UNITATEA AGRICOLA

1. Unitatea agricola - concept, proprietate si exploatare, exploatatie agricola si întreprindere

În agricultura noastra, în urma reconstituirii si a constituirii proprietatii private asupra pamântului, s-au creat diverse forme de
entitati în care se desfasoara activitati de obtinere a produselor agricole si agroalimentare. Pentru denumirea acestor entitati se
folosesc, în mod curent, fara a se face distinctiile necesare, conceptele de: unitate, exploatatie agricola sau întreprindere.
Conceptul de unitate agricola are, asa cum arata si abordarile teoretice din unele tari, o acceptiune larga, urmând sa
denumeasca orice entitate în care se obtin produse agricole. El poate surprinde o realitate din agricultura reprezentata, asa dupa cum s-
a aratat, prin faptul ca, în conditiile noului tip de
proprietate, apar si se dezvolta entitati agricole cu grad diferit de complexitate, cu functionalitate specifica si cu finalitate diversa a
activitatii. Denumirea de întreprindere , în întelesul sau strict, nu poate fi atribuit multora dintre acestea, iar cel de exploatatie, prin
ceea ce desemneaza el chiar în tarile cu agricultura dezvoltata, nu poate sa se substituie celui de întreprindere, deoarece, asa cum se va
vedea, nu întruneste toate trasaturile apartinând acesteia.
Unitatea agricola reprezinta "locul" în care întreprinzatorul, indiferent care ar fi el, combina factori de productie în vederea
obtinerii de produse agricole. Dar gradul de complexitate al activitatii, finalitatea acesteia (obiectivele urmarite) si deschiderea catre
piata (integrarea în fluxurile si circuitele economice) sunt diferite în cazul variatelor forme de unitati, fiecare îndeplinind un numar
mai mare sau mai mic de functiuni ale întreprinderii sau de componente ale acestora. Este evident ca nu pot fi puse pe acelasi plan,
potrivit elementelor de mai sus, o exploatatie (gospodarie) familiala, cu o ferma sau cu o întreprindere agricola. O exploatatie familiala
prezinta trasaturi care o apropie si de o go spodarie în care predomina consumul din productie proprie, în timp ce o întreprindere
produce, aproape, în exclusivitate, pentru a vinde. Daca finalitatea activitatii unei exploatatii agricole este, asa dupa cum se apreciaza
"venitul just la factorii de productie consumati"(75), cea a unei întreprinderi este redata prin profitul obtinut, ca o conditie a viabilitatii
sale. Totodata, este de subliniat faptul ca, în timp ce, în cazul exploatatiilor familiale, utilizarea muncii salariate este accidentala, în
întreprindere se foloseste munca veritabil salariata. O definitie care sa cuprinda toate tipurile de unitati agricole este greu de formulat,
deoarece ar trebui integrate toate elementele care le caracterizeaza intr-o singura fraza, încercarile de definire, ar fi, deci, de o mare
varietate. Oricum, unitatile reprezinta "locuri", mai mult sau mai putin complexe, în care se obtin produse agricole, care, în conditiile
noastre, încep cu gospodaria (exploatatia) familiala, ajungându-se pâna la unitati de tip holding.
 In tarile în care exploatatia familiala estre consolidata, reprezentând unitatea de baza din agricultura, se face distinctie, când
lucrurile sunt privite în mod riguros, între aceasta si întreprindere.
O exploatatie familiala este o unitate care pune în valoare pamântul, în care lucreaza indivizi având, adesea, legaturi
familiale (75). Cu tot nivelul lor de dezvoltare, ele prezinta, totusi, unele trasaturi care fac sa fie privite si în calitate de gospodarii. Se
apreciaza, însa, ca, în tarile dezv oltate, exploatatia traditionala bazata pe policultura, cu activitate foarte diversificata, individualista si
independenta si, de aceea, scapând, într-o anumita masura, legilor economiei de piata, este pe cale de disparitie, fiind înlocuita de
unitati care practica o agricultura comerciala, racordata la nevoile pietei. Terenurile pe care se constituie (se organizeaza) o exploatatie
se afla în proprietate, se arendeaza sau se închiriaza, în ultimele doua situatii, proprietatea separându -se de exploatare. Pot fi utilizate
simultan toate cele trei forme. Prin arendare si închiriere de terenuri se mareste dimensiunea exploatatiei agricole si sporesc
posibilitatile acesteia de a se manifesta viabil din punct de vedere economic.
In conditiile noastre Legea arendei (16/1994), modificata prin Legea 65/1998, creeaza cadrul necesar procesului de arendare,
care constituie o modalitate prin care sa se asigure o mai buna punere în valoare a pamântului, crescând, desigur, dimensiunea
exploatatiei. Exploatatia agricola este, cel mai adesea, familiala.
Familia furnizeaza cea mai mare parte a fortei de munca utilizate. Exista o singura trezorerie, patrimoniul familiei si cel al exploatatiei
se confunda. Daca asimilam exploatatia unei întreprinderi, atunci faptul ca patrimoniu sau se identifica cu cel al familiei constituie
deosebirea fundamentala dintre ea si o
întreprindere industriala, al carui patrimoniu este complet reparat de cel al întreprinzatorului. În mod sintetic, trasaturile distinctive
dintre o exploatatie agricola si o întreprindere, în adevaratul înteles al acesteia din urma, se apreciaza a fi urmatoarele :
a) întreprinderea utilizeaza forta de munca (mâna de lucru) veritabil salariata, în timp ce o exploatatie familiala functioneaza,
de regula, pe baza mu ncii sefului acesteia si a membrilor familiei (ajutor familial), care pot fi ocupati, în mod permanent sau cu timp
partial, în agricultura;
b) finalitatea activitatii unei întreprinderi o constituie profitul, iar a unei exploatatii venitul obtinut, corelat cu factorii de
productie consumati; venitul si cheltuielile generate de factori de productie utilizate sunt elemente cu ajutorul carora se poate calcula,
respectând cerintele unei metodologii specifice, asa dupa cum va vedea marja bruta standard, cu ajutorul ei fiind redata dimensiunea
economica (marimea) exploatatiei. Ca urmare, se poate spune ca prin întreprindere se desemneaza un grup de persoane, organizate
potrivit anumitor cerinte juridice, economice, tehnologice si manageriale, care prin intermediul unor procese de munca combina
factori de productie pentru a obtine produse, care vândute sa conduca la un profit cât mai mare .
Întreprinderea este organizata de catre un centru de decizie, gestioneaza un patrimoniu, are autonomie juridica, structura
organizatorica interna, contabilitate proprie si cont la banca, are relatii cu mediul ambiant, în special cu piata de desfacere a produselor
si cu cea a factorilor de productie. Distinctie se face si între întreprinderea individuala si societate. În situatia unei întreprinderi
individuale întreprinzatorul este o persoana fizica, el detinând capitalul si, implicit, puterea de decizie. În aceasta categorie intra
aproape totalitatea exploatatiilor familiale, daca le privim ca întreprinderi de acest fel (familiale). Când întreprinzatorul este o
persoana juridical întreprinderea apartine unei societati. Patrimoniul si trezoreria unei întreprinderi individuale, în acceptiunea de mai
sus a acesteia din urma, coincid cu cele ale gospodariei, ceea ce nu se întâmpla când avem de a face cu o întreprindere persoana
juridica, unde patrimoniul fiecaruia dintre cei care au contribuit la crearea ei este distinct de cel al întreprinderii. Acestia au anumite
aporturi (financiare, materiale etc.) la crearea întreprinderii.

2. Tipurile si formele de unitati din agricultura

În conditiile aplicarii Legii fondului funciar (l8/l99l), terenurile facând obiectul dreptului de proprietate privata sau al altor
drepturi reale, având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori apartinând domeniului public sau celui privat, au avut loc schimbari
radicale în ceea ce priveste tipurile de unitati, ca element al “politicii structurilor” din aceasta ramura. Astfel, unitatile care functionau
în agricultura, în perioada precedenta promulgarii legii mentionate, fie au fost desfiintate, fie supuse, prin masuri adecvate, unui
proces de adaptare la noile realitati economice (transformate în societati comerciale, ulterior, privatizate etc.), aici operând: Legea
15/1990, Legea 31/1990, Legile privatizarii 58/1991, 55/1995 si Legea privatizarii din 1998, Ordonanta de urgenta privind
privatizarea societatilor comerciale ce detin în administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de apa, 198/1999.
Cooperativele agricole de productie si, odata cu acestea, asociatiile economice intercooperatiste s-au desfiintat, în urma
reconstituirii si a constituirii proprietarii private asupra pamântului, fenomenul fiind însotit de aparitia unui numar foarte mare de
exploatatii familia le, statistica denumindu-le “gospodarii individuale”. Fostele întreprinderi agricole de stat, inclusiv cele fara
pamânt (I.S.C.I.P.-uri, întreprinderi avicole etc.) au fost transformate în societati comerciale, potrivit prevederilor Legii l5/l99o, iar
câteva mari combinate industriale s-au constituit în holding-uri. Pentru fostele asociatii economice de stat si cooperatiste sa prevazut
fie desfiintarea lor, fie transformarea în societati comerciale agricole (Legea 3l/l990), acestea din urma constituind o parte a sectorului
privat din agricultura.
Statiunile de mecanizare a agriculturii s-au metamorfozat, sub diverse denumiri, în societati comerciale prestatoare de servicii
pentru agricultura, sub forma lucrarilor agricole, sau pentru repararea tehnicii agricole. Prin asociere, potrivit Legii 36/l99l, privind
societatile agricole si alte forme de asociere în agricultura, s-au constituit, de catre proprietarii de terenuri, unitati de tip asociativ –
asociatii familiale si asociatii agricole cu personalitate juridica (societati agricole). Proprietarii amintiti pot constitui si societati
comerciale, în conditiile Legii 3l/l990 (pot exista diferite tipuri de astfel de societati, mai numeroase sunt cele de tip SRL). Aceste
societati sunt rodul manifestarii spiritului întreprinzator (antreprenorial) în agricultura. Întreprinzatorul (antreprenorul) are initiativa,
îsi asuma anumite riscuri, ce-i drept, calculate si are o anumita motivatie. Alaturi de unitatile prezentate mai înainte exista: statiuni si
institute de cercetari agricole, statiuni didactice experimentale, unitati agricole anexe de pe lânga întreprinderi industriale sau unitati
militare etc., anumite suprafete de teren fiind detinute de consiliile locale . Unitatile agricole sunt variate, asa dupa cum s-a vazut, nu
numai prin statutul lor juridic, ci si prin dimensiune (o societate comerciala agricola are o suprafata mult mai mare decât o gospodarie
familiala). Chiar si între societatile comerciale exista deosebiri în ceea ce priveste dimensiunea lor (ex.: o societate comerciala cu
profil cerealier si alta cu profil pomicol sau viticol). Diferentieri sunt si în ceea ce priveste repartizarea unitatilor agricole pe teritoriu
si, de aici, deosebirile în profilul si specializarea lor si a subdiviziunilor organizatorice (unde acestea exista). Unitatile agricole se mai
deosebesc între ele si în ceea ce priveste nivelul de înzestrare tehnica, exercitarea proceselor si a actelor decizionale sau
comportamentul lor în raport cu mediul ambiant (manifestarea lor ca sisteme deschise, partial deschise etc.).
2.1. Exploatatiile agricole familiale
Exploatatiile familiale reprezinta o forma de organizare, ca raspuns la cadrul legislativ pe baza caruia s-au constituit, si de
utilizare a pamântului pentru obtinerea de produse agricole, necesare pentru satisfacerea diferitelor nevoi.
Exploatatiile (gospodariile) familiale sunt predominante numeric (peste 4 milioane) si în ceea ce priveste suprafata totala si alte
resurse detinute. Astfel, 74% din suprafata agricola se afla în proprietate privata, exploatatiilor familiale revenindu-le 64,5%. În cazul
suprafetelor arabile 86% se afla în proprietate privata, exploatatiile familiale si asociatiile simple dispunând de 71,1%. În ceea ce
priveste animalele si pasarile este de remarcat ca exploatatiile familiale detin: 76% din efectivul de bovine, 98% din cel de ovine, 81%
din efectivul de porcine si 79% din numarul total de pasari. Sectorul privat (inclusiv exploatatiile familiale) asigura: 96,9% din
productia totala de carne, 98,4% din cea de lapte si 99% din carnea de ovine. Productia vegetala se obtine în procent de 80% în
sectorul privat. În exploatatiile familiale lucreaza cea mai mare parte din populatia active ocupata în agricultura. În aceste conditii,
relansarea agriculturii, nivelul sau de dezvoltare si rezultatele sale economico-financiare vor depinde, în mare masura, de activitatea
acestor unitati, de capacitatea lor de a raspunde cerintelor pietei, rol important având, aici, dimensiunea lor, marimea mijloacelor
financiare utilizate, care sa le permita accesul la factori de productie, si de favorabilitate unor elemente de politica agrara venite din
mediul ambiant. În aceste exploatatii, producatorii desfasoara activitati diferite, de cultivare a plantelor si de crestere a animalelor, în
principal a acelor pentru care exista conditii, pricepere si traditie. De asemenea dezvolta activitati pentru care dispun de unele
posibilitati financiare, întrucât ciclul biologic, de exemplu, al unor culturi, necesita un nivel considerabil al volumului cheltuielilor,
chiar si pe suprafete reduse. Prin urmare, exploatatiile familiale organizate potrivit Legii 18/1991 au urmatoarele caracteristici:
• o suprafata redusa cuprinsa între 1-10 ha, media fiind de 2,47 ha;
• o structura de productie diversificata, determinata de necesitatile alimentare ale familiei si de obtinerea acelor venituri care sa
contribuie la continuarea activitatii si la acoperirea cheltuielilor de productie (arat, discuit etc.);
• înzestrarea tehnica redusa si rudimentara în unele zone, ceea ce împiedica efectuarea tehnologiilor de productie. Ele au
posibilitatea de a actiona în mod liber pe piata. Ca urmare, pot intra si iesii de pe piata dupa considerente proprii. Ei iau decizii privind
ce vor produce, în ce cantitate si destinatia produselor. De asemenea, hotarasc asupra momentului aparitiei pe piata, acesta fiind
influentat, de regula, de preturile de conjunctura din celelalte zone de vânzare. Informatiile privind cererea si oferta sunt extrem de
putine, uneori distorsionate, bazate pe presupuneri empirice, ceea ce face ca previziunile producatorilor sa fie, în mare parte,
nefondate. Producatorii individuali comercializeaza produsele pe piete traditionale, incerte din punct de vedere al obtinerii veniturilor
scontate. Pentru unii dintre ei piata înseamna doar un loc în care îsi vând produsele, în mod ad-hoc, în cantitati mici, unor potentiali
cumparatori, si în conditii de concurenta specifice pietei mentionate. Ca urmare, este nevoie de consolidarea lor, care poate fi facuta
nu numai prin cresterea dimensiunii, ci si prin nivelul de alocare a factorilor de productie la unitatea de suprafata. În cazul unor
culturi, cum sunt cele legumicole, având în vedere specificul lor, prevaleaza investitiile în raport cu cresterea dimensiunii. O anumita
importanta s-ar putea sa se acorde si obtinerii de produse ecologice în aceste exploatatii, pentru care sunt necesare masuri de
îndrumare, de respectarea unor cerinte ecologice si actiuni de orientare a consumatorilor spre astfel de produse care sunt mai scumpe.
Produsele ecologice în cazul exploatatiilor familiale reprezinta un element de noutate atât în ceea ce priveste procesul de productie, cât
mai ales piata. De aceea, este necesar ca pe masura dezvoltarii diferentei pentru aceste produse, sa se creeze conditiile necesare
formarii pietei produselor ecologice. Pentru producatori aceasta presupune:
- informarea populatiei cu privire la calitatea produselor, prin intermediul spoturilor publicitare, a brosurilor;
- identificarea consumatorilor din diferite zone geografice;
- stabilirea unui segment de piata semnificativ,astfel încât producatorul sa patrunda cu o cantitate de produse care sa -i asigure
rentabilitatea . Marea lor majoritate se caracterizeaza prin putere economica redusa si prin orientarea spre consumul din productie
proprie, având mai mult caracter de unitati de semisubzistenta Deschiderea lor catre piata este relativ redusa atât în ceea ce priveste
achizitionarea de factori de productie, cât si vânzarea unor cantitati (excedente) din diferite produse. Toate acestea sunt urmare si a
unui slab grad de capitalizare a exploatatiilor familiale. Daca avem în vedere situatia din UE, numai în sens larg sau în mod
conventional le putem denumi exploatatii agricole familiale. Strategia de dezvoltare a agriculturii în perspectiva aderarii tarii noastre
la Uniunea Europeana contine prevederi referitoare la exploatatiile familiale. Astfel, se arata ca în vederea dezvoltarii si consolidarii
exploatatiilor agricole, capabile sa atinga parametrii privind randamentele si calitatea produselor existente pe plan european, sunt
necesare masuri vizând :
a) formarea exploatatiilor agricole familiale comerciale, care vor reprezenta forma dominanta de organizare a productiei
agricole, un rol important îl va avea, în acest sens, crearea unei cooperatii plurifunctionale de: aprovizionare, stocare, prelucrare
industriala, de creditare, de asigurare pentru productie etc.:
b) promovarea formelor de asociere în productia agricola, pe baza competitivitatii si a intereselor producatorilor agricoli;
c) sprijinirea cresterii dimensiunii exploatatiilor agricole, prin: arendare, cumparare de pamânt, facilitati financiare si fiscale;
d) elaborarea si aprobarea setului de legi care sa stimuleze dezvoltarea exploatatiilor agricole si armonizarea legislatiei interne
cu cea comunitara. Strategia Nationala de Dezvoltare Economica a României pe Termen Mediu vine cu o serie de elemente, care sa
contribuie la realizarea obiectivelor prezentate mai înainte, cum ar fi:
stimularea formarii de exploatatii de dimensiuni optimale din punct de vedere economic; politica în domeniu va avea ca tinta
cresterea suprafetelor, prin: asociere, schimb si cumparare, descurajându-se diviziunea proprietatii sub o anumita limita; totodata, se
vor promova forme asociative, de parteneriat, de integrare si manageriat, pe baza competitivitatii si a intereselor producatorilor
agricoli, inclusiv practicarea arendarii si concesionarii pe durata îndelungata, în scopul promovarii progresului tehnic în productia
agricola;
adâncirea reformelor structurale, cu accent deosebit pe consolidarea exploatatiilor agricole; se va perfectiona cadrul legal si
institutional pentru functionarea pietelor agricole si rurale esentiale – piata produselor, a materiilor prime si serviciilor pentru
agricultura, piata creditului si cea funciara si se va sprijini dezvoltarea infrastructurii necesare pentru functionarea acestor piete;
consolidarea exploatatiilor agricole de dimensiuni optimale si diversificarea activitatilor complementare cu character nonagricol,
prevedere continuta de politica rurala, axata în principal pe sustinerea financiara din programul SAPARD al Uniunii Europene;
acordarea de consultanta si instruirea producatorilor agricoli, ceea ce are rol important în exercitarea managementului
exploatatiilor agricole.
2.1.1. Managementul exploatatiilor agricole familiale
Desi exploatatiile familiale detin ponderi însemnate în totalul unor resurse, totusi, la nivelul fiecareia, revin, de regula, cantitati
reduse, deoarece ele (exploatatiile) sunt foarte numeroase. Cu toate acestea, problema modului în care sunt utilizate resursele îsi
pastreaza valabilitatea. Gestionarea rationala a resurselor poate constitui o modalitate prin care sa se asigure aportul lor, în conditiile
existente, la obtinerea productiei si a unor rezultate financiare corespunzatoare. De altfel, managementul exploatatiei agricole (fermei)
este privit ca “procesul de alocare a resurselor limitate în vedere a maximizarii veniturilor necesare familiei”(105). Managementul
din agricultura si, cu atât mai mult, cel al exploatatiei familiale nu poate fi identic cu cel practicat în alte domenii, deoarece se tine
seama de specificul productiei agricole, al cererii fata de produsele agroalimentare, al modelelor de consum alimentar etc. Mai mult,
daca avem în vedere resursele umane din agricultura, care au rol esential în exercitarea managementului si asupra carora se rasfrâng
actele si procesele
decizionale, cel putin doua caracteristici ale acestor resurse nu sunt favorizante pentru aplicarea managementului de un anumit nivel;
a) vârsta si b) nivelul de cunostinte generale si de specialitate, al celor care lucreaza în exploatatiile agricole familiale .
Ponderea mare a populatiei în vârsta este un fenomen cunoscut (în agricultura noastra sefii de exploatatii care au peste 65 de
ani, detin 40,2% din numarul total al acestora), întâlnit, de altfel, si în tarile dezvoltate economic. Din aceasta poate sa decurga lipsa de
interes pentru consolidarea si modernizarea exploatatiilor pe care le gestioneaza, pentru diversificarea activitatilor sau pentru
manifestarea spiritului întreprinzator, care presupune si asumarea unor riscuri, de multe ori destul de mari, si care, odata produse, pot
afecta situatia familiilor. Vârsta producatorilor, insuficienta mijloacelor de financiare si nivelurile preturilor unor factori de productie
si ale tarifelor lucrarilor efectuate mecanizat, s-ar putea sa aiba drept urmare recurgerea la metode traditionale de practicare a
agriculturii, la empirism în luarea deciziilor si la orientarea
structurilor de productie, în principal, în functie de satisfacerea nevoilor de consum alimentar din gospodarie si a celor referitoare la
desfasurarea altor activitati. Un asemenea mod de a gestiona exploatatiile nu este deloc încurajator pentru un altfel de agricultura,
careia trebuie sa i se imprime un caracter comercial, urmând sa produca pentru piata. Desigur ca, pe astfel de exploatatii, specifice
agriculturii de subzistenta, nu se poate conta prea mult în realizarea prosperitatii producatorilor agricoli. Este posibil ca timpul sa le
elimine, durata procesul fiind greu de evaluat, sau sa le mentina într-o quasi izolare. De mare utilitate, în aceasta situatie, este
formarea (educatia) manageriala a sefilor de exploatatie . Este adevarat ca ei dispun de anumite cunostinte, de multe ori, empirice, de
ceea ce le ofera traditia, experienta proprie acumulata si a comunitatii rurale, privind cultivarea plantelor si cresterea animalelor , dar,
din punct de vedere managerial, acestea sunt departe de a fi multumitoare. Lipsa cunostintelor manageriale si a informatiilor
impieteaza, alaturi de alti factori, asupra orientarii productiei potrivit diferitelor cerinte, a deschiderii catre piata, a aplicarii unor
tehnologii performante, a comunicarii cu diverse organisme sau cu beneficiarii. Daca avem în vedere, între altele, numarul mare al
sefilor de exploatatii, vârsta lor si nivelul de pregatire generala, procesul de dobândire de catre ei a unor cunostinte manageriale nu
pare a fi usor. Lipsa cunostintelor manageriale, dificultatile de asigurare a lor pot fi atenuate prin actiuni de îndrumare si de
consultanta. Este necesar sa se intensifice actiunile de îndrumare manageriala a exploatatiilor, din partea organismelor abilitate
(Agentia Nationala de Consultanta în Agricultura, directii judetene agricole si de industrie alimentara, centre agricole etc.).
Concomitent, trebuie sa existe mai multa receptivitate din partea sefilor de exploatatii fata de ceea ce se urmareste prin îndrumare.
Recurgerea la solutii, rezultate în urma îndrumarii, este inhibata, uneori, de insuficienta diferitelor mijloace : financiare, tehnice etc.
Consolidarea economica, cel putin a unei parti din exploatatii, devine favorizanta pentru a le gestiona pe principia manageriale,
înlaturând ceea ce nu corespunde mersului spre integrarea lor în sistemul economic, cu care sa intre în relatii de schimb. Pregatirea
manageriala este necesara si complexa, lipsa ei putând avea consecintele nedorite pentru gestionare unei exploatatii, cu referire la:
metodele utilizate pentru cultivarea plantelor si cresterea animalelor;
lipsa de orientare spre soiuri de plante si rase de animale de mare randament;
masura în care se asigura calitatea si igiena produselor;
utilizarea necorespunzatoare a unor substante chimice (doze, moment de aplicare etc.) si o pregatire asemanatoare a
îngrasamintelor naturale, în calitate de componenta a unei agriculturi alternative la cea bazata pe un grad de chimizare ridicat;
masura în care exista receptivitate fata de informatiile venind din mediul extern al exploatatiei;
perceperea si utilizarea instrumentelor economice continute de politica de sprijin a agriculturii.
Cele de mai sus sunt doar câteva domenii de activitate carora sefilor exploatatiilor trebuie sa le gaseasca solutii viabile (sa ia
decizii cu fundamentare stiintifica), ele având un puternic impact asupra economiei unitatilor pe care le gestioneaza. Or, acest lucru
solicita cunostinte manageriale. Este necesar ca, în timp, sa se puna conditii privind nivelul de pregatire (scoala având, aici, rolul sau
bine cunoscut) al celor care vor sa gestioneze exploatatii agricole, dobândite fie pe cale succesorala, fie create prin arendare sau alte
modalitati specifice noului tip de economie. Acest lucru (regasit în politicile agricole ale unor tari) este cu atât mai necesar, daca avem
în vedere ca exploatatia agricola familiala este privita ca un sistem ce are un singur centru de decizie (puterea de decizie apartine unei
singure persoane) (93).
 Modernizarea agriculturii si gestionarea eficienta a exploatatiilor presupun, alaturi de multe alte aspecte, si existenta unui
producator agricol cu un anumit nivel al formarii profesionale si generale, care sa vizeze atât modul în care practica agricultura, cu
referire la caracterul stiintific al activitatilor desfasurate, cât si un minim de cunostinte economice, ori la posibilitatea de a se informa.
Pe aceasta ba za, el intra într-un proces de comunicare cu organismele, care au atributii de coordonare a agriculturii, de elaborare a
politicilor agricole, evitându-se izolarea exploatatiilor, manifestarea lor ca sisteme “închise”, derularea unor relatii sporadice de
schimburi cu mediul ambiant si aparitia altor fenomene, care nu sunt specifice unei agriculturi comerciale.
Eforturi mai mari în ceea ce priveste îndrumarea, informarea si, în general, comunicarea consideram ca pot atenua influenta unor
insuficiente întâlnite, cu o anumita probabilitate, în cazul diversilor producatori agricoli, în orientarea activitatii lor, generate de vârsta
si de nivelul de pregatire. Pâna se va ajunge la un alt comportament productiv si economic al celor care gestioneaza exploatatiile
agricole familiale, situatia impune ca, prin modalitati adecvate, (în rândul carora pot fi cuprinse si cele redate mai sus) sa se încerce
orientarea producatorilor spre obiectivele specifice agriculturii în perioada de tranzitie si în perspectiva aderarii la U.E. Noul tip de
economie presupune abordari mult mai profunde ale problematicii care vizeaza rezultatele de productie si economico-financiare
obtinute. Un minim de cunostinte si de informare apar ca utile si în domeniul economic. Gestionare a exploatatiei presupune, între
altele, sa se urmareasca nivelul cheltuielilor si al veniturilor, sa se utilizeze rational resursele existente si sa se amelioreze structura
acestora. O contabilitate, oricât de simpla, serveste unor asemenea scopuri, dar recurgerea la aceasta tine, desigur, de pregatire.
Oricum, fenomenele trebuie mentinute sub control, eliminânduse hazardul si desfasurarea activitatilor dupa cum crede un producator
sau altul. Transformarile nu sunt usor de realizat, ”pasii” spre altceva decât ceea ce este acum, par a fi facuti cu timiditate si cu putina
sustinere , lipsindu-le siguranta. Organismele de coordonare a agriculturii urmeaza sa-si faca mai mult simtita prezenta, prin
specialistii care lucreaza în domeniu. Daca avem în vedere ca multe activitati din exploatatiile agricole familiale se desfasoara aproape
la voia întâmplarii, îndrumarea, consultanta si coordonarea se manifesta cu actiune contracaratoare. Exploatatiile pot fi sprijinite în
alegerea produselor, organizarea activitatii, sau în rezolvarea unor probleme care apar în relatiile cu diversi agenti economici
(furnizori, beneficiari, prestatori de servicii etc.). Repartizarea proprietatii funciare pe exploatatii agricole, în rândul carora predomina
cele care detin pâna la 3 ha (peste 70%), este, de asemenea, un factor putin favorizat pentru exercitarea unui management performant.
Va fi nevoie, si, aici, experienta tarilor dezvoltate este graitoare, de o lunga perioada de timp pentru a se concentra pamântul în
proprietate (prin modalitati specifice economiei de piata) sau în exploatare, mai cu seama daca vor lipsi politicile de sprijin.

2.2. Societatile comerciale agricole pe actiuni

Societatile comerciale agricole au fost create în, urma reorganizarii fostelor întreprinderii agricole de stat, potrivit prevederilor
Legii 15/1990. Ele detin împreuna cu unitati apartinând domeniului public, 17,6% din suprafata agricola si 16,4% din cea arabila.
Capitalul lor este partial sau total de stat. Prin actul de înfiintare s-a aprobat statutul societatii si s-au stabilit: forma juridica, obiectul
de activitate, denumirea si sediul principal al societatii; capitalul social subscris, structura si modul de constituire a acestuia;
modalitatea de preluare a activului si a pasivului unitatii economice de stat care s-a constituit în societate comerciala. Aceste societati
au un anumit rol în asigurarea unor cantitati de produse agricole, care raspund diverselor nevoi. Actualmente, societatile agricole
comerciale pe actiuni se afla în procesul de privatizare, realizat prin diferite metode, cum ar fi: vânzarea de active si concesionarea
terenurilor. Reglementarile privind privatizarea societatilor comerciale care detin în administrare terenuri agricole sau terenuri aflate
permanent sub luciu de apa sunt continute în Ordonanta de Urgenta 189/1999. Societatile comerciale „fara pamânt” ( complexe
agricole si de cresterea porcilor au fost privatizate sau lichidate).
2.2.1. Aspecte privind managementul societatilor agricole pe actiuni
Managementul societatilor comerciale agricole pe actiuni este exercitat de organisme manageriale (adunarea generala a
actionarilor, consiliul de administratie, comitetul de directie etc.) si de persoane fizice (manageri). Exista, deci, o structura
manageriala ie rarhizata, posturile si functiile pe care aceasta le contine fiind ocupate de persoane cu pregatire universitara, fiecarui
nivel fiindu-i stabilite competente si responsabilitati. Ca urmare, sunt create premise care sa favorizeze aplicarea, pe alte baze, a
managementului societatilor comerciale agricole pe actiuni. Fara a avea atributii manageriale, comisia de cenzori detine un rol
important în ceea ce priveste controlul asupra activitatii economico-financiare a societatii. Adunarea generala a actionarilor este
organul de management superior al societatii agricole comerciale si are o serie de atributii, cum sunt: discuta, aproba sau modifica
bilantul contabil, dupa ascultarea raportului administratorilor si cenzorilor si fixeaza dividendul; alege pe administrator si cenzori;
fixeaza remuneratia cuvenita pentru exercitiul în curs, administratorilor si cenzorilor, daca nu a fost stabilita prin actul constitutiv; se
pronunta asupra gestiunii administratorilor; stabileste bugetul de venituri si, dupa caz, programul de activitate, pe exercitiul financiar
urmator; hotaraste gajarea, închirierea sau desfiintarea uneia sau a mai multor unitati ale sale. Aceste probleme se rezolva cu ocazia
unor adunari generale ordinare .
Adunarea generala extraordinara are atributii cum ar fi: schimbarea obiectului de activitate al societatii; majorarea capitalului
social; hotaraste fuziunea cu alte societati sau divizarea societatii; etc. Consiliul de administratie are, la rândul lui, o serie de atributii,
printre care: elaboreaza si dezbate programul anual de
productie si bugetul de venituri si cheltuieli; analizeaza si supune spre aprobarea adunarii generale a actionarilor activitatea societatii
pe anul expirat, pe baza bilantului; elaboreaza bilantul anual si supune spre aprobare repartizarea profitului net; angajeaza salariatii si
încheie contractul colectiv de munca etc. Comisia de cenzori este constituita din trei cenzori si tot atâtia supleanti, daca prin actul
constitutiv nu se prevede un numar mai mare. Cel putin unul dintre ei trebuie sa fie contabil autorizat, în conditiile legii, sau expert
contabil. Ca atributii ale cenzorilor amintim: supravegheaza gestionarea societatii; verifica daca bilantul si contul de profit si pierderi
sunt legal întocmite si în concordanta cu registrele; verifica legalitatea evaluarii patrimoniului; fac controlul casei si verifica existenta
titlurilor sau valorilor care sunt proprietatea societatii sau au fost primite în gaj. Actele si procesele decizionale, în cazul structurii
manageriale ierarhizate a societatilor comerciale agricole pe actiuni, apartin unor organisme, dar si unor manageri (administratori) si
cadre de specialitate, potrivit competentelor atribuite. Cunostintele manageriale detinute de acestia sunt obtinute prin studii
universitare si perfectionate, în multe cazuri, prin studii postuniversitare. În aceste conditii este de presupus ca, functiile
managementului (previziunea, organizarea, coordonarea, antrenare-motivatie, control–evaluare) vor fi executate potrivit exigentelor
stiintei managementului. Existenta mai multor centre de decizie (ferme, sectoare, birouri etc.) face necesara coordonarea, de catre
managementul superior, a tuturor activitatilor decizionale, astfel încât ele sa actioneze în sensul realizarii obiectivelor, convergenta
deciziilor fiind absolut necesara, pentru ca sistemul “societate comerciala agricola pe actiuni” sa evolueze pe traiectoria fixata, de
functia de previziune a managementului.
Asigurarea informatiilor necesare luarii deciziilor constituie un domeniu de preocupare deosebit, recurgându-se la surse
variate, ele fiind detectate si culese, recurgând la diferite modalitati. În atentia managerilor se afla, mai cu seama, informatiile
referitoare la cererea fata de produsele agricole , necesare fundamentarii deciziilor privind structura de productie, prin intermediul
careia societatea încerca sa se adapteze la mediul economic (în acest sens, actioneaza, desigur, si alti factori), în special la cerintele
pietei, daca se are în vedere caracterul comercial al acestor societati. Atingerea unui asemenea obiectiv are în vedere, între altele,
cultivarea relatiilor cu diferiti beneficiari de produse agricole, ceea ce permite societatilor sa-si asigure o anumita cota de piata.
Acelasi interes manifesta mangerii si fata de informatiile privind factorii de productie pe care urmeaza sa-i utilizeze în desfasurarea
proceselor de productie. Scopul urmarit este acela de a asigura achizitionarea de factori de productie în conditii cât mai avantajoase,
având în vedere influenta consumului lor asupra nivelului cheltuielilor de productie ale societatii.
Fiind vorba de societati comerciale, alaturi de actele si procesele decizionale exercitate de catre organismele, posturile si
functiile manageriale, cu respectarea competentelor care le sunt atribuite, se poate recurge si la metode de management. De altfel,
managementul participativ este institutionalizat, existând, asa dupa cum s-a aratat, organisme care îl operationalizeaza, crescând
sansele de asigurare a unei fundamentarii riguroase a deciziilor. La fel, se pot avea în vedere si alte metode recomandate de stiinta
managementului, mai potrivit fiind managementul prin obiective, fermele de productie comportânduse ca centre de cheltuieli. Astfel,
li se pot fixa obiective în functie de specificul activitatii (specializare), nivelul cheltuielilor si al profitului. Componentii fermei vor fi
atrasi la fixarea obiectivelor si vor fi motivati în functie de realizarea acestora. Se asigura totodata, o crestere a disponibilitatii
personalului fata de activitatea fermelor. Strategia Nationala de Dezvoltare Economica a României pe Termen Mediu are în vedere
adâncirea reformelor structurale, în cadrul carora se regaseste si privatizarea societatilor comerciale din mediul rural, în care statul este
detonator majoritar de capital.
2.3. Unitatile de tip asociativ
Asociatiile familiale, cuprinse în unitatile de tip asociativ, sunt forme simple de asociere (întelegerea între doua sau mai multe
familii), având ca scop: exploatarea terenurilor agricole; cresterea animalelor; aprovizionarea, depozitarea, conditionarea, prelucrarea
si vânzarea produselor. Au la baza întelegerea verbala sau scrisa, fara alta formalitate juridica. În anul 2001 existau 6494 asociatii
familiale, care aveau în exploatare 790 000 ha, suprafata medie fiind de 122 ha. Societatea agricola (asociatia cu personalitate
juridica) este o unitate de tip asociativ, bazata pe proprietatea private asupra pamântului, cu capital variabil si cu un numar nelimitat si
variabil de asociati, având ca obiect: a) exploatarea agricola a pamântului, a uneltelor, a animalelor si a altor mijloace aduse în
societate si b) realizarea de investitii de interes agricol. În anul 2001 existau 4376 societati agricole, care detineau în exploatare 1685
mii ha, în medie, pe o societate, revenind 385 ha.Uneltele si alte utilaje, mijloacele materiale si banesti, precum si animalele pot fi
aduse în societate, dupa caz, în proprietate sau în folosinta. Tere nurile agricole se aduc numai în folosinta, asociatii pastrându-si
dreptul de proprietate asupra acestora. La intrare în societatea agricola bunurile mobile si imobile, precum si animalele se vor evalua
pentru a se determina partile sociale subscrise de fiecare membru asociat. Obligatiile societatii agricole sunt garantate cu patrimonial
social, asociatii fiind raspunzatori numai cu partile sociale. Prin statutul societatii se stabilesc: conditiile pentru admiterea asociatilor
în societate; numarul minim de asociati (10); capitalul social, format din parti sociale (valoarea minima a unei parti sociale este de
10.000 lei); numarul de parti sociale pe care îl poate avea un asociat; modul de evaluare a partilor sociale în cazul aportului în natura,
inclusiv a folosintei pamântului. Orice asociat poate face subscrieri de noi parti sociale. El îsi poate retrage din partile sociale o
anumita valoare. În urma unei asemenea actiuni, asociatul trebuie sa ramâna, totusi, cu minimum de parti sociale, admise de statut. Pe
lânga aspectele mentionate, legea mai prevede: modul în care se constituie societatea, administrarea societatii (Consiliul de
administratie, ales, de Adunarea generala, pe un anumit termen); Consiliul poate alege, daca este cazul, un Comitet de directie din care
fac parte si persoane care nu sunt asociati, în conditiile prevazute de statut), dizolvarea, fuzionarea si lichidarea societatii etc.
2.4. Societatile comerciale prestatoare de lucrari agricole
Societatile comerciale prestatoare de servicii pentru agricultura, de tip AGROMEC, sau organizat pe structurile fostelor
S.M.A.-uri, sau ca unitati noi. Obiectul lor de activitate îl constituie: executarea de lucrari agricole la toti detinatorii de pamânt;
efectuarea de lucrari de transport; executarea de reparatii la utilaje agricole, tractoare, masini si combine; etc. Desfiintarea C.A.P.-
urilor, care erau principalul beneficiar al lucrarilor pe care le executau S.M.A.-urile, si farâmitarea suprafetelor au creat numeroase
probleme actualelor AGROMEC-uri, în ceea ce priveste: posibilitatile de a efectua lucrari; utilizarea tractoarelor si a masinilor
agricole si a fortei de munca; nivelul veniturilor pe care le obtin; sansele lor de supravietuire. Strategia adoptata de multe dintre ele a
avut în vedere, alaturi de alte componente, diversificarea domeniului de activitate, trecându-se la efectuarea de lucrari de constructii
metalice, prelucrari mecanice prin aschiere, bobinaj, autorizatii de registru auto, mergând pâna la activitati de natura comerciala. Este
vorba de un proces de reprofilare a lor si, implicit, a fortei de munca, desi, având în vedere nevoile care se resimt în agricultura,
activitatea lor de baza ar trebui sa fie formata din prestarile de servicii, în principal, sub forma lucrarilor agricole. În acelasi timp,
existenta lor si asigurarea volumului de lucrari au loc în conditii de concurenta. Initiativa privata în domeniu se poate constitui intr-o
alternativa, demna de luat în seama, la activitatea societarilor de tip AGROMEC. În plus, multi proprietari de terenuri si-au cumparat
tractoare si masini având posibilitatea sa-si lucreze singuri pamântul. În urma actiunii de privatizare a acestor societati este de asteptat
o îmbunatatire a activitatii lor, în ceea ce priveste: cooperarea cu proprietarii de terenuri si asigurarea frontului de lucru,
disponibilitatea fiecarui component al societatii fata de activitatea pe care o desfasoara, pentru rezultatele si calitatea muncii prestata
de fiecare dintre ei etc. Pe aceasta baza, se poate face fata concurentei din sistem, dar si celei provenite din afara lui (initiativa
particulara în domeniul crearii de unitati prestatoare de lucrari agricole). Managementul lor este exercitat de catre organisme, posturi si
functii manageriale asemanatoare cu cele întâlnite la societatile comerciale agricole pe actiuni .

3. Functiunile exploatatiilor agricole

Intr-o unitate agricola, în functie de tipul sau, se desfasoara un numar mai mare sau mai mic de activitati, fiecare având o
influenta bine determinata asupra realizarii obiectivelor. Cunoasterea acestor activitati, care presupun consumuri de munca fizica si
intelectuala, permite sesizarea caracteristicilor componentelor lor si evidentierea masurii în care ele sunt omogene sau complementare.
Dupa aceste caracteristici ele pot fi grupate, ajungându-se la functiunile întreprinderii. Functiunea reprezinta un ansamblu de
activitati specifice, relativ omogene sau complementare si care, desfasurate, contribuie la realizarea obiectivelor întreprinderii (48).
În cazul societatilor comerciale agricole pe actiuni, functiunile, privite ca subsisteme, constituie fundamentul pe care se cladeste
structura lor organizatorica, în diferitele ei componente, care asigura functionarea corespunzatoare a întregului sistem. Functiunile sunt
exercitate, de catre diferite exploatatii, în mod specific, în ceea ce priveste numarul sau componentele lor. Daca societatile comerciale
agricole înfaptuiesc functiunile prin intermediul compartimentelor organizatorice, exploatatiile familiale realizeaza o parte din acestea
sau din componentele pe care le contin diferitele functiuni (în situatia ultimelor unitati nefiind întâlnite toate functiunile care revin
unei întreprinderi), prin activitatile desfasurate de sefii lor. Pe lânga munca sa fizica seful exploatatiei are si responsabilitatea de
întreprinzator, calitate în care decide (75): structura culturilor, factorii de productie care vor fi achizitionati si consumati, perioadele
pentru vânzarea produselor, modul de efectuare a lucrarilor etc. În acelasi timp, el îsi asuma si riscurile productiei. Ca urmare, sefii
exploatatiilor agricole apar ca persoane "polivalente", cu rol în ceea ce priveste conceperea, aplicarea si executarea diferitelor activitati
ale exploatatiei. Pentru aceasta el are nevoie de cunostinte pe care le poate dobândi printr-o pregatire scolara sau prin intermediul unor
actiuni de consultanta. Dispunând de informatii tehnice si economice, seful exploatatiei poate parcurge "drumul" spre practicarea unei
agriculturi moderne, racordate la cerintele pietei, în general, ale mediului ambiant în care actioneaza.
Unitatile de tip asociativ (asociatii familiale, societati agricole), în raport de complexitatea activitatii pe care o desfasoara, pot
exercita un numar mai mare sau mai mic de functiuni, sau de componente ale acestora. Sunt cunoscute, în principal, cinci functiuni,
devenite, s-ar putea spune, clasice, care revin unei întreprinderi: functiunea de cercetare -dezvoltare; functiunea de productie;
functiunea comerciala, functiunea financiar-contabila; functiunea de personal. Acestora le putem asocia, dintre propunerile de noi
functiuni, existente în literatura de specialitate, pe cea referitoare la protectia mediului înconjurator.
Functiunea de cercetare-dezvoltare are un rol deosebit, prin activitatile pe care le presupune contribuie la introducerea elementelor de
natura stiintifica si tehnica superioare în exploatatia agricola, ceea ce imprima un anumit dynamism tuturor componentelor acesteia. În
acest scop, sunt necesare studii proprii (societatile agricole comerciale pot sa -si organizeze activitati de cercetare) sau prin cooperare
cu unitati de cercetare privind: organizarea stiintifica a productiei si a muncii; urmarirea comportamentului diferitelor soiuri
recomandate de cercetarea stiintifica si generalizarea celor de înalt randament; activitati de selectie a animalelor; perfectionarea
tehnologiilor (retehnologizare), modernizarea sistemului informational, ca baza pentru luarea unor decizii stiintifice; elaborarea de
strategii; etc. În domeniul economic-organizatoric sunt necesare actiunile de cercetare pentru a se obtine solutii vizând: optimizarea
structurii de productie, astfel încât ea sa corespunda
variatelor cerinte endogene si exogene unitatii; alocarea si combinarea optima a factorilor de productie; identificarea cailor de
rationalizare a costurilor si de sporire a profitului; etc. Activitatile de investitii, în calitate de componente ale functiunii de cercetare
dezvoltare, contribuie la amplificarea rezultatelor de productie si economice, ale exploatatiilor, fiind necesare, însa, solutii
fundamentate în ceea ce priveste: capacitatile construite, marimea si modul de alocare a investitiilor, eficienta acestora. Aplicarea în
practica a cerintelor acestei functii contribuie la îmbunatatirea performantelor economice ale unei exploatatii agricole si îi mareste
sansele sale de succes, într-un mediu concurential.
Functiunea de productie se regaseste în cazul tuturor exploatatiilor agricole. Cuprinde activitati menite sa contribuie la
obtinerea produselor agricole, prin intermediul muncii omului, a combinarilor de factori si a interventiei proceselor naturale.
Exercitarea acestei functiuni presupune, ca o conditie prealabila, alegerea produselor ce urmeaza sa fie obtinute ("afacerile ce trebuie
întreprinse"), si care vor fi integrate într-un sistem de productie de un anumit tip, potrivit posibilitatilor exploatatiei si a influentei
diferitilor factori. Procesul de alegere este însotit si de alte activitati, cum sunt: organizarea productiei vegetale si/sau animale;
pregatirea si programarea productiei (program de investitii, planul de asolament, de aplicare a îngrasamintelor, calendarul de executare
a lucrarilor); urmarirea utilizarii rationale a tuturor mijloacelor de care dispune exploatatia; întretinerea si repararea agregatelor,
instalatiilor, masinilor si tractoarelor, a cladirilor etc.; asigurarea unor conditii corespunzatoare de securitate si igiena a muncii .
Desfasurarea productiei presupune, desigur, efectuarea transporturilor de factori de productie (seminte, îngrasaminte, furaje, alte
materii si materiale), asa cum, dupa obtinerea produselor, este necesar sa se asigure vehicularea acestora spre locul de depozitare si
pastrare sau spre cel de vânzare. Manifestarea functiunii de productie presupune asigurarea tuturor resurselor solicitate, iar, prin
conditiile create, de acest proces, trebuie sa se aiba în vedere o buna punere în valoare a
lor, astfel încât sa se obtina produsele, pentru care s-a optat, la parametri calitativi si în cantitatile dorite, ceea ce poate constitui un
element necesar pentru rezultate economico-financiare ridicate.
Functiunea comerciala cuprinde grupe de activitati referitoare la: asigurarea de factori de productie, desfacerea (vânzarea)
produselor pe piata interna si externa si, privita în sens mai larg, elaborarea unor studii de marketing vizând produsele, dar si factorii
de productie. Autonomia exploatatiilor agricole, deplina a celor bazate pe proprietate privata si larga a celor cu capital total sau partial
de stat, conduce la exercitarea directa, de catre ele, a acestei functiuni. În conditiile actuale producatorul are responsabilitatea adoptarii
ofertei la cerere, iar activitatea de desfacere a produselor nu mai depinde de decizii externe, ci reprezinta de fapt, o "punte" intre cerere
si oferta (93). În ceea ce priveste asigurarea factorilor de productie, sunt avute în vedere mai multe activitati, cum ar fi: stabilirea
necesarului de bunuri de achizitionat (tinând seama de consumurile specifice, de suprafata cultivata si de numarul de animale);
identificarea furnizorilor; cunoasterea preturilor practicate de diferiti ofertanti; încheierea de contracte cu furnizorii sau cu societati
comerciale de aprovizionare; asigurarea ritmicitatii aprovizionarilor; crearea stocurilor de diferite materii si materiale si dimensionarea
lor optima; depozitarea si conservarea bunurilor achizitionate; urmarirea nivelului cheltuielilor de aprovizionare; etc. Vânzarea
produselor obtinute trebuie sa se desfasoare în cele mai bune conditii. Acest lucru presupune cunoasterea pietei diferitelor produse pe
baza unor studii sistematice, ceea ce reduce riscul si incertitudinea legate de activitatea economica. Vânzarea produselor, ca parte a
functiei comerciale, mai cuprinde si alte activitati, cum sunt: încheierea de contracte si respectarea prevederilor contractuale;
pregatirea si livrarea produselor în conditii cât mai bune; încadrarea cu vânzarea produselor în perioadele conjuncturale favorabile,
când nivelul preturilor este mai ridicat . Aceasta functiune este exercitata într-o proportie sau alta, de toate tipurile de exploatatii
agricole, chiar si cele de subzistenta realizeaza anumite componente ale ei, desi intensitatea lor este redusa.
Functiunea financiar-contabila cuprinde activitati din cele doua domenii. Astfel, se urmaresc: asigurarea capitalului necesar
pentru investitii si pentru achizitionarea de bunuri necesare procesului de productie; repartizarea capitalului pe domenii de activitate;
folosirea profitabila a capitalului, în general, o buna gestionare a sa; elaborarea bugetului de venituri si cheltuieli; respectarea
legislatiei în vigoare si a disciplinei financiare. De asemenea, functiunea amintita presupune organizarea contabilitatii, cu atributii de
control, de asigurare a inventarului, de analiza a activitatii economice; gestionarea bunurilor materiale si a resurselor financiare.
Modul în care se realizeaza aceste activitati influenteaza, în mare masura, profitabilitatea societatii.
Functiunea financiar-contabila este întâlnita, în special, în societatile comerciale agricole pe actiuni. În cazul exploatatiilor familiale
contabilitatea este sporadica sau mentala.
Functiunea de personal include activitati prin care se asigura forta de munca si folosirea eficienta a acesteia, dezvoltarea
profesionala a personalului, salarizare etc. În cazul societatilor comerciale agricole, unde functiunea este regasita, activitatile sunt
cuprinse, în principal, în doua grupe: administrarea personalului (recrutare, selectie, încadrarea salariatilor, evidenta personalului,
apreciere si promovare, salarizare) si pregatirea, perfectionarea profesionala si asigurarea conditiilor de protectie sociala a acestuia.
Functiunea de protectie a mediului înconjurator contine activitati menite sa evite poluarea solului, a pânzei de apa freatica, a
râurilor si a produselor. Este vorba de a practica un sistem rational de agricultura, mentinând sub un control strict administrarea, în
special, a substantelor chimice care sunt poluantul principal. Responsabilitati revin, în acest sens, tuturor exploatatiilor agricole,
mediul înconjurator trebuind sa fie protejat, urmarindu-se interesele pe termen lung (având în vedere obligatia noastra fata de
generatiile viitoare).

4. Exploatatia agricola - sistem complex si dinamic

O unitate agricola, chiar si sub forma de exploatatie familiala, poate fi privita în mod sistemic. Ea prezinta o serie de
componente (subsisteme), între care exista relatii strânse, iar prin functionarea lor intercorelata se realizeaza obiectivele pe care si le-a
formulat unitatea. În calitatea sa de sistem, exploatatie agricola ca, de altfel, orice unitate economica, prezinta o serie de trasaturi care
o deosebesc de alte forme de organizare:
a) Este un sistem complex, determinat de particularitatile activitatii agricole, de mijloacele angajate în productie, de modul de
combinare a factorilor si de complementaritatea dintre acestia, de necesitatea îmbinarii ramurilor etc. Nu numai ca încorporeaza o
mare varietate de resurse, dar unele dintre ele sunt biologice, ceea ce creste complexitatea activitatii si, implicit, pe cea a
functionalitatii sistemului.
b) Exploatatia agricola este un sistem economic, dar si social. Sub actiunea muncii omului si a proceselor naturale si biologice se obtin
produse agricole. Concomitent, intre participantii la procesele de munca se stabilesc anumite relatii. Climatul relational, masura în
care sunt create conditii favorabile de desfasurare a activitatii si de viata pentru componentii exploatatiei, conditioneaza rezultatele
obtinute. Creste tot mai mult rolul factorilor psihosociali în procesul muncii, ale caror cerinte trebuie satisfacute pentru a mari
productivitatea celor care executa diferite lucrari, generate de domeniul de activitate al exploatatiei.
c) Exploatatia agricola, mai ales sub forma de societate comerciala, societate agricola etc., poate fi privita ca un system programat, ea
urmând sa-si desfasoare activitatea pe baza unui program. Continutul programului si modul sau de elaborare trebuie sa fie adaptate
economiei de piata. Este vorba de a fixa, în mod realist si în concordanta cu cerintele pietei, obiective a caror realizare are menirea sa
asigure adaptarea exploatatiei la mediul ambiant - conditie de baza a supravietuirii ei.
d) Exploatatia agricola este un sistem deschis, în relatii foarte puternice cu mediul sau ambiant, exprimat prin fluxul de "intrari"
(pamânt, apa, energie, seminte, informatii etc.) si prin "iesirile" sale (produse agricole), destinate sistemului din care face parte.
Gospodaria familiala poate fi privita ca un sistem partial deschis, mai mult spre "intrari" si mai putin catre vânzarile de produse.
e) În strânsa legatura cu trasatura precedenta, se poate afirma ca exploatatia agricola este un sistem adaptiv. Ea se schimba permanent
sub influenta factorilor endogeni si exogeni, adaptându-se la evolutia mediului ambiant în care îsi desfasoara activitatea, mai cu seama
când avem de a face cu o exploatatie agricola cu caracter comercial (o gospodarie de subzistenta "traieste" si fara o asemenea
adaptare, daca se are în vedere consumul din productie proprie, specific acesteia). Adaptarea presupune masuri în plan economic,
tehnologic, organizatoric, informational-decizional sau al relatiilor interumane .
f) Exploatatia agricola este un centru de decizie , orientat spre urmarirea de obiective. Deciziile sunt rodul activitatii celor care au
competente (manageri, întreprinzatori etc.), în acest domeniu. Prin deciziile lor se are în vedere asigurarea functionarii
corespunzatoare a sistemului, evitându-se abaterile acestuia de la scopul urmarit.
g) Orice exploatatie agricola este un sistem tehnicomaterial, dar si biologic. Este caracterizat, din acest punct de vedere, de folosirea
de mijloace tehnice si de diverse materiale, între ele existând anumite legaturi determinate de tehnologiile utilizate. Aspectul biologic
se refera la utilizarea, în procesele de productie, a organismelor vii - plante si animale.
h) Este un sistem probabilistic - activitatea sa fiind supusa influentei factorilor naturali si biologici, ea putând fi previzionata numai cu
un anumit grad de probabilitate.
i) În sistemul "exploatatie agricola" întâlnim entropia, specifica, dupa cum se cunoaste, tuturor sistemelor economice. Entropia unui
sistem caracterizeaza gradul sau de dezordine (termenul este luat din termodinamica si reprezinta o marime care permite sa se
evalueze degradarea energiei unui sistem).
O societate comerciala agricola pe actiuni sufera influenta entropiei din subsistemele sale (ferme si sectoare). Recurgerea la masuri
organizatorice înlatura starea de dezorganizare, adica fenomenele entropice. Exploatatia agricola, ca sistem are si trasaturi care îi sunt
specifice, generate de particularitatile agriculturii. Dintre acestea pot fi amintite:
a) Organizarea exploatatiei agricole pe ramuri, spre deosebire de situatia din industrie, unele ramurile sunt organizate pe
întreprinderi, trasatura care decurge din neconcordanta dintre timpul de munca si cel de productie în agricultura, ceea ce îsi tehnice,
economice, sau de forta de munca. Prin organizarea pe ramuri pot fi înlaturate sau atenuate efectele negative generate de
neconcordanta amintita, în ceea ce priveste eficienta cu care sunt folosite resursele de productie, se contribuie la asigurarea rotatiei
culturilor, care are un anumit aport la protejarea solului ; etc.
b) În exploatatiile agricole se desfasoara procese biologice, ceea ce face necesara utilizarea unor masuri energice de reglare si
prevenire a abaterilor de la dezvoltarea normala a plantelor si a animalelor, generate de boli si daunatori.
Sesizarea acestor perturbatii, ca si masurile care se initiaza pentru înlaturarea lor depind, la un moment dat, de nivelul cunostintelor în
domeniu, dar si de posibilitatile materiale ale producatorului.
c) Desfasurarea proceselor de productie din exploatatiile agricole pe suprafete întinse (a se avea în vedere si dispersarea teritoriala a
parcelelor de teren detinute de gospodariile familiale) imprima un caracter complex organizarii productiei si a muncii, folosirii
mijloacelor tehnice si a fortei de munca si
cuprinderii activitatilor, care se desfasoara, în procesul managerial. În aceasta situatie devin importante conditiile existente pentru
deplasarea mijloacelor tehnice, a altor factori de productie si a produselor obtinute, care influenteaza consumul de timp, starea tehnica
a masinilor si a tractoarelor si calitatea produselor.
d) Factorii naturali au impact asupra unor laturi importante ale activitatii exploatatiei, cum ar fi: alegerea sistemului de productie, a
structurii de productie si utilizarea mijloacelor tehnice. De asemenea, influenta lor se regaseste si în ceea ce priveste: respectarea
perioadei optime de efectuare a lucrarilor agricole si nivelul productiei, mai cu seama în sistemele extensive de productie. În abordarea
întreprinderii ca sistem, diversi autori vad în componenta acesteia doua subsisteme - conducator si condus, trei subsisteme -
operational, economico-decizional, informational, sau patru subsisteme - operational, decizional, informational, relational, asa cum
se observa, în ultimul caz, din schema de mai jos :
Se constata ca au loc "intrari" în sistem, care conditioneaza functionarea acestuia, si "iesiri", în principal, sub forma de produse.
Intereseaza functionalitatea sistemului (S), prin prisma raportului dintre "iesiri" (y) si "intrari" (x), cunoscut sub numele de
transmitanta (52,90):
Este de dorit ca functionalitatea sa fie supraunitara. Daca ea se exprima în unitati fizice, atunci lucrurile sunt diferite, dupa cum este
vorba de productia vegetala sau cea animala. În cazul celei dintâi, functionalitatea este supraunitara, fiind cunoscut faptul ca y > x, în
productia vegetala. În zootehnie,
functionalitatea este subunitara, consumurile exprimate, de exemplu, în unitati energetice, sunt mai mari decât productia obtinuta,
redata în acelasi fel de unitati (x > y). Din punct de vedere valoric, indiferent de domeniul de
productie, functionalitatea trebuie sa fie supraunitara, rezultatele (py), la un produs, trebuie sa fie mai mari decât cheltuielile generate
de producerea sa (cx ); p - pretul de vânzare al produsului; c - costul unitar al unui factor utilizat la obtinerea produsului. Cerinta
decurge din necesitatea ca activitatea
exploatatiei sa fie profitabila. Functionarea exploatatiei agricole, ca sistem, are loc sub influenta unei multitudini de factori, care pot
determina o stare optima a sistemului sau abateri ale sale de la nivelul parametrilor prestabiliti. Acesti factori provin din interiorul
sistemului sau din mediul sau ambiant, prin componentele economice, tehnice, sociale etc. ale acestuia. Este necesar sa se cunoasca
influenta factorilor, mai cu seama a celor economici, si sa fie înlaturata, atunci când ea este negativa, prin decizii de corectie, luate de
sistemul de management al unitatii. Procesul influenteaza adaptarea unitatii la mediu si-i amplifica rezultatele de productie si
economice.