓ responsabilizarea unui elev timid pentru a-i învăța pe ceilalți cum să așeze lucrările în mapa de
portofoliu;
✓ pași mici în atingerea unui obiectiv mare: elevii au în fiecare zi un „mic test” iar la finalul
săptămânii au o testare complexă;
✓ dacă unui elev îi este frică să vorbească în fața clasei, el trebuie inițial să citească din bancă un
text unui grup restrâns, apoi întregii clase, în timp va citi în fața clasei și în final va ajunge să
elimine teama.

2.2.2 Condiționarea operantă

Susținând că personalitatea este în întregime un produs al influențelor externe, al procesului de
învățare, Frederic Skinner s-a ambiționat să demonstreze că această afirmație nu este doar o speculație ci
poate fi dovedită empiric. Organismele produc comportamente în mod spontan, natural, fără ca să fie nevoie
ca aceste comportamente să fie determinate de trebuințe de bază precum foamea, setea etc. Să spui ca un
organism se hrănește - deoarece îi este foame, că atacă deoarece - este furios sau că privește în oglindă -
deoarece este narcisic nu explică nimic, întrucât noi rămânem cu sarcina de a descoperi de ce s-a întâmplat
ca organismul să resimtă foamea, furia sau să fie narcisic.
 B. F. Skinner a propus o teorie a comportamentului bazată pe principiul numit de el condiționare
operantă. Această teorie descrie cum comportamentul e influențat de efectele sale, cunoscute sub numele
de recompensă și pedeapsă.
Experimentul clasic al lui Skinner („cutia lui Skinner”) începea cu plasarea într-o cușcă a unui
animal care nu era înfometat sau însetat așa cum obișnuiau să procedeze până la el alți cercetători ai
procesului de învățare. Prima observație care putea fi făcută era aceea că animalul respectiv se dovedea a
fi și el foarte activ, deși nu era flămând. Apoi, când din întâmplare animalul atingea un buton sau o clăpiță
și în cușcă apărea în mod neașteptat mâncare, se putea observa că animalul tinde să repete comportamentul
care i-a adus recompensa, (mâncarea). Într-o după-masă, Skinner şi-a dat seama că va trebui să îşi petreacă
toată ziua făcând cocoloaşe de hrană, dacă voia să continue experimentele. A decis să reducă numărul
întăririlor (al cocoloaşelor de hrană) pentru comportamentul pe care dorea să-l condiţioneze, dar şoarecii
şi-au menţinut comportamentul condiţionat. Astfel a descoperit Skinner programele de întărire, debutând
un program de cercetare considerat de mulţi psihologi ca fiind principala contribuţie a lui Skinner.
Skinner afirmă că toate comportamentele pot fi controlate prin consecințele lor, prin ceea ce
urmează comportamentelor. Prin urmare, un animal sau un om poate fi determinat să practice orice
comportament, în funcție de întăririle consecutive comportamentului. Astfel, cineva care se află într-o
poziție care îi permite să controleze întăririle care pot fi administrate unei persoane va avea posibilitatea de
a controla și comportamentul acelei persoane.
Potrivit lui Skinner, comportamentele care operează asupra mediului pentru a produce efecte care
le fortifică (le întăresc) au mai multe șanse de a se produce în viitor. El numește astfel de comportamente
„operante", iar procesul prin care sunt învățate, condiționare operantă. Orice stimul care crește
probabilitatea unui răspuns atunci când este prezentat (stimul de întărire pozitiv) sau atunci când este
îndepărtat (stimul de întărire negativ) este, prin definiție, un stimul de întărire. Astfel, Skinner nu face nicio
presupoziție în privința mulțumirilor interioare sau reducerii pulsiunii.
Întărirea
Despre tipurile de întăriri Skinner sublinia că cele mai multe sisteme de condiţionare operantă
folosesc întăriri pozitive, care presupun aplicarea sau adăugarea unui stimul plăcut, care creşte sau menţine
probabilitatea unui anumit comportament (banii, privilegiile sau succesul în activitate sunt astfel de întăriri).
Întăririle negative cresc sau menţin posibilitatea unui comportament prin îndepărtarea unui stimul din
situaţia respectivă, prin urmare, întăririle negative cresc probabilitatea comportamentului. De exemplu,
managerii îşi cicălesc permanent subordonaţii, cu excepţia situaţiilor când aceştia lucrează din greu.
Singurul mod în care subalternii pot scăpa de cicăleală este să muncească din greu. Cicăleala, întărire
negativă, menţine sau creşte probabilitatea unor răspunsuri productive prin renunţarea la ea.
Exemplul clasic este plânsul copilului, care este întărit de atenţia acordată de către părinţi. Copilul
este astfel capabil să influenţeze comportamentul părinţilor, mama sau tata oferă întăriri (atenţie) ori de câte
ori copilul plânge. Dacă părinţii doresc să oprească acest comportament al copilului (plânsul), pot face acest
lucru prin oprirea întăririi, iar comportamentul va fi oprit pentru că nu mai atrage atenţia. Prin urmare,
persoana care controlează întăririle controlează şi comportamentul. Un alt exemplu este unul din mediul
școlar, la lecție, o anumită persoană râde tot timpul şi face glume, la care unii dintre ceilalţi participanţi
răspund. Iritat, profesorul poate să solicite tuturor persoanelor să nu mai răspundă glumelor în nici un fel
(să nu mai ofere întăriri); ca rezultat, în scurt timp comportamentul persoanei glumeţe din timpul lecției se
poate modifica radical, ea renunţând la bancurile şi remarcile amuzante pe care le făcea înainte.

Există două tipuri de întărire: prima, este numită întărire pozitivă, apare când comportamentul
produce o nouă stimulare (acționează ca un „supliment” pentru noul stimul). A doua, prin contrast cu prima,
este întărirea negativă (acționează pentru a substitui noul stimul) atunci când acesta ar produce
antipatie/dezgust.
 Pedeapsa
Spre deosebire de întăririle pozitive sau negative, care cresc sau menţin probabilitatea unui
comportament, stimulii aversivi scad probabilitatea acestuia, fiind percepuţi ca neplăcuţi sau dureroşi şi
luând forma pedepsei („la colţ cu mâinile sus” este poate exemplul clasic din sistemul clasic de învăţământ).

Asemenea întăririi, pedeapsa poate lua una din cele două forme. Prima este pedeapsa de tipul 1.
Numele nu spune multe, de aceea, este cunoscută ca prezentarea pedepsei. Intervine când apariția stimulului
urmează comportamentului în descreștere. Este atunci când un profesor le anunță elevilor suplimentarea
temei sau un alt tur de pistă de alergat pentru gălăgie în clasă sau la ora de educație fizică. A doua este
pedeapsa de tipul al II-lea, sau pedeapsă de îndepărtare/de eliminare deoarece implică îndepărtarea
stimulului. Sunt acele pedepse de tipul interdicțiilor pe care le pun profesorii și chiar părinții: „pentru că s-
a sunat de cinci minute și pentru că ai venit abia acum, o săptămână nu mai ai voie să mergi în pauză în
curtea școlii”.

Răsplătirea elevilor ar însemna scăderea interesului pentru a învăța. Se consideră că învățarea s-ar
produce doar cât este susținută de recompensă. Trebuie luat în calcul impactul pe care-1 are sistemul de
recompense asupra individului. Pentru un elev recompensa poate avea rezultate bune și, în același timp,
recompensa să fie în detrimentul altuia. Este chiar o problemă de etică atât timp cât sistemul de recompense
ar influența elevii. Care este misiunea școlii? Care este numitorul comun între sistemul de recompense și
misiunea școlii?
Pedeapsa poate avea efecte negative. Servește ca model pentru un răspuns agresiv și poate încuraja
reacții emoționale negative.

2.2.3 Învăţarea prin observare

Indivizii sunt influențați de forțele din mediu, dar în același timp ei au libertatea de a alege cum să se
comporte. Astfel, persoana nu doar răspunde la diferite situații din mediu, dar și construiește activ și
influențează situații. Indivizii selectează situații și sunt totodată modelați de ele; ei pot influența
comportamentul altora, dar sunt în același timp supuși modelării de către aceștia.
Albert Bandura susține că, dacă schimbarea unui comportament presupune schimbare cognitivă atunci
procesul are loc și invers, pentru a schimba cognițiile trebuie să acționăm asupra comportamentului.
De cele mai multe ori, oamenii învață numai privindu-i pe ceilalți, modelul comportamental este stocat și
ulterior în anumite condiții similare este reprodus.
Bandura consideră imitarea și identificarea ca procese determinante în învățarea socială. Imitarea
permite copilului să observe și să imite persoanele din jurul său (alți copii, părinți, profesori). Se
presupune că principiile învățării sociale funcționează în același mod de-a lungul vieții.
Învățarea prin observație poate avea loc la orice vârstă. Oamenii învață unii de la alții, prin
observare, imitație și modelare. Pe baza acestor principii generale, învățarea poate avea loc fără o
schimbare de comportament. Adepții teoriei comportamentale spun că învățarea trebuie să fie reprezentată
de o schimbare permanentă în comportament, în timp ce, în contrast, teoreticienii învățării sociale spun că
învățarea poate duce sau nu la o schimbare de comportament.
Învățarea observațională presupune existența unui model care poate fi:
o un model viu, care implică o persoană reală care demonstrează sau interpretează un
comportament;
o un model de instruire verbală, care implică descrieri și explicații ale unui comportament;
o un model simbolic, care implică afișarea unor personaje reale sau fictive (cărți, filme,
programe de televiziune sau mass-media online);
Prin imitație, copilul adoptă rolul social, face „lucruri pentru oameni mari” (de exemplu, să ajute la
spălat vesela) și astfel învață comportamente deprinderi, abilități. Imitarea presupune prezența unui model
și a unui subiect și are loc în două faze: faza de achiziție când subiectul învață comportamentul unui model
și faza de performanță, când subiectul reproduce comportamentul învățat în lipsa modelului inițial.
Învățarea prin modelare comportamentală presupune patru procese comportamental-cognitive:
1. Atenția – oamenii învață prin concentrarea atenției asupra caracteristicilor unui model. Cu cât
acestea sunt mai neobișnuite este cu atât mai probabil să atragă atenția. Pentru copii, culoarea poate să
facă diferența.
2. Retenția – presupune păstrarea cât mai fidelă a acțiunilor sau caracteristicilor modelului
(memorarea). Este importantă repetiția pentru a fi siguri că observatorul a reținut caracteristicile sau
acțiunile modelului.
3. Reproducerea – subiectul este capabil să imite comportamentul observat – cel care i-a atras
atenția.
4. Motivația – este ingredientul final necesar pentru modelarea unui comportament. Subiectul
trebuie să-și dorească să demonstreze ceea ce a învățat și pentru asta va avea nevoie de stimulente pozitive,
de încurajări și recompense.
Experimentul Păpuşa Bobo
Bandura a încercat să explice modelele comportamentale agresive, dorind să demonstreze că
agresivitatea poate fi, măcar parţial, înţeleasă, prin a sa teorie a învăţării sociale. Teoria afirmă că modelele
comportamentale agresive sunt deprinse în urma observării şi imitării acţiunilor celor din jur. A fost un
experiment de referinţă în psihologie la momentul respectiv, fiind urmat de multe altele care au încercat să
facă lumină cu privire la efectele pe care contactul vizual cu scenele de violenţă (de pildă prin intermediul
televizorului ori a cinematografului) le au asupra copiilor.
În continuare, un scurt film care înfăţişează experimentul din 1961:
https://www.youtube.com/watch?v=eqNaLerMNOE&ab_channel=GeertStienissen

Sarcină de învățare:
1. Vizualizați și expuneți-vă în baza video-ului:
https://www.youtube.com/watch?v=SSbW0OPY9fA&ab_channel=Ki-J%C3%A1rat
2. Descrie un program instrucțional eficace prin care să promovezi succesul și să încurajezi
comportamente favorabile
3. Ce ai face dacă....?
Ești profesor debutant. In luna ianuarie un profesor pleacă din școală iar clasa a -X-B rămâne fără
diriginte. Directorul școlii te anunță luni dimineață că din acel moment ești dirigintele clasei. Colegii din
cancelarie te asigură că te vor ajuta de câte ori e nevoie. Îndreptând-te spre holul mare cu clase te întrebi
„ de ce, oare, toți se oferă să mă ajute? ” Dintr-o dată auzi în spatele tău un țipăt: lasă mingea, e a
mea!....Altă voce dură răspunde: Și ce dacă vin-o să o iei dacă ai curaj!...In continuare te îndrepți spre
clasă și ... In dreptul tău un geam se sparge și o piatră e aproape de capul tău. ...Te urăsc! Și brusc un
teanc de cărți se împrăștie pe jos.... Intri în clasă și asiști la un duel. Două fete se bat și își adresează
cuvinte dure. începi să predai și doi elevi se plimbă prin clasă, alții iau micul dejun, de undeva din spate
vine spre tine un avion din hârtie.
O zi de coșmar.
Gândire critică:
✓ Cum abordezi situația?
✓ Cu ce probleme comportamentale începi?
✓ Ce pedepse aplici și la ce recompense apelezi?

Surse:
 Cace Corina Psihologia educației : teorie, metodologie și practică. București: Editura ASE, 2007.
ISBN 978-973-594-935-8;
Dindelegan C., Bonchiș E., Drugas M., Trip S. Introducere in Psihologia personalității. Oradea: Editura
Universitatii din Oradea, 2009 ISBN/Cod: 978-973-759-899-8 pp.100-103; 131-140
Dîrțu Cătălin. Psihologia personalității. Curs universitar. Disponibil: https://ro.scribd.com/document/
(accesat: 03.08.21) pp. 342
Robert B. Ewen; trad. Sofia Manuela Nicolae. O introducere în teoriile personalității. București: Editura
Trei, 2012 ISBN 978-973-7O7-585-7 pp.267-284; 417-418; 426; 429
https://www.libertatea.ro/lifestyle/conditionarea-clasica-pavlov-4166238